DREPTUL PROPRIETĂȚII

INTELECTUALE
Asist. Univ. dr. Vladimir Diaconiță

2021
ANUL 4 SEM 1 SERIA 3
Cu privire la sensul obiectiv, dreptul proprietății intelectuale este o instituție juridică
complexa de drept civil, cuprinzând ansamblul normelor ce reglementează crearea și
utilizarea creațiilor intelectuale și a semnelor distinctive.

DPI = creație a omului

 În sens obiectiv, DPI include ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile
sociale privind realizarea, difuzarea și utilizarea creațiilor intelectuale și semnelor distinctive
ale activității economice.

Dreptul obiectiv are la rândul său două ramuri mari :

1. Dreptul proprietății industriale, care se ocupă de regimul juridic al creațiilor cu

aplicarea în industrie (invențiile) și semnele industriale distinctive (mărcile).
2. Dreptul proprietății literar-artistice, reglementează prerogative prin care e
protejată și stimulată fie prin crearea operelor literare artistice, fie difuzarea lor
în societate și utilizarea acestora.

Proprietatea literar-artistică reglementează relațiile sociale privind realizarea și

exploatarea operelor estetice lato sensu (operele literare, muzicale, de arta plastica,
arhitecturala), creațiile care implică mijloace tehnice (poze, filme, programe), cât și unele
opere al căror scop nu e principalmente estetic (opere științifice).

Examenul :

FIZIC – 2 sub : spete + grile (deschise cu 4 var); avem voie cu orice legislație

8p examen + 2p seminar

Seminar : 1p prezente active + 1p lucrari (4) dupa ce se termina fiecare parte din materie

+1p bonus din activitatea de la curs (întrebari grile pe forms)

Bibliografie :

- Cursurile predate
- Seminare
- Note de curs de pe classroom (LM, Dink, Popescu)

Utilitate :

- Actualitatea în lume
Noutatea = informația cuprinsă în soluția tehnică pe care vreau să o brevetez nu se regăsește;
dacă nu e nou înseamnă că există o divulgare a invenție petrecută în trecut și care ne
împiedică să obținem brevetul (anterioritățile trebuie să fie complete, trebuie să se regăsească
în stadiul tehnicii)

Pas inventiv = să nu fie evidente

Protecție brevet – 20 ani (după trecerea timpului ajunge să fie a tuturor și nimănui); nu orice
contact cu brevetul presupune încălcarea protecției

Marca = folosită pentru a distinge produsele mele de ale altuia

Să nu fie deceptiv = să nu comunice o anumită calitate a produsului pe care el n-are

Protecție marcă – 10 ani dar poate fi prelungită la infinit

Nu e nevoie de nicio procedură, trebuie doar creată opera; trebuie îndeplinite condițiile de
fond.

Secret comercial = se protejează info care sunt valoroase pentru că sunt secrete

Protecție atipică, nu are cineva un drept subiectiv asupra secretului.

Cursuri 2-5 : protecția invenției prin brevet (care sunt condițiile de brevetare; care sunt
drepturile în legătură cu invenția, inclusiv dreptul subiectiv de proprietate intelectuală a
invenției; care sunt limitele acestuia și cum poate fi el apărat; transmiterea – cesiunea și
licența - și încetarea drepturilor decurgând din brevet)

Cursuri 6-7: marca

Curs 8 : secretul comercial

Curs 9 : celelalte instituții ale proprietății industriale pe care nu le-am discutat în prealabil
(desene și modele, modele de utilitate, indicații geografice, embleme)
Cursuri 10-12 : proprietatea literar-artistică (drepturile de autor)

STUDIUL REGIMULUI PROTECȚIEI INVENȚIEI PRIN

BREVET

În materia proprietății industriale, de pp, protecția presupune obținerea unui titlu de

protecție (invers față de ceea ce se întâmplă în materia proprietății literar-artistice). Titlul de
protecție se numește certificat de înregistrare (la mărci) sau brevet (la invenții). Natura sa
juridică este de act administrativ, de act juridic care este emis de o autoritate specializată a
administrației publice centrale – OFICIUL DE STAT PENTRU INVENȚII ȘI MĂRCI
(OSIM).

Actul pentru a fi emis într-un mod eficace, într-un mod valabil trebuie să îndeplinească
condiții de valabilitate particulare.

CONDIȚIILE DE BREVETARE

Condițiile de fond privesc 2 aspecte:

- Obiectul protecției, ce condiții trebuie să îndeplinească obiectul pe care vreau să-l

brevetez astfel încât să pot obține efectiv brevetul
- Subiectele protecției, ce condiții ar trebui să îndeplinesc eu dacă vreau să obțin
protecția prin brevet în legătură cu obiectul respectiv).

Condiții de formă / de procedură – actul administrativ (brevetul) se obține în urma

parcurgerii unei proceduri cronofage și costisitoare care debutează cu o cerere de eliberare a
brevetului, care continuă în esență cu examinarea acestei cereri și care se finalizează, în cazul
în care deznodământul este unul favorabil pentru solicitant, cu o hotărâre OSIM în sensul
acordării brevetului (dacă nu sunt însă îndeplinite condițiile pentru brevetare, firește că soluția
va fi aceea de a nu acorda brevetul).
CONDIȚIILE DE FOND ALE OBIECTULUI PROTECȚIEI – art. 6 L 64/1991

Ce condiții trebuie să îndeplinească invenția pentru a fi brevetată?

Art. 6 alin. (1) - Un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect un
produs sau un procedeu, în toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca aceasta să fie nouă, să
implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.

1. Să fie o invenție;
2. Să fie nouă;
3. Să implice o activitate inventivă;
4. Să fie susceptibilă de aplicare industrială.
5. Condiție suplimentară negativă în art. 8 L 64/91 : (1)Nu se acordă brevet de invenţie,
potrivit prezentei legi, pentru:
a)invenţiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau
bunelor moravuri, inclusiv pentru cele dăunătoare sănătăţii şi vieţii persoanelor,
animalelor ori plantelor, şi care sunt de natură să aducă atingeri grave mediului, cu
condiţia ca această excludere să nu depindă numai de faptul că exploatarea este
interzisă printr-o dispoziţie legală;
b)soiurile de plante şi rasele de animale, şi nici pentru procedeele esenţial
biologice pentru obţinerea plantelor sau animalelor. Prevederea nu se aplică
procedeelor microbiologice şi produselor obţinute prin aceste procedee;
c)invenţiile având ca obiect corpul uman în diferitele stadii ale formării şi
dezvoltării sale, şi nici pentru simpla descoperire a unuia dintre elementele sale,
inclusiv secvenţa sau secvenţa parţială a unei gene;
d)metodele de tratament al corpului uman sau animal, prin chirurgie ori prin
terapie, şi metodele de diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal.

1. Trebuie să fim în fața unei invenții.

Sunt protejate invențiile în toate domeniile în toate domeniile tehnologice – art. 6.

Vechea legislație, L 62/1964, care definea conceptul de invenție : Constituie invenţie,

în înţelesul prezentei legi, creaţia ştiinţifică sau tehnica, care prezintă noutate şi progres faţă
de stadiul cunoscut al tehnicii mondiale, care nu a mai fost brevetata sau facuta public în ţara
sau străinătate, reprezintă o soluţie tehnica şi poate fi aplicată pentru rezolvarea unor
probleme din economie, ştiinţa, ocrotirea sănătăţii, apărarea naţionala sau în orice alt
domeniu al vieţii economice şi sociale. – definiție imperfectă pentru că în ea este inglobată și
o cerință distinctă de fond a obiectului protecției și anume noutatea. O condiție pentru
obținerea brevetului este aceea de a fi în fața unei invenții, altă condiție este ca invenția
respectivă să fie nouă – nu putem defini invenția prin noutatea sa. Totuși niște elemente
caracteristice invențiilor rezultă din definiție de mai sus.

Art. 7 L 64/91 : (1) Nu sunt considerate invenţii, în sensul art. 6, în special:

 a)descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;

b)creaţiile estetice;

c)planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în materie de

jocuri sau în domeniul activităţilor economice, şi nici programele de calculator;

d)prezentările de informaţii

Toate cele 3 surse care pot contribui la definirea a ceea ce reprezintă invenție concură
câteva puncte comune :
- Invenția este o soluție dată unei probleme concrete cu care se confruntă omul în
activitatea sa (economică, socială). De aceea, de pildă o teorie matematică, o metodă
matematică, teoria științifică, acestea nu pot fi brevetate pentru că ele nu rezolvă în
concret o problemă cu care suntem confruntați. Nu înseamnă că ele nu implică
ingeniozitate, efort intelectual. Lor (teoriile, descoperirile științifice) nu li se acordă
brevet deoarece sunt situate la un nivel de abstractizare superior, ele operează în
planul ideilor, ele constituie un fel de balet de nimfe. Pentru a se soluționa probleme în
baza lor e nevoie ca să ia informația din teoria științifică și să o aplice ulterior
rezolvând o problemă. De exemplu, legea gravitației descoperită de Newton.
- E nevoie ca invenția să fie o creație a minții omului. Asta departajează descoperirile
de soluțiile tehnice date problemei unui om.
- Trebuie să fie o soluție cu o caracteristică tehnologică, să aibă loc în aria
tehnologiei. Planurile de afaceri se consideră că operează exclusiv în planul
economiei, chiar dacă planul de afaceri poate aduce un beneficiu enorm societății ce-l
aplică, chiar dacă planul de afaceri rezolvă unele probleme pe care o societate ce nu
are un plan cu siguranță le întâmpină. Totuși rezolvarea pare să vină din total altă arie
a tehnologiei, provine dintr-o arie a economiei, cum să organizez mai bine lucrurile și
oamenii pe care îi am în jurul meu astfel încât eu să fiu eficient. Nu e o necesitate e
sugerat mai cu seamă în alte sisteme care nu sunt din Europa, de pildă America,
modele de afaceri pot forma obiectul protecției. Această caracteristică a invenției –
faptul că trebuie să provină dintr-o arie a tehnologiei a fost folosită pentru a exclude de
la brevetare lucruri ce nu pot produse sau furnizate pe scară largă.

Art. 7 din lege este în bună măsură o opțiune a legiuitorului. Singurul aspect al său
care nu e discutabil este cel din art. 7 alin. (1) lit. a) : a)descoperirile, teoriile ştiinţifice şi
metodele matematice – nu pot fi protejate prin brevet.

Pe de o parte art. 7 alin. 1 lit. c) o să vedem că programele pentru calculator nu sunt

considerate invenții. Alin. (2) atenuează această interdicție : (2)Prevederile alin. (1) nu exclud
brevetabilitatea obiectelor sau activităţilor prevăzute în acest alineat decât în măsura în care
cererea de brevet de invenţie ori brevetul de invenţie se referă la astfel de obiecte sau
activităţi considerate în sine – nu poate fi protejat programul de calculator considerat în sine.

Regulamentul de aplicare al legii 64/91 – art. 44 : (9)În cazul în care un program de

calculator, care constituie obiectul invenției, rulează sau este încărcat pe un calculator,
determina ori este în măsura sa determine un efect tehnic ulterior care reprezintă mai mult
decât simpla interacțiune fizica normala între program si calculatorul pe care este executat,
invenția este brevetabila. – dacă rezultatul său nu este o simplă interacțiune între
program și componenta, hardware-ul cu care interacționez.
(13) În sensul prevederilor alin. (7)-(12) (programele de calculator încorporate
în anumite invenții), produsul poate fi sub forma unui program de calculator. – un
program de calculator poate să constituie produsul protejat prin brevet cu exigența
exotică de la alin. 9 – funcția sa nu trebuie să fie doar una de interacțiune program-
calculator, trebuie să producă un efect tehnic suplimentar.

Invenția poate avea 2 categorii de obiecte (art. 6 alin. 1 L 64/91)

- Invenții de produs,
- Invenții de procedeu.
Art. 12 alin. (2) Reg., produs : Produsul reprezintă un obiect cu caracteristici
determinate, definite tehnic prin părțile sale constructive si, după caz, constitutive, prin
elementele de legătură dintre acestea, prin forma sa constructiva sau a părților constitutive,
prin materialele din care este realizat, prin relațiile constructive, de poziție si funcționare
dintre părțile constitutive sau prin rolul funcțional al acestora. – invențiile de produs sunt
încorporate în lucruri (de ex, o turbină eoliană încorporată într-un tun)

Art. 13 alin. (2) Reg., procedeu : Procedeul, conform prevederilor alin. (1),
reprezintă o succesiune logica de etape, faze sau pași, definite prin ordinea de desfășurare,
prin condiții inițiale, cum ar fi materia prima aleasa, prin parametri, prin condiții tehnice de
desfășurare si/sau mijloace tehnice utilizate. – invențiile de procedeu sunt încorporate în
activități (de exemplu, o tehnică anume de călire a țevilor).

Invențiile de produs sunt protejate în contra fabricării, folosirii, oferirii spre

vânzare, vânzării sau importului în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori
vânzării – art. 31 alin. (2) lit. a) L 64/91.
Dacă invenția constă într-un procedeu este interzisă efectuarea fără
consimțământul titularului a următoarele activități : utilizarea procedeului,
precum și folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri
al produsului obținut direct prin procedeul brevetat. Deci protecția specifică
invenției de procedeu vizează și procedeul în sine, precum și produsul obținut ca
aplicare a acelui procedeu fără să însemne că brevetarea unui procedeu de
obținere a unui anumit produs îi va permite titularului acelui brevet obținut pentru
invenția de procedeu să interzică în toate cazurile folosirea produsului ce ar putea
fi obținut și prin folosirea acelui procedeu.

2. Ca să poată fi brevetată e nevoie ca invenția să fie nouă.

Art. 9 (1) L 64/91 : (1) O invenţie este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul
tehnicii.
 (2)Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului
printr-o descriere scrisă ori orală, prin folosire sau în orice alt mod, până la data depozitului
cererii de brevet de invenţie.

(3)Stadiul tehnicii cuprinde, de asemenea, conţinutul cererilor depuse la OSIM şi al

cererilor internaţionale pentru care s-a deschis fază naţională în România sau al celor
europene desemnând România, aşa cum acestea au fost depuse, care au o dată de depozit
anterioară celei prevăzute la alin. (2) şi care au fost publicate la sau după această dată,
potrivit legii.
Noutatea este una absolută în timp și spațiu.
Când invenția nu este nouă se cheamă că noutatea acelei invenții este
distrusă de așa-numite anteriorități. Anterioritățile pentru a distruge noutatea
trebuie să îndeplinească niște condiții la rândul lor:
- Anterioritățile trebuie să fie complete – informația care este cuprinsă în
soluția pentru care se dorește brevetarea trebuie să se regăsească ca atare,
în mod complet, într-o instanță în care acea informație a mai fost făcută la
un moment dat în trecut accesibilă publicului. Nu putem combina informații
din trecut, divulgări din trecut, aspecte deja cunoscute, astfel încât
împreună să ajungem la concluzia că toate informațiile regăsite în cererea
de brevet erau lucruri vechi. N-ar trebui să utilizăm informațiile, să
combinăm anterioritățile din stadiul tehnicii formând un mozaic – pentru
scopul îndeplinirii condiției noutății. Se face un inventar al instanțelor în
care informații care seamănă cu invenția ceea ce vrea a fi brevetată au
apărut într-o manieră accesibilă publicului printr-o descriere scrisă, orală –
art. 9 L 64 , se pun cap la cap și se identifică, se selectează dintre acestea
pe aceea care este cea mai apropiată de soluția ce se dorește a fi brevetată.
Apoi izolându-le pe cele două, ele se compară; dacă soluția ce se dorește a
fi brevetată diferă de cealaltă măcar printr-o caracteristică esențială atunci
înseamnă că soluția poate fi brevetată pentru că este nouă, anterioritatea
respectivă nu e distructivă de noutate pentru că nu e completă, iar lucrul
acesta rămâne valabil chiar dacă diferența ce s-a observat între cei doi
termeni ai comparației se regăsește într-o altă anterioritate ce „a fost lăsată
de izbeliște” mai devreme.
- Trebuie să fie suficiente – caracterul complet al anteriorității privește ce
informații trebuie să îți găsească în stadiul tehnicii astfel încât noutatea să
fie distrusă. Exigența anteriorității vizează altceva - adâncimea sa, cât de
clar e descrisă, prezentată, divulgată acea soluție în stadiul tehnicii astfel
încât să o înțeleagă un specialist în domeniu. Ca să fie distructivă de
noutate, anterioritatea trebuie să fie suficientă în sensul în care un
specialist privind-o să poată realiza invenția. Această exigență a
anterioritățile de principiu exclude din sfera anterioritățile distructive de
noutate pe acelea care au presupus o prezentare fulgurantă a invenției.
- Trebuie să fie certe – cel ce contestă noutatea invenției trebuie să arate că
anterioritatea a avut loc în mod cert cândva în trecut. Dacă nu se poate
demonstra așa ceva înseamnă că anterioritatea nu e distructivă de noutate.
 - În principiu, publice – alin. 2 + 3 art. 9 : cunoștințele care constau în
anteriorități trebuie să fi devenit accesibile publicului. Public = o persoană e
suficient să fie considerată public. 2 spețe ca exemplu :
➢ una românească : două societăți (entități juridice) s-au asociat printr-
o formulă contractuală care nu a condus la constituirea unei
personalități juridice distincte în vederea participării la o licitație.
Una dintre ele era cu partea tehnică iar cealaltă era cu partea
economică. Ele au schimbat informații în cursul pregătirii
documentelor pentru licitații. Cel care venise la masă cu partea
tehnică i-a descris cocontractantului său soluția pe care voia s-o
folosească în proiectul pentru care concurau cu alții. Acesta mai
departe a comunicat-o între salariații săi, salariații celui ce găsise
soluția tehnică de asemenea știau. După ce au pierdut licitația a zis
tehnicianul să salveze cumva aparențele și a încercat să-și breveteze
invenția dar s-a pus în discuție noutatea ei, s-a considerat că ea nu
mai este nouă deoarece știau de invenție atât tehnicianul,
cocontractantul său și salariații lor + ansamblul format de ei nu
reprezenta o entitate juridică + nu avea o obligație de
confidențialitate față de tehnician, i-a comunicat soluția, prin urmare
invenția nu mai este nouă. Deci o persoană fizică sau juridică care are
acces / ar fi putut avea acces la soluție e suficient cât să constituie
un public.
➢ Una americană : un tip inventase o formă de corset și i-a prezentat
corsetul prietenei sale. La vreun an distanță tipul a vrut să breveteze
invenția cuprinsă în corsetul respectiv. Acesta a constatat cu stupoare
că deja o cerere de brevet în această privință fusese deja depusă de
altcineva, prietenul său cel mai bun căruia el nu i-a prezentat
niciodată corsetul cu pricina, ci aflase de la prietenă. În concluzie,
invenția nu mai era nouă pentru că fusese divulgată chiar de către
inventator unei persoane care nu era ținută de confidențialitate (în
speța reală, comunicarea se făcea către soție și acolo s-a considerat
că există o obligație implicită de confidențialitate și deci că
divulgarea nu este distructivă).
Nu trebuie să fi fost accesată neapărat anterioritatea de către public ca ea
să fie distructivă de noutate, e suficient ca informația, anterioritatea să fi fost
accesibilă publicului (speța cu berea : substanțele pot fi brevetate și totuși a fost
invocată în cadrul procedurii de brevetare o anterioritate constând în aceea că
rețeta respectivă era trecută într-un jurnal aflat într-o bibliotecă. Jurnalul cu
pricina avea câteva sute de ani iar din registrele bibliotecii rezulta că nu ar fi fost
consultat niciodată. Totuși s-a considerat că există o anterioritate distructivă de
noutate, era exact rețeta aceea – oricând, oricine se putea duce în respectiva
bibliotecă și consulta respectiva carte).

Doar în principiu anterioritățile trebuie să fie publice. Există excepții de la

acest principiu. Pe de o parte există anteriorități care nu sunt încă publice dar care
totuși pot fi apte să distrugă noutatea și pe de altă parte există anteriorități care
sunt publice și care nu distrug noutatea.
 I. Prima excepție : anteriorități care nu sunt publice și care totuși distrug
noutatea.
Art. 9 : (2) Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoştinţele care au devenit accesibile
publicului printr-o descriere scrisă ori orală, prin folosire sau în orice alt mod, până la data
depozitului cererii de brevet de invenţie.

(3)Stadiul tehnicii cuprinde, de asemenea, conţinutul cererilor depuse la OSIM şi al

cererilor internaţionale pentru care s-a deschis fază naţională în România sau al celor
europene desemnând România, aşa cum acestea au fost depuse, care au o dată de depozit
anterioară celei prevăzute la alin. (2) şi care au fost publicate la sau după această dată,
potrivit legii.
Poate distruge noutatea o cerere de brevet care nu este încă publicată la
momentul la care se face analiza noutății invenției ce se vrea a fi brevetată. Dar
totuși ea va fi luată în calcul (cererea de brevet anterioară) în măsura în care s-a
publicat totuși chiar ulterior datei la care semnează nulitatea invenției a cărei
brevetare se cere.
A doua problemă privește cererile de brevet anterioare ce pot distruge chiar
dacă nu sunt încă publicate noutatea. Alin. (3) vorbește de 3 categorii de cereri :
o cereri depuse la OSIM,
o cereri internaționale pentru care s-a deschis faza națională în RO,
o cereri de brevet european desemnând RO.
Uneori e posibil ca un inventator, un titular al protecției să își prefigureze
exploatarea invenției în mai multe țări. Devine un contrast între care sunt
exigențele cerinței noutății (invenția să fie nouă, iar noutatea să fie absolută în
timp și spațiu – dacă invenția mea a apărut cândva în lume, oricând altcândva în
trecut și oriunde în lume invenția mea nu se va mai chema nouă). Totuși, de
principiu, întrucât dreptul asupra brevetului există prin voința legiuitorului, el nu
poate exista decât în limitele în care voința legiuitorului este eficace (de exemplu,
dacă aș obține un brevet în RO, consecința este că protecția decurgând din acest
brevet se întinde exclusiv pe teritoriul RO).
Totuși inventatorul se gândește că va dori să exploateze invenția nu doar în
țara sa, de pildă în FR. Francezul se gândește că vrea să-și exploateze invenția și în
FR și în RO. Ar putea un francez să obțină un brevet în RO? Art. 5 L 664/91 :
Persoanele fizice sau juridice străine având domiciliul sau sediul în afara teritoriului
României beneficiază de dispozițiile prezentei legi, în condițiile tratatelor și convențiilor
internaționale privind invențiile, la care România este parte. Deci ar trebui să găsim o
invenție, un tratat internațional la care RO este parte și care să-i permită
francezului să obțină brevet în RO --- Convenția de la Paris (1883) care privește
protecția proprietății industriale. Din aceasta rezultă :
o Art. 2 : Cetățenii fiecărei tari a Uniunii se vor bucura in toate celelalte
tari ale Uniunii, in ceea ce privește protecția proprietății industriale, de
avantajele pe care legile respective le acorda in prezent sau le vor
acorda in viitor naționalilor, - în esență, acest text ne spune că
francezul poate să obțină un brevet în Ro.
 Dar întâmpină un nou impediment – dacă își depune cererea de brevet în FR
astăzi riscă ca ulterior dacă o depune și în RO să se considere că invenția nu mai e
nouă pentru că există anterioritatea din FR distructivă de noutate. O nouă
intervenție este făcută de aceeași Convenție de la Paris în sensul în care i se
recunoaște posibilitatea celui care solicită protecția în cele două state să invoce o
așa-zisă prioritate care decurge din cererea de brevet pe care a depus-o mai întâi.
Astfel, dacă depune cererea de brevet în FR are la dispoziție 12 luni să depună o
cerere de brevet pentru aceeași invenție și în orice alt stat parte la convenție +
suplimentar între cele 2 momente nu pot interveni anteriorități care să distrugă
noutatea.
Protecția la nivel internațional al brevetelor a fost facilitată. Nu suntem pur
și simplu doar în prezența unor legislații naționale care permit obținerea
brevetelor. Există și o formă de cooperare în prezența protecției prin brevet.
Extinzând facilitățile acordate celor care vor protecție la nivel internațional s-a
încheiat un alt tratat – Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor (1970,
Washington). Acesta în esență a spus că dacă vreau protecția în mai multe state
(10, 20 de state) nu trebuie să mă duc în fiecare stat în parte să depun câte o
cerere de brevet în fiecare stat în parte și singura facilitate pe care să o am să fie
doar aceea de a avea 12 luni la dispoziție pentru a mă deplasa dintr-un stat în altul
fără ca o cerere depusă într-un stat să-mi distrugă noutatea în alt stat. E suficient
(facilitate procedurală) să depun o cerere unică internațională de brevet și să indic
în aceasta statele pe teritoriul cărora doresc protecția. Nu va rezulta un singur
brevet internațional și în orice caz protecția pe care o va avea cel care recurge la
acest mecanism va fi una națională – se va bucura de o anumită protecție cu o
anumită fizionomie în RO și o altă protecție cu o altă fizionomie în FR dar în același
timp nu mai e nevoie să meargă în ambele state, e suficient să inițieze procedura
cel puțin printr-o cerere internațională cu o procedură ce comportă în esență 2 faze :
1. O fază internațională, cea a depunerii cererii, a publicării ei;
2. De principiu, 30 de luni mai târziu se declanșează faza națională a cărei
parcurgere va conduce la eliberarea brevetelor naționale (care sunt
rezultatul depunerii unei singure cereri).
Art. 9 alin (3) spune că vor fi luate în calcul pentru scopul analizei noutății
întâi cererile de brevet depuse la OSIM (adică în RO), chiar dacă nu au fost
publicate, în măsura în care ele au urmat să fie publicate ulterior și sunt de
asemenea luate în calcul și cererile de brevet internaționale în măsura în care s-a
deschis faza națională în RO.
O altă convenție la care RO este parte este Convenția din 1973 care
privește eliberarea brevetului european. Această convenție instituie în esență
posibilitatea celor care fac parte din statele care au semnat această convenție să
obțină un document unic de protecție, un titlu unic de protecție numit brevet
european, cu condiții de valabilitate uniforme dar care ulterior va produce efecte în
fiecare stat desemnat de către cel ce vrea protecția conform legislației din acele
state – protecția rămâne una disipată, neuniformă dar în același timp condițiile de
eliberare a brevetelor sunt unele unice.
 Toate aceste proceduri, procedura internațională ce implică deschiderea
unei faze naționale, precum și procedura de eliberare a brevetului european
implică în anumite condiții publicarea cererilor de brevet. Până să fie publicate
acestea, ele vor fi luate în calcul pentru compunerea stadiului tehnic în funcție de
care se stabilește noutatea (sau dimpotrivă lipsa noutății invenției) – o primă
categorie de excepții de la principiul potrivit căreia anterioritățile restrictive
de noutate trebuie să fie publice.

O a doua categorie de excepții de la principiul potrivit căreia

anterioritățile trebuie să fie publice pentru a distruge noutatea o reprezintă
anterioritățile care sunt publice dar care totuși nu distrug noutatea. Acestea sunt
în esență reglementate de art. 10 L 64/91 :
Art. 10, L 64/91
(1)În aplicarea art. 9, divulgarea invenţiei nu este luată în considerare dacă a
intervenit în intervalul de 6 luni înaintea datei de depozit a cererii de brevet şi dacă rezultă
direct sau indirect ca urmare a:

a)unui abuz evident în privinţa solicitantului sau predecesorului în drepturi al

acestuia; - se referă la scenariul în care avem de-a face cu un inventator sau un
succesor în drepturi al inventatorului care urmărește brevetarea. Totuși, înainte de
brevetare, el a fost o victima unui personaj care i-a spart lacătul sertarului unde
ținea descrierea invenției și după ce acest făptuitor a spart respectivul lacăt, a luat
descrierea invenției, a publicat-o pe un anumit site astfel încât a devenit accesibilă
și unora care nu erau ținuți la confidențialitate. Dacă nu ar exista acest text, am fi
în fața unei anteriorități – pentru că această divulgare a avut loc înainte de data
depunerii cererii de brevet, publică pentru că e accesibilă oricui și nu intervine
vreo obligație de confidențialitate deci nu s-ar putea obține cererea de brevet,
ceea ce este absurd și nedrept. În asemenea circumstanțe se consideră că are loc
un abuz evident față de solicitant și i se permite acestuia ca de la momentul
divulgării să depună cererea de brevet și să i se acorde acestuia protecția
independent dacă a avut loc în prealabil respectiva divulgare – divulgare care chiar
dacă îndeplinește toate cerințele pentru a fi distructivă de noutate totuși nu va fi
luată în calcul pentru analiza noutății în acest caz. Abuzul poate să rezulte din
înfrângerea unui drept al solicitantului, i s-a spart lăcățelul sertarului unde ținea
descrierea invenției, poate să rezulte din încălcarea unei clauze de
confidențialitate sau în urma unui viciu de consimțământ de tipul dolului sau
violenței.

b)faptului că solicitantul sau predecesorul în drepturi al acestuia a expus invenţia

într-o expoziţie internaţională oficială sau oficial recunoscută, în sensul Convenţiei privind
expoziţiile internaţionale, semnată la Paris la 22 noiembrie 1928, cu revizuirile ulterioare. –
legiuitorul urmărește să permită celui ce a realizat o invenție să-și manifeste
mândria cât mai repede cu putință, să hrănească în felul acesta și stadiul tehnicii
în sensul să prezinte informația nouă pe care a găsit-o el și altora, eventual pentru
dezvoltări sau pentru idei noi, ulterior să depună și cererea de brevet fără ca
anterioritatea decurgând din auto-divulgare să împiedice brevetarea.
 Când se analizează noutatea, până în ce moment pot interveni acele anteriorități care
distrug noutatea?

