Curs DCI ID

Unitatea de învățare 1 – Aspecte introductive privind dreptul comerțului
internaţional
CUPRINS
1.1. Definiția dreptului comerțului internațional
1.2. Caracteristicile raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional
1.1.1. Elementul de extraneitate (internaționalitate)
1.1.2. Elementul de comercialitate
1.3. Delimitarea între dreptul comerțului internațional și alte ramuri de drept
1.4. Lucrare de verificare
OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 1
După studiul acestei unități de învățare, studenții vor reuși să cunoască:
 definiția dreptului comerțului internațional;
 trăsăturile specifice raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional;
 în ce constă elementul de extraneitate;
 în ce constă elementul de comercialitate;
 asemănările și deosebirile dintre dreptul comerțului internațional și alte ramuri de

drept.
1
1.1. Definiția dreptului comerțului internațional
§1. Istoricul grec Herodot povestește cum comercianții din Cartagina practicau o formă
de comerț silențios și codificat cu popoarele din nordul Africii1. Aceștia coborau mărfurile lor
din vase la țărm și apoi, urcau înapoi la bord, unde aprindeau torțe, cu scopul de a face cât
mai mult fum. Băștinașii, observând fumul, veneau la țărm, studiau mărfurile, lăsau aurul pe
sol pentru a plăti și se îndepărtau. §Dacă aurul era într-o cantitate suficientă, comercianții îl
urcau pe vas și plecau. În cazul în care comercianții considerau aurul insuficient, reaprindeau
focul. Cumpărătorii se întorceau și completau oferta inițială cu mai mult aur, pentru a
corespunde așteptărilor cartaginezilor.
Această istorioară demonstrează, dacă era necesar, că popoare și civilizații diferite
interacționează, încă din cele mai vechi timpuri, pentru a face comerț2.
Mai mult, această poveste ne arată că activitatea de comerț internațional trebuie să se
desfășoare în baza unor reguli 3 . În zilele noastre, aceste reguli sunt consacrate în norme
juridice ce fac obiectul disciplinei intitulate dreptul comerțului internațional.
§2. Așadar, dreptul comerţului internaţional este o ramură de drept privat care are
ca obiect de reglementare ansamblul raporturilor juridice de drept privat care apar în
cadrul comerţului internaţional.
§3. Necesitatea unei reglementări specifice a devenit cu atât mai stringentă în contextul
în care activitatea de comerț internațional s-a amplificat și dezvoltat continuu în ultimele trei
decenii.
România a trecut de la o economie de tip închis, la o economie de piață, în care
posibilitatea de a participa la operațiuni comerciale este ridicată la rang de libertate
fundamentală: „Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi
exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate.” – art. 45 din Constituția României.
Apoi, în 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, al cărei principal obiectiv este
acela de a crea o piață unică, în care persoanele, bunurile4, capitalurile și serviciile circulă
liber, fără discriminări arbitrare bazate pe cetățenie, sediu, reședință sau domiciliu.
1
M. Audit, S. Bollée, P. Callé, Droit du commerce international et des investissements étrangers, 2e édition,
LGDJ, Paris, 2016, p. 17.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Spre exemplu, în materia liberei circulații a mărfurilor, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(TFUE) prevede următoarele: „Între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import, precum și
2
Totodată, dezvoltarea internetului, îmbunățirea transportului aerian și alte inovații
tehnologice au redus costurile comerțului și au schimbat radical modul în care comunicăm,
consumăm, producem și vindem5.
Faptul că anumite țări par a se adapta mai bine decât altele la transformări tehnologice și
globalizare, arată că legiuitorul și norma juridică au un rol esențial în susținerea ajustării
comerțului internațional la o lume aflată în perpetuă schimbare.
Dar până la studiul prevederilor actuale aplicabile comerțului internațional, trebuie să
decelăm trăsăturile esențiale ale raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional.
1.2. Caracteristicile raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional
Relaţia socială care face obiectul de reglementare al dreptului comerț internațional se

caracterizează prin două elemente particulare: (i) elementul de internaţionalitate, respectiv (ii)
elementul de comercialitate.
1.1.1. Elementul de extraneitate (internaționalitate)
§4. Legislația nu definește elementul de extraneitate, deși numeroase articole vorbesc

despre reguli specifice aplicabile raporturilor juridice cu element de extraneitate6.
orice măsuri cu efect echivalent.” – art. 34 TFUE; „Între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la
export, precum și orice măsuri cu efect echivalent.” – art. 35 TFUE; „Dispozițiile articolelor 34 și 35 nu se
opun interdicțiilor sau restricțiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică,
de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau de
conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau
arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale. Cu toate acestea, interdicțiile sau
restricțiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție disimulată
în comerțul dintre statele membre.” – art. 36 TFUE; „(1) Statele membre adaptează monopolurile naționale cu
caracter comercial, astfel încât să se asigure excluderea oricărei discriminări între resortisanții statelor
membre cu privire la condițiile de aprovizionare și comercializare. Dispozițiile prezentului articol se aplică
oricărui organism prin intermediul căruia un stat membru, de jure sau de facto, direct sau indirect,
controlează, conduce sau influențează în mod semnificativ importurile sau exporturile dintre statele membre.
Aceste dispoziții se aplică, de asemenea, monopolurilor de stat concesionate.” – art. 37 alin. (1) TFUE.
5
Organizația Mondială a Comerțului (OMC), World Trade Report 2018. Executive summary, p. 6, disponibilă
online la adresa www.wto.org., ultima accesare la 15.01.2019.
6
„În cazul raporturilor procesuale cu element de extraneitate, determinarea legii de procedură aplicabile se
face potrivit normelor cuprinse în cartea a VII-a.” – art. 28. C. proc. civ.; „Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică
proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care
România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.” – art. 1065 C.
proc. civ.; „În sensul prezentului titlu, un litigiu arbitral care se desfăşoară în România este socotit
internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.” – art. 1111 alin. (1) C.
proc. civ.; „În înţelesul prezentei cărţi, raporturile de drept internaţional privat sunt raporturile civile,
comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.” - art. 2557 alin. (2) C. civ.
3
Elementul de extraneitate este acel aspect al raportului juridic care face ca relația socială
să aibă legături cu două ordini de drept distincte. În absența sa, raportul juridic ar fi
considerat unul intern.
Elementul de extraneitate poate apărea în legătură cu orice element al raportului juridic.
Astfel, poate viza subiectele raportului juridic – părțile, atunci când acestea își au sediul sau
domiciliul în state diferite. Spre exemplu, Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de
vânzare internațională de mărfuri, adoptată la Viena în 1980 („Convenția de la Viena”),
prevede în art. 1 că aceasta se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părți care își au
sediul în state diferite.Tot astfel, internaționalitatea poate caracteriza obiectul raportului
juridic. Serviciile vor fi prestate ori bunurile vor fi livrate într-un alt stat decât cel în care își
are sediul prestatorul ori furnizorul.
Spre exemplu, reprezintă raport juridic de comerț internațional contractul de prestări
servicii încheiat între un prestator german și un beneficiar francez, ce urmează a fi executat în
România prin intermediului sucursalei române a prestatorului german.
§5. Nu orice element de extraneitate duce la transformarea raportului juridic într-unul de
comerț internațional. Dacă o societate română cu administrator bulgar încheie un contract de
prestări servicii cu un prestator român, ce urmează a se executa integral în România,
elementul de extraneitate reprezentat de cetățenia administratorului, nu are vocația de a
transforma raportul juridic într-unul de comerț internațional.
§6. Pe de altă parte, elementul de internaționalitate poate fi extrinsec raportului juridic.
Raportul juridic, privit în mod izolat, este unul intern, dar alte aspecte fac ca acesta să fie
unul relevant pentru comerțul internațional.
Spre exemplu, această situație poate apărea în legătură cu un contract parte dintr-un grup
de contracte. Chiar dacă, în mod individual, un contract este intern, ar fi poate oportun să fie
supus aceleiași legi precum celelalte contracte (care, prin ipoteză, au un indiscutabil caracter
internațional). Astfel, întreaga operațiune va putea fi guvernată de o singură lege și, în caz de
litigiu, unei singure jurisdicții, acestea putând a fi alese de către părți7.
7
P. Mayer, Réflexions sur la notion de contrat international, în Mélanges en l’honneur du Pierre Tercier,
Schulthess, 2008, p. 880.
4
De altfel, Principiile UNIDROIT8 arată că noțiunea de contracte internaționale ar trebui
să fie interpretată în sensul cel mai larg posibil, pentru a nu exclude decât acele situații în
care nu este implicat niciun element internațional9.
1. Existența elementului de extraneitate dă naştere unui conflict de legi. Prin urmare,
cititorul acestui curs trebuie să aibă cunoștințe despre mecanismele dreptului internațional
privat. Pe tărâmul comerțului internațional, ca frecvență și ca sferă de cuprindere, cele mai
des întâlnite sunt contractele comerciale internaționale, astfel încât acestea vor reprezenta una
din instituțiile de bază ale dreptului comerțului internațional. Prin urmare, instrumentul de
drept internaţional privat cel mai des utilizat pentru a identifica legea aplicabilă este
Regulamentul 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.
În continuare, vom opera, de principiu, cu premisa că norma conflictuală a trimis la legea
română, astfel încât aceasta va da normele materiale ce soluţionează raportul juridic. Sau,
altfel spus, în cadrul acestei discipline studiem normele materiale ce vor guverna raporturile
juridice de comerţ internaţional atunci când norma conflictuală trimite, pe fond, la legea
română.
1.1.2. Elementul de comercialitate
2. Un raport juridic este comercial sau nu în funcție de calificarea pe care lex causae o
dă raportului juridic. Aşa cum am văzut anterior, dat fiind elementul de extraneitate, este
necesar să efectuăm un raționament conflictual.
Atunci când lex causae este legea română, comercialitatea se referă la faptul că raportul
juridic se desfășoară fie între profesioniști, fie între un profesionist acționând în derularea
activității sale profesionale și orice alt subiect de drept civil.
Conform art. 3 alin. (2) C. civ., sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o
întreprindere. Iar conform art. 3 alin. (3) C.civ.: „Constituie exploatarea unei întreprinderi
exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce
constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii,
indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
8
Institutul internațional pentru unificarea dreptului privat (UNIDROIT) este o organizație interguvernamentală
ce are ca scop examinarea modurile prin care se poate armoniza și coordona dreptul privat al statelor și
pregătirea unor reguli uniforme de drept privat.
9
Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaționale, Traducere de M. Ene și L. Oprea,
Minerva, 2004, p. 2.
5
Totodată, trebuie avute în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil: „Noțiunea „profesionist”
prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator
economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau
profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a
Codului civil”.
3. Consecința caracterizării unui raport ca fiind comercial, cu element de extraneitate,
constă în aplicarea izvoarelor juridice specifice dreptului comerţului internaţional.
Spre exemplu, un contract de vânzare încheiat între un vânzător - profesionist român și
un cumpărător - profesionist polonez, având ca obiect vânzarea a 100 tone de grâu, va fi
guvernat, pe fond, de Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri.
Să ne imaginăm că același contract ar fi încheiat între doi neprofesioniști provenind din
state diferite. Într-o atare situație, raportul juridic ar avea element de extraneitate, dar i-ar
lipsi elementul de comercialitate, astfel că nu s-ar aplica un izvor de drept specific comerțului
internațional.
1.3. Delimitarea între dreptul comerțului internațional și alte ramuri de drept
10. În primul rând, dreptul comerțului internațional nu trebuie confundat cu dreptul

internațional privat, în ciuda legăturii strânse dintre cele două discipline.
Dreptul internațional privat este un drept conflictual, în timp ce dreptul comerțului
internațional este un drept material. Dreptul internațional privat arată legea aplicabilă oricărui
raport de drept privat, în timp ce dreptul comerțului internațional reglementează pe fond
raporturile juridice care apar în domeniul comerțului internațional.
Practic, aşa cum am văzut mai sus, instanța efectuează un raționament specific dreptului
internațional privat ori de câte ori este învestită cu un raport juridic cu element de
extraneitate. Ulterior identificării lex causae, instanța va studia conținutul legii aplicabile pe
fond, iar în măsura în care raportul juridic este considerat a fi unul comercial, vor deveni
incidente normele specifice de dreptul comerțului internațional.
Temă de reflecție 1.1.
Arătați, printr-un exemplu practic, cum se corelează dreptul internațional privat și dreptul
comerțului internațional.
6
11. Dreptul comerțului internațional și dreptul comercial intern se află într-o strânsă
legătură. Aceste ramuri reglementează raporturi patrimoniale ce prezintă un element de
comercialitate.
Dacă raportul juridic comercial nu are element de extraneitate, atunci va fi guvernat
exclusiv de normele din dreptul comercial intern.
Dacă raportul juridic comercial are element de extraneitate, atunci vor fi incidente, cu
prioritate, prevederile de dreptul comerțului internațional. Iar, în subsidiar, ori de câte ori nu
există o normă juridică specifică de comerț internațional, se vor aplica dispozițiile de drept
comercial intern din lex causae.
Cu alte cuvinte, dreptul comerțului internațional apare ca un drept special față de dreptul
comercial intern, care rămâne ius commune în domeniul comerțului internațional10.
12. Dreptul comerțului internațional nu trebuie confundat nici cu ramura dreptului
internațional public.
Ambele au un element caracteristic comun, cel de internaționalitate 11 . Totuși, ele se
disting prin obiectul de reglementare și prin poziția juridică a statului în cadrul raportului
juridic.
Dreptul internațional public reglementează raporturile dintre state, atunci când acestea
acționează ca puteri suverane (de iure imperii), dintre acestea și organizațiile internaționale
guvernamentale, precum și cele dintre asemenea organizații.
Dreptul comerțului internațional reglementează raporturi dintre persoane fizice sau
juridice aflate pe poziție de egalitate juridică. Chiar și atunci când statul este parte la un
raport de comerț internațional, acesta acționează ca subiect de drept civil, aflat pe picior de
egalitate cu cealaltă parte a raportului juridic contractual. Așadar, este vorba de acte pe care
statul le încheie de iure gestionis12.
I. Răspundeți la următoarele întrebări:

1. Care este definiția dreptului comerțului internațional?
10
D.A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, Universul Juridic, București, 2008, p. 107.
11
D. Mazilu, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, Ed. a VI-a, Lumina Lex, București, 2007, p.
82.
12
D. A. Sitaru, op. cit., p. 120.
7
2. Care sunt asemănările și diferențele dintre dreptul internațional privat și dreptul
comerțului internațional? Dar care este legătura dintre acestea?
3. Care sunt particularitățile unui raport juridic de dreptul comerțului internațional?
II. Soluționați următoarele grile:

1. Elementul de extraneitate:
a. Privește numai obiectul raportului juridic, neputându-se referi la alte elemente ale
acestui raport (subiectele, conținutul raportului juridic);
b. Este unul din elementele esențiale pentru a fi în prezența unui raport juridic de
comerț internațional;
c. Poate lipsi dintr-un raport juridic de comerț internațional, atâta timp cât există
elementul de comercialitate.
2. Dacă, în conformitate cu raționamentul conflictual, lex causae este legea română:

a. Raportul juridic nu mai poate fi, în niciun caz, unul de comerț internațional, ci
numai un raport juridic intern;
b. Aceasta nu influențează calificarea noțiunii de profesionist, ea trebuind stabilită
conform unor reguli internaționale general aplicabile contractelor de comerț
internațional;
c. Comercialitatea se poate referi, între altele, la faptul că raportul juridic se
desfășoară între profesioniști.
3. Față de dreptul internațional privat, dreptul comerțului internațional:

a. Este un drept material, reglementând pe fond rapoturile juridice din sfera sa de
aplicare;
b. Apare ca un drept special, dreptul internațional privat fiind ius commune în
materie;
c. Nu presupune în mod imperativ un element de extraneitate.
Răspunsuri test grilă:

1. b); 2. c); 3. a).
8
Unitatea de învățare 2 – Izvoarele dreptului comerțului internaţional
CUPRINS
2.1. Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului internațional
2.2. Izvoarele europene ale dreptului comerțului international
2.3. Izvoarele naționale ale dreptului comerțului internațional
2.4. Uzanțele comerciale internaționale
OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 2:
La sfârșitul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște:
 Sursele internaționale, europene și naționale ale dreptului comerțului internațional;
 Elementele definitorii ale uzanțelor comerciale internaționale;
 Definiția, rolul, forța juridică și proba uzanțelor comerciale internaționale.
1
§1. Izvoarele dreptului comerțului internațional sunt forma de materializare a normelor
juridice ce reglementează relaţiile sociale de comerț cu element de extraneitate.
În funcție de originea lor, vom diviza izvoarele dreptului comerțului internațional în
patru categorii, respectiv:
a) izvoare internaționale;
b) izvoare europene;
c) izvoare naționale;
d) reguli emanând de la participanții la comerțul internațional (uzanțele).
2.1. Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului internațional
§2. Preocuparea de a găsi un cadru juridic cât mai satisfăcător pentru operațiunile de
comerț internațional a generat necesitatea elaborării de reglementări la nivel suprastatal1.
Convențiile internaționale. Eforturile făcute în acest context au condus la adoptarea
de convenții internaționale, care, în anumite sectoare particulare, au reușit o uniformizare a
dreptului2. Acest rezultat se datorează insituțiilor internaționale ce au elaborat numeroase
convenții cu impact asupra comerțului internațional, cum ar fi UNCITRAL3, UNIDROIT sau
Conferința de la Haga privind dreptul internațional privat4.
Un remarcabil exemplu de uniformizare îl întâlnim în materia vânzării internaționale de
mărfuri unde, cu ajutorul UNCITRAL5, a fost elaborată o convenție care a fost adoptată de un
număr foarte mare de state, astfel încât reprezintă o reglementare materială cu aplicabilitate la
nivel mondial6.
Dintre Convențiile internaționale la care România este parte, menționăm, pe lângă
Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri, ca alte exemple de izvoare
specifice comerțului internațional:
 Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri,
încheiată la New York la 14 iunie 1974 și Protocolul de modificare a convenției,
1
M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op.cit., p. 23.
2
Ibidem.
3
Comisia Națiunilor Unite pentru dreptul comerțului internațional (al cărei acronim este UNCITRAL – în limba
engleză sau CNUDCI – în limba franceză) este organul prin care ONU încearcă să coordoneze, reglementeze și
accelereze procesul de armonizare și de unificare a dreptului comerțului internațional. Pentru mai multe detalii,
a se vedea M.E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, Droit des contrats internationaux, Sirey, 2017, p. 20-21.
4
Conferința de la Haga privind dreptul internațional privat este o organizaţie internaţională dedicată codificării
şi unificării relaţiilor juridice internaţionale de drept privat, de la chestiunile privind dreptul aplicabil,
competenţa instanţelor, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti şi a actelor de stare civilă, până la protecţia
copiilor şi adopţiile internaţionale.
5
M.E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, op.cit., p.21.
6
2
încheiat la Viena la 11 aprilie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.
24/1992;
 Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele
încheiată la Geneva în 1956, ratificată prin Decretul nr. 451/1972;
 Convenția pentru unificarea anumitor reguli relative la transportul aerian
internațional adoptată la Montreal în 1999, ratificată prin OG nr. 107/2000;
 Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și
investitorii altor state încheiată la Washington în 1965, ratificată prin Decretul nr.
62/1975.
Convențiile internaționale care nu atrag un număr semnificativ de state parte, nu
constituie, în concret, vreun progres notabil. Or, din păcate, acesta este cazul pentru multe din
tratatele internaționale. Convențiile care au un veritabil impact internațional sunt doar insule
într-un ocean al nearmonizării normative7.
§3. Legile-model. De aceea, o altă metodă de a reglementa la nivel internațional
activitatea participanților la comerțul transfrontalier, îl constituie legile tip sau legile model.
Acestea sunt reguli elaborate de instituții internaționale în anumite materii, a căror vocație
este de a reprezenta o sursă de inspirație pentru legiuitorul național8. Scopul legilor tip este de
a favoriza apropierea legislațiilor naționale și diseminarea de reguli adaptate la practicile
comerțului internațional9.
UNCITRAL a adoptat mai multe asemenea legi model în varii materii, cum ar fi
arbitrajul comercial internațional (lege tip din 1985, amendată în 2006), insolvența
internațională (1997), comerțul electronic (1996) sau semnătura electronică (2001)10.
Tot în acest context, trebuie să evocăm Principiile UNIDROIT privind Contractele
comerciale internaționale, care au ajuns la a patra ediție11. Acestea au un obiectiv ambițios,
fiind concepute ca un cadru normativ susceptibil a se aplica oricărui tip de contract
internațional12. În practică, ele își găsesc aplicarea atunci când părțile și-au exprimat prin
contract dorința de a le guverna relația contractuală13.
7
Ibidem.
8
Ibidem, p. 28.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Prima ediție a fost publicată în 1994. Au urmat reeditări în 2004, 2010 și 2016.
12
13
Preambulul Principiilor UNIDROIT promovează ideea aplicării lor atunci când părțile nu au ales o anumită
lege care să guverneze contractul. Totuși, o asemenea soluție nu este posibilă. Atunci când soluționează un
raport juridic cu element de extraneitate, judecătorul național aplică o normă conflictuală, care îl trimite la un
sistem de drept național. Cum Principiile UNIDROIT nu fac parte din ordinea juridică a vreunui stat, rezultă că
norma conflictuală nu va trimite, în niciun caz, la acestea.
3
§4. Ca atare, din cele de mai sus, rezultă că uniformizarea internațională a regulilor
privind comerțul internațional se realizează în două moduri:
 Prin intermediul convențiilor internaționale care sunt ratificate de state;
 Prin intermediul legilor-tip care, chiar dacă nu uniformizează regulile de comerț
internațional, vin să îl armonizeze.
2.2. Izvoarele europene ale dreptului comerțului international
§5. La nivel european, trebuie să menționăm, mai întâi de toate, dreptul primar sau
altfel spus, tratatele Uniunii Europene.
Libertățile de circulație care constituie valori fundamentale la nivelul Uniunii Europene
au o importanță semnificativă pentru raporturile de comerț intraeuropene și pentru rigorile
impuse participanților la comerțul internațional14.
Astfel, art. 49 TFUE consacră principiul libertății de stabilire la nivelul Uniunii
Europene: „În conformitate cu dispozițiile care urmează, sunt interzise restricțiile privind
libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru.
Această interdicție vizează și restricțiile privind înființarea de agenții, sucursale sau filiale
de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.
Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea
acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților
în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condițiile definite pentru resortisanții proprii
de legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile.”
Art. 56 TFUE instituie principiul libertății de prestare a serviciilor: „În conformitate
cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în
cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru
decât cel al beneficiarului serviciilor.”
Iar conform art. 63 TFUE: „sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor
între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe”. Acest articol
reglementează, astfel, principiul liberei circulații a capitalurilor.
Coroborând aceste principii, rezultă că un profesionist este liber să aleagă unde să se
stabilească în Uniunea Europeană pentru a desfășura activitate de comerț, iar odată ales
sediul, acesta poate să presteze servicii oriunde în cadrul Uniunii Europene, nu doar în statul
în care s-a stabilit.
14
4
§6. Dreptul european derivat oferă o abundență de reguli aplicabile comerțului
transfrontalier și care realizează astfel, o unificare a regulilor de comerț internațional, la
nivelul celor 28 de state membre.
§7. Regulamentele europene. Regulamentele sunt acte normative cu aplicabilitate
generală, obligatorii în toate elementele sale (art. 288 TFUE). Totodată, acestea se aplică
direct în toate țările Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că:
 se aplică imediat ca normă în toate țările UE, fără a necesita transpunerea în
legislația națională;
 creează drepturi și obligații pentru persoane, acestea putându-l deci invoca direct în
fața instanțelor naționale;
 poate fi utilizat ca referință de către persoane în relația acestora cu alte persoane, cu
țările UE sau cu autoritățile din UE15.
Dintre regulamentele europene care interesează comerțul internațional, indicăm, cu titlu
de exemplu, Regulamentul european nr. 2137/1985 care instituie grupul european de interes
economic (GEIE), Regulamentul nr. 2157/2001 privind societatea europeană (SE) sau
Regulamentul nr. 910/2014 privind identificarea electronică și serviciile de încredere pentru
tranzacțiile electronice pe piața internă.
§8. Directivele europene. Directiva este un act normativ adoptat de instituțiile UE și
obligatorie pentru țările destinatare cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând
autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele16.
Pentru ca o directivă să intre în vigoare la nivel național, țările UE trebuie să adopte o
lege pentru a o transpune. Această măsură națională trebuie să atingă obiectivele stabilite de
directivă. Transpunerea trebuie efectuată în termenul stabilit la momentul adoptării directivei
(în general, în decurs de doi ani)17.
Dintre directivele care interesează comerțul internațional, menționăm:
 Directiva 2000/31/CE privind comerțul electronic în UE;
 Directiva 97/9/CE privind sistemele de compensare pentru investitori;
 Directiva 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor.
§9. Jurisprudența CJUE. Un alt izvor al comerțului internațional îl reprezintă
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Art. 267 TFUE permite instanțelor
naționale să adreseze întrebări preliminare cu privire la interpretarea și aplicarea dreptului
european.
15
Regulamentele Uniunii Europene – Sinteză, disponibil la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM%3Al14522.
16
Directivele UE – Sinteză, disponibil la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM%3Al14527.
17
Ibidem.
5
Unele dintre hotărârile CJUE sunt de interes pentru dreptul comerțului internațional. Spre
exemplu, mai multe cauze soluționate de CJUE se concentrează asupra libertății de stabilire a
participanților la comerțul internațional, cum ar fi Centros18 sau Sevic AG19.
Considerați că legislația adoptată la nivelul UE și convențiile internaționale ratificate de

