Curs Dreptul Comerțului Internațional 2022 (Dragoș Sitaru)

CURS DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL
2021-2022
Prof. univ. dr. Dragoș Sitaru
Mardale Georgiana, grupa 405
Curs 1
1.02.2022
DCI este disciplină de specialitate care se ocupă cu studiul NJ care reglementează relațiile
comerciale internaționale ale României și ale UE.
Titlul 1 - privire generală asupra comerțului internațional și asupra DCI

Capitolul 1 - noțiunea de comerț internațional
Noțiunea e susceptibilă de 2 accepțiuni:
Accepțiunea restrânsă (stricto sensu) - accepțiunea clasică, tradițională a noțiunii de comerț
O întâlnim încă din dreptul roman și se referă la totalitatea operațiunilor de import și export cu
mărfuri, lucrări și servicii care se desfășoară între subiecte de naționalitate română și subiecte de
naționalitate străină, precum și acele operațiuni care privesc mărfuri care se află în tranzit
internațional.
Din această definiție se desprind cele 2 modalități generale de desfășurare a comerțului

internațional.
Comerț internațional = activitate între profesioniști comercianți, PF sau PJ (în general) care au
calitatea de profesionist comerciant, iar operațiunile se caracterizează prin faptul că sunt operațiuni
care se desfășoară între subiecte de drept române și subiecte de drept străine, între părți care au
domiciliile/sediile în state diferite (element de extraneitate/internaționalitate a raporturilor de comerț
internațional) și sunt operațiuni de comerț internațional acelea care privesc bunuri aflate în tranzit
internațional (bunuri care în drumul lor de la vânzător către cumpărător trec cel puțin 1 frontieră).
DCI e în primul rând un drept comercial care preia elementele de comercialitate de la dreptul
comercial; ce caracterizează DCI e elementul de extraneitate (fie e vorba de naționalități diferite ale
subiectelor, fie e vorba despre mărfuri în tranzit internațional).
Se deduce criteriul subiectiv al internaționalității (naționalitățile diferite ale subiectelor) + criteriul

obiectiv (marfă în tranzit internațional) => criterii alternative;
În marea majoritate a cazurilor primul criteriu se întâlnește și cel mai des în contractul de vânzare
internațională de mărfuri.
Principalul contract de care ne vom ocupa este contractul de vânzare internațională de mărfuri
reglementat de Convenția de la Viena din 1980, Convenție internațională adoptată sub egida ONU,
care prevede criteriul subiectiv - părțile să aibă domicilii și sedii în state diferite.
Criteriul obiectiv se folosește în contractele de transport; dar e posibil să avem o convenție care se
încheie între 2 PJ române fără element de extraneitate la nivel subiectiv, dar pentru că se transferă
marfa dintr-o țară în altă devine contract de comerț internațional.
1
De ce e noțiune clasică? Comerțul internațional presupune o operațiune cu marfa, cum merx,

mercis în limba latină înseamnă marfă, deci cum merx - operațiune cu marfa și comerțul în sensul
clasic asta înseamnă - o operațiune care se efectuează cu marfa; din juxtapunerea celor două cuvinte
cum merx a ieșit commercium și comerț și în limbile moderne care nu sunt limbi fonetice, cum este
limba română, cuvântul comerț se scrie cu 2 m, și în engleză și în franceză.
Comerț internațional = deci operațiune efectuată cu marfa care este între persoane de naționalități
diferite sau în tranzit internațional.
Principalul contract prin care se exprimă dpdv juridic acest sens restrâns al comerțului internațional
este contractul de vânzare internațională de mărfuri; vânzarea este pilonul comerțului internațional;
apoi avem contractele de transport, de asigurare, de intermediere, operațiunile de finanțări și plăți
internaționale, tot ceea ce formează în ansamblu comerțul internațional;
Accepțiunea lato sensu modernă
Noțiunea de comerț s-a extins, încorporând și cooperarea economică internațională.
Cooperarea economică internațională = ansamblu de relații de conlucrare încheiate între persoane

fizice și juridice comercianți, deci profesioniști aparținând unor naționalități diferite care nu implică
un transfer direct și complet al unei mărfi peste frontieră, ci implică crearea unei relații de
conlucrare între parteneri cu scopul realizării unei activități economice comune aducătoare de
profit, pentru că profitul e sensul existenței comerciantului (finis mercatorum est lucrum = scopul
comerciantului este obținerea de profit).
Cooperarea economică internațională se materializează concret prin contractele de cooperare

economică internațională. Cea mai simplă formă de cooperare economică internațională este dată de
constituirea contractuală a unei societăți comerciale.
Contractul de societate este o formă de cooperare economică internațională pentru că partenerii pun
valori economice, aporturi și scopul lor este desfășurarea unei activități lucrative aducătoare de
profit.
Capitolul 2 - Principiile care guvernează relațiile de comerț internațional ale României și ale
UE
Caracteristicile politicii românești și ale UE în domeniul relațiilor de comerț internațional

Principiul care guvernează relațiile comerciale internaționale ale României în acest moment este
principiul libertății comerțului. Acest principiu este unul dintre primele principii economice și
juridice care a fost reinstaurat în România în 1990. Perioada 1946-1989, în ce privește comerțul
internațional al României, a fost caracterizată de principiul monopolului de stat. Am avut
întreprinderi de comerț exterior, întreprinderi de stat.
După revoluție, în 1990, în primăvara anului 1990, principiul monopolului de stat a fost pulverizat
legislativ și s-au adoptat 2 acte normative esențiale care au constituit primul pas în instaurarea
principiului libertății comerțului internațional al României: Decretul-lege 54/1990 privind
organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative și Decretul-lege 96
2
din 1990 privind unele măsuri pentru atragerea investiției de capital străin în România. Al doilea act
normativ ne-a privit în mod direct la DCI.
Apoi aceste acte normative au fost abrogate prin Legea 31/1990 a societăților comerciale și noi
principii au fost stabilite prin Constituția României care a fost revizuită în 2003 și după intrarea
României în 2007 în UE principiul libertății comerțului e fundamentat în Tratatul de aderare a
României la UE.
Ce înseamnă principiul libertății comerțului?

- Noțiunea de libertate a comerțului internațional trebuie analizată în 2 sensuri
- În sensul din interior spre exterior - pe fluxul de export - înseamnă capacitatea subiectelor de
drept române profesioniști comercianți (PJ societăți comerciale, PFA-uri) de a desfășura în mod
liber activități de comerț cu subiecte de drept comercianți din alte state
- În sensul din exterior spre interior - pe fluxul de import - înseamnă posibilitatea acordată prin
Constituție și prin legi de liber acces al subiectelor de drept străine pe piața comercială română.
- Ne vom referi cum desfășoară subiectele de drept române, cum se organizează și cum desfășoară
activități în relația cu comercianți din state diferite și vom vedea care sunt formele de participare
a investitorilor străini la activități comerciale în țară sub formă de filiale, sucursale, sub formă de
reprezentanțe.
Regimul comerțului internațional la nivelul UE

Secțiunea 1 - Regimul general al comerțului la nivelul statelor membre UE
Secțiunea 2 - Regimul general al comerțului între UE și statele terțe
Secțiunea 1 - Regimul general al comerțului la nivelul statelor membre UE
Temeiul juridic al principiului libertății comerțului - art. 26 alin. (2) TFUE - Piața internă cuprinde
un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a
capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile tratatelor.
Sunt cele 3 mari principii ale libertății comerțului:
1. Libera circulație a mărfurilor

- Primul pilon al libertății comerțului la nivelul UE
- UE este o uniune vamală = sunt interzise la nivelul SM orice taxe vamale la import, la export, și
orice alte restricții vamale cu caracter similar
- Sunt interzise restricții cantitative, adică contingentări de marfă, restricții cantitative la import și
export, precum și orice măsuri cu efect echivalent, așa cum menționează TFUE
2. Libera circulație a persoanelor și a serviciilor

- Art. 49 TFUE - se interzic orice restricții privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat
membru pe teritoriul altui stat membru
- La nivelul comerțului internațional ne interesează art. 49 TFUE - prevedere: există libertate totală
de înființare de agenții, sucursale, de filiale sau alte entități comerciale dintr-un SM în alt SM
3. Libera circulație a capitalurilor si a plăților

- UE nu e doar uniune vamală, este și uniune monetară
3
- Art. 63 TFUE prevede că sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor și a plăților
între SM
- Dpdv monetar SM UE se împart în 2 categorii: (1) state care au aderat la moneda euro, de
circulație în 19 SM și sunt administrate de Banca Centrală Europeană cu sediul la Frankfurt + (2)
alte SM, inclusiv România, care nu au aderat la moneda euro.
Secțiunea 2 - Principiile comerțului între UE și statele terțe
Potrivit art. 47 TUE se prevede că UE are personalitate juridică, și având personalitate juridică ea
are capacitate de a stabili relații contractuale directe cu statele terțe. Această capacitate devine din
ce în ce mai pregnantă când ne vom referi la regimul investițiilor străine în România, multe dintre
atribuții fiind preluate la nivelul UE.
Politica comercială comună în relația cu statele terțe
Avem 4 instrumente:
1. Regulile vamale comune

- UE are un tarif vamal comun, art. 28 TFUE, care constituie baza legală pentru Tratatul vamal
comun
- Avem Regulamentul 952/2013 privind codul vamal comun al UE
- Avem Tariful integrat al Comunităților europene - TARIC - care face parte din alt Regulament,
Regulamentul 2658/1987, care stabilește nomenclatura tarifară și statistică a UE
- Avem Convenția internațională privind sistemul armonizat de denumire și codificare a mărfurilor
de la Bruxelles din 1983 (ne vom întâlni cu ea și în materia autorizațiilor de import și export)
2. Regimul comun al importurilor și exporturilor

- Ne referim la importul și exportul din UE și în UE care sunt guvernate de 2 regulamente -
Regulamentul 478/2015 (care se referă la importul în SM UE) și Regulamentul 479/2015 care se
referă la exporturi
3. Participarea UE la OMC
- UE a aderat la OMC din anul 1994 prin Decizia Consiliului nr. 800 din 1994 privind aderarea UE
la OMC
- OMC este o organizație de drept internațional public, care a fost constituită în urma Acordului de
la Marrakesh din 15 aprilie 1994, după Runda Uruguay, când a înlocuit Acordul general pentru
tarife și comerț (GATT - The General Agreement on Tariffs and Trade) care fusese adoptat
imediat după IIRM la 30 octombrie 1947.
- România a aderat la Acordul general pentru tarife și comerț încă din anul 1971; suntem membri
ai GATT și ai Fondului Monetar Internațional (Decretul Consiliului de Stat 480/1971);
- După înființarea OMC, România a aderat prin Legea 133/1994.
- Prin aderarea la UE România devine parte implicit la Acordul de aderare al UE la OMC
4. Încheierea de acorduri comerciale

- Acordurile comerciale pe care le încheie UE cu statele terțe sunt din ce în ce mai numeroase pe
măsură ce atribuțiile de încheiere de TI au fost preluate de la SM de către UE care încheie de data
aceasta ea la nivel global acorduri cu statele terțe
- Principalele tipuri de acorduri:
4
* Acordul privind spațiul economic european de la Porto din 2 mai 1992, care a prevăzut relații
economice speciale cu statele spațiului economic european: Islanda, Liechtenstein și Norvegia; tot
în cadrul spațiului economic european vorbim și de Elveția, care nu e membră la Acordul privind
SEE, Elveția are cu UE Acord bilateral din 1972, care a funcționat cu sincope (și deci
funcționează regulile pieței libere dintre UE și Elveția)
* Acordurile de asociere ale UE cu statele limitrofe: Muntenegru; au o foarte puternică latură
comercială; mai avem acord de asociere cu Bosnia Herțegovina, cu Serbia, cu Republica
Moldova, cu Ucraina, cu Georgia (viitoare posibile aderante la UE)
* Acorduri de parteneriat și cooperare: UE a încheiat astfel de acorduri cu state din zone
îndepărtate, dar foarte importante: cu zone din Africa, din Pacific, cu Coreea, cu state din Africa
Centrală, cu Noua Zeelandă, Japonia, Singapore, Australia.
* Acordurile de liber schimb - direct acorduri comerciale; UE a încheiat acorduri de liber schimb
cu Africa de Sud, cu Republica Coreea, cu Columbia, Peru, Ecuador. Există 2 acorduri în
funcțiune foarte importante : Acordul CETA (Comprehensive Economic and Trade
Agreement) încheiat cu Canada la 30 octombrie 2016 și care creează piață liberă între UE și
Canada și există mai recent de la 30 decembrie 2020, după Brexit, EU-UK TCA (Trade and
Cooperation Agreement) care a pus bazele unei cooperări comerciale între UE și UK; există în
discuție acel mult așteptat TTIP (The Transatlantic Trade and Investment Partnership) cu
SUA și Canada și dacă se va încheia va crea una dintre cele mai largi piețe libere din lume;
Libertatea comerțului internațional nu este nelimitată - există și anumite reglementări prin care
statul fie supervizează comerțul internațional, fie există restricții pe care statul le stabilește prin
anumite acte legislative.
Mijloace prin care statul supervizează, controlează desfășurarea activităților de comerț internațional
ale României
1. Regimul autorizațiilor de import și export
Sunt nu puține produse care, pentru a face obiectul importului sau exportului, trebuie să obțină o
autorizație de import sau export.
Noțiunea de autorizație este o noțiune generală pentru că se folosesc noțiuni diverse: se numesc
avize, certificate, permise, autorizații, licențe, toate însă ca genus proximus se subsumează ideii de
autorizație de import și export.
Cu titlu exemplificativ, ce produse sunt supuse regimului de import și export? Animalele vii și
produsele animaliere, plantele și produsele conexe, substanțele stupefiante și psihotrope, anumite
produse alimentare agricole, produse medicale și farmaceutice, armele, munițiile, materiale
explozibile, alte materiale de acest tip, deșeurile și alte produse considerate periculoase pentru
sănătatea populației sau pentru mediu, bunurile din patrimoniul cultural național, produsele din
tutun și băuturile alcoolice, anumite produse chimice, anumite produse care sunt supuse accizelor,
metalele și pietrele prețioase, etc.
Cine emite Autorizațiile? În general, se emit de un Minister, pe care generic îl numim Ministerul
pentru Comerț. În acest moment, printr-o reglementare din 2022, HG 1327/2022 - competența
revine Ministerului antreprenoriatului și turismului. Sunt emise și de Ministerul afacerilor externe;
5
Aceste autorizații de import și export sunt limitate din 3 puncte de vedere:

- Limitate dpdv temporal - se emit de autoritățile respective de principiu pentru 1 an calendaristic
- Limitate dpdv spațial - se acordă numai pentru țară sau pentru un grup de țări
- Limitare dpdv material - se referă la o marfă sau cel mult la un grup de mărfuri conexe; mărfurile
în cererile de autorizații trebuie să fie codificate potrivit Convenției internaționale privind
sistemul armonizat de denumire și codificare a mărfurilor Bruxelles 1984
Când autorizația e refuzată - există în lege anumite motive de refuz limitativ prevăzute:
- Regula este neîndoielnic ca autorizația să fie emisă;
a. Autorizația este refuzată la eliberare când solicitantul nu îndeplinește condițiile legale pentru a
obține - nu este înregistrat ca un comerciant, nu e înregistrat ca profesionist și nu are în obiectul
de activitate comerț cu marfa respectivă
b. Când un comerciant a fost sancționat pentru rele comportamente în activitatea de comerț
internațional și este interzis pe o perioadă de timp să desfășoare o activitate cu respectivul
produs
c. Când produsul e contingentat la nivelul UE - când intrarea anumitor produse în UE e limitată
dpdv cantitativ
d. Când produsul e suspus în circulația lui unui regim de control de supraveghere și condițiile nu
sunt îndeplinite
În principiu, motivele de refuz sunt obiective, nu subiective, adică Ministerul sau autoritatea
competentă să emită autorizația trebuie să motiveze refuzul și nu poate să refuze pentru motive
subiective, ci exclusiv pentru unul dintre motivele obiective.
Dacă se pune problema de a contesta refuzul intră în aplicare Legea 554/2004 privind contenciosul
administrativ. Trebuie făcută o plângere prealabilă la autoritatea care are în competență emiterea
acelei autorizații și a fost refuzată. Plângerea se face, de principiu, în 30 de zile de la data când s-a
comunicat refuzul motivat și autoritatea în 30 de zile este obligată să răspundă la plângere. Dacă nu
se întâmplă acest lucru sau se menține refuzul de emitere, atunci intervine instanța de judecată pe
competența prevăzută de Legea contenciosului administrativ - se va face o contestație în contencios
la Curtea de apel de la sediul reclamantului, pentru că este de Competența curților de apel, având în
vedere că este vorba despre un act administrativ emis de o autoritate centrală. Întotdeauna numai cu
recurs la secția de contencios administrativ și fiscal a ÎCCJ.
Dpdv teritorial - competența mai recent din 2018 - aparține în toate cazurile - instanței de la
domiciliul/sediul PF/PJ care este în litigiu cu autoritatea. Autoritatea dacă e reclamant se adresează
la sediul P care este PF/PJ.
Care sunt principiile care trebuie să guverneze procedura autorizațiilor de import și export?
Există un act normativ vechi din anul 1980 - este vorba despre un Acord internațional GATT
adoptat sub egida Acordului general pentru tarife și comerț - Acordul GATT privind procedurile în
materie de autorizații de import din 1979 Geneva - care a fost acceptat de România în 1980 prin
Decretul 183 din 1980. Acest Acord GATT privind procedurile în materia autorizațiilor de import
este cel mai clar act normativ care stabilește principiile pe care procedura autorizațiilor de import-
export trebuie să le îndeplinească:
6
a. Principiul egalității de tratament între solicitanții autorizațiilor de import și export
Se spune că nu se poate face o discriminare între solicitanți în funcție de țara de unde provine, de
forța lui economică sau de alte elemente de acest tip.
b. Procedurile să fie neutre în aplicarea lor și administrate în mod just și echitabil

c. Să fie proceduri simple - cum spune Acordul - să nu deregleze schimburile comerciale
internaționale (autorizația să nu devină instrument de blocaj al schimbului internațional
comercial)
d. Regulile privind autorizațiile trebuie să fie supuse publicității și în termen rezonabil înainte
ca ele să intre în vigoare pentru ca acele persoane cărora li se adresează să aibă timp să
studieze și să se adapteze la cerințele lor
e. Procedura trebuie să fie cât mai simplă posibil și să aparțină de principiu unui singur organ
administrativ (să nu fie pus comerciantul în situația de a se adresa unui număr prea mare de
autorități publice competente pentru emiterea autorizației)
f. Erorile minore în documentație nu trebuie să fie un motiv pentru respingerea autorizației
respective, iar dacă totuși există asemenea erori și există o sancțiune pentru asemenea erori,
acea sancțiune nu trebuie să depășească nivelul unui simplu avertisment, cu excepția situației
când eroarea e făcută cu intenție frauduloasă sau neglijență gravă în documentație
Autorizațiile, ca natură juridică, sunt acte administrative cu caracter individual, pentru că nu au

caracter normativ, nu se adresează unui număr nedeterminat de persoane, iar dpdv al DIP ele sunt
calificate ca norme de aplicație imediată, adică ele se aplică cu prioritate înaintea raționamentului
conflictual, în cazul în care am un contract de comerț internațional, care are ca obiect o marfă, care
face obiectul autorizației și acea marfă trece frontiera României, și ea trebuie să fie însoțită de
autorizație indiferent de legea aplicabilă contractului. Nu lex contractus determină din acest punct
de vedere, ci pentru că autorizațiile se aplică anterior mecanismului conflictual sunt calificate ca
norme de aplicație imediată, cu grad ridicat de imperativitate.
Cui revine obligația de a obține autorizațiile?
Obligația de a obține autorizațiile depinde foarte mult de natura contractului și dacă este vorba de o
vânzare internațională sunt aplicabile regulile INCOTERMS ale Camerei Internaționale de Comerț
din Paris. Pentru fiecare tip de vânzare internațională este prevăzut în mod concret cui revine
sarcina obținerii autorizațiilor. De principiu, obligația de obținere a autorizației revine
comerciantului din țara unde acea autorizație trebuie să fie emisă. Deci dacă este partea română
trebuie să obțină autorizațiile care țin de autoritățile publice române. Dacă nu, și revine obligația
parții străine, atunci în orice caz comerciantul național este obligat prin INCOTERMS la a acorda
toată asistența străinului la a obține autorizațiile.
Ce natură juridică are obligația de obținere a autorizației?
De principiu, ea este obligație de mijloace, adică este o obligație prin care partea contractantă căreia
îi revine această sarcină trebuie să depună toate diligențele pentru a obține autorizația - deci să
depună la timp documentația, complet, dacă i se cer completări să le facă în timpul pe care
autoritatea le stabilește, dar pentru că este vorba de un act administrativ, dacă autoritatea refuză
7
eliberarea actului, fiind obligație de mijloace, comerciantul căreia îi revenea obligația nu răspunde
dpdv juridic. Răspunde dacă este în culpă - dacă nu a depus documentația în termen și/sau complet.
Există posibilitatea stabilită prin contract, au fost litigii mari în România, mai ales în perioada de
privatizare, când s-a prevăzut în caietul de sarcini al licitațiilor obligația comerciantului român de a
obține acea autorizație ca o obligație de rezultat. Aici lucrurile sunt mai complexe, pentru că dacă
obligația de rezultat nu este îndeplinită, autoritatea nu emite autorizația, atunci comerciantul român
răspunde chiar dacă a depus toate diligențele pentru a o obține. Dacă nu este vorba de culpă și totuși
autorizația este respinsă, atunci se califică ca un caz de forță majoră - ca în cazul obligațiilor de
mijloace în care dacă a depus toată diligența și nu s-a obținut autorizația atunci ne aflăm în caz de
FM care atrage exonerarea de răspundere a persoanei care era obligată să obțină.
2. Regimul investițiilor străine în România
Este un domeniu important al DCI. Regimul investițiilor străine e constituit dintr-un ansamblu de
acte normative și Convenții internaționale la care România e parte.
Izvoarele regimului juridic al instituției investițiilor străine în România
Pe plan intern, a existat evoluție legislativă. Primul act normativ după 1989 a fost Decretul-lege
96/1990 privind unele măsuri pentru atragerea investiției de capital străin în România. Decretul a
fost abrogat prin Legea 35/1991 privind regimul investițiilor străine care la rândul ei a fost abrogată
și în momentul de față vorbim despre 2 pachete distincte de acte normative interne care
reglementează regimul investițiilor străine în funcție de tipul de investiție străină la care ne referim.
Avem investiții străine directe și investiții străine de portofoliu.
Pentru investițiile străine directe principalul act normativ în vigoare cu care ne vom întâlni este
OUG nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe. Acest act normativ a fost aprobat cu
modificări prin Legea 241 din 1998 și a rămas în vigoare, deși au mai fost modificări, este un act
normativ cu tradiție, în condițiile fluctuației legislative.
Pentru investițiile străine de portofoliu, a fost în vigoare un act normativ Legea 297 din 2004
privind piața de capital, care a fost abrogată și în momentul de față este în vigoare Legea 126 din
2018 privind piețele de investiții financiare.
Dpdv al Convențiilor internaționale, situațiile sunt foarte complexe. Aici ne referim la Acordurile
bilaterale privind investițiile și apoi la Convențiile internaționale multilaterale la care România este
parte.
Acorduri bilaterale:
- În mod tradițional, regimul investițiilor a fost reglementat la nivel bilateral prin ceea ce astăzi se
numesc Bilateral Investment Treaties (BIT) - cele care reglementează regimul investițiilor străine
între 2 state
- Situația tradițională a suferit importante modificări după aderarea României la UE și după ce UE,
prin T. de la Maastricht a devenit persoană juridică. Avem modificări la nivelul relațiilor dintre
SM și modificări la nivelul relațiilor dintre UE și state terțe.
8
- La nivelul acordurilor bilaterale privind investițiile între SM UE - avem o piatră de hotar în ce

privește concepția dreptului UE privind acordurile bilaterale de investiții între SM, fiind vorba de
Hotărârea CJUE din 6 martie 2018 - Cauza Achmea - litigiu între Slovacia și societatea
Achmea din Olanda - litigiu bazat pe un tratat bilateral de reglementare a regimurilor investițiilor
între vechiul stat Ceho-Slovacia și Olanda. CJUE a decis că acordurile bilaterale între SM ale UE
încalcă prevederile tratatelor privind UE, mai ales TFUE, și în consecință aceste acorduri trebuie
să iasă din vigoare.
- Începând cu 2018 avem o discuție multiplă între state, opinii pro și contra, în ce privește această
situație, dar toate au culminat cu un Acord încheiat în 2000 și ratificat și de România recent -
Acordul privind încetarea tratatelor bilaterale de investiții dintre SM ale UE din 5 mai
2020, ratificat de România prin Legea nr. 2 din 2022 (publicată în M.Of. 27 din 2022). Nu
toate SM ale UE au aderat la acest Acord. Încă există discuții la nivelul UE. România avea
acorduri privind investițiile cu toate SM ale UE și prin aderarea la acest acord ele au ieșit
din vigoare și trebuie supuse instantelor de judecată.
- Din punct de vedere al relațiilor UE-state terțe: există adoptat un Regulament al UE 1219/2012
care stabilește ca măsură că statele care au aderat la UE nu mai pot încheia Acorduri bilaterale cu
state terțe, această competența revenind UE, dar acordurile bilaterale existente, la acel nivel, își
vor continua valabilitatea până în momentul în care ies din vigoare și nu mai pot fi reînnoite.
Convențiile internaționale multilaterale:

- Sunt reglementări privind investițiile în câteva reglementări internaționale importante
- Tratatul Cartei energiei ratificat de România prin Legea 14/1997 - adoptat în 1994 la Lisabona
(prevederile privind investițiile din acest tratat sunt contestate la nivelul UE și există și anumite
decizii CJUE, dar nu avem încă acord pentru ieșirea din vigoare a acestor dispoziții din tratat;
încă nu e împiedicată aplicarea lor în UE).
- Mai avem Convenția internațională, care este în vigoare, de la Washington din 1965 - pentru
reglementarea diferendelor referitoare la investiții între state și persoane ale altor state. România
a aderat acum mult timp, încă din 1975, a fost un Decret al Consiliului de stat din 1975, o dată cu
aderarea României la FMI și la GATT
Principalele noțiuni vehiculate în domeniul investițiilor străine
2 noțiuni de definit:
Noțiunea de investiție străină - se analizează în funcție de investiții directe sau în funcție de

investițiile de portofoliu:
Investiția străină directă
Principalele izvoare de drept sunt:

- Există un Regulament al UE recent 452/2019 al PE și al Consiliului (19 martie 2019 și se
numește Regulamentul de stabilire a unui cadru pentru examinarea investițiilor străine directe în
UE. Acest regulament e în vigoare din octombrie 2020, fiind de directă aplicare între toate SM
ale UE, inclusiv în România. Acest Regulament definește în esență noțiunea de investiție străină
prin noțiunea de legătură economică durabilă care se creează prin investiție. Sintagma „legătură
economică durabilă” se creează între investitorul străin și societatea / entitatea în care investește
ca fiind elementul definitoriu pentru noțiunea de investiție străină.
9
- Noțiunea de „legătură economică durabilă” o vom mai întâlni și într-un Regulament al BNR nr.
4 din 2005 privind regimul valutar, care folosește exact aceeași sintagmă.
- Mai avem OUG 92 din 1997 (izvorul principal al regimului investițiilor directe) și care prevede
că noțiunea de investiție străină directă înseamnă participarea investitorului străin la constituirea
sau la extinderea unei societăți comerciale în România, de asemenea crearea unei filiale sau
sucursale în România; investiție directă înseamnă participarea la constituirea sau extinderea unei
societăți comerciale în România, cumpărarea de acțiuni sau părți sociale la o societate din
România, precum și participarea la o sucursală sau o filială / constituirea unei sucursale sau
filiale pe teritoriul României.
- Regulamentul BNR nr. 4 din 2005 - definește noțiunea de investiție străină directă
Curs 2
8.02.2022
Continuăm cu noțiunea de investiție străină directă
- Art. 2 din OUG 92/1997 - prevede că prin noțiunea de investiție străină directă se înțeleg
investițiile care constau: în constituirea unei societăți comerciale sau extinderea unei societăți
comerciale în România; în cumpărare de acțiuni sau părți sociale în vederea participării la
capitalul social al unei societăți române sau prin înființarea unei sucursale și prin constituirea
unei filiale. Această definiție se referă exclusiv la investiții în formă societară. Nu dă o definiție
clară / generală a noțiunii de investiție directă. O definiție mai clară/generală regăsim în
Regulamentul UE 452/2019 de stabilire a unui cadru pentru examinarea investițiilor străine
directe în UE care folosește pentru definirea noțiunii de investiție străină directă sintagma
„legătură economică durabilă”. Deci investiția directă e cea care are ca scop constituirea unei
legături economice durabile între investitorul străin și entitatea pe care o constituie în România.
- În definirea noțiunii de legătură economică durabilă cea mai potrivită reglementare o regăsim în
Regulamentul BNR nr. 4 din 2005 privind regimul valutar (precede Regulamentul UE
452/2019 și terminologia folosită de Regulamentul BNR se regăsește și în Regulamentul UE din
2019) - ce înseamnă potrivit Regulamentul BNR privind regimul valutar legătură economică
durabilă? Se înțelege acea legătură care implică participarea cu minimum 10% la capitalul social
a unei societăți române sau o investiție care să permită participarea efectivă a investitorului străin
la administrarea și controlul entității pe care o constituie în România. Esențială e ideea -
investiția directă e cea care implică o participare substanțială de capital (minim 10%) sau chiar
dacă e mai mică de 10% e o investiție care implică si permite participarea directă a investitorului
străin la administrarea sau la controlul entității respective.
Investițiile străine directe sunt de 2 feluri:

a. În formă societară - cele la care se referă OUG 92/1997 și este vorba de acele investiții care se
efectuează pentru constituirea unei societăți comerciale, adică a unei entități care are o latură
contractuală (implică un contract de societate) și o latură instituțională (este o PJ, are un statut
care reglementează latura de personalitate juridică). Aceste investiții directe în formă societară
sunt predominante numeric și dpdv al valorii investițiilor străine pe care le implică. Această
investiție străină directă în formă societară nu este singura formă de investiție directă pe care
legea română o reglementează.
b. În formă exclusiv contractuală - această formă trebuie să rezulte din acte normative și rezultă
din câteva acte normative esențiale; nu există latură instituțională, ci numai un contract. Deci nu
orice contract poate să fie socotit o investiție străină directă, ci trebuie să fie vorba de anumite
10
contracte prevăzute de lege. Care sunt principalele acte normative care reglementează forme de
investiții exclusiv contractuale în România? Cu titlu exemplificativ:
- Legea 84/1992 privind regimul zonelor libere - prevede condițiile în care o investiție contractuală
în zona liberă poate fi socotită investiție străină
- Legea 238/2004 a petrolului - reglementează investițiile străine în explorarea și exploatarea
resurselor petroliere. Concesiunea de resurse petroliere este extrem de importantă în România și
există numeroase concesiuni. Regimul concesiunilor e chestiune de drepturi reale. Ne interesează
contractul prin care investitorul străin participă la procesul de explorare și exploatare a
petrolului.
- Există în funcțiune Legea 85/2003 a minelor - reglementează investițiile străine în explorarea și
exploatarea resurselor miniere.
- Legea 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale
- Legea 100/2016 privind concesiunile de lucrări și de servicii
- OUG 39/2018 privind contractele de parteneriat public-privat
- OUG 57/2019 privind Codul administrativ (avem un capitol care se referă la concesiunile de
bunuri proprietate publică)
Investiția străină de portofoliu
OUG 92/1997 încearcă un embrion de definire (art. 2 lit. B) a investiției de portofoliu atunci când
spune că investiția de portofoliu constă în dobândirea de valori mobiliare pe piețele de capital
organizate și reglementate și care nu permite participarea directa la administrarea societății
comerciale.
Apoi OUG 92 trimite la reglementările speciale cu privire la diferitele forme de investiții de

portofoliu. Principalul act normativ în domeniu este Legea 126/2018 privind piețele de investiții
financiare care a înlocuit vechea Lege 297/2004 privind piața de capital, care era mai complexă.
Prin Legea 126/2018 sunt reglementate diferitele forme de investiții de portofoliu: în principal
este vorba de:
- Cumpărarea în scop de revânzare de valori mobiliare - acțiuni, obligațiuni
- Cumpărarea în scop de revânzare de instrumente ale pieței financiare și ale pieței monetare
(titlurile de valoare, titlurile de stat)
- Încheierea de contracte forward - adică de contracte care mizează în viitor pe rata dobânzii sau pe
cursul de schimb valutar
În esență, investiția de portofoliu e opusă investiției directe și ea nu implică, nu are ca scop

participarea efectivă a investitorului străin la administrarea unei societăți comerciale din România,
ci scopul este acela speculativ; investiția străină de portofoliu este o investiție speculativă și anume
atunci când cumpăr acțiuni la o societate, nu cumpăr pentru a participa la activitatea ei, la
administrarea și controlul ei, ci pentru a revinde acele acțiuni la un anumit moment după ce le-am
cumpărat cu un plus de valoare și să câștig din acea diferență de valoare. Este valabil și pentru
acțiuni, obligațiuni, titluri de stat.
În materia investițiilor de portofoliu avem acte normative mai concrete decât Legea 126/2018.
Avem OG 66/1997 privind regimul investițiilor străine în România realizate prin cumpărarea de
titluri de stat. Titlurile de stat sunt un instrument al pieței monetare de mare importanță. Din păcate
nu putem analiza pe larg participarea statului la activitatea de comerț internațional. Titlurile de stat
sunt un împrumut pe care statul român îl face pe piețele financiare interne, dar ne interesează și
11
pe piețele financiare internaționale, în primul rând pe aceste din urmă piețe. Procesul de lansare de
titluri de stat pe piețele internaționale este un proces complex și dobânda pe care statul român
trebuie să o plătească în momentul când a contractat un împrumut pe baza unui titlu de stat pe
piețele internaționale reprezintă unul din principalele instrumente de rating (instrument de
cuantificare a forței economiei române; cu cât dobânda e mai mică, deci investitorii străini sunt
interesați să împrumute câștigând mai puțin, cu atât economia e considerată mai puternică; sunt
state care emit titluri de stat cu dobândă 0, pentru că investitorii străini au un rating internațional
foarte bun).
Noțiunea de investitor străin
Regulamentul UE 452/2019 se referă și la noțiunea de investitor străin și o definește prin ideea că

investitor străin în UE este un investitor dintr-o țară care nu e membră UE.
O investiție într-un alt SM UE de către România sau o investiție dintr-un alt SM în România nu este
investiție străină, pentru că în cadrul pieței libere UE niciun investitor dintr-un alt SM nu este
socotit străin.
Sunt socotiți străini numai cei care provin din stat terț, nemembru UE.
Mai concretă e definiția în OUG 92/1997 care definește noțiunea de investitor străin prin calitatea
sau prin noțiunea de nerezident. Investitorul străin este nerezidentul PF / PJ nerezidentă, care
investește în România în oricare din formele legale de investire prevăzute de dreptul român.
Se definește prin noțiunea de rezident sau prin opoziție de nerezident și se trimite pentru definirea
noțiunii de rezident și nerezident la Regulamentul BNR 4/2005 privind regimul valutar care
spune:
* Art. 4 pct. 3 Anexa 1 la Regulamentul BNR - în esență PF nerezidentă e cea care are domiciliul
în străinătate; PJ nerezidentă este cea care are sediul în străinătate.
* Esențial, elementul de extraneitate relevant pentru definirea investitorului străin este noțiunea de
nerezident deci este cel care are domiciliul / sediul în străinătate.
În scop fiscal, o definiție a noțiunilor de rezident/nerezident se regăsește în Legea 227/2015 în

Codul fiscal.
* În art. 7 CF la punctele 27 și 28 sunt definite noțiunile de nerezident și prin opoziție noțiunea de
rezident.
* CF spune că nerezident - este orice PF/ PJ care nu este rezidentă
* Rezidentă - PF / PJ care are domiciliul în România sau centrul intereselor principale în România.
* Per a contrario, o persoană care nu are domiciliul în România sau sediul, respectiv nu are centrul
intereselor principale în România este socotită persoană nerezidentă dpdv fiscal.
Principiile care guvernează regimul investițiilor străine în România
Sunt 3 principii care guvernează regimul investițiilor străine în România:
1. Principiul libertății formelor și a modalităților de investire în țară
12
Libertatea comerțului guvernează DCI.
a. Principiul libertății formelor

- investiția străină în țară se poate realiza dpdv societar prin constituirea sau participarea la
capitalul social al oricăreia dintre formele de societate prevăzute de legea 31/1990: pot fi
investiții sub forma societăților de persoane (SNC sau societate în comandită simplă); sub forma
societăților de capitaluri (SA sau SCA) și sub forma societăților cu răspundere limitată
- Toate formele societare sunt pasibile de investiție străină, inclusiv asociațiile în participație pe
care le reglementează art. 1949-1954 NCC, care prevăd această entitate fără personalitate
juridică.
b. Principiul libertății modalităților

- OUG 92/1997 prevede limpede în art. 2 care sunt principalele modalități de investire în țară
- Prin modalități de investire ne referim la felurile aporturilor pe care investitorul străin le poate
vărsa la o societate din România
- În primul rând, este vorba despre un aport în numerar - investitorul străin, de regulă, face un
vărsământ în numerar. Poate fi vorba de aport în valută (tradițional și statistic este forma cea mai
des întâlnită de aport, deci aport într-o monedă convertibilă oricare ar fi aceasta); poate fi vorba
de aport în lei, această din urmă posibilitate devenind legală de la 1 septembrie 2006, cu câteva
luni înainte de aderarea României la UE când a fost adoptat Regulamentul BNR 4/2006 prin care
s-au autorizat operațiunile valutare fără niciun fel de aprobare, autorizare din partea BNR => s-a
liberalizat cursul leului. De la 1 septembrie 2006 leul a devenit o monedă liber convertibilă,
internațional convertibilă, o găsim în circuitul internațional, la casele de schimb din alte țări în
așa fel încât investiția în lei a devenit practic deschisă pentru investitorii străini. Ca surse
principale de investiție în lei sunt dividendele în lei pe care investitorul străin le obține dintr-o
altă investiție în țară și pe care apoi le reinvestește, fiind foarte posibil și relativ frecvent această
soluție sau e vorba de prețul, tariful pe care îl încasez în urma unei activități comerciale într-o
societate română și care apoi e reinvestit sau un credit de la o bancă națională pe care îl obține în
lei și îl reinvestește.
- Apoi aportul în bunuri corporale. Bunurile mobile sunt frecvent constituite ca aport, adică
mașini, utilaje, echipamente, instalații, mijloace de transport, piese de schimb, tot ce înseamnă
bunuri mobile care pot fi aduse pentru funcționarea societății pe care o constituie în țara. În
legătură cu aportul în imobile sunt anumite discuții cu privire la dreptul investitorilor străini de a
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. În rest, în afara regimului special cu privire la
dobândirea terenurilor, restul aporturilor în imobile e supus regimului național și poate fi aplicat
ca unui investitor român.
- Aportul în bunuri incorporale - în drepturi. Se aduc frecvent drepturi de proprietate
intelectuală (brevete, licențe, mărci, know-how, mărci de fabrică, de comerț, de servicii, desene,
modele industriale, etc.); aporturi în creanțe numai în acele societăți care permit aportul în
creanțe în dreptul român potrivit LSC.
- Aportul în alte drepturi și valori economice - în esență aportul poate constitui în orice valoare
economică cuantificabilă, care poate fi cuantificată dpdv contabil. Sunt aporturi în metode de
organizare și conducere (management), aporturi în surse de materii prime, în piețe de desfacere,
într-o anumită clientelă, în informații de marketing, în public relations, în rețele de aprovizionare
și distribuție și aport în nume comercial, dacă e vorba de societate de renume care acceptă ca
numele ei să fie trecut în denumirea societății sau în produsele pe care societatea le realizează,
nume comercial care este o valoare patrimonială în comerț și deci se poate cuantifica spre
obținerea unui profit. Aportul în alte drepturi și valori economice poate consta și în obligații de a
13
nu face, respectiv de a nu face concurență pe o anumită piață. Să spunem că acea societate are o
participare masivă pe o anumită piață și va permite și produselor societății investiției străine să
intre pe piața respectivă.
2. Principiul liberului acces al investitorilor străini în toate domeniile vieții economice din
România
În România investiția străină nu e limitată dpdv legal în niciun domeniu al vieții economice. Poate
fi făcută o investiție în industrie, în agricultură, în explorarea și exploatarea resurselor naturale, în
transporturi, în infrastructură, comunicații, construcții civile și industriale, în comerț, în turism, în
servici bancare, de asigurări, în cercetare științifică și tehnologică, etc.
În România nu au existat din anul 1990 limitări, discriminări în domenii considerate sensibile,
strategice - domeniul bancar și al asigurărilor. Sunt țări care interzic accesul investițiilor străine în
domeniul bancar și al asigurărilor. În România nu este interzis accesul, dar se prevăd condiții
speciale de investiție străină, un anumit nivel de capital social, o anumită bonitate, anumite condiții
privind administrarea, supravegherea de către BNR, etc, dar condițiile nu sunt numai pentru
investitorii străini, ci sunt pentru toată lumea. De fapt, este vorba despre condiții care se aplică și
pentru investitorii români dacă ar investi în domeniul bancar sau al asigurărilor.
3. Principiul nediscriminării / egalității de tratament aplicabil investitorilor străini
Trebuie analizat sub 2 aspecte:
a. Egalitatea de tratament între investitorii români și cei străini

b. Egalitatea de tratament între investitorii străini
OUG 92/1997 prevede în art. 9 - investitorii străini au aceleași drepturi și obligații indiferent de țara
din care provin. Deci nu există discriminare legală, de principiu, între investitorii străini în funcție
de țara de unde provin și nici între investitorii români și cei străini, pentru că se aplică regimul
național.
Asta nu a existat de la început. Legea 35/1991 prevedea mai multe facilități acordate investitorilor
străini decât celor români, adică la momentul respectiv țara avea nevoie de investiție străină și
atunci existau facilități mai numeroase acordate investitorilor străini (de ex, perioade mai lungi de
scutire de impozit, taxe mai reduse, etc.). Această formă de distincție nu a rezistat decât până în anul
1997 când a intervenit OUG 92/1997.
Prin OUG 92/1997 s-a instituit egalitatea de tratament între investitorii români și cei străini.
Referitor la investitorii străini între ei - OUG nu prevede discriminare pe considerente de

naționalitate;
Totuși de la ambele aspecte ale principiului egalității de tratament există o excepție - excepția
este bazată pe principiul legii mai favorabile, mitior lex, în cazul în care printr-un acord bilateral de
promovare și protejare reciprocă a investițiilor (încheiat între România și statul respectiv) se acordă
un regim special investitorilor dintr-o anumită țară și în acel caz se poate să se asigure o diferență de
reglementare de la un investitor străin la altul.
14
Garanțiile acordate investitorilor străini
În legea română avem 2 garanții importante acordate: (1) garanția împotriva indisponibilizării
investiției + (2) garanția stabilității regimului juridic al investiției.
1. Garanția împotriva indisponibilizării investiției

- Această garanție vizează o interdicție legală a naționalizării investiției - prevăzută în Constituție
și în legi speciale
- Temeiul juridic al garanției îl regăsim în 2 alineate din art. 44 al Constituției revizuită în 2003
(aceste 2 alineate se regăseau și în Constituția din 1991). Art. 44 alin. (3): nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii cu dreaptă și prealabilă
despăgubire; Art. 44 alin. (6): prevede că despăgubirile se plătesc de comun acord cu proprietarul
sau în caz de divergență prin justiție - textele există încă din 1991.
- Cu ocazia revizuirii din 2003 s-a introdus un nou alineat care ne interesează și mai mult în ce
privește interdicția naționalizării; principala măsură care a îndepărtat investițiile străine din
România în perioada după anul 1945 - art. 44 alin. (4): sunt interzise naționalizarea sau orice
alte măsuri de trecere în proprietatea publică a statului pe criterii discriminatorii.
- În aplicarea art. 44 Constituție există și acte normative speciale
- Art. 8 din OUG 92/1997 spune că investițiile nu pot fi naționalizate, expropriate sau supuse
unor măsuri cu efect echivalent, exceptând cazurile în care o astfel de măsura întrunește,
cumulativ, următoarele condiții:
a) sunt necesare pentru cauza de utilitate publică;
b) sunt nediscriminatorii;
c) se efectuează în conformitate cu prevederile exprese ale legii; (deci nu se poate indisponibiliza pe
un temei prin interpretare, prin analogie, ci numai pe baza unei dispoziții exprese a legii)
d) se fac cu plata unei despăgubiri prealabile, adecvate și efective.
- Avem un al treilea nivel de concretizare a garanției - Legea 33/1994 privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică. Sunt cel puțin 2 pachete de reglementări care ne interesează:
problema condițiilor pe care despăgubirea trebuie să le îndeplinească în aplicarea textului
constituțional (i) + chestiunea soluționării litigiilor privind indisponibilizarea investiției (ii). De
menționat că (i) și (ii) se regăsesc reglementate atât în OUG 92/1997, cât și în Legea 33/1994.
(i) Condițiile pe care despăgubirea trebuie să le îndeplinească (despăgubire ce va fi plătită

investitorului străin dacă intervine indisponibilizarea)
1. Despăgubirea trebuie să fie echivalentă cu valoarea justă de piață a investiției expropriate

=> principiul dezdăunării integrale la valoarea de piață a investiției expropriate.
În OUG 92/1997 se face o precizare importantă și anume că valoarea justă de piață / valoarea de
piață a investiției expropriate trebuie să se stabilească la momentul imediat anterior exproprierii sau
înainte ca exproprierea iminentă să devină cunoscută într-un mod care să afecteze valoarea
investiției.
Dacă de pildă, am o investiție într-un teren și se publică că pe acel teren se va construi un aeroport
sau că va trece o autostradă este posibil ca după momentul acestui anunț valoarea terenului meu să
scadă.
15
Aceasta este rațiunea art. 8 din OUG 92/1997 - valoarea de piață se va determina la momentul
imediat anterior exproprierii sau anterior datei când exproprierea iminentă devine cunoscută într-un
mod care să-i afecteze valoarea.
2. Despăgubirea trebuie să fie prealabilă, adică plătită înainte ca indisponibilizarea să-și

producă efectele juridice.
3. Despăgubirea să fie adecvată - chestiune ce ține de modalitatea de plată a despăgubirii.