→ art. 9 alin. (2) TF : sunt luate în calcul anterioritățile apărute până la data depozitului
cererii de brevet de invenție.

Depozitul = depunerea cererii, nu depunerea oricărei hârtii la OSIM care să vizeze o

invenție echivalează cu depunerea unei cereri de brevet. E nevoie ca aceasta să întrunească
anumite exigențe care decurg din art. 14, nu foarte complicate :

Art. 14, L 64/91

(1)Data de depozit a cererii de brevet de invenţie este data la care au fost înregistrate
următoarele:
a)o indicaţie explicită sau implicită că se solicită acordarea unui brevet de invenţie;

b)indicaţii care să permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să permită

contactarea acestuia de către OSIM;

c)o parte care, la prima vedere, să pară a fi o descriere a invenţiei.

Dacă sunt întrunite aceste elemente consecința va fi aceea că suntem în fața unei
depozit și se poate stabilit data prin ipoteză a acestuia și de principiu aceasta este data
relevantă pentru scopul analizei noutății.

De la acest principiu se constituie excepții care decurg din drepturile de prioritate.

O categorie de prioritate – Convenția de la Paris (1983) cu francezul care vrea

protecția și în FR și în RO : poate să depună cerere în FR și are la dispoziție 12 luni să depună
o cerere pentru aceeași invenție și în RO, fără ca cererea inițială de brevet să se considere că e
distructivă de noutate pentru scopurile analizei brevetabilității în RO. Dacă în RO solicitantul
acesta și-a depus în prealabil o cerere în FR, revendică prioritatea care decurge din cererea de
brevet depusă în FR cu 11 luni înainte, ceea ce s-a petrecut în intervalul de timp dintre cele
depuneri nu poate tulbura noutatea invenției pentru scopul brevetabilității în RO. Convenția
aceasta nu doar că stabilește o anumită anterioritate – depunerea cererii din FR – nu distruge
noutatea pentru scopul brevetabilității în RO, ci suplimentar ne spune că se și mută momentul
analizei noutății. Când decidem brevetabilitatea invenției în RO nu ne vom raporta la data
depozitului cererii din RO, ci la data anterioară a cererii din FR – PRIORITATE
CONVENȚIONALĂ.

O altă prioritate care decurge dintr-o cerere cu caracteristici internaționale este aceea
specifică brevetului european. Dacă se depune o cerere de brevet european am la dispoziție
un termen – art. 19 alin. (3) – în care pot depune o cerere de brevet și în RO și nimic din ce se
petrece între cele două intervale de timp (momentul depunerii cererii de brevet european și
momentul cererii de brevet românesc) nu poate tulbura noutatea invenției pentru scopul
analizei brevetabilității în RO.
 Art. 19 alin. (3) L 64/91 - O cerere de brevet european desemnând România şi pentru
care a fost acordată o dată de depozit are în România valoarea unui depozit naţional
reglementar, luându-se în considerare, atunci când este cazul, şi prioritatea revendicată
pentru cererea de brevet european.

PRIORITATEA INTERNĂ – o altă categorie de priorități reglementată de art. 20 L

64/91. Rezultă în esență că dacă am depus o cerere de brevet în RO și dintr-un motiv sau altul
decid să depun o altă cerere de brevet în legătură cu aceeași invenție tot în RO o pot face iar
analiza noutății pentru a doua cerere de brevet se va fac în raport cu data depunerii cererii
anterioare. Cu cât se deplasează în timp către trecut momentul analizei noutății cu atât e mai
probabil că invenția mea este nouă pentru că se îngustează perioadele de timp din care pot fi
recrutate anterioritățile distructive de noutate. Interesul unui solicitant e să meargă cât mai
repede la OSIM dacă vrea să obțină protecția să depună cererea. Legiuitorul oferă
posibilitatea să facă o nouă cerere în max. 12 luni, bucurându-se în felul acesta de data de
prioritate care decurge din prima cerere.

Deci noutatea se apreciază în principiu la data de depozit a cererii care tinde către
eliberarea brevetului român dar uneori în mod excepțional noutatea se poate aprecia și la un
alt moment în timp, mai în trecut – data de prioritate.

3. Exigența ca invenția să implice o activitate inventivă, un pas inventiv.

Pe de o parte, această exigență este anunțată de art. 6 și e detaliată la art. 11 :

Art. 11 alin. (1) L 64/91 : O invenţie este considerată ca implicând o activitate

inventivă dacă, pentru o persoană de specialitate, ea nu rezultă în mod evident din
cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii.

Este o cerință distinctivă față de cerința noutății; una e să se regăsească ca atare,

complet, exhaustiv în stadiul tehnicii și alta e să nu rezulte cu evidență din stadiul tehnicii.
Această evidență se apreciază nu prin ochii celui ce verifică în concret cererea de brevetare, ci
prin ochii unui personaj abstract, „persoană de specialitate”, caracterizat prin aceea că știe
tot stadiul tehnicii pe de o parte, dar nu prea le leagă între ele, adică e un fel de tocilar, știe tot
dar nu vede decât lucrurile evidente; dacă el este surprins de soluția ce se vrea a fi brevetată
atunci înseamnă că brevetul poate fi acordat.

Această exigență a pasului inventiv pare să întrețină ceva legături cu cerința noutății,
măcar pentru motivul că ambele presupun o raportare la stadiul tehnicii. La noutate invenția
nu trebuie să se regăsească în stadiul tehnicii, la pas inventiv nu trebuie să rezulte cu evidență
din stadiul tehnicii. Dar totuși există două diferențe destul de însemnate între cele două
condiții:
• Pe de o parte, compoziția stadiului tehnicii este mai amplă atunci când vine
vorba de analiza noutății decât atunci când vine vorba de analiza pasului
inventiv – art. 11 alin. (2) : Cererile de brevet prevăzute la art. 9 alin. (3), deşi
fac parte din stadiul tehnicii, nu sunt luate în considerare pentru aprecierea
 activităţii inventive. Deci în cazul analizei pasului inventiv stadiul tehnicii are
o componență mai restrânsă.
• Pe de altă parte, modul în care este prelucrat stadiul tehnicii pentru scopul
analizei pasului inventiv este diferit. La analiza noutății, anterioritățile nu
puteau fi combinate în sistem mozaic, anterioritatea trebuia să se regăsească ca
atare, complet în stadiul tehnicii. Analiza pasului inventiv implică cu necesitate
de cele mai multe ori o analiză în sistem mozaic în sensul în care se identifică
elementele componente ale stadiului tehnicii relevante pentru scopul invenției.
informațiile care sunt folosite în esență și de invenție chiar dacă ele sunt
separate în anteriorități fărâmițate, ele vor fi puse cap la cap și se va întreba cel
care analizează cerința pasului inventiv dacă dat fiind acest stadiu al tehnicii
fărâmițat, compunerea acelor elemente s-ar fi făcut cu evidență.
Exemplu din jurisprudența ro : cineva a vrut să breveteze o umbrelă care se
particulariza prin numărul de spițe și prin modul în care era situată axa umbrelei față de
pălpria acesteia, nu era situată chiar în centru, ci un pic mai într-o parte, era excentrică.
Numărul de spițe și unghiul de înclinare al axei nu se regăsea ca atare în nicio anterioritate,
cel puțin între acelea ce au ajun în fața OSIM și în fața ÎCCJ. Cu toate acestea, existau în
prealabil descrieri ale unor umbrele, unele cu 7 spițe, altele cu 8, dar și umbrele cu axa
înclinată. Aceste două elemente produc niște rezultate tehnice, dar nu cumva această înclinație
și numărul de spițe rezultau cu evidență din stadiul tehnicii? ÎCCJ a spus că da pentru că a
văzut că sunt umbrele cu spițe de n număr și suplimentar înclinarea axei de asemenea nu e o
treabă nouă. Era doar o problemă de combinare a acelor două elemente, de selectare a unui
anumit număr de spițe, selectarea unui anumit unghi al axei. Acest element nou s-a considerat
că nu a presupus mare inventivitate și deci s-a refuzat acordarea brevetului de invenție. Era
nouă soluția, nu a fost nicio umbrelă exact ca aceea dar totuși ea rezulta cu evidență din
stadiul tehnicii.

Pasul inventiv se aplică numai în legătură cu invențiile despre care s-a stabilit deja în
prealabil că sunt noi.

4. Aplicabilitatea industrială.
Majoritatea refuzurilor de eliberare a brevetelor decurg din primele 2 condiții, noutatea
și pasul inventiv.

Aplicabilitatea industrială pe de o parte este anunțată de art. 6 și pe de altă parte este

descrisă de art. 12:

Art. 12, L 64/91

(1)O invenţie este considerată ca fiind susceptibilă de aplicare industrială dacă

obiectul său poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial, inclusiv în agricultură.

Observăm că conceptul de „industrie” este unul larg, de regulă industria se opune

agriculturii, sunt arii diferite ale activității umane, numai că aici industria include agricultura.
Deja avem o condiție ce pare să fie îndeplinită foarte ușor. Legiuitorul urmărește prin
introducerea acestei condiții excluderea de la brevetare a acelor soluții ce nu sunt susceptibile
de aplicare pentru că, de exemplu, sunt contrare unor legi ale fizicii.

Ar trebui să ne uităm mai degrabă la acele scenarii în care invenția nu se bucură de

aplicabilitate industrială pentru motivul că rezultatul aplicării ei nu este măsurabil, predictibil.
Aplicarea pe scară industrială înseamnă să folosesc o soluție care produce niște rezultate la
care mă pot aștepta. De exemplu, soluția de a uda plantele ca să crească nu e o soluție ce
poate fi brevetată. Pe de o parte, avem o interdicție expresă în acest sens – art. 8 alin. 1 lit. b)
(procesele esențial biologice nu pot fi brevetate). Pe de altă parte, rațiunea pentru care nu pot
fi brevetate este pentru că uneori uzi planta și crește mai multe, alteori mai puțin, oricum nu
într-o manieră măsurabilă aplicabilă pe scară industrială.

Atunci când realizarea funcției tehnice a invenției presupune într-o proporție majoră
aportul omului, dibăcia umană, atunci înseamnă că nu suntem în fața unei invenții brevetabile.

5. Brevetarea să nu fie exclusă.

Art. 8 L 64/91: (1)Nu se acordă brevet de invenţie, potrivit prezentei legi, pentru:

a)invenţiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor
moravuri, inclusiv pentru cele dăunătoare sănătăţii şi vieţii persoanelor, animalelor ori
plantelor, şi care sunt de natură să aducă atingeri grave mediului, cu condiţia ca această
excludere să nu depindă numai de faptul că exploatarea este interzisă printr-o dispoziţie
legală;
• un caz în care s-a refuzat brevetarea unei invenții a fost acela în care se
urmărea protecția pentru o casetă de valori concepută de așa natură încât să
explodeze într-atât de puternic încât îl omora pe cel care voia să fure din ea.
• Ce este însă esențial aici este că nu e suficient să identificăm o normă care să
interzică folosirea într-un anumit fel a invenției ca să ajungem să excludem
brevetarea. E posibil ca anumite obiecte din jurul nostru să poate fi folosite și
înspre bine și înspre rău (un cuțit poate fi folosit și pentru a omorî pe cineva și
pentru a tăia pâinea).
• Simplul fapt că găsim o normă care interzice o anumită exploatare a unei
potențiale invenții nu trebuie să conducă la refuzul brevetării ei. Dacă lucrurile
stau astfel, dacă e interzisă o anumită utilizare atunci soluția rezonabilă pare să
fie aceea de a rămâne cu acea interdicție, de a permite brevetarea și de a refuza
exact acea formă de utilizare care este nocivă, contrară ordinii publice sau
bunelor moravuri.
• În jurisprudență s-a conturat o diferență de tratament în ceea ce privește
categoria oamenilor și cea a animalelor, în sensul că persoanele par să fie mai
puternic protejate.
• Au fost ceva tentative să se breveteze soluții ce implicau celule stem. Celulele
stem pot fi recoltate numai cu sacrificarea unor embrioni. Chiar dacă celulele
stem am o calitate excepțională, aceea de a se putea dezvolta în orice formă de
organ, pot căpăta diverse funcții din dezvoltarea lor, totuși ele nu sunt utile
chiar pentru embrionul sacrificat. Pentru că s-a considerat că celulele stem
implică cu necesitate sacrificarea unui embrion, atunci înseamnă că invențiile
 ce incorporează așa ceva nu pot fi brevetate. Pe de altă parte, tratamentul este
complet diferit la animale. Sunt spețe celebre unde invențiile au implicat
introducerea unei gene în șoareci care îi făcea pe aceștia mai susceptibili de
cancer (făceau cancer foarte ușor) cu scopul de a se găsi un tratament contra
cancerului, lucru care e bun pentru om, dar rău pentru acei șoareci care fac
cancer. În cazul acesta se pune în balanță suferința animalului și potențialele
beneficii pentru om; dacă beneficiile care decurg pentru om sunt mai mari
atunci se poate breveta.
b)soiurile de plante şi rasele de animale, şi nici pentru procedeele esenţial biologice
pentru obţinerea plantelor sau animalelor. Prevederea nu se aplică procedeelor
microbiologice şi produselor obţinute prin aceste procedee;
• Coroborat cu art. 6 alin. 2 lit. b) : Invenţiile din domeniul biotehnologiei sunt
brevetabile dacă se referă la: b)plante sau animale, dacă posibilitatea tehnică
de realizare a invenţiei nu se limitează la un anumit soi de plante sau la o
anumită rasă de animal; - cele două texte nu se contrazic.
• Ele au drept premisă o taxonomie, o clasificare a lumii vii pe care a inițiat-o la
un moment dat Linnaeus, taxonomie care face ca lumea vie să se împartă în
primul rând în regnuri, vegetal și animal, iar apoi în clase, ordine, familii,
genuri, specii.
• Textul ne spune că nu se poate obține un brevet pentru o simplă rasă nouă de
animale sau un soi nou de plante pentru că rasa și soiul sunt ultima linie a
diviziunii care începe cu regnuri (diferențele încep să se estompeze din ce în ce
mai mult pe măsură ce coborâm pe această taxonomie). Diferențele între rasele
de animale sunt mult mai mici decât acelea între specii sau între familii.
• Pisica de pildă este o specie iar câinele o altă specie, dar între pisici identificăm
tot felul de rase.
• Ce ne spune legiuitorul e că nu poți breveta o nouă rasă de pisică dar poți în
același timp breveta o alternativă a pisicii (nu poți breveta o pisică alternativă,
nu avem un pas inventiv, dar dacă reușești să găsești o alternativă la pisică asta
e ceva ce merită brevetat).
• Cam același lucru se petrece și în ceea ce privește soiurile de plante cu
particularitatea că deși nu se poate obține un brevet pentru soiuri de plante,
totuși o anumită formă de protecție de proprietate intelectuală există pentru noi
soiuri de plante. Prin L 255/1998, se conferă un anumit soi de protecție pentru
acele soiuri de plante care sunt noi, distincte, uniforme și stabile.
• Nu e o protecție care să fie specifică brevetelor de invenție.
c)invenţiile având ca obiect corpul uman în diferitele stadii ale formării şi dezvoltării
sale, şi nici pentru simpla descoperire a unuia dintre elementele sale, inclusiv secvenţa sau
secvenţa parţială a unei gene;

d)metodele de tratament al corpului uman sau animal, prin chirurgie ori prin terapie,
şi metodele de diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal.
• Coroborat cu art. 8 alin. (2) : Dispoziţiile alin. (1) lit. d) nu se aplică
produselor, în special substanţe sau compoziţii pentru utilizare în oricare
dintre aceste metode. + dezvoltările pe care le găsim în art. 9 alin. 4 și 5 vom
 vedea totuși că substanțele, medicamentele folosite în metode de tratament pot
fi brevetate.
• Nu pot breveta tratarea răcelii cu aspirina dar aș putea breveta aspirina pentru
tratarea răcelii.
• În materie medicală, brevetele de invenții produc o activitate efervescentă, se
acordă. Doar ar trebui aplicată puțină grijă când se face cererea de brevet
(vreau brevet pentru această substanță folosită eventual în această metodă de
tratament).

CONDIȚIILE DE FOND ALE SUBIECTELOR PROTECȚIEI – ART. 3 L64/91

Ce condiții trebuie să îndeplinească cel care face cererea de brevet pentru a o putea
obține?

Art. 3 : Dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său în

drepturi.
Inventatorul = o persoană fizică, cel apt să creeze (PJ nu pot crea); de la
regula conform căreia cel ce a făcut invenția este inventatorul nu există excepții
De la regula că inventatorul este cel îndreptățit să obțină brevetul există
însă pe de o parte niște nuanțări și pe de altă parte o excepție importantă
Nuanțările sunt cuprinse în art. 4 :
(1)În cazul în care invenţia a fost creată împreună de mai mulţi inventatori, fiecare
dintre aceştia are calitatea de coautor al invenţiei, iar dreptul aparţine în comun acestora.
• Toți sunt îndreptățiți la invenție, vor fi cotitulari de brevet.
(2)Dacă două sau mai multe persoane au creat aceeaşi invenţie, independent una de
alta, dreptul la brevet aparţine aceleia care a depus o cerere de brevet a cărei dată de depozit
este cea mai veche.
• Una și aceeași invenție a fost făcută în același timp dar într-un mod
independent de două sau mai multe persoane.
• Nu mai aplicăm regimul cotitularității, îi vom conferi protecția unuia
singur – celui care depune mai întâi cererea de brevet.
• Acest text încifrează o caracteristică importantă a obiectelor
proprietății intelectuale – UBICUITATEA. Se spune că invențiile se
bucură de ubicuitate sub aspectul apariției lor și sub aspectul folosirii
lor. E o diferență între invenții și un bun corporal pe care îl avem în
jur.
o UBICUITATEA SUB ASPECTUL APARIȚIEI = o invenție e posibil să
răsară în mintea a două persoane în același timp. E fructificată
de ipoteza în care 2 persoane independent una de alta
realizează aceeași invenție. În acest caz legiuitorul îi oferă
prioritate dreptului la protecție aceluia care se mișcă mai
repede, celui care depune cererea cel dintâi. Legiuitorul nu e
interesat numai să încurajeze realizarea invențiilor prin
întregul mecanism al protecției prin brevet, ci suplimentar
 încurajează și divulgarea invențiilor cât mai rapidă (cererile de
brevet și brevetele de invenție presupun o publicare și
suplimentar vom vedea o exigență a brevetabilității este și
aceea de a o descrie într-o manieră suficient de clară și
detaliată încât ea să poată fi reprodusă, realizată de un
specialist în domeniu. E remunerat cel care s-a mișcat mai
repede și a divulgat-o publicului, fără să însemne neapărat că
celălalt nu o să mai poată folosi invenția pe care chiar el a
inventat-o, mai cu seamă în scenariile în care el a fost cel
dintâi ce a avut ideea respectivă în minte – drept personal de
folosire anterioară, care este o limită a dreptului titularului de
brevet ce poartă asupra invenției cu pricina.
o UBICUITATEA SUB ASPECTUL FOLOSINȚEI = spre deosebire de
lucrurile corporale, folosirea unei invenții e posibil să fie făcută
de 2 persoane în același timp fără ca vreuna să împuțineze
folosința celeilalte.
• Când mai multe persoane au lucrat împreună pentru realizarea unei
invenții se manifestă de asemenea ubicuitatea, numai că de data
aceasta sub aspectul folosinței. Cotitularitatea asupra unui brevet de
invenție, asupra dreptului ce decurge dintr-un brevet de invenție nu
se comportă într-o manieră identică cu coproprietatea asupra unui
bun corporal. E o diferență majoră între cotitularii unui drept de
proprietate asupra unui bun corporal și cotitularii unui brevet de
invenție pentru motivul că concursul dintre ei este foarte diferit.
o Concursul în privința unui bun corporal este unul acerb, faptul
că 2 persoane au în același timp aceeași casă înseamnă că dacă
unul o folosește înseamnă că celălalt o folosește mai puțin sau
deloc. Dacă unul îi culege fructele, celălalt prin ipoteză este
privat de acele fructe și de aceea regulile materiei sunt trasate
de NCC în art. 635 și următ., reguli care presupun între altele și
împărțirea fructelor în conformitate cu cotele lor de
coproprietari.
o În schimb nu ar trebui să aplicăm aceeași regulă atunci când
vine vorba de cotitularitatea asupra unui brevet de invenție;
avem 2 inventatori, amândoi obțin brevetul, amândoi titulari
de brevet, unul este harnic și începe exploatarea invenției în
propriul său atelier, drept urmare obține un profit augmentat
pentru că invenția este una bună, celălalt însă după ce a
obținut brevetul, după ce și-a încordat mult creierul ca să
creeze soluția tehnică respectivă rămâne în pasivitate și nu o
mai exploatează deloc. El nu e îndreptățit la o cotă a profitului
obținut de celălalt – art. 84, Reg. de punere în aplicare a L 64 :
Art. 84: Coproprietatea asupra unei cereri sau a unui brevet de inventie

(1)În situatia în care un brevet apartine în comun mai multor titulari, fiecare dintre
acestia este coproprietar si, în aceasta situatie, exploatarea inventiei poate fi facuta în baza
unui acord scris al coproprietarilor privind modul de exploatare.

(2)Daca nu exista un acord scris al coproprietarilor privind modul de exploatare a

inventiei, fiecare dintre coproprietari poate exploata inventia în propriul sau profit, sub
rezerva de a-i despagubi în mod echitabil pe ceilalti coproprietari care nu exploateaza în mod
personal inventia sau care nu au acordat licente de exploatare; în lipsa unui acord,
despagubirea este stabilita de instanta, potrivit dreptului comun. – textul nu contrazice
afirmațiile făcute mai sus, faptul că profitul nu se împarte între cotitulari. Textul
nu operază în mod întâmplător cu conceptul de despăgubiri (sunt consecința
răspunderii iar răspunderea implică o faptă ilicită). Cu alte cuvinte, acest text se
aplică când una dintre părți exploatează invenția într-o manieră atât de exagerată
încât îl împiedică pe celălalt să o facă. De regulă, nimic nu îi împiedică pe cei
cotitulari pe brevet, fiecare dintre ei au câte o fabrică, să o aplice fiecare dintre ei
în propria fabrică.
(3)Fiecare dintre coproprietari poate actiona în contrafacere în propriul sau profit;
coproprietarul care actioneaza în contrafacere trebuie sa notifice actiunea celorlalti
coproprietari.

(4)Fiecare dintre coproprietari poate sa acorde unui tert o licenta de exploatare

neexclusiva, în profitul sau, sub rezerva de a-i despagubi în mod echitabil pe ceilalti
coproprietari care nu exploateaza în mod personal inventia sau care nu au acordat licenta de
exploatare; în lipsa unui acord, aceasta despagubire este stabilita de instanta, potrivit
dreptului comun.

(5)O licenta de exploatare exclusiva nu poate fi acordata decât cu acordul tuturor

coproprietarilor sau în baza unei sentinte judecatoresti definitive si irevocabile.

(6)Fiecare coproprietar poate, în orice moment, sa cedeze cota sa parte din

proprietatea asupra brevetului.

(7)Coproprietarii dispun de un drept de preferinta, ce trebuie exercitat într-un termen

de 3 luni cu începere de la notificarea intentiei de cedare a brevetului; în lipsa unui acord cu
privire la pretul asupra cotei-parti cesionate, pretul va fi stabilit de instanta judecatoreasca,
potrivit dreptului comun.

(8)Coproprietarul unui brevet poate sa notifice celorlalti coproprietari ca renunta, în

beneficiul celorlalti, la cota sa parte; cu începere de la data înscrierii renuntarii în Registrul
national al brevetelor de inventie, respectivul coproprietar nu mai are nicio obligatie fata de
ceilalti coproprietari; în urma renuntarii, ceilalti coproprietari îsi repartizeaza cota-parte
asupra careia s-a renuntat, în afara de situatia în care partile au convenit altfel.

(9)Dispozitiile alin. (1)-(8) se aplica prin asimilare si în cazul coproprietatii asupra

unei cereri de brevet de inventie.

Excepția este dată de regimul INVENȚIILOR DE SERVICIU, regim instituit de L

83/2014.
Principiul este acela că titularul protecției este chiar inventatorul (e posibil ca el
să-și înstrăineze acest drept în virtutea libertății de a contracta). Dar o excepție
legislativă de la principiul că inventatorul poate să obțină brevet se regăsește în
materia invențiilor de serviciu. Ca să se aplice dispozițiile acestei legi speciale e
nevoie întâi să identificăm un raport între un angajator și un salariat.
Art. 1, L 83/2014

(1)Prezenta lege se aplică invenţiilor create de un inventator individual sau de un

grup de inventatori atunci când inventatorul individual sau cel puţin un membru al grupului
de inventatori este salariat al unei persoane juridice:

a)de drept privat;

b)de drept public.

Angajatorul să fie persoană juridică, nu fizică. Chiar dacă salariatul face

pentru angajatorul său PF o invenție, totuși de protecție, în absența vreunei
convenții în sens contrar, se va bucura salariatul, nu se vor aplica dispozițiile L 83.
Probabil că diferențele de tratament decurg din faptul că societățile, în general PJ,
sunt prin ipoteză organizate, au un patrimoniu, un scop, în vreme ce PF nu – deci
PJ sunt mai apte să exploateze decât PF.
Ar trebui ca raportul dintre cele 2 persoane ar trebui să fie unul care ține de
un raport de muncă, incluzându-se aici totuși și raporturile de subordonare
remunerate în baza cărora activează funcționarii publici, precum și militari.
Dacă sunt întrunite aceste condiții, o persoană fizică care este într-un raport
de muncă cu o persoană juridică și face o invenție aplicăm regimul care decurge
din L 83. Aplicăm acest regim chiar dacă PF, salariatul, lucrează laolaltă și cu alte
persoane fizice care nu se găsesc în raporturi de muncă cu aceeași PJ. În acest caz,
soluția o să fie aceea că o să se aplice regimul cotitularității în privința cotei ce ar
reveni salariatului ce a contribuit la realizarea invenției vom aplica regimul ce
decurge din L 83, în sensul în care vom considera că pentru această cotă invenția
va fi una de serviciu, în vreme ce pentru celelalte cote invenția va fi liberă sau de
serviciu în funcție după cum și ceilalți inventatori sunt sau nu salariați. În orice caz
nu ar trebui să ajungem la soluția absurdă în care dacă lucrează mai multe PF la
una și aceeași soluție tehnică și una dintre ele este salariat, consecința este aceea
că dreptul asupra invenției revine exclusiv angajatorului aceluia dintre colaboratori
– e o soluție absurdă și care extinde sfera de aplicare a unei excepții, totuși
regimul invențiilor de serviciu este un regim excepțional care derogă de la regula
potrivit căreia inventatorul e titularul protecției.
Invențiile de serviciu sunt de 2 feluri:
Art. 3, L 83/2014

(1)Invenţiile de serviciu sunt invenţiile prevăzute la art. 1, care îndeplinesc

următoarele condiţii:

a)au rezultat din exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inventatorului, încredinţate în

mod expres în cadrul contractului individual de muncă şi în fişa postului sau stabilite prin
alte acte obligatorii pentru inventator, care prevăd o misiune inventivă; - invenții de
serviciu stricto sensu
 • Art. 3 alin. (2) : Misiunea inventivă prevăzută la alin. (1) lit. a) stabileşte
domeniul tehnologic în care se încadrează problema sau problemele tehnice
pentru a căror rezolvare inventatorul salariat are o obligaţie contractuală sau
care decurge din alte acte obligatorii să aducă o contribuţie creativă
corespunzător atribuţiilor de serviciu.
• Se consideră că e suficient de clar încredințată misiunea inventivă
dacă printr-un act obligatoriu salariatului i comunică acestuia
domeniul tehnologic în care trebuie să facă cercetarea. De regulă,
angajatorul îi spune salariatului ce problemă vrea rezolvată iar în
acest caz suntem în prezența unei invenții de serviciu stricto sensu.
b)s-au obţinut, pe durata contractului individual de muncă, precum şi pe o perioadă
de maximum 2 ani de la încetarea acestuia, după caz, prin cunoaşterea sau utilizarea
experienţei angajatorului prin folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a
pregătirii şi formării profesionale dobândite de inventatorul salariat prin grija şi pe
cheltuiala angajatorului ori prin utilizarea unor informaţii rezultate din activitatea
angajatorului sau puse la dispoziţie de acesta. – invenții de serviciu lato sensu
• Invenția este considerată de serviciu nu prin indicarea problemei, ci dacă
rezultatul obținut de către salariat, invenția ce se vrea a fi brevetată este și
rezultatul unei aport de natură logistică, administrativă, nu creativă din partea
angajatorului.
Dacă nu sunt întrunite condițiile nici de la la alin. 1 lit. a) și nici de la lit b),
chiar dacă inventatorul este un salariat, invenția sa rămâne una liberă în sensul în
care redevine incident principiul conform căruia el se bucură de protecție.