România ar putea fi considerate ca reprezentând drept intern? Argumentați.
2.3. Izvoarele naționale ale dreptului comerțului internațional
§10. Legea lato sensu. Dincolo de izvoarele ce emană de la nivel european și

internațional, reglementarea raporturilor juridice de comerț transfrontalier incumbă
legiuitorului român.
Dintre actele normative adoptate de acesta care interesează comerțul internațional,
menționăm, în primul rând, Constituția României, care, în art. 45, consacră principiul
libertății comerțului: „Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi
exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate”.
Totodată, trebuie menționat art. 135 din Constituția României, care consacră obligațiile
statului pentru a asigura o economie bazată pe liberă inițiativă și concurență: „(1) Economia
României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de
autor;
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;
g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii
Europene.”
18
CJUE, C-212/97, Centros Ltd. C. Erhvervs- og Selskabsstyrelsen, 09.03.1999.
19
CJUE, C-411/03, SEVIC Systems AG, 13.12.2005.
6
Cât privește legile lato sensu care interesează comerțul internațional, menționăm
exemplificativ:
 OUG nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe;
 Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere;
 Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea și funcționarea în România a
reprezentanților societăților comerciale și organizațiilor economice străine.
 OG nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul
României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul
străinilor în România
§11. Jurisprudența obligatorie. Pe lângă legea lato sensu, la nivel național, există mai
multe tipuri de hotărâri judecătorești care au caracter obligatoriu și care pot impacta
activitatea de comerț internațional20.
În primul rând, deciziile Curții Consituționale sunt general obligatorii, potrivit art. 147
alin. (4) din Constituția României: „Deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii
de la data publicării lor și au putere numai pentru viitor.”21
Apoi, deciziile ICCJ prin care dezleagă chestiuni de drept sunt obligatorii pentru
instanțele judecătorești. Conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ.: „Dezlegarea dată
chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data
pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul
Oficial al României, Partea I.”
Nu în ultimul rând, deciziile prin care se soluționează recursuri în interesul legii de
către ICCJ au caracter obligatoriu pentru instanțele naționale. Astfel, art. 517 alin. (4) C.
proc. civ. prevede că „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru
instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.”
2.4. Uzanțele comerciale internaționale
§12. Una din particularitățile comerțului internațional este că participanții la acesta sunt
ei înșiși producători de reguli, ce pot ajunge, în anumite condiții, să reprezinte izvor de drept.
Este vorba despre uzanțele ce apar în activitatea de comerț transfrontalier.
20
Pentru o amplă analiză referitoare la, în ce măsură, practica judiciară constituie izvor de drept civil în sistemul
nostru, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. I – Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, 2017,
p. 285 și urm.
21
Pentru opinia contrară, a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 311 și urm. În esență, autorul arată că „această
instanță politico-jurisdicțională nu îndeplinește funcția de legislator pozitiv, ci numai pe aceea a unui legislator
negativ, controlând constituționalitaea legilor și ordonanțelor, fără însă a le putea modifica ori înlocui cu
reglementări pozitive, astfel încât asemenea decizii vor putea fi, în mod excepțional, socotite, cel mult (și
eventual) izvoare “secundare” sau mai degrabă simple izvoare“interpretative” ale dispozițiilor din legea
funadmentală.”
7
§13. Definiție. Uzanţele profesionale reprezintă practici sociale adoptate de către
participanţii la comerţul internaţional, care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate
şi stabilitate, aplicate între un număr nedefinit de participanţi la comerţ, de regulă pe o
anumită zonă geografică sau într-un anumit domeniu de activitate comercială22.
§14. Caracteristicile uzanțelor. Din această definiție pot fi deduse caracteristicile
uzanțelor:
 orice uzanţă conţine în structura sa un element obiectiv, dat fiind că este o practică
socială. Această practică este compusă dintr-un ansamblu de acte şi fapte juridice
care au dobândit acest caracter obiectiv datorită elementelor de vechime,
repetabilitate și stabilitate23.
 uzanța prezintă caracter colectiv – este generală şi impersonală, aplicându-se unui
număr nedefinit de participanţi la comerț. Prin acest element de colectivitate,
uzanţele se aseamănă cu legea în sens larg, numai că, spre deosebire de lege,
uzanţele sunt creaţia profesioniștilor24.
 Uzanțele conțin un element subiectiv – subiectele de drept le respectă cu
sentimentul că acestea li se impun întocmai precum legea.
Existența acestui sentiment general de obligativitate juridică este o condiţie necesară,
dar nu şi suficientă, pentru ca o uzanţă să devină izvor de drept25. O uzanță este normativă
sau convențională în funcție de forța juridică pe care lex causae o recunoaște uzanțelor.
Uzanțele normative au o putere juridică egală cu legea, în timp ce uzanțele convenționale au
forța unor clauze contractuale26.
§15. Rolul uzanțelor. Uzanțele au roluri diferite, după cum vorbim de uzanțe
normative și de uzanțe convenționale.
Uzanțele normative:
 au ca scop în primul rând reglementarea raporturilor juridice pentru care legea nu
oferă norme juridice27. Altfel spus, uzanţele normative vin să acopere lacunele
legislative. Aceste lacune apar uneori deoarece legiuitorul nu vrea în anumite cazuri
22
A se vedea și D.A. Sitaru, op. cit., p. 137; I. Macovei, op. cit., p. 133-135. Acești autori menționează în
cuprinsul definiției uzanțelor că acestea pot sau nu să prezinte caracter de izvor de drept. Rezultă astfel că nu
este de esența uzanței să aibă forța de izvor de drept. Din acest motiv, nu am menționat această caracteristică în
cuprinsul definiției uzanțelor.
23
D.A. Sitaru, op. cit., pp. 137-138.
24
Ibidem, p. 138.
25
Ibidem, p. 141. Pentru mai multe detalii despre uzanțe ca izvoare ale dreptului civil, a se vedea M. Nicolae,
op. cit., p. 214 și urm. Autorul definește uzanțele normative ca „acele izvoare de drept civil constând în
obiceiurile și uzurile profesionale aplicabile în absența dispozițiilor legale sau atunci când acestea din urmă
trimit, în mod expres, la uzanțe” (p. 214).
26
D.A. Sitaru, op. cit., p. 143.
27
Ibidem.
8
să intervină pe tărâmul comerţului internaţional, unde este necesar un grad ridicat de
flexibilitate care să favorizeze raporturile comerciale. Acest rol de completare a
lacunelor legislative este consacrat prin adagiul consuetudo praeter legem.
 În al doilea rând, uzanțele normative au rol de interpretare sau completare a unor
dispoziţii legale – consuetudo secundum legem28.
 În al treilea rând, uzanţele normative se pot aplica împotriva unor dispoziţii legale
care nu sunt de imperative în sistemul de drept la care a trimis norma conflictuală -
consuetudo contra legem.
Uzanțele convenționale au rolul de a interpreta și completa raportul juridic de comerț
internațional.
§16. Forța juridică a uzanțelor în dreptul comerțului internațional român. Forța
juridică a uzanțelor atunci când legea română este lex causae este conturată de dispozițiile
primului articol al Codului Civil. Art. 1 alin. (6) C.civ. stabilește că, în înțelesul legii române,
noțiunea de uzanțe include atât obiceiul (cutuma), cât și uzurile profesionale. Practic, acest
text de lege distinge între uzanțe ce apar în derularea unor activități economice și acele reguli
nescrise respectate la nivelul unei comunități.
Pentru comerțul internațional, prezintă relevanță uzurile profesionale. Acestea se referă
la uzanțe existente într-o anumită ramură profesională, cum ar fi spre exemplu, uzanțele
agenților de bursă sau într-o anumită zonă geografică, precum porturile sau târgurile.
Art. 1 alin. (1) C.civ. acceptă că în sistemul de drept român pot exista uzanțe normative,
recunoscându-le acestora valoarea de izvor de drept: „Sunt izvoare ale dreptului civil legea,
uzanțele și principiile generale ale dreptului”.
Uzanțele nu au însă întotdeauna caracter de izvor de drept, ci trebuie avute în vedere
circumstanțierile din art. 1 alin. (2)-(4) C.civ.
Astfel, conform art. 1 alin. (2) C.civ.: „În cazurile neprevăzute de lege, se aplică
uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când
nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului”.
Acest text are în vedere uzanțele consuetudo praeter legem, adică acele uzanțe ce vin să
completeze lacunele legislative.
În ceea ce privește uzanțele care vin să interpreteze legea sau să deroge de la aceasta
(consuetudo secundum legem și uzanțele consuetudo contra legem), există o restricție impusă
de art. 1 alin. (3) C.civ. Astfel, acestea se vor aplica doar atunci când legea permite în mod
expres acest lucru:„În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura
în care legea trimite în mod expres la acestea”.
28
Ibidem.
9
În materie contractuală, Codul civil confirmă valoarea de izvor de drept a uzanțelor
interpretative și a celor contra legem (art. 1272 C.civ.): „Contractul valabil încheiat obligă
nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile
statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui”
(s.n.).
Cu alte cuvinte, în materie contractuală, implicit și în raporturile contractuale specifice
comerțului internațional, este recunoscută valoarea de izvor de drept a uzanțelor, indiferent că
acestea vin să interpreteze, să suplinească sau să deroge de la legea română.
Nu în ultimul rând, pentru a putea avea caracter normativ, o uzanță trebuie să fie
conformă ordinii publice și bunelor moravuri: „Numai uzanțele conforme ordinii publice și
bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept” – art. 1 alin. (4) C.civ.
§17. Comparație între uzanțe și obișnuințele stabilite între părți. Nu trebuie să
confundăm uzanţele comerciale internaţionale cu obişnuinţele stabilite între părţi.
Obişnuinţele stabilite între părţi sunt tot practici sociale care se stabilesc între anumiţi
parteneri comerciali cu relaţii de afaceri îndelungate.
Deosebirea faţă de uzanțe constă în aceea că uzanțele se adresează unui număr
nedeterminat de parteneri comerciali, pe când obișnuințele se stabilesc strict între părţile unei
anumite relații de afaceri.
Obişnuinţele stau la baza uzanţelor în sensul că la început avem practici între un număr
determinat de parteneri, dar care, printr-o anumită repetabilitate şi stabilitate, ajung ca la un
anumit moment să se extindă la nivelul unei ramuri de comerţ, zone geografice, dobândind
acel caracter de colectivitate pe care îl posedă o uzanță29.
§18. Proba uzanțelor. Principiul jura novit curia nu se aplică uzanțelor. Prin urmare,
partea care invocă o uzanță, trebuie să facă proba existenței și conținutului acesteia: „Partea
interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor.” – art. 1 alin. (5) C.
civ. Prevederile Codului civil se corelează cu cele ale Codului de procedură civilă: „Uzanţele,
regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în condiţiile legii,
de către cel care le invocă.” – art. 255 alin. (3) teza inițială C. proc. civ.
Sarcina probei este răsturnată în cazul uzanțelor standardizate. Conform art. 1 alin. (5)
teza finală C. civ.: „Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau
organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară”. Ca atare,
atunci când o parte invocă o uzanță publicată într-o culegere oficială, revine celeilalte părți să
facă dovada faptului că uzanța în discuție nu se aplică raportului juridic dedus spre
29
10
soluționare30. Pot fi menționate cu titlu de exemplu regulile INCOTERMS care constituie o
codificare a uzanțelor în materia contractului de vânzare internațională de mărfuri.
Pe lângă culegerile elaborate de către entitățile sau organismele autorizate, există și alte
mijloace de fixare și dovedire a uzanțelor. Menționăm în acest context art. 4 lit. e din Legea
nr. 335/2007 a camerelor de comerț din România care prevede că existența și conținutul
uzanței poate fi probată cu ajutorul unui certificat emis de o cameră județeană de comerț31.
O altă categorie de înscrisuri ce pot fi aduse ca probă în favoarea existenței și
conținutului unei uzanțe sunt hotărârile arbitrale și judecătorești ce constată în considerentele
deciziei existența și conținutul respective uzanțe.
Nu în ultimul rând, dovada unei uzanțe poate fi făcută prin administrarea unei expertize
în care expertul desemnat este o persoană cu o înaltă calificare în domeniul respectiv de
activitate comercială32.
1. Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o uzanță pentru a fi o uzanță

normativă?
2. Care sunt elementele definitorii ale uzanței?
3. Care sunt diferențele dintre o uzanță și o obișnuință stabilită între părți?
4. Cine are sarcina probei unei uzanțe codificate?
II. Test grilă
1. Legile-model sau legile-tip reprezintă:

a. Izvoare naționale ale dreptului comerțului internațional, asigurând uniformizarea
raporturilor juridice de comerț internațional;
30
Un autor critică opțiunea de a conferi o putere probatorie superioară uzanțelor standardizate, arătând că simpla
lor includere într-o culegere nu le conferă decât vocația de a deveni uzanțe în cazul în care vor fi receptate de
practicieni. Pentru mai multe detalii, a se vedea I.F. Popa, Ierarhia surselor dreptului în noul Cod civil – rolul
uzanțelor, RRDP, nr. 3/2013, Universul Juridic, București, parag. 18.
31
„Camerele județene de comerț au următoarele atribuții principale: e) eliberează, la cerere, cu respectarea
normelor legale în vigoare şi a competenţelor stabilite pentru alte instituţii, certificate de origine a mărfurilor,
certificate privind uzanţele comerciale, firmele înscrise, adnotările şi modificările în situaţia juridică a
firmelor, precum şi certificate ce atestă existenţa unor incidente comerciale.” – art. 4 lit. e) din Legea nr.
335/2007.
32
11
b. Surse de inspirație pentru dreptului comerțului internațional, care favorizează
apropierea diferitelor legislații naționale în acest domeniu;
c. Reguli imperative și specifice, care generează sancțiuni în caz de nerespectare a
conduitei impuse, indiferent dacă părțile le includ sau nu în contract.
2. Dreptul primar al Uniunii Europene și jurisprudența CJUE:

a. Pot reprezenta izvoare ale dreptului comerțului internațional în măsura în care
reglementează raporturi juridice care intră în sfera sa de aplicare;
b. Nu pot reprezenta izvoare ale dreptului comerțului internațional;
c. Sunt singurele izvoare europene ale dreptului comerțului internațional.
3. Actele normative române în domeniul comerțului internațional:

a. Nu pot fi aplicate raporturilor juridice de comerț internațional, deoarece aceste
raporturi nu pot fi guvernate decât de reguli internaționale sau europene de drept;
b. Se completează cu jurisprudența obligatorie și creează izvoarele națioanle ale
comerțului internațional;
c. Se aplică cu prioritate atunci când există reglementări europene în domeniu, însă
părțile raportului juridic sunt române.
4. Uzanțele în dreptul comerțului internațional:

a. Sunt create de către state, atunci când acestea acționează ca subiecte de drept
privat;
b. Conțin un element subiectiv, în sensul că se referă la drepturi subiective ale
părților;
c. Se diferențiază de obișnuințele stabilite între părți, printre altele, deoarece au un
caracter colectiv și se aplică unui număr nedeterminat de participanți la comerț.
Răspunsuri test grilă: 1.b); 2.a); 3.b); 4.c).
12
Unitatea de învățare 3 – Subiectele dreptului comerțului
internaţional
CUPRINS
3.1. Introducere privind subiectele raporturilor juridice de comerț internațional
3.2. Societățile de naționalitate română cu participare străină
3.3. Sucursalele societăților străine
3.4. Reprezentanțele societăților străine
După studiul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște:
 Criteriile de determinare a naționalității persoanelor juridice și soluția aleasă de

legiuitorul român;
 Particularități de reglementare privind societățile cu participație străină;
 Regimul juridic aplicabil filialei cu participație străină, sucursalelor și

reprezentanțelor societăților străine.
1
3.1. Introducere privind subiectele raporturilor juridice de comerț internațional
§1. Sintagma subiect al dreptului comerțului internațional desemnează orice participant

la comerțul internațional, adică orice subiect al unui raport juridic comercial cu element de
extraneitate.
Bineînțeles, participanți la comerțul internațional pot fi atât persoane fizice, cât și
persoane juridice. În cele ce urmează, ne vom concentra asupra societăților. La nivel
european, termenul societate indică acele persoane juridice care au un scop lucrativ, adică
sunt angrenate într-o activitate comercială. Astfel, conform art. 54 alin. (2) TFUE: „Prin
societăți se înțeleg societățile constituite în conformitate cu dispozițiile legislației civile sau
comerciale, inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice de drept public sau
privat, cu excepția celor fără scop lucrativ.”
§2. Naționalitatea societăților participante la comerțul internațional. Persoana
juridică este, la fel ca o persoană fizică, dependentă de un stat. Exigența unei naționalități este
chiar mai stringentă pentru o persoană juridică. Dacă o persoană fizică poate fi apatrid, o
persoană juridică nu poate fi1.
În dreptul comparat, există mai multe criterii de atribuire a naționalității persoanei
juridice.
Sediul statutar. Unul din criterii este cel al sediului statutar. Societatea are naționalitatea
statului pe teritoriul căruia și-a stabilit sediul în actul constitutiv. Astfel, o societate cu sediul
în Cipru ce desfășoară integral activitatea în România, este considerată a avea naționalitate
cipriotă. Avantajul acestui criteriu decurge din ușurința identificării sediului statutar.
Sediul real. Un alt criteriu este cel al sediului real, adică al locului unde se află centrul
principal de conducere și gestiune a activității statutare. Dacă societatea are sediul statutar în
Cipru, dar administratorii o conduc din România, societatea va fi considerată a avea
naționalitate română.
Locul exploatării principale. Locul exploatării principale este cel unde societatea îți
desfășoară activitatea și unde aceasta contractează în mod obișnuit.
Acest criteriu se distinge de cel al sediului real prin faptul că pune accentul pe activitatea
efectivă de producție sau de prestare servicii, iar nu pe locul de unde este coordonată
activitatea societății2. Să luăm exemplul unei societăți care desfășoară mare parte din
activitățile de comerț în România, dar administratorii se află în Bulgaria. În baza criteriului
1
O. Cachard, op.cit. p. 109.
2
Ibidem, p. 120.
2
sediului real, societatea are naționalitate bulgară, în timp ce conform criteriului locului
exploatării principale, societatea are naționalitate română.
Locul incorporării. Locul incorporării este cel unde societatea ia naștere prin
înregistrare sau înmatriculare. Un neajuns al acestui criteriu apare în cazul în care societatea
este înmatriculată într-un paradis fiscal, cu care nu are nicio legătură de fapt (nu prestează
activitate acolo, nu își are stabilită administrația acolo etc.).
Criteriul controlului. Criteriul controlului înseamnă că naționalitatea se determină prin
raportare la influența și puterea exercitată de acționari asupra societății. Spre exemplu, o
societate cu capital 100% german, cu sediul statutar în România, va fi considerată a avea
naționalitate germană.
Este un criteriu criticat, dar utilizat în practică. Pe de-o parte, este criticat pentru că se
raportează la asociați, iar nu la societate3. Pe de altă parte, este criticat din cauza instabilității
sale, de multe ori fiind dificil de identificat locul de unde se exercită controlul.
Temă de reflecție 3.1
Explicați care este diferența între criteriul controlului și criteriul sediului real.
Soluția din dreptul român. În dreptul român, ne raportăm, ca regulă, la criteriul

sediului statutar. Naționalitatea profesioniștilor persoane juridice este dată de locul unde
aceștia și-au stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social (art. 2571 C. Civ.).
Criteriul sediului real are un rol subsidiar. Astfel, dacă persoana juridică are sedii în mai
multe state, sediul real este determinant pentru a identifica naţionalitatea sa. Conform art.
2571 alin. (3) C. Civ., prin sediu real se înţelege locul unde se află centrul principal de
conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt
adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state. Observăm
astfel cum legiuitorul român evidențiază că, în cazul sediului real, trebuie să ne raportăm la
administratorii societății, iar nu la acționarii acesteia.
Atunci când norma conflictuală română trimite la un sistem de drept străin, retrimiterea
de gradul II este posibilă. Astfel, conform art. 2571 alin. (4): „dacă dreptul străin retrimite la
dreptul statului în conformitate cu care a fost constituită persoana juridică, este aplicabil
dreptul acestui din urmă stat”.
3
Ibidem, p. 121.
3
Textul de lege are în vedere societățile stabilite într-un paradis fiscal, dar care au ales o
formă de organizare specifică unui alt sistem de drept decât cel în care a fost stabilit sediul.
Să luăm exemplul unei societăți constituite în conformitate cu legea britanică (X Limited
Liability Partnership), cu sediul în Insulele Cayman. În acest caz, norma conflictuală română
din art. 2571 alin. (1) C. civ. trimite la legea din Insulele Cayman. Dacă norma conflictuală
din insulele Cayman nu primește trimiterea, ci trimite la dreptul în conformitate cu care a fost
constituită societatea, se va aplica această din urmă lege, adică, în exemplul nostru, legea
britanică.
În dreptul român, este utilizat și criteriul controlului. Spre exemplu, art. 25 din Convenția
de la Washington (1965) pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și
persoanele altor state, prevede că o persoană juridică cu sediul în statul gazdă al investiției
poate fi considerată o persoană juridică străină, în considerarea controlului exercitat asupra
acesteia din străinătate.
§3. Recunoașterea societăților străine. Atunci când persoana juridică are naționalitate
străină, se pune problema recunoașterii sale. Art. 2582 alin. (1) C. Civ. prevede că:
„Persoanele juridice străine cu scop lucrativ, valabil constituite în statul a cărui
naţionalitate o au, sunt recunoscute de plin drept în România.” Așadar, societățile străine nu
trebuie să îndeplinească vreo formalitate pentru a le fi recunoscute drepturile pe care le
conferă legislația în conformitate cu care au fost constituite.
3.2. Societățile de naționalitate română cu participație străină
3.2.1. Generalități privind societățile române cu participație străină
§4. Societățile cu participație străină nu sunt o categorie distinctă de persoane juridice,

ci reprezintă acele societăți de naționalitate română, care au capital integral străin sau care au
un capital străin, dar în asociere cu un capital românesc.
Regimul juridic al societăților comerciale românești constituite cu participare străină este
supus dispozițiilor dreptului comun intern, prezentând anumite particularități generate de
elementele de extraneitate pe care acestea le conțin4:„constituirea de societăţi comerciale cu
participare străină, în asociere cu persoane juridice sau fizice române, sau cu capital
integral străin se efectuează cu respectarea dispozițiilor prezentei legi și ale legii privind
regimul investițiilor străine” (art. 286 din legea societăților nr. 31/1990).
4
4
§5. Capacitatea societăților române cu participație străină. Capacitatea societăţilor
comerciale române cu participație străină este determinată de legea română, dat fiind că
vorbim de persoane juridice române (criteriul pe care îl aplicăm fiind cel al sediului social,
prezentat anterior).
O societate cu participație străină poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de
acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice (art. 206
C. Civ.).
Obiectul concret de activitate al unei asemenea societăţi se stabileşte în funcţie de
Clasificarea activităților din economia naţională (cod CAEN), acestea putând desfășura, în
temeiul unei licențe, chiar și acele activități care constituie monopol de stat5.
Art. 6 din Legea nr. 31/1996 prevede că doar persoanele juridice înregistrate în România
pot derula activitățile ce reprezintă monopol de stat6. Totuși, în temeiul art. 49 TFUE, Statul
Român are obligația de a permite societăților constituite pe teritoriul Uniunii Europene să
exercite activități de comerț în aceleași condiții precum societăților române. Ca atare,
apreciem că și subiectele dreptului comerțului internațional având naționalitatea unui alt stat
membru UE pot derula activitățile asupra cărora statul român și-a instituit monopolul.
O societate cu participare străină ce are personalitate juridică română, chiar dacă are
capital integral străin, poate dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor fără restricții.
Societatea cu participare străină este persoană juridică română, astfel încât beneficiază de
toate drepturile garantate oricărei persoane juridice române, indiferent de proveniența
capitalului.
§6. Constituirea societăților române cu participație străină. Din punct de vedere al
formelor de constituire, societăţile comerciale cu participare străină se pot constitui în oricare
dintre formele prevăzute de lege: societate pe acțiuni, societate cu răspundere limitată,
societate în nume colectiv etc.
5
Conform art. 2 din Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, constituie monopol de stat:
a) fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor;
b) producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe stupefiante;
c) extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase;
d) producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale;
e) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a alcoolului şi a băuturilor spirtoase
distilate;
f) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a produselor din tutun şi a hârtiei
pentru ţigarete;
g) organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;
h) organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.
6
Observăm astfel cum locul incorporării prezintă relevanță juridică și în sistemul nostru de drept.
5
În ceea ce privește constituirea lor, pot exista anumite particularităţi date de provenienţa
capitalului social, cum ar fi spre exemplu, depunerea unor documente suplimentare privind
persoana fizică sau juridică ce aportează capitalul străin7.
§7. Operațiunile valutare ale societăților cu participare străină. Conform art. 4.1 din
Anexa nr. 1 a Regulamentului BNR nr. 4/2005, „operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile,
compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute şi care
se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte
modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii
respective.”
Așadar, operațiunea valutară este definită pe baza a două criterii, unul obiectiv și unui
subiectiv:
 operațiunea valutară este acea operațiune efectuată în valută - criteriu material de
definire, în funcție de moneda în care se realizează operațiunea;
 operațiunea valutară este acea operațiune chiar efectuată în monedă națională care are
loc între un străin și un român (rezident și nerezident) – criteriu de definire a
operațiunilor valutare dat de calitatea subiectelor de drept8.
Sunt considerați rezidenți persoanele fizice având domiciliul în România, persoanele
juridice având sediul în România și sucursalele, reprezentanțele, agențiile entităților străine
înregistrate și/sau autorizate să funcționeze în România (art. 4.2 din Anexa nr. 1 a
Regulamentului BNR nr. 4/2005).
Operațiunile valutare între rezidenți și nerezidenți sunt de două feluri:
 curente, care în esență implică o contraprestație automată;
 operațiuni de capital, care nu implică o contraprestație imediată, un contraechivalent
imediat (e.g. investițiile directe, creditele și împrumuturile financiare etc.)9.
Operațiunile valutare se efectuează, în principiu, prin conturi bancare. Astfel, art. 1 alin.
(1) din Legea nr. 70/201510 stabilește regula efectuării de plăți și încasări doar prin
instrumente de plată fără numerar: “operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate de persoane
juridice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale, liber
profesionişti, persoane fizice care desfăşoară activităţi în mod independent, asocieri şi alte
7
D.-A. Sitaru, op. cit., pag. 170-171.
8
Ibidem, pag. 182-183.
9
Pentru mai multe detalii, a se vedea D.A. Sitaru, op. cit., pag. 183-186.
10
Legea nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar şi
pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea
sistemelor moderne de plată.
6
entităţi cu sau fără personalitate juridică de la/către oricare dintre aceste categorii de
persoane se vor realiza numai prin instrumente de plată fără numerar.” Legea nr. 70/2015
instituie plafoane de 5000 de lei sau de 10.000 de lei pentru anumite operațiuni ce pot fi totuși
efectuate în numerar.
§8. Personalul societăților cu participație străină. Societățile cu participație străină
sunt libere să își angajeze atât personal român, cât și personal străin.
Atenție însă, în categoria personalului străin nu intră orice persoană ce nu are cetățenie
română, ci doar cetățenii unui stat din afara Uniunii Europenn ori a Spațiului Economic
European. Conform art. 2 lit. a) din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România
prin străin înțelegem „persoana care nu are cetăţenia română, cetăţenia unui alt stat
membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European ori cetăţenia
Confederaţiei Elveţiene”.
Personalul străin se încadrează în două categorii:
 Personal angajat cu contract de muncă;
 Personal cu funcții de conducere și administrare.
Persoanele cu funcții de conducere și administrare nu se află în relații de muncă cu
societatea, ci încheie contracte de management (contracte de mandat), astfel încât nu este
necesar vreun permis de muncă.
Aceștia primesc viză de lungă ședere, în condițiile art. 49 lit. c) din OUG nr. 194/2002.
Ei trebuie să arate că îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiţii:
 au calitatea de administrator;
 la data solicitării nu sunt asociaţi sau acţionari la societatea comercială în cauză sau la
altă persoană juridică română şi nu au avut aceste calităţi în ultimii 2 ani;
 la societatea în cauză nu mai există un alt străin care a obţinut un drept de şedere în
acest scop;
 societatea în cauză a realizat un aport de capital sau transfer de tehnologie de cel puţin
50.000 euro.
Așadar, nu poate dobândi viză de lungă ședere cel desemnat ca administrator al unei
societăți la care activul este mai mic de 50.000 euro. Acest prag a fost stabilit pentru a evita
situația creării de SRL-uri, cu un capital social de 200 de lei, lipsite de o activitate economică
concretă, la care se desemnează un administrator străin cu scopul exclusiv de a le permite
acestora rămânerea pe teritoriul României.
7
Persoanele străine pot desfășura activități salarizate în România în baza unui aviz de
angajare, care se obține în conformitate cu prevederile OG 25/2014 privind încadrarea în
muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României, și a unei vize de lungă ședere.
Într-o primă etapă, angajatul trebuie să obțină avizul de angajare. Apoi, într-o a doua etapă,
i se acordă viza de lungă ședere, la care trebuie să atașeze copia avizului de angajare 11, dar și
dovada mijloacelor de întreținere pentru întreaga perioadă înscrisă în viză, cazier judiciar și
asigurare medicală pe durata valabilității vizei (art. 44 alin. (2) din OUG nr. 194/2002 privind
regimul străinilor în România)12.
Numărul de lucrători străini pentru care se pot emite avize de angajare se stabilește anual,
prin Hotărâre a Guvernului României.
Care este rațiunea limitării numărului de vize de angajare acordate lucrătorilor străini?
3.2.2. Filialele cu participație străină
§9. Societățile străine pot, pentru a desfășura activitate lucrativă în România, să