Despăgubirea poate fi plătită în natură sau în echivalent. În natură înseamnă acordarea unui bun
în compensație, un teren, etc în așa fel încât să se asigure o dezdăunare patrimonială, deci o
subrogație în patrimoniul investitorului indisponibilizat.
4. Despăgubirea să fie efectivă - adică să fie lichidă, să fie exprimată în bani sau exprimată în
bunuri care pot fi transformate în bani și dpdv al modalității de plată despăgubirea poate fi în
lei (de regulă e așa), dar OUG 92/1997 menționează că despăgubirea poate fi exprimată și în
valută liber convertibilă dacă investitorul solicită acest lucru.
(ii) Modalitatea de determinare a despăgubirii
OUG 92/1997 și Legea 33/1994 și Constituția prevăd 2 modalități de determinare a despăgubirii:

a. Acordul părților - din păcate nu se realizează decât în puține cazuri acordul părților în ce
privește cuantumul despăgubirilor și atunci trebuie să se meargă la o autoritate judecătorească
care, spune OUG 92/1997, va fi o autoritate independentă și competentă potrivit TI în materie la
care România este parte.
b. Determinarea de o instanță judecătorească română - Legea 33/1994 prevede în art. 21
soluționarea cererilor privind exproprierea ca fiind de competența (națională, specială)
Tribunalului județean sau Tribunalului București în a cărui rază teritorială e situat imobilul care
face obiectul exproprierii dacă este vorba despre exproprierea unui teren. Dacă nu este vorba
despre o instanță română se poate apela la un arbitraj internațional.
Prevederile dintr-un Acord internațional la care România este parte:

- Reglementează garanția împotriva indisponibilizării investiției și nu numai
- Ne referim la Banca de import-export a României - EximBank - în România funcționează această
Bancă de import-export; actul normativ prin care s-a constituit este Legea 96/2000 privind
organizarea și funcționarea acestei bănci care are prevederi exact în domeniul susținerii
investițiilor de capital străin și plății despăgubirilor în cazul în care o investiție ar fi expropriată
de statul român.
- Agenția multilaterală de garantare a investițiilor - a fost constituită prin Convenția de la
Seoul din 1985 ratificată de România prin Legea 43/1992. Convenția din Seoul a fost
elaborată sub auspiciile BIRD (Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare) cu
sediul la Washington, intrând în vigoare în 1988 - România a ratificat-o în 1992 și este una din
Convențiile internaționale cu cel mai larg grad de ratificare, aplicare la nivel internațional; sunt
peste 180 de state care sunt părți la Convenția de la Seoul din 1985.
- Agenția multilaterală are sediul la Washington, Convenția fiind elaborată sub egida BIRD (care
are ea sediul la Washington)
- Care sunt principalele atribuții ale Agenției multilaterale de garantare a investițiilor? Care sunt
riscurile pe care Agenția le poate acoperi? Un investitor, dacă investește într-o țară de risc,
16
România nu mai este țară de risc dpdv al investițiilor străine, dar Convenția se aplică nu numai în
ce privește investițiile străine în România, ci se aplică și în ce privește investițiile românești în
străinătate; dacă investițiile românești în străinătate sunt efectuate într-o țară cu risc dpdv al
regimului de stabilitate a investiției => investitorul român poate apela la Agenția multilaterală de
garantare. Principalele riscuri pe care Agenția le poate acoperi:
a. Riscul de expropriere și alte măsuri similare - ori de câte ori investiția ta ar fi supusă unei
exproprieri sau unei alte măsuri cu efect echivalent, Agenția funcționează ca o societate de
asigurare și poate acoperi riscul
b. Riscul de transfer valutar - adică riscul de a ți se interzice transferul profiturilor obținute din
activitate în propria țară; risc major;
c. Riscul de denunțare unilaterală a contractului de către statul / agenția statală cu care s-a
contractat în momentul efectuării investiției străine în acea țară
d. Riscurile de război și alte conflicte civile în țara de investiție și care sunt foarte importante în
cazul în care mă aflu într-o asemenea situație de a investi într-o țară cu risc
2. Garanția stabilității regimului juridic al investiției
Stabilitate = aplicarea principiului tempus regit actum - ori de câte ori am făcut o investiție care e
supusă unui act normativ în vigoare în momentul în care am efectuat-o, act normativ care îmi
conferă anumite drepturi și facilități => de principiu acele garanții, facilități vor trebui să fie
menținute pe toată durata cât ele au fost prevăzute de legea în vigoare în momentul când am investit
chiar dacă ulterior acea lege este abrogată / modificată.
Această garanție interesează mai ales în ce privește facilitățile vamale și fiscale.
Asta a fost situația României pe Legea 35/1991 când s-au acordat mai multe facilități investitorilor
străini decât celor români pe 3 ani, pe 5 ani, pe 7 ani, ele au trebuit să fie menținute în vigoare până
la expirarea termenului pe care legea respectivă l-a prevăzut.
Există o excepție de la această garanție - o excepție favorabilă - întemeiată pe principiul legii mai
favorabile; dacă ulterior constituirii investiției care e supusă la momentul constituirii unui anumit
regim juridic se adoptă un alt act normativ care prevede facilități, garanții, avantaje superioare celor
existente în momentul când investiția a fost efectuată => pe principiul legii mai favorabile trebuie
aplicată și investițiilor efectuate anterior în curs de desfășurare când legea nouă mai favorabilă a
fost adoptată.
Drepturile speciale de care beneficiază investitorii străini în România
Avem un pachet de reglementări juridice.
Art. 4 din OUG 92/1997 enumeră principalele drepturi:
1. Dreptul la asistență privind parcurgerea formalităților administrative pentru constituirea

și funcționarea investiției străine
Avem o enormă fluctuație administrativă.
17
A existat din toate timpurile un Minister, un departament de stat care a asigurat dreptul de a acorda
investitorilor străini asistență pentru constituirea și funcționarea investiției.
Astăzi principalele atribuții privind sprijinirea oficială a investitorilor străini în România intră în
competența Ministerului antreprenoriatului și turismului => este o HG 1327/2021 privind
organizarea și funcționarea acestui Minister.
România este afiliată la o Asociație internațională - Asociația Mondială a Agențiilor de promovare a

investițiilor (World Association of Investment Promotion Agencies - WAIPA). Agenția a fost creată
în 1995 cu sediul la Geneva și România s-a afiliat la această organizație prin HG 165/2004. Este o
agenție activă în domeniul promovării investițiilor străine cu sediu la Geneva.
2. Dreptul la conversia în valută și la transferul în străinătate al profiturilor obținute în

România
În corelație cu Regulamentul BNR privind regimul valutar, OG 92/1997 prevede dreptul la liber
transfer în străinătate al beneficiilor obținute din activitățile comerciale desfășurate în țară, exact ce
acoperea Agenția multilaterală de garantare a investițiilor de la Washington.
OUG 92 enumeră și principalele surse de profit care transferate liber în străinătate:

- Dividende sau alte beneficii obținute de la societatea română
- Venituri obținute dintr-o asociație în participație
- Venituri obținute din vânzarea acțiunilor / a părților sociale
- Beneficiul de lichidare - sumele obținute din lichidarea societății dacă se produce o lichidare
voluntară
- Sumele obținute din despăgubiri dacă s-a produs o expropriere sau o altă măsură cu efect
echivalent
- Orice alte venituri legal obținute în țară după plata impozitelor și taxelor prevăzute de legea
română
3. Regimul proprietății - în ce privește acest regim asupra bunurilor din țară facem distincție în
funcție de natura bunului care face obiectul proprietății.
În ce privește proprietatea asupra bunurilor mobile nu există niciun fel de discriminare față de
investitorii români, față de PF/PJ române. Pentru proprietatea mobiliară se aplică regimul național
integral.
Particularitățile apar în ce privește drepturile reale asupra bunurilor imobile - mai concret asupra
dreptului de proprietate asupra terenurilor. Cu privire la celelalte imobile nu sunt reglementări
deosebite - tot regimul național se aplică.
Drepturile de proprietate ale investitorilor străini asupra terenurilor din România
Avem o evoluție legislativă.
Istoric, prima etapă o formează Constituția din 1991. În 1991 se prevedea că cetățenii străini și
apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Este art. 41 - se prevedea o
18
incapacitate de folosință la nivelul aptitudinii generale și abstracte de a dobândi dreptul de

proprietate.
A doua etapă juridică - Constituția României revizuită în 2003 prin Legea 429/2003 a modificat
important concepția legiuitorului în noul art. 44 alin. (2): cetățenii străini și apatrizii pot dobândi
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României
la UE și din alte Tratate internaționale la care România este parte pe bază de reciprocitate în
condițiile prevăzute prin lege organică și prin moștenire legală.
La nivelul anului 2003 - modificarea este esențială la nivelul capacității de folosință a străinilor și
apatrizilor și au dobândit capacitate de folosință de a fi proprietari asupra terenurilor din țară, dar nu
oricum, ci în condițiile pe care Constituția revizuită le prevede.
În esență, dpdv al aplicării ratione materiae al art. 44 din Constituție - se referă la dreptul de
proprietate asupra terenurilor. Per a contrario, nu privește alte drepturi reale decât dreptul de
proprietate asupra terenurilor.
Dpdv ratione personae - textul art. 44 se referă exclusiv la cetățenii străini și apatrizi = PF străine.
Nu există prevedere privind PJ decât prin analogie Avem 2 idei esențiale:
- Constituția spune că dobândirea prin moștenire legală nu e supusă niciunei condiții
- Condițiile se aplică doar pentru dobândirea prin AJ inter vivos / mortis causa (testament).
Condițiile prevăzute sunt 3:
a. Se poate dobândi în condițiile prevăzute într-o Convenție internațională la care România este
parte și se face trimitere explicită la Tratatul de aderare a României la UE care conține
prevederi sub acest aspect.
b. Este prevăzută condiția reciprocității.
Reciprocitatea este de 3 feluri:

1. O reciprocitate legislativă - când în cele 2 țări există norme juridice concordante care permit și
investitorilor români să dobândească proprietatea asupra terenurilor acolo.
2. O reciprocitate diplomatică când rezultă dintr-o Convenție internațională la care cele 2 state
sunt parte bilateral sau multilateral
3. Există și reciprocitate de fapt când se exprimă prin practica autorităților competente - o
dovedim cu HJ din care => că și investitorilor români li s-au permis investițiile străine acolo
c. Condiții prevăzute într-o lege organică. Prima lege organică adoptată în materie este Legea
312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către
cetățenii străini și apatrizi și de către PJ străine. Legea a intrat în vigoare la data aderării
României la UE (1 ianuarie 2007).
Legea 312/2005 este a 3-a etapă de reglementare a drepturilor de proprietate a investitorilor

străini asupra terenurilor din țară.
- Legea 312 a ieșit din vigoare, dar e etapă importantă în evoluția concepției dreptului român in
materie.
- Legea 312 se referă doar la dobândirea prin AJ inter vivos sau mortis causa
- Legea 312 făcea distincție netă între investitorii din celelalte SM ale UE și din state terțe UE.
- În ce privește statele terțe - se prevedea explicit că nu pot dobândi dreptul de proprietate decât pe
baza unui TI la care România este parte cu țara aceea și pe bază de reciprocitate.
19
- În ce privește SM ale UE - era o prevedere generală în art. 3 care prevedea regimul național
(deci PF și PJ din celelalte state membre ale UE puteau dobândi dreptul de proprietate întocmai
ca și cetățenii români), dar se prevedeau 2 termene (moratorii) prevăzute și în Tratatul de aderare
la UE:
un moratoriu de 5 ani pentru dobândirea de către investitorii străini de terenuri având ca scop
constituirea de reședințe sau sedii secundare, moratoriu care expira la 1 ianuarie 2012;
cel de-al doilea moratoriu de 7 ani care a expirat la 1 ianuarie 2014 - dobândirea de terenuri
agricole, păduri și terenuri forestiere
- După expirarea moratoriului din Legea 312 se punea problema unei reglementări în continuare.
A patra etapă legislativă - Legea 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-
cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan.
- Imediat după expirarea moratoriului de 7 ani a apărut Legea 17/2014
- Este o lege extrem de permisivă pentru cumpărarea de către străini a terenurilor, mai ales pentru
cei care provin din UE;
- În ceea ce privește statele terțe condițiile erau aceleași: numai pe bază de TI + reciprocitate
- În ce privește cetățenii și PJ din celelalte SM UE, precum și din Spațiul economic european și
Elveția => aveam o singură barieră în calea cumpărării libere de terenuri agricole din România:
dreptul de preempțiune pe care îl aveau în ordine coproprietarii, arendașii, proprietarii vecini și în
final Statul român prin Agenția Domeniilor Statului.
- Acest act normativ a dus la un fenomen de cumpărare masivă de terenuri agricole în România de
către PF și PJ din SM ale UE.
A cincea etapă de soluționare - Legea 17/2014 a fost modificată prin Legea 175/2020.
- Cu ocazia modificării s-a îngreunat în mod evident procedura de cumpărare de terenuri +
dobândirea de proprietate de terenuri agricole de către persoane din SM UE
- S-au prevăzut condiții prealabile de preferință pentru alte persoane - că era vorba de coproprietari
sau rude apropiate, că era vorba de investitori agricoli în domenii speciale, că era vorba de
Academia de științe agricole, în final de Statul român prin Agenția Domeniilor Statului - sunt 7
categorii de persoane care au un drept de preempțiune în cumpărarea terenurilor în țară.
- Dacă aceste 7 condiții de prioritate nu sunt exercitate, în final statul român prin Administrația
Domeniilor Statului nu-și exercită dreptul de preempțiune Legea din 2020 prevede condiții de
timp pe care trebuie să le îndeplinească persoanele care doresc să dobândească terenuri.
- Se prevede ca persoana care dobândește să-și aibă domiciliul sau reședința sau sediul social pe
teritoriul național de cel puțin 5 ani anterior înregistrării ofertei de cumpărare => trebuie să fie PF
domiciliată / PJ cu sediul cel puțin 5 ani pe teritoriul țării anterior ofertei de cumpărare a
terenului.
- În ce privește PJ se prevede și un criteriu al controlului cu care ne vom mai întâlni când vorbim
de regimul societăților comerciale și deci o PJ dacă dobândește este necesar ca acționarii
societății respective să îndeplinească acea condiție de 5 ani de domiciliu pe teritoriul țării sau de
dovadă a sediului pe teritoriul țării.
4. Dreptul privind efectuarea operațiunilor valutare

- prevăzut în OUG 92/1997
- Acest drept cade sub incidența Regulamentului BNR 4/2005 care reglementează ce drepturi
privind operațiunile valutare au investitorii străini
- În esență avem 3 idei de reținut
20
- În primul rând, investitorii nerezidenți au dreptul să dobândească + să dețină + să utilizeze

integral active financiare exprimate în valută și în moneda națională - deci pot deține fonduri în
valută și monedă națională fără niciun fel de supraveghere a BNR, așa cum fusese înainte până la
aderarea României la UE.
- În al doilea rând, pot deține conturi în valută și în moneda națională la instituțiile de credit din
România
- În al treilea rând, au dobândit de la 1 septembrie 2006 - nerezidenții au dobândit dreptul de a
efectua tranzacții cu instrumente financiare românești (cu monedă națională) pe piața financiară
din România => liberalizarea completă a circulației leului, adică convertibilitatea totală a leului.
Curs 3
15.02.2022
5. Dreptul de a angaja personal străin

- OUG 92/1997 a permis investitorilor străini în țară de a angaja în mod liber personal străin
- Trebuie să comparăm cu legea anterioară. Legea 35/1991 (unul din pilonii reglementării
regimului investițiilor străine în țară după 1990) prevedea că investitorii străini pot angaja
personal străin doar pe posturi de conducere și specialitate. Per a contrario, nu puteau angaja pe
funcții de execuție, adică muncitori necalificați, la momentul respectiv, cu scopul de a proteja
forța de muncă necalificată, în sensul că ea trebuia să fie națională nu și adusă din străinătate
- OUG 92/1997 a făcut deschiderea în sensul că se poate angaja personal străin, dar nu în orice
condiții se poate face acest lucru (vom dezvolta la regimul societăților comerciale cu activitate de
comerț internațional)
6. Dreptul investitorilor străini de a alege instanțele competente pentru soluționarea litigiilor

pe care le au cu autoritățile publice române și care sunt privitoare la investiții
- Este vorba de o competență alternativă, la alegerea investitorului străin, între cel puțin 1 din
următoarele 3 posibilități pe care OUG 92/1997 le prevede:
a.În cazul în care intră în litigiu cu o autoritate publică română pentru despăgubiri în cazul
exproprierii pentru utilitate publică pot apela în primul rând la o procedură internă - contencios
administrativ prevăzută de Legea 554/2004
b.A doua posibilitate pentru investitorul străin aflat în litigiu este aceea de a apela la o procedură de
conciliere/arbitraj internațional sub egida Centrului internațional pentru reglementarea diferendelor
la investiții (ICSID) cu sediul la Washington și care e constituit în temeiul Convenției pentru
reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state (Washington
1965) ratificată de România prin Decretul Consiliului de Stat 62/1975 din momentul în care
România a aderat la FMI. ICSID este unul dintre cele mai puternice centre de arbitraj internațional
pentru soluționarea litigiilor care se referă la diferende relative la investiții și România este
implicată în mai mult de 12 litigii foarte importante, inclusiv actual litigiul cu Gold Corporation
privind exploatarea aurului din Munții Apuseni, în curs de soluționare. La acest centru există reguli
speciali de constituire a panel-urilor de arbitri și fiecare stat poate desemna până la 4 persoane
pentru a face parte din panel-ul de arbitri. În cazul României, aceasta a propus 2 persoane pentru a
face parte din panel și una dintre aceste persoane este chiar Sitaru.
c.O a treia posibilitate pe care OUG 92/1997 o pune la dispoziție este aceea de a apela la un arbitraj
ad-hoc sub egida Regulamentului de arbitraj al UNCITRAL (United Nations Commission On
International Trade Law/Comisia ONU pentru dreptul comercial internațional) - este un regulament
de arbitraj din 1976 care a fost ulterior revizuit în anul 2010 și 2013 și este un Regulament de
21
arbitraj extrem de favorabil, extrem de util pentru soluționarea litigiilor internaționale, care permite
tribunalului arbitral o mare libertate de mișcare și de apreciere în organizarea procedurii.
Facilitățile de care pot beneficia investitorii străini în România
Se clasifică în 2 mari categorii:
1. Cu caracter normativ - au o aplicare pentru un număr nedefinit de persoane

2. Cu caracter individual - reglementate pentru anumite categorii sau un anumit investitor.
1. Cu caracter normativ
- Au evoluat mult pe parcursul timpului; imediat după 1990 s-au acordat facilități normative mai
mari pentru investitorii străini cu scopul de a se facilita penetrarea capitalului străin în țară
- După 1997 s-a produs o egalizare, s-a aplicat regimul național și pentru investitorii străini ca și
pentru cei naționali
- După intrarea României în UE lucrurile s-au modificat radical și facilități cu caracter normativ
nu mai pot fi acordate decât în anumite condiții speciale. Actualmente, singura facilitate cu
caracter normativ care poate fi acordată e ajutorul de stat.
- Ajutorul de stat e reglementat în România în OUG 85/2008 privind stimularea investițiilor în
care se prevede într-adevăr unica posibilitate de facilitare normativă, adică ajutorul de stat.
- Ajutorul de stat, pentru a se putea acorda, presupune o procedură în mai multe etape, deloc
simplă, care în final trebuie să se materializeze în acordul Comisiei europene. De ce? UE este o
uniune economică. Rațiunea este ca în UE concurența să fie liberă, nu fiecare stat să poată
oricum, în orice mod, să-și protejeze investitorii săi, pentru că, în caz contrar, n-ar mai fi
concurență liberă pe piața europeană. În fiecare zi se pun probleme de acordare de ajutoare de
stat.
- Există și alte reglementări care prevăd un fel de facilități cu caracter normativ, cum ar fi Legea
84/1992 privind regimul zonelor libere, dar acolo este vorba despre facilități pe zone extrem de
restrânse și foarte particularizate dpdv teritorial și al activității comerciale.
2. Cu caracter individual
- S-au acordat în timp și putem enumera cu titlu informativ: cele acordate în 1991 societății Coca
Cola pentru îmbutelierea băuturilor Coca Cola în România pentru câțiva ani; s-au acordat și
societății comerciale Automobile Dacia Pitești care au durat pe timpul cât ele au fost prevăzute în
acte normative individuale care actualmente au expirat. (Principiul tempus regit actum)
- Astăzi facilități individuale nu mai pot fi acordate, pentru că interzic regulile de dreptul UE
Capitol legat de izvoarele DCI
Sunt 5 mari categorii de izvoare ale DCI:

1.Convenții internaționale
Ne vom ocupa în mod special de 2 Convenții.
a. Convenția de la Viena a ONU din 1980 asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri
ratificată de România prin Legea 24/1991
22
b. Convenția privind prescripția în materie de vânzare internațională de mărfuri de la New York

din 1974 ratificată de România prin Legea 24/1992
2. Reglementările UE
Sunt în special reglementări de drept public, care sunt aplicate în materia comerțului internațional:
- Regulamentul privind regimul importurilor
- Regulamentul privind regimul exporturilor
Pe planul dreptului privat, DCI e ramură multidisciplinară, există reglementări de drept privat în
care părțile se află pe picior de egalitate juridică și reglementări de drept public, de drept
internațional public, de drept administrativ, dar neîndoielnic DCI este o ramură a dreptului privat,
adică esențial este că părțile se află pe picior de egalitate juridică. Nu putem spune însă că la nivelul
reglementării dreptului privat Uniunea a excelat.
Avem multe regulamente la nivelul UE în domeniul DIP, dar nu și la nivelul dreptului substanțial,
așa cum este DCI.
3. Izvoarele interne
Ne referim la ele în diferite momente ale analizei:

- Constituția atunci când ne-am referit la regimul dreptului de proprietate ale investitorilor străini
- Alte acte normative
4. Reglementările de soft law

- Nu sunt Convenții internaționale sau legi interne;
- Nu au forță juridică prin ele însele;
- Nu sunt reglementate de autorități statale sau organisme internaționale
- Sunt reglementări care se adoptă în cadrul diferitelor organisme internaționale sau în cadrul
diferitelor organisme profesionale internaționale și care au caracter de regulă de codificări de
uzanțe într-un anumit domeniu de activitate comercială și aceste reglementări de soft law nu se
impun părților prin ele însele; ci ele se aplică (element esențial de reținut) în momentul când
părțile fac trimitere la ele în mod expres sau implicit. În această situație, dacă părțile se referă
la ele în mod expres sau implicit, respectivele reglementări de soft law sunt recepționate
contractual. Este mecanismul recepțiunii contractuale (per relationem) => acele reglementări
devin parte a contractului și completează contractul respectiv, adică completează voința părților.
- Reglementările de soft law sunt adoptate în cadrul diferitelor organisme internaționale care pot
adopta și Convenții internaționale
I. UNCITRAL
UNCITRAL este creată în 1966. Din 1966 ca organism specializat al ONU a adoptat și Convenții
internaționale, precum cea de la Viena și New York, dar și reglementări de soft law, adică
reglementări pe care UNCITRAL le propune părților pentru a fi incluse în contractele lor.
De ex, reglementări de soft law:
23
- Iau forma fie a legilor model, fie a unor ghiduri de reglementare a contractelor din comerțul
internațional
- Legea model privind arbitrajul comercial internațional adoptată sub egida UNCITRAL în 1985
care a fost revizuită apoi ulterior în 2006 și care a folosit ca model pentru adoptarea părții din
NCC privind cartea a IV-a privind arbitrajul;
- Mai avem legi model în materia achizițiilor publice, în materia semnăturilor electronice, etc.
II. UNIDROIT
Alt organism internațional care a adoptat reglementări importante de soft law este Institutul
internațional pentru unificarea dreptului privat cu sediul la Roma (UNIDROIT).
Acest Institut a fost fondat în perioada interbelică imediat după IRM. România e parte la
UNIDROIT foarte repede după momentul fondării și suntem și astăzi parte la acest Institut.
Nu este un organism interguvernamental, este organism profesional, științific care a adoptat

propuneri de Convenții internaționale, nu avem multe asemenea Convenții pe care România să le fi
adoptat, dar a adoptat și reglementări de soft law.
Cea mai importantă reglementare de soft law la care ne vom referi, de fapt ne interesează direct
principiile contractelor comerciale internaționale.
Principiile contractelor comerciale internaționale sunt o reglementare de soft law, care a fost
adoptată într-o primă variantă în cadrul UNIDROIT în 1994. La varianta din 1994 a participat și
profesorul Tudor Popescu, profesorul lui Sitaru și fondatorul disciplinei DCI; insistă să reținem
numele acestui profesor :)). O a ediție a acestor principii este din 2004, apoi o a treia ediție avem
din 2010 și în fine o ediție actuală în 2016. Principiile UNIDROIT au suferit un proces permanent
de perfecționare în funcție de evoluția RJ la nivelul comerțului internațional.
Actualmente, principiile UNIDROIT au 211 articole în varianta 2016. Este un cod al contractelor
comerciale internaționale care reglementează regimul contractelor comerciale internaționale sub
toate aspectele lor: de la încheierea contractului, continuând cu conținutul contractului (drepturile și
obligațiile părților), apoi cu executarea, aspecte legate de neexecutare, de răspunderea contractuală,
cesiunea de drepturi și obligații, aspecte legate de prescripție, pluralitatea de debitori,
impreviziunea (hardship) => toate aspectele pe care un contract comercial le poate implica.
Reglementarea principilor UNIDROIT are roluri multiple menționate încă din preambul:
a. Rolul de a constitui legea contractului (lex contractus) dacă părțile fac trimitere expresă la
principiile UNIDROIT. Din experiența lui Sitaru ca arbitru la Curtea internațională de la Paris
ne poate spune că din ce în ce mai mult părțile trimit în contracte la principiile UNIDROIT în
mod expres, fiind astfel recepționate contractual și ca arbitrii trebuie să ținem seama de ele când
se face arbitrajul.
b. Chiar dacă părțile nu au făcut trimitere la ele în mod explicit, principiile se pot aplica cu
titlu de lex mercatoria. Lex mercatoria = legea comercianților și aceasta înseamnă principiile
generale de drept aplicate în materia comerțului internațional; chiar dacă părțile nu au făcut în
mod expres referire la principiile UNIDROIT, eu ca arbitru internațional am dreptul, dacă mă
aflu în fața unei lacune legislative în lex causae, pot să mă refer la principiile UNIDROIT ca lex
mercatoria (lege generală a comerțului).
24
c. Rolul de a fi un substitut al legii naționale. Când legea națională nu este suficientă, există
lacune, și există lacune în legile naționale, pt că sunt în general adoptate pentru a reglementa
raporturi juridice de drept intern, nu de DCI și atunci ne întâlnim cu asemenea goluri de
reglementare, care trebuie să fie acoperite cumva, iar una din modalitățile pe care arbitrul/
judecătorul le poate aplica sunt principiile UNIDROIT.
d. Rolul de a interpreta și a completa reglementările juridice interne. Când un text nu e
limpede într-o reglementare internă / Convenție internațională atunci principiile UNIDROIT pot
să vină și să ajute la interpretarea și completarea dreptului intern.
e. Rolul de model pentru legiuitorii naționali și internaționali. Convenția de la Viena din 1980,
în modificările suferite, s-a corelat destul de bine cu principiile UNIDROIT. Reglementările au
mers mână în mână pentru a nu se crea discrepanțe. În ce ne privește, principiile UNIDROIT au
folosit ca model pentru adoptarea art. 1271 NCC privind impreviziunea. În VCC de la 1864 nu
exista teoria impreviziunii, ci numai principiul pacta sunt servanda. În vremurile moderne
legiuitorii naționali au simțit nevoia adoptării instituției impreviziunii care s-a strecurat.
Modelul este după principiile UNIDROIT pentru că și Sitaru a participat la reglementarea NCC
și a folosit ca model aceste principii.
III. Camera de Comerț Internațional de la Paris (ICC / International Chamber of Commerce)
Este fondată în 1919 imediat după IRM și a avut un succes major încă de la constituire. Exponențial
s-a dezvoltat și în momentul de față sunt participanți la ICC societăți comerciale, organizații
neguvernamentale din peste 180 de țări ale lumii.
ICC are activități multiple; ea are și o Curte internațională de arbitraj, care este extrem de folosită
de către comercianții români atunci când nu apelează la jurisdicția Camerei de comerț naționale sau
altor camere de comerț din țară; în general se merge la Curtea internațională de arbitraj a ICC, dar
adoptă Convenții internaționale, pe care le propune, dar în contextul în care discutăm aici, a adoptat
foarte multe și extrem de importante reglementări de soft law:
- în materia dreptului bancar; de ex Regulile și uzanțele uniforme privind acreditivele (adică
creditele documentare); este publicația 600 din 2007 a ICC care reprezintă principalul izvor de drept
aproape unanim folosit în relațiile interbancare când se pune problema reglementării relațiilor dintre
bănci cu privire la acreditive
- regulile INCOTERMS - Regulile de interpretare a termenilor comerciali; ultima variantă este din 1
ianuarie 2020 care se aplică în materia contractului de vânzare internațională de mărfuri
5. Uzanțele comerciale internaționale
Ele sunt în expansiune și sunt și legate de reglementările de soft law (pentru că sunt în foarte multe
cazuri codificări ale uzanțelor dintr-un anumit domeniu de activitate).
În ce privește poziția dreptului român cu privire la uzanțe: lucrurile au evoluat. Sub incidența
vechiului Cod comercial de la 1887, care a folosit ca model Codul comercial italian de la 1882,
italienii erau mai dezvoltați pe atunci în reglementarea relațiilor comerciale decât francezii. VCC
1864 era de inspirație franceză, Codul Napoelon 1804. Spre deosebire de Codul italian, Codul
comercial român din 1887 nu a acceptat uzanțele ca izvoare de drept cu caracter de principiu, ci
numai în anumite cazuri particulare. Deci nu a mers pe recunoașterea caracterului de izvor de drept
al uzanțelor. Totuși erau permise și sub incidența Codului comercial 1887 uzanțele din materia
25
titlurilor de valoare (cambie, cec, bilet la ordin), uzanțele porturilor, uzanțele burselor de mărfuri și
valori.
Codul civil român de la 1 octombrie 2011 a schimbat filozofia legiuitorului român în ce privește
uzanțele, inclusiv în ce privește uzanțele comerciale și a permis caracterul de principiu de izvor de
drept al uzanțelor. În art. 1 NCC sunt 2 situații:
- când o materie e reglementată de lege uzanțele vin să completeze legea doar când legea trimite la
uzanțe, când există competență delegată a uzanțelor
- când nu sunt prevăzute de lege (de ex, relațiile bancare unde reglementările de soft law ale ICC
se aplică) atunci uzanțele se aplică cu forță normativă înainte de a se aplica analogia dreptului
(adică aplicarea PGD).
În ce privește recunoașterea caracterului normativ al uzanțelor există și într-o Convenție

internațională importantă la care ne vom referi în materia arbitrajului => Convenția europeană de
arbitraj comercial internațional de la Geneva din 1961.
DEFINIȚIE: Uzanțele sunt practici sociale, prin natura lor nescrise, care au un anumit grad
de vechime, repetabilitate și stabilitate aplicate între un număr nedefinit de parteneri
comerciali și care prezintă caracter de izvor de drept în dreptul național român, fiind aplicate
ca obligație juridică, fie în temeiul legii, fie în temeiul voinței părților din raporturile de
comerț internațional.
Elementele esențiale ale uzanțelor:

a. Element obiectiv - ele sunt practici sociale: ansamblu de atitudini, de comportamente ale
comercianților ca părți în AJ și FJ de comerț internațional. Este posibil să avem practici sociale
pozitive, adică cele care prevăd o anumită conduită (i) sau practici sociale negative care constau
în omisiuni, inacțiuni în anumite împrejurări (ii). Esențială este durata în timp a acestor practici
sociale; ele au un grad de vechime, repetabilitate și stabilitate. Deci cel mai frumos este
exprimată această caracteristică în expresia lor latină; uzanțele sunt izvoare și ale dreptului
internațional public în relațiile dintre state, iar aici în relațiile dintre comercianții particulari.
Longa inveterata diuturna consuetudo => Consuetudo (consuetudiniss) = atitudine/practică/
comportament; Longa = îndelungată. Inveterata = vetus, veteris, bâtrân (veteran) în română,
diuturna (dies, diei = zi) = zilnică / repetată. Elementul obiectiv e caracterizat prin faptul că ne
aflăm în fața unor practici sociale vechi, zilnice și repetate.
b. Caracterul lor de colectivitate. Ele se aplică cu caracter general și impersonal. Deci uzanțele se
aseamănă cu legea. Și legea e generală și impersonală, doar că legea e expresia autorității
publice, este adoptată de organe ale puterii publice, în timp ce uzanțele sunt opera
comercianților înșiși. Uzanțele sunt create de comercianți în activitatea lor zilnică profesională.
c. Problema caracterului lor de izvor de drept. În dreptul român avem evoluție legislativă. Multe
alte state nu recunosc total forță juridică uzanțelor, cum este dreptul italian. În România, pe
NCC, uzanțelor li s-a recunoscut caracterul de izvor de drept. Este esențial că uzanțele au
element subiectiv.
d. Elementul subiectiv (psihologic) este acela că un comerciant care intră sub incidența unei
uzanțe comerciale o aplică / trebuie să o aplice cu determinarea că acea uzanță îi este
obligatorie întocmai ca și legea. Când eu căpitan de vas intru în port cu nava știu că îmi sunt
opozabile și trebuie să respect uzanțele portului; când mă duc să tranzacționez o marfă la o
bursă de mărfuri intru sub incidența reglementărilor uzanțelor agenților de bursă și sunt
conștient, deci trebuie să le aplic cu determinarea că îmi sunt obligatorii întocmai ca și legea. În
26
latină aceasta se numește opinio iuris sive necessitatis (ideea de drept, de necesitatea; deci ideea
că uzanța respectivă îmi este aplicabilă întocmai ca legea, conținutul ei constituie obligație
pentru mine).
Dacă aceste elemente obiectiv + general și impersonal + elementul subiectiv se întrunesc atunci
definiția completă este: Longa inveterata diuturna consuetudo opinio iuris sive necessitatis
=> atunci ne aflăm în situația unei uzanțe, fie că e în DIP, DCI sau Drept internațional public.
Trebuie să ne referim și la un alt aspect care poate apărea. Acela al obișnuințelor existente între
părți.
Obișnuințele existente între părți se aseamănă cu uzanțele prin faptul că și ele au un caracter
obiectiv, și ele sunt atitudini, comportamente, dar nu prezintă caracter de generalitate și
impersonalitate. Nu se aplică la n parteneri comerciali, așa cum se întâmplă în cazul uzanțelor, ci
între 2 sau un număr redus de parteneri comerciali.
Obișnuințele stabilite între părți care se mai numesc uneori și „uzanțele părților” sunt aplicabile,
întâlnite mai ales în contractele pe termen mediu și lung, atunci când între părți, dacă am un
contract pe 25 de ani de ex de furnizare de grâu / de energie electrică / de gaze naturale în acest timp
între părți se creează anumite obișnuințe, uzanțe care în anumite împrejurări pot avea o anumită
forță juridică. Ce forță juridică au?
Este foarte interesantă definiția obișnuințelor pe care o dă Codul comercial uniform al SUA. SUA
are sistem de sorginte anglo-saxonă, are precedentul judiciar ca principal izvor de drept, dar are și
Statute law (reglementări legale adoptate de Congresul SUA). Una dintre reglementările interesante
este Codul comercial uniform care se aplică în toate statele federate, cu anumite rezerve în privința
statului Louisiana, care a fost colonie franceză, până când a vândut-o Napoleon statului american în
formare în timpul lui Jefferson și a păstrat un sistem de drept parțial de influență franceză. În Codul
comercial uniform al SUA sunt definite uzanțele părților, care sunt denumite course of dealing,
deci proceduri de comerț, spre deosebire de usage of trade, care înseamnă uzanțe; course of dealing
este definit ca o serie de activități între părți care pot fi considerate în mod rezonabil ca stabilind
între ele o bază comună de interpretare a expresiilor și actelor lor. Exact acesta este rolul
obișnuințelor stabilite între părți și vom vedea că este rolul și al uzanțelor.
Atitudinea părților, conduct, comportamentul efectiv pe care îl ai în executarea raportului comercial

este extrem de important în sistemul de common law și el ajută judecătorul, arbitrul, care vor ținea
seama de cum m-am comportat în momentul în care am executat contractul și acea obișnuință care
se poate crea poate constitui un mod de interpretare a obligațiilor contractuale.
Convenția de la Viena din 1980 se referă și ea la obișnuințele stabilite între părți și chiar prevede în
art. 9 că părțile sunt legate/obligate să respecte nu numai uzanțele, dar și obișnuințele care s-au
stabilite între părți.
Revenind la uzanțe - clasificare:
1. După sfera de aplicare:
27
a.Uzanțe locale care se aplică într-o anumită zonă geografică, cum ar fi uzanțele unui port (uzanțele
portului Constanța, uzanțele portului Rotterdam, uzanțele portului New York); sau există uzanțele
porturilor hanseatice de la Marea Baltică - care reprezintă izvor de drept.
b.Uzanțe speciale. Sunt fie cele care se aplică într-o ramură de comerț (i) cum ar fi uzanțele
comerțului cu cereale, uzanțele comerțului cu fructe, cu lemn, fie uzanțele dintr-un anumit tip de
relație contractuală (ii), cum ar fi cele din materia vânzării, uzanțele din alte operațiuni (în
operațiunile cu titluri de valoare, conosamentul, documentul care atestă încărcarea mărfii pe un
vas), fie uzanțe speciale foarte importante ale anumitor profesiuni comerciale (iii), cum ar fi
uzanțele agenților de bursă. De ex, mă duc la Stock exchange, fie că este în materie de currency
(bursă valutară), fie că este în materie de commodities (bunuri), indiferent care ar fi trebuie
respectate.
c.Uzanțe generale. Care se aplică la nivelul întregii relații comerciale. Multe din ele au fost
preluate de legiuitorii naționali între timp și au devenit legi. De ex, punerea în întârziere de drept în
relațiile comerciale internaționale dacă nu ai executat la scadență. A fost o uzanță timp de secole.
Sau solidaritatea pasivă în relațiile comerciale internaționale au fost uzanțe timp de secole.
Rolul uzanțelor
- Joacă în principiu 3 roluri importante
- 1. Pot reglementa raporturi sau aspecte care nu sunt prevăzute de lege. Sunt uzanțele care acoperă
lacunele legislative - conssuetudo praeter legem (în locul legii, când legea nu prevede o anumită
conduită într-o anumită situație)
- 2. Rol de interpretare și de completare a dispozițiilor legale/contractuale - conssuetudo
secundum legem (vin să se afle în spatele legii pentru a-i determina întinderea sau conținutul). E
rolul esențial și se întâlnește cel mai frecvent.
- 3. Există situații în care uzanțele se aplică prin înlocuirea împotriva unei dispoziții legale care nu
e de ordine publică în DIP - conssuetudo contra legem. Dacă într-un RJ sunt aplicabile uzanțe și
părțile nu le-au exclus în mod explicit ele se vor aplica chiar dacă nu-s prevăzute în contract și
chiar dacă ar exista o lege supletivă care să prevadă altfel.
Când uzanțele pot judeca rol vis a vis de lege/contract? Oricând în etapele logice ale existenței
unui contract. Există uzanțe care reglementează negocierile precontractuale, adică aspectele,
atitudinile, comportările părților în faza de negociere, unde să faci disclosure, ce anume ești obligat
să spui celeilalte părți ca să fie informată în legătură cu bunul pe care i-l vinzi, mai ales în achizițiile
publice s-au pus probleme pe această chestiune. Apoi pot exista uzanțe în legătură cu încheierea
efectivă a contractului, adică în legătură cu modalitățile de formare a consimțământului contractual.
Există (și aici sunt cele mai multe) uzanțe care reglementează comportamentul părților în momentul
executării contractului, adică pe parcursul executării contractului. Și sunt uzanțe care pot privi
terminarea contractului, inclusiv sancțiunile care se pot aplica dacă un comportament uzual prin
uzanță nu e respectat.
2. Altă clasificare - forța juridică a uzanțelor

a. Uzanțe normative - sunt cele care se aplică prin forța legii, chiar dacă ele nu sunt prevăzute în
mod explicit de părți în contract. Și aceasta este situația din art. 1 NCC (atunci când avem
materii reglementate de lege ele se aplică ca element delegat dacă legea trimite la ele/cazuri
neprevăzute de lege atunci ele se pot aplica pur și simplu prin forța lor proprie). În cazul când
vorbim de uzanțe normative => uzanța are caracter de izvor de drept => are forța unei legi
supletive (părțile o pot înlătura, nu are forța unei legi imperative). Fiind element de drept există
28
consecințe pe planul probei și pe planul competenței instanțelor de judecată sau de arbitraj. Pe

planul probei, pentru că sunt elemente de drept, li se aplică prezumția iura novit curia
(prezumția că instanța cunoaște legea; deci este prezumată că cunoaște și uzanțele normative);
tot pe planul probei, în sistemele de drept în care recursurile la Curțile supreme ale statului, la
noi ÎCCJ, recursul în momentul de față este doar pentru motive de nelegalitate, nu și pentru
motive de netemeinicie. Până în 1990, recursurile puteau fi formulate și pentru netemeinicie, și
pentru nelegalitate. Pe NCC ÎCCJ judecă numai în drept, or dacă uzanța este drept, ea poate
ajunge în recurs la ÎCCJ pentru a se cerceta modul cum instanțele inferioare au aplicat
respectiva uzanță întocmai cu situația când s-ar fi pus problema aplicării unei legi. În practică
însă, în majoritatea cazurilor, uzanțele se aplică nu prin forța legii, ci prin forța voinței părților
și aici vorbim despre uzanțele convenționale.
b. Uzanțe convenționale - cele la care părțile trimit în mod expres sau implicit. Forța juridică a
uzanțelor convenționale nu e dată de lege, ci de voința părților, pe principiul pacta sunt
servanda, deci când părțile au făcut trimitere la uzanță acea uzanță, acea uzanță va fi
recepționată contractual per relationem și va deveni o parte a contractului și în consecință va
reglementa drepturile și obligațiile părților întocmai ca și restul elementelor contractului.
Așadar, aplicarea uzanțelor convenționale se face în 2 moduri:

- În mod expres - prin acord expres, prin exprimarea clară și directă de către părți în contract. Am
întâlnit asemenea situații, se întâmplă mai ales în contractele de comerț internațional specializate,
care vând grâu în trafic internațional și scriu „și contractul nostru se completează cu uzanțele în
materia comerțului cu grâu”; dacă vând bumbac vom vedea că există și asociații profesionale
cum este GAFTA (Grain and Feed Trade Association / Asociația comercianților cu cereale și
nutrețuri cu sediul la Londra, are și o Curte de arbitraj, care este extrem de specializată, acolo
sunt practic experți, care au lucrat ani de zile în materia comerțului cu grâne și nutrețuri și care
soluționează litigii extrem de specializate în materia respectivă);
- Convenția de la Viena prevede și ea în mod explicit că părțile sunt legate prin uzanțele la care au
consimțit - art. 9.
- Mai multe probleme pune situația în care trimiterea la uzanțe este numai tacită/implicită. Aici nu
ne aflăm în ipoteza unei clauze contractuale clare care să trimită la uzanțe și aici avem indicii de
localizare. În acest caz judecătorul / arbitrul trebuie să țină seama de anumite elemente care se
desprind din clauzele contractului, dinamica contractului (din modul cum e executat, aplicat) și
de aici să tragă concluzia, un raționament al judecătorului sau arbitrului că părțile au dorit să se
refere la uzanțele din s-au referit implicit/tacit la uzanțele din domeniul respectiv de activitate
comercială. O prevedere în acest sens este în art. 9 alin. 2 din Convenția de la Viena din 1980
care spune limpede: părțile sunt obligate/legate nu numai de uzanțele la care au consimțit în mod
explicit, ci ele sunt legate/obligate de orice uzanțe pe care le cunoșteau sau ar fi trebuit să le
cunoască și care în comerțul internațional sunt larg cunoscute și în mod regulat respectate de
către părțile la contracte de același tip în ramura comercială avută în vedere.
Deci trebuie să fie o uzanță pe care părțile o cunoșteau (element subiectiv) sau ar fi trebuit să o
cunoască (element obiectiv)
Uzanță care în comerțul internațional e larg cunoscută
Uzanță care e larg recunoscută între părți din contracte de același tip în ramura comercială avută
în vedere
Dacă aceste condiții sunt îndeplinite judecătorul sau arbitrul va aplica uzanța chiar dacă părțile nu
au făcut trimitere în mod explicit la ea
Cauzele care explică rolul uzanțelor

29
În comerț și cu cât comerțul e mai specializat cu atât uzanțele se aplică mai mult. De ce? Sunt cel
puțin 2 cauze care explică rolul uzanțelor.
În primul rând, este faptul că legile naționale nu sunt în general adoptate de legiuitorii naționali
pentru a reglementa raporturi din comerțul internațional, ci pentru a reglementa raporturi interne.
De aceea sunt lacune în reglementările de comerț internaționale completate prin uzanțe, fie că sunt
codificate de anumite organisme internaționale sau nu. Cauza este faptul că uzanțele vin să
completeze lacunele existente în contract/lege.
În al doilea rând, uzanțele se aplică datorită caracterului lor ridicat de profesionalitate și

specificitate. Uzanțele, mai ales atunci când sunt codificate de organisme internaționale, sunt făcute
de experți, nu oricine, după un studiu aprofundat al practicilor și dacă s-au adoptat aceste coduri de
uzanțe acestea vin și au un caracter super profesionalizat și super specializat în așa fel încât ele sunt
extrem de tentante, de importante pentru comercianți și de aceea sunt aplicate.
Cum se fixează uzanțele?
Uzanțele sunt prin natura lor nescrise, pentru că în general sunt nescrise.
Dar cum le probăm? Există mai multe modalități de probă și de codificare a uzanțelor.
În primul rând, uzanțele se codifică/se fixează prin clauzele standard (clauze prestabilite).
Clauzele standard sunt cele adoptate de părți în contractele comerciale internaționale; sunt contracte
tip cu condiții generale, contracte-cadru adoptate de comercianții înșiși și în marea majoritate putem
spune că acei comercianți care lucrează în mod constant într-un anumit domeniu de activitate au
condiții generale/contracte tip. De unele ne dăm seama, de altele nu decât când se întâmplă ceva
grav. De ex, când urc în autobuz urc în condițiile generale de transport. Când mă urc într-un avion,
mă urc în condițiile generale de transport. Când mă duc la o bancă, intru și iau un cred și intru în
condițiile generale de creditare. Clauzele standard sunt adoptate de bancheri, de unitatea de
transport, de asigurare, care îmi sunt indicate și propuse, dar pe care nu întotdeauna le citesc cu
atenție.
În al doilea rând, o formă de codificare a uzanțelor este cea pe care o fac prin Legi-model, Legi tip,
prin contracte, prin ghiduri organizațiile internaționale. Avem aici ca exemple cele codificate de:
UNCITRAL, UNIDROIT, ICC (INCOTERMS, Principiile UNIDROIT sunt codificări de uzanțe).
În al treilea rând, ele se probează/fixează prin HJ sau hotărâri arbitrale. Dacă eu am aplica o uzanță
într-o hotărâre arbitrală, ulterior avocații, alți arbitrii, dacă li se invocă, vor ține seama de hotărârile
precedente și vor reține concluziile mele ca fiind un precedent judiciar în materia uzanțelor a căror
existență eu am constatat că există.
În al patrulea rând, sunt codificate prin ceea ce se numesc certificate de cutumă/certificate de

uzanță. Camerele de comerț și industrie, Bursele de mărfuri și de valori, Asociațiile profesionale (de
ex, GAFTA) sunt abilitate prin Lege, cum e Camera de Comerț și industrie a României prin Legea
335/2007 privind Camerele de Comerț din România, altele prin Regulamentele lor de organizare și
funcționare să emită certificate de uzanță/certificate de cutumă. Dacă am nevoie de așa ceva mă pot
30
adresa respectivei organizații profesionale care îmi va comunica cum e uzanța în domeniul respectiv
de activitate.
În al cincilea rând, uzanțele se pot codifica/fixa prin expertize. Prin mecanismul expertizei apelez la
o persoană calificată, el fiind un practician al comerțului internațional, de exemplu un căpitan de de
vas sau un cadru didactic universitar care are specializare în acel domeniu și căruia îi cer să emită
un legal advice, o expertiză în materia respectivă.
În al șaselea rând, uzanțele se pot fixa / proba prin orice alt mijloc de probă, pentru că ele sunt
așadar elemente de drept care, în lipsa oricărui alt mijloc de fixare, pot fi probate prin orice alte
mijloace de probă.
(Side note: când zic că ceva este „de esența” => elementul respectiv nu poate lipsi; caracterul
impersonal al uzanței nu poate lipsi; când zic „de natura” => elementul respectiv se întâlnește în cea
mai mare parte a cazurilor, dar nu neapărat în toate cazurile și nu se schimbă natura juridică a
instituției)
Titlul 2: Subiectele DCI (participanții la comerțul internațional)

Partea I: Subiectele DCI de naționalitate română
Partea II: Participanții străini la activitățile comerciale din România (filiale, sucursale,
reprezentanțele societăților comerciale și organizațiilor economice străine în România)
Partea I: Subiectele DCI de naționalitate română
Pentru că timpul nu ne permite și neîndoielnic în comerțul internațional unde se cer capitaluri foarte
mari principalii autori sunt societățile comerciale ne vom referi numai la societățile comerciale.
Ne vom referi numai la societățile comerciale cu participare străină pentru particularitățile pe care
legea română le prevede pentru societățile comerciale cu participare străină.
Definiția societăților cu participare străină (potrivit dreptului român) = găsim în art. 286 din Legea
31/1990 coroborat cu OUG 92/1997 + cu Regulamentul BNR nr. 4/2005. Ceea ce particularizează o
societate ca fiind o societate cu participare străină - elementul de extraneitate relevant este
participarea străină la capitalul social. Așadar, ori de câte ori vorbim de o participare străină la
capitalul social al unei societăți => vorbim de o societate cu participare străină, adică în sensul
propriu al DCI. Nu intră în noțiunea de societate cu participare străină atunci când elementul
străin există sub alte forme: de ex, dacă sunt membri ai organelor de conducere sau de
administrare sau cenzori care sunt persoane străine => nu suntem în categoria tipică a unei
societăți cu participare străină, deși și în acel caz avem o serie de elemente de specifice care se
aplică.
31
Curs 4
22.02.2022
Regimul juridic al societăților de naționalitate română cu participare străină

Obiect de activitate
Obiectul de activitate al societăților de naționalitate română cu participare străină trebuie menționat