Prima dată realizează salariatul o invenție, de protecția ce poartă asupra

acelei invenții se poate bucura angajatorul doar că pentru a se putea bucura de
invenție mai întâi angajatorul trebuie să știe de existența ei. Pentru aceasta, art. 4
alin. 2 din L 83, se instituie în sarcina salariatului o obligație de a comunica
invenția angajatorului său : Salariatul care creează o invenţie are obligaţia să comunice
de îndată angajatorului prezentarea invenţiei, în care să descrie soluţia problemei rezolvate
cu date suficient de clare pentru a defini invenţia şi condiţiile în care invenţia a fost creată. –
angajatorul nu are o poziție de pură pasivitate, el trebuie în anumite circumstanțe
să aibă o contribuție chiar, lucru care rezultă din art. 13 din aceeași lege,
consilierul în proprietate industrială al angajatorului trebuie în esență să îl sprijine
pe salariat să facă o asemenea comunicare, o asemenea descriere a invenției
pentru a-și putea onora obligația ce ființează în sarcina sa conform art. 4 alin. 2.
Salariatul comunică această invenție angajatorului său. După ce primește
această informare, angajatorul vede mingea în terenul său, el are în acest moment o
competență și un drept potestativ, care rezultă din art. 4 alin. 1+ alin. 3 ►
angajatorul are competența de a decide cu privire la încadrarea sau nu a unei
invenţii realizate de către un salariat în categoria invenţiilor de serviciu şi cu
privire la tipul invenţiei de serviciu, în raport cu situaţiile prevăzute la art. 3 alin.
(1) --- el decide dacă invenția făcută de salariat este una de serviciu sau nu și apoi
mai departe el decide și dacă suntem în fața unei invenții de serviciu stricto sensu
sau lato sensu.
Ca să poată lua o decizie eficace în această privință trebuie să subînțelegem
că art.4 alin. 2 L 83 se aplică în privința tuturor invențiilor pe care le realizează
salariatul în cursul ființei contractului său de muncă, tuturor invențiilor indiferent
dacă ele sunt invenții de serviciu stricto sensu, lato sensu sau libere, pentru că
numai dacă el îl informează pe angajator în legătură cu toate invențiile pe care le-
a făcut ar putea să devină eficace competența angajatorului de a spune dacă
invenția respectivă este de serviciu sau nu este invenție de serviciu. Firește că
această competență a angajatorului de a decide ce fel de invenție a făcut
salariatului său, de serviciu sau liberă, e menită să-l protejeze pe acesta doar
pentru scenariile în care invenția este într-adevăr de serviciu; dacă se va întâmpla
ca totuși salariatul să nu comunice angajatorului realizarea unei invenții care în
mod evident este liberă nu poate invoca niciun fel de prejudiciu și nu poate invoca
niciun fel de interes legitim lezat.
De principiu, strict tehnic, am putea spune că art. 4 alin. 2 se aplică tuturor
invențiilor, inclusiv pentru invențiile care sunt libere, însă în același timp de
necomunicarea unor invenții care nu se încadrează în ipoteza de la art. 3 alin.1 lit.
a sau b, de această necomunicare nu se poate plânge totuși angajatorul.
Apoi tot din art. 4 alin. 1 rezultă că angajatorul nu este un despot cu puteri
nelimitate, s-a făcut o invenție de către salariatul său și el decide singur și după
niște criterii arbitrare dacă vrea sau nu să bucure de protecție în legătura cu
invenția pe care a făcut-o salariul său. Angajatorul va încadra în mod eficace
invenția ca fiind una de serviciu stricto sensu sau lato sensu în măsura în care sunt
întrunite cu acea invenție condițiile specifice ale invențiilor de serviciu (art. 3 alin.
1 lit. a sau b). Dacă se întâmplă să nu facă așa, adică să încadreze o invenție, să o
califice drept invenție de serviciu stricto sensu deși ea nu se potrivește descrierii
de la art. 3 alin. 1 lit. a sau b, atunci conform art. 4 alin. 4 din L 83, inventatorul
(salariatul) poate să conteste întru-un termen de prescripție de 4 luni încadrarea
pe care a făcut-o angajatorul (pe criteriile de la art. 3).
În orice caz, această competență a angajatorului este importantă pentru că
el dacă nu și-o exercită în termenul de 4 luni de la primirea comunicării în măsura
în care nu este trecut un termen mai lung în regulamentul intern al angajatorului.
Deci dacă angajatorul nu își exercită această competență de a încadra invenția în
categoria invențiilor de serviciu stricto sensu atunci degeaba este ea invenție de
serviciu stricto sensu în mod obiectiv (adică degeaba am spune noi că se potrivește
definiției de la art. 3 alin 1, ea nu va căpăta regimul invențiilor de serviciu, de
această protecție nu se va mai putea bucura angajatorul dacă nu încadrează ca
atare) – angajatorul se va bucura de protecție în legătură cu o invenție pe care o
face salariatul său în măsura în care aceasta este invenție de serviciu așa cum
spune art. 3 alin. 1 lit. a sau b și în măsura în care angajatorul încadrează această
invenție în termenul pe care îl descrie art. 4 alin. 3 în categoria invențiilor de
serviciu.
 Din art. 4 alin. 3 rezultă că pe lângă această competență a angajatorului (nu
este nici un drept dar nici o obligație, ci o combinație între cele două) mai există și
un drept în privința lui, un drept potestativ de a revendica sau nu dreptul asupra
invenției, de a-și apropia sau nu protecția. Acest drept potestativ de apropiere are
o relevanță diferită și pe alocuri misterioasă în funcție după cum invenția este de
serviciu stricto sensu sau lato sensu.

Să spunem că angajatorul a încadrat invenția, și-a exercitat competența în

timp util, și-a încadrat invenția în categoria invențiilor de serviciu.
Ce se întâmplă dacă angajatorul încadrează invenția ca fiind una de serviciu?
Art. 5 L 83/2014
(1)Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine
angajatorului.

- invenție de serviciu stricto sensu,

- aici intră ambele categorii de angajatori, și cei de drept privat și cei de
drept public fără domeniul specific de activitate cercetarea și dezvoltarea
- pentru cei din domeniul privat – normă dispozitivă, se poate deroga de la ea,
cum se poate deroga în principiu de la normele private
- pentru angajatorii de drept public fără un domeniu specific de activitate,
art. 5 alin. 1 are valoare de normă imperativă, de la el nu se poate deroga

(2)Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine

angajatorului, în absenţa unei prevederi contractuale contrare, dacă acesta este persoană de
drept public şi are în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea.

- invenție de serviciu stricto sensu unde angajatorul este o persoană de drept

public iar angajatorul are un domeniu specific de activitate : cercetarea și
dezvoltarea.
- angajatorul poate să strecoare în contractul său cu salariatul o clauză
contrară regulii conform căreia protecția revine angajatorului.
- Instituie o excepție de la regula pe care art. 5 alin. 1 o enunță în legătură cu
angajatorii de drept public, angajatorii de drept public n-ar trebui să poată
decide câtă vreme deciziile lor implică bani publici, n-ar trebui să poată
decide în contra legislației, în contra ideii că invențiile trebuie să le revină
lor (n-ar putea decide de pildă că invențiile revin salariațiilor).

(3)Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) aparţine inventatorului
salariat, dacă angajatorul de drept privat sau de drept public nu revendică invenţia în
condiţiile art. 4 alin. (3).

- Invențiile de serviciu lato sensu

- Anunță o protecție pe 2 paliere. În prim-plan este angajatorul, el se bucură
de protecție dacă o revendică în condițiile art. 4 alin. 3. Dacă nu o
revendică, atunci de protecție se va bucura în mod subsidiar salariatul – una
 dintre diferențele ce privesc regimul juridic al invențiilor de serviciu stricto
sensu, respectiv lato sensu.
- O a doua diferență de regim juridic între cele două categorii de serviciu
stricto sensu, respectiv lato sensu decurge din art. 6 și 7 din Legea 83 – plată
suplimentară.
o Art. 6 – pentru invențiile de serviciu lato sensu care au fost ridicate
de către angajator, inventatorul are dreptul la o remunerație stabilită
de către angajator în condițiile art. 7 – remunerație suplimentară,
dincolo de salariul său. Se consideră deci că în privința invențiilor de
serviciu stricto sensu salariatul este deja remunerat câtă vreme a
primit o misiune inventivă înseamnă că exercitarea acelei misiuni
inventive este conduita pentru care el este plătit, pentru care el își
primește salariul. Deci nu are nevoie de principiu de o remunerație
suplimentară. În schimb, salariatul ce a făcut o invenție nu în
exercitarea unei misiuni inventive primite de la angajatorul său
merită remunerat suplimentar; deși nu trebuia să facă ceva, nu
trebuia să cerceteze un anumit lucru totuși a făcut-o și de acest
rezultat al activității sale creative se va bucura angajatorul dacă
revendică invenția.
Art. 6 L 83 : Pentru invenţiile de serviciu prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) care au
fost revendicate de către angajator, inventatorul salariat are dreptul la o remuneraţie stabilită
de către angajator, în condiţiile prevăzute la art. 7.
o Art. 7 – sunt prevăzute în regulamentul intern de către angajator
criteriile în funcție de care se stabilește remunerația concretă și de
asemenea sunt enunțate inclusiv legislativ criteriile ce trebuie avute
în vedere, efectele economice, măsura în care angajatorul este
implicat în realizare și aportul creativ al salariatului. În legătură cu
primul criteriu – efectele economice comerciale sau sociale care
decurg din exploatarea invenției – acestea trebuie să influențeze într-
un fel întinderea remunerației suplimentare. Dacă nu sunt prevăzute
criterii din regulamentul intern trebuie să stabilească instanța
întinderea remunerației concrete. Pentru că de obicei instanțele vor
să pronunțe hotărâri care sunt explicabile rațional și care se folosesc
de repere, art. 91 din Regulamentul 547/2008 (Regulamentul de
aplicare a legii invențiilor) dezvoltă cu valori concrete acest criteriu
particular (de pildă, dacă efectele economice sunt mai puțin
însemnate de 40.000 lei, atunci remunerația suplimentară este 15%
din aceste efecte economice – procentul este unul maximal
reglementat de Regulament, el tot scade pe măsură ce efectele
economice ale invenției sunt însemnate, cu cât produce mai mult, cu
atât angajatorul primește un procent mai mic, deși valoarea absolută
a remunerației sale suplimentare desigur crește din moment ce asieta
e mai mare.
Art. 91: Drepturile banesti ale inventatorilor salariati

(1)În cazul inventiilor pentru care dreptul la brevet apartine unitatii, conform
prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege inventatorul salariat are dreptul la o remuneratie
suplimentara independenta de salariul de încadrare, remuneratie stabilita prin contractul cu
misiune inventiva sau într-un act aditional la contractul individual de munca.

(2)În cazul în care inventia a fost creata în cadrul unui contract de cercetare,
remuneratia suplimentara cuvenita salariatului inventator se va negocia cu unitatea al carei
angajat este, prin act aditional la contractul individual de munca, potrivit prevederilor art. 5
alin. (2) din lege.

(3)Drepturile patrimoniale ale inventatorului salariat, potrivit prevederilor art. 36 din

lege, se stabilesc pe baza de contract si se acorda în functie de efectele economice si/sau
sociale rezultate în perioada de valabilitate a brevetului din exploatarea brevetului sau în
functie de aportul economic al inventiei si numai pentru perioada de exploatare a acesteia.

(4)La negocierea clauzelor contractului prevazut la art. 36 din lege se vor avea în
vedere, în special, urmatoarele:

a)drepturile banesti corespunzând efectelor economice, inclusiv cele derivând din

efectele sociale pe perioada de calcul al profitului, nu pot fi inferioare valorilor din
urmatorul tabel:
b)restituirea cheltuielilor, direct catre inventator, pentru toate documentatiile tehnice
sau economice, proiecte, studii, cercetari cu prototipuri, daca acestea au fost efectuate
de inventator pentru aplicarea inventiei;
c)indexarea drepturilor banesti cu indicele de inflatie oficial între data efectuarii platii
si data finalizarii negocierii.
(5)La stabilirea efectelor economice se vor avea în vedere si diferenta de costuri,
eliminarea sau reducerea importurilor, reducerea costului investitiilor.

(6)La evaluarea avantajelor sociale se vor avea în vedere si reducerea toxicitatii

locului de munca, reducerea poluarii mediului înconjurator, reducerea efortului fizic al
personalului de exploatare, disponibilizarea în alte scopuri a unor utilaje importante si altele
asemenea, cum ar fi diferenta de costuri, eliminarea sau reducerea importurilor.

(7)Drepturile banesti se stabilesc pentru fiecare inventie brevetata si se repartizeaza

pe inventatori corespunzator întelegerii autentificate dintre acestia.

(8)Daca partile nu ajung la o întelegere în urma negocierilor, litigiul este de

competenta instantelor judecatoresti.

Art. 11 L 83/2014 : (1)Pentru invenţiile de serviciu realizate de salariaţi ai

angajatorilor - persoane de drept public, care au în obiectul de activitate cercetarea-
dezvoltarea, revendicate de către angajator conform prevederilor prezentei legi sau conform
unui contract între părţi şi valorificate de către angajator, salariatul inventator are dreptul la
o cotă procentuală din valoarea venitului realizat de angajator, în urma aplicării invenţiilor.

(2)Procentul prevăzut la alin. (1) nu poate fi mai mic de 30%.

- Procentul de 30% este unul enorm față de cel de 15% din Regulament.
 - Legiuitorul vrea să facă ceea ce probabil a vrut să facă și prin art. 5 alin. 2,
să pună la dispoziția angajatorului de drept public instrumente suplimentare
pentru a-și atrage salariați de calitate.
- Este o formă de a stimula angajarea minților strălucite de către angajatorul
de drept public.
- Se aplică atât invențiilor de serviciu stricto sensu, cât și invențiilor de
serviciu lato sensu, nu se face vreo distincție.

În ansamblul său, protecția pe care o organizează L 83/2014 este una situată

pe 2 paliere. Mereu va exista și un individ protejat cu titlu principal și un individ
care se bucură de protecție cu titlu subsidiar. De pildă, și în cazul invențiilor de
serviciu stricto sensu ce aparțin angajatorului, salariatul va avea vocația în anumite
circumstanțe să se bucure de protecție – art. 9 L 83/2014 + art. 6 L 64/1991 : dacă
suntem în fața unei invenții de serviciu și s-a angajatorul dacă s-a eliberat
brevetul, nu mai vrea să fie protejat, vrea să renunțe la el sau dacă nu s-a eliberat
încă brevetul totuși angajatorul manifestă dezinteresul față de respectiva invenție,
nu vrea să breveteze invenția într-o țară oarecare sau nu vrea să continue
brevetarea în RO, deci în toate scenariile în care angajatorul decide să nu-și
manifeste interesul pentru invenția de serviciu respectivă ce i se cuvine în principiu
lui, atunci de protecție cu titlu subsidiar se va proteja salariatul.

Art. 10, L 83/2014 – instituie o obligație de confidențialitate în sarcina

ambelor părți pentru toate tipurile de invenții de serviciu. Această obligație de
confidențialitate este menită să conserve posibilitatea pentru ambii titulari de a își
exercita protecția ce îi revine în ordinea de subsidiaritate și suplimentar de a alege
între formele de protecție. O invenție poate fi protejată prin brevet de invenție,
prin model de utilitate sau prin secret comercial.
(1)Invenţiile care se încadrează în prevederile art. 3 alin. (1) pot face obiectul unui
secret comercial.

(2)Inventatorul salariat are obligaţia de a nu divulga sau publica invenţia care se

încadrează în prevederile art. 3 alin. (1), fără acordul scris al angajatorului. Obligaţia de a
nu divulga sau publica o are şi angajatorul, precum şi persoanele, altele decât inventatorul
care, prin natura atribuţiilor de serviciu, au luat cunoştinţă de existenţa invenţiei.

(3)În cazul divulgării invenţiei de serviciu de către persoanele prevăzute la alin. (2),
poate fi antrenată răspunderea rezultând din contractul individual de muncă încheiat între
salariat şi angajator, când acesta conţine o clauză de confidenţialitate.

(4)Când contractul individual de muncă nu conţine o clauză de confidenţialitate, iar

divulgarea invenţiei de serviciu este făcută de către persoanele prevăzute la alin. (2) şi are
drept consecinţă cauzarea unui prejudiciu, aceasta poate atrage răspunderea civilă, aşa cum
este reglementată de art. 1.349 alin. (1) şi (2), coroborat cu art. 1.357 din Codul civil.
• Dacă e protejat angajatorul, salariatul trebuie să tacă din gură, nu trebuie să
facă divulgări pentru că acestea ar putea să constituie anteriorități ce ar putea
 bloca posibilitatea obținerii protecției de către angajator dacă el ar vrea să
obțină brevet.
• Această obligație de confidențialitate o are și angajatorul față de salariat
pentru ipoteza în care el manifestă dezinteresul față de protecția invenției.
• În cazul invențiilor de serviciu stricto sensu dacă angajatorul nu revendică
invenția, art. 4 alin. 3, angajatorul are și dreptul de a o revendica, însă
conform art. 5 alin. 1 și 2, protecția revine angajatorului fără să se menționeze
expres că este condiționată de revendicare. Lipsa revendicării poate avea o altă
relevanță, poate să fie folosită de către salariat ca probă de dezinteres al
angajatorului pentru protecție – probă ce trebuie coroborată cu altele într-un
demers al salariatului pentru a beneficia el de protecția subsidiară pe care o
instituie legea.

Regimul invențiilor de comandă

Invențiile de comandă = invențiile făcute la inițiativa cuiva, cel ce plătește,
de către altcineva prin intermediul unui contract, antrepriză
Cine se va bucura de protecție dacă rezolvarea acelei probleme se face
printr-o invenție, cel ce a făcut comanda sau cel care a realizat invenția?
► În vechea formă a legislației, înainte de intrarea în vigoare a legii 83, soluția
legislativă era una expresă, de protecție se bucura cel ce făcea comanda,
considerându-se că el are problema, el a venit cu banii, el ar fi mai apt să
exploateze invenția ce rezolvă problemă – prevedere care a dispărut cu totul din
legislație.
► În momentul de față ne rămâne doar să interpretăm contractul dintre cele două
părți conform regulilor tipice de interpretare și în același timp să ținem seama că
principiul în materie este acela că de protecție se bucură inventatorul + în dreptul
comparat, într-o ambianță legislativă similară cu aceasta de la noi, în FR, regimul
acestor invenții de comandă a fost consacrat de jurisprudență, protecția revine
celui ce realizează invenția, inventatorului, nu celui care face comanda. Contractul
încheiat produce efectele minimale, suficiente, pentru ca părțile ce au contractat
să-și poată realiza interesele pentru care au contractat, așa încât cel care face
comanda a plătit pe inventator ca să i se rezolve o problemă prin intermediul unei
invenții, ca să își satisfacă interesul pentru care a contractat el are nevoie doar să
folosească invenția, să o aplice pentru rezolvarea problemei sale, pentru
rezolvarea motivului pentru care a contractat. El va avea deci un drept de a folosi
invenția, nu este nevoie să capete chiar îndreptățirea de a deveni titularul
dreptului subiectiv intelectual (să aibă abilitatea să îi excludă și pe alții de la
exploatarea acelei invenții). Deci dacă nu rezultă expres ar trebui să aplicăm
principiul în materie --- invenția revine inventatorului.

Art. 31 și următ. L 64/1991 – protecția

De ce ar vrea cineva să obțină un brevet?
 Cf. art. 31 alin. 1, brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de
exploatare a invenţiei pe întreaga sa durată., deci îi conferă un drept subiectiv.
Drepturile subiective în general se bucură sancționarea legii dar în această
materie rolul intervenției legislative este mult mai accentuat. Dacă suntem în fața
unui drept subiectiv de apropiere ce poartă asupra unui bun corporal atunci
intervenția legislativă nu este într-atât de necesară cât este ea aici. De exemplu,
dreptul de proprietate asupra unui mistreț al unui om în perioada primitivă, lumea
îl recunoștea pe acesta ca fiind mai bogat văzându-l cu mistrețul pe ceafă, avea o
valoare oarecare, se putea proteja și singur de cei care voiau să-l priveze de
această valoare – era recunoscut mai bogat pentru motivul că toți puteam accepta
pe de o parte că mistrețul poate servi drept hrană și pe de altă parte și pentru că
abilitățile lui fizice ale vânătorului îi permiteau să-i excludă pe alții de la a mânca
un copan.
În schimb, bunurile incorporale și mai cu seamă bunurile care formează
obiectul unor drepturi de proprietate intelectuală știm că se caracterizează prin
ubicuitate – ele pot fi exploatate în același timp și de către X și de către Y și în plus
dacă o invenție este dezvăluită cel ce a creat-o are foarte puține instrumente,
lăsându-le de o parte pe cele juridice, să se apere singure de intruziunile altora, de
posibilitatea altora de a folosi, de a aplica invenția pe care el a generat-o.
Deci în această materie intervenția este crucială. Dreptul de care se bucură
inventatorul, titularul brevetului este unul ce există pentru că și în limita în care a
vrut să existe legiuitorul. De aici decurg două caracteristici importante ale
dreptului subiectiv de proprietate intelectuală ce poartă asupra invenției :
pe de o parte, rezultă caracterul teritorial al protecției decurgând din
brevet (pentru că dreptul acesta este recunoscut de legea română
înseamnă că protecția se întinde pe teritoriul RO, dacă brevetul este
francez se întinde pe teritoriul francez),
pe de altă parte, acest drept comportă acele prerogative pe care le
instituie legiuitorul în mod expres – dacă la proprietatea clasică ce
poartă asupra bunurilor corporale intervenția legiuitorului este de
tipul că proprietarul poate să facă tot în legătură cu bunul său, mai
puțin acele limite pe care le reglementează legiuitorul, în
proprietatea intelectuală, paradigma se schimbă cu totul în sensul în
care titularul de brevet e îndreptățit, are acele îndreptățiri în
legătură cu invenția pe care legea le instituie în mod expres (e valabil
și la invenții și la dreptul de autor și la mărci, e valabil în general).
În art. 31 L 64 alin. (2) se regăsește conținutul dreptului subiectiv de
proprietate intelectuală, iar conținutul acestei protecții variază în funcție de
obiectul brevetului, dacă suntem în fața unei invenții de produs sau în fața unei
invenții de procedeu.
Art. 31 alin. (2) : Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a
următoarelor acte:

a)fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea

folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs;
 b)utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau
importul în aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în
care obiectul brevetului este un procedeu. (protecție mai extinsă)

Conceptul de „vânzare” folosit în art. 31 alin. 2 ambele litere este unul cu un

sens economic de „comercializare”. Cu alte cuvinte, pentru a reține o contrafacere,
o încălcare a dreptului subiectiv de proprietate intelectuală nu trebuie să ne
cramponăm de calificarea exactă a contractului respectiv, calificare care nu
trebuie să fie neapărat o vânzare, poate fi o antrepriză translativă de proprietate,
un schimb, în general trebuie să fie vorba de o comercializare.
Precizarea specifică ce privește brevetul obținut pentru o invenție de
procedeu este că protecția privește pe de o parte utilizarea procedeului, pe de
altă parte vânzarea, folosirea ș.a.m.d. a produsului rezultat în urma aplicării
procedeului (art. 31 alin. 2 lit. b) nu privește protecția acele produse ce au fost
obținute prin alte procedee chiar dacă respectivele produse ar fi putut fi obținute
și prin procedeul brevetat și în plus nu privește protecția și un monopol asupra
produselor rezultând din folosirea produselor rezultate din procedeul brevetat.
Exemplu : brevetarea Masterdisk – folosit pentru scrierea unor CD-uri, cineva
obținuse brevetul pentru făurirea acestui Masterdisk. S-a pus problema dacă
titularul brevetului acestui procedeu ce avea drept rezultat făurirea Masterdisk-
ului putea să interzică comercializarea unor CD-uri făcute prin folosirea Masterdisk-
ului și s-a considerat că nu tot în virtutea caracterului excepțional al protecției,
adică ce poate să facă titularul de brevet este să ceea ce spune art. 31 alin. 2,
respectiv utilizarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în
aceste scopuri al produsului obținut direct prin procedeul brevetat, nu și a
produselor încă și mai derivate rezultate din exploatarea produselor făcute prin
respectivul procedeu – se limitează strict la produsele obținute ca urmare a
procedeului.
Problema cu adevărat delicată în legătură cu întinderea protecției pe care o
reglementează art. 31 alin. 2 nu apare atunci când de pildă se vinde un produs
identic cu acela brevetat sau când se fabrică un produs identic cu acela brevetat.
Aici lucrurile sunt oarecum evidente, e doar o problemă de identificare a
operațiunii.
Ce se întâmplă însă în acele litigii unde există o oarecare diferență între
cele două aspecte, pe de o parte produsul brevetat, pe de altă parte produsul
efectiv fabricat sau vândut de către terțul dat în judecată de către titularul
brevetului?

► Regula este aceea că protecția este strict ceea ce decurge din

revendicările brevetului, așa cum sunt ele interpretate și dezvoltate în descrierea
invenției și în desenele cuprinse în cererea de brevet. Ar putea să câștige titularul
brevetului o acțiune în contrafacere dacă produsul terțului încorporează toate
elementele care se regăsesc în cererea de brevet. E o consecință firească a
împrejurării că se poate obține o invenție și pentru simpla combinare a unor
elemente deja existente în domeniul tehnicii iar un exemplu abstract în care s-a
obținut un brevet pentru invenția care presupune pașii AB, BC, CD, în acest caz
titularul brevetului nu ar putea să se supere pe un terț care folosește o soluție ce
cuprinde doar pașii AB și BC. De ce n-ar putea să se supere? Pentru că el a obținut
protecția doar pentru motivul că combinarea celor 3 pași nu a mai existat în stadiul
tehnicii, combinarea acelor 3 pași a fost considerată ca având, ca implicând un pas
inventiv. Pașii efectivi AB, BC, CD deja se găseau în stadiul tehnicii, aceștia nu intră
în sfera sa de exclusivitate, sfera de exclusivitate se întinde la combinația pe care
el a făcut-om nu și la elementele componente.