constituie o filială în țara noastră. Filiala cu participație străină reprezintă acea societate
11
Prin excepție,viza de lungă şedere pentru angajare în muncă se acordă fără prezentarea copiei avizului de
angajare, străinilor din următoarele categorii:
a) străinilor al căror acces liber pe piaţa muncii din România este stabilit prin tratate încheiate de România cu
alte state;
b) străinilor care urmează să desfăşoare activităţi didactice, ştiinţifice sau alte categorii de activităţi specifice în
instituţii de profil acreditate ori autorizate provizoriu din România, în baza unor acorduri bilaterale, şi personalul
cu calificare specială, în baza ordinului ministrului educaţiei naţionale, precum şi străinii care desfăşoară
activităţi artistice în instituţii de cultură din România, în baza ordinului ministrului culturii;
c) străinilor care urmează să desfăşoare pe teritoriul României activităţi solicitate de ministere ori de alte organe
ale administraţiei publice centrale sau locale ori de autorităţi administrative autonome;
d) străinilor care sunt numiţi la conducerea unei filiale, reprezentanţe sau sucursale de pe teritoriul României a
unei companii care are sediul în străinătate, iar la data solicitării nu sunt asociaţi, acţionari sau administratori la
o persoană juridică română şi, la filiala, reprezentanţa sau sucursala respectivă, nu mai există un alt străin care
beneficiază de un drept de şedere în acest scop (art. 44 alin. (3) din OUG nr. 194/2002).
12
Solicitarea de viză depusă în baza unui aviz de angajare pentru lucrători sezonieri, în cuprinsul căruia nu se
menţionează că angajatorul asigură cazarea solicitantului, trebuie să fie însoţită, suplimentar faţă de
documentele prevăzute la art. 44 alin. (2) din OUG nr. 194/2002, de dovada asigurării condiţiilor de cazare de
natură să îi asigure un nivel de trai adecvat pentru toată durata şederii preconizate, sub forma unei rezervări
ferme la o unitate de cazare, a unui act de proprietate ori de închiriere a unei locuinţe în România pe numele
solicitantului sau a unei declaraţii autentificate privind asigurarea condiţiilor de cazare adecvată pentru
solicitant, dată de titularul unui drept de proprietate sau de folosinţă a unei locuinţe de pe teritoriul României –
art. 44 alin. 21 din OUG nr. 194/2002.
8
comercială cu personalitate juridică distinctă de cea a societății-mamă din străinătate, dar care
se află sub controlul societăţii-mamă13.
Filiala este un subiect de drept de sine stătător, independent de societatea-mamă din
străinătate. Filiala are un patrimoniu propriu și participă la circuitul economic în nume
propriu.
Din punct de vedere juridic, având personalitate juridică proprie şi fiind deschisă pe
teritoriul României, statutul organic ar filialei va fi supus legii române: „Statutul organic al
filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu, independent
de legea aplicabilă persoanei juridice care a înfiinţat-o.” – art. 2580 alin. (3) C. civ. Prin
urmare, lex societatis a filialei este distinctă de lex societatis a societății-mamă.
Din punct de vedere valutar, Regulamentul BNR nr. 4/2005 consideră filiala ca fiind
rezident.
În ce privește controlul exercitat de societatea-mamă, acesta se exercită prin capitalul
social al filialei, iar controlul efectiv se realizează prin dreptul de vot al societății-mamă în
calitate de asociat/acționar ori prin modul de organizare și stabilire a organelor de
administrare și control14.
Legătura care există între societatea-mamă şi filiala deschisă de aceasta în România
trebuie analizată din dublă perspectivă:
 Din punct de vedere juridic, în afară de faptul că societatea-mamă este
asociat/acționar în cadrul filialei, cele două entități sunt total distincte. În timp ce
filiala are personalitate juridică română, fiind supusă legii române, societatea-mamă
are personalitate juridică străină, fiind supusă legii sediului ei social.
 Din punct de vedere economic, filiala se află sub controlul societății-mamă, fiind
dependentă de capitalul pus la dispoziție de aceasta. Cu toate acestea, odată
constituită, filiala beneficiază de o autonomie economică în relația cu societatea-
mamă, având un patrimoniu distinct15.
3.3. Sucursalele societăților străine
§10.Sucursala reprezintă un sediu secundar al societății-mamă deschis în România16,

lipsit de personalitate juridică proprie, care beneficiază însă de un capital social care îi este
13
14
Ibidem, p. 237.
15
Ibidem.
16
„Sucursala este forma cea mai complexă de sediu secundar, care prezintă cel mai înalt grad de autonomie
funcţională şi o dotare cu resurse materiale, umane şi financiare care îi permit realizarea obiectului de
9
afectat în întregime de societatea-mamă şi care posedă o anumită autonomie juridică şi
economică faţă de societatea-mamă17.
Sucursala nu are personalitate juridică proprie, fiind o prelungire a personalității juridice
a societății-mamă. Sucursala nu are patrimoniu propriu, având un capital propriu afectat în
exclusivitate de societatea-mamă.
Sub aspectul dreptului internațional privat, sucursala nu are o lex societatis proprie,
statutul ei organic fiind guvernat de legea ce guvernează statutul organic al societății-mamă:
„Statutul organic al sucursalei înfiinţate de către persoana juridică într-o altă ţară este
supus legii naţionale a acesteia.” – art. 2580 alin. (2) C. civ.
§11. Sucursala este dependentă de societatea-mamă pentru că aceasta deține 100% din
capitalul sucursalei18.
În relațiile cu terții, sucursala încheie acte în numele și pe seama societății-mamă sau în
nume propriu, dar pe seama societății-mamă, adică în calitate de mandatar al acesteia.
§12. Cât despre capacitatea de folosință a unor sucursale ale unor societăți străine,
sucursala se află într-o poziție juridică aparte, dat fiind că pe „capul” ei se întrunesc două
legi19:
 pe de o parte, legea străină ca lege a societății-mamă, pentru că sucursala este o
prelungire a personalității juridice a societății-mamă;
 pe de altă parte, legea română. Întrucât sucursala își desfășoară activitatea pe teritoriul
României, este supusă unui ansamblu de acte normative ce conturează capacitatea
juridică a unei persoanei juridice străine din România20.
Ca atare, dat fiind că este supusă legii societății-mamă, sucursala nu poate desfășura în
România decât acele acte atribuite de către societatea-mamă și nu va putea face mai mult
decât societatea-mamă în țara de origine21.
Pe de altă parte, sucursala este supusă unui pachet de legi române ce configurează
situația juridică a persoanelor străine în România.
§13. Autonomia sucursalei față de societatea-mamă. În ceea ce privește elementele
de autonomiei ale sucursalei, din punct de vedere juridic:
activitate al societăţii care a înfiinţat-o, cu regularitate şi cu îndeplinirea unor funcţii specifice.” – E. Duca, O
abordare sistemică a sediilor permanente, Monitorul Fiscalității Internaționale nr. 3/2010.
17
18
Ibidem, pp. 240-241.
19
Ibidem, p. 244.
20
21
Ibidem, p. 244.
10
 Sucursala are capacitate procesuală de folosință, putând figura în proces nu doar ca
pârât, ci și ca reclamant22. Sucursala stă în proces în nume propriu, iar nu ca mandatar
al societății-mamă23.
 Sucursala poate fi acționată în justiție la sediul din România pentru actele juridice
încheiate24: „Instanţele române sunt de asemenea competente pentru a judeca orice
cerere privind activitatea la sediul secundar al unei persoane juridice neavând sediul
principal în România, când acest sediu secundar este situat în România la data
introducerii cererii.” – art. 1065 alin. (3) C. proc. civ.
 având o masă de bunuri afectate derulării activității, sucursala poate fi supusă unor
proceduri de faliment, lichidare, dizolvare, independent de societatea-mamă. Altfel
spus, o sucursală se poate dizolva fără a influența în vreun fel societatea-mamă25.
Dizolvarea societății-mamă atrage însă dizolvarea sucursalei. În cazul în care
societatea-mamă își încetează existența, sucursala din România a acelei societăți își va
înceta existența.
Din punct de vedere economic:

 având capital propriu, sucursala beneficiază de o anumită autonomie de gestiune,
având un bilanț de venituri și cheltuieli proprii; de asemenea, sucursala este supusă
înregistrării fiscale la autoritățile române, asemănându-se din acest punct de vedere cu
o societate română;
 pentru activitatea economică derulată pe teritoriul României, sucursala plătește
impozit în România.
§14. Din punct de vedere valutar, sucursala este considerată rezident în România, așadar
operațiunile pe care sucursala le derulează cu alți rezidenți se vor desfășura în monedă
națională. Odată ce și-a deschis o sucursală pe teritoriul României, însăși societatea-mamă
din străinătate devine rezidentă din punct de vedere valutar, ceea ce face ca operațiunile
22
M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1 –
526, Universul Juridic, București, 2013, p. 174.
23
„Activitatea de reprezentare convențională în fața instanțelor de judecată este o activitate necomercială,
rezervată prin lege avocaților și consilierilor juridici. Or, dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie
reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar
putea constitui obiect de activitate al mandatarului. (…)
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în
judecată și reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată nu se pot face prin
mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.” – ICCJ, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de derept, Decizia nr. 9/04.09.2016.
24
25
Ibidem.
11
comerciale ale societății-mamă cu alți rezidenți din România să se poată desfășura în monedă
națională26.
§15. Înregistrarea sucursalelor. Societățile-mamă care deschid sucursale în România
trebuie să ceară înregistrarea acestora la oficiul registrului comerţului de la sediul fiecărei
sucursale27. Spre exemplu, dacă societatea franceză A SARL deschide o sucursală cu sediul
în Timișoara, formalitățile de înregistrare vor fi efectuate la Registrul Comerțului Timiș.
Formalităţile de publicitate prevăzute de prezentul articol trebuie efectuate de
reprezentantul sucursalei28.
Cererea de înregistrare trebuie să includă anumite informații obligatorii 29, respectiv:
a) denumirea persoanei juridice din străinătate şi forma juridică, precum şi denumirea
sucursalei, dacă este diferită de cea a persoanei juridice;
b) registrul în care este înmatriculată persoana juridică din străinătate, numărul de
înmatriculare şi, după caz, identificatorul unic la nivel european30 (EUID);
c) sediul social;
d) obiectul de activitate al sucursalei;
e) numele şi calitatea reprezentanţilor persoanei juridice din străinătate şi ale celor care
se ocupă nemijlocit de activitatea sucursalei, cu precizarea dacă puterile ce li s-au conferit
urmează a fi exercitate împreună sau separat;
f) în cazul sucursalelor persoanelor juridice din state care nu sunt state membre ale
Uniunii Europene sau state participante la Spaţiul Economic European, se va menţiona şi
legea naţională aplicabilă persoanei juridice.
Din perspectivă formalistă, la registrul comerţului de la sediul sucursalei se depun,
printre altele31:
a) actul constitutiv şi statutul persoanei juridice din străinătate, dacă sunt conţinute în
documente separate, împreună cu toate modificările acestor documente sau actul constitutiv
actualizat, în traducere certificată;
26
Ibidem, p. 245.
27
Art. 24 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului.
28
29
30
Conform art. 121 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului: „Pentru identificare, inclusiv în
comunicarea dintre registrele comerţului din statele membre prin sistemul de interconectare, persoanele fizice
şi juridice înregistrate în registrul comerţului vor avea şi un identificator unic la nivel european (EUID), care
include elementul de identificare al României, elementul de identificare al registrului naţional, numărul
persoanei din registrul respectiv şi, dacă este necesar, alte elemente pentru a evita erorile de identificare.”
31
12
b) documente care să ateste sediul social al persoanei juridice din străinătate, obiectul de
activitate al acesteia şi, cel puţin anual, valoarea capitalului subscris, în cazul sucursalelor
persoanei juridice din state care nu sunt state membre ale Uniunii Europene sau state
participante la Spaţiul Economic European, dacă aceste informaţii nu sunt incluse în
documentele prevăzute la lit. a);
c) un certificat, în traducere certificată, de la registrul în care este înmatriculată persoana
juridică din străinătate, care să ateste existenţa societăţii;
d) situaţiile financiare ale persoanei juridice din străinătate;
e) dovada sediului sucursalei.
Totodată, dacă este cazul, se înregistrează menţiuni referitoare la32:
a) deschiderea şi încetarea unei proceduri judiciara sau extrajudiciare de insolvenţă
asupra persoanei juridice din străinătate;
b) dizolvarea, deschiderea lichidării persoanei juridice din străinătate, numele şi puterile
lichidatorilor, finalizarea lichidării;
c) închiderea sucursalei şi radierea acesteia din registrul comerţului.
În cazul persoanelor juridice din state membre UE, oficiul registrului comerţului
primeşte, prin sistemul de interconectare a registrelor comerţului, informaţiile şi documentele
privind deschiderea şi încetarea oricărei proceduri de dizolvare, lichidare sau de insolvenţă a
persoanei juridice, precum şi privind radierea acesteia din registru, în vederea înregistrării din
oficiu a acestora33.
În cazul în care persoana juridică din statul membru al Uniunii Europene a fost radiată
din registru, oficiul registrului comerţului radiază, din oficiu, cu titlu gratuit, sucursalele
acesteia34.
3.4. Reprezentanțele societăților străine
§16. Reprezentanța reprezintă un sediu social al societății-mamă, lipsit de personalitate

juridică, care nu are capital propriu şi care poate efectua doar operaţiuni de reprezentare a
societății-mamă în relaţiile cu partenerii comerciali din România35.
Reprezentanța nu este un subiect de drept distinct, nu are personalitate juridică proprie,
fiind o prelungire a personalității juridice a societății-mamă, guvernată de lex societatis a
societății-mamă36.
32
33
34
35
13
Reprezentanța poate încheia acte juridice în calitate de reprezentant al societății-mamă,
fiind un mandatar al acesteia pe teritoriul României. Sub acest aspect, reprezentanța se
aseamănă cu sucursalele, care derulează și activitatea în numele și pe seama societății-mamă.
Totuși, sucursalele pot încheia și contracte de mandat fără reprezentare, spre deosebire de
reprezentanțe, care pot încheia doar mandate cu reprezentare37.
Reprezentanța nu are un capital propriu, ci doar o anumită masă de bunuri necesară
exclusiv activităților derulate în România. Drept consecință, reprezentanțele nu pot efectua
decât operațiuni stabilite de societatea-mamă în limita obiectului de activitate al acesteia38.
§17. Constituirea reprezentanței. Procedura de constituire a reprezentanței se
declanșează la cererea societății-mamă. Această cerere trebuie să cuprindă:
 denumirea reprezentanței;
 obiectul de activitate;
 durata de funcţionare;
 sediul reprezentanţei;
 personalul şi funcţiile pe care acesta urmează să le ocupe acesta în cadrul
reprezentanţei39.
La cerere trebuie anexate o serie de documente care să evidenţieze statutul juridic al
societății-mamă din străinătate:
 o atestare, în original, din partea registrului comerţului sau a Camerei de Comerț și
Industrie, din statul de origine al societății-mamă, arătând obiectul de activitate al
societății-mamă și capitalul social al acesteia;
 un certificat de bonitate din partea băncii prin care societatea mamă își desfășoară
operațiunile financiare;
 o împuternicire autentificată pe care societatea-mamă o oferă reprezentanţilor
desemnaţi în România40.
În legătură cu această cerere, competent este Ministerul pentru Mediul de Afaceri 41 care
are un termen de 30 de zile pentru a se pronunța. În situaţia în care există, din diferite motive,
un refuz privind cererea de autorizare acesta trebuie motivat. Dacă nu există un refuz, se va
36
Ibidem.
37
Ibidem.
38
Ibidem.
39
Art. 4 din Decretul-Lege nr. 122/1990 privind autorizarea și funcționarea în România a reprezentanțelor
societăților comerciale și organizațiilor economice străine
40
Art. 5 din Decretul-Lege nr. 122/1990.
41
La acest moment, integrat în Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri.
14
emite autorizaţia care va cuprinde denumirea, durata şi sediul reprezentanţei, obiectul de
activitate şi condiţiile de exercitare a activităţilor în ţară.
Odată obţinută autorizaţia, reprezentanța trebuie să se înscrie în 15 zile la autoritatea
fiscală română de la sediul ei social.
§18. Capacitatea de folosinţă a reprezentanţei deschise în România este guvernată de
două legi:
 capacitatea de folosință a reprezentanței este supusă legii societății-mamă, cu aceleași
consecințe ca la sucursală:
o obiectul de activitate nu poate fi mai extins mai mult decât obiectul societății-
mamă;
o nu poate face acte juridice decât pe seama și în numele societății-mamă;
o își încetează activitatea în momentul în care societatea-mamă dispare din țara de
origine.
 reprezentanța este supusă și legislației din România, desfășurându-și activitatea pe
teritoriul țării noastre42.
§19. În ceea ce priveşte obiectul de activitate al reprezentanţei, el este precizat în
autorizaţia de funcţionare. Spre exemplu, o reprezentanță poate:
 să emită sau să primească oferte și comenzi, să participe la negocieri, fără posibilitatea
de a semna contracte în nume propriu43;
 să realizeze operațiuni de marketing și publicitate44;
 poate desfășura operațiuni de asistență tehnică, anumite activități de prestări de
servicii, pentru mașinile, utilajele, pe care societatea-mamă le livrează în România;
 în anumite domenii, poate să presteze în România servicii similare celor prestate de
societatea-mamă în țara de origine (e.g., agenții de transport persoane, agenții de
turism etc.)45.
§20. Din punct de vedere valutar, reprezentanța este considerată rezidentă46. Ca și în
cazul sucursalelor, societățile comerciale străine care au o reprezentanță în țară devin
42
Pentru mai multe detalii, a se vedea D.A. Sitaru, op. cit., pp. 252-253.
43
G. Toader, Forme juridice de organizare a societăților comerciale prevăzute de legislația română și de cea
comunitară, Monitorul fiscalității international nr. 2/2009.
44
Ibidem. De exemplu, o societate din străinătate care intenționează să desfășoare o activitate în România, își
deschide o reprezentanță pentru a își face reclamă și pentru a informa terții în legătură cu activitatea acesteia în
străinătate.
45
46
Pentru regimul fiscal al reprezentanțelor, a se vedea I. Condor, S. Cristea, Impozitarea unor venituri obţinute
din România de nerezidenţi şi impozitul pe reprezentanţe, Monitorul Fiscalității Internaționale nr. 5/2010.
15
rezidente din punct de vedere valutar, deși ele nu au constituit o persoană juridică pe teritoriul
țării47.
§21. Și în legătură cu litigiile în care poate fi implicată o reprezentanță a unei societăţi
străine, se creează o ficţiune de către legea română, în sensul atragerii competenței instanței
de la sediul reprezentanței, atunci când aceasta are calitatea procesuală de pârât 48.
1. În ce constă criteriul locului exploatării principale și cum se diferențiază acest criteriu

față de criteriul sediului real?
2. Ce fel de criteriu (criterii) de stabilire a naționalității unei societăți se aplică în dreptul

român?
II. Rezolvați următoarele grile:
1. În privința naționalității societăților participante la comerțul internațional:

a. Criteriul locului exploatării principale se diferențiază de cel al sediului real, întrucât
acesta din urmă trebuie necesarmente să fie inclus în actul constitutiv al societății;
b. Criteriul sediului statutar coincide cu cel al locului încorporării, referindu-se la sediul
societății stabilit conform statutului.
c. Criteriul controlului se referă acea situație unde prezintă relevanță naționalitatea
asociaților ori acționarilor care influențează și decid activitatea societății.
2. În ceea ce privește recunoașterea societăților străine:

a. Acest tip de societăți trebuie să îndeplinească o serie de proceduri specifice,
reglementate de legea specială;
b. Această instituție se aplică inclusiv societăților române cu capital străin;
c. Societățile străine sunt recunoscute de plin drept în România dacă sunt constituite în
mod valabil în conformitate cu dreptul statului de care aparțin.
3. Societățile române cu participație străină:
47
48
A se vedea art. 1065 alin. (3) C. proc. civ.
16
a. Sunt supuse principiului specialității capacității de folosință, conform Codului Civil;
b. Nu pot angaja personal străin, atâta timp cât își desfășoară întreaga activitate pe
teritoriul român;
c. Pot avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau
potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.
4. Filialele cu participație străină:

a. Sunt supuse, în privința statutului organic, aceleiași legi precum societatea-mamă sub
controlul căreia se află;
b. Nu au personalitate juridică, ci sunt o prelungire a societății-mamă;
c. Au ca asociat/acționar majoritar societatea-mamă.
Răspunsuri grile: 1. c); 2.c); 3.c); 4.c).
17
Unitatea de învăţare 4 – Investiţiile străine
CUPRINS
4.1. Investitorul străin – subiect al dreptului comerțului internațional
4.2. Investițiile străine directe
4.3. Investițiile de portofoliu
4.4. Drepturi și garanții de care beneficiază investitorii străini
4.5. Despre Departamentul pentru Investiţii Străine şi Parteneriat Public – Privat
La sfârșitul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște:
 Definiția noțiunii de investitor străin;
 Definiția, formele și clasificările investițiilor străine directe;
 Drepturile și garanțiile de care beneficiază investitorii străini.
1
4.1. Investitorul străin – subiect al dreptului comerțului internațional
§1. Un alt subiect al dreptului comerțului internațional asupra căruia ne îndreptăm atenția
este investitorul străin.
În analiza noastră, trebuie să pornim de la OUG nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor
directe, care definește investitorul ca fiind orice persoană fizică sau juridică, rezidentă sau
nerezidentă, ce realizează în România o investiție într-una din cele două forme prevăzute de lege,
și anume investiție directă sau investiție de portofoliu.
Pentru a defini calitatea de rezident sau nerezident a investitorilor, OUG nr. 92/1997 face
trimitere la reglementările BNR. În concret, concludente pentru a conferi calitatea de nerezident și
pentru a fi pe tărâmul noțiunii de investitor străin, sunt:
 domiciliul, pentru persoana fizică; și
 sediul, pentru persoana juridică.
Per a contrario, cetățenia sau alte elemente de identificare sunt irelevante sub aspectul
calificării unui investitor ca fiind străin, cu excepțiile prevăzute de o lege internă sau de o
convenție internațională la care România este parte1.
Ca atare, un cetățean român cu domiciliul în străinătate va putea fi considerat investitor
străin, pe când un cetățean străin cu domiciliul în România nu va avea această calitate.
Așadar, investitorul străin este persoana nerezidentă în România care realizează în România
investiții directe sau de portofoliu. Vom analiza în continuare ce înseamnă investiție directă și
investiție de portofoliu.
4.2. Investițiile străine directe
§2. Definiția investițiilor străine directe. Art. 2 lit. a) din OUG nr. 92/1997 defineşte
investiţia directă ca fiind participarea investitorului străin la constituirea sau la extinderea unei
întreprinderi în oricare din formele prevăzute de lege, dobândirea de acţiuni sau de părţi sociale
ale unei societăți comerciale, cu excepția unei investiții de portofoliu sau înfiinţarea şi extinderea
în România a unei sucursale de către o societate străină, prin:
- aport financiar, în monedă naţională sau în valută convertibilă;
- aport în natură de bunuri imobile sau/şi bunuri mobile, corporale şi necorporale;
1
2
- participarea la creşterea activelor unei întreprinderi, prin orice mod legal de finanţare.
Rapoartele anuale BNR privind investițiile străine detaliază noțiunea de investiție străină
directă2.
Astfel, constituie o investiție străină directă o relație investițională de durată între o
entitate rezidentă şi o entitate nerezidentă. De regulă, implică exercitarea de către investitor a
unei influențe manageriale semnificative în întreprinderea în care a investit.
Sunt considerate investiții străine directe:
(i) capitalul social vărsat şi rezervele ce revin unui investitor nerezident care deține cel
puțin 10% din capitalul social subscris al unei întreprinderi rezidente;
(ii) creditele dintre acest investitor sau grupul din care face parte acesta şi întreprinderea
rezidentă în care a investit, precum şi profitul reinvestit de către acesta3.
(iii) Investițiile de capital sau creditele provenite de la societăți nerezidente care au o
participație sub 10%, dar care fac parte din grupul unui investitor direct în societatea
rezidentă respectivă (societăți surori4).
Spre exemplu, există grupul de societăți A, din care fac parte, printre altele, societatea
A1, cu sediul în Cipru și societatea A2, cu sediul în România. Acționarii A2 sunt
societatea-mamă A, care deține 95% din acțiuni, și A1 cu 5% din capitalul social.
Dacă A1 îi oferă un credit societății A2, aceasta va fi considerată investiție străină
directă.
(iv) Societățile rezidente asupra cărora investitorul nerezident exercită o influență
semnificativă pe cale indirectă, şi anume entitățile rezidente ale întreprinderii
rezidente în care investitorul nerezident deține cel puțin 10% din capitalul social
subscris5. Spre exemplu, societatea-mamă A, cu sediul în Franța, controlează în
România societatea B, la care deține 80% din acțiuni. Societatea B, la rândul său,
deschide filiala C pe teritoriul României. Filiala C este considerată o investiție străină
directă a lui A.
2
Rapoartele BNR privind investițiile străine directe pot fi accesate online de pe pagina oficială a instituţiei:
http://www.bnr.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=9403.
3
BNR, Investițiile străine în România în 2017, p. 5.
4
Societăți surori: societăți din cadrul aceluiași grup, rezidente în țări diferite, între care nu există o relație directă de
control sau influență, respectiv niciuna dintre companii nu are cel puțin 10% din voturi sau o participație de cel puțin
10% la capitalul celeilalte.
5
BNR, op. cit., p. 5.
3
§3. Întreprinderea investiție străină directă. Conform acelorași rapoarte BNR,
întreprinderea investiție străină directă de gradul I este o întreprindere rezidentă, cu sau fără
personalitate juridică, în care un investitor nerezident deține cel puțin 10% din voturi sau din
capitalul social subscris, respectiv din capitalul de dotare/de lucru (active corporale) în cazul
întreprinderilor fără personalitate juridică6.
Deținerea a cel puțin 10% din voturi sau din capitalul social subscris, respectiv din activele
corporale, este primordială în stabilirea relației de investiție directă7.
Întreprinderea investiție străină directă de gradul II este o întreprindere rezidentă, cu
personalitate juridică, în care un investitor străin direct controlează, prin intermediul unei
întreprinderi investiție străină directă, cel puțin 10% din capitalul social subscris. Întreprinderile
investiție străină directă de gradul II sunt filiale sau asociate ale întreprinderilor investiție străină
directă8.
În acest context, filialele reprezintă companiile rezidente în care întreprinderile investiție
străină directă dețin peste 50% din voturi sau din capitalul social subscris, iar asociatele sunt
companiile rezidente în care întreprinderile investiție străină directă dețin între 10% şi 50 % din
capitalul social subscris9.
Mai precizăm că referirile la întreprinderi fără personalitate juridică vizează exclusiv
sucursalele întrucât reprezentanțele sau alte puncte de lucru nu reprezintă o investiție.
§4. Clasificări ale investițiilor străine directe. Investițiile străine directe pot fi clasificate
în funcție de mai multe criterii.
Astfel, după operaţiunea prin care investiţia directă are loc, distingem între:
 fuziuni şi achiziții – constau în preluarea integrală sau parțială de întreprinderi de către
investitori străini de la rezidenți;
 dezvoltare de întreprinderi - investitorul străin își majorează deținerea de capital în
întreprinderea investiție străină directă;
 restructurare de întreprinderi - investitorul străin finanțează, prin aport de capital, o
întreprindere investiție străină directă cu pierderi, în vederea rentabilizării acesteia;
6
Ibidem, p. 6.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Ibidem.
4
 investiții de tip Greenfield (investiții pornite de la zero) – constau în înființarea de
întreprinderi de către sau împreună cu investitori străini10.
Un alt criteriu de clasificare are la bază perspectiva ţării care beneficiază de investiţie și
distinge între:
 investiţii străine directe care constituie un substitut pentru importuri, caz în care
întreprinderea beneficiară produce bunuri care au făcut anterior obiectul importului de
către ţara gazdă;
 investiţii străine directe care contribuie la creşterea exporturilor - care sunt motivate de
dorinţa căutării unor noi surse de materii prime de către întreprinderea investitoare şi care
vor duce la creşterea exporturilor către ţările unde desfășoară activitate întreprinderea
investitoare;
 investiţii străine directe iniţiative guvernamentale - caz în care investiţia are loc ca urmare
a stimulentelor acordate de către guvernele naţionale11.
Test de autoevaluare 4.1.
Soluționați următoarele grile:

1. Sunt investitori străini:
a. Persoanele ce nu au naționalitatea română;
b. Persoanele fizice sau juridice, ce au domiciliului sau sediul într-un alt stat;
c. Orice persoană care realizează o investiție în România și angajează forță de muncă din
străinătate.
2. Reprezintă investiție directă:

a. Creditele dintre un investitor străin și întreprinderea rezidentă în care a investit;
b. Profitul împărțit între asociații unei societăți străine ce-și desfășoară activitatea în
România;
c. Societățile rezidente asupra cărora investitorul exercită o influență constând în deținerea
de capital, indiferent de cota acestuia.
10
Ibidem, pp. 6-7.
11
L. Lazăr, S. Lazăr, Considerații privind investițiile străine directe, RRDA nr. 9/2011, Wolters Kluwer, București.
5
3. În cazul întreprinderilor investiție străină directă, sintagma întreprinderi fără personalitate
juridică desemnează:
a. Sucursalele, reprezentanțele și/sau punctele de lucru ale unei societăți;
d. Doar sucursalele unei societăți;
e. Doar filialele unei societăți, întrucât acestea sunt întotdeauna lipsite de personalitate juridică
proprie.
4.3. Investițiile de portofoliu
§5. Conform art. 2 lit. b) din OUG nr. 92/1997 privind investițiile străine directe, investiţia
de portofoliu (sau de capital) constă în dobândirea de valori mobiliare pe pieţele de capital
organizate şi reglementate şi care nu permit participarea directă la administrarea societăţii
comerciale, ci doar obţinerea de profit.
OUG nr. 92/1997, deși definește investiția de portofoliu, nu se ocupă de analiza investițiilor
de portofoliu, arătând în art. 3 că regimul acestora va fi stabilit printr-o lege specială: „Regimul
investiţiilor de portofoliu, inclusiv avantajele de care acestea beneficiază, se stabileşte prin lege
specială”.
§6. Actualmente, investițiile de portofoliu sunt supuse unor dispoziții dispersate în diverse
acte normative ce reglementează materia valorilor mobiliare, respectiv:
 Legea nr. 297/2004 privind piața de capital;
 Legea 24/2017 privind emitenţii de instrumente financiare şi operaţiuni de piaţă;
 Legea 126/2018 privind piețele de instrumente financiare;
 Un alt act normativ relevant este OG nr. 66/1997 privind regimul investiţiilor străine în
România, realizate prin cumpărarea de titluri de stat. Aceasta întrucât dobândirea de
titluri de stat emise de statul român poate să constituie o investiție de portofoliu.
§7. Conform art. 2 alin. (1) pct. 50 din Legea nr. 24/2017 privind emitenții de instrumente
fnanciare, valorile mobililare sunt definite ca fiind acele „instrumente financiare care pot fi
negociate pe piaţa de capital, ca de exemplu:
a) acţiuni emise de societăţi şi alte titluri de valoare echivalente acţiunilor emise de
societăţi;
6
b) obligaţiuni şi alte titluri de datorie securitizate;
c) orice alte titluri de valoare care conferă dreptul de a cumpăra sau de a vinde asemenea
valori mobiliare sau care conduc la o decontare în numerar, stabilită în raport cu valori
mobiliare, monede, rate ale dobânzii sau rentabilităţii, mărfuri sau alţi indici ori unităţi de
măsură;”
§8. Investiţiile de portofoliu constau în dobândirea de valori mobiliare și au mai degrabă un
scop speculativ, spre deosebire de investițiile directe, unde se urmărește dobândirea controlului
asupra managementului întreprinderii străine. Investițiile de portofoliu nu permit participarea
efectivă a investitorului la viața economică a entității respective.
Profitul, în cazul investițiilor de portofoliu, se realizează prin fructele pe care le produc
respectivele valori mobiliare (dividende, dobânzi) și prin înstrăinarea ulterioară a valorilor
mobiliare. Activitățile specifice investițiilor de portofoliu au loc prin intermediul operaţiunilor
bursiere și nu au ca scop realizarea unei relaţii investiţionale de durată.
Realizați o comparați între investițiile străine directe și cele de portofoliu.
4.4. Drepturi și garanții de care beneficiază investitorii străini
§9. OUG nr. 92/1997 reglementează anumite drepturi, garanții și facilități pentru
investitorii străini. Bineînțeles, aceste beneficii se completează și chiar suprapun cu cele oferite de
alte acte normative, oricărei persoane ce desfășoară activități cu caracter lucrativ pe teritoriul
României.
§10. Conform art. 4 alin. (2) din OUG nr. 92/1997, investitorii străini beneficiază de
următoarele garanţii şi facilităţi:
 posibilitatea efectuării de investiţii în orice domeniu şi în orice forme juridice prevăzute
de lege;
 egalitate de tratament - just, echitabil şi nediscriminatoriu - pentru investitorii români sau
străini, rezidenţi sau nerezidenţi în România;
 garanţii împotriva naţionalizării, exproprierii sau altor măsuri cu efect echivalent;
7
 facilităţi vamale şi fiscale;
 dreptul la conversia în valuta investiţiei a sumelor în lei ce le revin din investiţie, precum
şi la transferul valutei în ţara de origine, potrivit reglementărilor privind regimul valutar;
 dreptul de a alege instanţele judecătoreşti sau arbitrale competente pentru soluţionarea
eventualelor litigii;
 posibilitatea angajării de cetăţeni străini, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Iar conform art. 6 din OUG nr. 92/1997, o societate, persoană juridică nerezidentă, poate
dobândi orice drepturi reale asupra bunurilor imobile, în măsura necesară derulării activităţii sale,
potrivit obiectului social, cu respectarea dispoziţiilor legale privind dobândirea dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor de către străini.
§11. Dintre toate aceste drepturi și garanții, în continuare vom analiza succint garanția
împotriva indisponibilizării investiției, după care vom vedea în ce condiții pot străinii să
dobândească imobile în România.
§12. Garanția împotriva indisponibilizării investiției. Temeiul juridic general al acestei
garanții îl regăsim în Constituție, în art. 44 alin. (3), (4) și (6) din Constituție:
„(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate
publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă
natură discriminatorie a titularilor.
(6) Despăgubirile (…) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de
divergență, prin justiție”.
Pornind de la textele generale din Constituție, art. 8 alin. (1) din OUG nr. 92/1997 prevede
că: „Investiţiile nu pot fi naţionalizate, expropriate sau supuse unor măsuri cu efect echivalent,
exceptând cazurile în care o astfel de măsură întruneşte, cumulativ, următoarele condiţii:
a) sunt necesare pentru cauză de utilitate publică;
b) sunt nediscriminatorii;
c) se efectuează în conformitate cu prevederile exprese ale legii;
d) se fac cu plata unei despăgubiri prealabile, adecvate şi efective”.
Prin urmare, o expropriere pentru o cauză de utilitate publică a unei investiții se va putea
realiza numai cu plata unei despăgubiri, care trebuie să fie:
8
 prealabilă și efectivă – valoarea sa trebuie să fie nu doar determinată în bani, ci și plătită
înainte ca exproprierea să aibă loc;
 adecvată - modalitatea de plată trebuie să corespundă valorii de piață a investiției
indisponibilizate12 la momentul imediat anterior exproprierii sau înainte ca exproprierea
iminentă să devină cunoscută într-un mod care să afecteze valoarea investiţiei (art. 8 alin.
(2) din OUG nr. 92/1997).
Despăgubirile se vor determina prin acordul ambelor părți, investitor și stat. În cazul în care
părțile nu ajung la un acord, investitorul se poate adresa unei autorități judiciare.
§13. Regimul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor din România de
către investitori străini. Atunci când investitorul străin creează o persoană juridică cu sediul în
România, aceasta din urmă poate dobândi proprietatea asupra terenurilor și clădirilor fără nicio
restricție specifică, din moment ce are naționalitate română.
Ce se întâmplă însă când o persoană de altă naționalitate vrea să cumpere terenuri sau
clădiri din România?
În privința clădirilor, din nou nu există nicio limitare prevăzută de lege, străinii putând
dobândi proprietatea asupra acestora întocmai precum un român. În materia terenurilor însă,
există anumite restricții pe care le vom analiza în continuare.
Conform art. 44 alin. (2) din Constituție „(…) Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe
bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire
legală”.
Așadar, un străin poate dobândi proprietatea asupra unui teren:
 prin moștenire legală (ipoteză care, evident, nu interesează domeniul investițiilor străine);
 prin acte între vii (sau mortis causa – însă nici această ipoteză nu are aplicare în comerțul
internațional):
o în condițiile prevăzute de legea organică;
o dacă existe o convenție internațională în acest sens, la care România este parte - o
asemenea convenție o constituie Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană;
12
9
o dacă există reciprocitate în ceea ce privește recunoașterea dreptului de proprietate
asupra terenurilor între România și statul de proveniență a investitorului străin.
Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de
către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine („Legea nr.
312/2005”) este legea organică la care face trimitere Constituția României.
Potrivit acesteia, regimul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este diferit
după cum este vorba de:
 Rezidenți ai unui stat membru al Uniunii Europene (sau ai Spațiului Economic European
ori ai Elveției).
 Rezidenți care aparțin unor state terțe.
Rezidenți UE (ai SEE și ai Elveției) În ceea ce privește prima categorie, în lege există o
prevedere generală cu caracter de principiu și două reglementări specifice.
Astfel, art. 3 din Legea nr. 312/2005 stabilește cu caracter de regulă generală că:
„Cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România,
precum şi persoana juridică constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru pot
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleaşi condiţii cu cele prevăzute de lege
pentru cetăţenii români şi pentru persoanele juridice române”.
O primă reglementare specială este cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 312/2005 și se referă la
terenurile având drept scop constituirea de reședințe sau sedii secundare:
„Cetăţeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România cu
domiciliul într-un stat membru, precum şi persoana juridică nerezidentă, constituită în
conformitate cu legislaţia unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor pentru reşedinţe secundare, respectiv sedii secundare, la împlinirea unui termen de 5
ani de la data aderării României la Uniunea Europeană”.
A doua reglementare specială se referă la terenurile agricole, păduri și terenuri forestiere:
„Cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în
România, precum şi persoana juridică constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru
pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere
la împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană” – art. 5
din Legea nr. 312/2005.
10
Cele două limitări temporale s-au împlinit la 01.01.2012, respectiv 01.01.2014, astfel că la
acest moment rezidenții statelor membre UE pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor
în aceleași condiții ca un rezident român.
De altfel, Legea nr. 17/201413 detaliază regimul juridic referitor la achiziționarea de terenuri
agricole de către rezidenți ai unui stat membru UE.
Cât despre persoanele fizice sau juridice aparținând unor state terțe, Legea nr. 312/2005
stabilește că acestea pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în condițiile
reglementate prin tratate internaționale pe bază de reciprocitate. Însă România nu a încheiat până
acum niciun tratat internațional în această materie.
În concluzie, la acest moment:
 Rezidenții unui stat membru al Uniunii Europene (și al Spațiului Economic European și
ai Elveției) pot dobândi proprietatea asupra terenurilor din România fără nicio restricție
specifică;
 Rezidenții unui stat terț de Uniunea Europeană nu pot încheia acte juridice de dobândire
a proprietății asupra terenurilor din România.
§14. Soluționarea litigiilor dintre investitorii străini și statul român. Conform art. 11
din OUG nr. 92/1997, litigiile dintre investitorii nerezidenți și statul român cu privire la
indisponibilizarea investiției pot fi soluționate fie de către instanțele judecătorești naționale, fie pe
calea arbitrajului:
„Litigiile dintre investitorii străini şi statul român (…) vor fi soluţionate, la alegerea
investitorului, potrivit procedurii instituite prin:
a) Legea contenciosului administrativ14;
b) Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi
persoane ale altor state, încheiată la Washington la 18 martie 1965 (…), atunci când
investitorul străin este cetăţean al unui stat-parte la convenţie şi diferendul este
rezolvat prin conciliere şi/sau arbitraj. În astfel de situaţii, o societate română în care
13
Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în
extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare
terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului.
14
Dispozițiile aplicabile procesului civil internațional din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor
de drept internaţional privat au fost abrogate, fiind succedate de prevederile din cartea a VII-a a Codului de procedură
civilă. Tot astfel, trimiterea făcută la legea contenciosului administrativ trebuie considerată a fi făcută la Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004.
11
investitorii străini deţin – potrivit legii române – o poziţie de control, aceasta va fi
considerată, conform art. 25 alin. (2) lit. b) din convenţie, ca având naţionalitatea
investitorilor străini;
c) Regulamentul de arbitraj UNCITRAL/CNUDCI; în cazul în care arbitrii nu vor fi
desemnaţi în condiţiile acestui regulament, ei vor fi desemnaţi de către secretarul
general al Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor relative la
Investiţii”.
Vom analiza puțin mai târziu Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la
investiţii între state şi persoane ale altor state și Centrul Internațional pentru Reglementarea
Diferendelor relative la Investiţii.
4.5. Despre Departamentul pentru Investiţii Străine şi Parteneriat Public - Privat
§15. Guvernul României îşi propune să se implice în procesul de atragere și încurajare a

investițiilor străine prin Departamentul pentru Investiţii Străine şi Parteneriat Public – Privat
(denumit în continuare „Departamentul” sau „Departamentul pentru Investiții Străine”).
Acest Departament a fost înființat prin HG nr. 536/2014 privind organizarea şi funcţionarea
Departamentului pentru Investiţii Străine şi Parteneriat Public-Privat.
Așa cum o sugerează și denumirea, Departamentul pentru Investiții Străine are atribuţii în
coordonarea, monitorizarea şi aplicarea politicii Guvernului la nivel naţional în domeniul
promovării, marketingului, atragerii şi implementării investiţiilor străine directe.
După cum o declară însuși Departamentul15, misiunea sa constă în creşterea volumului
investițiilor străine directe prin promovarea ofertei de business a României la nivel mondial şi
asistarea companiilor internaţionale în implementarea proiectelor de investiții.
Așadar, instituția se dorește a fi un principal punct de contact pentru investitorii străini,
sprijinindu-i pe aceştia în dezvoltarea de proiecte investiţionale.
În atingerea acestui scop, Departamentul pentru Investiții Străine exercită următoarele
funcţii principale:
 de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a politicilor
Guvernului în domeniul investiţiilor străine directe;
15
A se vedea site-ul oficial al Departamentului pentru Investiții Străine: http://dpiis.gov.ro/new_dpiis/investitii-
straine/directia-pentru-investitii-straine/.
12
 de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar
în vederea realizării obiectivelor Guvernului în domeniul investiţiilor străine directe;
 de reprezentare, prin care se asigură, în materia investițiilor străine, reprezentarea pe plan
intern şi extern a Guvernului;
 de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării
reglementărilor în materia investițiilor străine.
În relația cu investitorii străini, Departamentul oferă:
 informaţii generale privind cadrul legislativ, climatul investiţional, potenţiale sectoare de
interes;
 suport în identificarea resurselor locale necesare investiţiei şi a potenţialilor furnizori;
 servicii de asistenţă în implementarea proiectelor pe tot parcursul procesului
investițional;
 servicii post-implementare pentru proiectele de investiţii.
1. De câte tipuri sunt investițiile străine?
2. Care sunt tipurile de investiții străine directe conform criteriului operațiunii prin care
investiția are loc? Explicați succint fiecare din aceste categorii de investiții.
3. Care sunt condițiile pentru ca un cetățean străin să poată dobândi terenuri în România?
4. Care sunt opțiunile de soluționare a litigiilor dintre investitorii străini și statul român, conform
OUG 92/1997?
1. Investițile străine de portofoliu:

a. Permit investitorului participarea efectivă la viața economică a entității în care investește;
b. Au drept scop principal realizarea unei relații investiționale de durată;
c. Pot fi realizate, spre exemplu, prin cumpărarea de titluri de stat.
13
2. Garanția împotriva indisponibilizării investiției:
a. Își are temeiul juridic general în OUG 92/1997;
b. Presupune că investițiile străine nu pot fi naționalizate sau expropriate, însă pot fi supuse
unor măsuri cu caracter echivalent, cu singura condiție a plății unei despăgubiri adecvate;
c. Presupune că o expropriere pentru cauză de utilitate publică nu poate fi realizată decât cu
plata unei despăgubiri stabilite exclusiv prin acordul dinte investitor și stat.
3. Litigiile dintre investitorii străini și statul român:

a. Se soluționează în mod obligatoriu de către instanțele române, deoarece investițiile sunt
realizate pe teritoriul României, iar instanțele naționale au competență exclusivă;
b. Pot fi supuse regulilor UNCITRAL într-o procedură arbitrală;
c. Nu pot fi soluționate de către instanțele române decât atunci când există o clauză de
jurisdicție expresă în acest sens.
Răspunsuri: 1.c); 2.a); 3.b).
14
Unitatea de învăţare 5 – Soluționarea litigiilor relative la investiții dintre
statul gazdă al investiţiei și investitorii străini
CUPRINS
5.1. Convenția de la Washington pentru reglementarea diferendelor relative la investiții

între state și persoane ale altor state
5.2. Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative la investiții

(ICSID/CIRDI). Structura CIRDI și atribuțiile organelor sale
5.3. Listele de conciliatori și arbitri
5.4. Jurisdicția CIRDI
 Avantajele Convenției de la Washington pentru reglementarea diferendelor relative la

investiții între state și persoane ale altor state;
 Structura Centrului internațional pentru reglementarea diferendelor relative la investiții

(ICSID/CIRDI)și atribuțiile organelor sale;
 Regulile de întocmire a listelor de conciliatori și arbitri ţinute de CIRDI;
 Aspecte ce ţin de competenţa personală a CIRDI, forma consimţământului pentru acest

tip de arbitraj, momentul la care trebuie exprimat consimțământul părților.
1
5.1. Convenția de la Washington (1965) pentru reglementarea diferendelor relative la
investiții între state și persoane ale altor state
§1. Convenția de la Washington pentru reglementarea diferendelor relative la investiții

între state și persoane ale altor state (denumită în continuare „Convenţia de la Washington”) a
fost creată pentru a oferi părților o alternativă atractivă în ceea ce privește soluționarea litigiilor
ce izvorăsc din investiții, față de:
 posibilitatea soluționării acestor litigii de către instanțele naționale ale statului gazdă;
 protecția diplomatică acordată de statul de naționalitate a investitorului – aceasta se
realizează prin subrogarea statului de naționalitate a investitorului în drepturile comerciantului,
în vederea soluționării litigiului la nivel interstatal.
Prin intermediul Convenției de la Washington s-a creat un mecanism de conciliere și
arbitraj. La acest mecanism au acces în mod direct atât investitorul străin, cât și statul gazdă al
investiției.
§2. Avantajele Convenției de la Washington. Convenția de la Washington oferă avantaje
atât pentru investitorul străin, cât și pentru statul gazdă.
Pentru investitorul străin, avantajul constă în accesul efectiv și direct la un organism
internațional neutru, cu competențe în soluționarea exclusivă a unui asemenea tip de litigiu.
Această cale de soluționare a litigiului oferă mai multe garanții de imparțialitate și independență
față de alternativa deducerii litigiului cu statul gazdă în fața instanțelor statului gazdă.
Statul gazdă, prin faptul că acceptă jurisdicția ICSID, oferă posibililor investitori un
element de securitate și încredere, ceea ce va reprezenta un punct de atracție pentru investitorul
străin.
În al doilea rând, acceptând jurisdicția ICSID, statul gazdă se protejează pe el însuși de alte
forme de litigii internaționale, mai precis de un posibil litigiu internațional bazat pe protecția
diplomatică exercitată de statul de naționalitate al investitorului.
Explicați printr-un exemplu practic cum se manifestă în concret protecția diplomatică acordată
de statul de naționalitate a investitorului.
2
5.2. Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative la investiții
(ICSID/CIRDI). Structura CIRDI și atribuțiile organelor sale
Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative la investiții (ICSID sau