în documentele constitutive ale societății conform documentului denumit „Clasificarea activităților
din economia națională” - CAEN - unde sunt toate activitățile din economia națională clasificate în
clase de 4 cifre și cu subdiviziuni. Întotdeauna în obiectul de activitate trebuie menționat acest
lucru.
Din 1997 când s-a produs o modificare a regimului CAEN nu sunt menționate în mod explicit
activitățile de comerț internațional în cuprinsul acelui document, dar este recomandabil ca în
momentul în care se constituie o societate cu participare străină care are intenția să desfășoare
activități de comerț internațional e recomandabil ca în obiectul de activitate să se menționeze în
mod explicit că operațiunile se efectuează nu numai în țară, adică cu parteneri locali, ci și cu
parteneri străini pentru că în continuare rămâne aplicabil din dreptul român principiul specialității
capacității de folosință a persoanelor juridice cu scop lucrativ, care deși, prin art. 206 alin. (1) NCC
a fost formal înlăturat, totuși în legea 31 din 1990 există prevederi care impun menționarea
obiectului de activitate în documentele constitutive.
În legătură cu constituirea, în principiu, constituirea societăților cu participare străină urmează

regimul general aplicabil pentru societățile de naționalitate română, dar cu anumite particularități:
1. Prima etapă - etapa întocmirii actului constitutiv al societății - adică fie ca document unic, fie ca
separat contract de societate și statut - iar în cuprinsul acestor documente trebuie să se
menționeze anumite aspecte care sunt specifice în cazul în care societatea este cu participare
străină. Cum ar fi de ex: aspectele ce țin de cetățenia și domiciliul asociaților; aspecte ce țin de
denumirea societății; aspecte ce țin de naționalitatea societății; aspecte ce țin de subscripția și
vărsarea capitalului social; aspecte ce țin de organizarea și funcționarea societății; aspecte ce țin
de soluționarea litigiilor.
2. A doua etapă - etapa înregistrării societății în Registrul Comerțului și autorizarea funcționării
societății - se aplică Legea 26/1990 privind Registrul comerțului. Registrul comerțului din
România este interconectat cu Registrele comerțului din celelalte țări membre ale UE și există o
înregistrare comună în plan european. Aici, în ce privește înregistrarea în RC, trebuie să reținem
existența unui act normativ subordonat legii, fiind vorba de Ordinul Ministrului Justiției
2594/C/2008 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de ținere al Registrelor
Comerțului, de efectuare a înregistrărilor și eliberare a informațiilor. Este un act normativ
subordonat legii, care este complex, în care sunt menționate practic toate etapele care trebuie
parcurse + toate documentele ce trebuie depuse în momentul în care se constituie o societate cu
participare străină cu sediul în România.
3. Etapa a treia - etapa înregistrării fiscale care este supusă dispozițiilor din CF în vederea obținerii
CUI (codului unic de înregistrare fiscală) pe care îl au societățile, inclusiv cele care au
participare străină.
32
În ce privește personalitatea juridică și atributele de identificare ale societăților cu participare

străină, reținem că societățile cu participare străină atunci când au sediul pe teritoriul țării sunt
persoane juridice române.
În ce privește denumirea lor, particularitatea este prevăzută în art. 30 alin. (3) din Legea 26/1990 în
care se menționează că firmele și emblemele trebuie să fie scrise în primul rând în limba română și
de asemenea, în art. 39 din aceeași lege există anumite limitări, interdicții în ce privește utilizarea în
cuprinsul denumirii societății a cuvântului „român/românesc” și derivatele acestuia, pentru care
trebuie să se obțină o aprobare din partea Secretariatului general al Guvernului.
În ce privește naționalitatea societății cu participare străină, ne interesează criteriile pentru

determinarea naționalității:
a. Criteriul de drept comun - sediul social. Criteriul sediului social este prevăzut în art. 1 alin.
(2) din Legea 31/1990, dar este prevăzut și în art. 2580 și art. 2568 și 2571 NCC care se leagă
dpdv logic: persoana juridică are naționalitatea statului pe teritoriul căruia ea își are potrivit
actului constitutiv sediul social. Este criteriul determinant pentru determinarea naționalității
potrivit legii române.
b. Criteriul special - criteriul controlului. Acest criteriu este reglementat în primul rând în
Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții dintre state și persoane ale
altor state de la Washington din 1965, care în art. 25 alin. (2) prevede că o persoană juridică ce
posedă naționalitatea unui stat prin faptul că are sediul în acel stat poate fi considerată totuși ca
aparținând unui stat străin datorită controlului exercitat asupra ei de către interese străine. Text
cel mai general pe care îl invocăm în ce privește teoria controlului. Acest criteriu îl regăsim ca
excepție de la criteriul sediului social ca determinare a naționalității, dar îl mai găsim și în unele
Acorduri bilaterale privind promovarea și protejare reciprocă a investițiilor la care România
este parte și se referă la Acorduri încheiate cu state din zone sensibile, cum se întâmplă cu
Acordul cu Israel și Emiratele Arabe Unite, Bolivia.
Acest criteriu al controlului a fost introdus și în Legea 17/2014 privind vânzarea terenurilor agricole
situate în extravilan modificată prin Legea 175/2020 și menționează că se poate socoti ca fiind o
persoană străină atunci când se exercită asupra ei un control de către PF/PJ străine.
În ce privește acest aspect al naționalității sunt 2 chestiuni tangente de menționat:
1. Cum este determinată naționalitatea societăților care au sedii în mai multe state dintre
care unul e în România? Se aplică art. 2571 alin. (2) NCC conform căruia dacă o societate
comercială are sedii în mai multe state => determinant pentru identificarea naționalității
este sediul real. Sediul real este definit în art. 2571 NCC ca fiind locul unde se află centrul
principal de conducere și gestiune a activității societare chiar dacă hotărârile organului respectiv
sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acționari/asociați din alte state.
2. Schimbarea naționalității societății (de exemplu își schimbă sediul dintr-un stat în altul).
Ce se întâmplă? NCC nu are prevedere explicită, deci se aplică prin analogie art. 2584 din
NCC cu privire la fuziune. Ne interesează dacă se produce o fuziune între o societate
comercială de naționalitate română și una străină. Art. 2584 prevede că în această situație pentru
a se realiza dpdv juridic corect fuziunea trebuie îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de
cele 2 legi naționale în prezență. Mutandis, mutandis același raționament se aplică pentru
schimbarea naționalității: adică trebuie în același timp să se respecte dispozițiile legii de unde
33
societatea pleacă și totodată dispozițiile legii unde societatea își transferă sediul social, adică își
schimbă naționalitatea.
Capitalul social al societăților cu participare străină
Analizăm 2 aspecte:
- Subscrierea capitalului social
- Vărsarea capitalului social
Subscrierea este o obligație de a face. Este o obligație de a vărsa în viitor un aport la societatea
respectivă. Subscrierea trebuie să se exprime în monedă națională - este Legea 82/1991 privind
contabilitatea care prevede că societățile au obligația să conducă contabilitatea financiară conform
legii române și contabilitatea se ține în limba română și în monedă națională. Așadar, subscrierea
trebuie să se exprime întotdeauna în limba română, sau și în limba română, chiar dacă aportul la
care asociatul se obligă ar fi menționat și în monedă străină, el mereu trebuie exprimat și în monedă
națională.
Vărsarea aporturilor e o obligație de a da, de transfer a unui drept real. Vărsarea înseamnă
aducerea efectivă a aportului în societate indiferent de forma pe care ar îmbrăca-o aportul. Aici
avem o distincție după cum e vorba de asociații străini / asociați români la societatea respectivă:
- Asociații străini au posibilitatea de a vărsa aporturile în valută liber convertibilă / lei, pentru că
de data aceasta este un RJ între nerezidenți, între asociatul străin și societatea română la care
aportul urmează a fi vărsat.
- Dacă e vorba de asociați români, vorbim de o operațiune de plată în sensul art. 3 din
Regulamentul BNR 4/2005 și deci aportul românilor trebuie mereu exprimat în lei, chiar dacă el
este totodată dublat și cu o exprimare cifrică în valută străină. Întotdeauna el trebuie vărsat în
monedă națională de către asociații români.
În ce privește mărimea aporturilor este limpede, OUG 92/1997 prevede că străinul poate vărsa la o
societate română un aport / societatea română se poate constitui cu capital integral străin sau mixt
(român-străin). Așadar, aportul străinului poate merge până la 100% - capital integral străin sau se
poate constitui în asociere cu capital național.
Patrimoniul societăților cu participare străină
De principiu, cu privire la drepturile pe care le au asupra bunurilor din dotare se aplică regimul
național - adică aceleași reguli care sunt și pentru societățile cu naționalitate română.
Particularități de analizat:
Art. 6 OUG 92/1997: o societate persoană juridică rezidentă (cu sediul în România) poate dobândi
orice drepturi reale asupra bunurilor imobile în măsura necesară derulării activității sale potrivit
obiectului social. Așadar, din acest text, care datează din 1997, se prevede că există limitări în ce
privește dobândirea de către societatea rezidentă => ea poate dobândi numai drepturi asupra
imobilelor în condițiile menționate - în măsura necesară derulării activității sale potrivit obiectului
social. Prevederea se corelează cu noile prevederi din Legea 17/2014 cum a fost modificată prin
Legea 175/2020. Aici se prevăd acele condiții restrictive pentru dobândirea drepturilor de
proprietate asupra terenurilor agricole situate în extravilan: dacă dreptul de preempțiune nu se
34
exercită în ordinea menționată atunci și ele urmează a fi cumpărate de PJ trebuie întrunite cumulativ
următoarele condiții:
a. Dobânditorul să aibă sediu social / sedii secundare (filiale, sucursale) pe teritoriul național pe o
perioadă de cel puțin 5 ani anteriori înregistrării ofertei de vânzare
b. Să desfășoare activități agricole pe teritoriul național pe o perioadă de cel puțin 5 ani anterior
înregistrării ofertei de vânzare
c. Să prezinte înscrisuri din care să reiasă că din venitul total pe ultimii 5 ani fiscali minimum 75%
reprezintă venituri din activități agricole
d. Asociatul sau acționarul care deține controlul societății să aibă domiciliul pe teritoriul țării de
cel puțin 5 ani de zile anteriori cumpărării
e. Dacă în structura PJ sunt acționari care sunt alte PJ care dețin controlul - acestea (PJ) trebuie să
aibă la rândul lor cel puțin 5 ani de activitate pe teritoriul țării.
Funcționarea societăților cu participare străină
Dispoziții care ne interesează în mod direct sunt: efectuarea de către aceste societăți a operațiunilor
valutare. Temeiul juridic pentru determinarea noțiunii de operațiune valutară îl constituie
Regulamentul BNR 4/2005.
Regulamentul definește operațiunile valutare după 2 criterii:

a. Criteriu material (in rem) - o operațiune este valutară atunci când operațiunea se efectuează în
valută sau cu o valută. Regulamentul 4/2005 ne spune că valuta e moneda națională a unui stat
străin / moneda unei unități monetare compozite cum sunt de exemplu DST-urile ale FMI. (DST
= drept special de tragere)
b. Criteriu personal (in personam) - este socotită operațiune valutară și cea care se efectuează în
lei între un rezident și un nerezident. În Regulamentul BNR 4/2005 sunt clasificate operațiunile
valutare în 2 mari categorii:
- Operațiuni valutare curente = sunt cele care se efectuează între rezidenți și nerezidenți și care
decurg din AJ la care particularitatea esențială e aceea că prestația uneia dintre părți este urmată
de o contraprestație imediată sau în orice caz determinată a celeilalte părți. Este operațiune
valutară și în cazul în care între un rezident și un nerezident este supusă unui termen de
executare, care afectează executarea obligației, dar asta nu înseamnă că acea contraprestație nu
este determinată, deci va fi executată la împlinirea termenului. Acestea au fost întotdeauna libere
- nu a existat un control direct al BNR, tocmai pentru că au presupus o contraprestație imediată.
- Operațiuni valutare de capital = sunt cele care urmează un regim special de supraveghere din
partea BNR. Ele au fost liberalizate treptat până foarte curând înainte de aderarea României la
UE, când ele au fost liberalizate treptat. Apoi au devenit libere, dar BNR păstrează anumite
atribuții de supraveghe și control. Nu mai sunt autorizate la mod efectiv fiecare operațiune, dar
există atribuțiuni de supraveghere și control ale BNR încă.
Ce intră la operațiuni valutare de capital între rezidenți-nerezidenți?

- Investițiile directe - investițiile străinilor în România + investițiile românilor în străinătate.
Investiția e socotită o operațiune valutară de capital care urmează regimul văzut anterior.
- Operațiunile cu instrumente financiare tranzacționate în mod curent pe piața de capital
(operațiuni cu acțiuni, obligațiuni sau alte titluri de valoare la care se aplică reglementările de la
investițiile de portofoliu) => și ele au o supraveghere din partea BNR
35
- Tot operațiuni valutare de capital - Operațiuni cu instrumente financiare tranzacționate în mod

curent pe piața monetară (operațiunile cu titluri de stat - investiții de portofoliu).
Încheierea operațiunilor valutare - condițiile de efectuare a operațiunilor valutare:

- O societate cu participare străină (rezidentă) în relația cu nerezidenți - ea poate efectua operațiuni
cu nerezidenți în mod liber, și curente, și de capital (dar operațiunile de capital sunt supuse unei
supravegheri generale de către BNR)
- Operațiunile încheiate de o societate cu participare străină în relațiile cu alți rezidenți - art. 3 din
Regulamentul 4/2005 prevede că operațiunile care decurg din vânzări de bunuri și prestări de
servicii între rezidenți se efectuează numai în monedă națională. Ori de câte ori avem un RJ
direct între rezidenți BNR protejează în mod firesc moneda națională și stabilește că plățile între
rezidenți se fac numai în monedă națională.
Societățile cu participare străină au acces direct la conturi bancare, ele au obligația de a efectua
operațiunile financiare prin transfer bancar. Există Regulamente care limitează circulația
numerarului în țările membre UE: Regulamentul 1889/2005 al PE și Consiliului privind
controlul numerarului la ieșirea și intrarea din Comunitate în principiu de până la 10.000 de
euro, dar cu anumite alte restricții si excepții.
Un alt principiu care se aplică aici este acela că operațiunile se pot efectua prin Bănci cu sediul în
țară sau prin Bănci cu sediul în străinătate; există și posibilitatea societății cu participare străină de
a-și depune capitalul social la o Bancă străină sau la o filială/sucursală a Băncii străine din România
- nu există restricții sub acest aspect, iar dreptul de dispoziție asupra activelor financiare din bănci e
liber, acest drept e liber, dar băncile sunt obligate să raporteze, în cazul băncilor din țară, BNR,
operațiunile care se efectuează peste un anumit prag valoric în vederea controlului cu privire la
proveniența banilor și cu privire la prevenirea evaziunii fiscale. În ultimul timp se remarcă o
înăsprire a controlului.
Aspecte legate de muncă și de personal
Ce regim juridic de muncă are personalul societăților cu participare străină? Trebuie făcută
distincție între situația personalului din celelalte SM UE + SEE + Elveția (i) și situația personalului
din state terțe (ii).
În ce privește (i) avem OUG 194/2002 privind regimul străinilor în România. Acest act normativ
prevede și ce înseamnă străin. După aderarea României la UE OUG 194/2002 s-a modificat, iar
noțiunea de străin se referă doar la persoane care nu cetățenie română sau cetățenia unui SM UE,
unui SM SEE sau cetățenia Elveției, deci aceste din urmă persoane nu sunt considerate străine.
Potrivit OUG 194/2002 sunt prevăzute condițiile în care personalul se poate angaja în țară. De
principiu există principiul libertății de circulație, în sensul că societățile pot angaja în mod
liber persoane din celelalte SM UE, deci accesul forței de muncă din celelalte SM UE + SEE +
Elveția e neîngrădit pe piața forței de muncă din România. Cel de al doilea act normativ aplicabil e
OUG 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre UE,
SEE și a cetățenilor Elveției.
În ce privește (ii), situația e total diferită. Aici sunt prevederi în OUG 194/2002, dar mai concret
avem în OG 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul
României. Pentru acești străini OG 25/2014 prevede că pentru ca ei să poată fi angajați la o
36
societate comercială română, inclusiv cu capital străin, să se obțină fie un aviz de angajare/fie un
aviz de detașare pentru angajatul străin, după cum e vorba din perspectiva DM de un CIM sau
doar o detașare a străinului pe teritoriul țării. Aceste avize, care au înlocuit permisele de muncă
(labour licence), sunt emise de Inspectoratul General pentru Imigrări. De reținut că numărul de
angajați străini care pot intra în țară, contingentul de lucrători străini care pot intra pe piața forței de
muncă din România, este stabilit anual prin HG. În prezent, este în vigoare HG 132/2022 privind
stabilirea contingentului de lucrători nou admiși pe piața forței de muncă din România, care prevede
un contingent de 100.000 de persoane. Ani de zile, până în urmă cu 2-3 ani, contingentul era de
maximum 5000-5500 de lucrători străini, apoi s-a trecut la 50.000. Există criză majoră de forță de
muncă.
Salarizarea personalului
În ce măsură plata salariului poate fi făcută în valută? Avem o distincție după cum e vorba de
salariații români la societățile cu participare străină sau salariații străini.
Salariații români: principiu: salariul poate fi făcut exclusiv în monedă națională. Este o
prevedere în Regulamentul BNR 4/2005, art. 3 care spune: plățile, încasările, transferurile și orice
alte asemenea operațiuni între rezidenți care decurg din remunerarea muncii prestate, indiferent de
RJ care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leul). Deci salariile, de
principiu, ale cetățenilor români se realizează în monedă națională. Avem 2 excepții :
a. Salariații români din zonele libere - Legea 84/1992 privind regimul zonelor libere - art. 32
prevede posibilitatea angajatorului din zonele libere de a angaja cetățeni români cu plata în
valută sau și în valută, adică și parțial în valută, dar și inclusiv în lei.
b. Personalul reprezentanțelor societăților comerciale și organizațiilor economice străine - HG
1222/1990 privind regimul impozitelor și taxelor aplicabile reprezentanțelor din România ale
societăților sau organizațiilor economice străine, precum și drepturile și obligațiile legate de
salarizarea personalului român - se prevede posibilitatea plății în lei a personalului român,
întrucât reprezentanțele sunt considerate rezidente dpdv valutar și deci plata se face între 2
persoane rezidente.
Salariații străini: pot fi plătiți in mod liber în lei / valută.
Dizolvarea și lichidarea societății
Art. 10 lit. c din OUG 92/1997 care conferă investitorilor străini cu titlu general, prin forma lor de
instituționalizare prin societăți comerciale, au dreptul de a transfera în străinătate în mod liber fără
niciun fel de restricții profiturile obținute în țară după plata impozitelor și taxelor prevăzute de legea
română.
În ce privește insolvența, situația e diferită după cum este vorba de raporturile între țările membre
UE și relațiile cu alte state. Ne vom limita la a menționa temeiul juridic.
- În ce privește raporturile cu SM UE - aplicabil este Regulamentul 848 din 2015 privind
procedurile de insolvență care se aplică de la 26 iunie 2017.
- În ce privește raporturile cu statele terțe - chestiunea insolvenței transfrontaliere e reglementată în
Titlul III (Insolvența Transfrontalieră) Capitolul II (Raporturile cu state terțe) din Legea 85/2014
privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. În domeniul insolvenței
transfrontaliere există o reglementare de soft law care a folosit ca model pentru acest capitol II
37
din Legea 85/2014, legea-model UNCITRAL privind insolvabilitatea internațională din 1997,
care a fost adoptată în cadrul UNCITRAL, care are și ghid de aplicare din 2013, ambele fiind
instrumente extrem de utile pentru analiza regimului juridic al insolventei transfrontaliere.
Soluționarea litigiilor în care sunt implicate societățile cu participare străină
Societățile cu participare străină au în primul rând posibilitatea de a se adresa instantelor de

judecată naționale.
Dacă se adresează instanțelor de judecată naționale reglementarea e diferită după cum e vorba de
raporturi cu alte SM UE / state terțe.
În relația cu SM UE se aplică Regulamentul 1215/2012 al PE și al Consiliului privind competența

judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
În relația cu statele terțe aici sunt incidente dispozițiile art. 1066-1082 Cartea VII CPC (procesul
civil internațional).
O a doua posibilitate este și foarte frecvent utilizată de societățile cu participare străină, aceea de a
soluționa litigiile prin intermediul arbitrajului: ad-hoc sau instituționalizat. Dacă e vorba de cel
instituționalizat se poate apela la Curtea de arbitraj comercială internațională de pe lângă Camera de
Comerț și Industrie a României, care are reguli de procedură arbitrală în vigoare începând de la 1
ianuarie 2018. Sunt puțin peste 100 de arbitri pe lista Curții de la București. Când nu se apelează la
competența Curții de la București foarte frecvent se apelează la competența internațională de
arbitraj a Camerei de Comerț internaționale din Paris, care are reguli de arbitraj proprii din 1 martie
2017 în vigoare, modificate de la 1 ianuarie 2021.
În ce privește arbitrajul ad-hoc se aplică Regulile de arbitraj ale UNCITRAL din 1976, care au fost
amendate în 2010 și 2014 și care conțin prevederi foarte importante în materia arbitrajului ad-hoc.
Participarea societăților străine la activități comerciale pe teritoriul țării
Când am discutat la primul curs despre libertatea comerțului internațional ne-am referit la cele 2
laturi majore: (i) participanții români pe piața internațională + (ii) participanții străini pe piața
română.
Nu ne vom referi aici la participarea strict contractuală, pentru că nu sunt reglementări abundente și
nu sunt de principiu restricții.
Ne vom referi la formele instituționalizate de participare a persoanelor juridice străine de regulă la

activități comerciale pe teritoriul României. Avem 3 forme instituționalizate de care ne vom ocupa:
- Filialele societăților comerciale străine în România
- Sucursalele societăților comerciale străine în România
- Reprezentanțele societăților comerciale străine în România
38
Filialele societăților comerciale străine în România
Regimul juridic al filialelor este numai menționat ca existență în art. 42 din Legea 31/1990 în sensul
că: filialele sunt societăți cu personalitate juridică care se înființează în una din formele de
constituire prevăzute de legea română. Atât prevede Legea 31/1990, deci trebuie completată cu alte
prevedere care sunt specifice pentru filialele societăților străine în România,
Definiție a filialei din România a unei societăți străine = filiala din România a unei societăți
comerciale străine este o societate cu personalitate juridică proprie, română, distinctă de
personalitatea juridică a societății mamă din străinătate, dar care se află sub controlul
societății mamă în forme specifice.
Sunt 2 elemente care caracterizează dpdv juridic filiala unei societăți străine în țară:
- 1. Filiala are personalitate juridică proprie. Este PJ de sine stătătoare. Are calitatea de subiect de
drept distinct de societatea mamă din străinătate => Consecințe pe plan juridic: are patrimoniu
propriu diferit de cel al societății mamă din străinătate și în temeiul acestui patrimoniu filiala
poate acționa în raporturile cu terții în nume propriu și pe seama ei însăși.
- Dpdv al DIP, al legii aplicabile statutului organic, art. 2580 coroborat cu art. 2571 NCC: statutul
organic al filialei este supus legii statului pe teritoriul căruia și-a stabilit propriul sediu,
independent de sediul societății mamă din străinătate.
- 2. Asupra filialei societatea mamă exercită un control - acesta este și sensul etimologic al
cuvântului filială, filius, filii, care înseamnă fiu în latină - deci controlul pe care părintele îl
exercită asupra copilului său. Ce înseamnă acest control și cum se exercită? Sunt modalități
extrem de diferite dpdv juridic și practic. Frecvent controlul se exercită prin capitalul social,
adică societatea mamă deține majoritatea capitalului social al filialei, mergând până la 100% din
capitalul filialei, dar sunt posibile și alte forme de control: faptul că societatea mamă deține
majoritatea dreptului de vot în organele de conducere sau administrare sau are dreptul să
numească/să revoce membrii organelor de conducere sau de control.
Raportul juridic dintre filială și societatea mamă din străinătate e complex. Analiza dpdv juridic +
economic:
Dpdv juridic, particularitatea e cea pe care am spus-o: filiala are personalitate juridică proprie, dar
se află sub controlul societății mamă.
Dpdv economic, filiala are o autonomie relativă față de societatea mamă din străinătate. Asta se
referă la faptul că există o latură de autonomie, dar și o latură de dependență. Cea din urmă latură
este dată de controlul pe care societatea mamă îl exercită: societatea mamă stabilește capitalul social
al filialei + obiectul ei de activitate + modul în care filiala își desfășoară activitatea. Autonomia
economică e dată de faptul că având personalitate juridică proprie și participând în nume propriu la
circuitul comercial e obligată potrivit legii contabilității să aibă documente contabile și financiare
proprii, adică are buget propriu de venituri și cheltuieli, are bilanț contabil propriu distinct de cel al
societății mamă, care trebuie mereu depus la autoritățile fiscale române așa cum se întâmplă cu
toate societățile comerciale. E drept ca în general, societatea mamă are obligația în țara ei, mutandis
mutandis se aplică și societăților române cu filiale în străinătate, ea va trebui să depună documente
consolidate => pentru întreaga activitate.
39
Constituirea filialei
- procedura e în mare cea a constituirii unei societăți de naționalitate română, cu precizarea că în

actul constitutiv trebuie menționat în mod explicit caracterul de filială și modul în care se
exercită controlul de către societatea mamă străină asupra filialei sale din țară
- În Ordinul Ministrului Justiției 2594/C/2008 pentru aprobarea normelor metodologice privind
RC - aici se analizează punct cu punct care sunt documentele de depus când se înregistrează în
RC o filială a unei societăți străine și cum să fie întocmite.
Funcționarea filialei
- coordonate majore:
1. Filiala e supusă dpdv contabil legii contabilității 82/1991 și anume ea trebuie să întocmească
documentele contabile în limba română, în moneda națională potrivit regulilor prevăzute în
România. Au anumite facilități, care s-au extins oarecum și pentru societățile române, dar nu
prea sunt folosite, și anume posibilitatea de a avea un an financiar diferit de anul calendaristic,
adică nu începe la 1 ianuarie și se termină la 31 decembrie, de obicei începe la 1 aprilie și se
termină la 31 martie, dar poate începe și în iulie și să se termine la 30 iunie. Există flexibilitate
în legea contabilității privind filialele societăților străine.
2. Dpdv al regimului valutar, Regulamentul BNR 4/2005 prevede că filiala e rezidentă. Deși este
controlată de societatea mamă din străinătate filiala este PJ română, deci rezidentă dpdv valutar
și deci intrând în raporturi cu alte societăți române => raporturi între 2 persoane rezidente.
3. În ce privește dreptul de proprietate pe care l-ar avea asupra terenurilor din țară: ea este supusă
regimului societăților de naționalitate română. Este PJ română.
4. Sunt și anumite investiții în formă contractuală, cum sunt cele în domeniul petrolului sau al
minelor pe Legile 238/2004 (legea petrolului) sau pe Legea 85/2003 (legea minelor), care
prevăd că atunci când o societate străină are o investiție exclusiv contractuală în țară ea este
obligată să își deschidă aici și o sucursală/o filială.
Regimul sucursalelor
A doua formă de participare a societăților comerciale străine la activități comerciale

instituționalizate pe teritoriul României.
Legea 31/1990 menționează sucursala în art. 43: sucursalele sunt dezmembrăminte fără
personalitate juridică ale societăților și se înregistrează în RC. Trebuie completat cu alte dispoziții
legale.
Definiția sucursalei unei societăți străine în România = sucursala unei societăți străine în
România este un sediu secundar al societății mamă din străinătate lipsit de personalitate
juridică proprie care beneficiază însă de un capital ce îi este afectat în întregime de către
societatea mamă și care posedă o anumită autonomie juridică și economică față de societatea
mamă.
Cele 2 elemente majore definitorii ale sucursalei:

- 1. Dpdv al personalității juridice, sucursala nu are personalitate juridică proprie. Nu este subiect
de drept distinct de societatea mamă din străinătate. Nu are patrimoniu propriu, în sens juridic de
40
patrimoniu, dar beneficiază de un capital social propriu, adică de o masă de bunuri care îi este
afectată în exclusivitate de către societatea mamă și pe temeiul căreia sucursala poate să-și
desfășoare activitatea în țară.
- Pe planul DIP, consecința faptului că sucursala nu are personalitate juridică proprie este - art.
2580 NCC - statutul organic al sucursalei este supus legii naționale a societății mamă din
străinătate. => sucursala nu are naționalitate română, deci are naționalitatea societății mamă din
străinătate.
- 2. Depedența pe care sucursala o are față de societatea mamă. Și aici dependența se exprimă
dpdv juridic și dpdv economic.
- În ce privește subordonarea sucursalei față de societatea mamă - este dependentă de societatea
mamă din străinătate, pentru că neavând un patrimoniu propriu, ea nu este subiect de drept
distinct de societatea mamă, nu are creditori și debitori proprii, ci sunt debitorii și creditorii
societății mamă, cu anumite particularități. Deci reținem că sucursala participă la RJ cu terții
întotdeauna pe seama societății mamă (e esențial), deci efectele AJ întocmite de sucursală se
produc în patrimoniul societății mamă, dar poate acționa fie ca mandatar (adică pe seama și în
numele societății mamă), fie în nume propriu al sucursalei și pe seama societății mamă, dar în
acest ultim caz pe temeiul unei relații specifice de comision de tip societar (sunt anumite efecte
care se produc exclusiv cu privire la sucursală, dar efectele patrimoniale rămân întotdeauna pe
seama societății mamă).
- Avem și câteva elemente de autonomie economică și juridică față de societatea mamă din
străinătate, autonomia fiind dată de capitalul pe care societatea mamă îl afectează sucursalei în
exclusivitate și care îi permită să facă AJ: adică vânzări și cumpărări de bunuri, executări de
lucrări, prestări de servicii în funcție de obiectul de activitate al societății mamă și implicit și al
sucursalei, spre deosebire de reprezentanțe unde asemenea operațiuni de vânzări, servicii, lucrări
nu pot fi făcute de reprezentanță.
- Autonomia este și juridică - autonomia se manifestă cel puțin sub 2 aspecte esențiale:
a. Sucursala are o capacitate proprie de subiect de drept limitată, care se exprimă prin faptul că ea
poate fi acționată direct în justiție pentru operațiunile efectuate în țara de reședință. Avem art.
1066 alin. (3) CPC potrivit căruia instanțele române sunt competente pentru a judeca orice
cereri privind activitatea la sediu secundar al sucursalei unei societăți străine în România.
b. Sucursala poate fi supusă unei proceduri propri separate de dizolvare și lichidare, inclusiv prin
faliment, prin procedura falimentară, independent de societatea mamă din străinătate. Vom
vedea că reciproca nu e valabilă: dacă societatea mamă dă faliment obligatoriu dă faliment și
toate sucursalele ei oriunde ar fi. Dar dacă sucursala e supusă unei proceduri de gradul II de
faliment poate să nu afecteze societatea mamă.
- Dpdv economic, sucursala are neîndoielnic și ea o autonomie gestionară în condițiile stabilite de
societatea mamă; sucursala întocmește și ea documente contabile proprii pe care e obligată să le
depună la administrația financiară română.
Constituirea sucursalelor
Pentru ca o sucursală a unei societăți comerciale străine să se constituie în România avem 2 condiții
de îndeplinit:
1. Trebuie ca legea care guvernează statutul organic al societății mamă din străinătate să permită
constituirea de sucursale ale acelei societăți în străinătate. Ideea este exprimată în art. 44 din
LSC. Dacă prima condiție e îndeplinită apoi:
2. Constituirea se face potrivit legii române. Procedura de constituire a sucursalei în România se
face potrivit legii române.
41
Înființarea trebuie să urmeze procedura menționată în cele 3 acte normative esențiale aplicabile:
- Legea 26/1990 privind registrul comerțului care prevede obligativitatea înregistrării sucursalei în
RC
- Legea 31/1990 care prevede obligația de înregistrare în RC
- Detaliile privind înregistrarea sunt prevăzute în Ordinul Ministrului Justiției 2594/C/2008
În mod esențial în denumirea sucursalei trebuie să se menționeze calitatea ei de sucursală și sediul

societății mamă din străinătate, adică sediul principal. Este art. 37 din Legea 26/1990 care prevede
această regulă.
- Sunt Bănci străine, nu puține și chiar importante în planul activității bancare în România: ING
Bank este sucursală a ING Bank NV (societate pe acțiuni) din Olanda cu sediul în Amsterdam.
Denumirea oficială a sucursalei din România este ING Bank NV Amsterdam sucursala București.
În ce privește capacitatea de folosință a sucursalei, adică aptitudinea generală și abstractă de a avea

drepturi și obligații - aici situația este complexă dpdv juridic în ce privește conținutul capacității de
folosință: adică spunem că pe capul sucursalei sunt aplicabile 2 legi: legea străină (pentru că ea este
PJ străină) și legea română (prin condiția juridică a străinului PJ străină în România).
- Prima latură: Conținutul capacității de folosință: pentru că sucursala e supusă dpdv al legii
aplicabile (lex causae) legii societății mamă (legea aplicabilă statutului organic), capacitatea de
folosință este supusă legii societății mamă din străinătate cu următoarele consecințe juridice:
- a. Sucursala nu poate face în România decât acele acte și fapte de comerț pe care le poate
face societatea mamă în țara ei de sediu. Deci ceea ce am învățat la recunoașterea drepturilor
dobândite în străinătate: nu poate avea o persoană mai multe drepturi în România decât are în
propria ei țară. Totuși societatea mamă poate să îi delege o capacitate de folosință mai restrânsă,
nu mai extinsă; se poate să o lase să facă chiar mai puține acte decât face societatea mamă în
străinătate, dar nu mai multe.
- b. Sucursala este strâns legată prin capacitatea ei de societatea mamă - dacă societatea
mamă își încetează capacitatea de folosință, inclusiv pe cale falimentară, în mod automat își
încetează și sucursala capacitatea ei de folosință. Reciproca nu e valabilă.
- A doua latură e dată de activitatea, funcționarea pe teritoriul țării a sucursalei. Funcționarea

pe teritoriul țării a sucursalei este supusă legii române prin condiția juridică a străinului PJ în
România. În principiu, se aplică regimul național în sensul că în cea mai mare parte a cazurilor i
se aplică regimul pentru celelalte societăți, dar cu particularități:
- a. Dpdv al regimului contabil, adică Legea 82/1991 menționează că sucursala e obligată să-și
țină o contabilitate în monedă națională, în limba română și potrivit prevederilor de contabilitate
ale legii române.
- b. Dpdv valutar, deși e PJ străină, are personalitatea juridică a societății mamă din străinătate, ea
este rezidentă dpdv valutar potrivit Regulamentului BNR 4/2005. Consecința: raportul juridic cu
ceilalți rezidenți e raport între rezidenți => societatea mamă care are o sucursală pe teritoriul
țării este rezidentă dpdv valutar. Proful a avut litigii cu plata TVA-ului, pentru că nu se aplică
principiul reverse payment, care se aplică de regulă dacă relația e cu un străin, ci se aplică
regulile normale, deci se plătește TVA ca și în relația cu un alt rezident.
- c. În ce privește drepturile asupra terenurilor, sucursala poate avea drepturi asupra terenurilor în
măsura în care acest drept îi este permis societății mamă din străinătate.
42
- d. În ce privește regimul fiscal, CF și CPF sunt aplicabile. Se aplică art. 8 din CF care califică
sucursala ca fiind un sediu permanent al PJ străine în țară cu toate consecințele care apar. Trebuie
înregistrată dpdv fiscal și trebuie să plătească impozit pe venitul obținut în țară, pe venitul aferent
activității din România, pe principiile aplicabile la modul general impozitului pe venit.
- e. În ce priveșe soluționarea litigiilor: soluționării litigiilor sucursalei îi sunt aplicabile ideile
menționate înainte. Sucursala, având mică capacitate de folosință, se poate înfățișa în fața
instanțelor judecătorești și arbitrare române - este art. 56 alin. (2) din CPC, care vorbește de
entitățile fără personalitate juridică care au capacitate procesuală în țară, deci pot apărea ca
reclamanți și pârâți în fața instanțelor române. De asemenea, pe art. 1066 alin. (3) CPC
sucursalele pot fi chemate în judecată, în calitate de pârât, în fața instanțelor române, aceasta
prevedere este tradițională în dreptul român (este favorabilă reclamantului român, care dacă a
intrat în relație cu o sucursală a unei PJ străine nu este obligat să meargă la sediul societății
mamă din străinătate, ci se va adresa la sediul secundar, la sediul sucursalei din România).
Curs 5
1.03.2022
Regimul reprezentanțelor societăților comerciale străine în România
Definiție: Reprezentanța e un sediu secundar al societății mamă din străinătate lipsit de

personalitate juridică proprie, care nu are capital distinct de cel al societății mamă, care poate
efectua numai operațiuni de reprezentare a societății mamă față de partenerii săi comerciali
din România.
Elemente definitorii ale reprezentanțelor:
1. Reprezentanța nu are personalitate juridică proprie - este o prelungire a personalității

juridice a societății mamă din străinătate. Nu are calitatea de subiect de drept distinct de
societatea mamă din străinătate și dpdv al DIP e supusă lex causae a societății mamă din
străinătate.
Comparație cu filiale și sucursale

- Deosebire esențială față de filiale: filialele au personalitate juridică proprie
- Asemănare cu sucursalele: sucursalele nu au personalitate juridică proprie
2. Nu pot efectua acte de comerț în nume propriu. Ele nu pot acționa decât în calitate de
reprezentant al societății mamă din străinătate, adică acționează întotdeauna în numele societății
mamă (nomine alieno) și pe seama societății mamă din străinătate => e mandatar al societății mamă
din străinătate.
Comparație:
- Deosebire esențială față de filiale: filiala are personalitate juridică proprie => poate efectua AJ
atât în numele societății mamă, cât și în nume propriu (al filialei)
- Asemănare cu sucursalele: sucursalele nici ele nu acționează în nume propriu. Avem și o oarecare
deosebire aici față de sucursale: totuși la reprezentanțe mereu acționează pe seama societății
mamă. Sucursala acționează și ea pe seama societății mamă, dar poate acționa și în numele
societății mamă (ca mandatar), dar și în nume propriu (al sucursalei) în calitate de comisionar de
43
tip societar, ceea ce nu se întâmplă în cazul reprezentanței (care acționează întotdeauna doar in
numele și pe seama societății mamă în calitate de mandatar).
3. Reprezentanțele nu au capital propriu distinct de cel al societății mamă. Ele au doar bunuri
strict necesare pentru desfășurarea activității de reprezentare în țară. Trebuie să existe un birou,
dotările necesare pentru funcționare, dar nu putem vorbi de un capital propriu, căci nu vorbim de o
universalitate de bunuri așa cum se pune problema atunci când vorbim de noțiunea de capital social.
Comparație:
- Deosebire față de filiale: filialele au capital propriu
- Deosebire față de sucursale: sucursalele au și ele capital propriu, pot desfășura o activitate, chiar
dacă pe seama societății mamă, și în nume propriu ca un comisionar.
Dpdv juridic, relația dintre reprezentanță și sucursală nu se confundă. Sucursala are sau poate avea
un capital propriu, spre deosebire de reprezentanță care nu are.
Deosebiri esențiale rezidă în faptul că reprezentanța nu se înregistrează în RC, sucursala și filiala se

înregistrează în RC (Registrul comerțului). De asemenea, reprezentanța nu se încadrează în
categoria investițiilor străine în țară (aici nu avem aport de capital; pentru a exista investiție străină
trebuie să existe capital), totuși filialele și sucursalele se încadrează în categoria investițiilor străine
în țară.
Temeiul juridic al activității reprezentanțelor îl constituie art. 44 din Legea 31/1990 care
menționează reprezentanțele ca fiind o formă de reprezentare a societăților sau a PF străine în
general în România. Temeiul juridic principal îl constituie 2 acte normative vechi din primăvara
anului 1990: Decretul-lege 122/1990 privind autorizarea și funcționarea în România a
reprezentanțelor societăților și organizațiilor economice străine + HG 1222/1990 privind regimul
impozitelor și taxelor aplicabile reprezentanțelor din România ale societăților sau organizațiilor
economice străine, precum și drepturile și obligațiile legate de salarizarea personalului român.
Constituirea și funcționarea reprezentanțelor
Pentru ca o reprezentanță să se poată deschide pe teritoriul țării o primă condiție e ca legea țării
societății mamă să permită ca acea societate să constituie reprezentanțe în străinătate. Aceasta
este ideea care se desprinde din art. 44 din Legea 31/1990 => este supusă legii statutului organic al
societății mamă.
Dacă prima condiție e îndeplinită și în imensa majoritate a cazurilor este îndeplinită, pentru că în
toată lumea civilizată se permite prin lege să se constituie reprezentanțe în străinătate. Apoi
procedura de constituire a reprezentanțelor în țară e supusă legii române - în primul rând
prevederilor din Decretul-lege 122/1990 și HG 1222/1990.
Etape procedurale de îndeplinit:

1. Cererea pe care societatea mamă trebuie să o formuleze. Este posibil ca cererea să fie făcută
de către o singură societate din străinătate, poate fi și o PF care să solicite reprezentanță în țară
sau poate fi o cerere comună făcută de mai multe societăți sau mai multe PF => reprezentanță
comună
44
În cererea de formulat - conținutul cererii e reglementat relativ în detaliu în Decretul-lege 122/1990

și anume în esență societatea mamă trebuie să menționeze atributele ei de identificare (denumire,
sediu) + să menționeze obiectul de activitate al reprezentanței (ce anume dorește să confere
reprezentanței dpdv al atribuțiilor comerciale), durata de funcționare a reprezentanței, numărul și
funcțiile persoanelor care urmează să încadreze această reprezentanță cu toate datele lor de
identificare.
La cerere trebuie anexate câteva documente esențiale menționate tot în Decretul-lege 122:
- Să depună documentele ei constitutive ale societății mamă din străinătate - actul constitutiv,
contractul de societate, statutul => pentru a verifica care e situația legală a societății mamă.
- Apoi trebuie să depună un atestat din partea Camerei de comerț sau a altui organ reprezentantiv
din țara de sediu din care să se confirme existența legală a societății mamă în țara de origine.
- Apoi trebuie adus un certificat de bonitate - document care se eliberează de o Bancă care
deservește societatea mamă în străinătate, trebuie să fie o Bancă recunoscută, și care să
menționeze faptul că societatea mamă își desfășoară în mod curent activitatea comercială, deci
nu se află în procedură de insolvență sau în procedură de încetare în fapt a plăților
- Apoi trebuie depuse și împuternicirile, de principiu autentice, pentru persoanele care urmează să
încadreze reprezentanța.
2. Etapa legată de autorizarea, verificarea cererii de autoritatea română competentă.

Autoritatea română competentă este un Minister care și-a tot schimbat denumirea și atribuțiile =>
astăzi competența de a verifica cererea + acordarea autorizației de funcționare aparține Ministerului
Antreprenoriatului și Turismului pe temeiul HG 1327/2021.
Ministerul trebuie să răspundă în 30 de zile de la înregistrarea cererii. Dacă cererea de eliberare a

autorizației e refuzată, refuzul trebuie să fie motivat. Dacă cererea e admisă atunci se va elibera
autorizația de funcționare.
Autorizația de funcționare are un conținut legal stabilit de Decretul-lege 122/1990 în care trebuie
menționat, în afara de atributele de identificare ale societății mamă, trebuie indicat obiectul de
activitate al reprezentanței, adică ce anume se permite să efectueze reprezentanta pe teritoriul
țării, care sunt condițiile de exercitare a activității în țară, durata reprezentanței și sediul
reprezentanței din România => elemente esențiale pentru configurarea capacității ei de a
desfășura acte pe teritoriul țării.
De regulă, autorizația se emite pe 1 an calendaristic, dar și se poate elibera pe mai mulți ani dacă se
solicită, nu mai puțin de 1 an calendaristic.
3. Etapa de înregistrară fiscală, financiară a reprezentanței. Decretul-lege 122/1990 spune că

reprezentantă se înregistrează la Administrația financiară în a cărei rază teritorială își are sediul.
Reprezentanța e suspusă verificării din partea autorităților fiscale române așa cum se întâmplă și în
cazul filialelor și sucursalelor.
După 1997 nu mai există obligativitatea înregistrării reprezentanțelor la Camera de comerț și

industrie a României. Până în 1997 când a intervenit o modificare a Decretului-lege 122, era
obligatorie și înregistrarea la Camera de comerț și industrie. Înregistrarea la Camera de Comerț și
industrie nu avea un caracter de înregistrare fiscală, așa cum se întâmpla și continue să se întâmple
în ce privește înregistrarea la Administrația financiară, ci era o înregistrare în scop statistic, de
45
publicitate, pentru că această Cameră de comerț și industrie a emis și continuă să emită buletine în
care sunt menționate principalele reprezentanțe care funcționează în România și care arată ca un
buletin informativ pentru cine dorește să aibă RJ cu reprezentanțele respective.
!!! Reprezentanțele nu se înregistrează în RC, se opresc aici la Administrația financiară.
Obiectul de activitate al reprezentanțelor
E stabilit prin autorizația de funcționare. Esențial e că reprezentanța nu poate face mai multe acte
juridice în România decât se permite societății mamă în țara ei de origine + nu poate face mai mult
decât i se permite în autorizație: în autorizație i se poate permite la fel sau mai puțin decât i se
permite societății mamă în străinătate, niciodată mai mult.
În ce privește activitatea, în CF (Legea 227/2015) și în Normele metodologice de aplicare a Codului

fiscal aprobate prin HG 1/2016 se prevede limpede că reprezentanțele nu pot desfășura activități
de producție, de comerț sau de prestare de servicii. Acestea, dacă ar fi făcute de societatea
mamă, se pot face doar prin deschiderea unor societăți comerciale, de regulă un SRL pe teritoriul
țării.
Ce mai are dreptul să facă reprezentanța?

- Are dreptul să facă numai AJ și fapte materiale de reprezentare a societății mamă pe teritoriul
țării
- Adică poate să emită și să primească oferte și comenzi - este activitatea ei esențială.
- Poate negocia și să încheie contracte comerciale pe bază de împuternicire specială din partea
societății mamă, pentru că acționează ca un mandatar.
- Reprezentanța face acte de publicitate comercială, de reclamă, de public relations, de informare a
publicului în legătură cu domeniile de activitate ale societății mamă.
Avem reprezentanțe în domeniul asistenței tehnice și service-ului; principalii producători de bunuri

de larg consum au reprezentanțe pe teritoriul țării, dacă ele desfășoară activități de comerț pe
teritoriul României; sunt reprezentanțe și în domeniul transporturilor internaționale și expedițiilor
internaționale (aici avem cele mai multe); avem reprezentanțe și în domeniul serviciilor de turism
și în domeniul serviciilor de presă. În general serviciile (agențiile) de presă străină au reprezentanțe
pe teritoriul țării.
Cu asta ne-am întâlnit și la sucursale: problema capacității de folosință a reprezentanței și condiția

ei juridică pe teritoriul țării
Sub acest aspect, pe capul reprezentanței se întrunesc 2 legi: (i) legea străină a societății mamă care
guvernează statutul organic al societății mamă și guvernează implicit și statutul organic al
reprezentanței + (ii) legea română prin condiția juridică a străinului pe teritoriul României.
Capacitatea de folosință a reprezentanței este ca lex societatis, legea societății mamă din
străinătate => cu consecințe:
a. Obiectul de activitate al reprezentanței nu poate fi decât concordant cu obiectul de activitate al
societății mamă: mai mult nu, dar mai puțin da.
b. Reprezentanța acționează în numele și pe seama societății mamă ca reprezentant al acesteia
46
c. Dacă societatea mamă își încetează existența în străinătate încetează automat ex lege și
activitatea reprezentanțelor ei din străinătate.
Pentru că reprezentanța își desfășoară activitatea pe teritoriul României - intră în funcțiune pachetul
de acte normative care constituie condiția juridică a străinului, fie că este PF /fie că este PJ
=> principale coordonate ale condiției juridice a străinului:
1. Dpdv al activității contabile, reprezentanțele sunt supuse, ca și sucursalele, Legii contabilității
82/1991 care le califică ca fiind subunități fără personalitate juridică ale persoanelor fizice sau
juridice străine. Sunt obligate să își țină activitatea în conformitate cu dispozițiile legii
contabilității.
2. Dpdv valutar, reprezentanțele sunt rezidenți în România. Avem Regulamentul BNR 4/2005.
Deci o societate străină care are pe teritoriul țării o reprezentanță, așa cum este și la sucursale,
societatea străină este socotită rezident și deci activitatea ei pe teritoriul României este supusă
relațiilor între rezidenți cu toate consecințele, de ex, pe tărâmul plății TVA. Au fost litigii cu
Administrația financiară română, pentru că nu au plătit TVA aferent actelor juridice încheiate,
crezând că au calitatea de străin, dar pentru că au reprezentanță pe teritoriul țării, au calitate de
rezidenți.
3. În ce privește impozitarea, reprezentanțele trebuie să se înregistreze la Administrația financiară
română. În CF avem Titlul VI privind impozitul pe veniturile obținute din România de
nerezidenți și impozitul pe reprezentanțele firmelor străine. Este un titlu consistent.
În ce privește reprezentanțele, la un moment dat au plătit un impozit în funcție de numărul de

personal, dar de la adoptarea noului CF plătesc o sumă fixă, forfetară: 18.000 de lei pe an,
indiferent de numărul de persoane care sunt încadrate la acea reprezentanță.
Regimul personalului reprezentanțelor
Reprezentanțele pot angaja personal român sau străin în mod liber, asta spune Decretul-lege 122.
În ce privește personalul român, personalul român poate fi plătit nu numai în lei, poate fi plătit și în
valută - este una dintre cele 2 excepții, menționate atunci când am vorbit de salarizarea personalului
străin și am spus că potrivit Regulamentului BNR 4/2005, care prevede că în România, plățile,
încasările, transferurile precum și salariile se plătesc în monedă națională, excepțiile fiind: zonele
libere și reprezentanțele. Dacă era o consecință directă ar fi însemnat că ele nu se pot plăti decât în
lei. Dar li se permite să plătească salarii și în valută inclusiv pentru personalul român.
În ce privește personalul străin, aici intrăm în regulile generale - depinde cum sunt din alte SM UE,
SEE și Elveția sau state terțe:
- Dacă sunt din SM UE, SEE și Elveția: aici este vorba de un liber acces;
- Dacă sunt din țări terțe: intră în discuție permisele de muncă, adică autorizațiile de muncă pe care
le prevedea Decretul-lege 122/1990 și care în momentul de față au forma autorizațiilor de
delegare/de detașare în cadrul contingentului admis prin HG anuală.
Răspunderea civilă a reprezentanțelor
Reglementată tot de Decretul-lege 122. Societatea mamă răspunde sub 2 aspecte pentru actele
reprezentanțelor.
47
Societatea mamă răspunde pentru actele și activitatea reprezentanței sale din România (firmele
străine, spune Decretul 122, răspund pentru actele și activitatea reprezentanțelor lor din România) -
răspunderea poate fi contractuală sau delictuală, pentru că legea nu distinge. În funcție de
eventualele efecte ale AJ care se produc, fie pe tărâmul contractual, fie pe tărâm delictual, societatea
mamă răspunde.
Societatea mamă răspunde pentru actele ilicite ale personalului reprezentanțelor atunci când
aceste acte se desfășoară în contextul sau în legătură cu activitatea reprezentanței - art. 9 din
Decretul-lege 122 => o formă de RCD a comitentului pentru fapta prepusului. Societatea mamă e
comitent pentru prepusul său, pentru angajații reprezentanței din România.
Soluționarea litigiilor în care sunt implicate reprezentanțele
Art. 56 alin. (2) din CPC permite entităților fără personalitate juridică să aibă calitatea de reclamant
în fața instanțelor române => au capacitate procesuală de folosință (pot sta în proces).
Reprezentanțele au capacitate procesuală pasivă pe temeiul art. 1066 alin. (3) din CPC (Instanțele
române sunt de asemenea competente pentru a judeca orice cerere privind activitatea la sediul
secundar al unei persoane juridice neavând sediul principal în România, când acest sediu secundar
este situat în România la data introducerii cererii.) care se referă la procesul civil internațional și
deci ele pot fi chemate în judecată de cocontractanți, de persoanele cu care intră într-un RJ în țara de
sediu a reprezentanței, adică în România. Asta înseamnă o reglementare favorabilă pentru
reclamantul român.
Titlul 3 - Regimul juridic al contractelor de comerț internaționale (al contractelor comerciale

internaționale)
Aici la teoria generală a contractelor de comerț internațional nu se va referi la încheierea

contractului în general. Vom vorbi de mecanismul de încheiere a contractelor în titlul 4 al cursului
atunci când vom vorbi despre contractele speciale în comerțul internațional și vom vorbi de
Convenția de la Viena din 1980 privind vânzarea internațională de mărfuri - aceste reglementări
sunt și cele de drept comun, pentru că de acolo au pornit și celelalte aspecte care s-au creat dincolo
de contractul de vânzare.
Conținutul contractelor de comerț internațional
Cu titlu general, conținutul contractelor îl formează clauzele contractuale și clauzele se pot clasifica
în 3 mari categorii:
1. Clauze generale - adică acele clauze întâlnite la toate contractele de comerț internațional.
2. Clauze specifice - se întâlnesc doar la anumite tipuri de contracte comerciale internaționale
3. Mențiuni finale - care sunt în general comune tuturor tipurilor de contracte.
În ce privește conținutul contractului funcționează principiul libertății contractuale: părțile sunt

libere să încheie sau să nu încheie un contract și dacă îl încheie sunt libere să stabilească conținutul
său.
48
În materie comercială, principiul libertății contractelor poate fi limitat prin reglementări

imperative cum sunt:
- cele care țin de protecția consumatorului
- disciplina contractuală
- reprimarea clauzelor abuzive
- protecția concurentei loiale
- controlul prețurilor în anumite domenii de activitate economică; este o chestiune de actualitate,
pentru că se pune problema în fiecare zi legată de prețul energiei electrice și gaze, domeniu
comercial liberalizat și se pune problema unui control al prețurilor în aceste sectoare economice,
inclusiv a apărut ideea de revenire la prețurile reglementate ca înainte de anul 2021
- sunt reglementările valutare
- Reglementările privind autorizațiile de import-export
- => toate sunt norme de aplicație imediată; ele se impun indiferent de legea aplicabilă
contractului: indiferent de lex contractus, poate fi legea română, legea străină => dacă acel
contract are legătură cu dreptul român aceste prevederi se vor aplica cu prioritate. Nu avem
niciodată libertate absolută în materia comerțului.
În ce privește clauzele generale, ele se împart in 2 mari categorii:

a. Clauze privind obiectul material al contractului: bunul, lucrarea sau serviciul care fac obiectul
contractului.
b. Clauze care țin de obiectul pecuniar al contractului: clauze privind prețul indiferent de forma pe
care prețul respectiv îl poate îmbrăca; este vorba de preț atunci când vorbim de un contract
vânzare cumpărare; este vorba de un tarif atunci când vorbim de un serviciu; avem un onorariu
atunci când vorbim despre executarea unei lucrări; dobânda bancară e și ea un preț; și prima de
asigurare e un preț; și comisionul e un preț; formele de obligații pecuniare sunt diferite de la un
contract la altul.
Clauzele specifice sunt cele întâlnite în anumite contracte de comerț internațional și aici intră
clauzele de preîntâmpinare și de soluționare a litigiilor, clauze arbitrale, clauze de determinare a
legii aplicabile contractului (electio iuris), clauze privind autorizațiile de import-export, etc.
În mențiunile finale intră de obicei prevederile care țin de limba contractului, numărul de
exemplare, regimul semnării contractului.
Clauzele specifice în contractele comerciale internaționale încheiate pe termen mediu și lung

- clauzele asigurătorii împotriva riscurilor
Contractele de comerț internațional sunt în cea mai mare parte contracte încheiate pe termen mediu
și lung. Prin aceasta se deosebesc în mod esențial de contractele civile, care sunt în general
contracte uno ictu, încheiate dintr-o dată sau încheiate pe termen scurt. Potrivit Reglementărilor
BNR, contractele pe diferite termen au următoarele termene:
• Termen scurt înseamnă până la 1 an.
• Termen mediu înseamnă între 1-5 ani
• Termen lung înseamnă contracte a căror executare e eșalonată pe o perioadă mai mare de 5 ani.
În contractele încheiate pe termen mediu și lung pot apărea anumite evenimente imprevizibile,
independente de culpa vreuneia dintre părți care sunt de natură a perturba echilibrul contractual
stabilit inițial de părți. Aceste evenimente se numesc riscuri.
49
Ce sunt riscurile?
- sunt evenimente pe care le trăim din ce în ce mai accelerat, profund în viața economică și toate
aceste evenimente se exprimă în conceptul juridic de risc și au consecințe asupra executării
contractelor de comerț internațional și asupra terminării (încetării) acestor contracte
Definiție: Riscurile sunt evenimente posibil de a se produce după încheierea contractului,

independent de culpa vreuneia dintre părți și care dacă se realizează pot face imposibilă sau
sensibil mai oneroasă executarea obligației de către una sau ambele părți contractante.
Elemente definitorii:
1. Riscul e un eveniment. Adică e un fapt material care poate îmbrăca forma unei acțiuni sau
inacțiuni.
2. Riscul e un eveniment posibil/potențial de a se realiza pe parcursul executării
contractului. Nu este obligatoriu ca riscul să se producă pe perioada executării contractului; el
este o probabilitate, nu o certitudine. Din acest punct de vedere, riscul se aseamănă cu condiția,
ca modalitate a AJ, care este un eveniment viitor și nesigur ca producere.
3. Riscul, pentru a fi important pentru contract, trebuie să se producă între momentul
încheierii și momentul terminării (încetării) executării contractului. Nu prezintă interes
riscurile care s-au produs înainte de încheiere și nici riscurile care se produc după ce contractul
și-a încetat existența juridică.
4. În mod esențial, riscul e un eveniment care trebuie să fie independent de culpa vreunei
părți litigante. Deci riscul trebuie să fie un eveniment imprevizibil, să nu fi fost prevăzut și nici
să nu fi trebuit să fie prevăzut de către vreuna dintre părți în momentul încheierii contractului.
Condiție subiectivă - să nu fi fost prevăzut.