Art. 31 alin. 6 L 64/1991 – excepție :

Pentru determinarea întinderii protecţiei conferite de brevet se va ţine seama de orice
element echivalent unui element specificat în revendicări. Dacă obiectul brevetului este un
procedeu, protecţia conferită de brevet se extinde la produsul obţinut în mod direct prin
procedeul brevetat.
Exemplu de aplicare a textului :
- s-a obținut brevetul pentru un instrument de epilare pentru femei, iar
instrumentul cu pricina presupunea un arc într-un fel strâns care vibra și se
mișca pe orizontală cu consecința că atunci când vibra și se desfăcea
prindea firele de păr, se mișca față-spate și smulgea firele de păr pe care le
prindea iar apoi le dădea drumul. La un moment dat, acesta era stadiul
tehnicii, aceasta a fost cererea de brevet și brevetul obținut. După aceea,
altcineva a început să comercializeze tot un instrument de epilat care nu
mai avea în vârf un arc întors, ci o bucată de cauciuc zimțat întors astfel
încât dacă era întors mai mult, și mai tare îndoit, zimții respectivi, găurile
cu pricina se lărgeau și puteau intra firele de păr acolo, iar când făcea
mișcarea inversă se prindeau firele de păr în respectivele șanțuri și erau
smulse. Pare că mecanismul seamănă, doar că în locul arcului care prinde
firele de păr e o bucată de cauciuc. Suntem sau nu în fața unei contrafaceri?
În speța cu pricina s-a considerat că respectivul cauciuc produce niște
rezultate tehnice diferite față de acelea care sunt obținute ca urmare a
aplicării arcului, așa încât nu s-a reținut o contrafacere din acest motiv. Dar
această speță e revelatoare în sensul în care ar fi ajuns la concluzia de către
specialiști că exact același lucru și dacă folosim un arc și dacă folosim un
cauciuc, asta ar fi însemnat că cf. art. 31 alin. 6, cauciucul nu reprezintă
nimic altceva decât un element component echivalent al arcului din cererea
de brevet și deci ar trebui să fim în fața unei contrafaceri, chiar dacă
cererea de brevet și brevetul astfel obținut privesc un dispozitiv ce implică
un arc, dacă terțul înlocuiește arcul cu ceva complet echivalent cu aceeași
funcție tehnică, atunci terțul poate să fie acționat în contrafacere cu
succes.
- Buiandrugul = element folosit în construcții deasupra geamurilor și deasupra
ușilor, nu sunt pur și simplu cărămizi, probabil că dacă peretele ar fi pur și
simplu decupat încât să introduci ușa direct acolo ar fi mai puțin rezistent,
cărămizile respective ar putea să cadă, nu s-ar sprijini pe nimic. Cineva a
obținut un brevet pentru un buiandrug metalic cu o anumită formă care îi
 conferea o greutate mai mică și îl făcea mai rezistent. Forma aceasta
reprezintă un trapez, într-o parte a trapezului latura este oblică față de sol,
iar în cealaltă parte brevetul privea un buiandrug cu o secțiune cu o latură
perfect perpendiculară, la 90 de grade față de sol, față de latura de jos.
După ce s-a obținut brevetul, un terț a început să folosească buiandrugi tot
metalici cu o secțiune tot în formă de trapez doar că a doua latură, cea care
în cererea de brevet era perpendiculară pe sol, nu mai era perfect
perpendiculară, ci era întrucâtva oblică, era aplecată la un unghi de 84 de
grade. Era un buiandrug identic doar cu această unică diferență. Apărarea
acestui constructor subsecvent a fost că buiandrugul său avea un alt unghi
de înclinație, trebuie luat brevetul în ansamblul său cu toate revendicările
avut în calcul --- nu e contrafacere. Instanța englezească a conchis că ar
trebui să pornim mai de grabă de la asemănări decât de la deosebiri, ar
trebui să interpretăm brevetul într-o manieră teleologică în sensul în care s-
au întrebat judecătorii de ce trebuia să fie unghiul acela drept al laturii care
a cauzat diferența : pentru motivul că dacă era drept conferea o mai mare
rezistență; dacă era un pic înclinat rămânea în continuare mai rezistent
acest buiandrug de metal în continuare decât buiandrugii de lemn, ș.a.m.d.
Nu se schimba în mod esențial funcția buiandrugului, era prin ipoteză mai
rezistent decât altele, producea un rezultat tehnic suplimentar. Diferența
minoră între cele 2 obiecte, produsul brevetat și produsul efectiv folosit de
către terțul neautorizat s-a considerat că sunt din perspectiva lor
funcțională identice și deci s-a reținut contrafacere.

De principiu, pornind de la premisa că protecția este determinată de

revendicări pe care trebuie să le luăm în ansamblul lor și ca atare, dar totuși vom
ține seama atunci când apreciem contrafaceri și de modificări echivalente,
modificări prin introducerea unor elemente cu acelea care sunt prezente în brevet.

LIMITELE DREPTULUI DE EXPLOATARE EXCLUSIVĂ A INVENȚIEI – art. 33 L 64/91

Terțul folosește un produs care este identic cu produsul brevetat. Totuși n-o
să constituie o contrafacere, o încălcare a drepturilor de la art. 31-32 această
folosire a produsului identic dacă sunt incidente lit. a-g din art. 33. Deci sunt avute
în vedere acele activități ale terților care dacă nu ar exista art. 33 ar constitui
contrafacere, o încălcare a drepturilor reglementate de art. 31 și 32.

(1)Nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31 şi 32:

a)folosirea invenţiilor în construcţia şi în funcţionarea vehiculelor terestre, aeriene,

precum şi la bordul navelor sau la dispozitivele pentru funcţionarea acestora, aparţinând
statelor membre ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind invenţiile, la care
România este parte, când aceste vehicule sau nave pătrund pe teritoriul României, temporar
sau accidental, cu condiţia ca această folosire să se facă exclusiv pentru nevoile vehiculelor
sau navelor;
➢ Rațiunea : ca să poată tranzita mașinile prin RO fără să le verifice cineva,
adică fără rigori administrative, fără sarcini administrative enorme chiar
 dacă ele riscă să cuprindă în alcătuirea lor, printre piesele lor de pildă un
produs brevetat. Câtă vreme nu va fi exploatată acea mașină în scop
comercial în RO se consideră că e mai important să poată să tranziteze
oamenii prin RO decât e important să-i permitem titularului de brevet să
pretindă eventual câte o sumă de bani, câte o taxă vamală de la toți
aceia care folosesc mașini ce încorporează invenția lor, mașini care sunt
achiziționate în alte teritorii unde eventual invenția nu este brevetată
sau chiar dacă este brevetată eventual a fost achiziționată de un
utilizator legitim, o persoană îndreptățită să folosească invenția.

b)efectuarea oricăruia dintre actele prevăzute la art. 31 alin. (2) de către o persoană
care a aplicat obiectul brevetului de invenţie sau cel al cererii de brevet, aşa cum a fost
publicată, ori a luat măsuri efective şi serioase în vederea producerii sau folosirii lui cu
bună-credinţă pe teritoriul României, independent de titularul acesteia, cât şi înainte de
constituirea unui depozit naţional reglementar privind invenţia sau înainte de data de la care
curge termenul de prioritate recunoscută; în acest caz invenţia poate fi folosită în continuare
de acea persoană, în volumul existent la data de depozit sau a priorităţii recunoscute, şi
dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei ori cu o fracţiune din
patrimoniul afectat exploatării invenţiei;
➢ Când se manifestă ubicuitatea sub aspectul apariției, ubicuitate care
caracterizează proprietatea intelectuală în general, invenția în
particular. Două persoane au făcut în mod independent, una față de alta,
au rezolvat aceeași problemă prin aceeași soluție. Amândouă deci au
creat o invenție. Invențiile pot fi protejate în mai multe feluri, prin
secret, prin brevet... Unul dintre inventatori, chiar cel care a făcut-o mai
întâi a decis să și-o protejeze prin intermediul secretului comercial, o
folosește în taină, la lumina lumânării. Aceeași invenție, după ce el o tot
exploata, a ajuns cândva să fie realizată și de un alt inventator,
independent față de primul iar acesta a decis să-și obțină protecția prin
intermediul brevetului. Textul ne spune că activitatea celui ce a decis să-
și protejeze invenția prin secret, celui care a făcut-o mai întâi și celui
care o folosea deja la data la care s-a constituit depozitul de către
inventatorul secund, acest individ – cel ce folosea deja invenția – o poate
folosi în continuare la volumul existent la acea dată.
➢ Premisa aplicării acestui text între altele este aceea și ca terțul cu
pricina, care folosea invenția înainte de constituirea depozitului în
legătură cu aceeași invenție de către al doilea solicitant, terțul cu pricina
o exploata în taină – dacă nu exploata în taină, dacă nu exploata în regim
de secret comercial, atunci exploatarea lui ar fi fost pentru cererea de
brevet a inventatorului subsecvent o anterioritate distructivă de noutate.
➢ În acest caz, primul inventator, cel care exploata cu bună-credință
invenția înainte de constituirea depozitului de către cel de-al doilea
inventator, o poate exploata în continuare într-un anumit volum în
virtutea unui drept subiectiv, nu unui drept de exploatare subiectivă
asemeni celui care decurge din brevet, el are doar posibilitatea să
folosească invenția, nu are posibilitatea și să excludă pe alții de la
folosirea invenției – diferența fundamentală dintre drepturile care decurg
din brevet și dreptul de care se bucură acest prim-inventator prin
 excepție de la monopolul conferit titularului de brevet poate continua să
aplice invenția așa cum a făcut-o și până acum.
➢ Această ipoteză de limită a protecției e desemnată în cărțile de drept
englez a dreptului de a munci, dreptului de a-ți desfășura activitatea.
➢ Nu doar că nu mi-ar permite mie să-i exclud pe alții de la folosirea
invenției, suplimentar e un drept personal în sensul în care el nu poate fi
transmis decât cu patrimoniul persoanei ori cu acea fracțiune ce este
afectată exploatării invenției – acestei limite i se spune drept personal
de folosire anterioară așa încât să-l putem distinge de cealaltă limită,
limită reglementată de lit. f (drept personal de folosire ulterioară).

c)efectuarea oricăruia dintre actele prevăzute la art. 31 alin. (2) exclusiv în cadru
privat şi în scop necomercial; producerea sau, după caz, folosirea invenţiei exclusiv în cadru
privat şi în scop necomercial;
➢ Din citire pare să fie o reminiscență a unui draft anterior a textului, au
uitat să șteargă ultima parte. Cele două părți componente ale lit. c
sugerează același lucru : efectuarea unor acte în cadrul privat și în scop
necomercial nu constituie o încălcare a drepturilor titularului de brevet.

d)comercializarea sau oferirea spre vânzare pe teritoriul Uniunii Europene a acelor

exemplare de produs, obiect al invenţiei, care au fost vândute anterior de titularul de brevet
ori cu acordul său expres;

e)folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial, a obiectului

invenţiei brevetate;
➢ Dacă citim împreună limitele de la lit. c și e ne sugerează faptul că așa-
zisul monopol juridic de care se bucură titularul de brevet este unul ce
privește exploatările comerciale ale invenției.
➢ Nu se preocupă dreptul brevetelor cu folosirile private, cu folosirile
necomerciale ale unor invenții, numai că deși par banale, aceste limite
au ajuns să fie aplicate în jurisprudență atunci când întinderea lor s-a
încercat să fie extinsă de terți care ar fi vrut să acceseze un brevet de
invenție aparținând altuia.
➢ S-a considerat în jurisprudență de pildă că e adevărat că cel care
experimentează în legătură cu o invenție în scop necomercial nu încalcă
brevetul. Dacă însă el își procură prin cumpărare produsul / produsele ce
încorporează invenția, cel care vinde (furnizorul său) săvârșește acte de
contrafacere. Deci cel ce se bucură de limita reglementată de lit.e) este
cel care experimentează efectiv, nu și cel care eventual comercializează
produse ce încorporează invenția altora care experimentează cu ele.
➢ Limită de strictă interpretare.
➢ E nevoie ca experimentele pe care le reglementează lit. e să privească
chiar invenția brevetată. O speță citată în acest sens e următoarea : se
experimentează diverse metode de tratament asupra unor șoricei care au
gen cartilogenă (șoriceii oncologici) care ar putea să formeze obiectul
 unui brevet – acei șoricei sunt protejați de brevet, încorporează o
invenție. Experimentele nu privesc efectiv invenția, ci privesc o metodă
de tratament, în cadrul experimentului sunt folosiți acei șoricei. Brevetul
acela, șoriceii cu pricina, există tocmai pentru scopul experimentării lor.
Dacă am permite de fiecare dată să fie folosiți ei în cadrul
experimentelor fără ca asta să constituie o contrafacere, o încălcare a
drepturilor decurgând din brevet, am goli cu totul de conținut economic
dreptul titularului de brevet – când și-ar putea el vreodată exploata
șoricelul oncologic dacă tot timpul terții îi pot folosi oricum gratuit?
➢ Exigențele sunt cumulative; de pildă, dacă ne uităm la lit. e folosirea ca
să nu constituie act de încălcare a drepturilor decurgând din brevet
trebuie să fie deopotrivă experimentală și cu caracter necomercial. Nu s-
a considerat de pildă că este incidentă această limită când o
întreprindere experimenta cu o invenție brevetată de altul doar ca să
arate cât de slabă este în raport cu ce era experimentatorul apt să ofere
publicului, nu voia decât să-și construiască un vad și să denigreze o
soluție alternativă așa încât s-a considerat că suntem în fața unei
experimentări cu sens comercial.

f)folosirea cu bună-credinţă sau luarea măsurilor efective şi serioase de folosire a

invenţiei de către terţi în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de
brevet şi revalidarea brevetului. În acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea
persoană, în volumul existent la data publicării menţiunii revalidării, şi dreptul la folosire nu
poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei care utilizează invenţia ori cu o fracţiune
din patrimoniul care este afectat exploatării invenţiei;
➢ Premisa : cf. art. 40 L 64, pentru a rămâne în vigoare protecția
decurgând din brevet, în tot cursul ființei acestuia titularul trebuie să
plătească niște taxe. Scadența lor este anuală și de aceea în doctrină se
numesc anuități. Alin. 3 al art. 40 ne spune că neplata acestor taxe atrage
decăderea titularului, care este supusă unei forme de publicitate.
Art. 40, L 64
(1)Procedurile efectuate de OSIM privind cererile de brevet de invenţie şi
brevetele de invenţie prevăzute de prezenta lege şi de regulamentul de aplicare a
acesteia sunt supuse taxelor, în cuantumurile şi la termenele stabilite de lege.
(2)Pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenţie titularul datorează
anual taxe de menţinere în vigoare a brevetului.
(3)Neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din
brevet. Decăderea titularului din drepturi se înregistrează în Registrul naţional al
brevetelor de invenţie şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Taxele de menţinere în vigoare pot fi plătite şi anticipat, în condiţiile prevăzute de
regulamentul de aplicare a prezentei legi, pentru o perioadă care nu poate
depăşi 4 ani.
(4)Taxele datorate de persoane fizice sau juridice străine se plătesc în valută, în
contul OSIM.
(5)Contestaţiile având ca obiect numai îndreptarea unor erori materiale sau
omisiuni nu sunt supuse plăţii taxelor.
➢ Totuși art. 35 L 64, În cazul decăderii din drepturi a titularului de brevet
prevăzute la art. 40 alin. (3), titularul poate cere la OSIM revalidarea brevetului
pentru motive justificate, în termen de 6 luni de la data publicării decăderii. În
termen de 60 de zile de la înregistrare OSIM hotărăşte asupra cererii de
revalidare, sub condiţia plăţii taxei legale. Menţiunea revalidării brevetului se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 30 de zile de la
rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii.
➢ După ce se obține brevetul ființează protecția, cândva în cursul
protecției titularul încetează să-și plătească taxele, are loc decăderea.
Cândva mai încolo operează publicarea decăderii. Această publicare a
decăderii pentru anumite motive se întâmplă de multe ori să aibă loc la
ani de zile după ce operează efectiv decăderea, adică după ce intervine
scadența anuității neonorate. În tot acest interval de timp consecutiv
decăderii suntem în fața unei perioade libere în care invenția nu este
protejată, în care orice terț o poate exploata, invenția este în domeniul
public. 6 luni de la publicarea decăderii titularul poate să ceară
revalidarea brevetului dacă își plătește taxele și dacă sunt îndeplinite
anumite condiții, el poate obține reinstaurarea protecției. Deci avem o
succesiune de 3 momente de principiu : PROTECȚIA INIȚIALĂ, PERIOADA
LIBERĂ, PROTECȚIA CONSECUTIVĂ REVALIDĂRII.
➢ Textul de la art. 33 alin. 1 lit. f) ne spune că anumiți terți față de
titularul de brevet dacă folosesc cu bună-credință invenția în cursul
perioadei libere o pot folosi în continuare în ciuda monopolului de care se
bucură titularul de brevet după revalidare.
➢ Deci dreptul personal de folosire ulterioară nu e un drept care să
explice sau să legitimeze conduita terților în legătură cu invenția în
cursul perioadei libere. Nu avem nevoie de un drept subiectiv pentru așa
ceva, oricine, orice terț în cursul perioadei libere poate aplica invenția
pentru simplul motiv că ea nu e protejată, ea este căzută în domeniul
public, e așa cum este stiloul actualmente, la un moment dat a fost o
invenție, acum o poate folosi oricine.
➢ Relevanța dreptului personal de folosire ulterioară se regăsește după
reinstaurarea protecției după revalidarea brevetului dacă sunt plătite
anuitățile de către titular.
➢ Dreptul acesta încurajează conduita terțului rezonabil de prudent care
după ce vede că o invenție a căzut în domeniul public întrucât n-au fost
achitate taxele contemplează la decizia dacă să exploateze sau nu.
Premisa de la care pornim este că exploatarea unei invenții nu e foarte
ușor, de regulă să încorporezi o invenție în activitatea lucrativă pe care o
desfășori presupune mai întâi de toate adaptarea organizării, trebuie să
îți instruiești personalul, trebuie eventual să îți adaptezi aparatura astfel
încât să poată acomoda invenția pe care vrei să o exploatezi. În orice
caz, e o activitate costisitoare și poate fi făcută în măsura în care știi că
prin exploatarea invenției vei obține suficient profit cât să justifice
costurile, măcar atât.
➢ E un terț pe margine care observă că există un brevet pe care și l-ar dori
și el care era protejat dar în legătură cu care n-au mai fost achitate
taxele așa încât el a căzut în domeniul public. Ce ar face acest terț dacă
nu ar exista litera f? Rezonabil e să se gândească în felul următor : a
 căzut în domeniul public, ar putea să exploateze invenția dar îl costă
enorm dacă să apucă să o exploateze, n-o să poată să recupereze
costurile în scenariul în care titularul de brevet la un moment dat în
timpul pe care îl are la dispoziție conform art. 35 depune o cerere
admisă de reinstaurare a protecției, de revalidare a brevetului. Terțul
poate să folosească invenția în intervalul liber dar după aceea nu o mai
poate folosi, așa încât riscă să suporte niște costuri pe care să nu le
recupereze, deci nu e rezonabil, deci nu mai exploatează invenția ---
ceea ce nu e bine pentru societate în ansamblul său.
➢ Înseamnă că pe de o parte, e titularul de brevet care cel puțin există
indicii temeinice că nu exploatează cum trebuie invenția, dacă el nu a
exploatat-o nici măcar suficient încât să-și permită să plătească
anuitățile, pe de altă parte, nici terții care ar putea să o folosească nu se
încordează prea tare să o folosească pentru că ei ar sta să expire
eventual termenul de 6 luni care curge de la publicarea decăderii să vadă
dacă se revalidează sau nu brevetul și deci invenția rămâne în nelucrare.
➢ Lucrul de care societatea nu are cum să beneficieze. Dimpotrivă e o
pierdere pentru societate. Pentru acest motiv este instituit art. 33 alin. 1
lit. f; dacă observă publicarea decăderii (Z) poate să suporte acele
costuri necesare pentru încorporarea folosirii invenției în activitatea sa
pentru că și dacă s-ar revalida brevetul, el va putea în continuare și după
revalidare să folosească invenția la volumul existent la data publicării
revalidării. El ar fi deci terțul de bună-credință care folosește invenția în
perioada liberă, terț de bună-credință care se folosește de dreptul
personal de folosire ulterioară.
 ➢ Observăm un contrast între modul în care este articulată lit. f) și
formularea de la lit. b). Dacă ne lăsăm cuceriți de această diferență de
formulare am putea fi înclinați să spunem că din perspectiva
conținutului, dreptul personal de folosire anterioară acaparează toate
activitățile ce intră în sfera de monopol a titularului de brevet. Așa încât
dacă primul inventator, cel ce exploata invenția în regim de taină,
folosea produsul în care încorporată invenția, după obținerea brevetului
de către al doilea inventator, el poate în continuare să folosească
produsul ce încorporează invenția. Dacă fabrica produsul ce încorporează
invenția după obținerea brevetului de către inventatorul secund, primul
inventator poate să o fabrice în continuare ș.a.m.d.
➢ Orice activitate ce intră în sfera de monopol a titularului de brevet poate
să fie continuată și de către titularul dreptului subiectiv personal de
folosire anterioară. În contrast, am putea spune că dreptul de folosire
ulterioară se limitează strict la una dintre activitățile ce intră în sfera de
monopol a titularului de brevet și anume folosirea. Fabricarea, de pildă,
n-ar putea să intre în conținutul dreptului personal de folosire ulterioară.
Așa încât dacă terțul vede invenția în perioada liberă și se apucă să
fabrice produsele care încorporează invenția s-ar putea susține că după
revalidarea brevetului el nu mai poate deloc să fabrice invenția.
➢ „Folosirea”(produsului care încorporează invenția) din art. 31 L 64
înseamnă altceva, se aplică la altceva decât cuvântul „folosire” din art.
33 alin. 1 lit. f) L 64. Într-un loc se desemnează folosirea produsului ce
încorporează invenția, în celălalt loc se folosește expresia „folosirea
invenției” adică aplicarea ei, folosirea creației. Cum anume folosesc
invenția, cum exploatez invenția? În toate formele pe care le
reglementează art. 31 alin. 2 : exploatez invenția, folosesc invenția,
aplic invenția atunci când fabric produsul care încorporează invenția,
când îl folosesc, când îl ofer spre vânzare sau când îl vând etc. În toate
aceste circumstanțe, ceea ce fac este să aplic, să folosesc, să exploatez
invenția.
➢ De altfel, dacă ne uităm la art. 33 lit. b și f vom vedea că din perspectiva
dispoziției lor, ele sunt identice și dispoziția acestor este cea care
contribuie la definirea conținutului dreptului subiectiv de folosire
anterioară, respectiv ulterioară. Adică amândouă dacă ne uităm pe
undeva pe la mijloc au o precizare de acest tip : (b) „în acest caz invenția
poate fi folosită în continuare de acea persoană...”, (f)„ în acest caz, invenția
poate fi folosită în continuare de acea persoană...”. Deci când ne raportăm la
dispoziția celor 2 norme, nu la ipoteza celor 2 norme, formulările sunt
identice, se folosește invenția, se poate continua folosirea invenției.

g)exploatarea de către terţi a invenţiei sau a unei părţi a acesteia la a cărei protecţie
s-a renunţat.
 O primă jurisprudență recentă (ÎCCJ, 2021) spune că dreptul personal de
folosire ulterioară are în conținutul său doar prerogativa folosirii produsului ce
încorporează invenția. Adică în contrast cu ceea ce se petrece în cadrul dreptului
personal de folosire anterioară, unde titularul acestuia se poate bucura virtual de
oricare dintre prerogativele pe care le menționează art. 33 alin. 2, titularul
dreptului personal de folosire ulterioară a spus ÎCCJ într-o speță din 2021 se poate
bucura doar de folosirea produsului. Dacă el în perioada liberă a făcut altceva, nu
folosirea produsului, a făcut de pildă fabricare cu bună-credință, această conduită
nu poate fi continuată ulterior revalidării. Ce ar putea să justifice această
concepție a ÎCCJ : faptul că art. 33 alin. 1 lit.f) începe în felul următor : folosirea cu
bună-credință sau luarea măsurilor efective și serioase de folosire a invenției ..., dacă ne
uităm în paralel la lit. b) textul începe foarte diferit : efectuarea oricăruia dintre
actele prevăzute la art. 31 alin. (2). Deci dreptul personal de folosire anterioară are în
vedere toate prerogativele ce în mod uzual intră în componența dreptului
titularului de brevet, în timp ce dreptul personal de folosire ulterioară vizează doar
folosirea eventual a produsului care încorporează invenția sau a produsului rezultat
în urma utilizării procedeului brevetat.
DIACONIȚĂ : „nu cred că putem identifica o diferență faptică care să justifice o
diferență de tratament juridic între acela care în cursul perioadei libere aplică invenția prin
aceea că o folosește în propriul atelier și cel care aplică invenția în cursul perioadei libere
dar nu sub forma folosirii produsului, ci sub forma fabricării lui. Care e diferența
substanțială între cei doi indivizi? De ce unul ar trebui să fie avantajat în dauna titularului de
brevet iar altul nu? Dar mai important e neîntemeiat să fundamentăm răspunsul pe folosirea
cuvântului folosire din art. 33 alin. 1 lit. f) întrucât acest cuvânt folosire desemnează altceva;
folosirea de la lit. f) are în vedere invenția, invenția trebuie să fie folosită cu bună-credință în
cursul perioadei libere, iar art. 31 alin. 2 ne vorbește despre prerogativa printre altele a
folosirii produsului care încorporează invenția, nu e același lucru să folosești un produs care
încorporează o invenție și să folosești invenția. A folosi invenția înseamnă a o aplica, a o
exploata, folosirea invenției se poate face prin fabricarea produsului care încorporează
invenția, prin folosirea produsului care încorporează invenția, de altfel prin toate modurile pe
care le descrie art. 31 alin. 2 lit. a și b, oricare dintre acestea constituie o folosire, o aplicare,
o exploatare a invenției. Sub acest aspect, art. 33 alin. 1 lit. f), dreptul personal de folosire
ulterioară, vizează folosirea invenției, deci toate prerogativele pe care le menționează art. 31
+ între lit.b și lit. f a art. 33 alin. 1 nu există o diferență decât sub aspectul ipotezei lor, dar e
o ipoteză de ordin semantic în ceea ce privește dispoziția celor două norme iar dispoziția este
cea care conferă conținut dreptului personal de folosire anterioară, respectiv ulterioară.” ►
deci dispozițiile celor două norme sunt identice dar conținutul celor două drepturi, din această
perspectivă, n-are cum să varieze. Sub acest aspect, Diaconiță nu e de acord cu jurisprudența
recentă a ÎCCJ.

Deci concluzia este că și dreptul personal de folosire ulterioară așa ca acela de folosire
anterioară poate conferi titularului său oricare dintre prerogativele listate în art. 31 alin. 2.
 O altă jurisprudență a ÎCCJ privește momentul de început a perioadei libere. Dreptul
personal de folosire ulterioară implică folosirea cu bună-credință în cursul unui anumit
interval de către un terț a invenției. După revalidarea brevetului, acel terț se va bucura de un
drept de a exploata invenția într-un oarecare volum existent la data revalidării.

Când anume începe această perioadă liberă în cursul căreia trebuie să fie desfășurate
activitățile de terț, activități care îi amorsează lui posibilitatea ca ulterior revalidării să se
bucure de un drept personal de folosire ulterioară?
→ Opțiunea nr. 1 : perioada liberă începe în momentul decăderii efective a
titularului de brevet din drepturile sale (în momentul în care intervine scadența
de plată a anuităților, scadență care nu este onorată). De aici încolo începe
perioada liberă, de aici încolo invenția cade în domeniul public.
→ Opțiunea nr. 2 : perioada liberă începe abia de la publicarea mențiunii decăderii
titularului protecției.
ÎCCJ a considerat că perioada liberă începe să curgă din momentul decăderii efective.
o particularitate interesantă este că publicarea decăderii, „din motive care îmi scapă”, nu are
loc foarte rapid, are loc uneori și la ceva ani distanță față de momentul decăderii efective.

Deci există un titular de brevet care nu-și mai plătește anuitățile și în privința căruia
totuși în registrele publice apare că el e protejat. Terțul care știe totuși eventual că a operat
decăderea ar putea să înceapă să folosească invenția titularului sperând că se va bucura în
felul acesta de un drept personal de folosință ulterioară?