CIRDI) a fost creat pentru realizarea scopurilor Convenției de la Washington.
§3. Scopul CIRDI este de a oferi mijloacele de conciliere și arbitraj în vederea soluționării
litigiilor relative la investiții. CIRDI beneficiază de personalitate juridică, având prin urmare
capacitate deplină de a încheia contracte, de a dobândi bunuri mobile și imobile și de a dispune
de ele, precum și de a sta în justiție.
§4. Convenția de la Washington a fost adoptată sub egida Băncii Internaționale pentru
Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), care este unul dintre organismele Băncii Mondiale, alături
de Fondul Monetar Internațional (FMI). Acest aspect este relevant întrucât BIRD are o legătură
concretă cu CIRDI.
Spre exemplu, în ceea ce privește reprezentarea statelor, se păstrează o proporție în ceea ce
privește reprezentarea statelor semnatare în cadrul BIRD și reprezentarea statelor semnatare în
cadrul CIRDI.
§5. CIRDI are ca structură în componența sa două organe speciale:
 Consiliul Administrativ;
 Secretariatul General al CIRDI.
Principalul organism de conducere a CIRDI este Consiliul Administrativ.
§6. Componenţa Consiliului Administrativ. Președinția Consiliului Administrativ este
exercitată de către Președintele BIRD. În ceea ce îi privește pe membrii Consiliului
Administrativ, avem de-a face cu o reprezentare fidelă a principiului reprezentativității întâlnit
în cadrul BIRD. Astfel, Consiliul Administrativ are în componența sa câte un reprezentant din
fiecare stat semnatar al Convenției de la Washington.
Numirea reprezentantului este lăsată la latitudinea fiecărui stat semnatar. Dacă statul
semnatar numește doar un reprezentant în BIRD, omițând să numească un reprezentant distinct
pentru Consiliul Administrativ, persoana numită în board-ul BIRD poate să reprezinte statul în
cadrul Consiliului Administrativ.
§7. Prerogativele Consiliului Administrativ. Președintele Consiliului Administrativ are
atribuții referitoare la listele de conciliatori și arbitri, alături de statele membre, care pot să
3
numească un număr de 4 conciliatori sau arbitri. Astfel, Președintele Consiliului Administrativ
este abilitat de Convenția de la Washington la desemnarea unui număr de 10 persoane, fie pe
lista de conciliatori, fie pe lista de arbitri.
O altă atribuție importantă îi revine Președintelui Consiliului Administrativ în materia
constituirii comisiei de conciliere sau tribunalului de arbitraj.
În acest sens, Convenția de la Washington prevede în art. 38 că:
„Dacă tribunalul nu a fost constituit în cele 90 de zile următoare notificării înregistrării
cererii de către secretarul general conform art. 36 alin. (3) sau în orice alt termen convenit de
către părți, președintele, la sesizarea părții mai diligente și, dacă este posibil, după consultarea
părților, numește arbitrul sau arbitrii care nu au fost încă desemnați. Arbitrii numiți de către
președinte potrivit prevederilor prezentului articol nu trebuie să fie cetățeni ai statului
contractant parte la diferend sau ai statului contractant a cărui persoană este parte în
diferend”.
De asemenea, atunci când avem o comisie de conciliere sau un tribunal de arbitraj în care
se vacantează un loc ca urmare a unei demisii intempestive, Președintelui Consiliului
Administrativ îi revine posibilitatea de a numi o altă persoană de pe lista de conciliatori și arbitri
pentru a completa instanța.
Totodată, atunci când comisia de conciliere sau tribunalul de arbitraj nu reușeşte să
soluționeze o cerere de recuzare ce îl vizează pe un conciliator sau pe un arbitru, din cauză că se
ajunge la egalitate de voturi, sau când cererea de recuzare vizează un conciliator sau un arbitru
unic, soluționarea cererii de recuzare va aparține tot Președintelui Consiliului Administrativ.
Ultima atribuție ce vizează procedura de rezolvare a diferendelor se referă la situația în
care, ulterior pronunțării sentinței de către tribunalul de arbitraj, una dintre părți formulează o
cerere de anulare a sentinței pentru unul din motivele prevăzute de Convenția de la Washington,
aceasta fiind de altfel singura modalitate de atacare a hotărârii arbitrale1. În această situație,
Președintele Consiliului Administrativ este abilitat să numească imediat, la data primirii cererii,
1
Art. 52 din Convenție: „Oricare dintre părți poate sa ceară, în scris, secretarului general anularea sentinței
pentru unul dintre motivele următoare:
a) viciu în constituirea tribunalului;
b) abuz de putere evident al tribunalului;
c) coruperea unui membru al tribunalului;
d) încălcarea gravă a unei reguli fundamentale de procedură;
e) lipsa de motive”.
4
un comitet ad-hoc, format din 3 membri, de pe lista de arbitri, care să soluționeze cererea de
anulare a sentinței arbitrale.
§8. Componenţa Secretariatului General. Secretariatul General al CIRDI este compus
dintr-un Secretar General, din unul sau mai mulți secretari adjuncți și din personal.
Competența de alegere a Secretarului General aparține Consiliului Administrativ, la
propunerea Președintelui Consiliului Administrativ.
Atât secretarul general, cât și secretarii adjuncți au un mandat de maxim 6 ani, dar pot fi
realeși.
Secretarul General este reprezentantul legal al CIRDI în raporturile pe care acesta, în
calitate de persoană juridică, le are cu terții (încheierea de contracte, dobândirea de bunuri
mobile și imobile, reprezentarea CIRDI în justiție etc.).
Secretariatul General al CIRDI ține lista cu toate statele contractante (statele semnatare ale
Convenției de la Washington) și informațiile în legătură cu fiecare stat semnatar.
Secretariatul General are atribuții foarte complexe în legătură cu derularea procedurilor de
conciliere sau arbitraj, pe întreg parcursul acestor proceduri.
Astfel, numirile conciliatorilor/arbitrilor trebuie să îi fie notificate Secretarului General.
În ceea ce privește depunerea cererii de conciliere sau de arbitraj, rolul Secretarului
General este de asemenea semnificativ pentru că acestuia trebuie să îi fie adresate astfel de
cereri. După ce primește cererea din partea reclamantului, Secretarul General are obligația de a îi
comunica pârâtului o copie a acestei cereri.
Odată cu depunerea cererii, urmează să se stabilească și taxele arbitrale și alte îndatoriri
administrative pe care reclamantul le are față de CIRDI. Cu alte cuvinte, secretarul are de fapt
atribuțiile unui grefier, din perspectiva procedurilor judiciare naționale. Diferența față de o
simplă grefă, care doar primește cererile și le comunică, decurge din faptul că Secretarul General
are dreptul de a refuza înregistrarea cererii dacă, analizând datele conținute în cerere, constată că
diferendul depășește în mod evident competența CIRDI. Însă, indiferent dacă va înregistra sau va
refuza înregistrarea cererii, Secretarul General are obligația de a comunica părților soluția
adoptată.
După finalizarea procedurii arbitrale și soluționarea diferendului, Secretarul General are
obligația de a trimite fără întârziere părților la litigiu copiile certificate pentru conformitate ale
5
sentinței. Rolul comunicării pe care o face secretarul general prezintă relevanţă juridică întrucât
sentința se consideră a fi pronunțata în ziua comunicării copiilor respective.
Mai mult, Secretarul General este cel care are abilitatea de a primi cererile părților de
revizuire sau de anulare a sentinței. După ce primește aceste cereri, acesta se comportă doar ca
un grefier, îndreptând cererile spre soluționare Președintelui Consiliului Administrativ.
Test de autoevaluare 5.1.
1. Convenția de Washington a fost creată pentru:

a. a oferi investitorilor străini și statelor gazdă un mecanism de rezolvare a litigiilor prin
arbitraj sau conciliere;
b. a uniformiza regulile de drept internațional privat ce stabilesc competența instanțelor
pentru soluționarea ligiilor dintre investitorii străini și statele gazdă;
c. a oferi statului de naționalitate al investitorului străin posibilitatea unui litigiu
internațional bazat pe protecția diplomatică.
2. Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative la investiții (CIRDI/ICSID):

a. A fost instituit prin Convenția de la Viena din 1980;
b. Nu beneficiază de personalitate juridică și nici de capacitate procesuală;
c. Oferă mijloace de conciliere și arbitraj pentru soluționarea litigiilor relative la investiții.
3. În ceea ce privește Consiliul Administrativ al CIRDI/ICSID:

a. Președinția sa aparține președintelui BIRD, întrucât Cinvenția de la Washington a fost
adoptată sub egida BIRD;
b. Nu are atribuții în desemnarea arbitrilor sau conciliatorilor, acestea fiind prerogative
exclusive ale părților arbitrajului sau, după caz, concilierii.
c. Reprezintă un organ al CIRDI/ICSID ce se constituie ad-hoc în cazul în care este
formulată o cerere pentru anularea unei hotărâri arbitrale.
Răspunsuri test de autoevaluare.: 1.a); 2.c); 3.a).
6
5.3. Listele de conciliatori și arbitri ale CIRDI
§9. Pe lista de conciliatori și arbitri urmează să figureze persoane competente care să își fi
manifestat acceptul să figureze pe aceste liste.
În legătură cu competențele acestor persoane, dincolo de buna reputație morală, acestea
trebuie să aibă o competență recunoscută în domeniile: juridice, comerciale, industriale sau
financiare. Se poate observa așadar că nu se stabilește exclusiv o competență juridică pentru cei
care urmează să aibă calitatea de arbitru sau conciliator.
În ceea ce privește întocmirea listei cu arbitri și conciliatori, se acordă fiecărui stat
semnatar al Convenției de la Washington posibilitatea de a desemna 4 persoane care nu trebuie
să fie neapărat cetățeni ai statului care îi desemnează.
Pe lângă persoanele numite de fiecare stat semnatar al Convenției de la Washington,
Președintele Consiliului administrativ are posibilitatea de a numi 10 persoane care să facă parte
din aceste liste.
Numirea membrilor pe aceste liste se face pentru o perioadă de 6 ani, dar nimic nu
împiedică statele ca după expirarea mandatului să desemneze din nou aceeași persoană. Aceeași
regulă se aplică de altfel și în cazul Președintelui Consiliului Administrativ.
5.4. Jurisdicția CIRDI
§10. În legătură cu jurisdicția CIRDI – art. 25 din Convenția de la Washington

reglementează atât aspectele ce țin de competența personală, cât și cele privind competența
materială a CIRDI:
„Competența centrului cuprinde diferendele de ordin juridic între un stat contractant (sau
o anumită colectivitate publică sau un anume organism dependent de acesta și pe care-l
desemnează centrul) și persoana unui alt stat contractant, care sunt în relație directă cu o
investiție, diferende pe care părțile au consimțit în scris să le supună centrului (…)” – art. 25
alin. (1) din Convenția de la Washington.
Ca atare, atunci când părțile și-au dat consimțământul pentru jurisdicția CIRDI, niciuna
dintre ele nu va putea să îl retragă.
§11. Tot art. 25 alin. (1) din Convenția de la Washington ne explică ce se înțelege prin
persoana unui alt stat contractant.
7
Persoana fizică dintr-un alt stat contractant. Poate sesiza CIRDI orice persoană fizică
care posedă naţionalitatea unui stat contractant altul decât statul parte la diferend la data la care
părţile au consimţit să supună diferendul concilierii sau arbitrajului, precum şi la data la care
cererea a fost înregistrată, cu excepţia oricărei persoane care la una sau la alta dintre aceste date
posedă deopotrivă şi naţionalitatea statului contractant parte la diferend.
Așadar, sunt două momente cumulative, raportat la care se apreciază naționalitatea
persoanei fizice, naționalitate ce nu trebuie să fie la niciunul din aceste momente a statului parte
la diferend.
Persoana juridică dintr-un alt stat contractant. Poate sesiza CIRDI „orice persoană
juridică care posedă naţionalitatea unui stat contractant altul decât statul parte la diferend la
data la care părţile au consimţit să supună diferendul concilierii sau arbitrajului şi orice
persoană juridică care posedă naţionalitatea statului contractant parte la diferend la aceeaşi
dată şi pe care părţile au convenit, în vederea realizării ţelurilor prezentei convenţii, să o
considere ca aparţinând unui alt stat contractant din cauza controlului exercitat asupra acesteia
de către interese străine”.
Observăm că la persoana juridică avem un singur moment raportat la care se apreciază
naționalitatea sa.
Un alt aspect notabil este acela că se acordă acces la CIRDI și pentru o persoană juridică,
cu sediul în România, în legătură cu care se exercită un control din străinătate, într-un litigiu cu
statul român.
În ceea ce privește consimţământul unei colectivităţi publice sau al unui organism
depinzând de un stat contractant, acesta nu poate fi dat decât după aprobarea respectivului stat,
afară de cazul în care acesta indică CIRDI că aprobarea sa nu este necesară.
Orice stat contractant poate ca în momentul ratificării, acceptării sau aprobării, sau la orice
dată ulterioară, sa facă cunoscută CIRDI categoria sau, după caz, categoriile de diferende pe care
le consideră că pot sau nu pot să fie supuse competenței CIRDI. Se oferă așadar fiecărui stat
posibilitatea de a stabili sfera litigiilor pe care înțelege să le deducă competenței CIRDI.
Secretarul General al CIRDI va transmite imediat o astfel de notificare fiecărui stat parte la
Convenția de la Washington.
8
Argumentați de ce considerați că există diferențierea între persoanele fizice și juridice în

privința momentului la care se apreciează naționalitatea acestora.
§12. Din prezentarea competenței CIRDI, se degajă atât ideea de suplețe, cât și cea de
fermitate. Suplețea rezultă din caracterul consensual al jurisdicției, un tribunal arbitral putându-
se constitui doar dacă există acordul părților. Pe de altă parte însă, în momentul în care s-a
manifestat acordul părților, jurisdicția devine fermă și obligatorie.
Competența CIRDI are la bază o latură pur consensuală. Cu alte cuvinte, consimțământul
ambelor părți reprezintă o condiție indispensabilă pentru atragerea competenței CIRDI. Așadar,
simplul fapt al ratificării Convenției de la Washington de către statul gazdă al investiției,
respectiv de către statul de naționalitate al investitorului, nu este suficient. Acest fapt al ratificării
nu obligă statul sau investitorii să apeleze la procedurile CIRDI, ci doar oferă vocația de a opta
pentru această jurisdicție.

Oferiți un exemplu de litigiu care se circumscrie competenței materiale și personale a
CIRDI/ICSID.
§13. În ceea ce privește consimțământul cu privire la acceptarea jurisdicției CIRDI,

Convenția de la Washington cuprinde două exigențe:
 Una referitoare la forma în care se realizează consimțământul.
 Alta relativă la momentul în care trebuie exprimat consimțământul părților.
§14. Forma consimţământului. Convenția de la Washington impune ca acordul cu privire
la acceptarea jurisdicției CIRDI să îmbrace forma scrisă. Nu există o prezumție bazată pe
principiul consensualismului din dreptul comun.
Consimțământul scris trebuie comunicat între părți, Convenția lăsând acestora o paletă
foarte largă de modalități de exprimare a acordului lor.
§15. Ca principiu, este de dorit să existe un acord al părților materializat într-un singur
instrumentum. Iar această formă de materializare a consimțământului ia întruchiparea unei
9
clauze compromisorii inserate într-un acord privind investițiile, încheiat între statul gazdă și
investitor. Așadar, clauza compromisorie poate fi definită în acest context ca acea prevedere
prin care se stabilește faptul că litigiile viitoare, născute din operațiuni de investiție, vor fi
deduse spre soluționare CIRDI.
Există și o altă variantă, mai puțin uzitată în practică: aceea ca, ulterior apariției litigiului,
părțile să-și manifeste acordul de voință pentru jurisdicția CIRDI, acest acord de voință luând
forma unui compromis de arbitraj.
§16. Convenția de la Washington nu impune însă ca exprimarea consimțământului
ambelor părți prin același act juridic în sens de instrumentum.
Astfel, se poate ajunge la următoarea situație: statul gazdă, printr-o legislație destinată să
promoveze investițiile, decide să supună competenței CIRDI diferendele rezultate din anumite
categorii de investiții, în timp ce investitorul străin ar putea să-și manifeste acordul ulterior,
acceptând oferta în scris.
O astfel de situație este întâlnită, de altfel, în legislația națională. Art. 11 din OUG nr.
92/1997 privind stimularea investițiilor directe oferă investitorului dreptul de a alege instanțele
competente pentru soluționarea litigiilor care s-ar naște între el și statul român, incluzând printre
posibilitățile de alegere și CIRDI.
§17. Momentul manifestării consimţământului. Data acordării consimțământului pentru
jurisdicția CIRDI este cea în care părțile diferendului au consimțit în scris să supună litigiul
CIRDI.
Dacă părțile nu și-au manifestat consimțământul în aceeași zi, momentul acceptării
consimțământului se consideră data la care a fost exprimat cel de-al doilea consimțământ.
§18. Data acceptării prezintă relevanţă mai als atunci când statul gazdă face această ofertă
generală privind competența CIRDI prin intermediul legislației naționale sau prin intermediul
unor tratate bilaterale privind promovarea reciprocă a investițiilor străine.
Așadar, există o ofertă privind competența CIRDI din partea statului gazdă și investitorul
străin urmează să își manifeste acordul în sensul acceptării ofertei. Evident, momentul întâlnirii
consimțămintelor celor două părți va fi cel în care investitorul străin acceptă jurisdicția Centrului.
Această acceptare poate fi realizată în mod direct, expres, printr-o manifestare scrisă de
voință, sau prin simpla introducere a unei cereri de conciliere sau de arbitraj către CIRDI.
10
Dacă investitorul nu își manifestă expres alegerea, statul gazdă nu are acces la CIRDI,
astfel că se va adresa instanțelor naționale, unde poate fi avantajat.
O problemă s-ar putea ivi în următoarea ipoteză: statul gazdă, prin legislație sau prin
tratatul bilateral, își manifestă acordul pentru jurisdicția CIRDI. În această perioadă, investitorul
realizează investiții fără o declarație expresă privind competența CIRDI. Ulterior, la momentul la
care investitorul se adresează CIRDI, statul gazdă are o legislație modificată, care fie exclude
posibilitatea adresării Centrului, fie elimină anumite categorii de diferende care pot fi deduse
CIRDI.
În acest context, statul gazdă va susține că oferta a fost valabilă o perioadă de timp, iar
acceptarea este una tardivă, astfel încât CIRDI nu mai este competent pentru a soluționa litigiul.
Investitorul va putea însă să se apere, susținând că este vorba de o schimbare de regim juridic, iar
investiția rămâne guvernată de normele în vigoare la momentul realizării investiției, în
conformitate cu principiul stabilității regimului juridic aplicabil investiției. Apreciem că apărarea
investitorului ar fi una întemeiată și că CIRDI rămâne competent să soluționeze litigiul în ipoteza
de mai sus.
1. Care sunt avantajele pe care Convenția de la Washington le conferă investitorului străin?
2. Care sunt avantajele pe care Convenția de la Washington le conferă statului gazdă?
3. Care este legătura instituțională dintre Banca Internațională pentru Reconstrucție și

Dezvoltare (BIRD) și Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative la
investiții?
4. Care sunt atribuțiile Consiliului Administrativ al CIRDI?
5. Care este rolul Președintelui Consiliului Administrativ în întocmirea listelor de conciliatori

și arbitri ai CIRDI?
6. Ce se înțelege prin persoana unui alt stat contractant?
7. Ce exigențe impune Convenția de la Washington în privința formei consimțământului pentru
11
jurisdicția CIRDI?
1. Secretariatul General al CIRDI/ICSID:

a. Este alcătuit din membri fi aleși pentru un mandat de cel mult 6 ani, fără posibilitatea
realegerii;
b. Este organul competent să primească cererile de conciliere sau arbitraj;
c. Nu poate, în nicio situație, să respinge o cerere ca nefiind de competența CIRDI;
2. Hotărârile arbitrale pronunțate în cadrul procedurilor CIRDI/ICSID:

a. Nu pot fi contestate sau atacate nici în cadrul CIRDI/ICSID, nici la instanțele naționale;
b. Sunt considerate pronunțate la data la care Secretarul General transmite părților copiile
certificate pentru conformitate ale sentințelor;
c. Au caracter de recomandare, părțile putând alege o altă conduită decât cea precizată în
acestea.
3. În privința arbitrilor sau conciliatorilor din cadrul CIRDI/ICSID:

a. Pe lângă persoanele desemnate de către statele părți la Convenție, Președintele
Consiliului Administrativ poate numi alte 10 persoane pentru listele de arbitri sau
conciliatori;
b. Fiecare stat membru al Convenției poate desemna cel mult 4 persoane care trebuie în
mod necesar să aibă cetățenia respectivului stat;
c. Aceștia au un mandat de 6 ani, fără posibilitatea reînnoirii.
4. Dacă o persoană sau un stat și-a dat consimțământul pentru jurisdicția CIRDI/ICSID, iar
tribunalul arbitral a fost constituit:
a. Poate retrage oricând consimțământul, deoarece nimeni nu poate fi obligat să participe
la o procedura arbitrală împotriva voinței sale;
b. Poate retrage consimțământul numai până la pronunțarea hotărârii;
c. Consimțământul nu mai poate fi retras.
5. Persoana care poate fi parte într-un diferend în fața CIRDI/ICSID:

a. Trebuie să aibă naționalitatea statului parte la diferend, întrucât această instituție are
12
scopul de a reprezenta o alternativă pentru procedurile îndelungate și rigide ale
instanțelor naționale;
b. Trebuie să aibă altă naționalitate decât cea a statului parte la diferend în momentul
introducerii cererii, dacă este persoană juridică;
c. Trebuie să aibă altă naționalitate decât cea a statului parte la diferend la data la care
părțile au consimțit să supună diferendul concilierii sau arbitrajului, indiferent dacă este
persoană fizică sau juridică.
6. Consimțământul Statului pentru jurisdicția CIRDI/ICSID:

a. Se deduce din simplul fapt al ratificării Convenției de la Washington, nefiind necesară o
altă manifestare de voință;
b. Poate fi dat atât în formă scrisă, cât și orală, dată fiind suplețea regulilor arbitrajului;
c. Orice stat poate, în momentul ratificării Convenției sau ulterior, să precizeze ce fel de
litigii dorește să supună jurisdicției CIRDI/ICSID și ce fel de litigii sunt excluse din
această sferă.
Răspunsuri: 1.b); 2.b); 3.a); 4.c); 5.c); 6.c).
13
Unitatea de învăţare 6 – Considerații generale privind contractele de
comerţ internaţional
CUPRINS
6.1. Negocierea contractelor de dcomerț internațional
6.2. Încheierea contractelor comerciale internaționale
6.3. Conținutul contractelor comerciale internaționale
6.4. Executarea contractelor comerciale internaționale
6.4.1. Clauze de menținere a valorii contractului
6.4.2. Clauze de adaptare a contractelor comerciale internaționale
6.4.3. Particularități privind executarea contractelor în mediul electronic
 Reguli aplicabile negocierii contractelor internaționale;
 Mecanismele de încheiere a unui contract comercial internațional;
 Reguli particulare de interpretare a contractelor comerciale internaționale;
 Clauzele specifice contractelor comerciale internaționale și caracteristicile acestora;
 Particularitățile contractelor încheiate și/sau executate în mediu electronic.
1
6.1. Negocierea contractelor de comerț internațional
1. Negocierea contractului de comerț internațional este un proces complex 1 , în care

diferențele culturale, domeniul de activitate al profesioniștilor și raportul de putere dintre
întreprinderi2 joacă un rol foarte important.
În procesul de negociere, părțile utilizează atât contracte ce dau naștere unor drepturi și
obligații, cât și acorduri neangajante (non-binding agreements)3.
2. Acordurile neangajante. Acordurile neangajante permit profesioniștilor implicați în
negociere să își facă cunoscute intențiile, fără a se supune unei obligații juridice. Angajamentul
fără forță obligatorie reprezintă, așadar, un instrument de formalizare a negocierilor pe care
părțile înțeleg să îl lase în afara sferei contracutale. Astfel de instrumente sunt importate din
sistemele de common law și sunt desemnate prin sintagmele Letter of Intent sau Memorandum of
Understanding4. Aceste încrisuri sunt schimbate între negociatori cu scopul de a defini în mod
precis cadrul negocierii5.
Lipsa forței juridice obligatorii reprezintă deopotrivă calitatea și defectul acestor înscrisuri.
Astfel, în ciuda intenției enunțate de părți, judecătorul poate să le dea o altă interpretare, în
conformitate cu lex causae6.
3. Acordul de negociere. Acordul de negociere este o figură juridică preferabilă celor
expuse anterior. Acesta definește în mod precis metoda și modalitățile de negociere, precum și
obligațiile părților în această perioadă. Negociatorii sunt supuși, astfel, unor obligații
contractuale, cu privire la întinderea perioadei de negociere, confidențialitatea informațiilor
schimbate, exclusivitatea negocierilor, transparență cu privire la negocieri purtate în paralel etc7.
1
Pe această temă, a se vedea și A. Almășan, Negocierea și încheierea contractelor, C.H. Beck, București, 2013.
2
În momentul în care puterea de negociere a uneia dintre părți este mai mică, putem fi în prezența unui contract de
adeziune. Conform art. 1175 C. civ.: „Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse
ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând
decât să le accepte ca atare.”
3
O. Cachard, op.cit., p. 212.
4
Ibidem.
5
Clauzele „subject to contract” (cu condiția încheierii contractului) reprezintă un alt mod de a purta negocieri fără a
declanșa în sens propriu procesul contractual. În dreptul englez, clauza ”subject to contract” este de natură a
neutraliza precizările privitoare la obiect și la preț, în așa fel încât judecătorul să nu considere propunerea drept
ofertă și, în consecință, contractul încheiat. - Ibidem.
6
Ibidem, p. 213.
7
Ibidem.
2
Acordul de negociere reprezintă, astfel, un antecontract care poate fi urmat, pe parcursul
avansării în negocieri, de un acord de principiu prin care părțile consfințesc cele agreate și prin
care se obligă să continue negocierile pentru chestiunile unde nu există încă un consens8.
4. Negocierea transferului de întreprindere – procesul de due diligence. Preluarea unei
întreprinderi se poate realiza în două moduri: (i) prin achiziția acțiunilor societății (share deal)9;
(ii) prin achiziția bunurilor societății (asset deal). În oricare din cazuri, potențialul cumpărător
efectuează o investigație a afacerii respective, desemnată prin sintagma due diligence.
Investigaţia diligentă (due diligence) este acţiunea, procesul prin care un ofertant verifică, în
principal, situaţia financiară şi/sau juridică a unei societăţi10. Operațiunea permite cumpărătorului
să descopere eventuale probleme care ar afecta valoarea societăţii. În comerțul internațional,
nevoia de informare este cu atât mai mare cu cât cumpărătorul vine, de cele mai multe ori, din
afara jurisdicției în care vrea să investească 11 . În afara situaţiilor rare în care se descoperă
probleme atât de grave încât să îl facă pe potenţialul cumpărător să se răzgândească (deal killers
sau walk away issues), informaţiile descoperite în procesul de due diligence sunt folosite pentru a
negocia în jos preţul societăţii12.
5. Obligația a negocia cu bună-credință. Indiferent de legea aplicabilă, părțile au
obligația de a negocia cu bună-credință. Existența acestei obligații este unanim acceptată printre
profesioniști.
De altfel, Principiile UNIDROIT au două articole dedicate bunei-credințe, dintre care unul
vizează etapa negocierilor contractuale:„ iecare parte este li eră să negocie e și nu poate fi
trasă la răspundere pentru eșecul încheierii contractului otuși, o parte care negocia ă sau
care întrerupe negocierile cu rea-credin ă răspunde pentru prejudiciul cau at celeilalte păr i
ste, în od special, de rea-credin ă partea care intră în stadiul negocierilor sau care
continuă negocierile știind că nu inten ionea ă să ajungă la un acord cu cealaltă parte.” – art.
2.1.15 din Principiile Unidroit.
8
Ibidem.
9
Pe această temă, a se vedea L. Tec, Consideraţii asupra transferului părţilor sociale şi al acţiunilor, RRDP, nr.
3/2017, Universul Juridic, București.
10
S. Bodu, Transferul ac iunilor într-o societate co ercială, RRDA, nr. 3/2016, Wolters Kluwer, București.
11
Ibidem.
12
Ibidem.
3
6. Obligația de confidențialitate. Confidențialitatea constituie un alt punct critic al
negocierilor. Fiecare parte urmărește să își securizeze informațiile ce o privesc și, totodată, să
acceadă la informațiile profesionale ale celeilalte părți13. Adeseori, părțile semnează acorduri de
confidențialitate (non-disclosure agreement) sau includ în acordul de negociere o clauză de
confidențialite. O clauză generală, sintetică poate genera discuții în privința întinderii sale. De
cealaltă parte, un acord analitic ce descrie detaliat documentele și informațiile ce intră sub
incidența sa, expune părțile riscului de a avea o listă incompletă de aspecte supuse
confidențialității14.
Articolul 2.1.16 din Principiile UNIDROIT menționează obligația de confidențialitate, însă
numai în ceea ce privește informațiile expres calificate drept confidențiale: „ acă, în cursul
negocierilor, o parte furni ea ă, cu titlu confiden ial, o infor a ie celeilalte păr i, aceasta din
ur ă este o ligată, indiferent dacă ulterior se încheie sau nu se încheie contractul, să nu divulge
acea infor a ie și să nu o utilizeze, prin nesocotirea standardelor u uale, în scopul satisfacerii
propriilor interese erespectarea acestei o liga ii este suscepti ilă de a da naștere la
despăgu iri care pot include, dacă este ca ul, contravaloarea eneficiului o inut de cealaltă
parte.”15
Argumentați care considerați că este natura răspunderii (delictuală ori contractuală) în cazul
încălcării obligației de confidențialitate în procesul de negociere a unui contract comercial
internațional.
7. Mesajele comerciale electronice. E-mailul reprezintă o modalitate frecvent utilizată de