Condiție obiectivă - să nu fi trebuit să fie prevăzut. Să nu fi putut să fie prevăzut în momentul
încheierii contractului.
Condiția obiectivă a riscului se apreciază in abstracto, nu se apreciază în funcție de mine, ca un

comerciant privat, care pot să am un grad de diligență mai scăzut decât media normală în ramura
mea de activitate comercială. De aceea, ceea ce pentru mine poate fi imprevizibil, în mod normal în
branșa mea de activitate poate fi previzibil și ca urmare nu ar exista risc. Așadar riscul se apreciază
în funcție de atitudinea pe care trebuie să o aibă un comerciant rezonabil și prudent aflat în
aceeași situație.
Condiția independenței de culpă este elementul esențial al riscului și reținem ca ideea că riscul e
incompatibil cu culpa. Când începe culpa se termină riscul. Dacă există culpă nu există risc. Dacă
există culpă, partea care e în culpă răspunde contractual pentru culpă. Riscul implică neaparat o
independență de culpa vreuneia dintre părți.
5. Consecința pe care riscul o poate produce asupra contractului - riscul poate perturba
echilibrul contractual stabilit inițial în momentul încheierii contractului. Deci poate face
substanțial mai oneroasă obligația uneia sau a ambelor părți contractante. Riscul, pentru a fi relevant
dpdv juridic și economic, trebuie să producă un prejudiciu, o pierdere. Dar nu orice pierdere, ci o
pierdere semnificativă pentru patrimoniul uneia sau ambelor părți contractuale.
50
Comparație între definiția riscului și instituția forței majore (FM)
Riscul e un concept economico-juridic. Forța majoră e un concept de drept comun întâlnit în toate
contractele, inclusiv cele civile.
Asemănări:
1. Cea esențială - atât riscul, cât și FM sunt evenimente care au caracter de acte sau de fapte care
pot avea efectul negativ asupra contractului + atât riscul, cât și FM presupun un eveniment
imprevizibil.
Deosebiri:
1. Esențială: riscul nu implică insurmontabilitate. FM este un eveniment imprevizibil și
insurmontabil. Insurmontabil înseamnă un eveniment pe care, chiar dacă l-am prevedea, nu am
putea să-i depășim consecințele. Insurmontabilitatea e noțiune specifică doar FM. Cauzele de
FM sunt mult mai puține decât riscurile. Cu cât condițiile sunt mai multe pentru ca o instituție
juridică să se producă, cu atât numărul de cazuri se reduce. Riscul este un fenomen foarte larg
întâlnit în comerțul internațional. FM se aplică mai redus.
Clasificarea riscurilor
Se clasifică în 2 mari categorii:
1. Comerciale / economice: sunt 2 subdiviuziuni:

a. Valutare: sunt cele cu care ne întâlnim în fiecare zi în activitatea economică și personală pe care
o desfășuram, deci constau în variația (modificarea) cursului de schimb al monedei de plată în cazul
contractelor de comerț internațional față de o monedă de referință, considerată o monedă de cont,
sau alt element de referință cum este aurul.
b. Nevalutare: evenimente economice de naturi extrem de variate cu care ne întâlnim aproape în
fiecare zi în viață. Riscurile nevalutare constau în schimbări ale prețului materiilor prime, schimbări
ale prețului materialelor, energiei, forței de muncă (adică în nivelul salariilor), în nivelul tarifelor de
transport, în nivelul primelor de asigurare, al comisioanelor bancare, al dobânzilor, al raportului
cerere-ofertă, etc.
2. Necomerciale:
a. Riscurile politico-administrative: se încadrează conflictele armate, embargo-ul, blocada
economică, modificări ale regimului politic, grevele sau alte tulburări majore civile,
neacordarea autorizațiilor de import-export, luarea de măsuri restrictive vamale, măsuri anti-
dumping, luarea de măsuri de protecție a concurenței, instituirea de restricții în schimburile
valutare, în transferul valutei peste frontieră, în exproprieri sau alte indisponibilizări alte
investiției, etc.
b. Calamitățile naturale: împrejurări independente de voința omului: cutremure, inundații,
alunecări de teren, tsunami, mare înaltă, secetă.
Ne interesează clauzele asigurătorii împotriva riscurilor - termenul corect e de clauză asigurătorie.
Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor se clasifică în 3 mari categorii - în funcție de 3

criterii de clasificare.
51
I. Primul criteriu și cel mai important - după riscul la care ele se referă.
Avem următoarele categorii de clauze asigurătorii:
1. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare: clauza AUR și clauzele valutare.

2. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare: clauza de revizuire a prețului; clauza
ofertei concurente; clauza clientului celui mai favorizat; clauza de impreviziune (hardship)
3. Clauzele de forță majoră - cele care privesc riscurile politico-administrative și calamitățile
naturale. Sunt asigurate aici riscurile necomerciale (clauza de FM)
II. Clasificarea clauzelor după obiectul lor
1. Clauzele de menținere a valorii contractului: sunt clauze care privesc prestația monetară,
pecuniară; aici intră orice categorie de prestație monetară indiferent de felul ei, indiferent că
îmbracă forma prețului în contractul de vânzare cumpărare, al tarifului de servicii, în primele de
asigurare, comisioanele bancare, dobânzi, rate de credit, șamd, adică tot ce ține de prestația
monetară din contractele de comerț internațional. Aici intră: clauza AUR, clauzele valutare,
clauzele de revizuire a prețului.
2. Clauze de adaptare a contractului: sunt acele clauze care privesc nu numai prestația
monetară, ci întreaga economie a contractului, adică întregul echilibru de drepturi și obligații
între părți. Avem aici: clauza ofertei concurente, clauza clientului celui mai favorizat, clauza de
impreviziune (hardship), clauza de FM.
III. Clasificarea după modul cum clauzele asigurătorii operează
1. Clauze asigurătorii cu acțiune automată - care pot să își producă efectele prin acțiunea unei
singure părți contractante; clauza implică o ecuație ce poate fi utilizată rapid, ușor de oricare
dintre părțile contractante și anume de care parte contractantă? De partea care este interesată.
Eu ca vânzător pot fi interesat de exemplu în obținerea unui preț mai mare și atunci dacă acea
clauză funcționează pentru mine eu voi fi cel care o va pune în acțiune sau cumpărătorul dacă el
este în situația de a plăti un preț mai mic.
2. Clauze asigurătorii care funcționează prin renegocieri
Această clasificare este foarte relativă, pentru că ține de voința părților.

Dpdv statistic, putem spune care sunt automate și prin renegociere.
De exemplu, clauzele valutare și clauza AUR funcționau de regulă în mod automat, pentru că erau
bazate pe un mecanism simplu de adaptare a contractului în funcție de moneda de referință,
respectiv în funcție de cursul aurului, de paritatea în aur.
Clauzele care acționează prin negocieri/renegocieri sunt de asemenea oricare din celelalte clauze,
dar una este esențialemente prin negocieri - adică clauza de impreviziune (hardship). Clauza de
impreviziune nu funcționează de principiu în mod automat, ea implică întotdeauna renegocierea
contractului.
Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare

52
Aici intră 2 tipuri de clauze: AUR și clauzele valutare.
Clauza AUR
Avem 2 tipuri:
1. Clauza valoare aur (gold value clause) în care prețul contractual este exprimat într-o valută, iar
aurul e un etalon de referință al valutei respective. De ea ne vom ocupa.
2. Clauza monedă aur (gold coin clause) - prețul e exprimat în aur și plătit în aur. Sunt tranzacții
speciale, în general confidențiale, cu plată directă în lingouri de aur;
Clauza AUR a jucat rol extrem de important în perioada interbelică și în perioada de după IIRM și
anume atât timp cât au funcționat principiile Acordului de la Bretton Woods din 1944 care au pus
bazele FMI. Prin acest Acord s-au stabilit câteva principii, dintre care 2 au fost esențiale pentru
funcționarea sistemului monetar internațional în țările cu economie de piață și care au fost de la
început membre ale FMI:
- 1. Principiul parităților fixe în aur ale țărilor membre FMI - fiecare monedă a țărilor membre
cu economie de piață ale FMI avea un curs fix, o paritate fixă în aur. De pildă, dolarul american a
avut până la începutul anilor ’70 o paritate în aur egală cu 888 de miligrame de aur fin. 1 dolar =
888 miligrame de aur fin. Era o paritate fixă în aur a monedelor țărilor membre FMI.
- 2. Principiul convertibilității în aur - puteai să te duci, teoretic, cu 1 dolar și primeai de la
Bancă 888 miligrame de aur fin.
Fiecare valută forte, precum dolarul american, lira sterlină, francul francez, marca germană, yenul
japonez, lira italiană, toate aveau o paritate fixă în aur. Raportul dintre ele era stabilit foarte simplu
prin raportare la cantitatea de aur pe care o reprezenta fiecare unitate monetară.
Aurul nu era socotit o marfă, avea un preț fix pe piață. A fost stabilit de către FMI, fiind pilonul,
era denominatorul general al sistemului monetar internațional și atunci clauza AUR era foarte
simplă: prevedeai de ex, că prețul contractual este 100 de dolari per tonă de grâu și la paritatea de
888 miligrame aur fin în momentul încheierii contractului. Dacă dolarul se devaloriza, adică în loc
de 888 era 870 miligrame aur fin => prețul contractual se majora cu procentul identic, pentru că
scădea valoarea unității monetare. Deci dacă unitatea monetară își reducea calitatea în aur cu 10%,
prețul contractual creștea cu 10%.
Clauza AUR a primit prima lovitură în anul 1971, la începutul deceniului 8, când s-a produs o
suspendare a convertibilității în aur a dolarului american și acest lucru s-a produs pentru că Franța,
în timpul generalului De Gaulle a solicitat conversiunea în aur a tuturor dolarilor din Banca Franței,
sistemul nu era conceput pentru asemenea șocuri. A fost perioada așa numitei febre a aurului, fuga
aurului din trezoreria americană de la Fort Knox din Kentucky, care e undeva în centrul SUA și s-a
suspendat convertibilitatea în aur.
Apoi s-a suspendat și principiul parităților fixe în aur în urma Acordurilor de la Kingston din
Jamaica în 1976.
Aurul a pierdut calitatea de denominator, a devenit așadar o marfă. A urmat perioada de creștere
exponențială a creșterii aurului din anii ’70 și ’80. Acum lucrurile din ultimul timp s-au stabilizat și
dacă vom urmări cursul BNR se publică și cursul aurului:
53
- 1 gram de aur putea fi undeva la 230-250 lei.
În ce privește aurul, de fapt uncia de aur este cea care dă în general unitatea de măsură a aurului. 1
uncie este egal cu 28,3 grame de aur.
Clauza AUR s-a redus ca importanță ca o clauză valutară.
În zilele noastre însă, până în anii ’70, chiar până în anii ’80, marile Convenții internaționale care au
fost adoptate în materia răspunderii transportatorilor, cum erau de ex, Convențiile în materia
transporturilor pe șosele sau în materia transporturilor pe mare (Convenția de la Hamburg) sau
transporturile feroviare, toate acestea sunt Convenții internaționale care prevedeau ca unitate de
măsură a răspunderii transportatorului aurul. Ulterior locul aurului a fost preluat de DST, drepturile
speciale de tragere ale FMI.
În zilele noastre aurul a revenit. Din ce în ce mai mult comercianții încep să se refere la aur, pentru
că nu avem monede stabile. Sunt fluctuații mari în cadrul monedelor și atunci aurul a revenit, dar nu
la nivelul valoric și al importanței din perioada anterioară anilor ’70.
Clauzele valutare
Implică în general existența a 2 monede și anume: (i) o monedă de plată/de facturare care este de
regulă o monedă considerată mai slabă, mai fluctuantă și o (ii) monedă forte mai stabilă, adică o
monedă de cont.
În categoria clauzelor valutare, acestea se împart în 2 mari categorii:
a. Clauze monovalutare - sunt cele mai des întâlnite.

b. Clauze multivalutare/plurivalutare - se subdivid în 2 categorii:
b1. Clauze multivalutare bazate pe un coș valutar stabilit de părți
b2. Clauze multivalutare bazate pe un coș valutar instituționalizat
a. Clauzele monovalutare
Este o clauză pe care o întâlnim extrem de frecvent în ziua de astăzi. Aproape a devenit o clauză de
schimb în contractele comerciale internaționale.
Clauza monovalutară e acea clauză prin care prețul contractului este stabilit în moneda de cont,
moneda socotită mai stabilă, exprimată în ziua de astăzi în euro de obicei, dar și în dolari; până la
apariția euro dolarul a fost principala monedă de referință, dar se prevede plata în monedă de plată
la cursul de schimb dintre cele 2 monede de la data plății.
Deci voi spune: prețul contractual e de 1000 de euro, plătibil în lei la cursul euro comunicat de BNR
din momentul plății. Moneda de cont e euro. Moneda de plată e leul.
Nu este ceva interzis de BNR, pentru că nu este vorba de plată în valută, ci este vorba de plată în
monedă națională, dar prin calcul, prin raportare la cursul unei monede socotite mai puternice.
54
Dacă leul se devalorizează față de euro prețul contractual va fi mai mare, pentru că unitatea
monetară este mai ieftină.
Dacă se revalorizează leul atunci prețul ar fi mai mic.
Principiul rămâne același: întotdeauna se apreciază în funcție de cursul între moneda de plată și
moneda de cont de la data facturării, de la data plății.
Clauza monovalutară este cea mai frecvent întâlnită în contractele comerciale internaționale.
Problema cea mai mare este aceea de a găsi o monedă de referință, de cont, stabilă, pentru că foarte
mult timp s-a considerat că francul elvețian este o monedă stabilă, motiv pentru care foarte mulți ani
tranzacțiile internaționale ale Chinei s-au efectuat în franc elvețian și cum știm băncile române au
dat credite în franci elvețieni. Francul elvețian s-a revalorizat, adică a crescut enorm de mult
valoarea lui, cu îngrijorarea autorităților elvețiene care au luat măsuri de temperare, pentru că
scădeau exporturile Elveției, dar fenomenul pentru noi e cel cunoscut din presă: acela al scumpirii
extraordinare a creditelor și ajungerea în situația de a plăti mult mai mult decât a avut în vedere în
momentul când a încheiat contractul.
Un remediu pentru riscul clauzelor monovalutare l-ar constitui clauzele plurivalutare: b1. Clauze
multivalutare bazate pe un coș valutar stabilit de părți sau b2. Clauze multivalutare bazate pe un coș
valutar instituționalizat.
- cuvântul coș vine de la cuvântul englez basket, pentru că se pun în coș anumite monede.
Curs 6
8.03.2022
Clauza monovalutară
- părțile stabilesc în contract 2 monede: moneda de plată (mai slabă, mai fluctuantă, leul) și o
monedă de cont (mai puternică, mai stabilă, precum euro, dolar, franc elvețian). Plata se va face
în lei doar că suma de plată convenită se va raporta la cursul de schimb al leului cu moneda de
referință de la momentul scadenței.
- Practic zicem că prețul este de 1000 de euro pe tona de mere, având în vedere cursul leu-euro
stabilit de BNR la data încheierii contractului, atunci fiind de 4,5 lei. Dacă acest curs se va
modifica și prețul se va modifica în consecință. Dacă la scadență cursul va fi de 4,8 lei => prețul
plătit va fi mai mare, vom plăti mai mulți lei pe acea tonă.
Scopul acestei clauze era menținerea valorii contractului în ciuda riscului de fluctuație a monedei de
plată => practic scopul e păstrarea puterii de cumpărare a monedei de plată. Să ne asigurăm că dacă
fluctuează moneda de plată vom primi o sumă de bani suficientă pentru a putea cumpăra aceleași
bunuri pe care le puteam cumpăra și la data încheierii contractului.
S-a văzut în timp că s-a renunțat la clauza AUR și că piețele valutare au o relativă instabilitate.
Atunci aceste elemente au determinat părțile să caute alții soluții - clauzele multivalutare.
Modificarea constă în faptul că prețul contractului nu se va mai raporta la o singură monedă

de referință sau la o singură valută, ci la mai multe monede de referință care împreună
formează un coș valutar. Deci prețul se va plăti tot în lei, doar că se va raporta la un coș de 3-5
monede considerate puternice și practic nu vom avea cursul unei singure monede, ci vom lua
55
cursurile acestor monede, de ex, euro, dolar, franc elvețian împreună, facem o medie a lor și
raportăm leul la media acestor cursuri. Raportăm leul o dată la momentul încheierii contractului și o
dată la scadență și dacă sunt diferite atunci și prețul se va modifica în consecință.
Schimbarea a venit pe fondul faptului că părțile au văzut că o singură monedă s-ar putea să nu fie
chiar atât de stabilă, s-ar putea să fie fluctuantă și atunci media mai multor monede e mai stabilă
decât cursul unei singure. Există să zicem o constanță mai mare în raportul nostru comercial și se
ilustrează mai bine situația pieței. Dacă cumva euro a crescut sau a scăzut într-un interval de 1-2
luni => s-ar putea să fie un eveniment izolat. Și atunci dacă avem un coș cu mai multe monede și
fluctuează acestea atunci ne putem da seama de situația pieței mai bine.
b1. Clauze multivalutare bazate pe un coș valutar stabilit de părți
Seamănă cu clauzele monovalutare, adică părțile stabilesc monedele de referință, doar că de data
aceasta nu mai e o monedă de referință, ci sunt mai multe. Ele stabilesc atât monedele de referință,
cât și metoda de calcul. De ex, facem media aritmetică între cursurile monedelor de referință sau
facem media ponderată (astfel încât fiecare curs va avea o anumită pondere; putem da o importanță
mai mare anumitor monede și mai mică altor monede).
Din coșul cu euro, dolar, franc elvețian - noi vrem să dăm mai multă importanță dolarului și atunci
zicem că el are o pondere de 70%, euro 20% și franc elvețian 10%.
Părțile stabilesc toate elementele coșului respectiv.

b2. Clauze multivalutare bazate pe un coș valutar instituționalizat
Părțile doar aleg coșul valutar instituționalizat la care vor să se raporteze, nu mai stabilesc nici
monedele, nici metoda de calcul.
Atât monedele, dar și modalitatea de calcul sunt stabilite de un organ specializat cu caracter
internațional. Sunt monede fiduciare, de cont, nu au un curs real, ci se calculează de instituții
specializate.
De ex, avem DST (drepturi speciale de tragere) care sunt ale FMI. Au fost adoptate după Acordurile
de la Kingston din 1976 și au devenit principalul etalon al sistemului monetar internațional. Dacă
vrem să folosim un coș valutar instituționalizat de obicei se folosesc aceste drepturi speciale de
tragere. Ce monede se află în acest coș? Găsim euro, dolar, liră sterlină, yenul japonez, yuanul
chinezesc. Le regăsim în proporții diferite, nu sunt egale ca pondere. Doar că tot în descrierea DST-
ului ni se spune ce pondere are fiecare monedă și cum se calculează. Așadar, se calculează printr-o
medie ponderată cu procente diferite de participare, care se modifică, iar media o reprezintă
drepturile speciale de tragere ale FMI.
Atunci o clauză multivalutară bazată pe DST prevede că prețul contractual este exprimat în moneda
de plată în lei se va recalcula avându-se în vedere cursul dintre această monedă și DST la momentul
executării contractului.
Avantaj față de coșul valutar stabilit de părți: ușurarea calculului. Cotația DST față de fiecare dintre
monedele componente și față de alte monede sunt publicate în Buletinele FMI. De ex, cursul leului
față de DST se publică zilnic de BNR. Și atunci e cumva mai ușor să găsim cursul pe care îl căutăm
56
noi, nu mai trebuie să căutăm cursul fiecărei monede componente, să facem media lor, să vedem
cum era la încheierea contractului, cum e la executarea contractului, căutăm direct cursul lei-DST și
e ca și cum am avea o valută simplă.
Clauze asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare
Clauza de revizuire a prețului sau clauza de indexare
Definiție = acea clauză prin care părțile stabilesc că oricare dintre ele e îndreptățită să
procedeze la recalcularea prețului contractual în cazul în care între momentul încheierii
contractului și cel al executării au survenit modificări semnificative ale elementelor de natură
navalutară relevante, modificări de natură să perturbe echilibrul contractual stabilit de părți
la încheierea contractului.
Aceste clauze seamănă mult cu cele valutare, doar că în loc să ne raportăm la o monedă de referință
care să ne arate modificările pieței ne raportăm la alte etemtne de natură valutară, nu la monede.
Dintre elementele de natură nevalutară cele mai des întâlnite sunt schimbări ale prețului materiilor
prime, tariful energiei electrice, prețul forței de muncă (salariile), tariful transporturilor, prime de
asigurare, comisioane bancare, etc. Aceste elemente influențează relația comercială, profiturile și
costurile, dar sunt de natură nevalutară, nu privesc o monedă care să fluctueze într-un mod sau altul.
Ca și în cazul clauzelor valutare scopul este menținerea valorii contractului, adică menținerea
puterii de cumpărare a monedei de plată => păstrarea echilibrului contractual. Protejăm părțile
contra acestor riscuri cu caracter nevalutar.
Ținând cont de clasificarea după obiectul lor sunt tot clauze de menținere a valorii contractului.
Clauza de indexare este foarte frecventă în contractele pe termen mediu și lung: cum ar fi contracte
de aprovizionare, de vânzare, antrepriză internațională (dacă ar fi să construim spitale, autostrăzi,
școli), exporturi mai complexe.
După modul de funcționare ele sunt clauze care în general funcționează în mod automat, la fel
precum clauzele valutare. De principiu, dacă se observă schimbarea prețului materiilor prime și
avem o formulă de calcul prin care să modificăm prețul el se modifică automat. Dacă părțile prevăd,
poate opera și prin renegociere - notificăm cealaltă parte că s-a modificat prețul transportului și ele
se întâlnesc și văd cum pot modifica și prețul contractului în așa fel încât să fie adaptat noilor
condiții.
Clauzele de revizuire sau de indexare se împart în 3 categorii:
1. Clauze cu indexare unică (specială)
Prețul contractual este raportat la prețul unui produs determinat. Acest preț al produsului determinat
este exprimat într-o unitate de măsură uzuală.
De ex, dacă vindem benzină ne vom raporta / vom indexa prețul cu prețul baril-ului de petrol pe
piața internațională. Dacă vindem pâine vom indexa prețul pâinii cu prețul tonei de grâu. Dacă
57
vindem aluminiu putem indexa prețul cu prețul kilowattului/oră al energiei electrice. Este vorba de
acele costuri necesare pentru a produce ce avem nevoie și vom lua în considerare prețul acelor
materii prime sau acelor costuri.
În toate cazurile părțile trebuie să precizeze la ce se raportează etalonul ales. Noi am ales prețul
baril-ului de petrol sau prețul tonei de grâu, dar trebuie să vedem documentul care stabilește acest
indice de referință: publicații oficiale ale unor institute de statistică, jurnalul unei burse de mărfuri
(Bursa de la New York, Bursa de la Viena), buletinul unei asociații profesionale sau al unei camere
de comerț. Ne uităm aici cât e prețul tonei de grâu la încheierea contractului și cât e acum la
scadență. Părțile trebuie neapărat să prevadă acest lucru în contract: altfel s-ar putea ca fiecare
dintre ele să se raporteze la alte elemente și să izvorască litigiu din elementul de referință (așa cum
la clauzele valutare trebuia să spunem că ne raportăm cursul dat de BNR sau de o altă Bancă).
2. Clauze cu indexare cumulativă sau complexă
Aici prețul contractual este legat de valoarea mai multor elemente de referință considerate în mod
cumulativ. De ex, luăm în considerare nu numai prețul materiei prime, ci și prețul salariilor și prețul
transporturilor. Facem o medie a lor. Sau ne legăm de comisioanele bancare, primele de asigurare,
să le punem pe toate, fiecare cu pondere diferă sau egală. Acestea se aseamănă cu clauzele
multivalutare - numai avem o singură monedă de referință, avem mai multe; aici nu mai avem un
singur element nevalutar de referință, avem mai multe. Se creează un fel de coș al elementelor de
referință, iar prețul contractual se va raporta la media acestor costuri indicate.
Și aici părțile trebuie să indice elementele de referință și modalitatea de calcul: cât valorează fiecare
din elementele de referință, cum calculăm media costurilor lor și cum influențează prețul.
3. Clauze cu indexare globală
Este o categorie foarte rar folosită. Ea ne spune că prețul se raportează la un indice statistic, practic
la valoarea întregului ansamblu de bunuri și servicii care pot fi procurate cu cantitatea de monedă
într-o anumită zonă geografică. Practic tot ce putem să cumpărăm cu acea cantitate de lei pe care o
primim: cum ar fi indicele inflației. E cam greu să găsim un indice suficient de relevant pentru
întregul contract, adică să cuprindă toate bunurile și serviciile. E mai simplu să includem noi ce
bunuri și servicii vrem să luam ca referință.
Clauza ofertei concurente
La ce se referă?
Definiție = Clauza prin care o parte contractantă numită beneficiarul clauzei dobândește
dreptul ca, în cazul în care pe parcursul executării contractului un terț îi face o ofertă de
contractare în condiții mai favorabile decât cele ale contractului în curs de executare, această
parte (beneficiarul) are dreptul să obțină adaptarea acelui contract în spiritul ofertei terțului
sau dacă cealaltă parte (promitentul) nu acceptă contractul urmează să fie suspendat sau
chiar reziliat direct sau în temeiul unei H arbitrale sau unei HJ.
Clauza se numește „a ofertei concurente” deoarece oferta este adresată beneficiarului clauzei de un
terț "concurent" al promitentului.
58
De ex, avem un contract în curs de executare încheiat pe termen mediu sau lung și pe parcursul
executării acestui contract un terț îi face uneia dintre părți o ofertă pentru același serviciu sau
aceleași bunuri. De ex, un comerciant din România a încheiat cu Gaz Pro un contract de furnizare
de gaze naturale pe 25 de ani. Să zicem că prețul era de 1000 de euro / 1000 de metri cub de gaz. De
fiecare dată când se producea executarea comerciantul din România plătea 1000 de euro / 1000 de
metri cub de gaz. După 5-10 ani vine o firmă din Turcia și vine și îi spune că poate să vândă gazul
cu 800 de euro / 1000 metri cub de gaz. Deci este o ofertă mai bună. Dacă aveam clauza ofertei
concurente - această ofertă a turcului declanșează mecanismul clauzei. Oferta mai bună este
consecința faptului că prețul gazului pe piață a scăzut și deși avem contract cu prețul gazului de
1000 de euro practic pe piață nu mai e acesta prețul și terțul ne arată cum s-a modificat prețul
gazului pe piață făcându-ne o ofertă mai bună.
Clauza are drept scop: o prevenire a unor riscuri nevalutare, tocmai pentru că rațiunea formulării
ofertei de către terț este survenirea unor modificări pe piață. Beneficiarul are interesul de a include
o astfel de clauză tocmai de a profita de eventualele modificări ale unor elemente de pe piață cu
relevanță în contract. Dacă e prețul e cu atât mai evident. Totuși mai sunt uneori și alte elemente.
Beneficiarul dorește obținerea adaptării contractului la noile condiții.
Dacă nu am avea această clauză contractul ar rămâne în condițiile inițiale, ceea ce nu ar fi capăt de
lume, dar ar însemna că nu mai este adaptat la condițiile pieței. => dacă terțul face o ofertă mai
favorabilă beneficiarul și-ar dori și el să aibă aceste avantaje în contractul în curs de desfășurare.
Deci condiția definitorie a clauzei e caracterul mai favorabil al ofertei terțului.
Oferta terțului trebuie făcută pe perioada valabilității contractului, executării contractului.
Ce înseamnă o ofertă mai favorabilă? Condiții mai favorabile sau avantaje conexe. Poate însemna
un preț mai bun (depinde și de restul condițiilor din ofertă, dar de principiu dacă se propune un preț
mai bun și oferta poate fi considerată mai favorabilă); nu ne rezumăm doar la preț: condiții mai
bune pot însemna condiții de plată mai bune (poți plăti în rate, într-un termen mai îndelungat),
cantitate mai mare de marfă pentru același preț (asta înseamnă că prețul este mai mic pe unitatea de
măsură); poate însemna o calitate mai bună (dă fructe de un calibru mai mare); poate însemna o
ambalare mai bună a mărfurilor (un ambalaj mai calitativ, mai rezistent) sau chiar să se ofere
ambalarea dacă contractantul nostru nu ne oferea ambalarea (înainte se livrau vrac și acum să la
ambaleze separat). Putem să tratăm marfa altfel: să fie tratată pentru a rezista mai mult. Putem avea
termene de livrare mai favorabile (mai repede) sau alt loc favorabil de livrare, condiții de transport
mai bune sau oferim transport când anterior nu se oferea transport sau oferim transport până la
magazinul sau sediul persoanei unde vinde acele mărfuri.
Clauza poate privi toate elementele contractului sau multe dintre acestea. În principal, ne referim la
preț, e mai ușor să cuantificăm dacă oferta e mai favorabilă sau nu în funcție de preț, dar nu este
mereu elementul din oferta terțului care să fie mai favorabil și în continuare oferta poate fi
considerată mai favorabilă. Uneori se poate ca dacă pentru același preț oferim și transport
beneficiarul să fie mai fericit.
Schimbarea pieței e oglindită prin oferta terțului.
59
Spunem că este o clauză de adaptare a contractului. Dacă clauzele valutare și cele de indexare a
prețului erau clauze de menținere a valorii contractului, clauza ofertei mai concurente este de
adaptare a contractului și privește toate elementele sale și adaptează noul contract la condițiile mai
bune de pe piață.
Are drept scop: prevenirea riscului nevalutar al unor schimbări de pe piață sau are drept scop
adaptarea contractului la noile condiții de pe piață.
Ce pericol poate apărea (călcâiul lui Ahile) ? Seriozitatea ofertei terțului. Primim o ofertă de la un
terț care ne oferă condiții mai bune, o notificăm promitentului, dar promitentul se întreabă dacă
oferta e serioasă, dacă chiar e făcută cu intenția de a se angaja. Și atunci în primul rând nu
trebuie să fie vorba de o ofertă cu caracter excepțional, adică o livrare punctuală sau o relație
contractuală de scurtă durată. Deci oferta trebuie făcută în termeni similari cu contractul inițial.
Dacă noi aveam un contract de 25 de ani de livrare de gaze nu poate veni acum să ne spună că-ți voi
livra la prețul X care e mult mai bun sau în următoarele 6 luni îți voi livra pentru jumătate de preț
din prețul din contractul deja încheiat. Pe jumătate de an îți poate oferi condiții mai bune, dar le
poate oferi timp de 25 ani? Și atunci nu trebuie să fie o ofertă cu caracter excepțional. Oferta trebuie
să fie similară cu contractul în curs de executare: dacă e un termen lung, trebuie să fie un termen
similar. Dacă avem 20 de ani, și nu 25 de ani, nu e o problemă, dar nu poate fi un an față de 25 ani.
De asemenea, oferta trebuie să fie în stare de angajament juridic: adică serioasă și precisă, să
nu fie o ofertă de conveniență, făcută pentru a declanșa în mod artificial mecanismul clauzei.
Adică vine un terț cu care eventual s-a înțeles beneficiarul înainte și face o ofertă foarte bună pe 25
de ani la jumătate din preț doar pentru a se declanșa mecanismul clauzei. Trebuie să vedem că terțul
chiar dorește să încheie contractul, adică face oferta cu bună-credință. Atunci de regulă părțile chiar
prevăd în clauză necesitatea ca oferta să fie serioasă, să emane de la un furnizor consacrat, să fie
făcută cu bună-credință, să fie făcută de o sursă sigură, terțul să fie în afara grupului de societăți al
beneficiarului sau în afara sferei de influență a beneficiarului.
Dacă părțile nu se înțeleg pot apela la un arbitru; Beneficiarul spune că este o ofertă serioasă și în
condiții similare, dar mai favorabile, dar promitentul este foarte sceptic, i se pare că nu este genul de
ofertă care să fie făcută de un terț cu bună-credință, i se pare că nu sunt cu adevărat schimbări pe
piață. Și atunci beneficiarul și promitentul pot apela la un arbitru sau un expert, dar de obicei se
apelează la un arbitru care implicit e considerat și expert, și acesta poate analiza condițiile ofertei
terțului: dacă au apărut schimbări pe piață, dacă oferta terțului reflectă schimbările de pe piață, dacă
terțul are vreo legătură cu beneficiarul clauzei, dacă au putut să se înțeleagă înainte și să fie doar
ofertă de conveniență. În cel mai rău caz poate suspenda contractul în executare ca să-l oblige pe
beneficiar să încheie contractul cu terțul: adică să spună că suspendă executarea contractului pe un
termen de 1-2 ani și în acest termen obligă beneficiarul să încheie contractul cu terțul. Practic se va
testa seriozitatea ofertei terțului pentru că vom vedea dacă într-adevăr vor încheia contractul și dacă
va fi în acele condiții mai favorabile - daci terțul nu prea ar mai avea interes să ofere condiții mai
favorabile dacă nu vrea să și încheie contractul și chiar poate fi în dezavantajul terțului dacă nu au și
apărut schimbări pe piață. De aceea de obicei nu prea întâlnim oferte neserioase, pentru că dacă se
ajunge la arbitru se poate întâmpla situația menționată anterior.
Modul de operare al clauzei - de regulă clauza operează prin renegociere. Este posibil să acționeze
și automat dacă părțile prevăd acest lucru.
60
Dacă funcționează automat, ceea ce înseamnă o încredere foarte mare între părțile contractante,
înseamnă că ele aleg să prevadă acest mod de operare automat și deci ele au foarte mare încredere
una în cealaltă, că nu ar avea înțelegeri secrete cu terți care să trimită oferte de conveniență și că ar
notifica în mod legitim o ofertă care pare mai favorabilă. Astfel că pârtie nu vor mai sta să discute
cum să adapteze contractul pentru a fi în spiritul ofertei => ea operează automat => adică condițiile
prevăzute de oferta terțului vor fi aplicate contractului în curs de desfășurare fără să mai opereze o
discuție prealabilă între părți așa cum se întâmpla de principiu la clauzele valutare și la clauzele de
revizuire a prețului (pur și simplu arătam că s-a schimbat cursul monedei de plată și atunci pur și
simplu modificam prețul în consecință); la fel operează și clauze ofertei concurente dacă părțile au
prevăzut mecanismul automat. Arătăm care sunt condițiile mai favorabile și ele se modifică automat
în contract. Tot ce este necesar este ca beneficiarul să-l notifice pe promitent că a primit oferta mai
favorabilă, iar promitentul nu mai trebuie să facă nimic, ci doar să execute contractul în noile
condiții sau să ofere și noile condiții (de ex, să ofere la livrarea următoare transport). Totuși foarte
rar se introduce mecanismul automat al acestei clauze.
Situația regulă este cea a renegocierii. Partea care primește oferta mai favorabilă va notifica oferta
promitentului, oricum notificarea e parte din mecanismul clauzei și cele 2 părți se vor întâlni pentru
a negocia modificarea contractului: fie întocmai în termenii noii oferte, fie într-un mod
corespunzător în spiritul ofertei terțului; nu e obligatoriu ca modificarea/adaptarea să fie exact cum
e în oferta terțului, ci în spiritul ofertei, adică să ofere condiții similar de avantajoase. Și atunci
promitentul poate fie să accepte modificările, exact așa cum sunt ele și va fi ca și cum clauza
acționează automat, doar că mai e nevoie și de acceptul promitentului, cum e în oferta terțului așa se
va modifica contractul în curs de executare; dacă nu pot discuta ce să schimbe: promitentul poate nu
poate oferi transport, dar mai scade prețul sau îi dă calitate mai bună, etc. => atunci deși nu poate
oferi fix aceleași condiții ca terțul va oferi alte condiții care până în final să arate același mod de
adaptare a contractului la noile condiții ale pieței.
Dacă nu se înțeleg pot apela, la fel ca în cazul analizei seriozității, la un arbitru care să analizeze
oferte și să dispună:
- Modificarea contractului într-un anumit sens în spiritul noii oferte (să vadă dacă promitentul
poate oferi noile condiții, cât de costisitor e) și să impună acest lucru prin hotărâre
- Poate suspenda executarea contractului dacă consideră că acele condiții ale ofertei nu sunt
echivalente unor schimbări semnificative ale pieței, dar e avantajos pentru beneficiar să încheie
contractul respectiv pentru o perioadă scurtă de timp și atunci din nou suspendă contractul în curs
de executare ca beneficiarul să poată să încheie cu terțul contractul respectiv
- Dacă nu se poate face nimic: arbitrul poate pronunța rezilierea contractului; Atunci când
adaptarea e imposibilă suspendarea nu prezintă interes. De obicei nu se ajunge în această situație,
nici prin acordul părților, nici dispusă de arbitru, pentru că părțile de obicei au interesul să
conserve contractul.
Oferta terțului apare ca urmare a unor schimbări reale, fundamentale pe piață, nu conjuncturale: s-a
schimbat raportul cerere-ofertă; s-a descoperit un nou zăcământ de aur;
Clauza clientului celui mai favorizat
Definiție = acea clauză prin care o parte contractantă numită promitent se obligă, ca în
ipoteza în care pe parcursul executării contractului va încheia cu un terț un contract similar
prin care va acorda terțului condiții mai favorabile decât cele ale contractului în curs de
61
executare, să aplice acele condiții și în favoarea celeilalte părți contractante numită

beneficiarul clauzei, contractul fiind astfel adaptat în mod corespunzător.
Seamănă cu clauza națiunii celei mai favorizate din Dreptul internațional public. E o aplicare în
comerțul internațional. În Dreptul internațional public statele se obligau să își ofere condiții cel
puțin similare cu cele pe care le oferă altor persoane.
De ex, comerciantul din România încheie cu un comerciant din Bulgaria un contract de furnizare de
energie electrică cu prețul de 1000 de euro (MW) megawatt/oră timp de 25 de ani. Au inclus și
clauza clientului celui mai favorizat. Se obligă ca în cazul în care pe parcursul executării partea din
România va încheia un contract mai bun cu un alt comerciant să aplica condițiile acelea și
contractului în curs de executare cu bulgarul. Dacă după 5-10 ani comerciantul din România încheie
cu un comerciant din Moldova un contract de furnizare de energie electrică timp de 25 de ani cu
800 de euro MW/oră atunci prețul energiei electrice a scăzut pe piață și se obligă să aplice aceleași
condiții și în contractul în curs de executare.
Mecanismul clauzei e cumva similar cu cel al clauzei ofertei concurente. Amândouă au ca scop
adaptarea contractului în cazul producerii unor schimbări pe piață. Previn riscuri de principiu
nevalutare de natură a modifica condițiile economice pe piață.
Clauza ofertei concurente și clauza clientului celui mai favorizat se deosebesc prin faptul că:
- În timp ce clauze ofertei concurente e declanșată de acțiunea unui terț care face oferta mai
favorabilă, în cazul clauzei clientului celui mai favorizat una dintre părțile contractului are
inițiativa încheierii unui contract cu un terț.
- În cazul ofertei concurente inițiativa vine de la terț la o parte (din exterior spre interior). În cazul
clauzei clientului celui mai favorizat inițiativa vine de la o parte către un terț (din interior spre
exterior) (deosebirea e direcția din care vin condițiile mai favorabile)
- Dacă în cazul clauzei ofertei concurente e vorba de o ofertă adresată de către un terț, în cazul
clauzei clientului celui mai favorizat o parte încheie efectiv contractul cu un terț, nu este vorba
doar de o ofertă făcută unui terț.
Condiția esențială la clauza clientului celui mai favorizat e ca în contractul încheiat cu terțul să se
prevadă condiții mai favorabile decât în contractul în curs de desfășurare și condițiile mai favorabile
pot viza orice element al contractului; ne gândim în principal la preț, dar pot fi și multe alte
elemente care să fie modificate în contract: transport, calitatea mărfii, cantitate, termene de livrare,
etc.
Care este riscul acestei clauze? Seriozitatea sau buna-credință a furnizorului în a divulga contractul
nou încheiat => confidențialitatea contractelor. Clauza presupune ca una dintre părți să încheie un
contract cu un terț și să notifice beneficiarul că a încheiat acest contract în condiții mai bune și că
acum îi va oferi și beneficiarului aceste condiții mai bune, dar de principiu promitentul nu prea are
interes să modifice contractul în defavoarea lui și atunci acesta poate fi punctul nevralgic: să nu știe
nimeni că ea a încheiat un contract mai favorabil. Astfel că promitentul s-ar putea să invoce
confidențialitatea contractelor: să spună că da, el a mai încheiat 5 contracte cu alte părți din același
domeniu, dar termenii lor sunt confidențiali și să-l creadă că sunt aceleași condiții. De principiu, nu
poți obliga promitentul să arate termenii contractuali din alte contracte, pentru că e posibil ca nici
părțile din celelalte contracte să nu fie de acord să divulge conținutul contractelor lor. Atunci se pot
prevedea sancțiuni dacă promitentul încheie contracte în condiții mai bune și nu notifică
62
beneficiarul, se pot prevedea D&I sau alte sancțiuni. Dar problema rămâne că nu obții conținutul
contractului cu altă parte: de principiu se poate prevedea un sistem de control exercitabil de către
beneficiar fie direct, dar asta e puțin probabil, fie să se delege această posibilitate unui expert,
arbitru, care să analizeze situația economică și contabilă a promitentului, contractele încheiate și
atunci să vadă dacă nu cumva promitentul a încheiat un contract în condiții mai favorabile și nu a
notificat. Atunci în primul rând se va declanșa mecanismul clauzei și se poate adapta contractul în
spiritul contractului cu condiții mai favorabile sau se preiau efectiv condițiile mai favorabile din
contractul cu terțul în contractul cu beneficiarul și/sau se pot impune D&I pentru nerespectarea
obligației.
Mod de operare - Clauza operează de principiu automat, dar poate să opereze și prin renegociere.
Aici se întâmplă destul de des și mecanismul automat și mecanismul de renegociere.
La clauza ofertei concurente în 95% de cazuri operează prin renegociere și 5% automat.
De ce operează și automat și prin renegociere? Aici partea încheie efectiv contractul prin terțul și
atunci ar fi greu să justifice că nu poate oferi condițiile mai favorabile pe care le-a oferit terțului.
Dacă le poate oferi terțului le poate oferi și părții contractante. (În schimb în cazul ofertei
concurente terțul chiar putea să ofere niște condiții pe care eu nu le aveam și de aceea majoritar se
adapta prin renegociere aici).
Ce înseamnă acțiune automată? Partea notifică faptul că s-a încheiat un contract în condiții mai
favorabile și din acel moment acele condiții mai favorabile se vor aplica și contractului în curs de
executare. Contractul nou încheiat cu terțul îl va înlocui și pe cel în curs de executare.
Părțile pot alege și renegocierea. Atunci s-au gândit că și dacă promitentul a oferit condiții mai
favorabile unui terț, atunci când discută poate modifica alte elemente: poate beneficiarul nu e atât de
interesat să i se ofere și transport, chiar dacă promitentul poate să ofere mai nou și transport. Totuși
poate pe el nu-l interesează transportul, ci un termen mai lung de plată sau livrare în alt loc: deci pot
negocia să modifice alte elemente dacă pe beneficiar nu-l interesează chiar o suprapunere a
contractelor.
Dacă există neînțelegeri se poate apela la arbitru care să analizeze contractul încheiat: să vadă mai
întâi dacă există un contract mai favorabil încheiat, cerem arbitrului să se uite în contractele
încheiate de promitent, să vadă dacă sunt condiții mai favorabile. Și dacă sunt să vadă dacă le poate
adapta contractului dintre promitent și beneficiar. Dacă nu se poate adapta:
- Poate pronunța suspendarea executării contractului pentru o perioadă (să vedem ce se întâmplă
cu contractul, dacă îl putem adapta, dacă poate e o schimbare temporară pe piață și suspendăm
contractul o vreme și vedem ce se întâmplă)
- Sau dacă chiar nu se înțeleg și promitentul susține că nu poate oferi aceleași condiții și
beneficiarului, iar beneficiarul spune că în lipsa condițiilor mai favorabile contractul nu-l mai
interesează => se poate rezilia contractul.
Este o clauză de adaptare a contractului la schimbările pieței. Contractul încheiat cu terțul ilustrează
modificarea condițiilor pieței.
Clauza de hardship (impreviziune)