DIACONIȚĂ : „cred că ÎCCJ a considerat corect că intervalul liber începe la

momentul decăderii efective pentru că formalitățile de publicitate pot avea 3 funcții : de
informare, de opozabilitate și funcții care să condiționeze întreaga eficacitate a operațiunii
supuse publicității. Dacă nu se precizează nimic sub acest aspect, dacă nu este clară funcția
pe care o îndeplinește respectiva formalitate de publicitate, atunci ea ar trebui să aibă un rol
de simplă informare, n-ar trebui să se considere că ea condiționează în vreun fel eficacitatea
actului, faptului supus publicității nici măcar când vine vorba de relația cu terții. Are un rol
de simplă informare deci această publicare a decăderii. De altfel, această soluție a ÎCCJ
poate fi justificată și de o interpretare sistematică a textelor; pe de o parte lit. f) a art. 33 ne
spune că intervalul în care terții pot folosi cu bună-credință astfel încât să-și amorseze
posibilitatea de a folosi și ulterior după revalidare invenția, deci intervalul acesta este situat
între decădere – care este momentul de început al intervalului, iar dacă legiuitorul a vrut să
lege un efect juridic de publicarea acestei decăderi a făcut-o într-un mod expres la art. 35,
termenul de 6 luni pe care îl are la dispoziție titularul de brevet care vrea să obțină
revalidarea plătind taxele pe care nu le-a achitat la scadența lor în prezența unor motive
justificate, acest termen de 6 luni începe de la data publicării decăderii. ►Deci unde a vrut
legiuitorul să confere o relevanță distinctă publicării decăderii și nu decăderii efective a
făcut-o în mod expres din interpretarea sistematică ar rezulta că decăderea relevantă pentru
scopul determinării începutului intervalului liber, decăderea este suficientă, nefiind necesar
să fie însoțită de publicitate.
LIMITELE REGLEMENATATE DE ART. 43 L 64/91 (licențe obligatorii)
(1)La cererea oricărei persoane interesate Tribunalul Bucureşti poate acorda o licenţă
obligatorie la expirarea unui termen de 4 ani de la data de depozit a cererii de brevet sau a
unui termen de 3 ani de la acordarea brevetului, socotindu-se termenul care expiră cel mai
târziu.
(2)Prevederile alin. (1) se aplică numai dacă invenţia nu a fost aplicată sau a fost
insuficient aplicată pe teritoriul României, iar titularul brevetului nu poate să îşi justifice
inacţiunea şi dacă nu s-a ajuns la o înţelegere cu acesta privind condiţiile şi modalităţile
comerciale de aplicare a invenţiei.
(3)Tribunalul Bucureşti va autoriza licenţa obligatorie dacă va aprecia, pe baza
circumstanţelor date, că, deşi persoana interesată a depus toate eforturile, nu s-a ajuns la o
înţelegere într-un termen rezonabil.
(4)În afara situaţiilor prevăzute la alin. (2), o licenţă obligatorie poate fi autorizată
de Tribunalul Bucureşti:
a)în situaţii de urgenţă naţională;
b)în alte situaţii de extremă urgenţă;
c)în situaţii de utilizare publică, în scopuri necomerciale.
(5)Acordarea licenţei obligatorii pentru unul dintre motivele prevăzute la alin. (4) nu
impune îndeplinirea condiţiilor menţionate la alin. (2). Totuşi beneficiarul licenţei va înştiinţa
solicitantul sau titularul brevetului despre autorizarea dată de instanţă, în cel mai scurt timp.
(6)În situaţii de utilizare publică în scopuri necomerciale, Guvernul sau terţii
autorizaţi de acesta, atunci când cunosc sau au motive demonstrabile de a cunoaşte dacă un
brevet de invenţie valid este sau va fi utilizat de Guvern, respectiv de terţi, vor anunţa
titularul brevetului despre utilizarea acestuia, într-un timp rezonabil.
(7)În cazurile în care un brevet nu poate fi exploatat fără să aducă atingere
drepturilor conferite de un alt brevet, acordat pentru o cerere de brevet a cărei dată de
depozit naţional reglementar este anterioară, o licenţă obligatorie pentru exploatarea
brevetului ulterior va putea fi autorizată numai dacă sunt îndeplinite, cumulativ,
următoarele condiţii suplimentare:
a)invenţia revendicată în brevetul ulterior presupune un progres tehnologic important,
de interes economic substanţial în raport cu invenţia revendicată în brevetul anterior;
b)titularul brevetului anterior are dreptul la o licenţă reciprocă, în condiţii rezonabile
pentru utilizarea invenţiei revendicate în brevetul ulterior;
c)utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este netransmisibilă, cu excepţia
cazului în care este transmis şi brevetul ulterior.

Art. 43 L 63 instituie trei categorii de licențe obligatorii:

1. Licența obligatorie pentru neexploatare;
2. Licența obligatorie pentru situații excepționale;
3. Licența de dependență.

1. LICENȚA PENTRU NEEXPLOATARE (primele trei alineate ale art. 43 L 64/91)

 Alin. 1 – pare că această licență obligatorie dacă am citit doar acest alineat este
consecința expirării unui termen, dar este o aparență falsă; rațiunea pentru care această licență
se acordă decurge abia din alin. 2 al art. 43.

Scenariul este acela în care avem un titular de brevet, acesta după ce obține brevetul
rămâne cu el în sertar, nu-l folosește și cu ocazia asta nu satisface exigențele economiei
naționale – asta înseamnă că nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul RO,
înseamnă că n-a fost într-atât de aplicată încât să conducă la aprovizionarea pieții. Rațiunea
licențelor obligatorii care decurge din art. 44 alin. 3 este tocmai aceea de a aproviziona piața.
Deci dacă nu face asta titularul de brevet se expune la riscul ca un terț interesat să
poată să obțină abilitarea de a aplica și el invenția brevetată.

Trebuie întrunite câteva condiții pentru obținerea unor asemenea licențe în dauna
titularului de brevet:

I. Art. 43 alin. 1 : e nevoie să treacă un termen și deja apare primul mister; art. 43
alin. 1 ne spune că e nevoie să treacă ori 4 ani de la data de depozit ori 3 ani de
la acordarea brevetului, în funcție de care dintre cele două termene expire mai
târziu. Deci termenul va fi ales de așa natură încât să-l avantajăm pe titularul
brevetului – el are la dispoziție o perioadă mai lungă de inactivitate astfel încât să
blocheze posibilitatea acordării unei licențe obligatorii.

Ce se întâmplă în cazul în care inactivitatea titularului de brevet nu este situată în

partea de început a cursului termenului în care brevetul este funcțional, este în vigoare, ci
dimpotrivă, titularul de brevet după ce obține brevetul, chiar și înainte de acest moment aplică
invenția, aprovizionează piața, trec vreo 10 ani de la acordarea brevetului și după aceea n-o
mai folosește deloc, nu mai aprovizionează piața deși piața ar avea nevoie de respectiva
invenție? S-ar putea acorda o licență pentru neexploatare în acest caz?

► Da, dar asta presupune cu necesitate să nu considerăm licența obligatorie pentru

neexploatare o licență cu funcție de sancțiune, ci să considerăm că societatea are de optat între
două categorii de interese : pe de o parte, interesul titularului de brevet de a se bucura de un
monopol pe care se pare că nu prea îl exploatează și de cealaltă parte, societatea are în vedere
interesul indivizilor ce o compun de a vedea piața bine aprovizionată.

Acest interes al societății în ansamblul său de a-și vedea piața bine aprovizionată
există în toate scenariile în care o invenție ce face obiectul unui brevet nu este exploatată
suficient de titularul său. Și atunci când exploatarea este situată la începutul perioadei
brevetului și atunci când este situată mai târziu, așa încât pentru identitate de rațiune ar trebui
să se poată acorda brevetul și dacă inactivitatea e către finalul ființei brevetului, iar termenul
de inactivitate în acest caz se consideră că trebuie să fie cel de 4 ani, e cel care îl favorizează
cel mai tare pe titularul de brevet, și se va calcula regresiv de la momentul depunerii cererii de
obținere a licenței obligatorii înspre trecut.
 II. Art. 43 alin. 1 – licența obligatorie poate să fie acordată de către Tribunalul
București la cererea oricărei persoane interesate. Interesul este o cerință de
drept comun aplicabilă acțiunii civile. Oare nu vrea să facă altceva art. 43 decât să
reia și în această materie că se aplică și aici cerința interesului? Nu, această
caracteristică a persoanei care poate să obțină licența obligatorie desemnează de
fapt abilitatea acestei persoane de a exploata ea invenția. Rezultă deci și dintr-o
interpretare sistematică laolaltă cu textele de procedură civilă care instituie cerința
interesului, precum și dintr-o interpretare sistematică a art. 43 alin. 1 cu art. 44 alin
3, text care ne spune că licențele obligatorii pot fi autorizate pentru aprovizionarea
pieței. De ce să îi dau o licență obligatorie unuia care nu dovedește că el însuși
poate aproviziona piața?

III. Titularul protecției, titularul brevetului, să nu-și poată justifica inacțiunea,

lucru care de pildă are loc atunci când neexploatarea invenției s-a petrecut întrucât
nu a primit titularul de brevet o aprobare de punere pe piață a produselor ce
încorporează invenția. Nu îi poate fi imputată inacțiunea, nu merită deci sacrificat
de dragul interesului mai larg al publicului de a-și vedea piața aprovizionată.

IV. O cerință care se aplică în principiu tuturor licențelor obligatorii este aceea ca
solicitantul (reclamantul care ar tinde la acordarea unei licențe obligatorii) să
dovedească că a purtat tratative și a încercat cu bună-credință să se înțeleagă
cu titularul protecției în vederea obținerii unei piețe voluntare de drept
comun, firește încercare care a eșuat.

2. LICENȚA OBLIGATORIE PENTRU SITUAȚII EXCEPȚIONALE (art. 43 alin.

4 L 64/91)
Situații excepționale :

- Situații de urgență națională;

- În alte situații de extremă urgență;
- În situații de utilizare publică, în scopuri necomerciale.
Acestor licențe obligatorii nu se aplică cerința să fi trecut un anumit termen de
neutilizare a invenției de către titularul protecției.

Rămâne însă aplicabilă cel puțin de principiu să se dovedească că s-a încercat

obținerea unei licențe voluntare din partea titularului de protecție. De principiu, nu e un text
care să spună „în această privință în legătură cu licențele obligatorii pe care le instituie alin.4
nu se aplică această cerință”. Însă, și dacă judecăm din punct de vedere teleologic dar și dacă
ne uităm la o dispoziție din Regulament, art. 82 alin. 2, vom vedea că această cerință a
tratativelor purtate anterior între doritorul licenței obligatorii și titularul protecție nu se va
pretinde pentru lit. a și b de la alin. 4 ( În situații de urgență națională sau în alte situații de
extremă urgență, în vederea acordării unei licențe obligatorii nu este necesar ca persoana
interesată care solicită instituirea licenței obligatorii să facă dovada faptului că s-a încercat
obținerea unei licențe contractuale) .

3. LICENȚA DE DEPENDENȚĂ
Apare într-un caz ce presupune un duet de brevete : un brevet dat pentru o invenție
numită principală și un alt brevet subsecvent obținut de altcineva pentru o invenție ce o
perfecționează pe prima. Amândouă invenții sunt brevetabile, amândouă invenții formează
prin ipoteză obiectul unor brevete valabile (în contextul cerinței noutății că e posibil ca altă
persoană față de titularul brevetului inițial să găsească o perfecționare, un procedeu de
optimizare a produsului deja încorporat în brevet anterior, e posibil să se breveteze o
procedură de utilizare a unui produs care extinde piața acestuia, îi conferă o nouă utilitate
practică – deci vom fi în prezența a două brevete cu o oarecare legătură între ele în sensul în
care exploatarea brevetului nr. 2 presupune cu necesitate și exploatarea brevetului nr. 1.

Dacă brevetul nr. 2, acela dat pentru invenția de perfecționare, privește o soluție de
optimizare a soluției cuprinse în brevetul nr. 1, prin ipoteză optimizarea soluției nu se poate
exploata decât exploatându-se în același timp și brevetul nr. 1. În acest caz particular, dacă
sunt întrunite condițiile de la lit. a, c din alin. 7 al art. 43, tot Tribunalul București poate
acorda o licență în favoarea titularului brevetului subsecvent (titularului brevetului se privește
invenția de perfecționare), licență care se cheamă în doctrină de dependență.

Licența de dependență se poate acorda (dacă n-au reușit tratativele de obținerea unei
licențe) dacă invenția de perfecționare – art. 7 lit. a – presupune un progres tehnologic
important, de interes economic substanțial în raport cu invenția revendicată în brevetul
anterior (adică invenția perfecționată) și în schimb titularul brevetului inițial (brevetului dat
pentru invenția ce a fost perfecționată) se va bucura și el de o licență de exploatare a invenției
de perfecționare (a invenției ce formează obiectul brevetului subsecvent) iar această licență se
numește licență reciprocă.

Din modul în care este edictat art. 43 ar rezulta că dintre cele două, licența obligatorie /
regimul licenței obligatorii îl primește doar licența de dependență, adică doar licența ce va
funcționa în beneficiul titularului subsecvent, brevetului dat pentru perfecționare.

O particularitate a regimului licențelor obligatorii în general este că ele nu sunt

transmisibile decât împreună cu partea din întreprindere sau cu fondul de comerț care
beneficiază de această utilizare (art. 45 L 64). Deci există anumite rigori în legătură cu
înstrăinarea acestor licențe, rigori care diferă față de dreptul comun al licențelor.

În privința licenței de dependență (licența de care se bucură titularul brevetului

subsecvent, brevetului care poartă asupra licenței de perfecționare) există o regulă și mai
specială. Aceasta este netransmisibilă cu excepția cazului în care e transmis și brevetul
ulterior. Deci licența de dependență formează un pachet în patrimoniul titularului brevetului
ce poartă asupra invenției de perfecționare, pachet ce nu poate să fie înstrăinat decât ca un
ansamblu – regulă particulară aplicabilă acestei specii particulare de licențe obligatorii, și
anume licența de dependență.
 Mai larg, licențele obligatorii pot fi înstrăinate în condițiile art. 45 doar cu partea de
întreprindere sau cu fondul de comerț care beneficiază de această utilizare, iar dreptul comun
al licențelor de la care aceste două regimuri derogă este de fapt dreptul comun al locațiunii ce
poartă asupra bunurilor mobile. Licența de drept comun oneroasă (așa cum sunt toate licențele
obligatorii) nu este altceva decât o specie de locațiune, iar locațiune așa cum poartă asupra
bunurilor mobile (art. 1805 teza finală NCC) nu poate forma obiectul unei sublocațiuni decât
în prezența acordului locatarului – a fortiori rezultă că ele nu pot forma obiectul unor
sublocațiuni. Aplicată această regulă în materia brevetelor de invenție rezultă că de principiu
licențele nu pot forma obiectul unor sublicențe și nici obiectul unor cesiuni de licențe decât în
prezența acordului licențiatorului.

Licențele obligatorii se acordă doar de către Tribunalul București, există o competență

exclusivă și excepțională în această privință și în toate cazurile sunt limitate în timp, prin
ipoteză, pentru că temporale sunt și drepturile care decurg din brevet, dar sunt limitate în
timp și în același timp sunt și oneroase și limitate sub aspectul exclusivității de care se
bucură titularul acestor licențe – ele sunt neexclusive – și eventual sunt limitate și sub
aspectul întinderilor (e posibil ca Tribunalul București să acorde o licență obligatorie doar
pentru fabricarea unor produse ce încorporează invenția brevetată sau doar pentru folosirea).

Faptul că licențele obligatorii sunt neexclusive înseamnă că titularul de brevet nu e

împiedicat să acorde după ce a suferit acordarea unei licențe obligatorii, nu e împiedicat să
acorde la rândul lui niște licențe voluntare, să încheie contracte de licență cu terții.

Art. 42 L 64 – TRANSMITEREA DREPTURILOR

(1)Dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului şi drepturile ce decurg din brevet

pot fi transmise în tot sau în parte.

(2)Transmiterea se poate face prin cesiune sau prin licenţă, exclusivă sau neexclusivă,
sau prin succesiune legală ori testamentară.

(3)Transmiterea produce efecte faţă de terţi numai începând cu data publicării în

Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii transmiterii înregistrate la OSIM.

Transmisiunea reglementată este de două feluri : CESIUNE și LICENȚĂ.

Dreptul la brevet și drepturile la acordarea brevetului, drepturile ce decurg din brevet,

toate aceste formează, în principiu, dreptul de exploatare a invenției cu exclusivitate,
desemnează acel drept pe care îl reglementează art. 31. Acest drept poate forma obiectul unei
cesiuni sau al unei licențe.

CONTRACTUL DE CESIUNE DE BREVET nu este nimic altceva decât un

contract translativ (ca natură), un contract care presupune înstrăinarea dreptului acestuia de
exploatare exclusivă de la titularul inițial la un titular subsecvent numit cesionar.
 Transmiterea aceasta poate să fie ocazionată de tot soiul de operațiuni juridice, de tot
soiul de contracte; e posibil să fie făcută transmisiunea cu titlu gratuit sau cu titlu oneros și în
funcție de modul în care se articulează efectele juridice proiectate de către părți în cadrul
acestor contracte, natura juridică a cesiunilor o să varieze. E posibil să fim în fața unei cesiuni
de brevet cu natura juridică a unei donații dacă înstrăinarea se face gratuit, ocazie cu care, de
principiu, regimul juridic specific donațiilor o să fie incident aici – forma autentică a
donațiilor se aplică, în principiu, unor asemenea cesiuni de brevet. Înstrăinarea drepturilor
care decurg din brevet poate să fie consecința unui contract de întreținere – ar fi capitalul
înstrăinat de cel care s-ar bucura ulterior de întreținere sau ar putea să fie ocazionat de un
contract de rentă viageră, ar putea să fie ocazionat de un contract de schimb, dar, de regulă,
cesiune de brevet când este consecința unui contract, cesiunea de brevet este o specie de
vânzare.

Cesiunea sub aspectul valabilității sale nu trebuie să îmbrace o anumită formă.

Ce se întâmplă când se cedează un brevet de invenție nevalabil, de pildă acordat

pentru o invenție nouă sau care nu a presupus un pas inventiv?
→ Este o treabă controversată.
→ Sunt lipsite de obiect obligațiile caracteristice cedentului (obligația de a da, obligația
de a preda – cum să dai ceva ce nu există, cum să predai ceva ce nu există).
Deficiențele care se izolează la nivelul obiectului obligației conduc la nulitatea
absolută a brevetului. --- DIACONIȚĂ : nu cred că este soluția corectă. Cred că în
asemenea cazuri am putea cel mult discuta despre o nulitate relativă ce ar putea să fie
inițiată, obținută de către cesionar pentru lipsa cauzei. Cu alte cuvinte, un asemenea
contract poate produce efecte, iar stăpânul eficacității unei asemenea contract este
cesionarul. Aspectele, deficiențele obiectului care conduc la nulitatea absolută sunt
lipsa caracterului determinat sau determinabil al obiectului și caracterul ilicit al
obiectului – inexistența nu este menționată ca atare între deficiențele care conduc la
nulitatea absolută. La regimul cesiunii de creanță la art. 1585 alin. 2 NCC o să vedem
că formează obiectul obligației de garanție a cedentului față de cesionar existența
creanței la momentul cesiunii – dacă se va dovedi că cedentul a înstrăinat
cesionarului o creanță inexistentă, de pildă una rezultată dintr-un contract nul,
această conduită constituie o neexecutare a obligației cedentului de garanție, o
neexecutare pe care cesionarul se poate întemeia și poate obține despăgubiri pe temei
contractual. Or o asemenea consecință nu s-ar putea produce dacă am reține că
inexistența creanței cedate – în cazul nostru, schimbând ceea ce trebuie schimbat,
inexistența brevetului – ar avea consecința nulității absolute. Deci existența sau
inexistența drepturilor care decurg din brevet pot servi drept motiv de nulitate relativă
ce poate fi inițiată de către cesionar și în orice caz dacă acesta nu dorește să se
prevaleze de motivul de nulitate relativă, același lucru – inexistența drepturilor
decurgând din brevet – constituie din perspectiva cedentului o neexecutare a unei
obligații de garanție ce-i incumbă pe temeiul contractului, neexecutare de care se
poate folosi ulterior cesionarul, pe care o poate sancționa cesionarul.
Efectele contractului de cesiune de brevet
În urma cesiunii are loc un transfer al drepturilor ce decurg din brevet de la cedent la
cesionar (ceea ce diferențiază cesiunea de licență). Transferul, cel puțin între părți, se produce
solo consensu, iar față de părți – art. 42 alin. 3 L 64 – același transfer se produce numai
începând cu data publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

Ipoteză : între momentul cesiunii și momentul publicării cesiunii au loc acte de

contrafacere săvârșite de terți. Cine va avea calitate procesuală pentru inițierea acțiunii în
contrafacere, pentru obținerea eventualelor despăgubiri care decurg din acele acte de
contrafacere? Cedentul sau cesionarul?
→ Dacă am privi rigid art. 42 alin.3 am ajunge la concluzia că cedentul conservă
această calitate de a acționa contra terțului contrafăcător, obține eventuale
despăgubiri dar pentru că între părțile sale cesiunea produce efecte între cedent și
cesionar din chiar momentul încheierii sale, ar trebui să ajungem la concluzia că
cedentul după ce obține aceste despăgubiri trebuie să le predea cesionarului pentru
că el e cel îndreptățit la ele.
→ Dincolo de împrejurare că e o soluție destul de complicat de instrumentat,
DIACONIȚĂ crede că e o soluție care se îndepărtează de la rațiunea teleologică a
formalității de publicitate pe care o instituie art. 42 alin. 3.
→ Art. 42 alin.3 : Transmiterea produce efecte faţă de terţi numai începând cu data
publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii transmiterii
înregistrate la OSIM. (față de terți)
→ Dar în categoria terților putem izola două tipuri de indivizi : pe de o parte, avem în
vedere dobânditorii subsecvenți de drepturi cu privire la brevet – față de aceștia
cesiunea firește că produce efecte doar din momentul publicării (ipoteză : titularul
de brevet înstrăinează către două persoane unul și același brevet; primul cesionar
nu își realizează formațiunile de publicitate pe care le reglementează art. 42 alin. 3,
dar al doilea da. Din art 42 alin. 3 rezultă că o să fie preferat cel ce a redat
formalitățile, că drepturile primului cesionar nu vor putea fi opuse celui ce-al
doilea cesionar).
→ Aici putem identifica o rațiune de protecție a terților care s-o manifeste art. 42 alin.
3, dar o altă categorie de terți la care ne putem gândi sunt cei care încalcă
drepturile care decurg din drept, cei care nu dobândesc prin acte cu titlu particular
drepturi care decurg din brevet, ci pur și simplu în fapt folosesc produsul care
încorporează invenția sau fabrică produsul care încorporează invenția.
→ Și față de aceștia ar trebuie ca opozabilitatea cesiunii să fie condiționată de
parcurgerea formalităților din alin. 3 ? DIACONIȚĂ : cred că răspunsul e negativ.
Care este conduita la care sunt ei ținuți independent de procesiune? Câtă vreme s-
a publicat un brevet ei știu / trebuie să știe măcar că nu au voie să exploateze
invenția. Nu contează că invenția e a lui X sau a lui Y. conduita lor necesară e
aceeași, nu trebuie să încalce. E același tip de explicație pentru care când mergeți
pe stradă știți că nu aveți voie să săriți gardul în curțile oamenilor – interdicția nu
este aceea de nu sări în gardul curților oamenilor decât dacă știți cine este
 proprietarul de acolo; nu contează dacă știți, dacă nu știți, știți că nu aveți voie să
săriți gardul, vă imaginați că aparține cuiva această curte. Așa cum nu trebuie să
săriți gardurile în curțile oamenilor, când vine vorba de bunuri corporale, așa cum
și terții care contrafac știu că nu trebuie să contrafacă independent de cine este
titularul protecției. Ei vor fi sancționați pentru actele de contrafacere de acela
care se va dovedi adevăratul titular al protecției și ulterior cesiunii este
cesionarul.
→ Decurge această soluție din caracterul excepțional al formalităților de publicitate
care condiționează în vreun fel eficacitatea actelor juridice. De principiu, actele
juridice, faptele juridice, drepturile, toate acestea se bucură de opozabilitate
necondiționată. Asta înseamnă că ele există în realitatea terților, terții trebuie să se
abțină de la orice conduită care ar leza respectivele drepturi.
→ În mod excepțional, există formalități de publicitate care condiționează unele
dintre ele în întregime eficacitatea unui act sau fapt, așa cum se întâmplă în cazul
publicității imobiliare cu efect constitutiv sau există formațiuni de publicitate care
condiționează doar în parte eficacitatea unor acte sau fapte – în partea care îi
privește pe terți. Sunt anumite formalități de publicitate care condiționează
opozabilitatea.
→ Formalitățile de publicitate care condiționează eficacitatea în ansamblul său sau
doar opozabilitatea unor operațiuni sunt excepționale, sunt de strică interpretare
și se aplică doar în rațiunile lor teleologice.
→ Formalitatea pe care o descrie art. 43 alin. 3 îi protejează pe cesionarii subsecvenți
de drepturi care decurg din brevet, în sensul în care ei se uită în BOPI și văd dacă e
să cumpere de la adevăratul titular; dacă apare cocontractantul înseamnă că mă pot
întemeia pe acea mențiune, altfel drepturile care decurg din brevet sunt unele
oculte. Deci acești subdobânditori ar merita să fie protejați de formalitatea de
publicitate.
→ Cei care contrafac însă nu există nicio rațiune pentru care să fie necesar să fie
protejați printr-o formalitate de publicitate.
→ După cesiune, cel îndreptățit să acționeze în contrafacere independent de realizarea
publicității cesiunii este cesionarul.

Ce se întâmplă cu dreptul de a acționa în contrafacere pentru actele săvârșite anterior

cesiunii?
• DIACONIȚĂ : cred că este oarecum intuitiv că acest drept rămâne la cedent, el
nu este înstrăinat cesionarului, dar poate fi înstrăinat dacă există o clauză în acest
sens în contract. Dar principiul este acela că până în momentul cesiunii titularul
protecției era cedentul, el ar fi fost îndreptățit eventual să culeagă fructele civile
care ar fi decurs din acordarea de licențe terților care ar fi vrut să exploateze
legitim invenția protejată prin brevet.
• Dacă acești terți n-au urmat calea legitimă, firească a obținerii unei licențe, a unui
acord din partea titularului, ci au aplicat pur și simplu invenția fără niciun acord, ei
trebuie să plătească despăgubiri și păgubit este acela care a fost văduvit de
posibilitatea de a obține fructele exploatării invenției sale – cedentul.
 • În scenariul în care actele de contrafacere au loc după realizarea formalităților de
publicitate, soluția, în acest caz particular, este îndreptățirea obținerii măsurilor –
interzicerea contrafacerii, obținerea despăgubirilor – o are cesionarul.
• Deci, până la momentul cesiunii, independent de formalitatea de publicitate, pentru
actele de contrafacere e îndreptățit să acționeze cedentul, după cesiune,
independent de realizarea formalităților de publicitate, e îndreptățit să acționeze
cesionarul.

PARTICULARITĂȚI SUB ASPECTUL PREDĂRII (OBLIGAȚIA DE

PREDARE CE INCUMBĂ CEDENTULUI)
De regulă, invențiile nu se exploatează foarte facil. Ele presupun o suită de informații,
de schițe, de desene, care decurg din experiența celui care a aplicat îndelung soluția brevetată.
Unele conduc la o exploatare mai eficientă, altele mia puțin eficientă a invenției, altele pur și
simplu la o exploatare mediană.

Cedentul când transmite cesionarului drepturile care decurg din brevet se consideră că
trebuie să transmită și acele informații, schițe, în general elemente know-how care sunt
necesare pentru exploatarea invenției la un nivel median. Deci cedentul trebuie să transmită
acele informații în absența cărora invenția nu poate să fie exploatată, și suplimentar trebuie să
le transmită și pe toate acele care conduc la o exploatare mediană a invenției; cu alte cuvinte
rămân pe dinafară ca să formeze obiectul unor negocieri subsecvente eventual acele informații
secrete, schițe, desene care ar putea să conducă la o exploatare optimă a invenției pe care o
deține deja cedentul și pe care le poate comunica eventual pe cale separată cesionarului.

OBLIGAȚIA CEDENTULUI DE GARANȚIE

Vânzătorul datorează o garanție contra evicțiunii provenite din fapta proprie și
datorează de asemenea față de cumpărător o garanție contra evicțiunii provenite din fapta unui
terț.

Sub aspectul garanției contra evicțiunii provenite din fapta proprie, în materia
cesiunii de brevet această obligație înseamnă că după cesiune, cedentul trebuie să nu mai
folosească invenția.

Ce ne facem dacă acest cedent are un oarecare stoc de marfă rămasă nevândută? O
poate sau nu comercializa ulterior? E o treabă disputată în doctrină dar răspunsul e că nu pot
fi exploatate pentru că fabricarea produsului care încorporează invenția ce s-a petrecut
anterior cesiunii e o conduită legitimă din partea cedentului – el era titularul protecției, el
putea să fabrice. Fabricarea e un mod de exploatare a invenției, comercializarea respectivelor
produse este un alt mod. Dacă nu și-a rezervat prin contract posibilitatea de a exploata
invenția măcar sub aspectul înstrăinării stocului rămas, atunci acel stoc nu poate fi
comercializat de către cedent fără ca aceasta să constituie o încălcare a obligației de garanție a
evicțiunii provenite din fapta proprie.
 Sub aspectul garanției contra evicțiunii provenite din fapta unui terț, cedentul,
care înainte de cesiune, a consimțit o licență în favoarea unui terț și după ce consimte această
licență înstrăinează brevetul. Ca să se poată produce o evicțiune prin intermediul faptei
terțului licențiat e nevoie ca această licență să fie, întâi de toate, făcută opozabilă cesionarului,
conform art. 42 alin. 3 L 64. După cesiune, cesionarul observă că mai e cineva care
exploatează în baza unei licențe invenția pe care cesionarul credea că o poate exploata cu
exclusivitate. Pe de o parte, licența este opozabilă, deci am putea spune că ea ar fi cunoscută
sau cel puțin ar fi trebuit să fie cunoscută la momentul cesiunii de către cesionar, pe de altă
parte, cedentul nu a spus nimic la momentul contractării de existența acestei licențe. Ea este
opozabilă, prin ipoteză formează obiectul publicării în BOPI dar nu a fost comunicată ca atare
de către vânzător cumpărătorului. Ar trebui să reținem în aceste scenarii că se poate angaja
răspunderea vânzătorului pentru evicțiune – art. 1695 NCC, Garanţia este datorată împotriva
evicţiunii ce rezultă din pretenţiile unui terţ numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept
născut anterior datei vânzării şi care nu a fost adus la cunoştinţa cumpărătorului până la
acea dată.