profesionişti de a trimite oferte referitoare la serviciile ori produsele lor. Problemele pentru
utilizatorul de Internet apar atunci când este asediat cu mesaje comerciale nesolicitate, cunoscute
sub termenul de spam16. Spamul prezintă următoarele caracteristici:
13
14
15
R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale interna ionale 2016, traducere disponibilă pe
site-ul www.unidroit.org.
16
A. Bleoancă, Contractul în for ă electronică, Hamangiu, București, 2010, p. 33.
4
 este un mesaj comercial;
 este transmis din iniţiativa comerciantului;
 conţine descrierea unui produs ori serviciu;
 este trimis către mai mulţi destinatari;
 este utilizat înaintea şi în scopul încheierii unui contract17.
Conform art. 6 alin. (1) din Legea comerţului electronic: „Efectuarea de co unicări
comerciale prin poşta electronică este inter isă, cu excepţia cazului în care destinatarul şi-a
exprimat în prealabil consi ţă ântul expres pentru a primi asemenea co unicări ”
8. Aceste prevederi trebuie coroborate cu cele ale art. 12 Legea 506/2004 privind
prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor
electronice. Conform acestora, este interzisă efectuarea de comunicări comerciale prin utilizarea
unor sisteme automate de apelare şi comunicare care nu necesită intervenţia unui operator uman,
prin fax ori prin poştă electronică sau prin orice altă metodă care foloseşte serviciile de
comunicaţii electronice destinate publicului, cu excepţia cazului în care abonatul sau utilizatorul
vizat şi-a exprimat în prealabil consimţământul expres pentru a primi asemenea comunicări (art.
12 alin. (1) din Legea nr. 506/2004).
Atunci când un profesionist obţine în mod direct adresa de poştă electronică a unui client,
cu ocazia vânzării către acesta a unui produs sau serviciu, profesionistul poate utiliza adresa
respectivă, în scopul efectuării de comunicări comerciale, cu condiţia de a oferi în mod clar şi
expres clienţilor posibilitatea de a se opune printr-un mijloc simplu şi gratuit unei asemenea
utilizări, atât la obţinerea adresei de poştă electronică, cât şi cu ocazia fiecărui mesaj, în cazul în
care clientul nu s-a opus iniţial (art. 12 alin. (2) din Legea nr. 506/2004).
9. Comunicările comerciale, atunci când sunt agreate de destinatar, trebuie să respecte cel
puţin următoarele condiţii18 (art. 6 alin. (2) din Legea comerţului electronic):
 să fie clar identificabile ca atare;
 persoana fizică sau juridică în numele căreia sunt făcute să fie clar identificată;
17
Ibidem.
18
Bineînţeles, prin legi speciale, pot fi impuse condiţii suplimentare.
5
 ofertele promoţionale, precum reducerile, premiile şi cadourile, să fie clar identificabile,
iar condiţiile care trebuie îndeplinite pentru obţinerea lor să fie uşor accesibile şi clar
prezentate;
 competiţiile şi jocurile promoţionale să fie clar identificabile ca atare, iar condiţiile de
participare să fie uşor accesibile şi clar prezentate.
6.2. Încheierea contractelor comerciale internaționale
10. Legea aplicabilă încheierii contractelor comerciale internaționale. Pentru a stabili

dacă un contract a fost încheiat sau nu, trebuie să studiem, cu precădere, legea aplicabilă
contractului.
Conform art. 10 alin. (1) Roma I: “ xisten a și validitatea contractului sau a oricărei
clauze contractuale sunt determinate de legea care l-ar reglementa în temeiul prezentului
regulament, dacă contractul sau clauza respectivă ar fi vala ile ”
Totuși, art. 10 alin. (2) Roma I reglementează o ipoteză de excepție: “Cu toate acestea,
pentru a stabili faptul că nu și-a dat consi ă ântul, o parte poate să invoce legea ării în care
își are reședin a o ișnuită, dacă din circu stan ele respective reiese faptul că nu ar fi rezonabil
să se sta ilească efectul comportamentului său în conformitate cu legea en ionată la alineatul
(1).”
Așadar, pentru a arăta că a nu a fost încheiat în mod valid un contract comercial
internațional, una din părți poate să se întemeieze pe legea de la propria sa reședință obișnuită.
Regula funcționează unidirecțional: partea poate să argumenteze doar că nu a consimțit la
încheierea contractului, iar nu și că legea reședinței obișnuite validează o convenție care ar fi
nulă conform legii contractului19.
Rațiunea excepției este aceea că în anumite sisteme de drept, contractul este considerat
încheiat în baza unor elemente nu foarte convingătoare, cum ar fi tăcerea părții sau lipsa de
reacție la un anumit tip de ofertă20. Pentru a evita situațiile în care o persoană devine parte la un
contract pe care crede, în mod legitim, că nu l-a încheiat, Regulamentul Roma I permite părții să
invoce legea de la reședința sa obișnuită. Altfel spus, într-un contract supus dreptului german,
19
M.-E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, op. cit., p. 223.
20
Ibidem.
6
partea cu reședința în România poate invoca legea română pentru a se stabili că tăcerea sa nu a
valorat consimțământ.
11. Particularități privind încheierea contractelor în formă electronică. Încheierea de
contracte în mediu electronic a încetat de foarte mulți ani să mai reprezinte o operațiune ieșită
din comun. Astăzi, mare parte din activitatea de comerț se realizează în mediul electronic21:
- prin poștă electronică;
- prin interacțiunea cu site-ul furnizorului (click-wrap agreement);
- prin schimb de date informatizate22.
12. Încheierea de contracte prin poștă electronică. Încheierea de contracte prin e-mail
se apropie foarte mult de forma clasică a contractelor prin corespondență. Calculatorul și rețeaua
sunt doar vehicule pentru transmiterea mesajului 23 . Diferența față de poșta clasică este că
manifestarea de voință este dematerializată 24 . Această metodă de încheiere a contractelor se
caracterizează prin celeritate, permițând părților să negocieze rapid clauzele contractuale, în
ciuda distanței care le desparte.
13. Încheierea de contracte prin interacțiunea cu site-ul furnizorului (click-wrap
agreement). Această metodă este utilizată de site-urile comerciale. În cadrul acestui procedeu,
cumpărătorul trebuie să urmeze mai mulți pași, respectiv:
- să se identifice;
- să se înscrie în baza de date a furnizorului;
- să selecteze bunul ori serviciul comandat;
- să precizeze coordonatele unde acesta trebuie livrat ori prestat (spre exemplu, dacă
executarea unui contract de vânzare se realizează în mediul electronic, cumpărătorul va
indica o adresă de e-mail unde să fie să îi fie livrat bunul respectiv);
- să aleagă metoda de plată (card, plată la livrare etc.);
- să confirme comanda prin apăsarea unei căsuțe create cu acest scop25.
21
A se vedea și A. Oprea, Aspecte juridice ale contractelor electronice, Pandectele Române, nr. 6/2005, Wolters
Kluwer, București.
22
A. Bleoancă, op. cit., p. 74.
23
Ibidem, p. 75.
24
Ibidem.
25
Ibidem, p. 76.
7
Această tehnică se caracterizează prin interacțiunea cumpărătorului cu un sistem informatic.
Spre deosebire de contractele încheiate prin e-mail, nu avem de-a face cu un schimb de
informații între două persoane. Prin urmare, nu poate exista o negociere a contractului, fiind
vorba de contracte standardizate, de adeziune26.
14. Încheierea de contracte prin schimb de date informatizate. Această tehnică este
complet automatizată, fără a implica intervenția umană. Sistemul informatic este folosit pentru a
determina cadrul contractual cel mai potrivit, în baza algoritmilor conținuți de program și, fără o
manifestare umană, ia decizia de a emite o comandă27.
De exemplu, programul de gestiune al unui magazin constată că un anumit produs a fost
epuizat din stoc. În mod automat, va emite o comandă pentru achiziționarea unei noi cantități din
acele bunuri. Cantitatea este determinată în baza unui algoritm, care ia în considerare vânzările
medii dintr-o anumită perioadă28. Comanda, transmisă prin rețeaua informatică, este recepționată
de calculatorul producătorului, care, fie admite cererea, fie oferă alte răspunsuri prestabilite, cum
ar fi cel că nu este disponibilă cantitatea solicitată.
Acțiunea calculatoarelor are la bază un contract-cadru, pe care se fundamentează fiecare
comandă și fiecare livrare de bunuri29. Programele informatice au fost corelate și verificate de cei
doi profesioniști, astfel încât cererea emisă de unul dintre ei să fie corect citită și prelucrată de
celălalt30.
Explicați modalitățile de încheiere a contractului în mediu electronic.
15. Informarea corespunzătoare a potențialilor cumpărători de bunuri ori servicii.

Furnizorul care oferă bunuri și servicii în mediul electronic are anumite obligații față de
potențialii parteneri de afaceri. Astfel, conform art. 8 alin. (1) din Legea comerțului electronic,
furnizorul este obligat să pună la dispoziţie beneficiarului, înainte de încheierea contractului, cel
26
Ibidem, p. 77.
27
Ibidem, p. 78.
28
Ibidem, p. 79.
29
Ibidem, p. 80.
30
Ibidem.
8
puţin următoarele informaţii, care trebuie să fie exprimate în mod clar, neechivoc şi într-un
limbaj accesibil:
a) etapele tehnice care trebuie urmate pentru a încheia contractul;
b) dacă contractul, odată încheiat, este stocat sau nu de către furnizor şi dacă este accesibil
sau nu;
c) mijloacele tehnice pentru identificarea şi corectarea erorilor survenite cu ocazia
introducerii datelor;
d) limba în care se poate încheia contractul;
e) codurile de conduită relevante la care furnizorul subscrie, precum şi informaţii despre
modul în care aceste coduri pot fi consultate prin mijloace electronice.
Profesioniștii, în raporturile comerciale dintre ei, pot deroga de la exigențele anterior
prezentate31. Înțelegerea de a deroga poate fi expresă ori tacită. Părțile pot să convină asupra
derogării pentru fiecare contract pe care îl încheie sau să stabilească derogarea la începutul unei
relații de afaceri derulate pe o perioadă mai lungă32.
Clauzele şi condiţiile generale ale contractului propus în mediul electronic trebuie puse la
dispoziţie destinatarului ofertei într-un mod care să îi permită acestuia să le stocheze şi să le
reproducă (art. 8 alin. (4) din Legea comerțului electronic).
Aceste prevederi, referitoare la obligația de informare, nu se aplică în privinţa contractelor
încheiate exclusiv prin poştă electronică.
16. Momentul încheierii contractului în formă electronică. Conform art. 9 alin. (1) din
Legea comerțului electronic: „ acă părţile nu au convenit altfel, contractul se consideră
încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa
ofertantului.” Observăm așadar că nu există o derogare de la dreptul comun, atunci când legea
română este lex causae33.
Prin excepție, contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o
executare imediată a prestaţiei caracteristice, se consideră încheiat în momentul în care debitorul
31
Art. 8 alin. (3) din Legea comerțului electronic.
32
33
„Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia
cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.” – art. 1186 alin. (1) C. civ.
9
acesteia a început executarea34. Există și o excepție la excepție, atunci când ofertantul solicită
expres ca, prealabil executării, să i se comunice acceptarea ofertei.
În cazul în care beneficiarul bunurilor ori serviciilor trimite prin mijloace electronice oferta
de a contracta sau acceptarea ofertei ferme de a contracta, furnizorul are obligaţia de a confirma
primirea ofertei sau, după caz, a acceptării acesteia, în unul dintre următoarele moduri:
- prin trimiterea unei dovezi de primire prin poştă electronică sau printr-un alt mijloc de
comunicare individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, fără întârziere;
- prin confirmarea primirii ofertei sau a acceptării ofertei, printr-un mijloc echivalent celui
utilizat pentru trimiterea ofertei sau a acceptării ofertei, de îndată ce oferta sau acceptarea a fost
primită de furnizor 35 . Această confirmare trebuie să poată fi stocată şi reprodusă de către
partenerul contractual.
Oferta sau acceptarea ofertei, precum şi confirmarea primirii ofertei sau a acceptării ofertei,
se consideră primite atunci când părţile cărora le sunt adresate pot să le acceseze (art. 9 alin. (4)
din Legea comerțului).
17. Locul încheierii contractului în formă electronică. Art. 9 din Legea comerțului
electronic ne arată implicit și care este locul încheierii contractului, în cazul contractelor ce iau
naștere în mediul electronic.
Astfel, ca regulă, convenția se consideră a fi încheiată la locul unde se află ofertantul.
Altfel spus, locul încheierii contractului este cel în care se reunesc cel mai târziu cele două
manifestări de voință36. Prin excepție, locul încheierii contractului este cel unde se află debitorul
prestației caracteristice pentru acel contract care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului,
impune o executare imediată a prestației caracteristice37.
6.3. Conținutul contractelor comerciale internaționale
18. Preambulul. Contractele internaționale sunt deseori introduse printr-un preambul.

Acesta permite părților să se identifice, să se prezinte, să amintească istoricul relațiilor acestora și
negocierile purtate, înaintea definirii obiectului contractului.
34
35
36
37
Ibidem.
10
Problema care se pune este de a ști dacă preambulul și considerentele sale (Whereas,
Recitals) au sau nu o valoare contractuală. Preambulul nu este decât o introducere a diferitelor
clauze care formează drepturile și obligațiile cocontractanților. De aceea, de regulă, părțile și
judecătorul iau în considerare preambulul pentru a interpreta contractul sau pentru a determina
un eventual viciu de consimțământ38.
Uneori, preambulul stabilește și obligații, a căror consistență trebuie apreciată prin
raportare la restul conținutului contractului. În caz de contradicție, clauzele contractuale
prevalează față de preambul39.
19. Definițiile contractului. O clauză de definire a noțiunilor din contract figurează în
mod uzual la începutul contractelor complexe. Definițiile sunt, în mod special, utile în două
situații. În primul rând, dacă părțile doresc să confere unor termeni un alt înțeles decât cel din
dreptul comun, definițiile permit impunerea acestui sens judecătorului sau arbitrului. În al doilea
rând, în momentul în care un contract este redactat într-o altă limbă decât cea a sistemului juridic
căruia îi este supus (de exemplu, un contract redactat în engleză ce este supus legii române),
definițiile permit reducerea riscului de incoerență40.
20. Limba contractului. Limba engleză este uzual aleasă pentru a redacta un contract
internațional. Alegerea legii engleze reprezintă semnul unei standardizări a contractelor între
profesioniști41. Totuși, alegerea limbii lui Shakespeare nu ferește profesioniștii de riscuri juridice
și comerciale. Pe de-o parte, anumiți termeni juridici străini nu pot fi traduși, deoarece se referă
la concepte necunoscute altor sisteme de drept (de exemplu: Memorandum of Understanding,
Due Diligence). Pe de altă parte, limbajul juridic reunește „falși prieteni” („false friends”) care
pot induce în eroare cititorul neavizat. Spre exemplu, termenul performance se referă la
executarea contractului și nu reprezintă echivalentul noțiunii de perfor an ă din limba română.
Dacă acordul este încheiat în mai multe versiuni lingvistice, este de preferat ca părțile să
aleagă una dintre acestea ca având prioritate. Această alegere nu are loc întotdeauna, părțile
refuzând uneori să ierarhizeze versiunile lingvistice din motive comerciale42.
38
39
Ibidem.
40
Ibidem.
41
Ibidem, p. 228.
42
11
21. Clauzele de salvgardare. Părțile stabilesc uneori să o clauză de salvgardare
(Severability clause), pentru a împiedica desființarea întregului contract din cauza unei clauze
nule. Așadar, obiectul acestei clauze îl reprezintă menținerea validității contractului în ipoteza în
care una din clauzele sale este lovită de nulitate43 : ” acă oricare dintre prevederile acestui
contract va fi invalidă sau lipsită de efect în concordan ă cu dreptul aplicabil, restul dispo i iilor
din contract vor ră âne valabile și vor continua să producă efecte conform termenilor în care
au fost stipulate ”44
22. Interpretarea contractului. Dificultăți de interpretare ale contractului apar în practică,
indiferent de calitatea redactării instrumentumului 45 . Ca regulă, interpretarea contractului se
realizează după dispozițiile din legea aplicabilă pe fond 46 : “Legea aplica ilă contractului în
temeiul prezentului regulament regle entea ă în special: (a) interpretarea contractului.”47
Bineînțeles, complexitatea contractelor determină deseori redactorii să prevadă propriile
reguli de interpretare48. Tot astfel, pentru a preîntâmpina contradicțiile între diverse documente
(contract-cadru, contracte de aplicare, anexe etc.) părțile pot stipula o clauză de ierarhizare a
diferitelor înscrisuri (order of precedence clause)49.
Mai mult, Principiile UNIDROIT oferă standarde de interpretare la care profesioniști din
ordini juridice diferite pot achiesa, pentru a se asigura că acordul va fi interpretat după criterii
comune ambilor contractanți. Altfel spus, părțile pot include în contract o clauză prin care
stipulează că, în caz de dubiu, contractul va fi interpretat conform Principiilor UNIDROIT.
Conform art. 4.4 - 4.6 din Principiile UNIDROIT:
 Art. 4.4 (Coeren a contractului): „Clau ele și odalităţile de expri are se interpretea ă
în funcţie de ansa lul contractului sau în funcţie de ansa lul enunţului în care
acestea figurea ă ”50
43
Ibidem, p. 232.
44
Ibidem, p. 232.
45
Ibidem, p. 226.
46
Dreptul comun în materia interpretării contractelor, atunci când lex contractus este legea română, este reprezentat
de art. 1266-1269 C. civ.
47
Art. 12 alin. (1) lit. a) din Regulamentul Roma I.
48
49
O. Cachard, op. cit., p. 232.
50
R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale interna ionale 2016, traducere disponibilă pe
site-ul www.unidroit.org.
12
 Art. 4.5 (Interpretarea utilă): „Clauzele unui contract se interpretea ă mai degra ă în
sensul în care acestea pot produce efecte şi nu în sensul în care anumite clauze nu ar
produce niciun efect.”51
 Art. 4.6 (Regula contra proferentem): „În caz de neclaritate, clauzele unui contract se
interpretea ă, de preferinţă, contra celui care le-a propus.”52
Principiile UNIDROIT oferă o soluție și pentru situația în care părțile au încheiat contractul
în două sau mai multe limbi diferite. Astfel, art. 4.7 stabilește că: “În caz de divergen ă între
două sau mai multe versiuni lingvistice care au forţă juridică egală, are prioritate interpretarea
înte eiată pe versiunea lingvistică în care a fost iniţial redactat contractul.”53
Iar acolo unde părțile au omis să insereze o clauză relevantă pentru desfășurarea relațiilor
contractuale, art. 4.8 alin. (1) din Principiile UNIDROIT permite judecătorului sau arbitrului să
suplinească vidul contractual printr-o clauză adecvată. Pentru a stabili ce constituie o clauză
adecvată, se ia în considerare: (a) intenția părților; (b) natura și scopul contractului; (c) buna-
credință; (d) ceea ce este rezonabil (art. 4.8 alin. (2) din Principiile UNIDROIT).
6.4. Executarea contractelor comerciale internaționale
23. În cronologia relaţiilor contractuale, faza executării succede celor de negociere şi

54
încheiere . Obligaţia executării contractului decurge din principiul forţei obligatorii a
contractului, consacrat prin adagiul pacta sunt servanda.
Conform art. 10 alin (1) din Regulamentul Roma I: „(1) Legea aplica ilă contractului în
temeiul prezentului regulament regle entea ă în special: (...) (b) executarea o liga iilor născute
din contract.
Legea contractului guvernează, de asemenea, remediile puse la dispoziția creditorului în
caz de neexecutare. Totodată, legea contractului dispune asupra modurilor de stingere a
51
Ibidem.
52
Ibidem.
53
Ibidem.
54
În practică, nu este exclus să avem o suprapunere a acestor etape, spre exemplu, atunci când încheierea
contractului este concomitentă executării acestuia. - O. Cachard, op. cit., p. 235.
13
obligațiilor, inclusiv asupra prescripției extinctive 55 . Aceasta înseamnă calificarea prescripției
drept o instituție aparținând dreptului material (al obligațiilor) și nu dreptului procedural întrucât,
altfel, legea aplicabilă prescripției ar fi cea aplicabilă și procedurii56.
Totuși, în materie executării contractelor comerciale internaționale, legea contractului se
completează cu legea locului unde are loc executarea: (2) În ceea ce privește modalitatea de
executare și ăsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, se va avea în vedere
legea ării în care are loc executarea.”
Formularea textului („se va avea în vedere”) indică, în mod clar, că nu se dorește
substituirea competenței lex contractus cu cea a lex loci executionis. Cea dintâi rămâne în
principiu aplicabilă, iar sensul art. 12 alin (2) este fără îndoială acela de a autoriza o parte să se
prevaleze de legea locului executării, dacă acel sistem de drept impune anumite constrângeri în
executarea obligațiilor. Aceste constrângeri pot privi, spre pildă, îndeplinirea unor formalități,
modalități tehnice de punere în întârziere sau existența unor zile de sărbătoare legală care, în
anumite circumstanțe, pot scuza întârzierile în executarea obligațiilor57.
24. Etapa executării contractului ridică probleme mai ales în cazul contractelor cu
executare succesivă. Cu cât contractul este încheiat pentru o durată de timp mai îndelungată, cu
atât cresc şansele apariţiei unor riscuri care să perturbe relaţia contractuală.
Riscul este factorul extern raportului juridic, aleatoriu, previzibil, dar incert, care
58
dezechilibrează ordinea contractuală, producând prejudicii unei persoane . În mediul
contractual, noţiunea de risc se raportează la noțiunea de obligație. Riscul nu poate fi analizat
decât prin prisma obligaţiilor pe care le afectează59.
Doctrina împarte riscurile în două categorii60:
 comerciale/economice, care sunt la rândul lor:
55
Pentru mai multe detalii privind prescripția în dreptul internațional privat, a se vedea B. Fauvarque-Cosson, La
prescription en droit international privé, Travaux du Comité français de droit international privé 2002-2004, pp.
235-272.
56
57
M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op. cit., pp. 174-175.
58
A.M. Toader, O serva ii privind no iunea de risc în dreptul contractelor, Studia Iurisprudentia, nr. 2/2015, p. 159.
Pe tema riscurilor în contracte, a se vedea și G.Al. Ilie, Riscurile în contracte. De la vechiul la noul Cod civil,
Universul Juridic, București, 2012.
59
Ibidem.
60
14
o valutare – se referă variația cursului de schimb al monedei în care se exprimă prețul
contractual față de o monedă de referință sau de calcul sau față de un alt element de
referință;
o nevalutare – se referă la evenimente economice cum ar fi schimbări semnificative
ale prețurilor materiilor prime, salariilor, materialelor, tarifelor de transport,
primelor de asigurare, comisioanelor, dobânzilor bancare;
 necomerciale, care se împart în:
o politice – embargo, măsuri vamale restrictive, expropriere etc.;
o calamități naturale – inundații, cutremure etc.
În considerarea acestor riscuri, părţile agreează clauze specifice, care oferă flexibilitate
relaţiei contractuale, de natură a facilita adaptarea contractului61.
Aceste clauze au ca obiect (i) fie menținerea valorii contractului, (ii) fie adaptarea sa. Le
vom analiza succint în continuare.
6.4.1. Clauze de menținere a valorii contractului
Clauzele de menținere a valorii contractului privesc prestația în bani și urmăresc