63
Definiție = acea clauză contractuală prin care se prevede obligația părților de a proceda la
negocieri în vederea adaptării contractului sau de a recurge, în subsidiar, la un terț, de regulă
un arbitru, în acest scop dacă pe parcursul executării contractului se produce o împrejurare
de orice natură independentă de culpa vreuneia dintre părți care afectează grav echilibrul
contractual provocând o îngreunare substanțială a executării contractului pentru cel puțin
una dintre părți și care ar fi inechitabil să fie suportată exclusiv de partea afectată.
Folosim termenul de hardship în comerțul internațional, pentru că este mai des folosit.
Impreviziunea e de obicei folosită ca noțiune când vorbim de teoria impreviziunii, de impreviziunea
din NCC.
Clauza de hardship este un produs al practicii comerciale. Conținutul clauzei a fost în principal
conturat prin voința părților. Mult timp ea nu a fost reglementată de legile naționale, nici prevăzută
în Convențiile internaționale. Mecanismul ei a fost conturat de practică. Ca în dreptul anglo-saxon:
mai puțin lege, mai mult practica părților care eventual a fost ulterior surprinsă în decizii, în H
arbitrale.
Clauza a ajuns să devină uzanță, care ulterior a fost codificată, de ex în principiile UNIDROIT
avem codificarea acestei uzanțe și avem prevederi referitoare la clauza de hardship; cu timpul a
ajuns să fie inclusă și în legislațiile naționale.
În legea română a fost introdusă teoria impreviziunii o dată cu NCC. Avem art. 1271 care prevede
impreviziunea, care dă o bază legală pentru această teorie.
La origine, și în general în comerțul internațional, clauza de hardship este un mecanism al practicii

părților și rezultă din voința lor.
Clauza de hardship este o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului. Forța obligatorie
a contractului spune: contractul trebuie să se execute așa cum a fost încheiat, trebuie să ne
respectăm drepturile și obligațiile unul celuilalt; și teoria impreviziunii vine să ne arate o excepție
de la acest principiu: putem adapta contractul dacă intervin evenimentele neprevăzute.
Trăsăturile clauzei de hardship:
1. Existența unui risc - evenimentul intervenit pe parcursul contractului
Este o clauză generală. Urmărește să protejeze părțile cu privire la orice riscuri. Noi o includem de
principiu la clauze asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare pentru că ele de principiu sunt mai
multe, mai variate, dar poate proteja și împotriva unor riscuri valutare. Acoperă orice tip de risc cât
timp putem dovedi îndeplinirea condiției.
2. Riscul e independent de culpa uneia dintre părți
Doctrina și practica arată că riscul trebuie să fi apărut după încheierea contractului și tot atunci să fi
fost cunoscut de partea afectată. Să nu fie culpa ei că nu s-a protejat împotriva riscului.
64
Partea trebuie să nu fi putut lua în considerare în mod rezonabil acel risc la momentul încheierii
contractului. De ce? Altfel am putea spune că riscul era previzibil și ea ar fi în culpă pentru că nu s-
a protejat împotriva riscului dacă îl putea anticipa.
Trebuie să analizăm dacă la momentul încheierii contractului partea cunoștea sau putea cunoaște
iminența riscului și atunci nu ar mai fi risc independent de culpa uneia dintre părți.
În acest sens este analizată figura comerciantului prudent și diligent - un standard clasic.
3. Riscul să producă o îngreunare substanțială a executării contractului pentru cel puțin una
dintre părți
Îngreunarea se apreciază de la caz la caz, de la contract la contract, și este vorba de o îngreunare

obiectivă raportată la comerciantul prudent și rezonabil și raportată la situația de fapt.
Când părțile includ clauza de hardship e recomandabil să introducă și ce înțeleg ele prin noțiunea de
„substanțial”: fie să dea exemple, ar putea să enumere îngreunările substanțiale care să justifice
clauza de hardship, doar că atunci ar restrânge cam mult domeniul de aplicare; pot enumera doar
criterii în funcție de care să apreciem caracterul substanțial (să prevadă un procent al profitului,
dacă profitul scade cu 20% => îngreunare substanțială; dacă lucrez în pierdere; dacă nu mai pot
livra timp de o săptămână, etc.)
Ca să fie mai ușor părților în caz că intervine evenimentului, sau arbitrului dacă ele nu se înțeleg, să
identifice dacă ar trebui să se declanșeze sau nu mecanismul clauzei de hardship - de aceea e bine să
se prevadă ce se înțelege prin substanțial la momentul încheierii contractului, atunci sunt și prietene.
Nu e obligatoriu să prevadă ce înseamnă „substanțial”, e cel mai probabil să lase exprimarea de

„îngreunare substanțială” pur și simplu și să discute la momentul când intervine riscul.
4. Inechitatea
Să fie injust pentru o parte să suporte singură efectele negative ale evenimentului. Partea nu e în
culpă, deci nu putea să prevadă acel risc și e inechitabil să fie singura care suportă consecințele
negative. Nu e vina ei că a intervenit riscul. Într-o relație contractuală desfășurată cu bună-credință
între părți, care vor să desfășoare acele relații comerciale, vor să colaboreze, e inechitabil ca una
dintre ele să suporte acest risc singură.
Scopul clauzei - reechilibrarea contractului astfel încât niciuna dintre părți să nu lucreze în pierdere.
Sau să nu sufere un dezavantaj foarte mare din cauza intervenirii acestui risc.
Clauza este tot una de adaptare a contractului. Privește toate elementele contractului, nu numai
prețul, din contră poate să aibă în vedere foarte multe dintre elementele contractului, la fel ca și
celelalte clauze de adaptare, și vrea să adapteze contractul la noile condiții de pe piață.
Când a venit pandemia piața s-a schimbat foarte mult. Acum după 2 ani poate nu mai e chiar așa de
imprevizibil acest risc. Dar când a venit pandemia acum 2 ani era un risc care a apărut de nicăieri,
deci era inechitabil ca una dintre părți să suporte singură riscul pandemiei, pentru că niciuna dintre
65
părți nu putea să anticipeze așa ceva. Scopul era să reechilibrăm contractul în condițiile noii
structuri a pieței.
Acum avem război la granițe - cine știe ce fel de contracte au fost afectate de acest război, care era
nu era previzibil, din culpa vreuneia dintre părțile contractante cel mai probabil că nu este, și atunci
trebuie să vedem cum adaptăm contractul dacă livrarea se făcea prin Ucraina. Acum sigur nu mai
putem trece prin Ucraina, va trebui făcut ocol. Poate să prevedem termen mai lung de livrare.
Clauza de hardship poate acoperi și situația în care încheiasem contract cu un rus și moneda de
referință era rubla, care a căzut de tot - risc valutar aici - aveam preț în lei raportat la rublă, care
acum reprezintă risc valutar uriaș. Dacă nu avem clauza valutară, acest risc poate fi acoperit prin
hardship.
Curs 7
15.03.2022
Efectele clauzei de hardship
Este singura clauză cu privire la care atât legea, cât și reglementările de soft law (principiile
UNIDROIT) prevăd că această clauză nu produce efecte în mod automat niciodată. Clauza
presupune o renegociere a contractului. Scopul este de a readapta contractul în funcție de noile
împrejurări care au survenit și care constituie de fapt obiectul clauzei de hardship.
Este motivul pentru care părțile în contract trebuie să prevadă mecanismul de renegociere. Există o
clauză tip adoptată de ICC în legătură cu clauza de hardship - clauză tip din anul 2003. Ne-o
recomandă când avem de redactat un contract mai complex o clauză de hardship și aici sunt
menționate principalele etape pe care părțile trebuie să le prevadă în contract atunci când o
asemenea clauză e adoptată :
1. Pentru că negocierea e imperativă - primul moment din procedura de punere în aplicare a
clauzei - partea care are interesul trebuie să notifice celeilalte părți intenția de renegociere a
contractului. Intenția de renegociere putând fi comunicată, în DCI se folosește noțiunea de
notificare, dar în comerț notificare = orice formă prin care cealaltă parte este informată cu
privire la intenția celeilalte părți de renegociere a contractului.
2. A doua etapă - să urmeze o întâlnire a părților și o procedură de renegociere a contractului -
desigur în cadrul renegocierii toate opțiunile sunt posibile; este posibil ca părțile să se înțeleagă
și să procedeze la o readaptare a contractului în funcție de noile împrejurări; este posibil ca
renegocierile să eșueze => 2 soluții: (i) părțile să prevadă în contract rezilierea de plano
imediată a contractului (aici clauza va echivala cu un pact comisoriu în cazul în care se prevede
explicit că eșecul negocierii duce la rezilierea contractului), dar de regulă nu se întâmplă acest
lucru și de regulă se prevede (ii) că părțile vor apela la un terț, care este un arbitru/expert care să
procedeze la soluționarea acestui litigiu care există între părți. Arbitrul are în principiu
următoarele posibilități:
a. Să respingă cererea de readaptare a contractului în cazul în care consideră că nu sunt îndeplinite

condițiile pentru impreviziune, deci că nu există în fapt împrejurare de hardship.
b. Dacă el consideră că există împrejurare de hardship => poate proceda la adaptarea contractului
în funcție de împrejurări și aici reținem că ideea este aceea de egalizare a pierderilor. Soluția
este de a egaliza pierderile. Asta nu înseamnă că se va admite în integralitate pretenția uneia sau
66
alteia dintre părți în mod automat, ci se merge în general pe o soluție de partajare a pierderilor
între cele 2 părți astfel încât să se ajungă la o soluție echitabilă. Una din rațiunile clauzei de
hardship este de a echilibra / de a balansa pierderile. Este posibilitatea cea mai frecventă pe care
arbitrul o folosește.
c. Poate pronunța suspendarea contractului pe o perioadă de timp determinată în cazul în
consideră că împrejurarea de hardship este temporară; poate să suspende contractul pentru 6
luni, maxim 1 an de zile, timp în care părțile sunt eliberate de contract și în acest fel au
posibilitatea să încheie contractul cu o altă persoană pentru a trece perioada de hardship, dacă
aceasta este situația practică.
d. Arbitrul poate să pronunțe rezilierea contractului, pentru că produce efecte ex nunc pentru
viitor, în cazul în care consideră că împrejurările de hardship au efectuat atât de grav echilibrul
contractual încât nu mai poate fi salvat acel contract.
Clauza de forță majoră (FM)
Ultima categorie de riscuri sunt riscurile politico-administrative și calamitățile naturale care sunt
remediate prin intermediul clauzei de FM.
Clauza de FM este o clauză standard, tip, întrucât ea practic nu lipsește în niciunul dintre contractele
comerciale internaționale. Părțile inserează în imensa majoritate a contractelor de comerț
internațional o clauză de FM.
Regimul juridic este reglementat de lege în primul rând. În dreptul român în art. 1351 NCC (Forța
majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil.) se prevăd
condițiile de îndeplinit:
- Să fie un eveniment survenit pe perioada executării contractului imprevizibil
- Să fie un eveniment insurmontabil (de esența clauzei de FM)
- Să fie un eveniment independent de culpa părților
- Să nu fi fost un eveniment acceptat de partea care suferă situația de FM sau acea parte să nu fi
fost pusă în întârziere pentru executarea obligațiilor sale
În aplicarea acestor prevederi legale practica este extrem de complexă, de vastă, în ceea ce privește
situațiile de FM; există practică arbitrală foarte multă, există practică a instanțelor de judecată la fel
de multă în care instanțele și arbitrii au reținut FM sau nu au reținut-o:
- De ex, s-a reținut în arbitrajul comercial internațional în mod frecvent că refuzul eliberării unei
autorizații de import-export poate constitui o împrejurare de FM dacă părțile nu au prevăzut în
contract că această situație revine în sarcina uneia dintre părți.
- Dar mult mai multe sunt situațiile în care FM nu a fost acceptată de arbitru / judecător: de ex,
insuficiența materiilor prime nu e socotită de principiu o împrejurare de FM (i); criza financiară
când a existat la un anumit moment foarte pregnant (ii); imposibilitatea procurării valutei (iii),
șamd.
Noi ne vom ocupa de regimul convențional al FM.
Și în materia FM există o clauză tip a ICC tot din 2003 care este o reglementare de soft law pe care
părțile o utilizează în mod frecvent în momentul când sunt în situația de a redacta în contract o
clauză mai complexă de FM.
67
Prima chestiune de care ne ocupăm este definiția clauzei de FM. În comerțul internațional decelăm
existența a 3 tipuri de definiții ale FM, care sunt oarecum influențate de cele 2 principale sisteme de
drept ale lumii: sistemul romanist și cel anglo-saxon.
Prima definiție (sintetică) => specifică sistemului de drept romanist, precum dreptul român,
în care FM este definită prin elementele ei caracteristice, adică imprevizibilitatea,
insurmontabilitatea, independența de culpa unei părți. Această soluție romanistă este o soluție
globală, pentru că ea poate acoperi practic toate soluțiile ce pot apărarea practic, dar lasă o marjă
mare de apreciere arbitrului sau judecătorului - în ce măsură acea situație este imprevizibilă,
insurmontabilă, independentă de culpă. Această definiție sintetică este adoptată și în Convenția de la
Viena din 1980 privind vânzarea internațională de mărfuri; este adoptată și de principiile
UNIDROIT ale contractelor comerciale internaționale.
A doua definiție => definiție analitică de sorginte anglo-saxonă. Dacă citim un contract supus în
mod direct dreptului englez, cum ar fi un contract de navlosire (charter party, contract de închiriere
a unei nave, vom vorbi de el în contextul regulilor INCOTERMS), vom vedea că acolo FM este
definită prin enumerarea evenimentelor de FM; adică acele contracte conțin o enumerare lungă
de evenimente pe care părțile le consideră FM. Ele se pot clasifica în câteva pachete de asemenea
evenimente: (i) calamitățile naturale: secetă, îngheț, cutremur, inundații, incendii, pandemii; (ii)
apoi conflictele armate și alte stări de conflicte grave (stare de război, revoluție, embargou, de
rechiziție); (iii) conflictele de muncă grave, grevele care afectează în mod grav economia unei țări;
(iv) actele puterii publice (refuzul eliberării unei autorizații de import-export); (v) dificultățile în
aprovizionare, în desfacere. Acestea sunt enumerate în funcție de natura contractului analitic în
contractele supuse sistemului de drept anglo-saxon.
Există și o a treia definiție mixtă care încearcă să împace cele 2 sisteme de drept. Aici definiția
FM este definiția sintetică, adică FM este definită prin elementele ei caracteristice, dar sunt
enumerate și principalele cazuri de FM, adică sunt enumerate și acele situații pe care părțile
le pot întâlni frecvent, cu un grad mai mare de posibilitate în contractul respectiv. Totuși
enumerarea nu este limitativă cum se întâmplă în definiția analitică. Definiția analitică este foarte
bună dpdv practic, pentru că dacă este secetă și se menționează seceta în contract ca un caz de FM,
clauza va funcționa, dar definiția analitică poate să nu acopere toate împrejurările, adică poate
apărea o împrejurare care sintetic este de FM, dar care nu este enumerată și atunci nu va fi socotită
ca un caz de FM în concepția analitică. Definiția mixtă încearcă să împace aceste idei și în clauza
model a ICC din 2003 este adoptată această soluție - definiția mixtă. (https://cms.iccwbo.org/
content/uploads/sites/3/2022/02/icc-force-majeure-hardship-clauses-march2020-fr.pdf)
Efectele clauzei de FM
În comerțul internațional, spre deosebire de dreptul civil, FM produce în primul rând și în mod
determinant un efect suspensiv de executare. Adică efectele contractului se suspendă pe o
perioadă de timp: pe perioada cât FM afectează activitatea economică a părții care este lovită de
împrejurarea de FM. Efectul suspensiv în comerțul internațional este perfect posibil, întrucât
contractele de comerț internațional sunt în marea lor majoritate contracte pe termen mediu și lung și
atunci suspendarea e posibilă pe o perioadă de timp determinată. Cât anume contractul este
suspendat?Părțile pot să prevadă în contract și de regulă prevăd 6 luni, maxim 1 an, iar dacă nu se
înțeleg sau nu există o clauză care să prevadă durata suspendării, arbitrul/judecătorul pot stabili o
perioadă rezonabilă în funcție de împrejurări.
68
Efectul extinctiv - cel de-al doilea efect posibil pe care FM îl produce. Acest efect este mai rar în
comerțul internațional; el este întâlnit mai ales în dreptul civil, unde forța majoră duce la
rezoluțiunea contractului și la exonerarea de răspundere a părții care a fost afectată de împrejurarea
de FM.
În comerțul internațional efectul extinctiv poate apărea - el este prevăzut și în clauza model a ICC și
de principiile UNIDROIT; ea apare numai în cazul în care efectul FM este atât de grav, afectează
atât de serios contractul încât acel contract nu mai poate fi executat / când suspendarea durează
dincolo de perioada pe care părțile / arbitrii au stabilit-o.
Procedura de anunțare a FM
Neîndoielnic și în dreptul intern se prevede obligația părții care a suferit împrejurarea de FM să o

comunice de îndată celeilalte părți și totodată să îi comunice și efectele. Deci trebuie să comunice:
(i) împrejurarea de FM, ce a suferit + (ii) efectele FM asupra capacității sale de executare a
contractului => pentru ca cealaltă parte să-și dea seama cum și în ce fel este afectată executarea
contractului.
Aceasta este prevederea și din Convenția de la Viena din 1980 în art. 79. Și principiile UNIDROIT
prevăd aceeași filosofie - obligația de a atenționa / a anunța FM.
Sancțiunea în cazul neexecutării acestei obligații => dacă partea care a suferit FM nu o comunică
celeilalte părți, ci o invocă pentru prima dată în fața tribunalului arbitral => proful a văzut de mai
multe ori această situație și când partea e chemată în judecată pentru despăgubiri, pentru că a livrat
cu întârziere sau nu a livrat deloc, în această situație se apără că a suferit o împrejurare de FM.
Chestiunea a fost îndelung dezbătută și când s-a adoptat Convenția de la Viena și în principiile
UNIDROIT: în ce măsură neanunțarea are ca efect decăderea din dreptul de a invoca FM?
Soluția nu a fost cea de decădere, era o soluție mult prea dură, soluție de extremă. Soluția a fost alta:
art. 79 Convenția de la Viena care exprimă practica internațională în materie => partea care nu a
notificat FM va suferi acele prejudicii pe care cealaltă parte le-ar fi putut evita dacă ar fi fost
anunțată în termen. Deci partea care a suferit este exonerată de daune pentru neexecutarea potrivit
contractului a obligațiilor, dar va plăti despăgubiri pentru daunele pe care cealaltă parte le-ar fi putut
evita dacă ar fi fost anunțată în timp. O soluție perfect logică, pentru că dacă capacitatea mea de
executare este afectată de FM obligația mea de a anunța dacă nu o respect este o culpă și trebuie să
răspund pentru culpă, adică pentru faptul că am favorizat mărirea/evitarea prejudiciului celeilalte
părți.
În comerțul internațional, aceasta fiind o uzanță, există obligația celeilalte părți de a coopera
pentru a atenua efectele FM. Partea care ar fi trebuit să primească executarea la timp trebuie să
facă toate demersurile necesare pentru a-și limita pierderile, adică pentru a reduce efectele FM
asupra părții care a suferit-o în mod direct. Vom primi exemplu când ajungem la Convenția de la
Viena și la principiile UNIDROIT când părțile prevăd în contract, de ex o clauză INCOTERMS
FAS (Free Alongside Ship) sau clauză INCOTERMS FOB (Free On Board) în care obligația de a
aduce nava în port revine cumpărătorului și cumpărătorul nu aduce nava în port la data stabilită în
contract, iar vânzătorul care are marfa pe chei, deci în stare de a fi încărcată în vas, nu trebuie să o
lase să se degradeze, ci trebuie să o depună într-un doc/siloz/depozit în incinta portului pentru a
reduce prejudiciul pe care cealaltă îl produce, deși nu vânzătorului i-ar reveni culpa.
69
Proba forței majore
Există mai multe mijloace de probă pe care atât legea le prevede, cât, în altele cazuri, și uzanțele
comerciale internaționale prevăd astfel de mijloace de probă.
1. Cel mai frecvent mijloc de probă, cel legal - certificatele de forță majoră sau avizele de FM.
Certificatele de FM sunt legalmente în competența Camerelor de Comerț și Industrie, în competența
burselor de valori, în competența organizațiilor profesionale din anumite domenii ale comerțului și
sunt cele mai frecvente mijloace de probă a FM. În dreptul român Camera de comerț și industrie a
României, precum și Camerele de comerț și industrie județene au, prin Legea 335 din 2007 a
Camerelor de comerț din România, prevăzută explicit competența de a emite certificate de FM.
Proful a întâlnit la București situații când Camera de comerț a României a emis certificate. Se pune
problema forței juridice a certificatului: acest certificat nu se impune arbitrului; nu este o obligație
pentru arbitru și judecător de a ține în mod absolut seama de certificatul de FM, dimpotrivă,
certificatele au forță probantă relativă (iuris tantum), nu iuris et de iure, și pot fi combătute de către
partea adversă prin probe contrare și bineînțeles judecătorul și arbitrul trebuie să motiveze în H în
funcție de împrejurări soluția adoptată.
2. Un alt mijloc frecvent de dovadă a FM îl constituie expertiza. Se apelează la o persoană

specializată, un căpitan de vas de ex, dacă este vorba despre un contract maritim, de transport
maritim, și acel expert ne va spune în ce condiții există sau nu FM.
3. Dacă nu vorbim despre aceste 2 mijloace spunem că FM se poate proba prin orice mijloc de
probă, pentru că este vorba de a se dovedi o situație de fapt, care se poate dovedi prin orice mijloc
de probă.
Aspectele legate de executarea contractului
Vom discuta regimul juridic al dobânzii în comerțul internațional.
În ce privește regimul juridic, trebuie să reținem că dobânda e supusă legii contractului. Dobânda e
chestiune contractuală. Așadar vorbim de situația când lex contractus e legea română. Dacă este
legea română atunci aplicăm dispozițiile prevăzute de legea română.
Ne referim la OG 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații

bănești. Nu ne referim aici la dobânda legală remuneratorie, deși e întâlnită în comerțul
internațional, e o formă de prestație pecuniară, dobânda remuneratorie fiind de exemplu dobânda
bancară percepută de Bănci pentru acordarea de credite (este prețul faptului că Banca îți dă un credit
și e firesc ca Banca să aibă profit din dobânda remuneratorie). Deci vom vorbi de dobânda
penalizatoare => clauza penală de dobândă.
Reținem 2 situații majore:

- (i) Când dobânda e supusă regimului convențional, adică atunci când părțile au prevăzut în
contract o clauză penală de dobânzi - situația regulă și de dorit în practică
- (ii) Când nu există prevederi în contract cu privire la dobânda și se aplică dobânda legală
70
(i) În ce privește dobânda convențională - OG 13/2011 consacră principiul libertății contractuale

în ce privește stabilirea cuantumului a dobânzii. Principiul libertății contractuale este prevăzut și
pentru dobânda civilă, și pentru dobânda comercială. În cazul dobânzii civile este limitată la
maximum cel mult 50% peste dobânda legală.
În cazul raporturilor dintre profesioniști, raporturile de comerț internațional intră aici, nu există
această limitare; este o interpretare care rezultă din art. 5 alin. 1 => în comerțul internațional părțile
sunt libere să stabilească o dobândă peste limita dobânzii civile și există posibilitatea ca ele să
negocieze o dobândă la liber.
Fiind vorba de o negociere, lucrurile nu pot ajunge la cuantumuri exorbitante și dacă s-ar ajunge la
cuantumuri exorbitante, în principiu se pune problema intervenției arbitrului când se apreciază că ar
exista un abuz de drept.
În comerțul internațional, cel mai frecvent atunci când negociază, părțile se referă la dobânda
LIBOR, fiind un acronim de la London Interbank Offered Rate, este media dobânzilor pe care le
practică principalele Bănci din Londra în cazurile împrumuturilor interbancare de pe piața
londoneză. Această dobândă LIBOR este calculată de către o publicație americană, de fapt de către
o Organizație Neguvernamentală Americană ICE (Intercontinental Exchange) - este o listă publicată
anual sub egida ICE de revista Fortune 500 - este o revistă anuală publicată în SUA și care face o
analiză a activității economice globale a primelor 500 de companii din SUA și din lume. Acolo
găsim aceste prevederi în legătură cu dobânda LIBOR.
(ii) Dacă părțile nu au convenit nimic în contract cu privire la cuantumul convențional al

dobânzii => se va aplica dobânda legală. Revenim la OG 13/2011.
În OG 13/2011 avem art. 4 care se referă la RJ cu element de extraneitate - formulare generală.

Acest art. 4 se referă la contractele de comerț internațional practic. Art. 4 spune: În raporturile
juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă și când s-a stipulat
plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an. Este singurul caz în care OG 13
stabilește o dobândă fixă, dar pentru ca această dobândă fixă să se aplice sunt condițiile din text de
îndeplinit => 3 condiții majore cumulative:
a. Să fie RJ cu element de extraneitate în care intră în primul rând contractele comerciale
internaționale
b. Legea română să fie legea aplicabilă (să fie lex causae, lex contractus; se aplică raționamentul
de DIP cu Regulamentul Roma I, șamd)
c. Cea mai restrictivă condiție și care blochează de multe ori în practică aplicarea art. 4 este ca
părțile să fi stipulat în contract că plata se face în monedă străină.
Pentru situația în care una dintre aceste condiții nu este îndeplinită și de regulă ultima condiție nu
este îndeplinită => se aplică art. 3 alin. 2 indice 1 din OG 13/2011: (21) În raporturile dintre
profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește
la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale. Este vorba de litigiile din comerțul
internațional, inclusiv între profesioniști și autorități contractante, adică de regulă în contractele de
achiziții publice care sunt contracte de comerț internațional; Ce înseamnă dobânda de referință?
Dobânda de referință este un indice publicat periodic de BNR publicat în M. Of. și el reflectă de
fapt politica pe care BNR o stabilește față de nivelul inflației și față de coordonatele pe care le
71
urmărește pentru păstrarea echilibrului economiei naționale. Este o rată de politică monetară a
BNR.
Cu titlu informativ, în momentul de față, această dobândă de referință este stabilită în temeiul OG
13 prin circulare ale BNR. Aceste circulare se emit din când în când, într-un timp se emiteau lunar,
actualmente se emit după împrejurări. Imediat după întrarea în vigoare a OG 13/2011, după 2011,
dobânda de referință a fost de 6,25% în anul 2011, deci punem încă 8 puncte procentuale ajungeam
cu o dobândă legală penalizatoare de 14,25%. Dobânda de referință a BNR a scăzut în mod constant
din 2011 până în 2021 când a coborât la cel mai scăzut nivel de 1,25%, pentru ca apoi să înceapă să
crească iar și în momentul de față Circulara 4 din 2022 a BNR stabilește o rată de 2,5% și
tendința este de creștere din cauza fenomenului inflaționist cu pandemia și războiul.
Trebuie să reținem prevederile și ale altui act normativ care prezintă interes: Legea 72/2013 privind
unele măsuri pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani
rezultând din contractele încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante. Este
vorba tot de regimul dobânzii în comerțul internațional. Legea 72/2013 este frecvent invocată în
arbitrajele comerciale internaționale. De fapt această Lege a transpus Directiva UE 7/2011 privind
combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale.
- Legea 72/2013 nu reglementează cuantumuri de dobânzi, pentru că acele cuantumuri se regăsesc
în OG 13, ci reglementează alte aspecte privind regimul juridic legal al dobânzii.
- În primul rând Legea prevede expres că creanțele constând în prețul bunurilor livrate și al
tarifelor serviciilor prestate este supus dobânzilor penalizatoare, este obligatoriu să fie supus
dobânzii penalizatoare în cazul în care una dintre părți nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale,
în sensul în care este în culpă pentru întârzierea în executarea obligațiilor contractuale. Este o
prevedere imperativă care prevede obligația ca partea care e în culpă pentru întârziere să
plătească o dobândă.
- În al doilea rând, Legea 72/2013 prevede momentul când dobânda penalizatoare începe să curgă:
a. Curge de la scadență => este perfect concordant cu art. 1535 din NCC care prevede că în
comerț dobânzile curg de la scadență, adică este principiul dies interpellat pro hominem. Dies =
termenul; Interpellat = punere în întârziere; pro hominem = în locul omului; regula generală în
civil: dies non interpellat pro hominem (trebuie să-l pui în întârziere)
b. Dacă nu există această scadență, Legea 72/2013 prevede 2 principale momente de când încep să
curgă dobânzile:
(i) Dacă s-a emis o factură - dobânda curge de la data emiterii facturii, cu scăderea eventual a
perioadei pe care părțile o prevăd de plată (de ex 15 zile de plată, 20 de zile de plată din
momentul emiterii facturii și apoi încep să curgă dobânzile)
(ii) Dacă nu s-a emis factură sau dacă e incertă data emiterii facturii => dobânda curge în 30 de zile
de la data recepției mărfurilor sau prestării serviciilor.
Deci 30 de zile de la data emiterii facturii sau 30 de zile de la data recepției mărfurilor sau prestării
serviciilor dacă factura nu este limpede când anume a fost emisă.
Titlul IV - Contractele speciale în comerțul internațional
Ne vom ocupa în primul rând de vânzarea internațională de mărfuri. Comerțul este cum merx =>
deci comerț cu marfa, pilonul comerțului internațional îl constituie vânzarea, iar dpdv juridic
contractul de vânzare-cumpărare internațională.
72
Ne vom referi la Convenția ONU asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri adoptată
sub egida UNCITRAL la Viena la data de 11 aprilie 1980. România a aderat la Convenție imediat
după Revoluție prin Legea 24 din 1991.
Este o Convenție amplă, una dintre cele mai ample Convenții internaționale pe care statele lumii au
ajuns să o adopte, pentru că nu constatăm o abundență de reglementări internaționale de drept
material cum este Convenția de la Viena; DIP a fost mai favorizat în viziunea UE decât
reglementările de drept material care au fost vitregite de un acord al părților.
Convenția de la Viena a fost negociată timp de 20 de ani. De prin anii ’60 au început negocierile cu
privire la adoptarea unei reglementări internaționale în materia vânzării. Problema majoră pusă era
aceea a armonizării dintre cele 2 mari sisteme de drept ale lumii: cel romanist vs. cel anglo-saxon.
Au participat și englezii și americanii și alte state. Ceea ce a realizat Convenția în mod spectaculos
este o armonizare a acestor 2 sisteme. Vom vedea că Convenția are 4 părți: (i) o parte introductivă
care prevede principiile generale de reglementare; (ii) o parte privitoare la formarea contractului;
(iii) o parte privind efectele contractului de vânzare internațională; (iv) partea privind dispozițiile
finale. Partea I și partea II (mai ales ea) au fost influențate masiv de sistemul de drept romanist,
Sitaru era la Convenția de la Viena la adoptarea actului final al Convenției din 1980. A participat din
partea României profesorul Tudor Popescu, fiind fondatorul DCI la Facultatea noastră, prima
Facultate din țară care pe model occidental a introdus această disciplină. Pentru partea privind
formarea contractului la Facultatea de Drept a UB s-a elaborat un material pe care profesorul Tudor
Popescu l-a prezentat la Convenția de la Viena. Convenția a reținut major propunerea Facultății de
Drept a UB și acesta este motivul pentru care în partea a II-a regăsim multe din instituțiile cu care
suntem obișnuiți.
Partea a III-a Convenției a fost major influențată de sistemul de drept anglo-saxon - filosofia de
reglementare este parțial diferită.
Domeniul de aplicare al Convenției
Vom analiza:
- Ratione temporis
- Ratione personae
- Ratione materiae
(Ratione temporis) Temporal, Convenția a fost adoptată în 1980 și a intrat în vigoare la 1 Ianuarie
1988. Sunt în prezent peste 190 de state părți la Convenție: România a aderat prin Legea 24/1991;
SUA a aderat la Convenție; Marea Britanie nu a aderat (deși a participat la Conferința de la Viena, a
considerat că reglementările lor interne sunt mai potrivite);
Ratione personae, această Convenție se aplică în 2 împrejurări majore:

a. Când e vorba de contracte de vânzare încheiate între părți care își au sediile în state contractante
diferite. Deci în diferite state părți la Convenția de la Viena. Criteriul de internaționalitate
folosit aici - exprimă o uzanță din comerțul internațional - părțile să aibă sediile (vorbim în
general de PJ) în state contractante diferite.
b. Alternativ, Convenția se aplică și în cazul în care contractul de vânzare se încheie între părți
care nu își au sediile în state diferite, dar contractul trimite ca lege aplicabilă (lex contractus) la
legea unui stat parte la Convenția de la Viena. De ex, dacă avem 2 părți care nu sunt parte la
73
Convenția de la Viena, dar care fac aplicabil dreptul român ca lex contractus, cum dreptul
român a inclus Convenția de la Viena în dreptul român, prin aderarea la această Convenție,
Convenția este aplicabilă.
Ratione materiae, putem spune că această Convenție reglementează imensa majoritate a aspectelor
care sunt legate de contractul de vânzare internațională de mărfuri. Avem 2 instituții majore
nereglementate: regimul viciilor de consimțământ și transferul proprietății. Deși Convenția prevede
obligația ca vânzătorul să transfere proprietatea, pe fond nu a stabilit reglementarea condițiilor
transferului proprietății. În rest toate chestiunile: formarea, efectele contractului, exonerarea de
răspundere, toate sunt reglementate. Trebuie să reținem că Convenția nu reglementează toate
tipurile de vânzare. Sunt situații în care Convenția prevede în mod explicit că nu se aplică:
- Nu se aplică pentru vânzarea de mărfuri când avem ca scop folosința personală/familială/
casnică => nu este comerț dacă vorbim despre o vânzare-cumpărare pentru uzul familiei, casnic,
folosință personală. Asta ține de civil.
- Nu reglementează contractele de vânzare la licitație (auction/bid contracts) => licitațiile sunt
în general supuse unor reglementări specifice, cu caiete de sarcini; ele fac o categorie separată
- Nu se referă la vânzările judiciare - vânzările bunurilor aflate sub sechestru; ele urmează o
procedură din codurile de procedură civilă de regulă
- Nu reglementează vânzarea de titluri de valoare (de valori mobiliare, de cambii, cecuri, bilete
la ordin, conosamente, acțiuni, obligațiuni) => au reguli proprii
- Nu reglementează vânzarea de nave și aeronave => navele și aeronavele au foarte multe
elemente de imobil. Ele au pavilion, sunt reglementări speciale pentru nave, aeronave
- Nu reglementează vânzările continue - de ex, de electricitate reglementate prin norme speciale
În partea I mai sunt câteva reglementări generale de fond.
Interpretarea contractului - reguli de interpretare a contractului de vânzare internațională de

mărfuri
Avem 5 reguli majore. Unele se referă și la interpretarea Convenției care reglementează vânzarea,
deci indirect se referă la contract.
1. Convenția, ca și contractele pe care le reglementează, va fi interpretată ținându-se seama

de caracterul lor internațional și de necesitatea de a se promova aplicarea uniformă a
Convenției cu privire la aceste contracte. Se va ține seama de caracterul internațional al
vânzării (elementul de extraneitate este esențial) și de necesitatea interpretării uniforme a
acestor contracte. Acest caracter internațional atrage elemente de DIP, o filosofie juridică
proprie.
2. Principiul respectării bunei-credințe în comerțul internațional. Este un principiu cunoscut
și de dreptul român.
3. Pentru situațiile pe care Convenția nu le reglementează explicit - ce se întâmplă cu problemele
privind materiile cârmuite de Convenție care nu sunt rezolvate expres de Convenție? Art. 7
alin. 2 din Convenție spune că problemele privind materiile cârmuite de Convenție care
nu sunt rezolvate în mod expres de către ea vor fi reglementate potrivit cu principiile
generale din care Convenția se inspiră sau în lipsa acestor principii în conformitate cu
legea aplicabilă în temeiul normelor de DIP. Noi am învățat la DIP că atunci când există un
RJ cu element de extraneitate intră în vigoare norma conflictuală care mă trimite la un sistem de
74
drept sau altul. Aici Convenția de la Viena, tocmai pentru a accentua caracterul internațional,
introduce un element intermediar, prealabil aplicării raționamentului conflictual și spune că se
vor aplica principiile generale din care Convenția se inspiră. Aici rolul major revine arbitrului/
judecătorului care în doctrină, căci s-au scris lucrări despre Convenția de la Viena, prin noțiunea
de principii generale din care Convenția se inspiră putem deduce fără probleme principiile
contractelor comerciale internaționale ale UNIDROIT. Când avem o problemă pe care
Convenția nu o prevede explicit apelăm la principiile UNIDROIT, care sunt chiar mai ample
decât Convenție. Dacă nici acolo (în principiile UNIDROIT) nu găsim mergem pe sistemul de
drept la care norma conflictuală trimite.
4. Când se pune problema interpretării voinței părților - ce regulă se aplică? Aici a fost discuția
majoră făcută când s-a negociat Convenția. Sistemul romanist prevede principiul voinței
interne, adică manifestările de voință ale părților se interpretează după intenția lor, iar nu după
sensul literal al termenilor. Această regulă (de influență clară romanistă) este prevăzută și
de Convenția de la Viena ca o (i) primă ipoteză în art. 8 alin. 1: Manifestările de voință ale
unei părți trebuie interpretate după intenția acesteia când cealaltă parte cunoștea sau nu
putea să ignore această intenție. Se va interpreta în funcție de intenția părții când este
exteriorizată, adică cea făcută cunoscută celeilalte părți sau pe care cealaltă parte nu putea să o
ignore. Când cunoștea intenția părții - mod de interpretare subiectiv. Când nu putea să ignore
=> mod de interpretare obiectiv. (ii) Mai departe se introduce o reglementare de influență
anglo-saxonă - art. 8 alin. 2: Indicațiile și celelalte manifestări de voință ale unei părți
trebuie interpretate potrivit cu semnificația pe care le-ar fi acordat o persoană rezonabilă
cu aceeași pregătire ca cealaltă parte aflată în aceeași situație => această regulă care
dublează principiul voinței interne este expresia principiului reasonable men pe care l-am
menționat la DIP; indicațiile/manifestările de voință ale părții trebuie interpretate după ce ar fi
gândit o persoană rezonabilă cu aceeași pregătire aflată în aceeași situație, adică o figură
abstractă de referință. Avem și noi în dreptul român astfel de figuri abstracte: bonus pater
familias; bunul proprietar; Aceste figuri abstracte sunt stabilite prin concepția judecătorului
pentru o anumită situație concretă.
5. Trimite la uzanțe și obișnuințe. Art. 9 alin. 1 spune că părțile sunt legate prin uzanțele la
care ele au consimțit și prin obișnuințele care s-au stabilit între ele => este vorba despre
uzanțele convenționale exprese, adică cele la care părțile au consimțit. Textul se referă și la
obișnuințe (nu au un caracter general și impersonal). În art. 9 alin. 2 Convenția prevede
interpretarea pe temeiul uzanțelor care se aplică în cazul implicit, adică atunci când
părțile nu s-au referit expres, dar legiuitorul prezumă că ele au avut o voință tacită sau
implicită: „părțile sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract la orice uzanță
pe care o cunoșteau sau pe care ar fi trebuit să o cunoască și care în comerțul
internațional este larg cunoscută și în mod regulat respectată de către părțile la contracte
de același tip în ramura comercială avută în vedere. ” Deci dacă sunt uzanțe pe care le
cunoșteau este un element subiectiv; dacă ar fi trebuit să le cunoască = element obiectiv; apoi să
fie uzanțe larg cunoscute (analizăm impactul uzanței respective); să fie uzanțe în mod regulat
respectate de către părțile la contracte de același tip (frecvența cu care uzanțele sunt aplicate) în
ramura comercială avută în vedere (acolo unde formează obiectul contractului).
Sunt subiecte de examen!!!
Aspecte privind formarea și proba contractului
75
Și aici au fost discuții ample. A învins principiul romanist al consensualismului. În art. 11 Convenția
spune că acordul de voințe nu trebuie să fie nici încheiat, nici consemnat în scris și nu este
supus niciunei alte condiții de formă => acest contract se încheie prin simplul acord de voință al
părților - mutuus consensus - fără a se cere nicio altă condiție de formă. Acest principiu se regăsește
în art. 29 în prevederea care privește modificarea contractului => pe principiul simetriei formelor
juridice: cât timp nu soliciți o anumită formă pentru încheierea contractului, nu poți solicita o formă
nici pentru modificarea contractului. Deci contractul poate fi modificat sau reziliat (terminat) tot
prin simplul acord de voință al părților, fără nicio altă condiție de formă.
Tot în art. 11 este reglementată proba contractului de vânzare. Atât timp cât nu se cere o condiție de
formă a încheierii contractului este firesc să nu se ceară nicio condiție restrictivă de probă. Se
prevede că acest contract poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv prin martori. Contractul
de vânzare poate fi probat prin orice mijloace => principiul libertății formei și probei contractului
de vânzare în Convenția de la Viena pe modelul sistemului de drept romanist.
În partea a II-a a Convenției este reglementată formarea contractului. Aici puternic influențată de
sistemul de drept romanist: oferta de a contracta și acceptarea ofertei de a contracta.
Curs 8
22.03.2022
Titlul II al Convenției de la Viena: Formarea contractului
Partea aceasta a fost influențată de proiectul depus de România elaborat de Facultatea de Drept și
depus de profesorul Tudor Popescu în timpul Conferinței de la Viena.
Convenția reglementează cele 2 elemente care formează consimțământul: oferta de a contracta și

acceptarea ofertei.
Oferta de a contracta
Definiție = o propunere de încheiere a unui contract care trebuie să îndeplinească anumite

condiții de validitate:
a. Trebuie să fie vorba despre o propunere adresată uneia / mai multor persoane determinate. O
propunere adresată publicului (public offer) nu este considerată o ofertă în sensul juridic al
noțiunii, ci numai o invitație la ofertă, urmând ca cei cărora li se adresează să facă ei o ofertă la
această invitație adresată publicului.
b. Oferta să fie suficient de precisă și Convenția ne precizează care sunt elementele care califică
noțiunea de ofertă precisă și pentru ca o ofertă să fie precisă ea trebuie să conțină următoarele
aspecte: denumirea mărfii (i), cantitatea în mod expres sau implicit (ii) și prețul în mod expres
sau cu indicații care să permită determinarea prețului (iii). Această prevedere privind caracterul
precis al ofertei este cuprins în art. 14 din Convenție în partea a II-a și când vom ajunge la
partea III a Convenției, care se referă la efecte și care a fost influențată de sistemul de drept
anglo-saxon vom vedea că acest art. 14 trebuie coroborat cu un alt art. din Titlul III care aparent
creează o contradicție.
c. Să denote voința autorului ofertei de a se angaja în caz de acceptare. În exprimarea cunoscută a
dreptului român => oferta să fie făcută în stare de angajament juridic.
76
Retractarea și revocarea ofertei
Convenția folosește 2 termeni: retractarea și revocarea. Între cei 2 termeni există o distincție.
Retractarea este retragerea ofertei care intervine înainte ca oferta să ajungă la destinatar sau cel
mai târziu simultan cu ajungerea ei la destinatar.
Revocarea este de asemenea, retragerea ofertei, dar după ce ea a ajuns la destinatar până în
momentul încheierii contractului.
În ce privește retractarea, Convenția adoptă o soluție liberă, art. 15 prevede că o ofertă, chiar dacă
e menționată ca fiind irevocabilă, poate fi retractată dacă retragerea ajunge la destinatar înainte sau
în același timp cu oferta. Retractarea este permisă în mod liber fără ca ea să producă vreun efect
împotriva ofertantului, adică vreo responsabilitate în sarcina acestuia. Este firesc să fie așa, întrucât
din moment ce trimitem oferta prin scrisoare și o revocăm prin email înainte ca scrisoarea să ajungă
la destinatar sau simultan cu ajungerea la destinatar este sigur că destinatarul nu a apucat să facă
niciun fel de cheltuială pentru a studia acea ofertă și deci nu poate avea niciun prejudiciu și nu avem
nicio răspundere pentru ofertant.
Situația e alta la revocare: la revocare retragerea ofertei intervine după ce ea a ajuns la destinatar,
când destinatarul poate să înceapă să facă acte pentru pregătirea acceptării sau anumite cheltuieli.
Convenția adoptă o regulă și 2 excepții alternative cu privire la revocare:

- Regula este că oferta poate fi revocată. A fost o discuție întreagă în legătură cu revocarea ofertei
la adoptarea Convenției și a învins acest punct de vedere, care este și punctul de vedere al
dreptului român. Deși intervine după ajungerea ofertei la destinatar oferta poate fi revocată până
la momentul încheierii contractului, dar dacă revocarea sosește la destinatar înainte ca
destinatarul să fi expediat acceptarea. Prin această ultimă parte a reglementării avem un element
de drept anglo-saxon, pentru că în dreptul anglo-saxon momentul încheierii contractului este
momentul în care acceptarea este expediată; în cazul Convenției de la Viena și în cazul dreptului
român contractul este încheiat la momentul când acceptarea este recepționată (soluția ținând de
remiterea ofertei).
- Prima excepție: oferta nu poate fi revocată dacă oferta a fixat în cuprinsul său un termen
determinat pentru acceptare (i) ; deci e irevocabilă pe perioada acelui termen pentru acceptare, și
în general ofertele conțin un termen pentru acceptare (de ex spun prezenta ofertă e valabilă 1
lună/2 luni) sau (ii) rezultă din cuprinsul său că este irevocabilă. În acest caz oferta este
irevocabilă pe perioada termenului respectiv sau (dacă nu cuprinde un termen) pe o perioadă
rezonabilă de irevocabilitate.
- A doua excepție: oarecum tot de influență anglo-saxonă; oferta nu este revocabilă dacă este
rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca fiind irevocabilă și dacă acesta a acționat în
consecință. Aici avem o atitudine (conduct) a destinatarului ofertei care trebuie analizată de către
judecător sau arbitru și așa cum se întâmplă în general în dreptul anglo-saxon atitudinea unei
părți (destinatarul) este esențială pentru interpretarea voinței părților. Convenția merge mai
departe și spune: pentru determinarea intenției acceptantului de a fi considerat sau nu o persoană
rezonabilă în acea situație se vor avea în vedere (i) negocierile dintre părți, (ii) obișnuințele care
s-au stabilit între ele și (iii) uzanțele comerciale internaționale.
Acceptarea ofertei de a contracta

77
Definiție (art. 18) = o declarație sau o altă manifestare de voință a destinatarului ofertei care
exprimă acordul său cu privire la ofertă.
De aici rezultă în mod evident că în Convenție au fost avute în vedere cele 2 feluri ale acceptării:
expresă (când avem o declarație) sau o acceptare tacită (când avem o altă manifestare de voință).
Convenția reglementează imediat după această definiție tot în art. 18 și regimul juridic al tăcerii
sau inacțiunii. Și aici avem o influență a sistemului de drept romanist. Convenția spune că
tăcerea sau inacțiunea prin ele însele nu pot constitui acceptare. În comerț nu mergem pe
principiul civil qui tacet consentire videtur, ci mergem pe principiul că tăcerea în comerț nu
valorează acceptare. Cu privire la această sintagmă „prin ele însele” așa cum a fost analizată în
literatura de specialitate și în jurisprudența foarte multă pe Convenția de la Viena, UNCITRAL face
un studiu continuu și face informări periodice în legătură cu modul de aplicare a Convenției din
practica internațională. Există pe site-ul UNCITRAL jurisprudență din toate țările părți la Convenție
pe aplicarea acestei Convenții. Prin această sintagmă se înțelege că numai simpla tăcere sau
inacțiune nu valorează acceptare, dar este posibil ca tăcerea sau inacțiunea să valoreze acceptare în
cazul în care acest lucru rezultă din lege (i), voința părților exprimată altfel (ii), din uzanțe (iii) sau
obișnuințe (iv) => aceasta este interpretarea „prin ele însele” din art. 18.
Momentul când acceptarea își produce efectele. Termenele de acceptare
Referitor la momentul când acceptarea își produce efectele trebuie să ținem seama de cele 2 forme
ale acceptării: cea expresă și cea tacită.
Acceptarea expresă
Este o declarație făcută de destinatarul ofertei în sensul că el acceptă oferta. Acceptarea expresă este
analizată în funcție de următoarea subdistincție: după cum este vorba despre raporturi între persoane
prezente (inter praesentes) sau între persoane care nu sunt față în față (inter absentes).
Când vorbim despre un contract inter absentes (prin corespondență): regula este aceea că acceptarea
ofertei produce efecte din momentul când acceptarea parvine ofertantului. În Convenția de la Viena
este adoptat sistemul recepției cum este cunoscut și aplicat în dreptul romanist, inclusiv în dreptul
român.
Când vorbim despre un contract inter prasesentes: prin noțiunea de persoane care sunt față în față
Convenția înțelege contractul încheiat prin telefon, dar nu numai prin telefon, ci și prin mijloace
mai avansate decât cele concepute la nivelul anului 1980 și anume contracte încheiate prin video-
conferință, unde părțile sunt față în față, în această situație Convenția prevede că oferta verbală
trebuie acceptată imediat de către cealaltă parte, cu excepția cazului în care din împrejurări rezultă
că acceptatul are un termen pentru a-și exprima voința.
Acceptarea tacită
În ce privește acceptarea tacită, ea este o altă manifestare de voință din care rezultă intenția
acceptantului de a accepta oferta. Aici acceptarea tacită trebuie să constea în îndeplinirea de către
destinatarul ofertei a unui act din care să rezulte intenția sa de acceptare, chiar dacă nu este vorba de
78
o declarație care să fie transmisă către cealaltă parte. Posibilitatea acceptantului de a face acceptare
tacită nu e de la sine admisă, ci pentru ca acceptantul să poată face o acceptare tacită acest lucru
trebuie să rezulte explicit/implicit din cuprinsul ofertei (i), să fie permisă prin obișnuințele stabilite
între părți (ii) sau prin uzanțele din ramura respectivă de comerț (iii). Nu în orice situație acceptarea
tacită este admisă.
Formele de acceptare tacită:

- Convenția dă ca exemplu o singură modalitate, și anume fie expedierea mărfurilor de către
vânzător, fie plata prețului/unei părți din preț de către cumpărător
- Aceste precizări privind expedierea mărfurilor și plata chiar parțială prețului ca elemente ale
acceptării tacite, în niciun caz enumerarea nu este limitativă, este pur exemplificativă, așadar în
practică, în ceea ce s-a concentrat la UNCITRAL, există multe alte situații când se consideră
acceptare tacită, cum ar fi : (i) achiziționarea de către vânzător a unor bunuri care urmează să
intre în procesul de fabricație a produsului care urmează a fi vândut (de ex cumpărarea de materii
prime, materiale), (ii) apoi pregătirea pentru obținerea de către cumpărător a unui credit în
vederea obținerii sumei ca să plătească prețul, obținerea unei scrisori de garanție bancară.
Conținutul acceptării - ce conținut trebuie să aibă acceptarea?