Deci ca să nu răspundă pentru evicțiune consumată provenite din fapta unui terț nu e
suficient ca vânzătorul să arate că cocontractantul a cunoscut / ar fi trebuit să cunoască
existența cauzei evicțiunii, ci suplimentar ar trebui să dovedească că i-a adus la cunoștință el
existența acelei cauze de evicțiune.

Cu alte cuvinte, dacă nu se regăsește o astfel de mențiune în cuprinsul contractului de

cesiune (și în general, de vânzare) chiar dacă cumpărătorul cunoaște existența acestei
evicțiuni, el a contractat în speranța că ea nu se va manifesta și în credința legitimă că va fi
despăgubit de către vânzător (cedent) dacă ea se produce. Dacă vrea să scape de o asemenea
sarcină, vânzătorul (cedentul) trebuie să comunice cumpărătorului (cesionarului) existența
cauzei de evicțiune.

Dacă se dovedește că brevetul înstrăinat nu este valabil, aceasta antrenează sancțiuni

în ceea ce-l privește pe cedent, sancțiuni consecutive neexecutării obligației lui de a garanta
contra viciilor juridice ale bunului vândut.

LICENȚA de fapt nu e o transmisiune propriu-zisă, este un contract prin intermediul

căruia se constituie în favoarea licențiatului unui terț față de titularul de brevet posibilitatea să
utilizeze, să exploateze, invenția. E un contract constitutiv acesta, e un contract care dacă este
oneros e o specie de locațiune – e un contract prin care de fapt titularul brevetului se obligă să
asigure folosirea licenței de către un terț, numai că, contractul acesta de licență de brevet când
este cu titlu oneros prezintă ceva particularități față de dreptul comun al locațiunii așa cum o
găsim în dreptul civil, particularități care decurg din caracterul incorporal al bunului ce
formează obiectul licenței și din ubicuitate.

Faptul că obiectul protecției prin brevet se caracterizează prin ubicuitatea sub aspectul
folosinței înseamnă că titularul brevetului poate să acorde cel puțin de principiu mai multe
licențe și toți licențiații se pot bucura de exploatarea acelei invenții fără să se incomodeze
unul pe altul.

Cu alte cuvinte, o formă de licență de brevet este licența neexclusivă – licența în baza
căreia licențiatul poate exploata invenția, dar în același timp, în urma unei asemenea licențe
titularul brevetului – licențiatorul – își conservă posibilitatea de a aplica el însuși în continuare
invenția și de acorda licențe altora, tot neexclusive.

Licența exclusivă se caracterizează prin aceea că în urma ei licențiatorul nu reține

pentru sine posibilitatea de a acorda și altora licențe; în același timp, în lipsă de stipulație
contrară, el poate folosi în continuare invenția.

Dacă renunță și la această posibilitate prin încheierea unui contract de licență atunci
acea licență se va numi licență exclusivă absolută.

Aceleași precizări făcute în contextul contractului de cesiune rămân valabile și la

locațiune, în sensul că nu e o necesitate ca licența să aibă natura juridică a unei locațiuni.
Dacă, de exemplu, licența a fost acordată cu titlu gratuit atunci dreptul comun aplicabil în
materie se consideră că e acela al comodatului – contractul de comodat este un contract real
ce implică remiterea bunului, iar invenția este un bun incorporal ce nu poate fi atins deci nu
prea ne imaginăm cum anume poate să fie predat, dar în același timp, predarea în asemenea
cazuri se poate realiza și prin predarea posibilității efective a licențiatului de aplica invenția în
propriul său profit.

+++ DE COMPLETAT CU CE ÎNCARCĂ PE CLASSROOM

 SEMNELE. MARCA

De ce s-ar preocupa legiuitorul despre semnele folosite în activitatea comercială?

→ Pentru un motiv ce ține de modul în care ne articulăm noi deciziile, inclusiv deciziile de a
cumpăra un produs, de a beneficia de un serviciu.
De regulă, vrem atunci când decidem să decidem în baza unor criterii raționale, de
principiu am vrea noi, dar multe dintre ele sunt și emoționale – în orice caz trebuie să fie
palpabile, trebuie să vedem în realitatea obiectivă ceva astfel încât să ne informeze decizia și
să ne mobileze decizia de a cumpăra produsul X și nu Y.

De regulă, principalul criteriu pe care îl folosim (sau pe care l-am folosi în absența
semnelor) ar fi prețul produselor. Și dacă aceasta ar fi principalul criteriu pe care l-ar folosi
consumatorii atunci când decid să cumpere sau nu un produs sau altul, consecința pentru
piață, pentru societate în ansamblul său nu ar fi una neapărat benefică. Sigur asta ar conduce,
vă imaginați la o scădere tot mai accelerată a prețurilor - dacă ăsta e instrumentul duelului
între concurenți înseamnă că pentru a fi cât mai apetisanți din această perspectivă în fața
consumatorilor vor scădea prețurile, ceea ce pare să fie un lucru bun dar în același timp, în
absența unui alt criteriu pentru consumator de a decide să cumpere un produs sau altul, prețul
acesta poate scădea și sub un anumit prag care ar face ca produsele oferite la un preț inferior
să fie de o calitate îndoielnică (consecință firească a concurenței între comercianți).

De aceea, chiar societatea în ansamblul său e interesată ca pe lângă preț consumatorii

să decidă și în funcție de alte criterii.

Exemplul cu șosetele:

Suntem în Călărași și că ne trimite partenerul de viață să cumpărăm șosete. Ajungem

la piață și vedem două tarabe : la una dintre ele observăm că vânzătorul este un domn posac și
cu o mustață foarte stufoasă, la cealaltă tarabă nu vedem ceva caracteristic la vânzător dar ne
atrage atenția este faptul că celălalt vânzător, cel care nu este posac și nu are mustață, vinde
șosetele mult mai ieftin; posacul mustăcios vinde cu 6 lei/ perechea, iar celălalt cu 4 lei. Ce
facem? N-avem decât un criteriu deocamdată rațional să articulăm decizia de a cumpăra sau
nu șosete – le cumpărăm pe cele ieftine, iar după ce ajungem cu ele acasă vedem că sunt
foarte proaste, se rup repede, sunt sintetice, deci prin urmare a fost o decizie neinspirată. Ne
întoarcem la un moment dat să cumpărăm șosete și vedem pe aceiași doi indivizi : tipul cu
mustață e în continuare posomorât și celălalt care vinde șosetele mai ieftine. Nu știam nici la
început și nici acum de ce e mustăciosul posomorât - este posomorât că nu poate vinde
șosetele la 4 lei așa cum le vinde concurentul său pentru că pentru el costul pentru a produce
șosetele este mult mai mare decât cel al concurentului său. El face șosete dintr-o lână fină,
scoasă de pe oile din propria sa ogradă, la rândul lor oile sunt îngrijite, e costisitor și de aceea
prin ipoteză prețul șosetelor lui este mai mare, așa încât majoritatea oamenilor ce trec pragul
pieței unde activează cei doi cumpără de la concurent, concurentul care vinde șosete sintetice,
care costă puțin și care nici nu sunt foarte bune. Dar noi îi înfrumusețăm ziua pentru că vă
amintiți că ați cumpărat de la celălalt, cumpărăm de la mustăcios de data aceasta ca să vedem
și cel fel de șosete oferă acesta, observăm că sunt excelente iar de atunci numai de la
mustăcios cumpărăm. Și nu doar noi, ci și alții de pe lângă noi pentru că am făcut un fel de
publicitate a șosetelor, spunând cât de bune sunt dacă sunt cumpărate de la mustăcios.

Iată cum a apărut un nou criteriu pentru consumatorii care merg să cumpere șosete; pe
lângă prețul care se afișează de către cei doi comercianți mai apare un criteriu, acela al
calității produsului. De unde descifrează consumatorii, potențialii cumpărători, de unde
extrag ei acest criteriu suplimentar? Ei îl citesc foarte repede, foarte ușor în mustața
vânzătorului; faptul că ei cumpără de la un mustăcios sugerează pentru ei în momentul
achiziției că o să cumpere șosete de calitate.

Pentru că îi crește clientela mustăciosului și pentru că și consumatorul la care ne-am

raportat s-a făcut mare, amândoi au ajuns din Călărași în București (consumatorul a venit la
facultate la București, în vreme ce mustăciosul și-a extins afacerea astfel încât ea nu mai este
izolată doar la nivelul Călărașului, ci și-a deschis și câteva puncte de lucru și prin București).

Din nou, misiunea zilei e să cumpărăm șosete. Mergem în piață, de data asta vedem
foarte multe tarabe, oferta e foarte variată. Am vrea să cumpărăm de la mustăciosul, dar el nu
mai e acolo în fața noastră și mustăciosul ar vrea ca noi să cumpărăm de la el dar cum să facă
să ne atragă? Așa că îi vine o idee genială : și-a sublimat mustața într-un semn pe care l-a
aplicat pe șosetele sale din București. Nu ne mai uităm acum după mustața vânzătorului, ci
după semnul aplicat pe șoseta pe care știm că trebuie s-o cumpărăm pentru că e mai de bună
calitate. Semnul acesta constă în cazul nostru într-o mustață.

Iată ce semnifică semnul acesta, el semnifică împrejurarea că acea șosetă este de o mai
bună calitate, semnifică împrejurarea aceasta pentru motivul că știm că provine de la
mustăciosul. În felul acesta putem să extragem și funcția mediată și funcția imediată a
mărcilor.

Funcția mediată este cea de a stimula, de a încuraja pe producători, pe furnizorii de

servicii să investească și în calitatea produselor, să nu se preocupe pentru scopul
concurențialităților ce îi caracterizează activitatea de cum să scadă prețul la vânzare, ci să se
preocupe și de cum să crească și calitatea bunurilor și serviciilor oferite. Dacă cresc calitatea e
foarte bine, pot să vând mai scump și știu că pot să vând mai scump pentru motivul că oricum
consumatorii vin la el, îl recunosc după mustață, nu contează că prețul e mai mare. Deci
scopul mediat al mărcilor în cazul acesta este acela de a stimula investițiile în calitatea
produselor / serviciilor.

Maniera imediată prin care se realizează acest scop mediat, cu alte cuvinte funcția
imediată a mărcilor, este acea de a permite consumatorilor relevanți să distingă originile
comerciale a două produse, unul care are marca aplicată pe el, altul care nu are marca
aplicată pe el. Cu alte cuvinte, să știe că produsele care au mustața aplicată pe șosetă provin
de undeva anume din altă parte față de locul comercial de unde provin șosetele care nu au
acea mustață aplicată.

De aceea, marca individuală este un semn distinctiv în sensul în care permite

consumatorului să distingă originea comercială a produsului sau serviciului desemnat de
marca individuală.

Pe lângă marca individuală, L 84/1998 + Regulamentul privind mărcile europene

instituie și o marcă de alt tip, o marcă colectivă. Aceasta răspunde unei alte nevoi. Marca
individuală răspunde nevoii societății în ansamblul său care între participanții la o piață să
existe concurențialități, să se lupte unul cu altul, să vrea mustăciosul să-și distingă propriile
produse de produsele similare cu ale sale oferite de alți comercianți. Deci marca individuală
este pentru concurența acerbă, pentru concurențialităților feroce dintre participanții la piață.
Marca colectivă corespunde unei nevoi la fel de importante pentru societate și surprinzător de
asemenea caracteristice pentru activitatea dintr-o piață. Cei ce activează într-o piață nu sunt
doar concurenți între ei, ci au și spații de conlucrare rodnică, ei și colaborează și e bine
pentru societate și pentru ei să colaboreze.

În București sunt foarte mulți vânzători de șosete, sunt unii care vând șosete proaste,
alții care vând șosete bune așa cum e și mustăciosul, mustăciosul concurează cu toți și vrea să
își distingă propriile produse de cele ale tuturor celorlalți comercianți, dar pe lângă asta el mai
observă ceva : printre producătorii de șosete de calitate există unii care împărtășesc o
preocupare pe care o are și mustăciosul și anume preocuparea pentru mediul înconjurător.
Mustăciosul știe că nu e doar o preocupare a lui și a altor producători și vânzători de șosete, e
o preocupare și a unei părți din public. Ce se gândește mustăciosul să facă? Să stabilească o
conlucrare cu alți producători de șosete de calitate astfel încât ca rezultat al acelei conlucrări
șosetele produse de ei în ansamblu să ajungă să fie mai prietenoase cu mediul. Pe de o parte,
pentru motivul că materialul din care sunt ele alcătuite este mai prietenos cu mediul, mai
biodegradabil, pe de altă parte, pentru că prin modul în care sunt ele prelucrate se spală mai
ușor, la temperaturi mai mici, cu un consum deci mai puțin de energie electrică, cu detergent
mai puțin. Pare să fie un lucru avantajos pentru toată lumea – pentru mediu, pentru sănătatea
psihică a vânzătorilor de șosete care sunt preocupați de mediu, dar și pentru buzunarul
consumatorilor (ei cumpărând astfel de șosete, deși plătesc ceva mai mult pe ele, o să ajungă
să consume mai puțină energie electrică, mai puțin detergent, ceea ce e bine).
 Deci conlucrează acești producători de șosete de calitate prietenoase cu mediul, își
formează o asociație, investesc împreună în cercetare și dezvoltare astfel încât să ajungă
șosetele să fie într-adevăr mai prietenoase cu mediul și suplimentar și promovează această
caracteristică, de prietenie cu mediul pe care o au și o promovează prin intermediul unei mărci
colective, marcă colectivă pe care o înregistrează asociația și pe care o vor folosi toți membrii
asociației (adică toți producătorii de șosete prietenoase cu mediul), așa încât această marcă
colectivă trebuie prin funcția sa esențială să permită consumatorilor să distingă produsele/
serviciile oferite de membrii asociației de produsele similare oferite de non-asociați / alți
producători de șosete.

În speța noastră, să distingă de șosetele de proastă calitate, precum și de șosetele de

bună calitate dar care nu sunt prietenoase cu mediul.

Deci și marca colectivă tot o funcție de identificare a originii comerciale a

produsului / serviciului desemnat are ca marca individuală, doar că nu mai e o origine
comercială individuală, ca în primul caz, ci e o origine comercială colectivă.

Marca colectivă urmărește să stimuleze conlucrările legitime, rodnice între indivizi

care altfel ar fi doar concurenți. În felul acesta se elimină o problemă a tragediei comunelor.

Când din șosete degetele-ți ies schimbă-le mai des.

Care dintre producătorii individuali / vânzătorii individuali de șosete s-ar chinui să

promoveze, eventual să înregistreze și ca marcă acest slogan? Dacă îi privim individual,
niciunul dintre ei n-ar face asta, n-ar fi rațional. Să presupunem că toți producătorii de șosete
ar produce șosete la un cost identic.

Unul dintre ei decide să înregistreze sloganul și să-l popularizeze pentru că observă el

că nu se cumpără suficiente șosete cât să fie toată societatea fericită, nici ei și nici
consumatorii – consumatorii stau cu degetele pe afară, iar ei nu vând suficient astfel încât să
trăiască din treaba asta. Decide să suporte aceste costuri cu promovarea sloganului și cu
înregistrarea lui, automat deci pentru el prețul pe unitate produsă crește, consecința
popularizării acelui slogan o să fie că mai multă lume cumpără șosete.

Prin urmare, funcția sloganului se realizează, consecința este că se cumpără mai multe
șosete dar de la cine va cumpăra lumea? Dacă producătorul care a popularizat sloganul ca o
consecință a creșterii costurilor sale de producție va crește costul șosetei vândute o să fie cel
care vinde șosetele cel mai scump și n-o să cumpere nimeni de la el, deci consecința
propriului său slogan o să fie că toată lumea va cumpăra de la ceilalți, cota lui de piață o să
scadă. Dacă nu decide să crească prețul de vânzare tot rău e pentru el pentru că asta înseamnă
că vinde la un preț identic cu ceilalți în condițiile în care costul pentru el de producție o să fie
mai mare, deci marja lui de protecție e mai mică. Deci niciunul dintre producătorii individuali
de șosete n-ar investi în această zonă care i-ar ajuta pe toți și pe ei și pe concurenți și pe public
în zona de utilitate comună (tragedia comunelor).
 E nevoie deci să conlucreze aceștia, e un efort în absența căruia toată lumea are de
pierdut și în prezența căruia toată lumea are de câștigat dar ca să fie făcut e nevoie să fie făcut
de toți. De aceea un asemenea slogan nu ar putea să fie rațional înregistrat decât ca marcă
colectivă.

O a treia categorie de mărci reglementată de L 84 este marca de certificare.

Mustăciosul își dă seama că publicul nu se lasă ușor convins doar de împrejurarea că

pe șosetă pe lângă marca individuală – mustața - și pe lângă marca colectivă – asociația
producătorilor de șosete verzi - acest produs văzut de consumator cu două semne pe el nu îi
convinge totuși pe consumatori în legătură cu o caracteristică esențială a șosetelor și anume să
zicem că ele pot fi spălate impecabil la o temperatură de 30 grade, nu e nevoie de temperatură
mai mare. Cu toate eforturile pe care le-a făcut, mustața pe care a aplicat-o, asocierea lui,
șosetele chiar se pot spăla la o temperatură scăzută dar nu crede nimeni treaba asta pentru
motivul că mesajul vine chiar de la cel care oferă produsul cu pricina, e un fel de laudă de sine
și e oarecum intuitiv că lauda de sine n-o să fie foarte credibilă.

Ce face totuși dacă ar vrea să ofere consumatorilor garanția că produsul său are această
calitate particulară ca să fie credibilă în ochii consumatorilor / potențialilor cumpărători?
Trebuie să fie certificată de altcineva, nu chiar de acela care oferă produsul, să nu mai fie o
laudă de sine, iar acel cineva trebuie să fie întrucâtva imparțial, să nu aibă un interes nici
indirect în activitatea de vânzare de șosete și să fie și cineva specializat (trebuie să fie cineva
autorizat să certifice asemenea calități). Dacă vrea să facă așa ceva mustăciosul laolaltă cu
prietenii săi din asociația producătorilor de șosete verzi ar trebui să apeleze la marca de
certificare.

Funcția mărcii de certificare este aceea de a garanta consumatorilor că produsul pe

care este aplicată acea marcă are o anumită caracteristică, iar garanția aceasta este oferită
de titularul mărcii care e altcineva decât cei ce o utilizează propriu-zis pe produsele lor, iar
acel cineva are și abilitarea legală să certifice asemenea produse, să analizeze, să le
cântărească, să le măsoare, să le treacă prin teste, astfel încât să poată certifica că produsele
au această caracteristică.

Alte semne folosite în activitatea comercială sunt emblemele.

Emblema servește la individualizarea unei întreprinderi sau a unui punct de lucru, la

distingerea acestei întreprinderi eventual de alte întreprinderi cu un obiect de activitate
similar. Deci funcția emblemei spre deosebire de marcă nu mai este să distingă între produsele
și serviciile ce provin de la un comerciant și produsele și serviciile ce provin de la un altul, ci
să distingă între ei comercianții.
 Exemplu : mergem la un magazin de material de construcții. Când intrăm în magazin o
să vedem deasupra DEDEMAN – asta e emblema (câinele cu caschetă). Prin asta distingem
magazinele DEDEMAN de alte magazine similare, cum ar fi HORNBACH, BRICO DEPOT,
iar când intrăm în magazin efectiv o să vedem bormașină BOSCH și o distingem pe aceasta
de o altă bormașină oferită de un alt producător. E limpede deci că funcția semnului de la
intrare este distinctă de funcția semnelor pe care le vedem aplicate pe fiecare produs în parte.
E posibil ca DEDEMAN că ofere și propriile produse pe care să le vândă în respectivul
magazin aplicând același semn.

Semnul aplicat pe produs o să aibă consecința că va fi considerat marcă, distinge

produsele DEDEMAN față de alte produse similare, iar semnul de intrarea în magazin ne
comunică faptul că intrăm în magazinul DEDEMAN, nu în altul, și că acolo e posibil să
găsim produse diverse oferite de diverși producători la prețuri potențial diferite față de
prețurile pe care le vom găsi în alte magazine similare cu magazinul DEDEMAN.

O întreprindere poate să aibă sau nu o emblemă, e facultativă, sau poate să aibă mai
multe embleme, lucru care este diferit față de conceptul de firmă.

Firma / numele comercial este denumirea PJ ce oferă produse sau servicii, e un

atribut de identificare real, desemnează contracte, emite facturi.

DEDEMAN nu va scrie în mod necesar DEDEMAN (nu știm care este numele
societății care operează magazinele DEDEMAN, e posibil să fie altceva).

Dacă ne gândim la emblema eventual mărcile le găsim aplicate pe

McDonald’s, cel ce operează restaurantele produse / servicii.
respective nu se cheamă așa, ci altfel, în
RO este Premier Restaurant RO SRL –
acesta e numele comercial, e firma,
emblema este semnul mare pe care îl
vedem la restaurant în față și după aceea
 Alte semne folosite în activitatea comercială constau în indicațiile geografice. Poate
că denumirea nu este pe deplin revelatoare, au legătură cu geografia dar nu semnifică doar
împrejurarea că un produs oarecare vine dintr-o anumită arie geografică, ci semnifică ceva
suplimentar pentru consumator, anume că întrucât produsul provine în principiu din acea arie
geografică are ceva calități suplimentare față de alte produse similare. E posibil ca această
geografie să imprime nu neapărat calități particulare asupra produsului respectiv, e suficient
să imprime pentru indicațiile geografice și o reputație particulară a acelui produs.

Un exemplu pe care îl avem toți în minte este salamul de Sibiu. Diaconiță : nu știu, nu
cred că are neapărat o caracteristică particulară care decurge din aceea că este produsul
Sibiu sau că o parte din procedeul de producție se situează în Sibiu. De altfel, nici nu este
produs decât în zona Sibiu. Ce este important însă e că o reputație anume, un prestigiu anume
al produsului decurge din aceea că provine dintr-un anumit areal, a fost fabricat într-un anumit
areal după anumite reguli.

Cum funcționează mecanismul indicațiilor geografice?

→ În esență, aceia care respectă o rețetă pentru realizarea produsului constând în salamul de
Sibiu, producătorii de acest salam deci, stabilesc împreună, fac o asociație, stabilesc
așadar un caiet de sarcini care trasează regulile de producție și eventual de ambalare
ș.a.m.d. aplicabile produsului care poate purta această indicație geografică numită salam
de Sibiu.
→ Un terț față de ei dacă ar vrea să comercializeze ceva, un produs care constă în salam și
care să primească desemnarea aceasta de „salam de Sibiu” trebuie să producă neapărat în
condițiile caietului de sarcini. Va reveni deci în felul acesta dacă dovedește că e abilitat să
respecte acele exigențe, de pildă să aibă fabrica situată într-un anumit areal geografic, în
producție să folosească cel puțin 70% carne și restul grăsime, grăsimea să fie de două
tipuri, cu precădere grăsime tare – aceste exigențe chiar decurg din caietul de sarcini.
→ Dacă vrea să facă așa ceva trebuie să dovedească că îndeplinește aceste cerințe și o să fie
autorizat să folosească indicația geografică constând în salamul de Sibiu.

Deci indicație geografică nu e neapărat privativă într-un mod absolut așa cum este
marca (dacă cineva și-a înregistrat o marcă individuală nimeni, cel puțin pe teritoriul unde a
fost înregistrată marca n-ar mai putea să folosească marca decât pentru desemnarea unor
produse similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca). În schimb, la indicațiile
geografice contează mai de grabă să se asigure publicul că ceea ce se comercializează, ceea ce
ajunge în magazine sub indicația geografică „salam de Sibiu” chiar respectă niște exigențe, nu
e făcut salamul acela din bucăți de cartilaj sau cea mai ieftină bucată a porcului, și permite
celor care utilizează în mod legitim semnul, indicația geografică, să opună ca alții să o
utilizeze dacă nu îndeplinesc condițiile din caietul de sarcini.

Foarte similar mecanismul cu indicațiile geografice este acela aplicabil în materie de

denumiri de origine care sunt o specie de indicații geografice care atestă încă o legătură și
mai pronunțată a produsului desemnat de respectiva denumire de origine, o legătură și mai
pronunțată între produs și geografia din care provine, în sensul în care o mai mare parte din
procesul tehnologic de alcătuire a produsului cu pricina trebuie să fie situată în aria
geografică respectivă și suplimentar din aria geografică respectivă trebuie să rezulte o
anumită caracteristică particulară, o anumită calitate a produsului cu pricina (de exemplu la
vinuri, brânză).

D.O.P. / D.O.C. = denumire de origine protejată / denumire de origine controlată (de

ex, vinurile din Barolo; „Supratoscanele” nu au o denumire de origine protejată, au doar 20%
Chianti, eventual se protejează prin IGP)

I.G.P. = indicație geografică protejată (se respectă indicațiile din caietul de sarcini ---
nu faci un cârnat în Pleșcoi și îi spui „cârnat de Pleșcoi”)

Denumirea cu alte cuvinte sugerează că din respectivul loc rezultă o caracteristică

aparte a acelui produs, nu o reputație.

Ceea ce ar putea căpăta o denumire de origine ar putea să se bucure și de o indicație

geografică pentru că criteriile de acordare ale indicațiilor geografice sunt întrucâtva mai laxe.
Din aceste funcții particulare decurg principalele aspecte de ordin juridic aplicabile fiecăruia
dintre semnele acesta distinctive.

Art. 5 L 84 : (1) Sunt refuzate la înregistrare sau pot fi declarate nule dacă sunt
înregistrate, pentru următoarele motive absolute:
 d) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii, putând servi în
comerţ pentru a desemna felul, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, provenienţa
geografică sau data fabricaţiei produsului ori a prestării serviciului sau alte caracteristici ale
acestora.
- Dacă mustăciosul ar vrea să înregistreze semnul „de lână” pe care să-l aplice
șosetelor din lână pe care le oferă acea particulă nu ar putea servi în ochii
consumatorului pentru a repera origina comercială a produsului. Faptul că cineva vede
scris pe o șosetă „de lână” n-o să sugereze că provine de la mustăciosul, nu are cum
să facă asta, consumatorul va crede doar că respectiva șosetă e de lână.

f)mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare, de exemplu cu privire la

proveniența geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului;
- Dacă concurentul din Călărași al mustăciosului ar aplica pe șosete particula „din
lână” deși ele nu sunt făcute astfel nu ar putea această particulă să ajute consumatorul,
să indice consumatorului că șosetele provin de la el, ci și dimpotrivă i-ar induce în
eroare. Pentru motivul acesta marca urmează să fie refuzată în aceste situații.

De asemenea, mărcile n-o să poată fi înregistrate valabil dacă ele sunt similare cu niște
mărci anterioare înregistrate pentru produse identice sau similare cu cele pentru care se
dorește înregistrarea mărcii subsecvente - rațiunea este aceeași.

A văzut celălalt vânzător din Călărași că mustăciosul are o popularitate din ce în ce

mai crescută pentru motivul că a aplicat mustața pe propriile șosete. Concurentul său s-a
gândit să înregistreze și el aceeași marcă pentru a avea succes și să aplice marca cu pricina pe
șosetele lui dar n-ar putea-o face pentru motivul că dacă toate șosetele o să aibă aplicate pe ele
mustața n-o să mai poată consumatorul să distingă între produsele și serviciile oferite de
vânzătorul mustăcios care oferă produse de calitate și produsele celuilalt – regimul
contrafacerii în materia mărcii, regimul decăderii sunt dictate de același fenomen (dacă, de
exemplu, nu se folosește marca o perioadă îndelungă de timp înseamnă că ea n-a fost
înregistrată astfel încât să poată servi pentru scopul distincției între produse oferite de un
comerciant și produsele oferite de altcineva, nu-și realizează funcția; o marcă care deși a fost
aptă la momentul înregistrării să distingă produsele / serviciile de cel ce a înregistrat marca de
produsele similare oferite de altul pe parcurs, din cauza evoluției limbajului, a ajuns să nu mai
poată să facă așa ceva, a degenerat).

La început, „BRETELE” era o marcă, un tip aparte de bretele, dar în limbajul curent
dată fiind popularitatea acestei mărci a ajuns ca marca înregistrată „bretele” să desemneze
chiar produsul pe care se aplică. Deci lumea nu s-a mai dus să cumpere lucruri de atârnat
pantalonii care se cheamă „bretele”, ci s-a dus să cumpere în general bretele, bretele pe care le
oferă și titularul mărcii „bretele” și titularul mărcii X sau Y. Chiar datorită popularității sale
foarte mari e posibil uneori ca marca să nu-și mai poată realiza pe parcurs, să-și piardă
posibilitatea deci să realizeze funcția pentru care a fost înregistrată, funcția sa esențială, cu
consecința că se pierde protecția.

Acela care este atât de popular încât ajunge să se confunde marca sa cu produsul care
desemnează marca riscă să piardă protecția de brevet.