menținerea acesteia împotriva riscurilor valutare și nevalutare 62 . Vom prezenta în continuare
clauza de indexare și clauzele valutare.
25. Clauza de indexare (sau de revizuire) instituie un procedeu de reevaluare automată a
prestaţiilor, în raport cu variaţia unui indice de referinţă (spre ex., preţul în ziua plăţii a unor
bunuri sau servicii de primă necesitate) stabilit prin această clauză pentru acoperirea deprecierii
monedei în care se face plata63.
În funcție de etalonul utilizat, clauzele de indexare se subclasifică în:
 Clauze cu indexare unică – în acest caz, prețul contractual va fi raportat la o unitate de
măsură uzuală a unui produs determinat (spre exemplu, prețul țițeiului, al energiei
electrice, al cărbunelui, al grâului);
 Clauze cu indexare cumulativă – prețul contractual este raportat la mai multe elemente
de referință (spre exemplu, la valoarea energiei electrice și la forța de muncă);
61
62
63
I. Adam, Drept civil. O ligaţiile Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 350.
15
 Clauze cu indexare generală – prețul contractual se va raporta la valoarea întregului
ansamblu de bunuri și servicii ce pot fi procurate cu cantitatea de monedă în care este
exprimat prețul într-o anumită zonă geografică determinată. În acest caz, elementele de
referință constituie de fapt un indice sintetic privind evoluția prețului la nivelul unei
țări, unui oraș, unei anumite zone geografice (spre exemplu – rata inflației)64.
26. Clauzele valutare. Clauzele valutare se caracterizează prin faptul că părțile stabilesc
în contract două categorii de monede:
 una de plată sau de facturare – moneda de plată;
 una de referință / de calcul / de cont, fiind considerată de părți ca mult mai stabilă, mai
puternică – moneda de cont.
Scopul clauzei valutare este acela de evitare a riscului variației cursului de schimb al
monedei de plată față de moneda de cont, între momentul încheierii contractului și momentul
efectiv al plății. Aceasta se realizează prin includerea în prețul contractului a procentului de
scădere a cursului sau prin deducerea din preț a procentului de creștere a cursului valutar65.
Clauzele valutare se subdivid în trei categorii:
o clauze monovalutare – prin aceste clauze, părțile prevăd că prețul mărfii/serviciilor
exprimat în monedă de cont se va plăti în moneda de plată la cursul de la data plății66.
Prin urmare, dacă la momentul efectuării plății, moneda de plată a suferit o devalorizare
prin raportare la moneda de cont, prețul efectiv plătit pentru marfa/serviciul respectiv
va crește corespunzător devalorizării. Tot astfel, dacă moneda de plată va cunoaște o
creștere prin raportare la moneda de cont, prețul efectiv va fi mic decât cel stabilit în
momentul încheierii contractului67.
De exemplu, într-un contract de vânzare de portocale, se stabilește prețul global al
fructelor la 4.750 lei (moneda de plată), însă se stipulează și echivalentul în euro
(moneda de cont), astfel încât la momentul încheierii contractului, prețul este de 1.000
euro (1 euro = 4,75 RON). Daca are loc o valorizare a leului, se va plăti mai puțin la
momentul plății efective, iar dacă leul se va deprecia, cumpărătorul va plăti mai mult.
64
65
Ibidem, p. 465.
66
Ibidem, p. 466.
67
Ibidem.
16
o Clauze plurivalutare bazate pe un coș valutar stabilit de părți – aceste prevăd ca
moneda de plată să se raporteze la mai multe monede de cont, care împreună formează
un coș valutar68. Aceste monede de cont sunt alese de părți în considerarea stabilității
pe care o prezintă.
De exemplu, părțile stabilesc leul ca monedă de plata, dar îl raportează la un coș valutar
format din paritatea a patru valute forte: dolar, liră sterlină, yen japonez și euro. Prin
urmare, în concret, se stabilește ca prețul exprimat în moneda de plată să fie facturat în
funcție de media cursurilor, monedelor, din coșul valutar. Dacă media cursurilor,
monedelor din coșul valutar până la momentul plății crește față de moneda de plată,
prețul efectiv plătit pentru marfa sau serviciul respectiv va crește în mod corespunzător.
Implicit, scăderea monedelor din coșul valutar duce la scăderea prețului efectiv plătit69.
Clauza multivalutară, prin comparație cu cea monovalutară, prezintă avantajul de a
asigura o mai mare stabilitate a valorii contractului, datorită raportării monedei de plată,
nu la o singură monedă de referință, ci la media mai multor monede70.
o Clauzele plurivalutare bazate pe un coș valutar instituționalizat - în cazul acestor
clauze, coșul valutar stabilit de părți ca element de referință în relația cu moneda de
plată va fi unul instituționalizat, adică monedele din coșul valutar și modalitățile de
calcul nu mai sunt stabilite de părți, ci de un organ specializat 71 . Acesta este, spre
exemplu, cazul drepturilor speciale de tragere (DST), unitatea de cont a FMI.
6.4.2. Clauze de adaptare a contractelor comerciale internaționale
Clauzele de adaptare au un obiect mai larg decât cele de menținere a valorii contractului,
vizând întreaga economie contractuală. Vom prezenta, în cele ce urmează clauza ofertei
concurente, clauza clientului celui mai favorizat și clauza de renegociere.
27. Clauza ofertei concurente. Această clauză permite beneficiarului să solicite o
modificare a contractului în considerarea ofertei mai favorabile primite de la un alt profesionist.
68
Ibidem, p. 469.
69
Ibidem, p. 470.
70
Ibidem.
71
Ibidem, p. 471.
17
De regulă, clauza produce efecte în favoarea cumpărătorului sau a beneficiarului
serviciului, dar nu sunt excluse nici ipotezele în care ambele părți ale contractului sunt
beneficiare ale ofertei concurente72.
Aprecierea caracterului mai favorabil presupune realizarea unei comparații între oferta
terțului și elementele corespunzătoare din contract.
Deși poate avea efect automat, clauza este condiționată, de regulă, de acordul
promitentului. Așadar, promitentul clauzei poate să accepte modificarea contractului în sensul
celor prevăzute în oferta mai favorabilă 73 . Alternativ, contractul este considerat reziliat sau
suspendat. Desigur, nimic nu împiedică părțile ca, pornind de la oferta terțului, să renegocieze
contractul, dar nu în sensul celor prevăzut în oferta concurentă.
Referitor la clauza ofertei concurente, CJUE a hotărât că reprezintă un abuz de poziţie
dominantă, în sensul prevederilor art. 102 din TFUE (ex-art. 86 din TCEE), includerea într-o
asemenea clauză a cerinţei ca ofertele concurente să provină de la furnizori serioşi, care au o
importanţă comparabilă cu a întreprinderii ce deţine o poziţie dominantă pe piaţă, şi ca
beneficiarul clauzei să divulge întreprinderii respective denumirea ofertanţilor şi conţinutul
ofertelor concurente74.
Dați un exemplu de clauză a ofertei concurente.
28. Clauza clientului celui mai favorizat. Clauza clientului celui mai favorizat, denumită
şi clauza antidiscriminare sau clauza naţiunii celei mai favorizate („most favoured nation”)
reprezintă o promisiune a unei părţi prin care aceasta se obligă la a îi furniza partenerului său
contractual condiţiile mai favorabile, pe care le va consimţi ulterior faţă de un alt client 75 .
Trebuie ca prestaţiile sau bunurile să fie comparabile, evaluate după o metodologie precisă. Mai
72
73
74
S. Deleanu, Influenţa dreptului Uniunii Europene în arbitrajul interna ional, RRDP, nr. 6/2016, Universul Juridic,
București, 2016. Autorul face referire la Cauza Hoffman-La Roche, CJUE, 85/76, 13.02.1979, parag. 103-105, 107,
ECLI:EU:C:1979:36.
75
18
mult, este nevoie ca promitentul să aducă la cunoştinţa beneficiarului condiţiile pe care le-a
agreat cu alţi clienţi76. Prin urmare, această clauză trebuie completată de o obligaţie de informare
în sarcina promitentului77.
Efectele clauzei clientului celui mai favorizat se vor produce fie automat, fie prin
renegociere, în funcție de voința părților. De regulă, efectele sunt automate, caz în care
promitentul are obligația de a oferi condițiile mai favorabile consimțite în favoarea terțului,
imediat după încheierea unui contract cu acesta din urmă. Spre exemplu, un furnizor de legume
își asumă că va trata un cumpărător (un hipermarket) la fel cum îşi tratează cel mai bun client.
Dacă furnizorul micşorează preţurile produselor oferite unuia dintre clienţii săi, atunci preţurile
tuturor clienţilor care beneficiază de clauză vor fi micşorate la acelaşi nivel.
Un asemenea efect automat nu permite promitentului să refuze adaptarea contractului,
singura alternativă posibilă fiind rezilierea acestuia.
În comerțul alimentar, Consiliul Concurenței a recomandat eliminarea clauzelor de acest
tip, stipulate în favoarea marilor retaileri (hipermarketuri, supermarketuri), în relația dintre
aceștia și furnizori, întrucât pot avea un impact negativ asupra concurenței78.
Dați un exemplu de clauză a clientului celui mai favorizat.
29. Clauza de renegociere. O altă clauză de adaptare este cea de renegociere a

contractului. În baza acesteia, părţile se obligă să renegocieze periodic contractul sau atunci când
anumite condiţii sunt îndeplinite79. Inconvenientul acestor clauze este că impun doar o obligaţie
de a negocia cu bună-credinţă, fără a determina suspendarea executării contractului80.
76
Ibidem.
77
Ibidem.
78
Consiliul Concurenței, Raport asupra investiga iei declanșate pentru analizarea sectorului co erciali ării
produselor alimentare, http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/items/bucket2/id2968/raport.pdf, p. 6.
79
80
Ibidem.
19
6.4.3. Particularități privind executarea contractelor în mediul electronic
Nu doar încheierea contractelor poate avea loc în mediul electronic, ci și executarea

acestora. Plata sumei reprezentând prețul contractului, livrarea bunului ori prestarea serviciului
se pot realiza în mediul informatic.
30. Plata prețului în mediul electronic. Această operațiune se realizează frecvent în
mediul electronic, prin intermediul unui card bancar 81 , care se asociază cu aplicații de tip
Internet-banking, home-banking și mobile-banking82.
Plata pentru un bun sau serviciu în mediu electronic urmează, ca regulă, următorii pași:
 cumpărătorul alege cardul ca metodă de plată;
 cumpărătorul trimite furnizorului o cerere împreună cu instrucțiunile de plată;
 furnizorul solicită instituției bancare autorizarea plății, iar aceasta din urmă verifică
existența contului, că aparține cumpărătorului, că există disponibilul necesar pentru
plată etc.;
 banca autorizează plata, ocazie cu care va bloca prețul bunului sau serviciului;
 instituția bancară va transfera banii din contul cumpărătorului în cel al furnizorului
bunului ori serviciului83.
32. Livrarea bunului în mediul electronic. Bunurile incorporale 84 pot fi livrate și în
mediul electronic. Imagini, sunete ori lucrări științifice pot face obiectul derivat al unei vânzări în
care obligația de a preda bunul se execută în mediul electronic.
81
Cardul este un instrument de plată electronică, respectiv un suport de informaţie standardizat, securizat şi
individualizat, care permite deţinătorului său să folosească disponibilităţile băneşti proprii dintr-un cont deschis pe
numele său la emitentul cardului şi/sau să utilizeze o linie de credit, în limita unui plafon stabilit în prealabil,
deschisă de emitent în favoarea deţinătorului cardului. (art. 2 pct. 1 din Regulamentul 6/2006 privind emiterea şi
utilizarea instrumentelor de plată electronică şi relaţiile dintre participanţii la tranzacţiile cu aceste instrumente).
Această definiție distinge implicit între:
- card de debit - cardul prin intermediul căruia utilizatorul dispune doar de disponibilităţile băneşti proprii
existente într-un cont deschis la emitent.
- cardul de credit este cardul prin intermediul căruia utilizatorul dispune de disponibilităţile băneşti ale
emitentului, oferite sub forma unei linii de credit, în limita unui plafon stabilit în prealabil.
82
83
Ibidem, p. 112.
84
„Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.” – art. 535 C.
civ.
20
Obligația se consideră executată atunci când bunul a fost la dispoziția cumpărătorului.
Uneori, din cauza limitărilor pe care le comportă expedierea bunului prin e-mail85, cumpărătorul
primește o adresă web pe care trebuie să o acceseze într-un anumit număr de zile, pentru a
descărca bunul ce a făcut obiectul contractului. În asemenea cazuri, obligația de livrare ar trebui
considerată executată la momentul primirii adresei web, iar nu la data la care accesează adresa
linkul respectiv.
33. Prestarea serviciului în mediul electronic. Servicii ce odinioară erau prestate doar în
offline, astăzi pot fi executate și în mediul electronic. Precizăm, cu titlu de exemplu, accesul la o
revistă juridică de specialitate sau la o bază de date, cum ar fi un registru oficial.
Totodată, există anumite tipuri de activități specifice online-ului, cum ar fi servicii de
stocare temporară a informației (stocarea-caching), servicii de stocare permanentă a informației
(stocarea-hosting) sau servicii facilitează accesul la informaţia oferită de alţi furnizori, prin
punerea la dispoziţie destinatarilor a unor instrumente de căutare a informaţiilor sau a unor
legături cu alte pagini de web86.
I. Răspundeți la următoarele întrebări
1. Care sunt instrumentele juridice utilizate de părți în cadrul negocierilor?
2. Care este scopul procesului de due diligence efectuat asupra unei societăți?
3. Ce presupune obligația de informare de către furnizori a potențialilor cumpărători de bunuri

ori servicii în mediul electronic?
4. Care este legea care guvernează validitatea consimțământului dat la încheierea unui contract?
Există excepții de la această regulă?
5. Exemplificați câteva moduri de interpretare a contractelor, având în vedere Principiile

UNIDROIT.
85
Avem în vedere, în principal, faptul că prin e-mail, cantitatea de informație transmisă nu poate depăși o anumită
dimensiune, cum ar fi 25 MB.
86
Furnizorii de servicii răspund pentru informaţia transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, în limitele
prevăzute de art. 12-15 din Legea comerțului electronic.
21
6. Explicați conținutul și modul de funcționare a clauzei clientului celui mai favorizat.
II. Test grilă
1. În privința negocierii contractelor de comerț internațional:

a. Părțile pot încheia acorduri neangajante ce reprezintă, în fapt, antecontracte, ce stabilesc
obligațiile părților numai pe perioada negocierilor;
b. Părțile pot încheia un acord de negociere care va fixa în termeni generali clauzele viitorului
contract între părți;
c. Părțile sunt ținute, indiferent de legea aplicabilă, de obligația generală de a negocia cu bună-
credință.
2. Obligația de confidențialitate:
a. Poate genera, conform principiilor UNIDROIT, obligația de despăgubire în cazul încălcării
de către una dintre părțile angajate în negociere;
b. Este o obligație generală a părților în negociere și poartă asupra tuturor elementelor
negocierii;
c. Se concretizează într-o clauză de confidențialitate care trebuie, în toate cazurile, să
menționeze expres și detaliat informațiile ce intră sub incidența sa.
3. Mesajele comerciale electronice:

a. Nu includ și categoria mesajelor spam, deoarece acestea din urmă nu sunt utilizate în scopul
încheierii de contracte;
b. Nu pot fi trimise prin poșta electronică, decât dacă destinatarul și-a exprimat în prealabil
consimțământul;
c. Odată exprimat, consimțământul la primirea de mesaje electronice nu mai poate fi retras
decât la finalul perioadei stipulate inițial pentru valabilitatea sa.
4. În privința consimțământului pentru încheierea unui contract internațional:

a. O parte poate invoca, în anumite cazuri, aplicarea legii de la locul reședinței sale obișnuite, în
locul legii contractului;
b. Legea care guvernează validitatea consimțământului este întotdeauna legea care ar guverna
22
contractul dacă ar exista un consimțământ valabil;
c. O parte poate invoca, în anumite condiții, legea de la reședința sa obișnuită pentru a valida o
convenție care ar fi nulă conform legii aplicabile contractului.
5. Printre modalitățile de realizare a comerțului în mediul electronic:

a. Încheierea contractului prin poșta electronică nu este permisă, întrucât nu se poate proba
validitatea consimțământului părților;
b. Încheierea de contracte prin interacțiunea cu site-ul furnizorului (click-wrap agreement) are,
de regulă, în vedere, contracte standardizate, de adeziune, nefiind posibilă negocierea
părților;
c. Încheierea de contracte prin schimb de date informatizate se realizează printr-un sistem
informatic, însă decizia de a emite o comandă se realizează prin intervenția umană.
6. Preambulul unui contract:

a. Reprezintă doar o introducere a contractului și nu poate conține, în niciun caz, obligații
pentru părți;
b. Prevalează față de clauzele contractuale, întrucât reprezintă o formă pură de exprimare a
voinței părților în contract;
c. Poate fi luat în considerare de către judecător pentru a stabili voința reală a părților
contractante și pentru a interpreta clauzele contractuale neclare.
7. În privința executării unui contract comercial internațional:

a. Părțile pot stipula o clauză monovalutară doar în contractele cu executare uno ictu.
b. În principiu, legea aplicabilă executării este aceeași care a guvernat încheierea contractului;
c. Părțile pot stipula o clauză a ofertei concurente, pentru a se asigura împotriva riscurilor în
executarea contractului, însă această ofertă trebuie să provină de la furnizori serioși, cu
putere similară pe piață, iar conținutul ofertei concurente trebuie divulgat integral
întreprinderii contractante.
Răspunsuri grile: 1.c); 2.a); 3.b); 4.a); 5.b); 6.c); 7.b).
23
Unitatea de învățare 7 – Arbitrajul comercial internațional
CUPRINS
7.1. Considerații generale privind arbitrajul comercial internațional
7.2. Convenția arbitrală
7.3. Tribunalul arbitral și procedura arbitrală
7.4. Controlul instanțelor judecătorești asupra hotărârii arbitrale
OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE
 Trăsăturile generale ale arbitrajului comercial internațional, avantajele și dezavantajele

sale, principalele clasificări;
 Convenția arbitrală – condiții de fond, formă, respectiv efectele sale;
 Principalele reguli de procedură în arbitrajul internațional;
 Motivele de desființare a hotărârii arbitrale prin intermediul acțiunii în anulare;
 Motivele de refuz al recunoașterii ori executării hotărârilor arbitrale străine.
1
7.1. Considerații generale privind arbitrajul comercial internațional
§1. Noțiunea de arbitraj. Așa cum clar și concis exprimă art. 541 C. proc. civ.,
arbitrajul este o jurisdicție alternativă la instanțele judecătorești statale, având caracter privat.
Arbitrajul reprezintă, așadar, un mod convențional de soluționare a unui litigiu, de către
persoane private, care nu beneficiază de imperium (autoritatea statală), învestite de părțile
litigiului cu puterea de a pronunța o hotărâre obligatorie1.
Arbitrajul poate fi clasificat în funcție de mai multe criterii.
§2. Arbitraj ad-hoc și instituționalizat. După modalitatea de organizare a arbitrajului,
distingem între arbitraj ad-hoc și arbitraj instituționalizat.
Arbitrajul este ad-hoc atunci când tribunalul se constituie din inițiativa părților si
soluționează litigiul conform procedurii stabilite de părți2. Tribunalul arbitral ad-hoc își
încetează existența odată cu pronunțarea sentinței3.
Arbitrajul instituționalizat este acea formă de jurisdicție arbitrală care se constituie și
funcționează în mod permanent pe lângă o organizație ori instituție de sine stătătoare, pe baza
unui regulament propriu aplicabil litigiilor supuse ei spre soluționare potrivit unei convenții
arbitrale4.
În practică, cele mai multe spețe sunt soluționate prin intermediul arbitrajului
instituționalizat, iar cea mai populară instituție pentru arbitrajul comercial în România este
Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a
României.
§3. Arbitraj în drept și arbitraj în echitate. În funcție de puterile conferite arbitrilor de
către părți, distingem între arbitraj în drept strict sau arbitraj în echitate5.
În cazul arbitrajului în drept strict (sau de iure), arbitrii judecă în temeiul unor norme
juridice interne sau în temeiul unor convenții internaționale.
În cadrul arbitrajului în echitate sau ex aequo et bono, arbitrii dispun de o mai mare
libertate, ei nemaifiind ținuți în motivarea deciziilor de un act normativ și pot judeca în
funcție de ceea ce consideră că este echitabil în speță. Arbitrajul în echitate intervine numai
1
A se vedea și M. Fodor, Drept procesual civil. Procedura necontencioasă. Arbitrajul. Executarea silită.
Proceduri speciale, Universul Juridic, București, 2010, p. 18 și doctrina acolo citată.
2
Ibidem, p. 19 și doctrina acolo citată.
3
Ibidem.
4
T.C. Briciu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol II –
art. 527-1.134, Universul Juridic, București, 2016, p. 81.
5
V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., pp. 219-220; M. Fodor, op. cit., p. 20.
2
dacă părțile au convenit în mod expres în acest sens6. Altfel spus, este nevoie ca în clauza
arbitrală părțile să prevadă fără echivoc că, în eventualitatea unor litigii, acestea vor fi
soluționate în echitate7.
Ca atare, în arbitrajul în drept, hotărârea arbitrală trebuie să cuprindă motivele de drept pe
care se întemeiază soluția, pe când în arbitrajul în echitate, motivarea în drept este substituită
prin motivarea în echitate8.
§4. Arbitrajul intern și internațional. O altă distincție pe care o facem este cea între
arbitrajul intern și cel internațional.
Conform art. 1111 alin. (1) C. proc. civ., un litigiu arbitral care se desfăşoară în România
este socotit internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de
extraneitate.
Tot astfel, conform art. 2 pct. 8 din Regulile de Procedură Arbitrală ale Curții de Arbitraj
Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (denumite în
continuare Regulile CCIR), prin litigiu arbitral internațional înțelegem orice litigiu cu element
de extraneitate, izvorât dintr-un raport juridic contractual sau extracontractual, supus
soluționării pe calea arbitrajului.
§5. Sediul materiei. Dreptul comun în materia arbitrajului internațional este reprezentat
de Cartea VII-a, Titlul IV din Codul de procedură civilă, “Arbitrajul internațional și efectele
hotărârilor arbitrale străine”. Conform art. 1111 alin. (2) C. proc. civ., aceste dispoziții „se
aplică oricărui arbitraj internaţional dacă sediul instanţei arbitrale se află în România şi cel
puţin una dintre părţi nu avea la data încheierii convenţiei arbitrale domiciliul sau reşedinţa
obişnuită, respectiv sediul în România, dacă părţile nu au exclus prin convenţia arbitrală sau
ulterior încheierii acesteia, dar numai prin înscris, aplicarea acestora.”
Așadar, regulile speciale din materia arbitrajului internațional devin aplicabile dacă sunt
întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiții:
a) Sediul instanței arbitrale se află în România. Nu sediul părților interesează, ci locul
arbitrajului, adică locul unde se va pronunța sentința arbitrală9. Relevanța locului
arbitrajului este aceea că sentința arbitrală va fi, în principiu, considerată a avea
naționalitatea statului în care a fost pronunțată10. Rezultă că jurisdicția acelui stat va
6
V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 220.
7
Ibidem.
8
M. Fodor, op. cit., p. 20.
9
Ș.-Al. Stănescu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1748.
10
Ibidem, pp. 1748-1749.
3
avea competența de a soluționa o eventuală acțiune în anulare11. Dacă hotărârea este
considerată străină, atunci va trebui supusă unei proceduri de recunoaștere și
încuviințare a executării pentru a produce efecte12.
Conform art. 1111 alin. (3) C. proc. civ., sediul instanţei arbitrale se stabileşte de
părţile în cauză sau de instituţia de arbitraj desemnată de acestea, iar în lipsă, de către
arbitri.
b) Cel puțin una dintre părți are, la data încheierii convenţiei arbitrale, domiciliul sau
reşedinţa obişnuită, respectiv sediul în România. Această condiție evidențiază
necesitatea existenței unui element de extraneitate calificat13. Trebuie ca domiciliul
ori reședința unei persoane fizice sau sediul social al unei persoane juridice, dintre
cele care sunt parte la litigiu, să fie localizat în România.
Conform art. 2570 alin. (1) C. civ., reşedinţa obişnuită a unei persoane fizice
acţionând în exerciţiul activităţii sale profesionale este locul unde această persoană
are stabilimentul său principal.
c) Părţile nu au exclus prin convenţia arbitrală sau ulterior încheierii acesteia, dar
numai prin înscris, aplicarea acestor reguli. Părțile au posibilitatea de a deroga de la
normele de procedură stabilite de legiuitor și de a impune, ele însele, alte reguli
procedurale, dată fiind natura convențională a arbitrajului14.
Titlul IV din Cartea a VII-a se completează cu Cartea a IV-a a Codului de procedură
civilă, dedicată arbitrajului intern: „Orice aspecte privind constituirea tribunalului arbitral,
procedura, hotărârea arbitrală, completarea, comunicarea și efectele acesteia,
nereglementate de părți prin convenția arbitrală și neîncredințate de acestea rezolvării de
către tribunalul arbitral, vor fi soluționate prin aplicarea în mod corespunzător a
dispozițiilor cărții a IV-a.” – art. 1123 C. proc. civ.
Trimiterea la dispozițiile Cărții a IV-a este firească, în contextul în care Cartea a VII-a C.
proc. civ. își propune să reglementeze doar particularitățile arbitrajului internațional 15. Astfel,
legiuitorul a evitat excesul de reglementare prin reluarea inutilă a unor dispoziții legale ce nu
prezintă particularități în cazul arbitrajului cu element de extraneitate16.
11
Ibidem, p. 1749.
12
Ibidem.
13
Ibidem.
14
Ibidem, p. 1750.
15
Ibidem, p. 1765.
16
Ibidem.
4
Totodată, instituțiile arbitrale au propriile lor reguli de procedură, care constituie o lex
specialis față de regulile din Codul de procedură civilă. În continuare, vom analiza succint
regimul juridic al abitrajului internațional, conform Codului de procedură civilă și, acolo unde
vom considera oportun, vom face trimitere la Regulile CCIR.
Nu în ultimul rând, trebuie să avem în vedere că, în materia recunoașterii și executării
hotărârilor arbitrale străine, există o convenție internațională, de largă răspândire, care se
aplică prioritar Codului de procedură civilă. Este vorba de Convenția de la New York pentru
recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine (denumită în continuare “Convenția de
la New York”). Reglementarea echivalentă din Codul de procedură civilă este inspirată de
Convenția de la New York, preluând, în linii generale, conținutul acesteia17.
§6. Avantajele și dezavantajele arbitrajului. Dintre avantajele care determină
profesioniștii să recurgă la această metodă de soluționare a disputelor, menționăm:
 posibilitatea alegerii arbitrilor;
 posibilitatea alegerii procedurii aplicabile;
 calitatea actului de justiție, asigurată prin numirea unor arbitri care au cunoștințe
aprofundate în domeniul respectiv;
 caracterul informal al dezbaterilor;
 confidențialitatea arbitrajului;
 celeritatea procedurii;
 posibilitatea soluționării cauzei în echitate18.
Ca dezavantaje ale arbitrajului comercial internațional, indicăm:
 absența unor mijloace de constrângere a martorilor și a experților (spre exemplu,
martorii nu pot fi obligați să presteze un jurământ);
 imposibilitatea adoptării unor măsuri asigurătorii energice;
 limitarea prin convenția arbitrală a cadrului procesual, ceea ce împietează uneori
asupra unei judecăți unitare19.
Explicați avantajele și dezavantajeze arbitrajului internațional.
17
Desigur, există și diferențe între cele două reglementări, dar acestea nu vor face obiectul prezentului studiu.
18
A se vedea și T.C. Briciu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 61 și doctrina acolo citată; M.
Fodor, op. cit., p. 23 și doctrina acolo citată.
19
A se vedea și T.C. Briciu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 61 și doctrina acolo citată; M.
Fodor, op. cit., pp. 23-24 și doctrina acolo citată.
5
§7. Arbitrabilitatea litigiilor. Nu orice dispută comercială poate fi dedusă spre
soluționare instanțelor arbitrale. Litigiul trebuie să fie unul arbitrabil în sensul art. 1112 C.
proc civ., conform căruia: „Orice cauză de natură patrimonială poate face obiectul
arbitrajului dacă ea priveşte drepturi asupra cărora părţile pot dispune liber, iar legea
statului de sediu al instanţei arbitrale nu rezervă competenţa exclusivă instanţelor
judecătoreşti.”
Așadar, litigiul trebuie să vizeze:
 drepturi patrimoniale20;
 asupra cărora părțile pot dispune liber;
 care nu sunt de competența exclusivă a instanțelor judecătorești.
Dacă una dintre părţile convenţiei arbitrale este un stat, o întreprindere de stat sau o
organizaţie controlată de stat, această parte nu poate invoca propriul său drept pentru a
contesta arbitrabilitatea unui litigiu sau capacitatea sa de a fi parte în procesul arbitral 21.
7.2. Convenția arbitrală
§8. Convenția arbitrală este acel contract prin care părțile aleg ca anumite litigii actuale
ori viitoare să fie deduse spre soluționare unui tribunal arbitral22.
§9. Convenția arbitrală poate îmbrăca fie forma unei clauze compromisorii, înscrisă în
contractul principal ori stabilită într-o convenție separată, la care contractul principal face
trimitere, fie forma unui compromis23. Prin clauza compromisorie, părțile convin ca litigiile ce
se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe
calea arbitrajului24. Prin compromis, părțile convin ca un litigiu deja intervenit între ele să fie
soluționat pe calea arbitrajului25.
Sub raportul efectelor, nu există nicio deosebire. Ambele forme ale convenției arbitrale
produc aceleași efecte26.
20
În doctrină, a fost exprimată opinia că atunci, când se aduce atingere unor drepturi personale nepatrimoniale,
persoana prejudiciată poate deduce spre soluționare instanțelor arbitrale acțiunea prin care solicită despăgubiri,
întrucât litigiul are caracter patrimonial, chiar dacă dreptul încălcat este nepatrimonial. – I. Băcanu, Litigii
arbitrabile, Dreptul, nr. 2/2000, Uniunea Juriștilor, p. 35.
21
Art. 1112 alin. (2) C. proc. civ.
22
Pentru mai multe definiții ale convenției arbitrale, a se vedea M. Nicolae în V.M. Ciobanu, M. Nicolae
(coord.), op. cit., pp. 87-88 și doctrina acolo citată.
23
Art. 549 alin. (1) C. proc civ.
24
25
26
M. Fodor, op. cit., p. 31.
6
§10. Convenția arbitrală se încheie valabil în formă scrisă, prin înscris, telegramă, telex,
telecopiator, poștă electronică sau orice alt mijloc de comunicare permițând a-i stabili proba
printr-un text27. Așadar, forma scrisă se impune ad validitatem.
§11. În privința cerințelor de fond, convenția arbitrală este valabilă dacă îndeplinește
condițiile impuse de una dintre legile următoare28:
 legea stabilită de părți;
 legea care guvernează obiectul litigiului;
 legea aplicabilă contractului ce conține clauza compromisorie;
 legea română.
§12. Convenția arbitrală este autonomă față de contractul principal în care este inserată.
Prin urmare, validitatea convenției arbitrale nu poate fi contestată pe motivul nevalabilității
contractului principal sau pentru că ar viza un litigiu care nu există încă29.
§13. Ca orice contract, convenția arbitrală are putere de lege între părțile contractante,
excluzând, pentru litigiul ce formează obiectul ei, competența instanțelor judecătorești 30.
Convenția arbitrală conferă fiecărei părți dreptul de a recurge la judecarea litigiului care face
obiectul convenției arbitrale de un tribunal ad hoc ori instituționalizat31. Totodată, convenția
arbitrală este cea care stabilește limitele învestirii tribunalului arbitral32.
§14. Tribunalul arbitral este cel care decide asupra validității convenției arbitrale și,
implicit, asupra propriei competenţe. Tribunalul arbitral statuează asupra competenţei fără a
lua în considerare o cerere având acelaşi obiect, deja pendinte între aceleaşi părţi în faţa unui
tribunal statal sau arbitral, afară numai dacă motive temeinice impun suspendarea
procedurii33. Excepţia de necompetenţă trebuie ridicată de pârât prealabil oricărei apărări pe
fond34.
§15. În cazul în care o instanță judecătorească este sesizată cu o cauză cu privire la care
s-a încheiat o convenție arbitrală, își va verifica propria competență și se va declara
necompetentă numai dacă părțile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenția
arbitrală35. Așadar, excepția de necompetență nu poate fi ridicată din oficiu de instanță.
27
28
29
30
M. Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae, op. cit., p. 112.
31
Ibidem, p. 113.
32
Ibidem.
33
34
35
7
În cazul în care partea interesată invocă existența clauzei arbitrale, instanța își va declina
competența în favoarea organizației sau instituției pe lângă care funcționează arbitrajul
instituționalizat care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea
constituirii tribunalului arbitral. În cazul arbitrajului ad-hoc, instanța va respinge cererea ca
nefiind de competența instanțelor judecătorești36.
În cazul în care atât tribunalul arbitral, cât și instanța judecătorească se declară
competente asupra soluționării cauzei, conflictul de competență este soluționat de instanța
judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict37.
Explicați cum sunt soluționate problemele de competență de instanța judecătorească, respectiv