- Există o regulă în Convenție, o excepție de la regulă și o excepție de la excepție care revine la
regulă.
- Regula: un răspuns care tinde să fie acceptare a unei oferte nu trebuie să conțină completări,
limitări sau alte modificări față de conținutul ofertei. Așadar acceptarea trebuie să fie pură și
simplă, să nu cuprindă niciun fel de completare, limitare, de modificare a conținutului ofertei.
Aceasta este reglementarea și în dreptul român, și în cel anglo-saxon (mirror image rule) - regula
imaginii în oglindă => acceptarea trebuie să fie identică cu oferta.
- Excepție de la regulă: Convenția spune că totuși o acceptare va fi considerată valabilă atunci
când conține elemente completatoare sau diferite, dar elemente care nu afectează în mod
substanțial termenii ofertei. Mai departe Convenția reglementează exemplificativ, nu limitativ
situațiile când o modificare este socotită că afectează termenii ofertei: (i) atunci când modifică
prețul, (ii) modalitatea de plată, (iii) cantitatea și calitatea mărfurilor, (iv) locul și momentul
predării mărfii, (v) întinderea responsabilității uneia dintre părți față de cealaltă, deci problema
răspunderii contractuale și (vi) modul de soluționare a litigiilor. Sunt elemente pe care Convenția
le prezumă ca fiind modificări esențiale și deci care afectează în mod substanțial termenii ofertei.
Prin interpretare judecătorul / arbitrul poate reține și alte elemente ca afectând în mod substanțial
termenii ofertei și deci excepția să nu se aplice.
- Excepție de la excepție: un răspuns care deși nu alterează în mod substanțial termenii ofertei nu
va fi socotită totuși acceptare în cazul în care ofertantul fără întârziere relevă aceste discrepanțe și
indică acceptantului că nu acceptă respectivele modificări => se revine la mirror image rule,
pentru că deși nu mă aflu într-o modificare substanțială eu ca ofertant pot și am obligația să
notific imediat acceptantului faptul că deși sunt în fața unei modificări neesențiale, totuși nu sunt
de acord cu modificările respective și acceptarea nu este valabilă.
Problema tardivității acceptării

- Acceptarea este socotită tardivă atunci când ea parvine ofertantului după expirarea termenului
stipulat de ofertant în ofertă sau după expirarea unui termen rezonabil în funcție de împrejurări
dacă un termen explicit de acceptare a ofertei nu a fost menționat în ofertă.
- Deci dacă este un termen stipulat acceptarea trebuie să parvină în acel termen
79
- Dacă nu e stipulat un termen de acceptare trebuie să parvină într-un termen rezonabil în funcție
de împrejurări
- Dacă nu, acceptarea e socotită tardivă.
- Ce se întâmplă când acceptarea este peste termenul stipulat sau peste termenul rezonabil? Avem
o regulă și 2 situații speciale.
- Regula: acceptarea tardivă nu produce efecte
- Cu toate acestea, în ce privește efectele acceptării tardive Convenția reglementează 2 situații
speciale determinate de următoarea împrejurare: dacă tardivitatea în acceptare este imputabilă
sau neimputabilă acceptantului:
a. Când este imputabilă acceptantului: în această situație acceptarea tardivă nu produce efecte,
dar ofertantul poate totuși să o accepte dacă precizează acest lucru. De ex, a avut o lună termen
și a trimis după 1 lună și 1 săptămână => fără nicio justificare, tardivitatea este imputabilă
acceptantului.
b. Tardivitatea nu este imputabilă acceptantului și de ex este imputabilă unui terț, cum ar fi
vorba de regulă de un cărăuș, cel care trebuie să transmită acceptarea, curierul care trimite acea
acceptare, sau dacă e vorba de o transmitere electronică a acceptării un defect al sistemului unui
terț; deci în orice caz să fie vorba despre o împrejurare care nu este imputabilă. În această
situație, acceptarea deși tardivă poate produce efecte dacă ofertantul fără întârziere nu îl
informează pe acceptant în legătură cu imposibilitatea de executare a contractului. Aici spunem
că dacă nu este imputabilă acceptantului regula este pozitivă: acceptarea tardivă produce totuși
efecte dacă rezultă că acea culpă revine unui terț. Remediul: ofertantul, fără întârziere, dacă nu
dorește să aibă efecte, trebuie să notifice; ofertantul poate să refuze imediat și motivat după ce a
primit acceptarea. Dacă nu notifică fără întârziere că nu e de acord cu acceptarea => e de acord
cu acceptarea peste termen.
Momentul încheierii contractului
Principiul este cel al teoriei recepțiunii potrivit dreptului romanist: contractul se consideră încheiat
în momentul în care acceptarea parvine ofertantului, deci se întoarce acceptarea la ofertant.
Partea a III-a Convenției: efectele contractului
Influențată de sistemul de drept anglo-saxon. Avem o altă structură.

Convenția reglementează obligațiile vânzătorului, iar apoi răspunderea contractuală a vânzătorului
(adică mijloacele cumpărătorului în cazul neexecutării contractului de către vânzător), apoi
obligațiile cumpărătorului și răspunderea contractuală a cumpărătorului (adică mijloacele pe care le
are vânzătorul în cazul încălcării obligațiilor de către cumpărător).
Obligațiile vânzătorului
Sunt enumerate în art. 30: vânzătorul se obligă să predea mărfurile (i), să transmită proprietatea
asupra acestora (ii) și să remită documentele privitoare la marfă (iii). Nu este o prevedere completă.
În art. 30, pe de o parte, se menționează obligații nereglementate de Convenție, iar pe de altă parte,
nu se menționează obligații care sunt reglementate de Convenție. În această definiție din art. 30 se
menționează obligația de predare, ea fiind reglementată și de Convenție, apoi obligația de transfer al
proprietății, dar care nu este reglementată de Convenție. Obligația de transfer al proprietății este
internațional admisă ca efect al contractului de vânzare, dar modul de transmitere al proprietății,
80
regimul juridic nu este identic în toate sistemele de drept, motiv pentru care părțile la Convenție nu
s-au înțeles și pentru a nu bloca întreaga Convenție s-a acceptat să se menționeze obligația de
transfer, dar nu să fie reglementată. Apoi obligația de remitere a documentelor este o obligație pe
care o reglementează. În Convenție sunt și obligații pe care nu le menționează art. 30, dar care sunt
oricum reglementate, cum este de exemplu obligația de conformitate.
I. Obligația de predare a mărfurilor
Este prima obligație pe care vânzătorul, în toate sistemele de drept și în Convenție acceptată, o are.
Sunt 2 aspecte reglementate de Convenție:

A. Locul predării mărfurilor
Sunt menționate în Convenție 4 locuri unde în scară marfa se socotește a fi predată. Acest sistem de
enumerare în cascadă este întâlnit și în celelalte situații, este o tehnică comună de reglementare.
a. Marfa se socotește valabil predată în cazul în care este predată în acel loc special prevăzut în
contract. Prevederea contractuală are prioritate. Vom vedea acest lucru peste tot.
b. În cazul în care nu s-a prevăzut nimic în contract privind locul predării => marfa se socotește
predată în momentul în care ea este remisă către primul transportator pentru a fi transmisă
cumpărătorului. Ipoteza se aplică când se interpune un transportator între vânzător și
cumpărător și aici predarea se consideră a fi efectuată când marfa e predată primului
transportator.
c. Ipoteza în care obiectul contractului îl constituie un bun individual determinat sau un bun
determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă de bunuri (de ex când se
vinde o anumită cantitate de grâu dintr-un siloz) sau este vorba despre un bun viitor care
urmează a fi fabricat sau produs => predarea trebuie făcută la locul unde bunul individual
determinat/bunul generic/locul de fabricație sunt cunoscute în momentul încheierii contractului.
Deci dacă am un bun individual determinat plasat într-un anumit loc acolo este locul unde
trebuie făcută predarea. Dacă am un bun care se prelevă dintr-o masă de bunuri, deci un bun de
gen, locul predării este locul unde se află masa de bunuri din care se prelevă. Dacă este un bun
viitor locul predării este acolo unde se cunoaște în contract că bunurile urmează a fi fabricate/
produse.
d. Situație de salvare (escape clause) soluție ultimă, se aplică ori de câte ori nu se aplică ipotezele
de la a la c; locul predării este la sediul vânzătorului în momentul încheierii contractului.
Convenția reglementează că plata, pentru că și predarea mărfii este o plată, este cherabilă, nu
portabilă. Dacă nu se prevede nimic altfel în contract și nu suntem pe nicio ipoteză de mai sus
cumpărătorul este cel care trebuie să se deplaseze la sediul vânzătorului pentru a ridica marfa.
Predarea mărfii ca modalitatea de plată este cherabilă (la sediul debitorului). Este exact invers
în cazul plății prețului care este obligație a cumpărătorului, acolo vom vedea că plata prețului
este portabilă (la sediul creditorului). (My sidenote: este de fapt același lucru; predarea mărfii se
face la sediul debitorului, adică al vânzătorului, că el este debitorul obligației de predare; plata
sumei de bani este obligația debitorului, deci a cumpărătorului, și plata e la sediul creditorului,
adică vânzătorului; deci și predarea și plata prețului se fac la sediul vânzătorului).
B. Momentul predării mărfurilor
Ca și în cealaltă situație, avem 3 momente alternative în scară ale predării mărfii pentru ca predarea
să fie socotită valabilă.
81
a. Momentul determinat de către părți în contract sau este determinabil potrivit contractului;
regula așadar este aceea că dacă părțile prevăd un termen / o dată fixă pentru predare sau o
anumită perioadă de timp când spun „predarea se va face la 1 septembrie 2022 sau predarea se
va face în termen de 6 luni de la data încheierii contractului” - sunt 2 situații identice ca efecte
juridice => momentul predării este cel prevăzut explicit sau determinabil potrivit contractului.
b. Când perioada de timp este determinată prin referire la contract, dar se prevede că predarea se
va face într-o anumită perioadă de timp, cum ar fi de ex în luna septembrie 2022 sau în
trimestrul 3 2022 => momentul predării e circumstanțiat în funcție de un anumit interval de
timp și se pune problema cui revine obligația de a determina data exactă a predării în cadrul
perioadei respective de timp. Regula potrivit Convenției este aceea că momentul exact al
predării în cadrul perioadei de timp stabilită în contract revine vânzătorului. De ce? Pentru că
există regula de interpretare in dubio pro debitori, în caz de îndoială contractul se interpretează
în favoarea celui care se obligă, or debitorul obligației de predare este vânzătorul, deci
vânzătorul este prezumat a alege momentul în cadrul trimestrului 3 2022 când anume trebuie să
facă predarea. Există obligația de notificare a cumpărătorului cu privire la data exactă a
predării. Convenția spune totuși că este posibil ca alegerea momentului exact al predării în
cadrul perioadei de timp prevăzută în contract să revină cumpărătorului dacă acest lucru rezultă
din contract sau din împrejurări. Este posibil ca din împrejurări, de ex potrivit obișnuințelor sau
uzanțelor din comerțul internațional, alegerea datei exacte să revină cumpărătorului.
c. Când nu ne aflăm nici în fața unei date precise sau determinabile potrivit contractului, nici într-
o perioadă de timp stabilită potrivit contractului, ci în toate celelalte situații predarea trebuie
efectuată într-un termen rezonabil din momentul încheierii contractului. Ce înseamnă termen
rezonabil? Rezonabilitatea se va aprecia în funcție de natura mărfurilor (i), condițiile concrete
de predare (ii), de uzanțe (iii), și obișnuințe (iv). Întotdeauna obligația trebuie analizată cu bună-
credință.
II. Obligația de remitere a documentelor referitoare la marfă
În comerțul internațional marfa circulă pe baza unor documente. Foarte frecvent se întâmplă ca
marfa să circule pe baza conosamentului (bill of lading), documentul de încărcare, este documentul
care se încheie între expeditor și comandantul vasului (dacă este vorba de un transport maritim) și
atestă încărcarea mărfii pe vas.
Avem 2 situații:
a. Regula generală: vânzătorul este obligat să remită documentele referitoare la marfă care sunt
prevăzute în contract. Remiterea trebuie făcută la momentul, la locul și în forma prevăzută în
contract.
Poate exista și altfel de document: un warrant, documentul care atestă deportarea mărfii în doc,
siloz, depozit; facturile, certificatele de origine, atestatele de cantitate, de calitate, documentele
vamale, licențele de import-export => toate sunt documente care însoțesc marfa și care trebuie
remise de către vânzător cumpărătorului.
b. În cazul în care nu se prevede nimic în contract => remiterea documentelor se va face potrivit
uzanțelor la data, la locul și în forma în care să permită cumpărătorului să între în posesia mărfurilor
și să-și exercite drepturile cu privire la ele. Documentele cu privire la marfă sunt cele care la
destinație permit cumpărătorului să intre în posesie: conosamentul este un titlu de valoare, un titlu
82
de credit, când marfa e urcată pe vas se emite conosamentul și este posibil ca acesta să se transfere
în „n” mâini între momentul încărcării mărfii și momentul ajungerii navei la destinație și cine va
prezenta conosamentul la destinație este cel care va avea dreptul să preia marfa aflată pe vas.
III. Obligația de conformitate a mărfurilor
Această obligație este reglementată în Convenția de la Viena sub influența sistemului de drept
anglo-saxon. În această noțiune de obligație de conformitate se concentrează tot ceea ce în dreptul
romanist se analizează prin obligații separate. În dreptul nostru există obligație de garanție pentru
calitate, pentru cantitate, pentru evicțiunea (un terț emite un drept cu privire la marfă). În
Convenția de la Viena tot ceea ce ține de obligația de garanție pentru cantitate (i), calitate (ii),
tip (iii), ambalaj (iv) și condiționare (v) a mărfurilor este reglementată sub obligația de
conformitate a mărfurilor.
Art. 35 reglementează această obligație: vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate,
calitate, tip, ambalaj și condiționare sunt prevăzute în contract.
În noțiunea de obligație de conformitate intră aceste aspecte: cantitate (i), calitate (ii), tip (iii),
ambalaj (iv) și condiționare (v). Este concepția monistă cu privire la noțiunea de conformitate, e
un concept generic.
Când anume obligația de conformitate se consideră a fi îndeplinită?

Avem 5 situații în scară pe care Convenția le reglementează.
a. Primul criteriu potrivit căruia obligația de conformitate este socotită îndeplinită este acela al
corelației cu contractul. Obligația de conformitate este socotită îndeplinită dacă marfa este predată
în cantitatea, de calitatea, de tipul, ambalajul și condiționarea care sunt prevăzute în contract.
Când nu este prevăzut nimic în contract - situațiile de la b la e.
b. Marfa trebuie să fie adecvată întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit mărfuri de același
tip (ipoteza se aplică când mărfurile sunt menționate în contract nu printr-o descriere specială, nu
prin indicarea unei întrebuințări speciale, ci atunci când ele sunt determinate în contract printr-o
descriere generală); de ex „vând grâu” - avem o descriere generală, este o marfă pentru care nu s-a
prevăzut o întrebuințare specială => obligația de conformitate este îndeplinită dacă marfa este
adecvată întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit mărfurile de același tip. Dacă vând grâu
trebuie să trimit un grâu de așa natură încât să folosească destinației cu care această marfă se
folosește în mod obișnuit.
c. Când în contract s-a prevăzut că marfa va avea o anumită întrebuințare specială; de ex „vând grâu
pentru pâine” => obligația de conformitate este îndeplinită dacă marfa corespunde întrebuințării
speciale prevăzută în contract. Întrebuințarea specială prevăzută în contract poate fi explicită, dar
poate fi și tacită. Când este tacită ea poate rezulta din împrejurări, căci dacă vând unui cunoscut
fabricant de pâine, chiar dacă nu am menționat în contract că trebuie să vând grâu de pâine este de
înțeles și se poate interpreta de către judecător/arbitru că în mod tacit părțile s-au referit la grâu cu
această destinație specială.
83
d. Când marfa trebuie să fie produsă de către vânzător pe baza unui eșantion sau pe baza unui model
care este procurat de regulă de către cumpărător. Aici, pentru ca marfa să corespundă și deci să fie
obligația de conformitate îndeplinită trebuie ca marfa să corespundă eșantionului sau modelului
respectiv. Se întâmplă acest lucru mai ales la vânzarea în lohn care se întâmplă de regulă în materia
confecțiilor și unde producția se face pe baza eșantionului trimis de cumpărător.
e. Obligația de ambalaj și condiționare a mărfii. Intră în noțiunea de conformitate. Ambalajul și

condiționarea trebuie să fie prevăzute în contract, or dacă nu avem prevedere în contract mărfurile
trebuie ambalate și condiționate la modul obișnuit în care se ambalează și condiționează mărfurile
respective, iar dacă nu există nicio obișnuință în acest sens se vor ambala și condiționa astfel încât
să poată fi conservate și protejate pe parcursul drumului.
IV. Obligația de a preda mărfuri libere de orice drept sau pretenție a unui terț
În dreptul român => obligația de garanție pentru evicțiune.
Convenția nu utilizează sintagma obligație de garanție pentru evicțiune ci cea de obligație a

vânzătorului de a preda mărfuri libere de orice drept sau pretenție a unui terț. Dar putem spune pe
scurt obligație de garanție pentru evicțiune.
Remarcă prealabilă: această obligație de predare a mărfurilor libere de orice drept sau pretenție a
unui terț implică conformitatea juridică a mărfurilor, spre deosebire de obligația III care se referea
la conformitatea materială a mărfurilor.
Convenția reglementează sub 2 aspecte obligația III:
1. Convenția reglementează obligația de garanție pentru evicțiune în general
În art. 41: vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț,
exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile și în aceste condiții.
Regula este aceea că marfa trebuie predată liberă de orice drept/pretenție a unui terț. Marfa trebuie
predată ca regulă fără ca un terț să emită asupra mărfii un drept real (drept de proprietate/
dezmembrământ, privilegiu real, garanție reală); în Convenție nu se distinge, deci trebuie ca terțul
să nu invoce nici un drept de creanță asupra mărfii care să afecteze folosința: să nu invoce de
exemplu un drept de folosință cum ar fi situația unui chiriaș al mărfii și în comerț vorbim de
contractul de leasing; eventual poate fi vorba și de o opțiune finală de cumpărare a mărfii
respective, asta înseamnă chiar drept real pe care îl poate invoca în final. Să nu invoce nici măcar un
drept de folosință cu titlu gratuit ce rezultă din comodat. Și un contract de comodat e interzis
potrivit prevederilor Convenției.
Excepție: cumpărătorul acceptă marfa și în aceste condiții. Prevederea exprimă o realitate a

comerțului, căci este posibil să vând un bun asupra căruia nu am o proprietate în momentul în care
îl vând, dar să îl cumpăr în viitor de la un terț și la momentul scadenței să fiu proprietar asupra
mărfii. Deci cumpărătorul poate accepta ca în momentul încheierii contractului marfa să fie în
proprietatea unui terț, aici vorbim și despre vânzarea bunului altuia, și dacă în momentul când
executarea devine scandentă, bunul a intrat în posesia vânzătorului în consecință nu există drept/
pretenție de la un terț.
84
2. Obligația de garanție pentru evicțiune care izvorăște dintr-un drept de proprietate intelectuală
Avem o evicțiune întemeiată pe dreptul de proprietate intelectuală.

A fost o Convenție revoluționară la momentul respectiv.
Art. 42: Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept/pretenție a unui terț întemeiată
pe proprietatea industrială sau pe altă proprietate intelectuală.
Urmează circumstanțieri, pentru că altfel reglementarea ar fi exagerată. Avem această obligație cu

condiția ca vânzătorul să cunoască sau să nu fi putut ignora în momentul încheierii contractului
existența dreptului de proprietate intelectuală al terțului (i) și acel drept invocat de către un terț să
fie întemeiat pe o proprietate intelectuală în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie să fie
vândute sau utilizate sau în temeiul legii statului unde cumpărătorul își are sediul, pentru că aici se
pune problema ca dreptul de proprietate intelectuală să fie protejat (ii). Nu orice drept de proprietate
în lume, pentru că ar fi mult prea exagerat.
Răspunderea contractuală a vânzătorului
Cum o analizează? Prin ochii cumpărătorului, adică sub forma mijloacelor de care poate beneficia
cumpărătorul în cazul încălcării obligațiilor de către vânzător.
În dreptul român o analizăm prin punerea centrului de greutate la vânzător: răspunderea lui dacă nu
execută obligația.
Pe influența anglo-saxonă se analizează prin ochii cumpărătorului, deci ce poate face în cazul în
care vânzătorul nu-și execută obligațiile.
Sub acest aspect, avem o sistematizare de asemenea.
Mijloacele de care beneficiază cumpărătorul în cazul încălcării obligațiilor de către vânzător sunt în
esență 2:
I. Să mențină contractul în ființă, deci să mențină contractul în forma lui de executare

II. Să declare rezoluțiunea contractului
Aceste 2 posibilități sunt dublate în toate cazurile de posibilitatea cumpărătorului de a solicita D&I
(daune-interese). D&I se cumulează cu totul, cu toate obligațiile sau cu toate neexecutările,
încălcările obligațiilor contractuale.
I. Prima posibilitate a cumpărătorului, dacă vânzătorul nu și-a îndeplinit obligațiile, de a

cere executarea în natură a contractului, deci să mențină contractul în ființă.
Această posibilitate este reglementată în mod favorabil de către Convenție; ea este facilitată în toate
reglementările Convenției; Convenția urmărește ca acel contract să rămână în ființă. Este soluția
preferabilă.
Acest drept de a cere executarea în natură implică 3 situații diferite:

85
1. Posibilitatea generală a cumpărătorului este de a cere executarea de către vânzător a oricăreia

dintre obligațiile sale. Este o posibilitate generală, pentru că ea poate fi utilizată de către
cumpărător indiferent de natura încălcării obligațiilor de către vânzător, indiferent de tipul de
obligație neîndeplinită. Textul spune: cumpărătorul poate în orice împrejurare să solicite
executarea de către vânzător a oricăreia dintre obligațiile sale, cu excepția situației în care s-a
prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere. Când s-a prevalat de un mijloc
incompatibil? Când a cerut rezoluțiunea, deci aici executarea în natură nu-și mai are locul.
Convenția are 2 reglementări speciale pe care cumpărătorul le are la dispoziție:
a.Tocmai în ideea de a facilita executarea în natură cumpărătorul poate acorda vânzătorului un
termen suplimentar pentru executare pe o durată rezonabilă. Este art. 47 din Convenție.
Judecătorul sau arbitrul nu poate acorda vânzătorului un termen de grație pentru executare.
b.Reglementarea e oarecum derogatorie de la dreptul nostru, pentru că dacă prin Convenție se
permite cumpărătorului să acorde un termen voluntar / convențional de grație, adică să-i dea termen
suplimentar pentru executare, această posibilitate nu este acordată judecătorului sau arbitrului.
Convenția merge pe autonomia de voință a părților și pe limitarea într-un anumit mod a intervenției
judecătorului sau arbitrului.
2. Această a doua modalitate în care contractul este lăsat în ființă este situația când vorbim de
încălcarea unei obligații concrete a vânzătorului, adică nu a respectat obligația de conformitate a
mărfii. Când vânzătorul nu a îndeplinit obligația de conformitate a mărfii Convenția pune la
dispoziția cumpărătorului 3 mijloace speciale pentru dezdăunare:
2a. Prima posibilitate este aceea de a cere vânzătorului să predea mărfuri de înlocuire.
2b. Dacă marfa nu este conformă => cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsa de
conformitate, textul spunând afară de cazul în care aceasta ar fi nerezonabil ținând seama de
împrejurări.
2c. Dreptul cumpărătorului în această situație de a reduce prețul - de a-i acorda un rabat comercial -
cumpărătorul poate să reducă prețul. Cum anume va reduce prețul? Art. 50 ne spune: prețul poate fi
redus proporțional cu diferența dintre valoarea mărfurilor care au fost efectiv predate și valoarea
mărfurilor care ar fi trebuit să fie predate dacă ar fi fost conforme. De ex, dacă mi-ai vândut marfă
de categoria a 2-a și eu ți-am cerut marfă de categoria întâia eu pot să reduc prețul la o marfă de
categoria a 2-a.
3. Posibilitate care stă în puterea vânzătorului: dreptul vânzătorului din proprie inițiativa de a repara
pe cheltuiala sa orice lipsă de conformitate cu privire la marfă, dar în această ipoteză Convenția
spune că vânzătorul poate din proprie inițiativă să repare dacă această reparație nu atrage o
întârziere nejustificată în livrarea mărfii și nu cauzează cumpărătorului inconveniente nerezonabile.
Curs 9
29.03.2022
II. Dreptul cumpărătorului de a cere rezoluțiunea contractului
În Convenția de la Viena există o regulă și situație specială.
Potrivit regulii, rezoluțiunea nu poate fi declarată de către un cumpărător decât în cazul în care
vânzătorul a săvârșit o contravenție esențială la contract.
86
Noțiunea de contravenție esențială la contract este prevăzută în art. 25 din Convenție. Termenul de
contravenție este consecința traducerii din varianta franceză a contravenției, „contravention au
contrat”. Poate părea un termen administrativist în dreptul român, motiv pentru care nu este incorect
dacă folosim noțiunea de încălcare esențială a contractului.
Potrivit art. 25, pentru ca o contravenție / încălcare să fie socotită ca esențială trebuie 4 condiții să
fie îndeplinite:
2 condiții pozitive și 2 condiții negative:
1. Trebuie să fie o statornicire a faptelor care să fi cauzat uneia dintre părți un prejudiciu (condiție
pozitivă)
2. Prin acel prejudiciu cealaltă parte să fie privată în mod substanțial de ceea ce ea era în drept să
se aștepte de la contract (condiție pozitivă)
3. În afară de cazul în care partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat (condiție negativă)
4. Și nici o persoană rezonabilă cu aceeași pregătire și aflată în aceeași situație nu l-ar fi prevăzut
nici ea (condiție negativă)
Primele 2 condiții ne conduc dpdv juridic la conceptul de cauză a AJ din dreptul român. Cauza
actului = scopul pe care partea l-a urmărit și în cazul în care acest scop nu este realizat este un caz
de anulare, nulitate a contractului pentru inexistența cauzei.
Celelalte condiții sunt condiții negative și anume este obligatoriu ca partea care a săvârșit fapta să
nu fi prevăzut un astfel de rezultat și nici ca o altă persoană rezonabilă aflată în această situație să
nu fi prevăzut nici ea => influență a sistemului de drept anglo-saxon aici.
În cazul în care aceste 4 condiții sunt îndeplinite și există o contravenție esențială la contract =>
atunci cumpărătorul poate să ceară ca acel contract să fie rezolvit.
Mai avem situația specială: când vânzătorul nu și-a îndeplinit obligația de predare a mărfii. Dacă
regula este prevăzută pentru orice categorie de contravenție săvârșită de vânzător, situația specială
se referă la ipoteza în care vânzătorul a întârziat în predarea mărfii. În situația specială, Convenția
propune (nu-l obligă) cumpărătorului să acorde vânzătorului un termen suplimentar pentru
executare în ideea salvării contractului. În cazul în care și acest termen suplimentar de executare
este depășit sau vânzătorul declară că nu va executa nici în termenul acordat suplimentar în această
situație contravenția/încălcarea la contract devine esențială și poate să se pronunțe rezoluțiunea
contractului.
Regimul juridic al rezoluțiunii potrivit Convenției de la Viena
Regimul juridic este parțial diferit față de cel cu care suntem obișnuiți din dreptul român - fiind sub
influența sistemului de drept anglo-saxon.
Avem 3 particularități:
1. Rezoluțiunea este extrajudiciară, spre deosebire de dreptul nostru unde rezoluțiunea este
judiciară, cu excepția situației unui pact comisoriu. Deci dacă rezoluțiunea este extrajudiciară
potrivit Convenției aceasta se declară de partea interesată, adică de cumpărător.
87
2. Ea trebuie să fie declarată printr-o notificare adresată celeilalte părți. Prin notificare nu se
înțelege neapărat o notificare în sensul notarial al dreptului, ci trebuie să se adreseze celeilalte
părți o somație de rezoluțiune în orice formă care poate fi dovedită.
3. Instanța de judecată sau de arbitraj nu poate acorda vânzătorului un termen de grație.
Convenția prevede numai acel termen voluntar convențional pe care cumpărătorul îl poate
acorda vânzătorului, nu și instanța de judecată/arbitrul.
Obligațiile cumpărătorului
În ceea ce privește obligațiile cumpărătorului acestea sunt reglementate în art. 53 și sunt

reglementate următoarele obligații:
I. Obligația de plată a prețului
Această obligație implică cel puțin 4 aspecte de analizat.
A. Întinderea obligației - ce înseamnă noțiunea de plată a prețului?
Convenția prevede că obligația cumpărătorului de plăti prețul cuprinde / implică luarea de către
acesta a tuturor măsurilor și îndeplinirea tuturor formalităților destinate pentru plata prețului astfel
cum sunt acestea prevăzute în contract, în lege sau în reglementările aplicabile.
B. Determinarea prețului
În momentul când am vorbit despre ofertă, una dintre condițiile ofertei este aceea ca oferta să fie
suficient de precisă, iar în noțiunea de precisă intra în primul rând obligația ca oferta să prevadă
prețul sau modalitatea de determinare a prețului. Această condiție era prevăzută în partea a II-a a
Convenției în art. 14 care a fost adoptat sub influența sistemului de drept romanist. În partea a III-a
în art. 55 sub influența sistemului de drept anglo-saxon, se prevede că vânzarea este valabilă chiar
dacă prețul nu este determinat și nici cel puțin determinabil potrivit contractului.
Potrivit art. 55, în cazul în care prețul nu este determinat și nici măcar determinabil potrivit
contractului, atunci se procedează la o determinare legală a prețului pe care Convenția o detaliază în
art. 55. În ipoteza avută în vedere părțile sunt reputate că s-au referit în mod tacit la prețul
practicat în mod obișnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă
pentru aceleași mărfuri vândute în împrejurări comparabile. Problema care se pune este aceea a
corelației dintre art. 14 și art. 55.
Potrivit Convenției, părțile sau statele care aderă la Convenție au avut posibilitatea de a adera numai
la partea a II-a a Convenției privind formarea contractului sau numai la partea a III-a a Conventiei
privind efectele.
Pentru statele care au aderat numai la una dintre părți nu se punea problema unei contradicții între
art. 14 și art. 55.
România nu a făcut o rezervă privind niciuna dintre părți, deci România a aderat la ambele părți ale
Convenției. Față de această situație problema care se pune este problema corelației dintre cele 2
prevederi. Concluzia la care a ajuns doctrina și practica (jurisprudența) este aceea că în dreptul
88
român, în contractele comerciale internaționale cum este cel de vânzare, condiția ca prețul să fie
determinat sau cel puțin determinabil nu este de ordine publică. Deci contractul rămâne valabil
chiar dacă prețul nu este determinat și nici cel puțin determinabil, urmând ca determinarea să se
facă pe baza criteriilor din art. 55 de către un expert / arbitru / în cadrul unei proceduri judiciare,
după caz.
C. Locul plății prețului
Sunt 3 soluții în scară.
a. În cazul în care în contract se prevede că prețul va fi plătit într-un loc determinat acela va fi
locul în care prețul va fi plătit pentru a fi vorba de o plată valabilă.
b. În cazul în care locul plății prețului nu este determinat în contract, prețul trebuie plătit la
locul remiterii mărfurilor sau documentelor dacă plata trebuie făcută contra remiterii
mărfurilor sau documentelor.
c. Dacă nu ne aflăm în fața unei situații de plată contra documente/marfă => situație de
escape clause, reziduală => plata prețului trebuie făcută la sediul vânzătorului. Deci plata
este portabilă, nu cherabilă. În ce se traduce această prevedere? Se traduce prin faptul că plata
prețului nu se consideră valabil îndeplinită decât în momentul în care emolumentul prețului,
suma de bani, ajunge în contul vânzătorului. Nu este suficient deci ca acel cumpărător să facă
demersuri, să dea ordin Băncii să plătească. Dacă acest ordin nu se execută din n considerente,
chiar dacă e culpa Băncii, suma nu ajunge în contul vânzătorului => plata prețului nu este
socotită valabilă.
D. Momentul plății prețului
a. Potrivit contractului - în cazul în care în contract se prevede un anumit moment pentru plata
prețului => acel moment este cel la care plata trebuie făcută pentru a fi valabilă.
b. În lipsa unei prevederi în contract, prețul trebuie plătit de către cumpărător în momentul în
care vânzătorul pune la dispoziție fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale
mărfurilor. Principiul este payment against documents (P/D), plată contra documente, și
exprimă principiul simultaneității în executarea plății. Plătesc în momentul în care vânzătorul
îmi pune la dispoziție marfa sau documentele reprezentative cu privire la marfă.
c. Situație specială: în cazul în care contractul implică transportul mărfurilor vânzătorul
poate solicita ca plata prețului să se facă în momentul în care marfa este remisă către
primul transportator. În această situație plata trebuie făcută în momentul remiterii către
primul transportator. Acest lucru poate rezulta nu numai din convenție, caz în care am fi în
situația a, dar și în situația în care obișnuințele sau uzanțele dintre părți merg în acest sens.
O prevedere legată tot de plata prețului este în art. 59 potrivit căreia plata prețului trebuie să se facă
la scadență fără a fi necesară o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului. Este principiul
dies interpellat pro homine, care este cunoscut și în dreptul romanist ca fiind principiul în cazul
obligațiilor comerciale între profesioniști.
II. Obligația de preluare a mărfii predate
În art. 60 din Convenție, prin noțiunea de preluare a mărfii predate se înțeleg 2 acte juridice pe care
cumpărătorul trebuie să le îndeplinească.
89
a. Cumpărătorul este obligat să îndeplinească orice act care în mod rezonabil revine
cumpărătorului (deci care în mod rezonabil trebuie îndeplinit de către cumpărător) de a permite
vânzătorului să efectueze predarea. Noțiunea de preluare a mărfii predate implică în primul
rând, îndeplinirea de către cumpărător a oricărui fapt care să permită vânzătorului potrivit
împrejurărilor să predea marfa care face obiectul contractului. De ex, în cazul în care obligația
de transport a mărfii revine cumpărătorului, ceea ce se întâmplă în cazul multor reguli
INCOTERMS, cumpărătorul trebuie să încheie contractul de transport, să aducă mijlocul
transport la locul remiterii mărfii în termenul prevăzut în contract pentru a permite în felul
acesta vânzătorului să remită acelui transportator marfa ce face obiectul contractului.
b. Obligația de preluare a mărfii implică în al doilea rând actul material de preluare efectivă a
mărfii. În funcție de împrejurări, marfa trebuie preluată din mijlocul de transport sau în
momentul când este descărcată, din mijlocul de transport.
Răspunderea cumpărătorului
Convenția reglementează și mijloacele de care dispune vânzătorul în cazul încălcării contractului de

către cumpărător (contravenția la contract făcută de cumpărător).
În cazul acesta, pe structura răspunderii vânzătorului, cumpărătorul are 2 posibilități majore:

I. Să ceară executarea în natură a obligațiilor care revin cumpărătorului
II. Să ceară rezoluțiunea contractului
III. Există și o situație specială care se întâlnește în cazul în care cumpărătorul nu și-a respectat
obligația de a specifica elementele caracteristice ale mărfii pe care vânzătorul urmează să o
producă
Aceste 3 posibilități pot fi în toate cazurile dublate de dreptul vânzătorului de a solicita D&I (daune-
interese).
I. Posibilitatea să ceară executarea în natură a obligațiilor care revin cumpărătorului
Este principiul simetriei executării - avem o foarte corectă simetrie între obligațiile vânzătorului și
cele ale cumpărătorului în sensul de răspundere.
Este o posibilitate favorizată de Convenție.
Această posibilitate se referă la oricare dintre obligațiile cumpărătorului, deci poate să ceară plata
prețului, preluarea mărfii, executarea oricăreia dintre obligațiile cumpărătorului în natură. Textul
menționează o excepție: în afară de cazul când vânzătorul s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu
o asemenea cerere. Când s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu executarea în natură? În cazul în
care de regulă de principiu s-a solicitat rezoluțiunea contractului. Dacă a pornit pe calea rezoluțiunii
contractului nu mai poate să ceară executarea în natură.
Convenția favorizează dreptul vânzătorului de a acorda cumpărătorului un termen suplimentar

pentru executare. Nu este o obligație, ci este o recomandare pe care Convenția o face pentru
vânzător, dar care are efecte în cadrul întregii economii a Convenției, pentru că întreaga Convenție
favorizează executarea în natură.
90
Dacă este favorizată acordarea unui termen de grație convențional de către vânzător cumpărătorului,
în schimb termenul judiciar de grație nu este permis de către Convenție, deci judecătorul sau
arbitrul nu poate acorda cumpărătorului un termen suplimentar pentru executare.
II. Dacă cumpărătorul nu și-a îndeplinit obligațiile vânzătorul are dreptul de a cere
rezoluțiunea contractului
Și aici există o regulă și o situație specială.
Regula se aplică în cazul în care cumpărătorul nu și-a executat oricare dintre obligațiile sale,
inclusiv obligația de a plăti prețul sau de a prelua marfa. În această situație vânzătorul nu poate
rezolvi contractul decât în cazul în care există o contravenție esențială la contract. O contravenție
esențială la contract înseamnă:
- Să se fi încălcat scopul contractului
- Să se fi produs un prejudiciu prin lipsirea vânzătorului de ceea ce era în drept să se aștepte de la
contract
- Prejudiciul să fie substanțial
- Mai avem și condiția negativă: cumpărătorul poate fi absolvit de răspundere în cazul în care nu a
prevăzut acel prejudiciu și nici o persoană rezonabilă aflată în aceeași situație nu l-ar fi prevăzut
nici ea
Simpla neplată a prețului nu duce de plano la rezoluțiunea contractului, ci trebuie să îndeplinească

condițiile încălcării esențiale.
Situația specială se aplică atunci când cumpărătorul nu a executat obligația de plată a prețului și
obligația de preluare a mărfii predate, adică 2 dintre cele 3 obligații principale ale cumpărătorului.
Dacă nu a plătit prețul sau nu a preluat marfa predată vânzătorul poate (este încurajat) să acorde
cumpărătorului un termen suplimentar de executare. În această situație contravenția devine
esențială numai când acel termen este încălcat sau cumpărătorul declară că nu va executa nici
în termenul suplimentar acordat de cumpărător.
Regimul juridic al rezoluțiunii pentru neexecutarea obligațiilor de către cumpărător este

identic cu cel prevăzut în cazul încălcării obligațiilor de către vânzător:
1. Rezoluțiunea este extrajudiciară

2. Trebuie făcută o declarație, o notificare
3. Nu se poate acorda de către judecător/arbitru un termen de grație - acest termen se poate acorda
numai de către vânzător
4. Cumpărătorul este de drept în întârziere în cazul în care nu și-a executat obligația datorată
III. Situația specială: mijloacele de care dispune vânzătorul în cazul în care cumpărătorul era
obligat potrivit contractului să-i comunice vânzătorului caracteristicile esențiale ale mărfii ce
urmează a fi produsă
Este o ipoteză specifică și anume aceea în care vânzătorul produce. Este vorba în general de un
contract având ca obiect bunuri viitoare care urmează a fi fabricate sau produse pe baza
specificațiilor primite de vânzător de la cumpărător. Se întâmplă acest lucru în cazul așa-numitelor
contracte de lohn, care sunt în materia confecțiilor, de exemplu, unde cumpărătorul trimite mostre
numite eșantioane în funcție de care vânzătorul trebuie să producă marfa respectivă.
91
Ce se întâmplă în ipoteza în care cumpărătorul nu trimite specificațiile în funcție de care vânzătorul

trebuie să producă marfa?
- În această situație vânzătorul este obligat să acorde cumpărătorului un termen rezonabil pentru
trimiterea specificațiilor, iar în cazul în care specificațiile nu sunt trimise nici în cadrul acestui
termen rezonabil în funcție de împrejurări Convenția permite vânzătorului să fabrice/producă
marfa în funcție de nevoile cumpărătorului care i-ar putea fi cunoscute => deci va determina
singur vânzătorul acele specificații
Există și dispoziții comune care se aplică deopotrivă atât obligațiilor vânzătorului cât și obligațiilor
cumpărătorului. Sunt reglementate tot în partea III a Convenției.
Avem 3 pachete de reglementări comune privind obligațiile vânzătorului și ale cumpărătorului.
Primul pachet îl reprezintă D&I - regimul D&I
Atunci când ne-am referit la mijloacele vânzătorului + ale cumpărătorului => oricare dintre aceste
mijloace pot fi dublate prin solicitarea de D&I.
D&I pot veni cumulativ cu oricare dintre mijloacele menționate.
Determinarea întinderii D&I
În legătură cu întinderea D&I Convenția reglementează o regulă generală și 2 cazuri speciale care
se aplică în cazul în care contractul este rezolvit (se apelează la rezoluțiune).
I.Regula generală: deci se aplică pentru orice încălcare a obligațiilor de către oricare dintre părți.
Potrivit regulii generale, 2 idei esențiale configurează regimul întinderii D&I, idei pe care le
constatăm că sunt comune cu sistemul de drept romanist:
a. D&I trebuie să fie egale cu pierderea efectiv suferită și cu câștigul nerealizat de către o parte în
cazul încălcării contractului de către cealaltă parte. Aceasta înseamnă că D&I sunt egale cu
damnum emergens (dauna efectiv suferită), cu lucrum cessans (câștigul/profitul nerealizat).
Deci reparația trebuie să fie integrală.
b. Convenția prevede ca o condiție pentru acordarea D&I - condiția previzibilității. Ne aflăm pe
tărâmul unui răspunderi contractuale. Art. 74 din Convenție spune că D&I nu pot fi superioare
pierderii suferite și câștigului nerealizat pe care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să
le prevadă în momentul încheierii contractului. Răspunderea contractuală este limitată la
daunele previzibile. Previzibilitatea este supusă unei condiții subiective („pe care le-a
prevăzut”) sau unei condiții obiective („ar fi trebuit să le prevadă”). Convenția circumstanțiază
condiția obiectivă și spune că în aprecierea comportamentului părții în culpă în ceea ce privește
previzibilitatea se va ține seama de împrejurările încheierii contractului, uzanțe și obișnuințe.
II.Convenția reglementează 2 mijloace specifice de determinare a întinderii D&I în cazul în care

contractul este rezolvit.
A. Situația cumpărării de înlocuire sau a vânzării compensatorii. Art. 75 din Convenție spune:
când contractul este rezolvit, iar cumpărătorul într-o manieră rezonabilă și într-un termen
92
rezonabil după rezolvire a procedat la o cumpărare de înlocuire (i) sau vânzătorul a procedat la
o vânzare compensatorie (ii), partea care cere D&I poate obține diferența dintre prețul
contractual și prețul cumpărării de înlocuire sau al vânzării compensatorii. Dacă contractul este
rezolvit cumpărătorul are nevoie de bunul respectiv, procedează la o cumpărare de înlocuire la
un preț mai mare, D&I vor consta în diferența între prețul contractul și prețul cumpărării de
înlocuire. Idem și la vânzător dacă vânzătorul, pentru că acel cumpărător nu a cumpărat,
vânzătorul procedează la o vânzare compensatorie la un preț mai mic, astfel că are dreptul la
diferența între prețul contractual și prețul vânzării compensatorii.
B. Ipoteza când mărfurile care fac obiectul contractului au un preț curent pe piață. Art. 76
spune: când contractul este rezolvit și nu s-a procedat la o vânzare compensatorie sau la o
cumpărare de înlocuire, iar mărfurile au un preț curent D&I vor fi echivalente cu diferența
dintre prețul contractual și prețul curent din momentul rezoluțiunii. Preț curent = de regulă
prețul Bursei de mărfuri caracteristice, pentru că în general, în comerțul internațional, se vând
commodities, adică bunuri de gen, care au în cea mai mare parte a cazurilor fiecare dintre ele o
Bursă caracteristică unde există un preț care se afișează.
În legătură cu această posibilitate a uneia dintre părți de a solicita D&I Convenția reglementează
obligația oricăreia dintre ele de a colabora cu cealaltă parte în vederea reducerii prejudiciilor. Textul
spune: când una dintre părți invocă o încălcare a contractului de către cealaltă parte ea trebuie să ia
măsurile rezonabile în funcție de împrejurări pentru a limita pierderea, inclusiv câștigul nerealizat
rezultat ca urmare a încălcării. Deci trebuie să ajute cealaltă parte (care a încălcat contractul) să-și
limiteze pierderile. Dacă nu face acest lucru partea în culpă (care a săvârșit încălcarea) poate solicita
reducerea D&I cu mărimea pierderii care ar fi putut fi evitată.
O a doua instituție comună privind obligațiile vânzătorului și ale cumpărătorului este cea a
transferului riscurilor de la vânzător către cumpărător.
Transferul riscurilor este o chestiune extrem de importantă, pentru că în economia contractului de

vânzare, în funcție de momentul transferului riscurilor, Convenția analizează momentul transferului
riscurilor, se va determina responsabilitatea părților.
În cazul în care riscul este transferat de către vânzător către cumpărător, cumpărătorul va fi obligat
să-și respecte obligația contractuală, deci să plătească prețul printre altele, chiar dacă marfa a pierit
pe riscul său.
În legătură cu transferul riscurilor sunt 2 situații privind momentul transferului riscurilor, iar fiecare
din cele 2 situații implică 2 sub-situatii.
1. Care este momentul transferului riscurilor când contractul de vânzare implică transportul
mărfurilor? În prima situație este vorba de un contract de vânzare care implică transportul
mărfurilor.
a. În cazul în care contractul prevede că vânzătorul este ținut să remită mărfurile transportatorului
într-un anumit loc determinat => riscurile sunt transferate către cumpărător în momentul în care
vânzătorul remite marfa către transportator în acel loc.
b. În cazul în care vânzătorul nu este ținut prin contract să remită marfa într-un loc determinat,
deci contractul ne prevede un loc determinat pentru remiterea mărfurilor către transportator =>
93
riscurile se transferă de la vânzător către cumpărător în momentul în care marfa este remisă
primului transportator pentru a fi transmise cumpărătorului potrivit contractului.
2. Care e momentul transferului riscurilor când avem o situație cu un contract de vânzare care nu
implică transportul mărfurilor (intermedierea unui transportator între vânzător și cumpărător)?
a. În cazul în care cumpărătorul este ținut să preia mărfurile dintr-un alt loc decât la sediul
vânzătorului, deci când vânzătorul este ținut să predea marfa la un alt loc decât la sediul său
=> riscurile sunt transferate atunci când mărfurile sunt predate în acel loc, iar cumpărătorul știe
că mărfurile sunt puse la dispoziția lui în acel loc.
b. În orice alte situații, avem o escape clause aici, riscurile se transferă de la vânzător către
cumpărător în momentul în care cumpărătorul preia marfa sau în momentul în care vânzătorul
predă marfa către cumpărător.
Așadar, în Convenția de la Viena, pe influența sistemului anglo-saxon, momentul transmiterii

riscurilor este legat nu de momentul încheierii contractului, ci de momentul predării/preluării
mărfii. Însă, pentru ca riscul să se transmită la momentul predării/preluării este necesar ca predarea
mărfii să se producă în termenul contractual sau cumpărătorul să preia marfa în termenul
contractual.
În cazul în care cumpărătorul nu preia marfa în termenul contractual riscurile se transferă către
cumpărător în momentul în care marfa este pusă la dispoziția sa, iar cumpărătorul săvârșește o
contravenție la contract prin faptul că nu o preia. Ipoteza tipică pentru această situație pe care o vom
analiza la regulile INCOTERMS este situația în care cumpărătorul este obligat să navlosească
(închirieze) un vas și să-l aducă în termenul contractual în portul de încărcare convenit; dacă acel
cumpărător nu procedează astfel și nu aduce nava în termenul convenit în portul de încărcare atunci
riscul se transmite către cumpărător în momentul în care marfa este pusă la dispoziția
cumpărătorului în portul de încărcare convenit. Deci dacă marfa piere după acel moment, chiar dacă
nu este preluată din culpa cumpărătorului, riscul se transferă către cumpărător. Pentru ca acest
transfer de risc să se producă încă o condiție suplimentară este de îndeplinit: aceea ca marfa
transmisă de către vânzător să fie individualizată (ascertained), determinată, ca fiind pentru acel
cumpărător. Dacă marfa nu este individualizată pentru acel cumpărător riscul rămâne în sarcina
vânzătorului.
Care sunt consecințele transferului riscurilor?
Este limpede, transferul riscurilor către cumpărător are drept consecință faptul că pierderea sau
deteriorarea mărfurilor survenită după momentul transferului nu îl exonerează pe cumpărător de
obligația de plată a prețului.
Avem o excepție de la această regulă - prevăzută de Convenție - această consecință nu operează
atunci când pierderea sau deteriorarea mărfurilor este datorată unui fapt culpabil al vânzătorului. În
această situație consecința transferului riscurilor nu se va produce.
94
Curs 10
5.04.2022
A treia instituție din dispozițiile comune: exonerarea de răspundere - regimul forței majore
În art. 79 se prevede că poate fi exonerată de răspundere pentru neexecutarea oricăreia dintre

obligațiile sale contractuale dacă dovedește că acea neexecutare este determinată de o împiedicare,
o pierdere, ce îndeplinește următoarele caracteristici în mod cumulativ:
1. Să fie vorba despre o împrejurare independentă de voința oricăreia dintre părți => să nu fie de
niciun fel sub controlul părților
2. Să fie fortuită (venită pe neașteptate, adică partea care nu a executat să nu se fi așteptat în mod
rezonabil să ia în considerare respectiva împrejurare în momentul încheierii contractului,
respectiv că acea împrejurare ar putea să se producă)
3. Împiedicarea să fie imprevizibilă și insurmontabilă (să nu fi putut fi prevăzută în momentul
încheierii contractului; insurmontabilă = deși ar fi putut fi prevăzută nu se putea să i se
depășească consecințele). În toate cazurile, caracterul de imprevizibilitate și insurmontabilitate
se apreciază după principiul reasonable man => adică se apreciază după ce ar fi făcut un
comerciant rezonabil și prudent aflat în aceeași situație.
Această reglementare a cauzei exoneratoare de răspundere este identică cu împrejurarea de forță

majoră (FM) din dreptul romanist, dar este vorba despre o definiție sintetică a FM, pentru că sunt
doar elementele esențiale pe care acea împrejurare trebuie să le îndeplinească pentru a avea efect de
exonerare de răspundere.
Convenția nu folosește însă termenul de FM, pentru că el nu este cunoscut în toate sistemele de
drept; în sistemul de drept anglo-saxon nu este cunoscută instituția de FM din sistemul romanist,
acolo avem alte instituții de tip hardship, etc. Pentru a se evita conflictul terminologic s-a preferat să
se reglementeze pe fond fără să se utilizeze termenul de FM.
Întinderea temporală a efectului exonerator de răspundere
Efectul exonerator de răspundere al cauzei de forță majoră se întinde pe toată durata cât
împiedicarea își produce efectele.
Cea mai importantă prevedere din Convenție care a reverberat în întregul drept al comerțului
internațional este cea legată de condițiile procedurale care trebuie îndeplinite în momentul în care o
parte suferă o împrejurare, eveniment de FM. Art. 79 prevede că partea care nu a executat din cauza
FM este obligată să avertizeze pe cealaltă parte imediat cu privire la împiedicarea în executare și cu
privire la efectele pe care această împiedicare le are asupra executării contractului. Prin avertizare
se înțelege o notificare prin orice mijloc, nu neapărat prin act autentic notarial, ci orice mijloc care
este propriu pentru ca această informație să ajungă la cunoștința celeilalte părți.
În cazul în care partea care a suferit FM nu a avertizat pe cocontractantul său cu privire la