Regimul de protecție aplicabil mărcii individuale

Marca individuală - art 2 L 84/1998 „Poate constitui marcă orice semn, cum ar fi
cuvintele, inclusiv numele de persoane sau desenele, literele, cifrele, culorile, elementele
figurative, forma produsului sau a ambalajului produsului sau sunetele, cu condiția ca aceste
semne să fie capabile:

a) să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi; și

b) să fie reprezentate în Registrul mărcilor într-un mod care să permită autorităților

competente și publicului să stabilească cu claritate și precizie obiectul protecției conferite
titularului lor.”

Din art. 3 lit. a rezultă că și în această materie precum la invențiile protejate prin
brevet, protecția se realizează ca urmare a unei înregistrări la finalul căreia se obține tot de la
OSIM un titlu de protecție numit certificat de înregistrare a mărcii, iar acest certificat este
un act juridic emis în regim de putere publică.

Condițiile de fond pe care trebuie sa le îndeplinească certificatul rezultă din art. 5 și 6

din lege.

Condițiile absolute sunt cele instituite prin art. 5 din lege, sunt instituite pentru
protecția unui interes general, de altfel rezultă și din formularea articolului: „(1) Sunt refuzate
la înregistrare sau pot fi declarate nule dacă sunt înregistrate, pentru următoarele motive
absolute”- li se spune acestor motive motive intrinseci semnului ce se dorește a fi înregistrat
ca marca. Este o deficiență intrinsecă aceea de pildă că :
− semnul este descriptiv,

− nu este distinctiv,

− nu este un semn acela care se dorește a fi înregistrat ca marca,

− nu e susceptibil de reprezentarea clară și precisă.

Condițiile de fond relative protejează un interes particular, protejează drepturi

subiective ale unor titulari anume, de ex. se dorește înregistrarea unei mărci pentru anumite
produse, marcă care este similară cu o marcă anterioară înregistrată pentru produse similare
cu acelea pentru care se dorește înregistrarea mărcii la care ne-am raportat inițial. Un
asemenea scenariu constituie un motiv relativ de refuz la înregistrare.

Din această dihotomie între motive rezultă câteva diferențe de tratament juridic:

a) Motivele absolute de refuz vor conduce la nulitatea absolută a mărcii = nulitatea

absolută a certificatului de înregistrare a mărcii;
b) Motivele absolute de refuz vor fi analizate din oficiu de către OSIM;
c) Motivele relative vor fi analizate la cererea titularului protejat.

Mecanismul tehnic prin care terții pot participa la procedura de înregistrare a unei
mărci diferă, în sensul în care daca un terț interesat vrea sa îi spună OSIM-ului că o marca nu
ar trebui să fie înregistrată pentru că suntem în prezența unui motiv absolut de refuz atunci
acel terț care va face o observație în cadrul OSIM va prezenta motivele pentru care de ex.
marca ce se dorește a fi înregistrată nu e un semn.

Daca un terț ar vrea sa intervină în procedura de înregistrare pentru a semnala prezența

unui motiv relativ ar trebui să facă o opoziție.

Nu există o diferență între cele 2 categorii de motive când vorbim despre termenul in
care poate să fie solicitată nulitatea absolută sau nulitatea relativă aplicată certificatului de
înregistrare, ambele pot fi invocate în tot cursul protecției. În schimb diferă sfera persoanelor
care se pot prevala de motivele absolute de refuz și sfera persoanelor care se pot prevala de
motive relative de nulitate. Orice persoană poate să ceară anularea pentru motive absolute de
nulitate, în schimb anularea pentru motive relative de nulitate poate fi declarată doar la cerere
de persoana care se bucură de drepturile subiective a căror lezare e protejată de norma înscrisă
în art. 6.

Aceste motive absolute sau relative de refuz se apreciază la data depunerii cererii de
înregistrare. Totuși art. 5 alin. (2) și (3) ne spun că: „(2) Înregistrarea unei mărci nu este
refuzată sau, după caz, înregistrarea nu este anulată în conformitate cu dispozițiile alin. (1)
lit. b), c) sau d) dacă înainte de data de depozit a cererii de înregistrare sau înainte de data
depunerii cererii de anulare marca a dobândit caracter distinctiv ca urmare a utilizării.

(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică și în cazul în care caracterul distinctiv a fost
dobândit după data depunerii cererii de înregistrare, dar înainte de data înregistrării
mărcii.”

Aceste dispoziții în materia motivelor absolute de refuz consacră o cauză aparte de

validare a nulității absolute - ceea ce se poate cf. art 1261 C.civ. (1) „Contractul afectat de o
cauză de nulitate este validat atunci când nulitatea este acoperită. (2)Nulitatea poate fi
acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de lege.
 Și nulitatea absolută poate să fie acoperită uneori, ne amintim de confirmarea pe care o
puteau face moștenitorii donatorului, confirmare care se putea face inclusiv în cazul donațiilor
nule absolut pentru lipsa formei.

Ratificarea în cazul în care se încheie un act fără reprezentare nu constituie nimic

altceva decât o cauză de asanare, de înlăturare a nulității absolute pentru lipsa
consimțământului mandantului la actul ce s-a încheiat în asemenea condiții.

Art. 5 alin. (2) și (3) ne spun că, chiar dacă s-a înregistrat o marcă, în prezența unui
motiv absolut de refuz cum este cel de la alin. (1) lit. c. „o marcă uzuală”, dacă a fost uzuală
la momentul înregistrării, conform alin. (2) al art. 5, dacă a încetat să fie astfel a căpătat
distinctivitate prin uz până în momentul depunerii cererii de anulare, ea nu va mai fi anulată,
se acoperă deci nulitatea.

Alin. (3): dacă în momentul depunerii cererii de înregistrare marca nu era distinctivă,
dar până în momentul în care s-a acordat efectiv protecția prin intermediul certificatului de
înregistrare a mărcii, ea a căpătat un astfel de caracter distinctiv, refuzul nu mai poate opera,
marca trebuie înregistrată și nici nu mai poate fi anulată pentru un motiv absolut de nulitate.

Nu este singura cauză aparte de validare a nulității specifică mărcii, avem de ex. și art.
59 alin. (1) : În cadrul procedurii de anulare a înregistrării unei mărci în care este invocată
existența unei mărci înregistrate cu o dată de depunere sau cu o dată de prioritate anterioară,
la cererea titularului mărcii ulterioare, titularul mărcii anterioare prezintă dovada că, în
perioada de 5 ani care precedă data depunerii cererii de anulare, marca anterioară a fost
utilizată în mod efectiv, în condițiile prevăzute la art. 55, pentru produsele sau serviciile
pentru care marca este înregistrată și care sunt invocate în cererea de anulare sau că există
motive întemeiate pentru neutilizare, cu condiția ca procedura de înregistrare a mărcii
anterioare să fi fost încheiată cu cel puțin 5 ani anterior datei depunerii cererii de anulare.

(2) În cazul în care, la data depunerii sau la data de prioritate a mărcii ulterioare,
perioada de 5 ani în care marca anterioară ar fi trebuit să fie utilizată efectiv, astfel cum se
prevede la art. 55, a expirat, titularul mărcii anterioare prezintă, pe lângă dovada prevăzută
la alin. (1), dovada că marca anterioară a fost utilizată în mod efectiv în perioada de 5 ani
care precedă data de depunere sau data de prioritate a mărcii ulterioare ori că au existat
motive întemeiate pentru neutilizare.

(3) În absența dovezilor prevăzute la alin. (1) și (2), o cerere de anulare întemeiată pe
existența unei mărci anterioare se respinge.

Suntem în fața unei validări a nulității relative specifice mărcii – o marcă s-a
înregistrat cu încălcarea dispozițiilor art. 6, chiar dacă era identică sau similară cu o marcă
anterioară a unui terț, înregistrată la rândul său cu una existentă sau similară.
 X înregistrează o marcă pentru produsele „cutare”. După aceea Y, cu încălcarea art. 6,
a reușit să înregistreze aceeași marcă pentru produse similare pentru care a înregistrat X
marca. Trece un timp și X se trezește și invocă un motiv relativ de nulitate, vrea anularea
mărcii lui Y, se prevalează de marca sa - prezența mărcii anterioare la data cererii depunerii de
marcă este un motiv de nulitate a acestei mărci. Totuși chiar dacă marca lui Y a fost
înregistrată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 dacă o anumită perioadă de timp (5 ani) marca lui
X nu a format obiectul unei utilizări din partea lui X pentru produsele pentru care a fost
înregistrată, anularea mărcii lui Y pentru motivul preexistenței mărcii lui X nu poate avea loc
pentru motivul că neutilizarea mărcii lui X este un caz de decădere a mărcii a lui X.

Dacă marca ta exista la momentul înregistrării unei mărci similare cu a ta, poți obține
anularea acelei mărci, DAR numai în măsura în care ai folosit marca ta, altfel nefolosința va
duce la validarea mărcii subsecvente.

Un caz suplimentar de validare a nulității este instituit și prin art 58 din lege : „(1)
Titularul unei mărci anterioare dintre cele prevăzute la art. 6 alin. (2) sau al unui semn ori
drept anterior dintre cele prevăzute la alin. (3) lit. a), c) sau e) al aceluiași articol, care a
tolerat într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani utilizarea în România sau în Uniunea
Europeană, după caz, a unei mărci ulterioare, având cunoștință despre această utilizare, nu
poate să ceară anularea și nici să se opună utilizării mărcii ulterioare pentru produsele și
serviciile pentru care această marcă ulterioară a fost utilizată, în afară de cazul în care
înregistrarea mărcii ulterioare a fost cerută cu rea-credință.

Titularul mărcii anterioare care știa de existența unei mărci similare înregistrate
ulterior și a tolerat această coexistență a mărcii sale cu cea a terțului o perioadă lungă
înseamnă că el a confirmat motivul de nulitate relativă aplicabil. Este o ipostază de validare
sub forma confirmării, se extrage din pasivitate o renunțarea la dreptul de a invoca nulitatea
relativă din partea celui care era îndreptățit să o invoce.

CONDIȚII DE FOND CU CARACTER ABSOLUT

Marca:

1. trebuie să fie un semn,

2. semnul trebuie să fie susceptibil de reprezentare clară și precisă,

3. semnul trebuie să fie distinctiv --- în cazul mărcilor individuale să permită

distingerea produselor sau serviciilor pentru care este înregistrată marca de
alte produse sau servicii similare, dar care au alte origini comerciale,

4. semnul nu trebuie să fie înșelător,

5. să nu aibă un caracter ilicit.

1. SĂ FIE UN SEMN.
- Ca să putem înregistra o marcă aceasta trebuie să constea într-un semn, acesta ar trebui
să își poate realiza funcția specifică - aceea de a semnifica ceva despre un obiect.
- Semnele ce pot fi înregistrate ca marcă rezulta din art. 2, sunt foarte variate ca natura,
pot fi verbale (cuvinte, denumiri, litere, cifre), pot fi figurative (desene, imagini, culori
etc.), pot fi tridimensionale (forma produsului, ambalajului, programe tridimensionale
etc.) sau pot fi și combinate (au și elemente verbale, figurative, cu anumite
„brizbrizuri”).
- Jurisprudența CJUE unde s-a refuzat înregistrarea unei mărci pentru motivul că ceea
ce se dorea să fie înregistrat nu consta într-un semn : titularul cererii a vrut să
înregistreze forma unui aspirator, să fie transparentă cuva unde se strânge praful și
voia să transmită publicului că orice aspirator care are cuva transparentă provine de la
el. Curtea a spus că simpla împrejurare că respectiva cuvă este transparentă nu este
aptă de a informa consumatorul că acel aspirator provine de la un anumit comerciant.
Când vrei să identifici sursa comercială a unui produs te uiți la semnele de pe ambalaj,
la cuvintele de pe ambalaj, chiar și la forma produsului, dar nu și la culoarea unei părți
dintr-un obiect. Nu este format, articulat astfel creierul consumatorului încât să
distingă in acest fel.

2. SEMNUL SĂ FIE SUSCEPTIBIL DE REPREZENTARE CLARĂ ȘI PRECISĂ.

- Înainte de modificarea din 2020 varianta de formulare a textului era că semnul trebuie
să fie susceptibil de reprezentare grafică.
- Acum exigența este reprezentarea clară și precisă, iar motivul pentru care a operat
această modificare legislativă este faptul că a apărut o directivă în 2015 care trebuia
transpusă până în 2020. A fost un motiv bun deoarece pe o parte a evoluat tehnica
rațiunii pentru care inițial marca trebuia să fie susceptibilă de reprezentare grafică (în
parte a dispărut). Rațiunile pentru care exista cerința reprezentării grafice a mărcii pot
fi aplicate și altor maniere de reprezentare care nu sunt reprezentate grafic, în aceleași
condiții putând fi acordată marca.
- În asemenea circumstanțe alternative, adică in trecut, era foarte dificil să argumentezi
cum anume poate fi înregistrată o marca sonoră deoarece cum o reprezinți grafic?
Dacă ne gândim la o melodie putem concepe un asemenea mecanism - desenăm
portativul, notele, cheia etc., dar pentru alte mărci sonore era dificil să fie înregistrate
în respectivul sistem când registrul public al OSIM era unul exclusiv scris și voiai să
înregistrezi o marcă sonoră de tipul zgomotului produs de roțile de tren sau de o sticlă
de bere care se desface sau zgomotul produs de răgetul unui leu. Rațiunea era aceea că
nevoie ca marca să fie accesibilă ușor, maniera de reprezentare să fie durabilă în timp.
- Se dorea înregistrarea unei mărci constând într-o culoare depusă pe un eșantion - cu
timpul culoarea se schimă - sau un eșantion de parfumuri, nu e obiectivă. Chiar dacă
mirosim același lucru este posibil ca doi oameni să perceapă mirosul diferit.
- În prezent, acestea pot fi realizate altfel. De pildă putem să depunem în loc să scriem o
melodie pe un portativ, o putem depune înregistrată sonor.
- Pentru acest motiv absolut de refuz nu pot fi, cel puțin în stadiul actual al tehnicii,
înregistrate mărci olfactive. S-a încercat la un moment dat înregistrarea unei mărci
constând în mirosul ierbii proaspăt cosite, a mirosului de căpșune. Aceste mirosuri se
 consideră că nu pot fi susceptibile de reprezentare clară și precisă pentru motivul că nu
pot fi ușor consultate ( nu sunt reprezentări accesibile ), nu sunt obiective (e posibil ca
într-un fel să miroasă pentru mine iarba proaspăt cosită și în alt fel pentru altă
persoană + poate varia oricum acest lucru pentru fiecare dintre noi în funcție de
condițiile atmosferice, de tipul ierbii ș.a.m.d.).
- Nu pot fi înregistrate mărci gustative și mărcile tactile.

3. TREBUIE SA FIE DISTINCTIVĂ.

➢ În cazul mărcilor individuale trebuie să fie apte să îi transmită consumatorului
originea produsului. Marca nu trebuie să fie generică, necesară sau descriptivă.
➢ Art. 5 lit. b – e :
b) mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv
➢ enunță rigoarea la nivel de principiu;

c) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații devenite uzuale în
limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante
➢ marca să nu fie generică, să nu fi devenit uzuală;
➢ Mărci generice = indică natura produsului sau serviciului pentru care se dorește
înregistrarea semnului ca marcă. De ex, cuvântul vin pentru produsul vin – acestea nu
au o valoare distinctivă, nu pot indica pentru consumatorul relevant originea
comercială a produsului și suplimentar și foarte important ar conferi dacă ar fi
înregistrate în favoarea titularului mărcii un monopol nejustificat, nelegitim. Dacă
cineva ar putea să înregistreze cuvântul vin pentru a desemna doar el produsele care
constau în vin ar însemna că nimeni altcineva fără acordul său nu ar mai putea să
comercializeze vin, iar nu aceasta e funcția mărcilor.
➢ Mărci uzuale = bretelele reprezintă un astfel de caz. Unele cuvinte, deși la un
moment dat sunt fanteziste, ele pot indica originea comercială a produsului, totuși
prin uz, din vari motive, ori pentru că sunt de mare succes mărcile cu pricina, ori
pentru că ele sunt aplicate pe un produs ce n-a mai existat până atunci pe piață, ajung
să se identifice cu produsul sau serviciile pe care se aplică (de exemplu, adidas,
xerox, bretele, frigider, bic, etc.)
➢ E un fenomen deseori întâlnit, el conduce poate paradoxal la imposibilitatea
înregistrării semnului ca marcă sau, dacă este înregistrată o asemenea marcă ce
ajunge să degenereze, acest fenomen conduce la decăderea din drepturile asupra
mărcii. De cele mai multe ori, degenerarea este rezultatul puternicului succes de care
se bucură marca, e într-atât de cunoscut încât ajunge să fie pe buzele tuturor ca
desemnând produsele cu pricina. În orice caz, pentru titularul mărcii acest fenomen al
degenerării este un fenomen rău de vreme ce rămâne fără drepturile pe care le avea
sau nu le mai poate căpăta dacă nu le-a avut în prealabil.
➢ De aceea, el trebuie evitat și deseori se întâmplă să fie desfășurate mari forțe ca să se
împiedice degenerarea unor mărci larg cunoscute.
➢ Procedee prin care se poate evita fenomenul degenerării:
o Deseori lângă un simbol, un semn care reprezintă o marcă se aplică într-un
cerculeț mic pus de regulă după cuvânt deasupra în dreapta (poate să fie
 oriunde altundeva dar să fie clar că se referă la acel semn) litera R – care vine
de la registered trademark – sau literele TM – de la trademark.
o Altă formă prin care se poate preveni degenerarea este aceea să se folosească
semnul care constă în marcă/ cuvântul înregistrat ca marcă nu pe post de
substantiv sau de verb, ci pe post de adjectiv. De exemplu, n-ar trebui să se
spună „vindem adidași” de către titularul mărcii ADIDAS, ci ar trebui să se
spună „vindem pantofi sport ADIDAS” – ca să fie clar că ADIDAS e o specie,
e o marcă aplicată asupra produsului care constă în pantoful sport ADIDAS /
să nu mai spunem „vindem xeroxuri”, ci „vindem fotocopiatoare XEROX”.
o Procedeul de educație a publicului – de cele mai multe ori se întâmplă prin
intermediul unor spoturi publicitare care trebuie să percutante, deci ar trebuie
să fie amuzante și un astfel de exemplu de folosit chiar de XEROX : ar fi
existat la un moment dat în Franța un spot publicitar unde cineva era atârnat
de o frânghie și trăgea un fotocopiator numit XEROX și după aceea era un
text deasupra care spunea „asta înseamnă să tragi la xerox”.
➢ Nu pot fi înregistrate nici mărcile care sunt dintr-un început generice, care indică
natura produsului și este foarte important că dacă s-ar putea înregistra consecința ar
aceea că titularul mărcii ar avea un monopol nelegitim asupra chiar clasei de produse
sau servicii respective. Nu pot fi de asemenea înregistrate, iar dacă au fost înregistrate
se poate ajunge ori la anulare, dacă ele erau degenerate de la început, erau devenite
uzuale / au degenerat, au devenit uzuale pe parcurs, asta conduce la decădere + nu pot
fi înregistrate nici mărcile devenite uzuale.

d) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, putând servi în comerț
pentru a desemna felul, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, proveniența
geografică sau data fabricației produsului ori a prestării serviciului sau alte
caracteristici ale acestora;
➢ marca să nu fie descriptivă.
➢ Mărcile descriptive privesc anumite calități ce pot servi în mintea consumatorului
drept criterii pentru formarea convingerii lui să cumpere un produs sau altul.
➢ De exemplu, pentru vin nu s-ar putea înregistra marca VIN 1 LITRU pentru că asta ar
avea consecința că doar titularul mărcii ar putea să vândă vin la 1 litru. Faptul că vinul
este la 1 litru nu este apt ca în mintea consumatorului să indice proveniența
comercială a produsului cu pricina așa cum ar trebui să o facă mărcile de principiu. S-
a considerat în jurisprudența europeană privitoare la mărcile UE că poza unei vaci
făcută de sus nu poate fi înregistrată ca marcă pentru produse lactate pentru că nu
sugerează altceva decât faptul că laptele cu pricina provine dintr-o vacă, nu sugerează
în mintea consumatorului că există o anumită origine comercială ce poate fi descifrată
în vaca aceea pozată de sus.

e) semnele constituite exclusiv din forma produsului sau din altă caracteristică impusă
chiar de natura produsului sau care este necesară obținerii unui rezultat tehnic ori care
dă valoare substanțială produsului;
➢ Să nu fie una necesară.
 ➢ Desemnarea naturii produsului încifrează caracteristica mărcii de a fi generică. În
celelalte privințe însă litera e) reglementează marca necesară.
➢ Marca necesară se referă de pildă atunci când vine vorba de un semn constituit
exclusiv din forma produsului, impusă chiar de natura produsului - se referă de pildă
la faptul că nu pot înregistra ca marcă forma rotundă a anvelopelor.
➢ Nu pot fi înregistrate ca mărci acele aspecte care au ca rol funcționarea în sensul în
care imprimă un rezultat tehnic produsului cu pricina. Un exemplu jurisprudențial sub
acest aspect este acela al unei periuțe de dinți care avea o anumită formă în vârf, ceea
ce permitea să fie flexibilă și să intre printre dinți și în același timp avea și niște
striații pe mâner și deci era și mai stabilă atunci când era ținută în mână – aceste
aspecte conferă un rol funcțional, au o funcție tehnică și nu pot fi protejate prin
intermediul mărcii.
➢ Acest exemplu sugerează că litera f) reprezintă o manifestare a unei preocupări mai
largi a legiuitorului în legătură cu marca și anume aceea ca un funcția mărcii nu
cumva să fie pervertită, să nu cumva să-i confere prin marcă un monopol nelegitim,
nejustificat titularul mărcii.
➢ Funcția mărcii este doar aceea de a indica originea comercială a produsului și pentru
acest motiv i se permite titularului monopolizarea semnului, astfel încât el să fie
stimulat în a face investiții cu privire la calitatea produsului cu pricina. Nu i se
conferă monopoluri pentru alte motive nelegitime.
➢ De pildă, pentru motivul de a evita regimul de protecție specific invențiilor – a găsit o
soluție tehnică, ar vrea de pildă să obțină brevet dar își dă seama că brevetul cu
pricina prin ipoteză o să fie limitat pentru că e un schimb între societate și el, el dă
societății o soluție nouă, iar societatea în schimb îl remunerează, îl recompensează
prin conferirea unui monopol, dar ca să fie echilibrat acest schimb cu necesitate
monopolul trebuie să fie limitat în timp. În schimb, la mărci protecția are o vocație de
perpetuitate, marca poate fi reînregistrată, reînnoită după ce expiră durata inițială de
protecție nedefinită în timp, așa fel încât cel ce a găsit o soluție tehnică pentru o
problemă își zice „ce ar fi dacă o protejez eu nu prin intermediul unei invenții pentru
că peste 20 ani de principiu rămân fără ea, ci prin intermediul unei mărci astfel încât
mă bucur de monopolul meu nelimitat în timp?” ► ar fi un monopol nelegitim,
nespecific mărcilor, iar de aceea legiuitorul îl evită.

Art. 62 L 84/ 1998 – mărcile colective

(2)Solicitantul înregistrării unei mărci colective va depune, odată cu cererea de

înregistrare sau cel târziu în termen de 30 de zile de la data notificării de către OSIM, un
regulament de utilizare a mărcii colective. Cererea va fi supusă cerinţelor prevăzute la art. 9
şi 10.
(3)În regulamentul de folosire a mărcii colective solicitantul cererii de înregistrare a
mărcii va indica persoanele autorizate să folosească marca colectivă, condiţiile care trebuie
îndeplinite pentru a deveni membru al asociaţiei, condiţiile de folosire a mărcii, motivele
pentru care această utilizare poate fi interzisă unui membru al asociaţiei, precum şi
sancţiunile care pot fi aplicate de asociaţie.
→ E nevoie în momentul înregistrării mărcii ca titularul acesteia să depună și un
Regulament de utilizare a mărcii colective, regulament care conform alin. 3 trebuie să
aibă un anumit conținut : trebuie să ne spună care sunt persoanele autorizate să
folosească marca, ce condiții trebuie să fie îndeplinite pentru a deveni cineva un
membru al asociației care a înregistrat marca, condițiile de folosire a mărcii, motivele
pentru care această utilizare poate să fie interzisă, precum și sancțiunile pe care le
poate aplica asociatul care este titularul mărcii.

Art. 63 L 84/ 98 : o marcă colectivă va fi refuzată la înregistrare pentru motive

absolute dacă, printre altele, regulamentul de utilizare a mărcii este contrar ordinii publice sau
bunelor moravuri.

Mărcile colective au funcția de a indica publicului relevant că anumite produse provin

de la membrii unei asocieri și că ele trebuie să fie distinse de produse similare care provin de
la non-membrii, de la altcineva decât membrii asocierii cu pricina - funcția legitimă este deci
aceea de a permite unor concurenți de pe o piață să conlucreze între ei dar într-un perimetru
legitim, legal, moral. De regulă, înțelegerile dintre concurenți care sunt neconcurențiale sunt
sancționate și la nivel intern și la nivel european de dispoziții specifice ale dreptului
concurenței, dispoziții imperative și de ordine publică foarte potentă (încât răzbate această
ordine publică în planul raporturile de drept internațional privat. E ceva foarte important
pentru societatea română, europeană să nu existe neînțelegeri anticoncurențiale, adică
înțelegeri care prin obiectul lor sau prin efectele pe care le produc să denatureze concurența
legitimă, loială.

De pildă, înțelegeri între concurenții de fixare a prețurilor – toți producătorii dintr-un

oraș se înțeleg să vândă pâine la 20 lei --- e o înțelegere neconcurențială, publicul are de
suferit, concurenții între ei toți câștigă. În mod uzual, dacă n-ar fi existat această înțelegere ar
fi concurat astfel încât prețul să scadă din ce în ce și deci prin intermediul prețului să atragă
publicul.

Alt exemplu ar fi împărțirea pieței – producătorii dintr-un oraș spun că unul să vândă
în cartierul de vest, iar altul în cartierul de est pentru a nu concura între ei, ceea ce permite din
nou sacrificarea publicului. Se va vinde la prețuri mai mari pentru că nu mai există un
concurent care să îl determine pe acela care geografic e singur să scadă prețul.

Mărcile colective nu trebuie să consacre o formă de înțelegere neconcurențială între

cei ce sunt abilitați să aplice marca. Regulamentul de utilizare nu trebuie să prevadă criterii
discreționare sau arbitrare sau criterii de tipul că pot intra în asociație și pot folosi această
marcă colectivă ce deja este plăcută de public, conferă o valoare produsului / serviciului decât
aceia care vând produsul respectiv la cel puțin 5 lei, 10 lei – lucruri de tipul acesta.
 Iată deci o altă manifestare a ideii că legiuitorul se preocupă ca instrumentul mărcii să
nu fie folosit dincolo de rațiunea sa teleologică care este aceea de a indica originea comercială
pentru scopul de a stimula investițiile în calitatea produsului, nu pentru a o împiedica.

De aceea nu i se permite unui solicitant să înregistreze forma rotundă a anvelopelor

pentru că dacă numai el ar putea să facă anvelope rotunde asta ar însemna că doar el ar vinde
anvelope, nimeni nu ar vrea să cumpere anvelope pătrate.

Tot așa n-ar trebui ca cineva să poată înregistra o marcă care constă într-o soluție
tehnică pentru că în felul acesta se pervertește rațiunea mărcilor, în loc să se recurgă la brevet
care e un monopol limitat în timp, se recurge la monopolul potențial în timp dat de certificatul
de înregistrare a unei mărci.