tribunalul arbitral, atunci când părțile au încheiat o convenție arbitrală.
7.3. Tribunalul arbitral și procedura arbitrală
§16. Constituirea tribunalului arbitral. Numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor se

realizează conform convenției arbitrale sau celor stabilite de părți ulterior încheierii acesteia,
iar în lipsă, partea interesată poate solicita tribunalului de la sediul arbitrajului să facă acest
lucru38.
Părțile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru unic sau de mai mulți arbitri.
Numărul de arbitri trebuie să fie întotdeauna în număr impar39. Dacă părțile nu au stabilit
numărul arbitrilor, litigiul se judecă de 3 arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părți, iar al
treilea – supraarbitrul – desemnat de cei 2 arbitri40.
În absența unor dispoziții derogatorii, tribunalul arbitral se consideră constituit la data
acceptării însărcinării de arbitru unic sau, după caz, a ultimei acceptări a însărcinării de arbitru
ori de supraarbitru.
§17. Recuzarea arbitrilor. Arbitrul poate fi recuzat:
 când nu are calificarea stabilită de părți;
36
Ibidem.
37
38
Art. 1114 alin (1) C. proc. civ.
39
40
8
 când există o cauză de recuzare dintre cele prevăzute de regulile de procedură
arbitrală adoptate de părți sau, în lipsă, de arbitri (observăm, astfel, că părțile pot
stabili convențional motive care pot conduce la recuzarea arbitrilor41);
 când împrejurările induc o îndoială legitimă cu privire la independența sau
imparțialitatea sa42.
O parte nu poate recuza un arbitru pe care l-a desemnat sau la a cărui numire a contribuit
decât pentru o cauză de care a luat cunoștință după această numire. Tribunalul arbitral și
cealaltă parte trebuie înștiințate fără întârziere despre motivul de recuzare43.
Dacă părțile nu au stabilit procedura de recuzare, tribunalul de la sediul arbitrajului se
pronunță asupra recuzării prin hotărâre definitivă44. Recuzarea trebuie cerută, sub sancțiunea
decăderii, în termen de 10 zile de la data când partea a luat cunoștință de numirea arbitrului,
sau, după caz, de la survenirea cauzei de recuzare45. Art. 23 alin. (5) din Regulile CCIR
prevede că, în cazul în care toate părțile sunt de acord cu recuzarea, misiunea de arbitru va
înceta.
§18. Revocarea arbitrilor. Revocarea reprezintă actul discreționar prin care părțile
retrag însărcinarea acordată unui arbitru întrucât și-au diminuat ori pierdut încrederea în
competența profesională ori alte calități personale ale arbitrului46. Revocarea nu poate opera
decât prin acordul părților, iar nu prin manifestarea unilaterală de voință a părții care a
desemnat arbitrul47.
În Regulile CCIR, revocarea intervine ca urmare a dispoziției Colegiului Curții, organul
colegial de conducere a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de
Comerț și Industrie a României. Astfel, conform art. 24 alin. (3) din Regulile CCIR, Colegiul
Curții, la cererea oricăreia dintre părți sau la propunerea unuia dintre membrii tribunalului
arbitral, dispune revocarea, atunci când arbitrul nu își îndeplinește obligațiile.
§19. Răspunderea arbitrilor. Arbitrii răspund, în condiţiile legii, pentru prejudiciul
cauzat, dacă:
a) după acceptare, renunţă în mod nejustificat la însărcinarea lor;
41
42
43
44
45
46
47
Ibidem.
9
b) fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărârea în
termenul stabilit de convenţia arbitrală sau de lege;
c) nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publicând sau divulgând date de care
iau cunoştinţă în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părţilor;
d) încalcă, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, alte îndatoriri ce le revin48.
§20. Procedura arbitrală. Părțile pot stabili procedura arbitrală direct sau prin referire
la regulamentul unei instituții de arbitraj ori o pot supune unei legi procedurale la alegerea
lor49. Dacă părțile nu au stabilit procedura arbitrală direct sau prin referire la regulamentul
unei instituții de arbitraj ori nu au supus-o unei legi procedurale la alegerea lor, tribunalul
arbitral stabilește procedura50.
Oricare ar fi procedura arbitrală stabilită, tribunalul arbitral trebuie să garanteze egalitatea
părților și dreptul lor de a fi ascultate în procedură contradictorie51.
§21. Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă, care va
cuprinde52:
a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice,
denumirea și sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde și codul numeric personal sau,
după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare
în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar ale
reclamantului, precum și ale pârâtului, dacă sunt cunoscute de reclamant. Dacă reclamantul
locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate
comunicările privind procesul;
b) numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în litigiu;
c) menționarea convenției arbitrale, anexându-se copia contractului în care este inserată,
iar dacă a fost consemnată într-un înscris separat ori s-a încheiat un compromis, copia
acestuia;
d) obiectul și valoarea cererii, precum și calculul prin care s-a ajuns la determinarea
acestei valori;
e) motivele de fapt și de drept, precum și probele pe care se întemeiază cererea;
f) numele, prenumele și domiciliul membrilor tribunalului arbitral;
g) semnătura părții.
48
Art. 565 C. proc. civ.
49
50
51
52
10
Reclamantul va comunica pârâtului, precum și fiecărui arbitru, copie de pe cererea de
arbitrare și de pe înscrisurile anexate53.
În termen de 60 de zile de la primirea copiei cererii de arbitrare, pârâtul va face
întâmpinare cuprinzând excepțiile privind cererea reclamantului, răspunsul în fapt și în drept
la această cerere, precum și probele propuse în apărare54. Excepțiile și alte mijloace de
apărare, care nu au fost arătate prin întâmpinare, trebuie invocate, sub sancțiunea decăderii,
cel mai târziu la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată55.
La primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, tribunalul arbitral își verifică
propria competență de a soluționa litigiul56. Dacă tribunalul arbitral hotărăşte că este
competent, consemnează acest lucru într-o încheiere, care se poate desfiinţa numai prin
acţiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale.
§22. Limba arbitrajului. Dezbaterea litigiului în fața tribunalului arbitral se face în
limba stabilită prin convenția arbitrală. Și în acest caz, libertatea de voință a părților
prevalează. Dacă nu s-a prevăzut nimic în această privință ori nu a intervenit o înțelegere
ulterioară, procedura se derulează în limba contractului din care s-a născut litigiul ori într-o
limbă de circulație internațională stabilită de tribunalul arbitral 57. Regulile CCIR prevăd că,
dacă părțile nu au convenit altfel, limba arbitrajului este limba română58.
§23. Măsuri provizorii și conservatorii. Tribunalul arbitral poate dispune măsuri
provizorii sau conservatorii la cererea uneia dintre părți, dacă nu este stipulat contrariul în
convenția arbitrală59. Dacă partea vizată nu se supune voluntar măsurilor dispuse, tribunalul
arbitral poate cere concursul tribunalului competent, care aplică propria lege60.
Art. 40 din Regulile CCIR prevede că tribunalul arbitral va putea, la solicitarea uneia
dintre părți, să dispună orice măsuri provizorii sau asigurătorii pe care le consideră potrivite.
Tribunalul arbitral va putea obliga partea care solicită dispunerea unei măsuri provizorii sau
asigurătorii să ofere garanțiile necesare în legătură cu măsura solicitată61. Alternativ, cererea
53
54
Art. 573 alin. (1) C. proc. civ coroborat cu art. 1115 alin. (4) C. proc. civ.
55
56
57
58
Art. 29 din Regulile CCIR.
59
60
61
Art. 40 alin. (2) Regulile CCIR.
11
poate fi adresată instanțelor judecătorești. O asemenea cerere dedusă instanțelor judecătorești
nu contravine convenției arbitrale sau regulilor CCIR62.
§24. Legea aplicabilă. Tribunalul arbitral aplică litigiului legea stabilită de părți, iar
dacă părțile nu au desemnat dreptul aplicabil, legea pe care o consideră adecvată, în toate
situațiile ținând seama de uzanțe și reguli profesionale63. Observăm cum uzanțele și regulile
profesionale dobândesc un caracter normativ în toate situațiile, independent de dispozițiile
legii care constituie lex causae în speță64.
În mod similar, art. 30 alin. (2) din Regulile CCIR prevede că, dacă litigiul arbitral este
internațional, tribunalul arbitral îl soluționează în temeiul legii sau altor norme de drept alese
de părți, iar dacă acestea nu au desemnat dreptul aplicabil, în temeiul legii sau al altor norme
de drept pe care le consideră adecvate.
Așa cum am menționat anterior, tribunalul arbitral poate statua în echitate numai cu
autorizarea expresă a părților65.
Explicați principalele reguli de procedură în arbitrajul internațional.
§25. Hotărârea arbitrală. Deliberarea arbitrilor are loc în ședință secretă cu

participarea tuturor arbitrilor66. Hotărârea arbitrală este dată cu procedura convenită de părți.
În lipsa unor asemenea prevederi în convenția arbitrală, hotărârea se pronunță cu votul
majorității arbitrilor, iar în caz de paritate a voturilor prevalează soluția care se raliază votului
supraarbitrului67.
Sentința arbitrală va fi pronunțată și redactată în termen de cel mult o lună de la data
închiderii dezbaterilor sau, după caz, de la împlinirea termenului pentru depunerea notelor
scrise ori, după caz, în termenul convenit cu părțile68. Hotărârea arbitrală este scrisă, motivată,
datată și semnată de toți arbitrii69.
62
Art. 40 alin. (4) din Regulile CCIR.
63
64
65
Art. 1120 alin. (2) C. proc. civ; art. 30 alin. (3) din Regulile CCIR.
66
67
68
69
12
Hotărârea arbitrală este executorie și obligatorie de la comunicarea sa părților și poate fi
atacată numai cu acțiune în anulare pentru motivele și în regimul stabilite în Cartea a IV-a a
Codului de procedură civilă70.
Conform art. 46 alin. (1) din Regulile CCIR, sentința arbitrală se redactează în scris şi
trebuie să cuprindă:
a) componența nominală a tribunalului arbitral, numele asistentului arbitral, locul şi data
pronunţării sentinţei;
b) numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul, precum şi
numele reprezentanţilor părţilor şi ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea
litigiului arbitral;
c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;
d) obiectul litigiului arbitral şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
e) motivele de fapt şi de drept ale sentinţei, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele
care sub acest aspect întemeiază soluţia;
f) dispozitivul;
g) semnăturile tuturor arbitrilor, precum şi semnătura asistentului arbitral.
Hotărârea arbitrală se aduce la îndeplinire de bunăvoie de către partea împotriva căreia s-
a pronunțat, de îndată sau în termenul arătat în cuprinsul acesteia71. Hotărârea arbitrală
constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească72.
7.4. Controlul instanțelor judecătorești asupra hotărârii arbitrale
§26. Hotărârea arbitrală nu este supusă unor căi devolutive de atac, dar este supusă unui
control din partea instanțelor statale.
În cazul hotărârilor arbitrale naționale, partea nemulțumită de soluția arbitrilor poate
formula o acțiune în anulare. Cât privește hotărârile arbitrale străine, acestea sunt supuse unei
proceduri speciale de recunoaștere și încuviințare a executării hotărârii arbitrale.
Conform art. 1124 C. proc. civ., sunt hotărâri arbitrale străine orice sentinţe arbitrale de
arbitraj intern sau internaţional pronunţate într-un stat străin şi care nu sunt considerate
hotărâri naţionale în România. Față de acest text de lege, constatăm că hotărârile arbitrale
pronunțate în străinătate în legătură cu un litigiu între doi profesioniști români fără element de
70
71
72
13
extraneitate, nu trebuie să fie recunoscute, partea interesată putând proceda direct la executare
silită.
§27. Acțiunea în anularea hotărârii arbitrale. Conform art. 608 C. proc. civ.,
hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre
următoarele motive73:
a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul
unei convenții nule ori inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a
fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului, deși cel puțin una
dintre părți a declarat că înțelege să invoce caducitatea, iar părțile nu au fost de acord
cu continuarea judecății;
f) tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai
mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul
pronunțării ori nu este semnată de arbitri;
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative
ale legii;
i) dacă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra
excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o
dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori
alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de
prevederile menționate în sesizare.
Competența de a judeca acțiunea în anulare revine curții de apel în circumscripția căreia a
avut loc arbitrajul74. Acțiunea în anulare va fi introdusă în termen de o lună de la data
comunicării hotărârii arbitrale75. Pentru motivul prevăzut la art. 608 lit. i), termenul este de 3
luni de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea
I76.
73
74
75
76
14
Explicați fiecare motiv de anulare a unei hotărâri arbitrale.
§28. Refuzul recunoașterii și executării hotărârii arbitrale străine conform C. proc.

civ. Orice hotărâre arbitrală străină este recunoscută și poate fi executată în România dacă
diferendul formând obiectul acesteia poate fi soluționat pe cale arbitrală în România și dacă
hotărârea nu conține dispoziții contrare ordinii publice de drept internațional privat român77.
Așadar, două exigențe pe care trebuie să le respecte orice hotărâre arbitrală străină sunt
următoarele:
 litigiul să fie arbitrabil conform legii române;
 hotărârea arbitrală să respecte ordinea publică de drept internațional privat român.
Conform art. 2564 alin. (2) C. civ. ordinea publică de drept internaţional privat român include
principiile fundamentale ale dreptului român, ale dreptului Uniunii Europene şi drepturile
fundamentale ale omului.
Solicitarea de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine se prezintă printr-o
cerere adresată tribunalului în circumscripția căruia se află domiciliul sau, după caz, sediul
celui căruia i se opune respectiva hotărâre arbitrală78. Cel care se prevalează de o hotărâre
arbitrală străină poate solicita recunoașterea acesteia pentru a invoca autoritatea de lucru
judecat sau, când nu este adusă la îndeplinire în mod voluntar, încuviințarea executării silite
pe teritoriul României79. Recunoașterea unei hotărâri arbitrale străine poate fi cerută și pe cale
incidentală80.
Cererea trebuie însoțită de hotărârea arbitrală și convenția de arbitraj în original sau
copie, care sunt supuse supralegalizării81.
§29. Motivele de refuz al recunoașterii ori încuviințării executării sunt limitativ
enumerate de lege. Astfel, recunoașterea sau executarea hotărârii arbitrale străine este respinsă
de tribunal dacă partea contra căreia hotărârea este invocată probează existența uneia dintre
următoarele împrejurări82:
77
78
79
80
81
82
15
a) Părțile nu aveau capacitatea de a încheia convenția arbitrală conform legii
aplicabile fiecăreia, stabilită potrivit legii statului unde hotărârea a fost pronunțată.
Așadar, capacitatea fiecărei părți este determinată, în mod separat, pentru fiecare
parte la litigiu, în funcție de normele conflictuale ale statului unde hotărârea a fost
pronunțată (iar nu conform normei conflictuale române83).
b) Convenția arbitrală nu era valabilă potrivit legii căreia părțile au supus-o sau, în
lipsă de stabilire a acesteia, conform legii statului în care hotărârea arbitrală a fost
pronunțată. Observăm o discrepanță între această prevedere și art. 1113 alin. (2) C.
proc. civ. Acest din urmă articol, aplicabil arbitrajului internațional derulat în
România, stabilește validitatea convenției arbitrale dacă aceasta respectă una dintre
următoarele legi:
 legea stabilită de părți;
 legea care guvernează obiectul litigiului;
 legea aplicabilă contractului ce conține clauza compromisorie;
 legea română.
În cazul arbitrajului derulat în străinătate, legiuitorul se arată mai strict. Validitatea
clauzei arbitrale se raportează doar la o singură lege: cea aleasă de părți ori, în lipsă,
legea de la locul arbitrajului. Spre exemplu, în ipoteza în care convenția arbitrală
respectă legea română, dar nu respectă legea olandează, aleasă de părți, hotărârea
arbitrală pronunțată în baza convenției arbitrale va fi refuzată de judecătorul român.
c) Partea contra căreia hotărârea este invocată n-a fost cuvenit informată cu privire la
desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura arbitrală ori a fost în
imposibilitate de a își valorifica propria apărare în procesul arbitral.
d) Constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală n-a fost conformă
convenției părților ori, în lipsa unui acord al acestora, legii locului unde a avut loc
arbitrajul.
e) Hotărârea privește un diferend neprevăzut în convenția arbitrală sau în afara
limitelor fixate de aceasta ori cuprinde dispoziții care excedează termenilor
convenției arbitrale. Dacă dispozițiile din hotărâre care privesc aspecte supuse
arbitrajului pot fi separate de cele privind chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintâi
pot fi recunoscute și declarate executorii.
83
Ș-Al. Stănescu, în V.M Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1774.
16
f) Hotărârea arbitrală nu a devenit încă obligatorie pentru părți sau a fost anulată ori
suspendată de o autoritate competentă din statul în care sau după legea căruia a fost
pronunțată. Aceasă condiție înglobează trei ipoteze:
 hotărârea arbitrală nu a dobândit încă forță obligatorie – legea prin urmare la
care urmează a fi determinat caracterul obligatoriu al hotărârii străine este
legea aplicabilă procedurii arbitrale străine84.
 Hotărârea a fost anulată în străinătate - o hotărâre arbitrală anulată în țara unde
a fost pronunțată, nu va produce niciun efect acolo și, în mod logic, nu ar
trebui să producă efecte nici în România.
 Hotărârea arbitrală a fost suspendată – și în acest caz, refuzul are la bază ideea
că o hotărâre străină nu poate produce în România mai multe efecte decât în
statul unde a fost pronunțată85.
În cazul în care acțiunea în anulare ori suspendare din străinătate este pendinte, instanța
de recunoaștere poate suspenda judecarea recunoaşterii şi executării hotărârii arbitrale
străine86. Pentru a dispune suspendarea, tribunalul poate să oblige partea care se opune
recunoașterii ori executării la depunerea unei cauţiuni87.
Cererea de recunoaştere sau de executare a hotărârii arbitrale străine se soluţionează prin
hotărâre dată cu citarea părţilor şi care poate fi atacată numai cu apel 88. Cererea poate fi
soluţionată fără citarea părţilor dacă din hotărâre rezultă că pârâtul a fost de acord cu
admiterea acţiunii89.
Tribunalul învestit cu cererea de recunoaștere ori executare nu poate examina hotărârea
arbitrală pe fondul cauzei90. Singurele verificări permise instanței române vizează
impedimentele de refuz al recunoașterii ori executării și cerințele formale pe care trebuie să le
îndeplinească acțiunea. Această limitare a judecătorului împiedică transformarea cererii de
recunoaștere / încuviințare a unei sentințe arbitrale străine într-o cale de atac prin care fondul
cauzei să fie repus în discuție91.
84
Ibidem, p. 1777.
85
Ibidem, p. 1778.
86
87
88
89
90
91
Ș.-Al. Stănescu, , în V.M Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1781.
17
1. Care sunt avantajele arbitrajului comercial internațional?
2. Cum se distinge arbitrajul instituționalizat de arbitrajul ad-hoc?
3. Care este limba de desfășurare a procedurii în arbitrajul comercial internațional?
4. În ce condiții poate fi recuzat un arbitru?
II. Soluționați următoarele grile
1. Pentru aplicarea prevederilor speciale din Codul de procedură civilă referitoare la

arbitrajul comercial internațional:
a) Trebuie ca părțile să facă întotdeauna expres trimitere la acestea;
b) Este suficient ca una din părți – persoană juridică, să aibă sediul în România;
c) Este suficient ca mărfurile ce fac obiectul contractului din care derivă litigiul să
facă tranzitul unei frontiere;
2. Convenția arbitrală:
a) Poate fi încheiată și telefonic, fără a fi consemnată în scris;
b) Este valabilă dacă respectă exigențele din legea română, chiar dacă încalcă legea
aleasă de părți;
c) Îmbracă forma unei clauze compromisorii, dacă se referă la litigii deja ivite între
părți.
3. Nu reprezintă motiv de anulare a hotărârii arbitrale:

a) lipsa mențiunii cu privire la data și locul pronunțării;
b) încălcarea normelor dispozitive din legea aplicabilă pe fondul litigiului;
c) constituirea tribunalului arbitral cu încălcarea convenției arbitrale.
4. Nu reprezintă motiv de refuz al recunoașterii unei hontărâri arbitrale străine:

a) Lipsa capacității uneia dintre părți de a încheia convenția arbitrală;
b) Faptul că tribunalul arbitral străin s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au
cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut.
c) Nulitatea convenției arbitrale, conform legii alese de părți.
Răspunsuri grile: 1.b); 2.b); 3.b); 4.b).
18

Curs DCI ID

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs DCI ID

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitatea de învățare 1 – Aspecte introductive privind dreptul comerțului

1.1. Definiția dreptului comerțului internațional

1.2. Caracteristicile raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional

1.1.1. Elementul de extraneitate (internaționalitate)

1.1.2. Elementul de comercialitate

1.3. Delimitarea între dreptul comerțului internațional și alte ramuri de drept

1.4. Lucrare de verificare

OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 1

După studiul acestei unități de învățare, studenții vor reuși să cunoască:

 definiția dreptului comerțului internațional;

 trăsăturile specifice raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional;

 în ce constă elementul de extraneitate;

 în ce constă elementul de comercialitate;

 asemănările și deosebirile dintre dreptul comerțului internațional și alte ramuri de

1.2. Caracteristicile raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional

Relaţia socială care face obiectul de reglementare al dreptului comerț internațional se

1.1.1. Elementul de extraneitate (internaționalitate)

§4. Legislația nu definește elementul de extraneitate, deși numeroase articole vorbesc

1.1.2. Elementul de comercialitate

1.3. Delimitarea între dreptul comerțului internațional și alte ramuri de drept

10. În primul rând, dreptul comerțului internațional nu trebuie confundat cu dreptul

Temă de reflecție 1.1.

1.4. Lucrare de verificare

I. Răspundeți la următoarele întrebări:

II. Soluționați următoarele grile:

2. Dacă, în conformitate cu raționamentul conflictual, lex causae este legea română:

3. Față de dreptul internațional privat, dreptul comerțului internațional:

Răspunsuri test grilă:

2.1. Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului internațional

2.2. Izvoarele europene ale dreptului comerțului international

2.3. Izvoarele naționale ale dreptului comerțului internațional

2.4. Uzanțele comerciale internaționale

2.5. Lucrare de verificare

OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 2:

La sfârșitul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște:

 Sursele internaționale, europene și naționale ale dreptului comerțului internațional;

 Elementele definitorii ale uzanțelor comerciale internaționale;

 Definiția, rolul, forța juridică și proba uzanțelor comerciale internaționale.

2.1. Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului internațional

2.2. Izvoarele europene ale dreptului comerțului international

Temă de reflecție 2.1.

Considerați că legislația adoptată la nivelul UE și convențiile internaționale ratificate de

2.3. Izvoarele naționale ale dreptului comerțului internațional

§10. Legea lato sensu. Dincolo de izvoarele ce emană de la nivel european și

2.4. Uzanțele comerciale internaționale

2.5. Lucrare de verificare

I. Răspundeți la următoarele întrebări:

1. Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o uzanță pentru a fi o uzanță

2. Care sunt elementele definitorii ale uzanței?

3. Care sunt diferențele dintre o uzanță și o obișnuință stabilită între părți?

4. Cine are sarcina probei unei uzanțe codificate?

II. Test grilă

1. Legile-model sau legile-tip reprezintă:

2. Dreptul primar al Uniunii Europene și jurisprudența CJUE:

3. Actele normative române în domeniul comerțului internațional:

4. Uzanțele în dreptul comerțului internațional:

Răspunsuri test grilă: 1.b); 2.a); 3.b); 4.c).

3.1. Introducere privind subiectele raporturilor juridice de comerț internațional

3.2. Societățile de naționalitate română cu participare străină

3.3. Sucursalele societăților străine

3.4. Reprezentanțele societăților străine

3.5. Lucrare de verificare

OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 3