împrejurarea de FM și o invocă de ex prima dată în fața tribunalului arbitral sau în fața instanței de
judecată această parte care nu a avertizat va fi obligată să suporte acele prejudicii (D&I) pe care
cealaltă parte contractantă le-ar fi putut evita dacă ar fi fost anunțată în termen. => această
reglementare este perfect corectă; dacă FM este o cauză neimputabilă, neanunțarea într-un termen
rezonabil este un fapt imputabil și față de această situație ești în culpă => deși ai suferit FM, vei
95
suporta și prejudiciile pe care cealaltă parte le-ar fi putut evita dacă ar fi apelat la vânzare
compensatorie sau o cumpărare de înlocuire, la o conservare a mărfii, ceva de natură a-i fi permis
evitarea producerii prejudiciului.
Regimul prescripției extinctive în vânzarea internațională de mărfuri
Cu privire la prescripția extinctivă există Convenția internațională asupra prescripției în materie de

vânzare internațională de mărfuri de la New York din 1974 care a fost adoptată sub egida ONU ca și
Convenția de la Viena din 1980.
Reținem că această Convenție de la NY a fost amendată / modificată printr-un Protocol încheiat la

Viena în 1980 o dată cu Convenția de la Viena cu scopul ca cele 2 Convenții să fie armonizate și s-a
realizat o armonizare a celor 2 Convenții; mai ales în problema vânzării, s-a pus în partea
introductivă a Convenției de la NY, problema domeniului de aplicare al Convenției - temporal,
material, spațial. După Protocolul din 1980 acest domeniu de aplicare este identic cu cel al
Convenției de la Viena. Ne trimite la informațiile predate la Convenția de la Viena cu privire la
domeniul de aplicare.
Deși Convenția de la NY reglementează prescripția extinctivă, în terminologia engleză este

limitation. În varianta franceză a Convenției avem prescription extinctive, iar din această variantă
noi avem traducerea directă în limba română de prescripție extinctivă. Totuși această Convenție nu
definește prescripția extinctivă, dar din Convenție se înțelege că este vorba despre reglementarea
perioadei de timp în care o parte poate să inițieze proceduri legale împotriva celeilalte părți în cazul
în care cealaltă parte nu și-a executat obligațiile contractuale. Dar o definiție legală, expresă a
noțiunii de prescripție extinctivă nu există, tocmai din cauza acestor dificultăți de armonizare între
sistemul de drept romanist și cel anglo-saxon.
Convenția de la NY, precum Convenția de la Viena, are un caracter supletiv, în sensul că ea se

aplică în cazul în care părțile nu au exclus-o în mod expres total sau parțial. Este posibil ca părțile să
elimine din Convenția de la NY prevederi în mod total sau parțial în contractele lor.
Convenția de la NY a intrat în vigoare la 1 august 1988. România a ratificat Convenția de la NY +

Protocolul din 1980 prin Legea 24/1992 => același număr de Lege ca pentru Convenția de la Viena,
numai că pentru Convenția de la Viena avem Legea 24/1991.
Convenția de la NY nu a avut pe plan internațional succesul atât de mare așa cum a avut Convenția
de la Viena. A fost ratificată de cca. 25 de state, deci este în vigoare, România este printre cele 25 de
state.
Termenul de prescripție prevăzut de Convenție de la NY, termenul general de prescripție este de

4 ani. Este perfect compatibil cu sistemul de drept român, unde avem un termen general de
prescripție de 3 ani, dar este incompatibil cu multe alte sisteme de drept, unde prescripția extinctivă
este socotită ca o limitare a dreptului părților la acțiune și termenele de prescripție sunt mult mai
lungi. În dreptul francez avem 10 ani.
Dpdv al duratei termenului există o reglementare specială pe care noi nu o avem în dreptul român și
anume se prevede o limitare generală a termenului de prescripție la 10 ani indiferent de eventualele
cauze de suspendare, întrerupere, care ar fi putut surveni pe parcursul curgerii termenului de
96
prescripție. În dreptul român, avem cauze de suspendare, de ex dacă intervine o cauză de FM și

durează 10 ani, ipotetic, teoretic se reia cursul prescripției. În Convenția de la NY avem o limitare
generală pentru 10 ani.
Convenția a fost în mod substanțial influențată de sistemul de drept romanist și concepția franceză.
Începutul curgerii termenului de prescripție
De când începe să curgă termenul de prescripție?
Regula generală: Convenția prevede că termenul de prescripție începe să curgă de la data la

care acțiunea poate fi exercitată.
Este exact ceea ce prevede și dreptul român, adică pe principiul actio non natae non praescribitur
=> acțiunea care nu este născută nu se poate prescrie. Până când dreptul la acțiune nu se naște nu
poate curge termenul de prescripție. Avem art. 2523 NCC.
După această regulă generală, Convenția de la NY reglementează regulile speciale. Avem 5 reguli
speciale de început al curgerii termenului de prescripție.
Aceste reguli speciale nu sunt excepții de la regula generală => în această situație regulile speciale
constituie aplicații ale regulii generale în anumite cazuri concrete (5) care sunt cele mai întâlnite
cazuri de prescripție din comerțul internațional și bazate toate pe prescripția contractuală, pentru că
în comerțul internațional vorbim în special de răspundere contractuală.
1. În cazul prescripției acțiunii în răspundere contractuală: Convenția spune că o acțiune

rezultată dintr-o încălcare a contractului poate fi exercitată începând cu data la care acea
încălcare s-a produs.
2. Cu privire la prescripția acțiunii în neconformitatea lucrului vândut pentru care nu s-a
acordat un termen special de garanție: Convenția spune că o acțiune sprijinită pe încălcarea
obligației de conformitate a lucrului poate fi exercitată, când nu s-a acordat un termen de
garanție creditorului obligației de garanție, poate fi exercitată începând cu data la care lucrul
a fost în mod efectiv remis cumpărătorului (i) sau oferta de remitere a lucrului a fost
refuzată de cumpărător (ii). Momentul remiterii = când marfa ajunge în posesia
cumpărătorului. De asemenea, dacă oferta de remitere a lucrului este refuzată din acel moment
poate începe să curgă termenul de prescripție.
3. În cazul prescripției acțiunii în neconformitatea lucrului vândut atunci când s-a acordat o
garanție expresă => atunci când vânzătorul a acordat cumpărătorului o garanție expresă:
Convenția spune că dacă vânzătorul a acordat (cu privire la lucrul vândut) o garanție expresă
valabilă pe o anumită perioadă de timp determinată termenul de prescripție a acțiunii
cumpărătorului sprijinită pe această garanție începe să curgă de la data la care cumpărătorul
notifică vânzătorului faptul care motivează exercitarea acțiunii sale, dar cel mai târziu de
la data expirării garanției. Dacă am o garanție pe 3 ani de ex eu pot invoca neconformitatea
mărfii după 2 ani, adică înainte de expirarea termenului de garanție și atunci prescripția acțiunii
începe să curgă din momentul în care am notificat neconformitatea. Dacă nu am notificat
neconformitatea până la expirarea termenului de garanție oricum termenul de prescripție începe
să curgă din momentul expirării termenului de garanție. Deci dacă mi-a expirat garanția după 3
ani, mai am încă 4 ani (termenul general de prescripție) pentru dreptul la acțiune. În principiu,
97
această prevedere din materia garanției pentru neconformitatea lucrului vândut se referă în
principiu la garanția pentru vicii, mai ales pentru viciile ascunse, pentru că dacă este vorba de
vicii aparente atunci în principiu ele trebuie să fie notificate și prescripția începe să curgă din
momentul în care s-a făcut remiterea bunului, pentru că este vorba de un viciu care putea fi
cunoscut imediat de către cumpărător.
4. Prescripția acțiunii întemeiate pe dol: Convenția spune că o acțiune sprijinită pe dol poate fi
exercitată începând cu data la care dolul a fost cunoscut (descoperit) (i) sau ar fi trebuit în
mod rațional să fie descoperit de către cumpărător (ii). Așadar, sunt 2 momente alternative
de când începe să curgă termenul de prescripție. Un moment subiectiv: când faptul dolosiv a
fost cunoscut de către cumpărător; un moment obiectiv: când ar fi trebuit să descopere dolul
(elementul de reasonable man)
5. Prescripția acțiunii când s-a declarat rezoluțiunea contractului: sunt 2 ipoteze:
a. Când rezoluțiunea a fost declarată (conform Convenției de la Viena rezoluțiunea este
extrajudiciară) înainte de data fixată pentru executarea contractului => un caz de rezoluțiune
anticipată => termenul de prescripție începe să curgă de la data când declarația de
rezoluțiune este notificată (adresată) celeilalte părți.
b. Dacă rezoluțiunea este declarată la data fixată pentru executare sau ulterior datei fixate pentru
executare termenul de prescripție începe să curgă de la data prevăzută în contract pentru
executare. Este vorba de un caz de rezoluțiune pe care pot să o invoc în termenul de prescripție,
deci este un caz de rezoluțiune simultan cu începerea executării și se presupune că eu din acel
moment trebuie să cunosc motivul de rezoluțiune și din acel moment începe să curgă termenul
de prescripție pentru acțiunea în justiție.
Incidentele care pot apărea în timpul curgerii termenului de prescripție
În Convenția de la NY sunt reglementate 2 incidente similare celor din dreptul român: încetarea
curgerii termenului de prescripție (i) care în dreptul nostru este echivalentă noțiunii de întrerupere a
termenului de prescripție; prelungirea termenului de prescripție (ii), care în dreptul român este
echivalentă cu suspendarea termenului de prescripție.
A. Încetarea curgerii termenului de prescripție
Nu este greșit dacă am folosi termenul de întrerupere, căci pe fond sunt același lucru.
Sunt 3 cazuri de încetare a curgerii termenului de prescripție în Convenția de la NY.
1. Atunci când creditorul a îndeplinit un act întreruptiv, orice procedură împotriva debitorului - un
act introductiv al unei proceduri împotriva debitorului
Termenul de prescripție se va întrerupe. Curgerea lui încetează în momentul în care creditorul a

inițiat orice procedură împotriva debitorului. Prin orice procedură se înțelege o procedură judiciară
(i), în fața unei instanțe de judecată, o procedură arbitrală (ii) (în fața unui tribunal arbitral) sau o
procedură administrativă în fața unui organ administrativ competent (iii).
Dacă creditorul a formulat acțiunea împotriva debitorului în oricare dintre formele legale în care o
asemenea acțiune poate fi formulată => în acel moment termenul de prescripție se întrerupe, își
încetează cursul.
98
Pentru ca efectul întreruptiv să se producă, așa cum se întâmplă și în dreptul român, trebuie ca
procedura care a fost antamată de către creditor să se finalizeze printr-o hotărâre pronunțată pe
fondul pricinii. Nu se întâmplă acest lucru - deci întreruperea este numai provizorie până când
instanța de judecată/tribunalul arbitral au pronunțat o hotărâre definitivă, executorie în acea cauză -
deci efectul întreruptiv nu se produce când creditorul a renunțat la acțiune (i), când cererea s-a
perimat (ii) pentru inactivitatea creditorului, când instanța s-a declarat necompetentă (iii) să
soluționeze cauza sau când acea acțiune a fost prescrisă / anulată / încetată din orice motiv (iv).
Dacă nu se produce o hotărâre pe fond => termenul de prescripție își reia cursul și creditorul mai
poate introduce o nouă acțiune numai dacă se află în termenul de prescripție.
2. Atunci când debitorul a recunoscut obligația pe care o are față de creditor
Recunoașterea trebuie să fie expresă, adică trebuie să fie făcută în scris, dar poate fi și o
recunoaștere tacită. Se dau 2 exemple de recunoaștere tacită:
- atunci când debitorul a plătit dobânda pentru un credit sau
- atunci când a executat parțial obligația
Aceste 2 exemple de recunoaștere tacită exprimă voința debitorului de a executa și creează

creditorului convingerea legitimă că debitorul în final va executa => în aceste situații sunt elemente
de recunoaștere tacită, dar enumerarea este clar exemplificativă, căci pot fi și alte acte ale
debitorului din care să rezulte recunoașterea de datorie.
3. Nu este de fapt un caz anume, ci este o reglementare care dorește să satisfacă sistemele de drept
naționale: diferitele sisteme de drept au și alte cauze de întrerupere. Și atunci în Convenția de la NY
s-a spus că curgerea se întrerupe de asemenea dacă acel creditor îndeplinește orice act care are efect
întreruptiv de prescripție potrivit sistemului de drept unde debitorul își are sediul.
Pentru ca această a treia situație de întrerupere să se producă rezultă că 3 condiții cumulative trebuie
îndeplinite:
- Să fie vorba de o cauză de întrerupere specială, prevăzută special de legea statului unde debitorul
își are sediul
- Procedura împotriva debitorului să fie pornită de creditor în statul debitorului
- Procedura să fie făcută de către creditor înainte de expirarea termenului general de prescripție
prevăzut de Convenție
B. Prelungirea termenului de prescripție
Este echivalent cu suspendarea din NCC.
În Convenția de la NY se prevede un singur motiv de prelungire - acest motiv este survenirea unei
împrejurări de FM, dar nici Convenția de la NY nu folosește termenul de FM, ci prevede condițiile
sintetice pe care acea împrejurare trebuie să le îndeplinească pentru a interveni prelungirea
termenului de prescripție. Condițiile sunt:
- Să fie evenimente care nu sunt imputabile creditorului
- Creditorul nu putea nici să le evite, nici să le învingă
- Să fie vorba despre o împiedicare care îl aduce pe creditor în imposibilitatea de a face să înceteze
cursul prescripției
99
Convenția de la NY prevede apoi că în ce privește prelungirea termenului de prescripție, este o

prevedere similară celei din dreptul român, și anume ce se întâmplă în ipoteza în care împrejurarea
de FM a survenit la un timp de mai puțin de 1 an înainte de expirarea termenului de prescripție.
Pentru această situație Convenția de la NY spune că după reluarea curgerii termenului de prescripție
trebuie să curgă cel puțin 1 an. Deci dacă termenul a fost de 4 ani și la 3 ani și 6 luni a intervenit
FM și această FM durează un an, după ce efectul FM a încetat, deci termenul de prescripție curge
iar, creditorul nu mai are doar 6 luni la dispoziție, ci are un an la dispoziție pentru a formula acțiune
împotriva debitorului. Este un beneficiu legal pe care Convenția, și chiar dreptul român, îl acordă
creditorului în această situație.
Efectul expirării termenului de prescripție
Convenția prevede că după expirarea termenului de prescripție niciun drept nu poate fi recunoscut și
nici nu devine executoriu în nicio procedură începută împotriva debitorului. Din această prevedere
înțelegem că este vorba despre prescripția dreptului material la acțiune, nu vorbim despre
prescripția achizitivă, nu vorbim despre prescripția dreptului de a cere executarea silită.
Convenția de la NY reglementează efectul prescripției asupra dreptului subiectiv al creditorului și

asupra obligației corelative a debitorului. Convenția spune că după expirarea termenului de
prescripție dreptul subiectiv al creditorului nu se stinge, ci dacă debitorul execută obligația după
expirarea termenului de prescripție el nu are dreptul să ceară restituirea prestației chiar dacă nu a
cunoscut în momentul executării obligației faptul că termenul de prescripție expirase. Este o
prevedere concordantă cu cea din NCC: dreptul subiectiv subzistă, dar în altă configurație, și anume
dreptul subiectiv al creditorului nu se stinge, dar el nu mai poate fi exercitat după expirarea
termenului de prescripție pe cale de acțiune, ci numai pe cale de excepție ca mijloc de apărare sau
de compensație pentru a paraliza o eventuală acțiune în restituire din partea debitorului.
Pe de altă parte, perfect simetric obligația corelativă a debitorului devine o obligație imperfectă în
sensul că ea nu mai poate fi executată pe cale de acțiune de către creditor, pentru că dreptul material
la acțiune al creditorului s-a prescris, dar dacă debitorul execută obligația după împlinirea
termenului de prescripție prestația nu mai poate fi repetită (restituită) chiar dacă debitorul nu a
cunoscut în momentul executării obligației faptul că obligația se împlinise.
Efectele speciale sau reguli speciale privind efectele în 2 situații speciale
Sunt de fapt efecte speciale cu care suntem familiarizați din dreptul nostru.
1. Prescripția acțiunii pentru plata dobânzilor: expirarea termenului de prescripție cu privire la

partea principală a datoriei (deci cu privire la capital) are efect prescriptiv și cu privire la
dobânzile acesteia. (Accesorium sequitur principale). Dacă am pierdut termenul de prescripție
cu privire la capital, pierd termenul de prescripție și cu privire la cererea accesorie având ca
obiect plata dobânzilor.
2. În cazul prestațiilor succesive (prestațiile eșalonate în timp): pentru fiecare prestație eșalonată în
timp curge un termen de prescripție distinct.
Calculul termenului de prescripție
100
Există o singură modalitate de exprimare a termenului în Convenție și anume pe ani: 4 ani,

respectiv cei 10 ani, modul de calcul este numai referitor la prescripția pe ani.
Convenția spune că termenul de prescripție este calculat astfel încât să expire la miezul nopții al
zilei a cărei dată corespunde celei la care termenul a început să curgă.
De ex, dacă termenul a început să curgă pe 5 aprilie 2018 => expiră la data de 5 aprilie 2022 ora
24:00.
Dacă este un an bisect va expira în ultima zi a anului unde se împlinește (de ex ținem cont când
avem cu februarie când 28, când 29).
Regulile INCOTERMS 2020
Acestea sunt reguli și uzanțe uniforme în materia vânzării internaționale de mărfuri.
Cursul în sine este bazat pe regulile INCOTERMS 2010, dacă dorim putem completa pe regulile
INCOTERMS 2020 cu un articol în Revista română de drept comercial nr. 2 din anul 2020
publicată la editura UJ.
INCOTERMS este un acronim de la International Commercial Terms = termeni comerciali

internaționali / termeni de comerț internaționali.
Varianta actuală a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2020.
Aceste reguli au o istorie îndelungată. Când a apărut prima variantă, a fost adoptată în perioada
interbelică în 1936 care nu a fost recunoscută sub influența uzanțelor comerciale în materia vânzării
de prin zona continental-europeană, care nu au recunoscute de către camerele de comerț din SUA și
din UK. Motiv pentru care discuțiile privind INCOTERMS 2020 au fost continuate și
INCOTERMS sunt opera ICC Paris. ICC Paris are o bogată activitate în materia adoptării de soft
law.
După cel de-al doilea Război Mondial în cadrul ICC Paris s-a adoptat o nouă variantă de
INCOTERMS în 1953 care a fost recunoscută și aplicată și de către comercianții englezi. Apoi au
urmat modificări succesive. O variantă de bază a fost adoptată în 1990 când INCOTERMS au fost
adaptate comerțului electronic: 13 termeni comerciali au fost prevăzuți în 1990. Apoi a fost adoptată
o nouă variantă, o modificare de fapt a variantei din 1990 în anul 2000, când au rămas 13 termeni
comerciali. O altă variantă de bază a fost adoptată în 2010 când numărul termenilor comerciali a
fost redus la 11 și s-au operat modificări în conținutul termenilor INCOTERMS. Varianta 2020
actuală este o aducere la zi a regulilor din 2010 și s-au făcut modificări în conținutul unor termeni
comerciali.
Ne vom referi la varianta INCOTERMS 2020.
S-a reformulat echilibrul între obligațiile părților; s-au redefinit anumiți termeni comerciali.
101
Natura juridică a regulilor INCOTERMS
INCOTERMS sunt uzanțe convenționale uniformizate de către ICC Paris. Sunt codificări de uzanțe
în materia vânzării internaționale de mărfuri. Au codificat obligații pentru vânzător, cumpărător.
Ce forță juridică au?
Sunt o reglementare de soft law, așadar nu sunt o lege internă adoptată de un Parlament, nu sunt o
convenție internațională, nu se impun părților prin propria lor forță, ci ele sunt aplicabile numai în
cazul în care părțile le-au recepționat contractual prin mecanismul recepțiunii contractuale. Deci
sunt încorporate contractual per relationem => în cazul în care părțile se referi la ele atunci ele
devin parte contractuală și capătă forța juridică a unei clauze contractuale pe principiul pacta sunt
servanda.
Aplicarea regulilor INCOTERMS în contract se face prin voința expresă și de regulă prin voința
expresă a părților se prevede o clauză în contract în care se spune de ex „livrarea mărfii se face FOB
Constanța INCOTERMS 2020”. Este o clauză tip prin care părțile încorporează contractual regula
FOB din INCOTERMS 2020. Este posibil ca regulile INCOTERMS să se aplice și prin voința
tacită/implicită a părților atunci când sunt indicii, când judecătorul sau arbitrul reține din termenii
contractului, din împrejurări, anumite indicii extrinseci și intrinseci contractului care duc la
concluzia că voința părților conduc în sensul de a încorpora contractual regulile INCOTERMS.
Acesta este și motivul pentru care părțile pot modifica regulile INCOTERMS în contractul lor, pot
prelua parțial regulile INCOTERMS, însă nu este recomandabil. Cum nu este recomandabil nici
speaking up din DIP când s-a vorbit de legea aplicabilă contractului, pentru că regulile
INCOTERMS sunt opera unor terți, în afară de faptul că sunt produsul unei acumulări istorice, au
echilibru foarte bine stabilit și dacă le preluăm parțial e posibil ca acest echilibru să se strice.
Obiectul regulilor INCOTERMS
Regulile INCOTERMS reglementează contractul de vânzare de mărfuri internațional. Aceste reguli

se pot aplica și în vânzarea internă. În regulile 2020 se prevede expres acest lucru, pentru că, mai
ales în zilele noastre, când în UE nu mai există granițe, nu mai putem vorbi despre vânzare internă
și externă. INCOTERMS tradițional, exclusiv pentru comerțul internațional, au rămas pentru
comerțul internațional, dar putem să-l aplicăm și în comerțul intern pentru că nu mai vorbim despre
granițe în UE.
INCOTERMS reglementează obligațiile vânzătorului și ale cumpărătorului. Printre obligațiile pe

care le reglementează pot fi și obligații cum ar fi: obligația de încheiere a contractului de transport
al mărfii; încheierea contractului de asigurare a mărfii pe parcursul drumului; cui incumbă această
obligație - vânzătorului sau cumpărătorului?; INCOTERMS nu reglementează propriu-zis
conținutul contractului de transport, nici al contractului de asigurare, ci numai obligațiile părților
față de aceste contracte. Pentru acele 2 tipuri de contracte avem alte reglementări speciale,
Convenții internaționale.
Importanța regulilor INCOTERMS
Statistic regulile acoperă peste 80% din vânzarea internațională de mărfuri. Au în momentul de față
o aplicare internațională extrem de largă. În SUA a existat o codificare de uzanțe din zona
102
americană făcută de Camera de Comerț a SUA de la Washington, care se numesc Revised American
Foreign Trade Definitions (RAFTD), adică Definiții revizuite ale comerțului internațional american,
acestea fiind adoptate în 1941. Apoi au mai fost revizuite în anul 1990. Sunt foarte apropiate de
regulile INCOTERMS, căci uzanțele în materia vânzării internaționale sunt cam aceleași, cu unele
nuanțe pe zona continentală / pe zona americană. În orice caz, după 1990, după adoptarea
INCOTERMS 1990, Camera de Comerț a SUA a recomandat adoptarea de către comercianții
americani a regulilor INCOTERMS.
De ce au avut regulile INCOTERMS acest succes deosebit pe plan internațional? Și când cumpărăm
o mașină, în contractul de vânzare cumpărare vom avea de obicei o clauză DDP (Delivery Duty
Paid), adică taxe vamale plătite, care de regulă este o clauză favorabilă cumpărătorului.
- Primul motiv este acela că prin adoptarea unei reguli INCOTERMS s-a putut realiza o mare
economie de timp contractual și de spațiu contractual.
- S-a produs o economie de timp, de negociere contractuală, întrucât părțile, în loc să negocieze
clauză cu clauză, negociază una din cele 11 reguli și în momentul când au adoptat una din acele
reguli INCOTERMS ele preiau tot pachetul de reglementări.
- Este o mare economie de spațiu contractual, pentru că timpul contractelor de studiu a dispărut,
avem contracte cât mai scurte; contractul conține neîndoielnic elemente variabile (numele
părților, calitate, cantitate, preț, marfă), dar conținutul efectiv al obligațiilor părților se regăsesc în
regulile INCOTERMS.
- Al doilea avantaj este acela al sporirii semnificative a siguranței circuitului comercial, al
siguranței certitudinii juridice - aceste reguli sunt opera experților din diferitele sisteme de drept
ale lumii, din diferitele zone ale lumii și fiind profesioniști, cei care le adoptă sunt economiști,
juriști, procesul fiind continuu. Este un proces continuu de studiere: se adună informații din toată
lumea în legătură cu modul de aplicare și cu o periodicitate cam de 10 ani se adoptă noi variante
de reguli INCOTERMS.
- Certitudinea juridică este aceea că, fiind adoptate de către experți, riscul unor inadvertențe între
clauze practic nu există. Marele pericol în momentul în care părțile redactează contractul este
acesta că de ex clauza 14 se contrazice cu clauza 26 și de aici rezultă sau sunt interpretări diferite
și de aici rezultă litigii și posibila blocare a relațiilor contractuale. De asemenea, regulile au și
ghid de aplicare, deci se diminuează riscul de inadvertențe.
- Al treilea avantaj este acela că ele sunt opera comercianților, fiind codificări de uzanțe. Ele sunt
practică a comerțului internațional.
Clasificarea regulilor INCOTERMS
În regulile 2020 sunt același număr - 11 - ca în regulile din 2010.
Avem mai multe clasificări, dar reținem una singură: în funcție de modalitatea de transport / de
tipul de transport la care regula respectivă se aplică.
Există un pachet de reguli care se aplică la vânzarea indiferent de tipul de transport al mărfii de la
vânzător către cumpărător: EXW (Ex Works); FCA (Free Carrier); CPT (Carriage Paid To); CIP
(Carriage and Insurance Paid To); DAP (Delivered at Place); DPU (Delivered at Place Unloaded);
DDP (Delivery Duty Paid).
Există un pachet de 4 reguli care se aplică exclusiv în materia transporturilor maritime, care sunt și
cele mai vechi, sunt nucleul clasic al INCOTERMS: FAS (Free Alongside Ship; liber de-a lungul
103
vasului); FOB (Free On Board); CFR (Cost and Freight; adică preț și navlu); CIF (Cost, Insurance
and Freight).
Alegerea uneia sau alteia dintre cele 11 reguli INCOTERMS este o chestiune de negociere între
părțile contractante și exprimă raportul de forțe economice dintre ele și anume: atunci când piața
este favorabilă vânzătorului (este o seller’s market) înseamnă că existe mărfuri puține pe piață și
mulți cumpărători => vânzătorul poarte impune o clauză cu obligații mai puține pentru el și mai
multe pentru cumpărător (cum ar fi de ex regula EXW, care implică cele mai puține obligații pentru
vânzător și cele mai multe pentru cumpărător). Dacă există o buyer’s market => o piață favorabilă
cumpărătorului, adică este marfă multă pe piață și cumpărători puțini, atunci cumpărătorul va fi cel
interesat să vină cât mai multe obligații către vânzător, inclusiv printr-o clauză DDP.
În general, lucrurile se întâmplă pe la jumătatea drumului, cum ar fi la regula FOB sau CIF, care
implică obligații balansate, echilibrate între vânzător și cumpărător. Cu cât mergem de la prima
regulă către ultima cu atât vom vedea că se transferă obligații de la cumpărător către vânzător, se
balansează în regulile de pe la mijloc și apoi devin obligații favorabile cumpărătorului.
În toate cele 11 reguli obligațiile părților sunt reglementate identic. Sunt reglementate 10 obligații
ale vânzătorului notate de la A1 la A10 și 10 obligații ale cumpărătorului notate de la B1 la B10.
Dintre aceste obligații ne vom ocupa în special de 4 dintre aceste obligații:

1. Obligația de livrare a mărfii și de transfer al riscurilor => adică când anume se consideră livrată
marfa și riscurile se consideră transferate de la vânzător către cumpărător (cea mai importantă)
2. Cum se suportă cheltuielile de export din țara vânzătorului, cheltuielile de tranzit prin terțe țări
și cheltuielile de import ale cumpărătorului
3. Cine este obligat să încheie contractul de transport
4. Cine este obligat să încheie contractul de asigurare a mărfii
Curs 11
12.04.2022
Se vor preda doar cele 4 reguli maritime INCOTERMS și doar ele vor intra la examen!
1. FAS (Free Alongside Ship)
Adică liber de-a lungul vasului.

Regula se completează cu numele portului de încărcare convenit.
Exemplu de lucru: se încheie un contract de vânzare cumpărare între o firmă română și una din
SUA, marfa se produce în București, se încarcă într-un mijloc de transport terestru, se descarcă într-
un port din Constanța, se încarcă pe vas în portul Constanța, se transportă pe un alt vas în portul
Istanbul, se transportă pe mare până la New York, se descarcă în portul New York și apoi pe cale
terestră până la sediul beneficiarului.
Regula FAS este cea care se completează cu numele portului de încărcare. Deci clauza corectă în
contract este „livrarea mărfii se face FAS Constanța INCOTERMS 2020”.
104
În toate cele 11 reguli sunt numerotate obligațiile cu litere și cifre, de la A1 la A10 și B1 - B10;
Ne vom referi doar la 4 obligații dintre acestea.
A. Momentul livrării mărfii și al transferului riscurilor => obligația predării mărfii și al transferului
riscurilor de la vânzător către cumpărător
Transferul riscurilor de la vânzător către cumpărător este produs la momentul predării mărfii.
În cazul regulii FAS livrarea mărfii și transferul riscurilor se produce în momentul în care marfa
este depusă de-a lungul vasului în portul de încărcare convenit (în ex Constanța) la data stabilită în
contract.
B. Transportul mărfii - cui revine obligația de a încheia contractele de transport al mărfii?
Transportul mărfii de la București până în portul Constanța revine vânzătorului.
Transportul mărfii din portul Constanța până în portul de destinație NY și mai departe până la
destinația finală revin cumpărătorului. Cumpărătorul este cel care trebuie să navlosească un vas (să
încheie un contract de transport maritim, contract de navlosire, în engleză charter party, care să fie
apt să transporte întreaga marfă care face obiectul livrării până în portul de destinație (descărcare)
convenit NY).
Cumpărătorul este cel care trebuie să navlosească un vas apt să încarce marfa care face obiectul
livrării; una este dacă vindem țiței de petrol și trebuie un vas special; alta este dacă vindem fructe
sau cereale. Trebuie să fie un vas care să aibă capacitatea necesară de a prelua întreaga marfă care
face obiectul livrării. De asemenea, acest vas trebuie să fie adus la termenul stabilit în contract în
portul de încărcare convenit (Constanța).
Cumpărătorului îi revine obligația de a plăti navlul (Freight), adică prețul contractului de transport
maritim.
În cazul în care vânzătorul depune marfa pe cheiul portului Constanța, dar cumpărătorul nu aduce
vasul la timpul respectiv, vânzătorul are obligația de cooperare, adică de a nu lăsa marfa să se
degradeze, are obligația de a o pune într-un doc, într-un siloz, depozit, în incinta portului pe
cheltuiala cumpărătorului.
Încărcarea mărfii pe vas se face într-un timp stabilit de regulă de uzanțele portului și care se
numește timp de stalii. În cazul în care nu se încarcă în timpul stabilit de regulile portului și de
uzanțe, cine este culpabil, va plăti contrastalii (demurrage).
Dacă marfa se încarcă mai repede decât timpul de stalii se obține un profit care se numește dispatch.
Dacă acel cumpărător nu aduce vasul în portul de încărcare la data convenită în contract riscul se
transmite de regulă din momentul în care marfa trebuia să i se predea și el să o preia. Deci
depunerea mărfii în siloz/doc/depozit se face pe riscul cumpărătorului.
C. Obligațiile de import, export, tranzit

105
Exportul din România revine vânzătorului, deși locul predării mărfii și transmiterii riscurilor, fiind
pe cheiul portului Constanța, este pe teritoriul României.
Până la INCOTERMS 2000 vânzarea FAS era o vânzare internă, adică exportul revenea
cumpărătorului și vânzătorul se comporta ca și cum ar fi vândut la Satu Mare, pe teritoriul
României.
După INCOTERMS 2000, pentru că semnalele din practică au fost acelea că era foarte dificil pentru
cumpărătorul american să se ocupe de formalitățile de export din România, vânzarea FAS a devenit
o vânzare externă și anume cheltuielile de export din România revin vânzătorului, mai ales
formalitățile la vama UE nu sunt deloc ușoare, trebuie să ai un reprezentant vamal, un expeditor în
portul Constanța.
Singura vânzare prin intermediul INCOTERMS care a rămas internă este vânzarea EXW, adică
franco-fabrica, care se folosește în transporturile terestre, pentru că la vânzarea EXW numai acolo
cumpărătorul merge și preia marfa de la locul de producție / de la sediul vânzătorului și atunci
cumpărătorul se ocupă de cheltuielile de transport de la sediul vânzătorului și de cele de export din
România.
În ce privește tranzitul în Istanbul, descărcarea, cheltuielile de import în SUA revin cumpărătorului.
D. Obligația de asigurare a mărfii
Regulile INCOTERMS nu prevăd cum anume revine obligația de asigurare a mărfii la FAS.
Rămâne ca părțile să stabilească prin contract, dar de principiu asigurarea mărfii revine celui care se
ocupă și de transport, deci în principiu practica, uzanțele spun că asigurarea revine cumpărătorului
după ce marfa a fost preluată de către acesta.
Toate celelalte cheltuieli legate de marfă cum ar fi: conservarea mărfii pe parcursul drumului în
funcție de specificul mărfii revin cumpărătorului.
Vânzarea FAS este cea mai oneroasă pentru cumpărător, lui îi incumbă cele mai multe obligații, și
cea mai puțin oneroasă pentru vânzător. La celelalte vânzări maritime se transferă o parte din
obligațiile cumpărătorului către vânzător și lucrurile se echilibrează la un moment dat.
2. FOB (Free on Board)
Adică liber la bordul vasului / franco-bord. FOB se completează cu numele portului de încărcare
convenit.
Clauza contractuală sună astfel: „livrarea se face FOB Constanța INCOTERMS 2020”.
A. Livrarea mărfii și transferul riscurilor
Livrarea mărfii și transferul se produc în momentul în care marfa este livrată de către vânzător la
bordul vasului în portul de încărcare convenit (adică Constanța).
106
Există și o variantă a regulii FOB, care se numește FOB stowed / trimmed (în franceză FOB
arrimé) (în română FOB stivuit) => în acest caz momentul predării mărfii și transmiterii riscurilor
este împins puțin mai departe și anume momentul în care marfa este stivuită în funcție de natura ei
în vasul adus de către cumpărător. Stivuirea mărfii în vas este un element extrem de important,
pentru că dacă marfa nu e stivuită corect în vas este posibil ca din cauza greutății pe parcursul
drumului să se izbească de pereții vasului și să se degradeze sau și mai rău este posibil să se
deplaseze într-o parte a vasului și să ducă la scufundarea vasului. A fost o asemenea situație în anii
’70 cu un feribot care traversa Canalul Mânecii, încărcat cu autocamioane în partea de jos. Cine a
suportat daunele a fost cel care avea obligația de a stivui marfa, deci de a fixa bine marfa în cala
vasului.
B. Obligația de transport
Vânzătorului îi revine obligația de a transporta marfa până în portul de încărcare și îi revine

obligația de încărcare a mărfii în vas și aici este un moment critic: marfa este ridicată în cârlig, în
palan și ea poate cădea în afara vasului și vânzătorul are obligația să depună marfa on bord, la
bordul vasului. Să o depună în mod corect în vasul respectiv.
Celelalte cheltuieli de transport revin cumpărătorului: el trebuie să navlosească vasul, să încheie

contractul de navlosire, să plătească navlul, să aducă vasul apt pentru a încărca întreaga cantitate de
marfă care face obiectul vânzării până în portul de destinație.
C. Exportul, tranzitul, importul
Exportul din România revine neîndoielnic vânzătorului - în momentul în care marfa e încărcată pe
vas ea trece frontiera, deci clauza FOB a fost întotdeauna o vânzare externă, pentru că momentul
predării mărfii și al transferului riscurilor este dincolo de frontiera statului.
Tranzitul prin portul Istanbul și importul la destinație revin cumpărătorului.

D. Obligația de asigurare
Nu este prevăzută în INCOTERMS o obligație a uneia dintre părți, deci nu se prevede explicit cui
revine obligația de a încheia contractul de asigurare a mărfii, dar potrivit uzanțelor revine
cumpărătorului.
De asemenea cumpărătorului revin toate celelalte obligații: conservarea mărfii pe parcursul

drumului în funcție de specificul mărfii.
3. CFR (Cost and Freight)
Cost = cost de producție al mărfii

Freight = navlul (prețul contractului de transport maritim)
Clauza CFR se completează cu numele portului de destinație.
Clauza corectă CFR este: „livrarea mărfii se face CFR New York INCOTERMS 2020”.
107
Ecuație: CFR = FOB + navlul (freight) => asta înseamnă că toate obligațiile de la FOB rămân cu
o excepție: navlosirea vasului revine vânzătorului. O obligație care la FAS și FOB revenea
cumpărătorului este transferată acum către vânzător.
A. Predarea mărfii și transmiterea riscurilor
Aceasta este exact ca la FOB: momentul când nava este depusă, livrată la bordul vasului în portul
de încărcare Constanța.
B. Export, import, tranzit
Cheltuielile de export revin vânzătorului.
Tranzitul și importul revin cumpărătorului.
Suntem într-o vânzare externă.
Singura deosebire este că obligația de navlosire a vasului revine vânzătorului.
C. Asigurarea
Nu este menționată în INCOTERMS ca aparținând uneia sau alteia dintre părți, dar de regulă revine
cumpărătorului. Vânzătorul nu suportă decât navlul potrivit regulii CFR.
Conservarea mărfii pe parcursul transportului rămâne în sarcina cumpărătorului.
4. CIF (Cost, Insurance and Freight)
Cost = preț de producție a mărfii

Insurance = asigurare
Freight = navlul
Clauza se completează cu numele portului de destinație convenit.
Clauza este: „livrarea mărfii se face CIF New York INCOTERMS 2020”.
Ecuația: CIF = FOB + Insurance + Freight => toate regulile sunt ca la FOB, numai că
navlosirea vasului, încheierea contractului de transport maritim și plata navlului, precum și
plata asigurării revin vânzătorului, nu cumpărătorului.
Alegerea uneia sau alteia dintre cele 4 reguli maritime și a uneia dintre cele 11 reguli INCOTERMS
este o chestiune de negociere între părți: pe principiile seller’s market / buyer’s market.
Nu întotdeauna însă alegerea unei reguli INCOTERMS cu obligații mai multe pentru vânzător este
defavorabilă vânzătorului. Atunci când ai în țara ta societăți de asigurare unde poți să-ți asiguri
marfa și ai vase care pot să o transporte poate fi mai avantajos să închei o regulă CIF pe export, deși
are obligații mai multe pentru vânzător, pentru că dacă plătești navlul și asigurarea în țara ta
prețurile sunt de principiu mai mici și marfa este mai competitivă => prețul mărfii pe care îl ceri
108
cumpărătorului este format din ceea ce cheltuiești: costul de producție al mărfii + asigurare +
navlul. Dacă acest preț este mai mic, marfa este mai competitivă, ca să nu mai vorbim de faptul că
marfa circulă pe riscul cumpărătorului, pentru că la FOB marfa circulă pe riscul cumpărătorului,
pentru că riscul se transferă la momentul la care marfa este depusă la bordul vasului.
Se spune că este mai avantajos să exporți CIF și să imporți FOB, pentru că dacă ai posibilitate să
navlosești în țara ta și să asiguri marfa costurile sunt mai mici.
Operațiunile de contrapartidă în comerțul internațional (subsumate contractului de vânzare

internațională de mărfuri)
Contrapartida este o operațiune contractuală complexă. Este cunoscută în general în momentul de

față prin expresia offset, adică compensația.
Rațiunea esențială a operațiunii de contrapartidă este aceea de a compensa importurile cu

exporturile.
Definiție: contrapartida este o operațiune contractuală complexă care se caracterizează prin

existența în structura ei a 2 sau mai multe contracte în sensul de negotium (de acord de
voință) autonome, dar pe care părțile le consideră prin voința lor ca fiind interdependente,
legate unul de celălalt în vederea realizării unei finalități juridice și economice comune și
anume compensarea totală sau parțială a importurilor cu exporturile.
Operațiunile de contrapartidă sunt reglementate în dreptul român prin OUG 189/2002 privind
operațiunile compensatorii referitoare la contractele de achiziții pentru nevoi de apărare, ordine
publică și siguranță națională.
Operațiunile de contrapartidă în ziua de astăzi se folosesc în special în domenii specifice,

particulare, cum ar fi în domeniul de achiziții pentru nevoi de apărare, ordine publică și siguranță
națională.
Ca reglementări de soft law în materia contrapartidei menționăm: un ghid juridic al UNCITRAL
privind operațiunile de contrapartidă din 1982 și un cod de conduită privind achizițiile pentru
apărare adoptat de către Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency) din 2006.
Rațiunea contrapartidei este de a asigura când se face un import, deci o achiziție publică în domenii
de apărare, asigurare a ordinii publice, se dorește ca acel import să fie offsetat, compensat printr-un
export comparabil.
Situația standard: firma română A cumpără de la firma străină B o marfă, care este deci în curs de
import, și în același timp între firma română A și firma străină B se încheie un contract de export
autonom, dar corelat cu contractul de import, care asigură o compensare de principiu de 100% (dar
poate fi mai mult sau mai puțin) a importului cu exportul cu posibilitatea părților de a stabili dacă
prețul se plătește pentru fiecare contract autonom sau se va realiza compensația și la nivelul
prețurilor. => aceasta este o contrapartidă bilaterală, pentru că atât operațiunea de import, cât și
cea de export se realizează între aceleași 2 firme. Această operațiune are forma unor linii paralele.
109
A import B
export
A B
Este posibil să existe o contrapartidă trilaterală atunci când contractul de import se realizează
între A și B, dar exportul se realizează între o altă firmă română C și firma străină B. În acest caz
operațiunea ia forma unui triunghi.
A
ort
imp
B C
export
Dar poate exista și contrapartidă cvadrilaterală: importul se realizează între A și B și exportul

între C (firmă română) și D (firmă străină, care poate fi din aceeași țară cu B).
import B
A
C export D
Așa putem continua la infinit.

110
Una dintre principalele probleme care se pun la contrapartidă este temeiul juridic și economic al
corelației dintre contractele care alcătuiesc contrapartida.
Dpdv economic, finalitatea economică este aceea de compensare a importurilor cu exporturile.

Dpdv juridic, au fost diferite opinii în literatura de specialitate, ceea ce susținem este că legătura
dintre contractele care alcătuiesc contrapartida se bazează pe cauza mediată a actului, pe scopul
mediat al actului. Cauza imediată este acela de a obține marfa. Cauza mediată este aceea de a
asigura compensarea, corelarea juridică a contractelor de import și export în vederea asigurării
finalității economice: adică compensarea importului cu exportul. Deci temeiul juridic îl găsim în
cauza mediată a actelor care alcătuiesc contrapartida.
Formele contrapartidei
Contrapartida îmbracă de regulă 3 forme în funcție de natura și de numărul contractelor care

alcătuiesc operațiunea de contrapartidă:
A. Contrapartida axată pe contractul de vânzare cumpărare
Acest tip are la rândul ei 2 subforme:

a. Contrapartida prin 2 sau mai multe contracte de import și export paralele. De ce paralele?
Întrucât ele sunt corelate în încheierea și executarea lor. Se încheie de regulă simultan sau în
orice caz la un interval relativ scurt de timp, unul după celălalt, sunt corelate dpdv al condițiilor
și termenilor de executare, dpdv al duratei contractului, dpdv al consecințelor neexecutării
unuia din contracte (neexecutarea unuia din contracte, de regulă a contractului de export,
permite cumpărătorului român să invoce excepția de neexecutare a contractului de export, care
poate fi între C și D, deci permite cumpărătorului român din contractul de import să invoce
excepția de neexecutare. Operațiunea apare ca sinalagmatică, pentru că excepția de neexecutare
este un efect specific al contractelor sinalagmatice, or aici este vorba de 2 contracte distincte, nu
de 2 obligații în cadrul aceluiași contract; deci cele 2 contracte sunt corelate logico-juridic).
Apoi sunt corelate dpdv al clauzelor penale, dpdv al stabilirii eventualelor compensații
convenționale, dpdv al cauzelor exoneratoare de răspundere cum ar fi FM și dpdv al garanțiilor.
Deci sunt incluse printr-un scop mediat în aceeași operațiune logico-juridică.
b. Încheierea unuia sau mai multor contracte de import însoțite de un contract cadru de
export în contrapartidă. Aici apare contractul de export în contrapartidă. În momentul când s-
a încheiat importul s-a încheiat contractul cadru de export în contrapartidă. Contractul cadru de
export în contrapartidă nu conține obligații de a da, de transfer al proprietății asupra unui bun, ci
contractul cadru conține obligații de a face in contrahendo, adică obligații de a contracta pe
viitor contractele propriu-zise de export. Acelea sunt contracte care sunt de vânzare-cumpărare
și au în conținutul obligații de a da.
B. Contrapartida axată pe contractul de cooperare economică internațională
Ipoteza tipică în această situație: când se încheie un contract de import de bunuri însoțit de un
contract de cooperare economică internațională; de ex cumpără țiței brut și în același timp încheie
un contract de societate, care este contract de cooperare economică internațională, constituie o
societate comercială care să prelucreze țițeiul pe care eu îl import și să vândă în contrapartidă pentru
vânzătorul țițeiului sau pentru un terț benzina produsă ca urmare a prelucrării țițeiului.
111
C. Contrapartida axată pe contractul de schimb
În cazul acesta schimbul înseamnă marfă contra marfă, nu se prevede de regulă un preț, ci eventual
numai o sultă. Deci fluxul de import cu fluxul de export se corelează prin exportul și importul unor
anumite mărfuri care se stabilesc și care se execută.
Ceea ce deosebește contrapartida de schimbul propriu-zis civil este aceea că în acest caz contractul
de obicei este complex, este cu prestații succesive, corelate între ele. E mai puțin întâlnită.
Aspecte privind arbitrajul comercial internațional
Definiție: arbitrajul de comerț internațional = este definit prin câteva elemente esențiale:
1. Arbitrajul comercial internațional este în primul rând, o jurisdicție. Este o formă de justiție,
deoarece arbitrii au competența de a arbitra, adică de a judeca sau au competența de jurisdictio.
Asta înseamnă competența de a spune dreptul. Au și competența de a aplica legea la o situație
de fapt concretă. Nu oricine are jurisdictio, jurisdictio nu are decât persoana care legea spune că
are jurisdictio. Din acest pdv legea spune în mod esențial că au jurisdictio judecătorii și arbitrii.
Deci arbitrajul se aseamănă în mod esențial cu instanțele de judecată. Arbitrul, precum
judecătorul, poate să aplice legea la o situație de fapt concretă. Se deosebește arbitrajul, ca și
instanța de judecată, de așa-numitele modalități alternative de soluționare a litigiilor (alternative
dispute resolutions) în care intră concilierea, medierea, expertiza, unde conciliatorul/mediatorul/
expertul nu au jurisdictio. Cei din urmă nu pot pronunța o hotărâre care să fie executată prin
forța coercitivă a statului.
2. Este o jurisdicție pentru soluționarea litigiilor din comerțul internațional. Deci obiectul
arbitrajului îl constituie litigiile din comerțul internațional, adică acele litigii care au caracter de
comercialitate, se încheie în principiu între profesioniști comercianți, și de internaționalitate
(adică un element de extraneitate relevant, cum ar fi sediul părților în state diferite, marfă aflată
în tranzit internațional). Există arbitraj de drept civil, de drept public, care are ca obiect specific.
Arbitrajul comercial internațional are ca obiect litigii din comerțul internațional.
3. Pentru a putea face obiectul arbitrajului litigiile trebuie să fie arbitrabile. Nu toate litigiile sunt
arbitrabile, ci pentru ca un litigiu să fie arbitrabil trebuie să se refere la drepturi cu privire la
care părțile pot să dispună, adică drepturi cu privire la care părțile pot încheia o tranzacție. Dacă
judecătorul are competență nelimitată, în principiu, arbitrul nu are competență nelimitată. Există
litigii nearbitrabile în materie de familie, de stare civilă, de succesiuni.
4. Dpdv al părților care pot apela la arbitrajul comercial internațional: este o jurisdicție între
persoane de drept privat sau între persoane de drept privat și persoane de drept public care
acționează de jure gestionis, adică pe picior de egalitate juridică cu cealaltă parte. În majoritatea
cazurilor părțile la arbitraj sunt persoane juridice, societăți comerciale sau PFA-uri. Acestea
sunt de drept privat. Dar poate exista un litigiu între o persoană de drept privat și un stat sau o
entitate statală, cum ar fi de principiu un județ, un municipiu, un oraș, o comună => litigii mixte
/ semi-internaționale (condiția este ca statul sau entitatea statală să acționeze de jure gestionis).
Dacă acționează de jure imperii => litigiul este arbitraj de drept public, cum a fost între
România și Ucraina cu privire la platoul continental al Insulei Șerpilor.
5. Jurisdicția arbitrală se efectuează de un tribunal arbitral. Tribunalul arbitral poate funcționa în
cadrul unui arbitraj instituționalizat, adică într-o Curte de arbitraj sau după regulile unui arbitraj
ad-hoc.
112
6. Tribunalul arbitral este compus din arbitrii. Arbitrii sunt persoane particulare neînvestite cu
autoritate publică, statală. Este principala deosebire între arbitru și judecător. Judecătorul este
un funcționar public, face parte din puterea judecătorească. Arbitrul este o persoană particulară,
neînvestită cu autoritate statală, căreia părțile i-au oferit încrederea de a-i atribui spre
soluționare litigiul lor. Arbitrajul este o justiție privată.
7. Izvorul competenței arbitrilor. Constă în imensa majoritate a cazurilor în voința părților litigante
exprimată prin convenție arbitrală, care poate îmbrăca 2 forme: clauza compromisorie sau
compromisul de arbitraj (arbitraj voluntar). În excepționale cazuri arbitrajul este obligatoriu
atunci când el este prevăzut de lege sau de o Convenție internațională la care părțile sunt
supuse.
8. Arbitrajul se desfășoară pe baza unei proceduri speciale derogatorie de la procedura de drept
comun a instanțelor de judecată. Arbitrajul este o jurisdicție specială supusă în primul rând după
caz regulilor de procedură arbitrală ale curților de arbitraj, dacă este arbitraj instituționalizat,
sau unei reglementări de arbitraj ad-hoc, dacă arbitrajul este ad-hoc. Este drept că dacă acele
reguli nu conțin prevederi ele se completează, în cazul dreptului român, cu dispozițiile din
Cartea a IV-a din CPC sau, dacă este arbitraj internațional, cu dispozițiile din Cartea a VII-a din
CPC.
9. Procedura arbitrală ia sfârșit printr-o hotărâre, sentință se numește de regulă (award) care este
definitivă și obligatorie pentru părțile litigante. Deci hotărârea arbitrală este întocmai ca HJ, iar
în caz de neexecutare de bunăvoie de partea căzută în pretenții va putea fi executată silit
apelând la executorul judecătoresc, adică la forța coercitivă a statului.
Clasificarea arbitrajului
Sunt 2 criterii de clasificare:
I. Clasificări ale arbitrajului în general

II. Clasificări care interesează în mod specific comerțul internațional
I. Clasificări ale arbitrajului în general
1. Arbitraj de drept public și arbitraj de drept privat
Deosebirea esențială fiind poziția juridică a părților. În arbitrajul de drept public părțile acționează
de jure imperii, ca puteri suverane.
2. Arbitraj civil și arbitraj comercial
Diferența poartă asupra obiectului litigiului.
Statutul profesiei de avocat conține prevederi privind arbitrajul în litigiile dintre avocați - este un
arbitraj de drept civil.
Legea notarilor publici conține prevederi privind arbitrajul în cazul litigiilor dintre notari - arbitraj
de drept civil.
113
Și în materia litigiilor de muncă în anumite cazuri se prevede arbitrajul - este arbitraj de drept civil.
Arbitrajul comercial este cel care privește litigiile care au ca obiect raporturi de comerț.
3. Arbitraj intern și arbitraj internațional
Care au sau nu au element de extraneitate.
4. Arbitrajul național și străin
Când el este privit ca izvorând din ordinea publică internă sau din ordinea juridică a altui stat.
5. Arbitraj voluntar și arbitraj obligatoriu
II. Clasificări care interesează în mod specific comerțul internațional
1. Arbitraj instituționalizat și arbitraj ad-hoc
Arbitrajul instituționalizat se mai numește și arbitraj permanent. Este organizat de către o instituție
permanentă de arbitraj specializată, care preexistă și subzistă soluționării unui anumit litigiu.
Instituțiile de arbitraj judecă „n” litigii, nu unul singur.
Arbitrajul ad-hoc este cel care este organizat pentru un singur litigiu determinat. Se organizează
pentru soluționarea acelui litigiu și-și încetează existența în momentul în care hotărârea arbitrală
este pronunțată.
Arbitrajul ad-joc este regula. Ori de câte ori părțile nu au prevăzut în mod explicit competența unei
Curți de arbitraj arbitrajul este ad-hoc.
Clasificarea arbitrajului în arbitraj instituționalizat și ad-hoc este recunoscută în Convențiile

internaționale. Ne referim în primul rând la Convenția europeană de arbitraj adoptată la Geneva în
1961 ratificată de România în 1963. De asemenea, Convenția de la New York din 1958 privind
recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine, de asemenea ratificată de România.
Arbitrajul instituționalizat se subclasifică la rândul său în funcție de mai multe criterii, în special
dpdv al competenței materiale în mai multe categorii.
Subclasificări ale arbitrajului instituționalizat
A. Dpdv al competenței materiale (ratione materiae)

a.Arbitraj cu competență materială generală - sunt cele care pot soluționa litigii din orice
domeniu al comerțului, indiferent de obiectul său. Aici intră: Curtea de arbitraj comercial
internațională de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României; Curtea internațională de
arbitraj a Camerei de Comerț Internaționale din Paris; Curtea de arbitraj de la Stockholm; American
Arbitration Association; Hong Kong International Arbitration Centre; Singapore International
Arbitration Centre; Curtea de Arbitraj de la Shanghai.
b.Arbitraj cu competență materială specială - sunt cele care soluționează litigii dintr-un anumit
domeniu de activitate comercială. Sunt arbitraje specializate. De ex: arbitrajul ICSID (International
114
Centre for Settlement of Investment Disputes) cu sediul la Washington, care are competență
specializată în materia litigiilor privind investițiile, la care fiecare țară propune până la 4 persoane
(România a propus 2 persoane); arbitrajul specializat al Asociației Internaționale a Comercianților
cu Bumbac (International Cotton Association) cu sediul la Liverpool care soluționează litigii
relative la comerțul cu bumbac; arbitrajul GAFTA (Grain and Feed Trade Association; Asociația
Comercianților cu Cereale și Nutrețuri) cu sediul la Londra, care soluționează litigiile după propriile
rules of arbitration. În general, în arbitrajele specializate arbitrii sunt mai mult decât arbitri, sunt
experți în problemele respective. Mai există și arbitrajul Organizației Interguvernamentale
pentru Transporturile Feroviare care au sediul la Berna. Mai avem arbitrajul International Air
Transport Association (Asociația Transportatorilor Aerieni).
B. Dpdv al competenței teritoriale (ratione loci)

a. Arbitraje cu competență teritorială universală - judecă litigii între părți din orice țară; de ex
Curtea de la București sau Curtea de la Paris
b. Arbitraje cu competență regională - de ex arbitrajul între SUA-Mexic-Canada, care a înlocuit
arbitrajul NAFTA (North American Foreign Trade Association) între SUA-Mexic-Canada.
Acum din 2020 se numește USA-Mexico-Canada Agreement (USMCA). Mai avem arbitrajul
Organization for the Harmonization of Business Law in Africa între foarte multe state africane.
c. Arbitraje cu competență bilaterală - Camerele bilaterale de Comerț. În România funcționează
Camere bilaterale împreună cu SUA, româno-germană, româno-greacă, româno-israeliană.
Curs 12
19.04.2022
2. Arbitrajul în drept strict și arbitrajul în echitate
Criteriul de clasificare îl constituie natura și întinderea normelor și instituțiilor juridice pe care

arbitrajul se întemeiază în soluționarea litigiului.
Din acest punct de vedere arbitrajul de drept strict (sau arbitraj de jure) este arbitrajul care se
întemeiază pe dispozițiunile legii, adică arbitrul vine să aplice sistemul de drept care este potrivit
normei conflictuale sau potrivit aprecierii lor aplicabil în speță.
Spre deosebire de arbitrajul de drept strict, în cazul arbitrajului în echitate: acesta din urmă se mai
numește arbitraj ex aequitate, ex aequo et bono sau amiable compositeur. Arbitrajul în echitate este
cel în care arbitrii au dreptul să îndepărteze anumite dispoziții legale atunci când apreciază că
aplicarea lor ar fi contrară principiilor echității.
Regula o constituie neîndoielnic arbitrajul în drept strict. Ori de câte ori părțile nu prevăd nimic că
arbitrajul este în echitate atunci arbitrajul este în drept strict.
Arbitrajul în echitate este admis atât de Convențiile internaționale la care România este parte
(Convenția de la Geneva din 1961 privind arbitrajul comercial internațional), dar este de asemenea,
admis în art. 601 Cartea IV CPC și art. 1120 Cartea VII CPC român. De asemenea, este prevăzut în
art. 30 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de la București care spune: „tribunalul arbitral
va putea statua în echitate (ex aequo et bono) sau ca amiable compositeur numai cu autorizarea
expresă a părților.”
115
Ce caracterizează arbitrajul în echitate?
Arbitrajul în echitate se caracterizează prin faptul că arbitrii au puteri sporite, părțile le conferă
puteri sporite atât pe plan procedural, cât și pe plan material.
Pe planul dreptului procedural arbitrii în echitate nu sunt ținuți să respecte acele dispoziții
procedurale care există în sistemul de drept aplicabil, care în opinia lor contravin echității.
Aceeași situație este și pe fondul cauzei. Arbitrii nu sunt obligați să aplice normele de drept material
dintr-un sistem de drept și judecă în funcție de ceea ce li se pare echitabil în litigiul respectiv.
Puterile arbitrilor în echitate nu sunt însă nelimitate. Limitele puterii lor sunt foarte importante:
a. Întotdeauna izvorul arbitrajului în echitate îl constituie voința părților sau în anumite situații
legea care trebuie să permită arbitrajul în echitate
b. Arbitrii în echitate nu pot încălca principiile fundamentale ale procesului civil și anume:
principiul disponibilității (nu pot statua ultra petita - peste ce părțile au solicitat); principiul
contradictorialității; respectarea dreptului la apărare.
c. Arbitrii în echitate nu pot să încalce dispozițiile de ordine publică de DIP din sistemul de drept
care constituie lex causae în speță.
Organizarea arbitrajului în România
Curtea de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

României
Aceasta este Curtea națională.
În România funcționează și curți județene sau curți care concentrează 2/3 județe învecinate care au
statute și regulamente de arbitraj proprii.
Curtea de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a

fost fondată în anul 1953 și reprezintă și în momentul de față principala instituție de arbitraj
comercial internațional din România.
Curtea are un regulament de organizare și funcționare - ROF - care în prezent a fost adoptat de către
Colegiul de conducere a Camerei de Comerț și Industrie a României în decembrie 2017. Este
publicat în Monitorul Oficial 1017/2017 și este în vigoare de la 1 ianuarie 2018 cu puține
modificări.
De asemenea, Curtea de arbitraj are reguli de procedură arbitrală care sunt adoptate de către
Colegiul de conducere al Curții și este în vigoare tot de la 1 ianuarie 2018.
ROF este de competența Colegiului de conducere a Camerei. Regulile de procedură arbitrală sunt
de competența Colegiului de conducere al Curții.
Caracteristicile juridice ale Curții de arbitraj
116
1. Curtea are un caracter național român. Curtea organizează un arbitraj instituționalizat de

naționalitate română. Ea funcționează în conformitate cu Legea Camerelor de comerț din
România nr. 335/2007 care prevede în mod explicit organizarea Curții naționale și a celor
județene. Sediul Curții este la București, Bd. Octavian Goga, nr. 2, sector 3 deci este o institute
de naționalitate română.
2. Curtea are un caracter privat, nestatal, nu face parte din puterea judecătorească, nu face parte
din sistemul instanțelor judecătorești.
3. Curtea are un caracter instituționalizat. Este o instituție permanentă de arbitraj, care organizează
de principiu un arbitraj instituționalizat. Curtea poate să administreze și un arbitraj ad-hoc
potrivit regulilor sale de procedură, dar numai dpdv instituțional: asigură un sediu, un
secretariat, mijloace de comunicare necesare, dar ea este o instituție permanentă.
4. Curtea este independentă față de Camera de Comerț și Industrie în cadrul căreia funcționează
dpdv instituțional. Art. 1 din ROF spune: Curtea este independentă în exercitarea atribuțiilor
sale jurisdicționale față de Camera de Comerț și Industrie.
5. Curtea nu are personalitate juridică proprie. Camera de Comerț are personalitate juridică
proprie.
6. Curtea are un caracter non-profit. Avem art. 616 din CPC care spune: activitatea arbitrajului
instituționalizat nu are un caracter economic și nu urmărește obținerea de profit. Curtea nu este
societate comercială.
Veniturile vin din taxe, din care se plătesc cheltuielile administrative, taxe de înregistrare, onorariile
arbitrilor, dar nu funcționează ca o societate comercială.
Misiunea Curții este aceea de organiza și administra arbitrajul instituționalizat, dar poate organiza
arbitraj ad-hoc, alte forme de soluționare alternativă a litigiilor (cum ar fi de ex expertiză sau
conciliere, mediere).
Totodată Curtea organizează și alte activități cum ar fi: dezbateri pe problemele de arbitraj și
reprezintă arbitrajul român în relațiile cu alte Curți de arbitraj din străinătate.
Curtea este alcătuită din arbitri. Sunt înscriși pe listă în momentul de față puțin peste 100 de arbitri
și peste 30 de supraarbitri. Are un Colegiu de conducere format din: președinte, vicepreședinte, 5
membri.
Convenția arbitrală
Cu acele foarte puține cazuri, excepții, în care competența arbitrajului este prevăzută printr-o
Convenție internațională sau printr-o lege internă și arbitrajul este obligatoriu, în imensa majoritate
a cazurilor arbitrajul este voluntar, adică este bazat pe convenția părților exprimată prin convenția
arbitrală/convenția de arbitraj.
Definiție: convenția arbitrală = acordul de voințe al părților prin care acestea convin ca un
litigiu viitor (posibil, potențial) între ele sau un litigiu născut (actual) între ele să fie soluționat
prin arbitraj.
Din definiție rezultă și cele 2 feluri ale convenției arbitrale:

1. Clauza compromisorie
2. Compromisul de arbitraj
117
1. Clauza compromisorie (clauza de arbitraj)
Clauza compromisorie este cea care se încheie pentru un litigiu viitor, potențial între părți, care se
poate să nu se ivească niciodată. Acesta este motivul pentru care clauza compromisorie este
cuprinsă în imensa majoritate a cazurilor în contractul principal. De obicei o găsim pe la sfârșitul
contractului și de regulă este dublată de clauza de alegere a legii aplicabile, adică clauza de electio
juris în care părțile spun și cine judecă și pe ce sistem de drept judecă.
Este clauza care se referă la un litigiu potențial și este cuprinsă de regulă în contractul principal.
De regulă, clauza compromisorie, atunci când trimite la un arbitraj instituționalizat, face referire la
regulile de procedură arbitrală ale acelei instituții de arbitraj. Deci prevede că în caz de ivire a
litigiului el va fi soluționat de o anumită instituție de arbitraj și că se aplică regulile acelei instituții
de arbitraj.
Dacă acea clauză compromisorie prevede un arbitraj ad-hoc, pentru a fi valabilă ea trebuie să
stabilească modalitatea de numire a arbitrilor sub sancțiunea nulității.
Dacă se trimite la regulile de procedură ale unei Curți atunci se organizează arbitrajul potrivit acelor
reguli.
Clauza compromisorie, fiind cuprinsă în imensa majoritate a cazurilor în contractul principal, se

pune problema raportului dintre clauza compromisorie și contractul principal.
- Acest raport se caracterizează prin sintagma clauza compromisorie are o autonomie relativă față
de contractul principal în care este inserată. Autonomie relativă față de contractul principal avea
și clauza de alegere a legii aplicabile.
- Fiind vorba despre o autonomie relativă trebuie analizate elementele de autonomie și elementele
de legătură.
118
Elemente de autonomie Elemente de legătură
a. Clauza compromisorie are un obiect diferit față de a. Avem cauze de nulitate convergentă: acele situații în
contractul principal. Contractul principal poate fin un care nevaliditatea contractului principal poate atrage
contract de vânzare, bancar, de asigurare, de transport, nevaliditatea clauzei compromisorii. De ex:
etc. Clauza compromisorie are ca obiect alegerea - viciile de consimțământ (dacă consimțământul uneia
arbitrajului competent să soluționeze litigiul. Ea este un dintre părți a fost viciat prin eroare, dol, violență atunci
contract într-un alt contract această situație poate afecta și valabilitatea clauzei
compromisorii; dacă am fost în eroare pentru contract
am fost în eroare și pentru clauza compromisorie);
- lipsa de capacitate a părților de a încheia contractul
principal atrage incapacitatea de a încheia clauza
compromisorie, amândouă fiind acte de dispoziție.
Competența va aparține instanței de judecată.
b. Anumite cauze de ineficacitate, de nevalabilitate a
contractului principal nu afectează clauza compromisorie.
De ex, anumite cauze de nulitate a contractului principal
cum ar fi invalidarea contractului pentru necompetența
agentului instrumentator; rezoluțiunea ori rezilierea
contractului principal pentru neexecutare; Eu ca arbitru
am posibilitatea să pronunț nulitatea contractului sau să
pronunț rezoluțiunea/rezilierea fără a-mi submina propria
competență. Dacă rezoluțiunea sau rezilierea ar atrage
automat rezoluțiunea/rezilierea clauzei compromisorii
atunci arbitrul nu ar mai avea cum să pronunțe rezilierea,
căci și-aș submina propria competență.
c. Dpdv al DIP legea aplicabilă contractului principal se
determină de regulă după alte norme conflictuale decât
legea aplicabilă clauzei compromisorii.
d. Excepția de ordine publică are un obiect diferit în
contractul principal, când se apreciază în funcție de
obiectul lui, și un obiect diferit în clauza compromisorie.
2. Compromisul de arbitraj
Compromisul de arbitraj este cel care se încheie pentru un litigiu care este deja izbucnit născut între
terți.
Avem art. 551 CPC: (1) Prin compromis părțile convin ca un litigiu intervenit între ele să fie
soluționat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, obiectul litigiului și numele
arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora în cazul arbitrajului ad-hoc. În cazul arbitrajului
instituționalizat, dacă părțile nu au ales arbitrii și nici nu au stabilit modalitatea de desemnare a
acestora, aceasta se va face potrivit regulilor de procedură ale respectivei instituții arbitrale.
(2) Compromisul se poate încheia chiar dacă litigiul intervenit între părți este deja pe rolul unei alte
instanțe.
Arbitrajul ad-hoc este o modalitate subsidiară de arbitraj față de arbitrajul instituționalizat.
Aceleași aspecte sunt prevăzute și în regulile de procedură arbitrală ale Curții.
Compromisul trebuie să aibă un conținut minim legal:

- În cazul arbitrajului ad-hoc trebuie menționat obiectul litigiului (i) și numele arbitrilor sau
modalitatea de determinare a acestora (ii) sub sancțiunea nulității
119
- În cazul arbitrajului instituționalizat trebuie menționat obiectul litigiului (i) și numele arbitrilor
sau modalitatea de determinare a acestora (ii) sub sancțiunea nulității, dar de regulă părțile
trebuie să indice care sunt regulile de procedură aplicabile și atunci atât obiectul litigiului, cât și
desemnarea arbitrilor sunt determinate potrivit regulilor
Condițiile de fond ale convenției arbitrale
Fiind un contract, convenția arbitrală trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond ale unui
contract și anume: consimțământ, capacitate, obiect și cauză.
Dintre acestea 4, căci sunt aplicabile mutandis mutandis în general, ne interesează în special
obiectul arbitrajului care este definit prin noțiunea de arbitrabilitate a litigiului.
Arbitrabilitatea poate fi o arbitrabilitate obiectivă: posibilitatea legală ca un anumit litigiu să fie

soluționat prin arbitraj. Nu toate litigiile sunt arbitrabile. Dacă instanțele de judecată au competență
generală => arbitrii nu au competență generală, ci au competență numai dacă este vorba despre un
litigiu arbitrabil și potrivit dispozițiilor art. 542 CPC (definește arbitrabilitatea obiectivă): nu sunt
arbitrabile litigiile care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală,
relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună.
* aspectele legate de convenția matrimonială pot face obiect în anumite situații.
VCC avea o altă exprimare: spunea că nu sunt arbitrabile litigiile cu privire la care părțile nu pot
încheia o tranzacție (concesii reciproce).
Arbitrabilitatea se analizează de la caz la caz.
Sunt și alte situații în care nu putem merge la arbitraj:

- Legea 31/1990 prevede că nu sunt arbitrabile (fiind supuse exclusiv competenței instanțelor
judecătorești): opoziția creditorilor față de hotărârile adunărilor generale; aspecte legate de
nulitatea societății; contestarea deciziilor AGA de excludere; (art. 61 LSC)
Condițiile de formă ale convenției arbitrale
CPC în art. 548 + Regulile de procedură arbitrală ale Curții de la București prevăd că o convenție
arbitrală trebuie încheiată în formă scrisă sub sancțiunea nulității.
Modalitățile formei scrise sunt reglementate în mod neformalist. Astfel încât condiția formei scrise
este îndeplinită și atunci când se încheie de ex prin schimb de corespondență, scrisori, telegrame,
telex, fax, email, orice formă de comunicare prin care se poate dovedi proveniența și conținutul
documentului.
De asemenea, forma scrisă se acoperă în cazul în care părțile convin în fața tribunalului arbitral
asupra competenței Curții și se consemnează acest lucru în încheierea de ședință.
O excepție este strecurată în CPC la art. 548 care spune că: În cazul în care convenția arbitrală se
referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate și/sau constituirea altui drept real
asupra unui bun imobil, convenția trebuie încheiată în formă autentică notarială, sub sancțiunea
nulității absolute.
120
Conținutul convenției arbitrale
În ce privește conținutul convenției arbitrale, avem exemplul clauzei compromisorii și

compromisului prevăzute în Regulile de procedură arbitrală ale Curții de la București.
ANEXA I A. CLAUZA COMPROMISORIE STANDARD a Curții de arbitraj comercial

internațional a României
„Orice litigiu decurgând din sau în legătură cu prezentul contract, inclusiv referitor la încheierea,
nulitatea, interpretarea, executarea sau desființarea acestuia, va fi soluționat definitiv prin arbitraj
organizat de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie
a României, în conformitate cu Regulile de procedură arbitrală ale acesteia. Hotărârea arbitrală va fi
definitivă, obligatorie şi executorie”.
Sunt și adăugiri recomandate - elemente care se pot adăuga cu caracter facultativ:

Tribunalul arbitral va fi format din [… se va insera opțiunea părților pentru trei arbitri/un arbitru
unic precum și modalitatea lor de desemnare] „
Locul (sediul) arbitrajului va fi [ se va insera țara/ localitatea…].
Limba arbitrajului va fi [… se va insera limba aleasă de părți].
Cauza va fi guvernată de normele de drept substanțial din [… se va insera ]. => clauza de electio
juris, adică normele de drept substanțial pe care arbitrii trebuie să le aplice
Sau
Tribunalul arbitral va judeca litigiul în echitate (ex æquo et bono) sau ca amiable compositeur.
ANEXA I B. FORMA DE COMPROMIS STANDARD

Subsemnaţii:
1. ……………… (nume/denumire; numele reprezentanţilor legali sau convenţionali; domiciliu/
sediu; număr de înmatriculare la Registrul Comerţului; număr de telefon, telex, fax, adresa poştei
electronice şi alte elemente de identificare, după caz), denumită în continuare partea 1, şi
2. (aceleaşi date), denumită în continuare partea 2,
constatăm că între noi a intervenit un litigiu izvorât din Contractul nr. …….. din data de……….. ,
litigiu având următorul obiect:
Partea 1 pretinde că ……. (expunerea pe scurt a pretenţiilor)
Partea 2 susţine că ……… (expunerea pe scurt a obiecţiilor).
Subsemnaţii convenim ca acest litigiu să fie soluţionat prin arbitraj, organizat de Curtea de Arbitraj
Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în conformitate cu
Regulile de procedură arbitrală ale acesteia. Hotărârea arbitrală pronunţată în acest litigiu este
definitivă, obligatorie şi executorie.
Părţile mai pot adăuga, la opţiunea lor, următoarele menţiuni:
1. „Tribunalul arbitral va fi compus din d-na/dl. …………………. în calitate de arbitru unic.”
Sau
„Tribunalul arbitral va fi compus dintr-un arbitru unic numit de Preşedintele Curţii de Arbitraj
Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României”
Sau
„Tribunalul arbitral va fi compus din trei membri: d-na/dl. ……………. arbitru desemnat de partea
1 şi d-na/dl.: …………………. arbitru desemnat de partea 2. Cei doi arbitri vor alege un
supraarbitru, în termenul şi condiţiile prevăzute de Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de
121
Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.” (variantă:

„Supraarbitrul va fi desemnat de Preşedintele Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României”.
Sau
„Tribunalul arbitral va fi compus conform acestor Reguli de procedură arbitrală”.
2. „Tribunalul arbitral va judeca litigiul în drept, cu aplicarea legii române/normelor de drept
substanțial din [… se va insera] ”.
Sau
„Tribunalul arbitral va judeca litigiul în echitate (ex æquo et bono) sau ca amiable compositeur”.
3. „Locul arbitrajului este la …………………. (dacă se stabileşte alt loc decât sediul Curţii de
Arbitraj)”.
4. „Tribunalul arbitral va pronunţa hotărârea în termen de …… luni (în situaţia în care părţile
convin să stabilească un termen mai mare sau mai mic de 6 luni, prevăzut de Regulile de procedură
arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a
României).
Încheiat în dublu exemplar, la …… , astăzi ………. .
Semnătura părţii 1, Semnătura părţii 2,
Compromisul este un contract separat de contractul principal. Începe cu subsemnații și urmează

elementele de identificare ale celor 2 părți. Apoi avem expunerea pe scurt a pretențiilor
reclamantului și expunerea pe scurt a apărărilor pârâtului. Apoi convenție lor care litigiul lor să fie
soluționat prin arbitraj, organizat de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional. Hotărârea este
definitivă, obligatorie și executorie.
Și aici compromisul poate conține acele adăugiri recomandate exact ca în cazul clauzei
compromisorii.
Când sunt imperfecțiuni în redactare vorbim despre clauze arbitrale speciale / clauze arbitrale
patologice (bolnave). Nu sunt toate patologice, unele sunt speciale, deficitare.
Speciale sunt de ex clauzele arbitrale per relationem (prin referire): când părțile se referă la
condițiile generale FILIC (ale Federației Internaționale a Inginerilor Consultanți); acolo este o
competență specială în organizarea Curții Internaționale de Arbitraj a Camerei de Comerț
Internațional Paris.
Există și clauze care pot îmbrăca o formă deficitară când sunt clauzele contradictorii; când într-o
clauză părțile trimit la arbitraj, iar în alta la instanța de judecată; sau spun într-o clauză că litigiul va
fi soluționat de instanța de judecată sau de arbitraj; => aici se soluționează de regulă lucrurile prin
decizia reclamantului: dacă sesizează mai întâi instanța va fi competentă / dacă sesizează mai întâi
arbitrajul va fi competent.
Sunt însă foarte multe clauze incomplete care spun de regulă astfel:
- Va fi soluționat de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, dar nu știm care și de unde
- Va fi soluționat de către Camera de Comerț și Industrie a României
- Nu este valabilă atunci când părțile spun de ex va fi soluționat de autoritatea competentă / de
instanța acceptată de ambele părți, pentru că nu înseamnă de fapt o alegere
Efectele convenției arbitrale

122
Ne referim în special la efectele de natură procedurală.
Pe fond, fiind un contract, clauza produce efecte între părțile contractante cu anumite posibilități
asupra avânzilor-cauză.
Dpdv procedural, convenția arbitrală produce 2 efecte:

1. Efectul pozitiv: conferă competență arbitrilor
2. Efect negativ: înlătură competența instanțelor judecătorești. Deci o instanță judecătorească, care
trebuie să-și verifice competența, dacă constată că în contract există o clauză compromisorie
sau că părțile au încheiat un compromis, în acel caz vor respinge cererea ca nefiind de
competența instanțelor judecătorești și vor declina cauza către Curtea de Arbitraj pe care părțile
au determinat-o ca fiind competentă.
Tribunalul arbitral
Este compus din arbitri.

!!! Nu se confundă cu Curtea de arbitraj. Curtea este o instituție permanentă, care funcționează
pentru „n” litigii, pe când tribunalul este constituit pentru un anumit litigiu,
Art. 555 din CPC spune că poate fi arbitru orice persoană care are capacitate deplină de exercițiu.
Mai complet, este art. 4 din ROF ale Curții de la București care spune că pot fi arbitri persoanele
care au capacitate deplină de exercițiu, sunt cetățeni români / străini care se bucură de o reputație
neștirbită și au o înaltă calificare și experiență profesională în domeniul dreptului, relațiilor
economice interne și internaționale și arbitrajului intern sau internațional.
Arbitrii sunt înscriși pe lista Curții, dar pot fi acceptați ca arbitri și persoane din afara listei, dar ei
sunt verificați de Colegiul Curții ca să îndeplinească aceste condiții.
Există incompatibilități: magistrații nu pot fi arbitri. Este Legea 161/2003 privind măsurile pentru
asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de
afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. De asemenea avem și Legea 303/2004 privind statutul
magistraților.
Numărul de arbitri: pot fi 1 sau 3. Ei sunt desemnați de către părți. Dacă există un arbitru el va fi
stabilit prin acord, dacă nu, de către președintele Curții de Arbitraj. Dacă sunt 3 arbitri: fiecare parte
trebuie să-și desemneze un arbitru, iar cei 2 arbitri desemnează supraarbitrul / președintele
tribunalului arbitral. Titulatura internațională este de președinte al tribunalului arbitral.
În momentul în care este invitat să servească ca arbitru secretariatul Curții îi trimite o declarație de
acceptare, independență, imparțialitate și disponibilitate, pe care trebuie să o semneze. Așadar,
în primul rând trebuie să precizeze dacă acceptă sau nu desemnarea, este un formular tip și dacă
bifez că refuz, semnez și înapoiez și atât. Dacă accept, trebuie să merg mai departe și să bifez
rubrica prin care declar că eu cunosc și respect regulile de procedură ale Curții, că sunt independent
și imparțial în exercitarea atribuțiilor mele de arbitru, pot să fac declarația fără rezerve sau cu
rezerve (discolsure) în care să spun că am mai fost implicat într-un litigiu similar, dar consider că
sunt independent și imparțial în exercitarea atribuțiilor mele. Partea trebuie să fie informată, urmând
să aprecieze dacă mai vrea acel arbitru sau nu. Dacă accept să fiu arbitru mai trebuie să bifez
123
rubrica disponibilitate, adică trebuie să exprim faptul că potrivit aprecierii mele din acel moment
pot să-mi dedic timpul necesar pentru desfășurarea activității de arbitru.
Procedura arbitrală
În primul rând, în arbitraj nu este obligatorie procedura prealabilă a medierii sau concilierii așa cum
se întâmplă în anumite cazuri în fața instanțelor de judecată. Totuși potrivit regulilor arbitrii sunt
obligați să insiste pentru înțelegerea părților, spre o soluționare pe cale amiabilă, dar nu obligă
părțile să meargă la mediere / conciliere.
Nu se aplică procedura ordonanței de plată din art. 1014-1025 CPC. Nu se aplică procedura
ordonanței președințiale din art. 997-1002 CPC, dar avem o procedură urgentă de soluționare a
arbitrajului în anumite situații.
Procedura arbitrală se inițiază prin cererea de arbitrare.

Cererea de arbitrare trebuie să conțină toate elementele pe care trebuie să le conțină o CCJ (cerere
de chemare în judecată), dar în plus și anumite elemente specifice:
- art. 10 din Regulile de procedură
a. Atributele de identificare ale părților: inclusiv cont bancar, număr de telefon, fax, email, ale
părților
b. Cine le reprezintă: numele reprezentantului legal sau/și al reprezentantului convențional (dacă
este avocat) și atributele de identificare, forma de exercitare a profesiei, sediul
c. o prezentare sumară a cauzei cu indicarea obiectului și valorii cererii, arătând motivele de fapt și
de drept, cu trimitere la mijloacele de probă pe care reclamantul înțelege să le invoce
d. menționarea convenției arbitrale, anexându-se în copie contractul în care este inserată sau
înscrisul din care rezultă aceasta (este un element specific). Contractul trebuie depus întotdeauna,
pentru că primul lucru pe care îl face arbitrul este să verifice clauza arbitrală.
e. propunerea reclamantului privind numărul de arbitri și locul arbitrajului (element specific)
f. opțiunea reclamantului privind aplicarea sau, după caz, neaplicarea procedurii simplificate
prevăzută în Anexa V la Reguli
g. numele arbitrului desemnat, iar în cazul în care acesta nu figurează pe lista de arbitri a Curții, și
adresa, numărul de telefon, numărul de fax și adresa de poștă electronică a arbitrului desemnat
(pentru ca secretariatul să-l contacteze și Colegiul să verifice condițiile)
h. semnătura reclamantului sau, dacă cererea este introdusă prin reprezentant, semnătura acestuia
Cererea se înregistrează la Secretariatul Curții; se plătește o taxă de înregistrare. Arbitrajul se
socotește început în momentul în care cererea este înregistrată la Secretariatul Curții sub
condiția suspensivă a achitării taxei de înregistrare și a taxei arbitrale.
Pârâtul depune un răspuns. La regulile din 2018 s-a modificat și nu se mai numește întâmpinare,
pentru că în traducerea în limba engleză ar fi answer => termenul internațional admis pentru
întâmpinarea pârâtului. Pârâtul trebuie să depună așadar întâmpinare în termen de 30 de zile de la
data când primește cererea de arbitrare, care i se comunică de către Secretariat. Răspunsul trebuie să
conțină și el toate elementele întâmpinării din procedura civilă, atributele de identificare ale
pârâtului, apărările lui în fapt și drept, dacă există obiecțiuni cu privire la existența, validitatea și
aplicarea Convenției arbitrale - trebuie să o facă prin răspuns -, apoi numele arbitrului desemnat de
pârât sau acordul lui privind arbitrul unic propus de reclamant, dacă acceptă procedura simplificată
propusă de reclamant, apoi semnătura pârâtului sau reprezentantului legal.
124
Lipsa răspunsului nu echivalează cu recunoașterea pretențiilor și nu se împiedică desfășurarea

arbitrajului.
Pârâtul poate depune cerere reconvențională când are pretenții proprii. Ea trebuie formulată o dată
cu răspunsul. Dacă există cerere reconvențională Secretariatul Curții o comunică reclamantului care
în 20 de zile trebuie să facă răspuns la cererea reconvențională.
Terții pot participa în sensul că pot fi chemați în judecată, deci este posibilă chemarea în judecată a
altei persoane; intervenția voluntară principală cu condiția ca terțului să i se aplice convenția
arbitrală și tribunalul arbitral să fie de acord cu acest lucru. În aceleași condiții se poate chema în
garanție o altă persoană. Intervenția / chemarea în garanție se pot face până la primul termen de
arbitrare.
Intervenția accesorie în favoarea uneia dintre părți este posibilă până la închiderea dezbaterilor.
Locul arbitrajului: de obicei se folosește denumirea de sediul arbitrajului, pentru că nu întotdeauna

locul arbitrajului coincide cu sediul arbitrajului. Sediul arbitrajului este la sediul Curții de arbitraj
care soluționează litigiul, iar în arbitrajul ad-hoc la locul desemnat de către părți. Sediul arbitrajului
este unic și el determină legea aplicabilă arbitrajului cel puțin dpdv procedural cu anumite excepții
și determină și competența instanței care poate soluționa acțiunea în anulare a acelei sentințe.
În ce privește locul arbitrajului, deși în imensa majoritate a cazurilor este la sediu, putem să
judecăm în altă parte. Dar nu se modifică sediul arbitrajului, locul unic pe care părțile l-au stabilit.
Limba arbitrajului este cea stabilită prin convenția arbitrală sau ulterior de către părți. Dacă nu s-a
prevăzut nimic, de regulă este limba contractului și poate fi și o limbă de circulație internațională.
Foarte frecvent se fac arbitraje în limba engleză, mai puțin în franceză.
În alte situații, când părțile nu au convenit nimic, limba arbitrajului în fața Curții de la București
este limba română.
Foarte important ca reper este primul termen de arbitrare. Primul termen de arbitrare este primul
termen de judecată când părțile legal citate pot pune concluzii.
Câteva lucruri importante se produc la primul termen de arbitrare:

a. Arbitrii își verifică propria competență și întreabă părțile dacă au obiecțiuni cu privire la
competența curții și constituirea completului
b. Părțile trebuie să invoce excepțiile privind validitatea arbitrajului (trebuiau făcute prin cererea
de arbitrare, respectiv prin răspuns, dar pot face până la primul termen de arbitrare orice
obiecțiune privind validitatea convenției, constituirea tribunalului), sub sancțiunea decăderii.
c. Trebuie să precizeze dacă cumva intenționează să invoce caducitatea arbitrajului. În cazul în
care arbitrajul depășește termenul prevăzut de lege, de 6 luni. Dacă nu o fac la primul termen de
arbitrare nu o mai pot face mai târziu, dar dacă o fac acum: când ajung la 6 luni și nu am
soluționat litigiul, fie mă obligă să închid procedura (dacă nu renunță la invocarea caducității),
fie dacă renunță să invoce caducitatea continui procedura când s-au împlinit cele 6 luni.
d. Se stabilește cadrul procesual: cine e reclamantul, cine e pârâtul, cine este chemat ca terț
e. Trebuie invocate celelalte excepții și mijloace de apărare
125
f. Se face conferința pentru administrarea cauzei - primul termen de arbitrare este egal cu
conferința pentru administrarea cauzei în care părțile sunt întrebate dacă doresc să depună
memorii completatoare, dezvoltătoare și se stabilește de regulă și un calendar procedural
provizoriu.
g. Trebuie indicate probele. Dacă se solicită un expert să se precizeze că este un expert pe care l-
au desemnat părțile.
h. Să se spună dacă judecata va fi în echitate sau nu.
Termenele de procedură ordinare
Procedura se poate desfășura față în față sau prin videoconferință, inclusiv prin telefon.
În ce privește ședințele de arbitrare, partea orală a procedurii - ședințele de arbitrare se stabilesc de

tribunalul arbitral în acord cu părțile. Ședințele de arbitrare nu sunt publice. La ele nu pot participa
decât părțile, reprezentanții, martorii, experții, alte persoane acceptate de părți și de tribunalul
arbitral, inclusiv studenții de la Facultatea de Drept și părțile nu se împotrivesc.
Ședințele de arbitrare se consemnează în încheierile de ședință. Încheierile de ședință trebuie să

conțină componența tribunalul locului arbitral, locul și data pronunțării dispozitivului, măsurile care
se iau, descrierea pe scurt a desfășurării procedurii, cererile și susținerile părților, motivele pe care
se sprijină măsurile dispuse de arbitrii, dispozitivul; pot fi încheieri interlocutorii; semnătura
arbitrilor și a asistentului arbitral.
În ce privește probele, în fața tribunalului arbitral se pot administra orice probe, ca în procedura de
drept comun, sarcina probei fiind împărțită între reclamant și pârât. Probele se administrează de
regulă potrivit calendarului provizoriu stabilit.
Regulile procedurii arbitrale ale Curții de la București permit ca tribunalul arbitral, cu acordul
părților, să aplice un set specific de reguli privind probele. Este vorba despre regulile privind
administrarea probelor în arbitrajul internațional (Rules on the Taking of Evidence in International
Arbitration) care este adoptat de IBA (International Bar Association / Asociația internațională a
avocaților).
Procedura arbitrală se finalizează cu o hotărâre arbitrală care se numește sentință. Sentința arbitrală
se adoptă după deliberare, deliberarea se face în ședință secretă cu participarea tuturor arbitrilor. Se
poate face prin mijloace de comunicare la distanță. În arbitrajul internațional de la Paris se face
frecvent la distanță. Sentința arbitrală trebuie pronunțată potrivit regulilor Curții de la București în
termen de cel mult 1 lună de la data închiderii dezbaterilor sau, dacă s-au acordat concluzii scrise
de la data, de la data depunerii concluziilor scrise sau de la data convenită de părți.
Dacă sunt 3 arbitri decizia se poate lua cu majoritate. Dacă este fiecare arbitru cu părerea lui
=> arbitrii care au părerile cele mai apropiate trebuie să conveargă într-o decizie pentru a formula o
majoritate. Dacă nu se formează o majoritate va decide supraarbitrul.
Se poate pronunța opinie separată în același timp și motivată când am o opinie diferită pe
dispozitivul sentinței.
126
Se poate formula o opinie concurentă când sunt de acord cu dispozitivul sentinței, dar nu sunt de
acord cu motivarea total sau parțial.
În procedura Curții de la București din 2018 s-a desființat instituția minutei. Arbitrii nu fac minută,
merg direct pe sentința arbitrală.
Ce conține hotărârea arbitrală?

a. Componența nominală a tribunalului arbitral
b. Numele asistentului arbitral
c. Locul și data pronunțării sentinței
d. Numele sau atributele de identificare a părților
e. Numele sau atributele de identificare ale reprezentanților lor
f. Numele sau atributele de identificare ale celorlalte persoane care au participat la procedură
g. Menționarea convenției arbitrale - temeiul competenței arbitrilor
h. Obiectul litigiului
i. Susținerile pe scurt ale părților
j. Motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază sentința
k. În cazul arbitrajului în echitate motivele de echitate pentru care s-a pronunțat sentința
l. Dispozitivul
m. Semnătura arbitrilor și a asistentului arbitral. Asistentul arbitral nu participă la deliberare, dar
semnează hotărârea, precum încheierile de ședință.
Sentința arbitrală trebuie redactată întotdeauna în scris. Ea este supusă unei proceduri de îndreptare
și de lămurire:
- Îndreptare atunci când sunt erori materiale
- Lămurire când sunt neclarități cu privire la înțelesul dispozitivului
- Toate trebuie formulate de parte în 15 zile de la comunicarea hotărârii sau de tribunal din
oficiu în aceeași perioadă de timp.
Există și o procedură de completare a hotărârii: când tribunalul a omis să se pronunțe asupra unui
capăt de cerere; de ex, se omite să se pronunțe cu privire la cererile martorilor, experților,
traducătorilor, avocaților privind drepturile lor (onorariul lor). Cererea se soluționează cu citarea
părților. Se va pronunța o hotărâre completatoare care se adaugă la sentința inițială.
Care sunt efectele hotărârii arbitrale?

1. Caracter definitiv și obligatoriu => autoritate de lucru judecat => are efecte ca ale unei hotărâri
judecătorești (HJ) definitive.
2. Efectul executoriu - sentința arbitrală constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca o
HJ.
3. Dezînvestește tribunalul arbitral
4. Are forța probantă al unui act autentic
5. Are efect declarativ, pentru că produce efecte retroactiv
6. Poate efecte asupra prescripției dreptului de a cere executarea silită. Din momentul pronunțării
ei începe să curgă termenul de prescripție pentru dreptul de a cere executarea silită.
Hotărârea arbitrală poate fi atacată printr-un singur mijloc procedural: acțiunea în anulare.
Nu este supusă apelului, recursului, contestației în anulare pe procedura CPC.
127
De ce se numește acțiune în anulare?
Pentru că arbitrajul are la bază convenția părților și acțiunea în anulare este ca și cum ai anula un
contract. Arbitrajul are un caracter mixt. Baza lui este contractul părților.
Motivele de acțiune în anulare sunt reglementate în art. 608 CPC:

a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului; => deci când nu este arbitrabil
b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei
convenții nule ori inoperante; => nu a fost competent
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală; => încălcarea
principiului disponibilității. În spatele fiecărei cauze e o rațiune.
d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal
îndeplinită; => încălcarea dreptului la apărare + a principiului contradictorialității
e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art. 567, deși cel
puțin una dintre părți a declarat că înțelege să invoce caducitatea, iar părțile nu au fost de acord cu
continuarea judecății, potrivit art. 568 alin. (1) și (2); => încălcarea principiului disponibilității
f) tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a
cerut; => deci ultra petita sau plus petita => încălcarea principiului disponibilității
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării ori nu
este semnată de arbitri; => viciu de conținut al sentinței arbitrale
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii; =>
cauza cea mai frecvent utilizată de avocați. Singurul caz când sunt încălcări de drept substanțial. De
la la g sunt încălcări procedurale.
i) dacă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției
invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau
dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod
necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare. => deci să se fi invocat
excepția de neconstituționalitate + să se fi soluționat litigiul înainte de a se pronunța CCR + CCR să
admită excepția de neconstituționalitate + să fie vorba despre o lege / ordonanță care să fi fost
esențială în soluționarea litigiului respectiv.
Instanța competentă pentru soluționarea acțiunii în anulare este Curtea de apel în

circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.
Acțiunea în anulare se poate introduce în termen de 1 lună de la data comunicării hotărârii

arbitrale sau pentru motivul de la litera i în termen de 3 luni de la pronunțarea CCR.
Curtea de apel va judeca acțiunea în anulare în completul pentru judecata în primă instanță în
complet de 2 judecători. Întâmpinarea e obligatorie căci suntem la o instanță de drept comun.
Ce poate face Curtea de apel?

a. Dacă se constată că arbitrii nu au fost competenți se trimite cauza către instanța judecătorească
competentă.
b. În celelalte cazuri Curtea de apel va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral dacă cel
puțin una dintre părți solicită acest lucru. Altfel, poate că ar fi acceptabilă această soluție în
cazul în care arbitrii au judecat pe excepții, nu s-au pronunțat pe fond și atunci pot continua
judecata pe fondul cauzei.
128
c. Dacă niciuna dintre părți nu solicită expres să se retrimită la arbitri și litigiul este în stare de
judecată Curtea se va pronunța pe fond în limitele convenției arbitrale.
d. Dacă litigiul nu este în stare de judecată deci este necesară administrarea de noi probe atunci
Curtea va trebui să se pronunțe în 2 etape: mai întâi va pronunța o hotărâre de anulare a
sentinței arbitrale, iar apoi va administra probele și va pronunța în final o hotărâre pe fond.
Împotriva deciziei Curții de apel se poate face recurs la ÎCCJ în termenul prevăzut de art. din CPC
privind recursul, pe art. 488.
Executarea hotărârii arbitrale
Hotărârea arbitrală trebuie executată de bunăvoie de către partea care a căzut în pretenții.
Dacă nu este executată de bunăvoie constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca o HJ.
Cartea V CPC privind executarea silită este aplicabilă și hotărârilor arbitrale.
Art. 635 spune că hotărârea arbitrală poate fi pusă în executare hotărârile arbitrale, chiar dacă este
atacată cu acțiune în anulare, precum și alte hotărâri ale organelor cu atribuții jurisdicționale rămase
definitive, ca urmare a neatacării lor în fața instanței judecătorești competente.
- este o punere în executare pe riscul creditorului: dacă titlul este ulterior modificat se poate dispune
repunerea în drepturi a debitorului.
Executarea se face ca pentru o HJ, fără învestirea ei cu formulă executorie, dar cu controlul de
legalitate al instanței.
129

Curs Dreptul Comerțului Internațional 2022 (Dragoș Sitaru)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Dreptul Comerțului Internațional 2022 (Dragoș Sitaru)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

Titlul 1 - privire generală asupra comerțului internațional și asupra DCI

Noțiunea e susceptibilă de 2 accepțiuni:

Accepțiunea restrânsă (stricto sensu) - accepțiunea clasică, tradițională a noțiunii de comerț

Din această definiție se desprind cele 2 modalități generale de desfășurare a comerțului

Se deduce criteriul subiectiv al internaționalității (naționalitățile diferite ale subiectelor) + criteriul

De ce e noțiune clasică? Comerțul internațional presupune o operațiune cu marfa, cum merx,

Accepțiunea lato sensu modernă

Noțiunea de comerț s-a extins, încorporând și cooperarea economică internațională.

Cooperarea economică internațională = ansamblu de relații de conlucrare încheiate între persoane

Cooperarea economică internațională se materializează concret prin contractele de cooperare

Caracteristicile politicii românești și ale UE în domeniul relațiilor de comerț internațional

Ce înseamnă principiul libertății comerțului?

Regimul comerțului internațional la nivelul UE

Secțiunea 1 - Regimul general al comerțului la nivelul statelor membre UE

Sunt cele 3 mari principii ale libertății comerțului:

1. Libera circulație a mărfurilor

2. Libera circulație a persoanelor și a serviciilor

3. Libera circulație a capitalurilor si a plăților

Secțiunea 2 - Principiile comerțului între UE și statele terțe

Politica comercială comună în relația cu statele terțe

1. Regulile vamale comune

2. Regimul comun al importurilor și exporturilor

4. Încheierea de acorduri comerciale

1. Regimul autorizațiilor de import și export

Aceste autorizații de import și export sunt limitate din 3 puncte de vedere:

a. Principiul egalității de tratament între solicitanții autorizațiilor de import și export

b. Procedurile să fie neutre în aplicarea lor și administrate în mod just și echitabil

Autorizațiile, ca natură juridică, sunt acte administrative cu caracter individual, pentru că nu au

Cui revine obligația de a obține autorizațiile?

Ce natură juridică are obligația de obținere a autorizației?

2. Regimul investițiilor străine în România

Izvoarele regimului juridic al instituției investițiilor străine în România

Avem investiții străine directe și investiții străine de portofoliu.

- La nivelul acordurilor bilaterale privind investițiile între SM UE - avem o piatră de hotar în ce

Convențiile internaționale multilaterale:

Principalele noțiuni vehiculate în domeniul investițiilor străine

Noțiunea de investiție străină - se analizează în funcție de investiții directe sau în funcție de

Investiția străină directă

Principalele izvoare de drept sunt:

Continuăm cu noțiunea de investiție străină directă

Investițiile străine directe sunt de 2 feluri:

Investiția străină de portofoliu

Apoi OUG 92 trimite la reglementările speciale cu privire la diferitele forme de investiții de

În esență, investiția de portofoliu e opusă investiției directe și ea nu implică, nu are ca scop

Noțiunea de investitor străin

Regulamentul UE 452/2019 se referă și la noțiunea de investitor străin și o definește prin ideea că

În scop fiscal, o definiție a noțiunilor de rezident/nerezident se regăsește în Legea 227/2015 în

Principiile care guvernează regimul investițiilor străine în România

Sunt 3 principii care guvernează regimul investițiilor străine în România:

1. Principiul libertății formelor și a modalităților de investire în țară

Libertatea comerțului guvernează DCI.

a. Principiul libertății formelor

b. Principiul libertății modalităților

3. Principiul nediscriminării / egalității de tratament aplicabil investitorilor străini

Trebuie analizat sub 2 aspecte:

a. Egalitatea de tratament între investitorii români și cei străini

Referitor la investitorii străini între ei - OUG nu prevede discriminare pe considerente de

Garanțiile acordate investitorilor străini

1. Garanția împotriva indisponibilizării investiției

- Avem un al treilea nivel de concretizare a garanției - Legea 33/1994 privind exproprierea

(i) Condițiile pe care despăgubirea trebuie să le îndeplinească (despăgubire ce va fi plătită

1. Despăgubirea trebuie să fie echivalentă cu valoarea justă de piață a investiției expropriate