➢ Art. 5 lit. e) L 84/98 privește acele semne care dau o valoare substanțială produsului.
➢ DIACONIȚĂ : „cred că dacă nu ne ascundem după deget, vom recunoaște că de
multe ori se întâmplă să achiziționăm un anumit produs / serviciu pentru că are pe el
aplicat o anumită marcă, cumpărăm o anumită cămașă pentru o anumită sumă de
bani nu pentru că ne-am uitat neapărat la materialul din care este confecționat, la
modul în care este țesut materialul, modul în care este cusut, ci pentru că ea are o
anumită firmă, e o cămașă de firmă”.
➢ Am putea spune că de cele mai multe ori când ne confruntăm cu mărcile, ele conferă
o valoare substanțială produsului.

la Tommy Hilfiger și voia să facă un

➢ Studiu sociologic într-un mall : era un
tip îmbrăcat cu o cămașă cu o sigla de
chestionar, să convingă oamenii din
mallul cu pricina să îi răspundă la
chestionar. În prima zi a avut cămașa
de la TH cu logoul aplicat pe ea, drept
urmare foarte mulți indivizi au răspuns
chestionarului, părea un tip de
încredere, era îmbrăcat într-o cămașă
de firmă. Într-o altă zi comparabilă din
punct de vedere statistic, tipul a venit
în același mall, la aceeași oră, la fel
bărbierit, la fel aranjat, la fel îmbrăcat
cu aceeași cămașă doar că i se
descususe semnul de la TH, acum
părea o cămașă ca oricare alta, banală.
S-a tot repetat experimentul, de fiecare
dată când cămașa avea logoul pe ea
tipul cu pricina strângea mai multe
răspunsuri, când nu avea semn strângea
mai puține răspunsuri, i-au conferit
deci credibilitate lui.
➢ Deci nu doar că avem tendința de a cumpăra mai de grabă un produs pe care este
aplicată o marcă, dar se pare că și dacă suntem îmbrăcați într-o anumită marcă sporim
credibilitatea celor din jur. Este fascinantă deci puterea simbolică a mărcilor.
➢ Toate mărcile care sunt cunoscute, populare conferă o valoare substanțială produsului
► asta ar însemna că nu ar trebui să fie înregistrate dacă conferă o valoare
substanțială tocmai pentru că are o valoare substanțială? Pare contra intuitiv, atunci de
ce și-ar mai înregistra cineva o marcă? Mustăciosul și-a înregistrat marca Mustăciosul
pentru șosete astfel încât și în București când vine să poată vinde la un preț mai mare
decât concurenții săi, preț mai mare pe care și-l poate permite să-l aplice întrucât
produsele sale sunt de o mai bună calitate – lucru pe care i-l poate comunica ușor,
prin intermediul mărcii consumatorului. Majoritatea mărcilor fac ca produsul pe care
sunt aplicate să sporească în valoare, să poată fi comercializate la prețuri mai mari.
➢ Dar nu la aceste scenarii se referă art. 5 alin. 1 lit. e) partea finală; textul ne impune să
facem o distincție între situațiile în care valoarea produsului / serviciului crește
întrucât în mintea consumatorului este identificată prin intermediul semnului originea
comercială a produsului și întrucât este reperată această origine comercială valoarea
produsului crește – acestea sunt o categorie de situații, acestea sunt legitime,
asemenea semne pot fi înregistrate – și situațiile în care valoarea produsului crește
inclusiv pentru rațiuni ce țin de estetică, strict ca urmare a semnului aceluia fără ca
consumatorul să fie dispus să plătească mai mult pentru că a identificat originea
comercială.
➢ De exemplu, valoarea produsului crește întrucât pe el este aplicat un simbol care în
mintea consumatorului semnul acela îi transmite originea comercială, cămașa TH îl
indică pe cel ce oferă aceste cămăși și pentru că cămașa cu pricina știe consumatorul
că provine de la TH, consecința va fi aceea că respectivul consumator o să o cumpere
și o să plătească un preț mai mare.
➢ Exemplul din categoria numărul 2 de semne care conferă o valoare substanțială
produsului se regăsește într-o jurisprudență mai veche, pe vremea când încă existau
cabinele telefonice. S-a încercat înregistrarea peste ocean a culorii portocaliu pentru
cabinele telefonice – deci forma produsului constând în cabina telefonică portocalie –
aceasta era cererea de înregistrare. Prin studii de percepție, s-a dovedit în cursul
procesului de înregistrare că asemenea cabine telefonice au o valoare mai mare decât
alte cabine telefonice pentru motivul că pot fi reperate mai ușor decât alte cabine
telefonice de o altă culoare, culoarea portocalie este una care în comparație cu alte
culori sare mai repede în ochi. Deci faptul că sunt portocaliu le face să fie mai
căutate, funcția culorii care îi conferă acestuia o valoare substanțială fără să fie
necesar ca această valoare substanțială să decurgă din aceea că consumatorul
identifică originea comercială a produsului – el se duce în cabina telefonică portocalie
pentru că e portocalie ca atare, nu pentru că știe că culoarea portocalie este de pildă
înregistrată de un anumit titular, de pildă ORANGE.
➢ Un alt exemplu de aceeași factură : nu s-ar putea înregistra ca marcă o anumită
manieră de articulare a paharelor de cristal, cu anumite tăieturi. Acele tăieturi care
conferă serviciului de pahare de cristal o valoare estetică fac ca publicul să cumpere
respectivul serviciu pentru e el frumos, nu pentru că acea frumusețe comunică mai
întâi publicului să există o anumită origine comercială a produsului și pentru că există
 acea origine comercială consumatorul e dispus să plătească mai mult, ci pur și simplu
că îi place acel set de cristal, e frumos tăiat --- aceste semne din urmă care conferă
direct, fără să indice originea comercială a produsului, conferă el o valoare
substanțială produsului, acestea sunt refuzate la înregistrare.

Distincția între mărcile generice respective necesare este una importantă pentru că art.
5 alin. 2, înregistrarea unei mărci nu este refuzată sau, după caz, înregistrarea nu este
anulată în conformitate cu dispozițiile alin. (1) lit. b), c) sau d) dacă înainte de data de
depozit a cererii de înregistrare sau înainte de data depunerii cererii de anulare marca a
dobândit caracter distinctiv ca urmare a utilizării, mărcile care erau deja uzuale la
înregistrare dar care pe parcurs au căpătat din nou distinctivitate sau mărcile care indicau doar
o caracteristică a produsului în momentul înregistrării dar care pe parcurs, ca urmare a
utilizării, au ajuns să fie distinctive, adică au ajuns ca să capete o semnificație suplimentară
secundară, aptă să indice originea produsului ► deci aceste semne nu vor fi anulate, ba chiar
vor fi înregistrate dar dacă capătă distinctivitate până în momentul relevant, adică până în
momentul înregistrării / până la momentul depunerii cererii de anulare a mărcii.

În schimb, mărcile care sunt necesare, precum și mărcile care sunt generice, care
indică chiar natura produsului / serviciului, acestea nu vor putea fi înregistrate, iar
distinctivitatea lor n-are nicio înrăurire asupra imposibilității înregistrării lor ca marcă – nu se
poate înregistra cuvântul „lapte” pentru că este descriptiv în sensul în care este generic și
acest caracter generic nu poate fi suplinit în timp, nu poate fi înregistrată forma rotundă a
anvelopelor pentru că are un rol funcțional, este o marcă necesară și nu se poate înregistra
niciodată, nu se poate argumenta vreodată că această formă rotundă a căpătat distinctivitate în
timp, lucru care nu este valabil pentru mărcile care sunt descriptive în legătură cu o anumită
calitate a produsului sau care sunt uzuale la momentul înregistrării dar care au căpătat
distinctivitate pe parcurs.

Deci așa cum există fenomenul degenerării unei mărci există și procesul invers, lucru
care decurge din caracteristica de a fi fluctuantă a limbii. Limba ne permite să facem dintr-un
cuvânt să aibă mai multe înțelesuri decât au ele inițial. Semnele care sunt inițial distinctive pot
ajunge să fie restrictive, la fel mărcile care sunt la început restrictive pot ajunge prin utilizare
să fie distinctive.

f) mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare, de exemplu cu privire la

proveniența geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului;
➢ Mărcile să nu fie deceptive, înșelătoare.
➢ E aceeași preocupare a legiuitorului manifestată în contextul condiției anterioare,
adică o marcă descriptivă nu poate să fie înregistrată pentru motivul că ea nu este aptă
să indice originea comercială a produsului (poza vacii aplicată pe lapte nu comunică
originea comercială a produsului, ci comunică faptul că laptele din el este unul de
vacă, nu de oaie).
 ➢ Pentru aceleași motive o marcă deceptivă, înșelătoare nu poate indica cu atât mai mult
originea comercială a produsului. E și mai rea marca înșelătoare pentru că în loc să
descrie pur și simplu o calitate a unui produs, chiar îl induce în eroare pe consumator.
De pildă, au fost anulate pentru acest motiv de refuz următoarele semne : AMERICAN
COLA pentru o băutură ce nu provenea din America, ci din România, semnele care
constau în cuvântul „mentol” pentru țigări care nu cuprindeau mentol sau trabucuri
HAVANA pentru trabucuri care nu proveneau din Havana.

m) mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri;

➢ Mărcile să nu fie contrare ordinii publice, să nu fie ilicite și de asemenea să nu fie
contrare bunelor moravuri.
➢ Acest principiu este aplicat mai general sau mai special de celelalte litere ale art. 5
alin. 1. De cele mai multe ori se întâmplă că aceste aplicații particulare ale literei m să
reflecte niște motive care în absența acestor litere ar constitui motive relative de refuz
(preexistența unui drept a unui alt titular, marca intră în conflict cu un drept al altuia
ori un drept cu privire la o marcă anterioară ori cu privire la un alt drept al unui terț).

Literele alin. 1 ce au rămas nedezbătute privesc asemenea drepturi despre care am

putea afirma că aparțin altora și deci care ar trebui să constituie motive relative de refuz dar
legiuitorul le-a ridicat prin consacrarea lor în contextul art. 5 la nivelul de motive absolute de
refuz, le-a considerat într-atât de importante încât societatea în ansamblul său trebuie să fie
protejat.

De pildă, dacă o marcă ar cuprinde numele unei persoane oarecare fără acordul său,
atunci acea persoană s-ar putea opune înregistrării mărci cu pricina pentru motive relative de
refuz a înregistrării.

În schimb, dacă cineva ar dori să înregistreze o marcă ce cuprinde numele, imagina

vizuală a unei persoane care se bucură de renume în RO, conform lit. k) a art. 5 alin. 1 din
lege, această împrejurare constituie un motiv absolut de refuz pentru că în felul acesta marca
ar ajunge să se bucure de prestigiu care este atașat numelui persoanei care se bucură de
renume în RO.

Tot așa, nu pot fi înregistrate pentru acest motiv pentru că sunt contrare legii sau
ordinii publice mărcile care constau în semne cu o altă valoare simbolică, în special un semn
religios sau mărcile care cuprind steme, drapele, embleme, litera N, litera O.

O altă categorie de mărci care sunt considerate contrare ordinii publice sunt acelea ce
sunt interzise la înregistrare pentru motivul că ele intră în conflict cu o indicație geografică
sau cu o denumire de origine sau cu o specialitate tradițională garantată ori conform dreptului
intern ori conform dreptului UE. Această suprapunere / conflict între o indicație geografică și
o marcă se regăsește de asemenea și în contextul art. 6 din L 84 (motivele relative de refuz).

Diferența între cele două manifestări ale conflictului între marcă și o indicație
geografică anterioară rezidă în aceea că e un motiv absolut de refuz cel ce constă în
preexistența unei indicații geografice deja în ființă, deja înregistrată, în vreme ce constituie
un motiv relativ de refuz de înregistrare a mărcii scenariul în care aceasta intră în conflict cu
o indicație geografică ce nu a fost încă înregistrată, pentru care doar s-a depus cererea.

Cu această ocazie s-a permis titularilor indicațiilor geografice să intervină în procedura

de înregistrare a mărcilor prin intermediul opoziției – lucru care era discutabil până în prezent,
doar după înregistrare se putea considera că marca dacă intră în conflict cu o indicație
geografică anterioară ar trebuie să fie refuzată la înregistrare. Acum e limpede că dacă marca
este contrară cu o indicație geografică deja existentă, deja înregistrată, marca este nulă
absolut, dacă intră în conflict cu o indicație geografică în curs de înregistrare atunci e
susceptibilă de nulitate relativă.

S-ar putea înregistra marca constând in litera „C” pentru băuturi de fructe?
→ Doar litera „C” fără un alt element ar fi dificil, ii lipsește un element care sa îi distingă
originea comercială. Literele de principiu nu pot indica originea comercială, literelor
le lipsește caracterul distinctiv. Ne putem gândi că are Vitamina C... într-adevăr
comunică ceva despre o calitate a produsului așa încât ar trebui să fie refuzată
înregistrarea.
Dar litera W pentru autovehicule ar putea fi înregistrată?
→ Pare că se poate în sensul în care indică originea cu pricina.

Unele semne devin distinctive pe parcurs.

Când se poate totuși obține marca dacă la acel moment nu este atât de distinctiv pe
cât devine ulterior și când nu se poate înregistra deloc?

Între conceptele de descriptiv și

distinctiv nu există o linie perfectă de
demarcație, în sensul că în clasa X intră
semnele pur descriptive și în clasa Y
semnele pur distinctive. Nu putem să
încadrăm simbolurile între ele fără să ne
raportam și la produsele la care se aplică
semnele cu pricina. Este un continuu care
pornește de la descriptiv și tinde către
distinctivitate - e posibil ca un semn care e
descriptiv pentru anumite produse să fie
distinctiv pentru altele (de exemplu,
APPLE, forma mărului, e descriptiv la
mere, dar dacă le aplicăm pentru
calculatoare nu vom mai ajunge la aceeași
concluzie).
Limbajul evoluează așa cum anumite elemente suplimentare e posibil să
evoluează și legea, limbajul este un produs capete și funcția ce îi permite
al istoriei, al experienței, așadar un cuvânt consumatorului să identifice originea
care la început este descriptiv poate ajunge inițială a produsului respectiv.
să capete semnificații suplimentare. Una
dintre semnificațiile suplimentare pe care
le poate căpăta un cuvânt inițial descriptiv
e posibilitatea să fie tocmai aceea care
permite consumatorului să identifice
originea inițiala a produsului (de exemplu,
marca „FIZZY”- acidulat; a fi acidulat e o
caracteristică a unei băuturi și deci
cuvântul acidulat este descriptiv pentru
produsele care constau în băuturi acidulate,
totuși prin utilizare și dacă sunt însoțite de

MILKA - prin ce recunoaștem calitatea?

→ Prin „văcuța mov”, în special culoarea mov.
→ O culoare se consideră că nu e suficient de distinctivă pentru a putea permite minții
consumatorului să identifice originea produsului, dar ei au combinat 2 elemente care
în ansamblul lor au format un semn distinctiv : văcuța și culoarea mov, dar acum a
rămas doar culoarea mov, „vaca s-a pierdut pe drum”.
→ Alte exemple : roșu pentru Vodafone, portocaliu pentru Orange.

În cazul literei aplicabile trebuie să vedem de la caz la caz.

 Este posibilă înregistrarea sloganului „Când șosetele îți arată degetele, schimbă-le
mai repede”?
→ Este un exemplu real, franțuzesc.
→ De principiu, un slogan poate fi înregistrat ca marca, dar acesta este unul mult prea
general care nu poate duce mintea consumatorului la un anumit comerciant de șosete.
Când pur și simplu lauzi produsul pe care îl vinzi printr-un slogan, atunci înseamnă că
îi descrii prin hiperbole anumite calități. Multe sloganuri sunt descriptive, unele dintre
ele sunt atât de originale încât fac publicul să asocieze acel slogan cu un anumit
producător pentru că sunt catchy, dar exemplul nostru cu șosetele, poate că nu ar putea
fi înregistrat ca marca individuală, dar ar fi putut fi înregistrat ca marca colectivă. De
altfel nici nu ar vrea vreun producători de șosete să înregistreze acest slogan, nu are
sens din punct de vedere economic pentru că el stimulează consumul de șosete în
general, nu doar de la el.
→ De exemplu, înregistrarea ca marcă a unei culori portocalii pe partea din față a
degetelor, toată șoseta e alba și partea din vârf e portocalie, marca constând doar în
culoarea aceea, portocalie - s-a considerat că acea culoare nu comunică ceva despre
originea comercială a șosetelor.

Ce părere avem despre înregistrarea unei forme de sticle de vin pe care sa scrie 1983?
→ Nu e aptă să indice originea comercială pentru că în general la vinuri este o
caracteristică esențială anul din care provine (a fost un ziar care se numea „ZIARUL”).
→ În aceste cazuri suntem tentați să spunem că aplicarea unui an pe sticlele de vin
comunică o informație esențială: anul din care provine și deci nu ar trebui să se
înregistreze o astfel de marcă și dacă s-ar înregistra ar trebui să fie considerată nulă
absolut.
→ Dacă e pur și simplu o sticlă de vin pe care scrie 1983, primul instinct e să observăm
sticla și că este un an acolo, oricine ar considera că e un vin din 1983, nu că
producătorul s-a înființat în 1983.
→ Dacă însă modul în care este articulat semnul constând în anul cu pricina rezultă că
anul se refera la momentul în care s-a înființat producătorul, atunci semnul poate să
formeze obiectul unei înregistrări, dar nu singur, ci laolaltă cu alte elemente.

Un semn poate să fie înregistrat ca marcă chiar dacă e compus din elemente
descriptive.

S-a încercat înregistrarea unui semn a unui ambalaj de ciocolata pe care scria chocolate
fine milk almonds organic 100 cal.. etc. Toate acestea sunt informații care compuneau semnul,
descrieri ale unor calități ale produsului care desemna marca, numai că aceste informații erau
scrise într-o formă de raze de soare, o formă ușor reperabilă și deci chiar dacă toate
elementele particulare sunt descriptive dacă din modul în care sunt așezate rezultă un aspect
distinctiv atunci marca poate să fie înregistrată. Ea nu trebuie să fie înregistrată dacă este cu
totul descriptivă.
 CONDIȚII DE FOND RELATIVE ALE PROTECȚIEI
Aceste motive relative decurg ori dintr-un conflict cu o marcă anterioară ori dintr-un
conflict cu alt drept anterior al unui terț ori din aceea că s-a încălcat o obligație de loialitate a
mandatarului față de mandant.

1. conflict cu marca anterioară – art. 6 alin. 1 și 2 + câteva aspecte de la alin. 3

Articolul 6
(1) O marcă este refuzată la înregistrare sau, după caz, este susceptibilă a fi anulată
pentru următoarele motive relative:
a) dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele și serviciile pentru care
marca este solicitată sau a fost înregistrată sunt identice cu cele pentru care marca
anterioară este protejată;
• rezultă ideea de tandem, marca nu este pur și simplu un semn, ci un
semn aflat în tandem cu un produs în cazul în care se dorește
înregistrarea unui semn identic cu o marcă anterioară pentru produs.

b) dacă, din motive de identitate sau de similitudine în raport cu marca anterioară și

din motive de identitate sau similitudine a produselor sau serviciilor pe care cele două mărci
le desemnează, se poate crea, în percepția publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de
asociere cu marca anterioară.
(2) În sensul alin. (1), sunt mărci anterioare:
a) mărcile Uniunii Europene, mărcile înregistrate în România sau mărcile înregistrate
în baza unor acorduri internaționale și având efect în România, a căror dată de depozit este
anterioară datei de depozit a cererii de înregistrare a mărcii sau, după caz, a dreptului de
prioritate invocat în susținerea acesteia;
b) mărcile Uniunii Europene în privința cărora este invocată, în mod valabil,
senioritatea, potrivit prevederilor Regulamentului privind marca Uniunii Europene, chiar
dacă această din urmă marcă a expirat sau a făcut obiectul unei renunțări;
c) cererile de înregistrare a mărcilor prevăzute la lit. a) și b), sub condiția înregistrării
ulterioare a mărcilor;
d) mărcile care, la data de depozit a cererii de înregistrare a mărcii sau, după caz, la
data priorității invocate, sunt notorii în România, în sensul art. 6 bis al Convenției de la
Paris.
(3) O marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare sau, în cazul în care a fost
înregistrată, este susceptibilă a fi anulată dacă:
a) este identică sau similară în raport cu o marcă anterioară înregistrată în România,
sau în Uniunea Europeană, în sensul prevederilor alin. (2), indiferent dacă produsele sau
serviciile pentru care aceasta este solicitată sau înregistrată sunt identice, similare sau nu
sunt similare cu cele pentru care marca anterioară este înregistrată, atunci când marca
anterioară se bucură de un renume în România, sau, în cazul mărcii Uniunii Europene, se
bucură de renume în Uniunea Europeană și dacă utilizarea mărcii ulterioare ar duce fără
motiv justificat la obținerea unor foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din
renumele mărcii anterioare sau ar aduce atingere acestora;
b) există o cerere de înregistrare a unei denumiri de origine sau a unei indicații
geografice depusă în conformitate cu legislația națională sau cu legislația Uniunii Europene
înainte de data de depunere a cererii de înregistrare a mărcii sau de data priorității invocate
în sprijinul cererii, sub rezerva înregistrării sale ulterioare, iar denumirea de origine sau
indicația geografică respectivă conferă persoanei autorizate să o folosească dreptul de a
interzice utilizarea unei mărci ulterioare în România;
c) există un semn asupra căruia au fost dobândite drepturi anterior datei de depunere
a cererii de înregistrare a mărcii sau, dacă este cazul, înaintea datei priorității invocate în
sprijinul cererii de înregistrare a mărcii și dacă acest semn conferă titularului său dreptul de
a interzice utilizarea unei mărci ulterioare în România;
d) înregistrarea acesteia este solicitată de către mandatarul sau reprezentantul
titularului mărcii, în nume propriu și fără consimțământul titularului mărcii, cu excepția
situației în care mandatarul sau reprezentantul titularului își justifică demersul;
e) există un drept anterior, altul decât cele prevăzute la lit. c) și alin. (2), în special un
drept la nume, un drept la imagine, un drept de autor, un drept de proprietate industrială;
f) marca poate fi confundată cu o marcă anterioară protejată în străinătate, cu
condiția ca, la data depunerii cererii, solicitantul să fi acționat cu rea-credință.

Ce înseamnă marcă anterioară?

→ Marca înregistrată și care se bucură de protecție pe teritoriul național pentru că a fost
înregistrată la OSIM pe cale națională.
→ O marcă înregistrată a UE. Există la nivel european un regulament ce conferă
posibilitatea titularilor de a obține o protecție la nivelul întregii UE printr-un certificat
unic de protecție cu un conținut uniform al protecției, iar marca aceasta se numește
marca a UE, dar aspectele particulare de regim juridic sunt similare cu aspectele de
regim juridic aplicabile mărcilor naționale.

Există niște ghiduri de interpretare care analizează diverse aspecte în foarte mare
detaliu, inclusiv grafic – NE INCURAJEAZĂ SĂ LE CITIM, DAR NU E OBLIGATORIU
PENTRU EXAMEN.

Consecința unor acorduri internaționale la care România este parte o reprezintă

cererile depuse pe cale internațională de brevet de invenție și se ajungea în urma cererilor
să se parcurgă 2 faze care rezultă în oferirea unui brevet cu un conținut diferit specific fiecărei
țări unde se oferea protecția. Același lucru e valabil și la marcă, protecția în fiecare țară a
mărcii va varia în funcție de legislația națională.
 Pe lângă mărcile înregistrate mai există o categorie de mărci anterioare ce pot conduce
la anularea mărcilor și anume mărci anterioare care nu sunt înregistrate - e vorba de mărcile
notorii pe care le reglementează art. 6 alin. 2 lit. d) : sunt notorii în România.

Ce înseamnă notorii?
→ Mărci foarte, foarte cunoscute în rândul publicului relevant, sunt mărci care apar
primele și cel mai adesea în mintea consumatorului atunci când sunt întrebați de pildă
ce producători știu sau produse dintr-o anumită clasă. De exemplu, ce băuturi
carbogazoase vă vin în minte? Sigur Coca-Cola, chiar dacă nu e înregistrată în RO.
Marca notorie este una foarte cunoscută deși nu este înregistrată poate opune altcuiva
să nu înregistreze ceva similar.

Caracterul notoriu trebuie dovedit pentru că principiul în materie spune că mărcile

ajung să fie protejate prin intermediul înregistrării în urma parcurgerii unei formalități și deci
dacă cineva vrea să obțină anularea înregistrării unei mărci ulterioare invocând un drept de ale
sale cu privire la o marcă care ființează independent de înregistrare va trebui să dovedească
dacă este în zona de funcționare a unei excepții.

Rezultă că și în privința mărcii ființează o condiție a noutății. Marca poate fi

înregistrată dacă ea nu este identică cu marca anterioară, doar că noutatea din materia
mărcilor e mult relativizată sub aspect teritorial, adică o marcă nu va putea fi înregistrată în
RO dacă în RO există înregistrată o marcă anterioară. O marcă nu va putea fi înregistrată în
RO dacă în RO o marcă anterioară deși nu este înregistrată este totuși notorie aici, nu în altă
parte, în principiu.

Deci noutatea în materia mărcilor spre deosebire de noutatea în materia invențiilor este
una relativă în spațiu.

Este și relativă în timp. O marcă nu va putea fi înregistrată pentru că există o marcă

anterioară identică cu aceasta în măsura în care marca este în ființă și se bucură de protecție.
Dacă a fost înregistrată prin anii 1920, s-a epuizat protecția și nu a fost reînnoită, atunci acea
marcă este disponibilă.

Există o excepție de la relativitatea în spațiu – art. 6 alin. 3 lit. f), marca poate fi
confundată cu o marcă anterioară protejată în străinătate, cu condiția ca, la data depunerii
cererii, solicitantul să fi acționat cu rea-credință – trademark squating.

Este un scenariu întâmplat în blocul est-european care s-a mutat din materia mărcilor
în materia domeniilor de internet și se refera la faptul că în vestul Europei prin anii 1990 erau
deja mărcile care acum sunt pentru noi foarte populare și care oferă produselor pentru care se
aplică o valoare substanțială : H&M, ZARA - mărci pe care au început să le observe și
românii la începutul anilor 1990 când au ieșit să se plimbe prin vest și au început să se
înregistreze mărci populare din vest, dar care încă nu erau aplicate în RO, iar mărcile acestea
erau înregistrate doar pentru că se știa, se aștepta ca respectivele branduri internaționale să
ajungă aici. Înregistrează mărcile cu pricina și în felul acesta când titularul brandului
internațional ajunge să desfășoare activitatea și în RO ar trebui pentru a își desfășura
activitatea să plătească redevențe celui ce le-a înregistrat aici. Evident că marca în RO a fost
înregistrată cu rea-credință pentru o formă de exploatare, șantaj, fenomen care se cheamă
trademark squating.

Acum fenomenul s-a mutat în mediul virtual – Cybersquating. Se înregistrează

domenii de internet cu anumite extensii finale ce urmează după punct (.com, .eu) – se numesc
”tld”. Se înregistrează niște domenii identice cu mărci preexistente (de exemplu, coca-cola.ro,
zara.ro). Titularul mărcii zara.ro și-a înregistrat și domeniul de internet zara.ch pentru Elveția,
etc., dar nu a apucat să înregistreze și zara.ro și înregistrează cineva de pe aici, nu cu un
motiv legitim, ci cu motivul de a îl determina pe titularul activității ZARA să îl plătească în
momentul în care va tinde la vânzarea produselor sale și către publicul român.

În materia mărcilor se traduce printr-un motiv relativ de refuz dacă această marcă
românească este identică cu marca sa și se poate dovedi reaua-credință.

Din lit. b rezultă că protecția conferită de marcă este într-un anumit sens difuză în
sensul în care îi permite titularului mărcii anterioare să se opună înregistrării nu doar a unei
mărci identice cu a sa ce se dorește a fi înregistrată pentru produse identice cu ale sale, ci
conform lit. b titularul mărcii anterioare se poate opune și înregistrării unei mărci care e doar
similară cu marca sa și înregistrarea unei mărci pentru produse doar similare cu ale sale în
măsura în care din jocul acestor similitudini rezultă în percepția publicului un risc de confuzie
- risc de asociere (de exemplu, titularul mărcii ADIDAS nu are numai o protecție ce îi poate
permite să se opună împotriva înregistrării mărcii ADIDAS pentru pantofi sport, ci și
înregistrării mărcii ADIBAS pentru pantofi sport și altele care sunt similare cu marca sa).

Titularul unei mărci se poate opune înregistrării unei mărci similare cu a sa chiar dacă
ea nu e înregistrată pentru produse identice cu cele pentru care e înregistrată marca anterioară.
Pot fi eventual complementare cele două produse.

Să spunem că s-a înregistrat o marcă pentru produse de tip pentru fumat și după aceea
altcineva vrea să înregistreze o marcă similară cu marca anterioară pentru produse
complementare cu aceasta pentru țigări. Titularul mărcii anterioare se poate opune dacă
reușește să dovedească similitudinile dintre semne, dintre produse, iar dacă suntem
confruntați doar cu o similitudine numai la nivelul produselor ori la nivelul semnelor, deci nu
cu o identitate și colo si colo, atunci titularul mărcii anterioare are o sarcină suplimentară să
dovedească că din jocul acestor similitudini rezultă riscul confuziei în rândul publicului, lucru
care face diferența între lit. a) și lit. b).

Mai mult, e posibil ca titularul unei mărci anterioare să se opună la înregistrarea unei
mărci similare cu a sa chiar dacă această marcă similară cu marca anterioară nu se dorește a fi
înregistrată pentru produse care sunt similare cu cele pentru care s-a înregistrat marca
anterioară.
 De regulă, marca este specializată la nivel profesional, marca îi conferă posibilitatea
titularului să se opună înregistrării unei mărci similare pentru produse similare, însă în mod
excepțional, unii titulari de marcă se bucură de o protecție mai extinsă care iradiază la nivelul
tuturor produselor și serviciilor dincolo de principiul specializării mărcii sub aspect
profesional: titularii mărcilor de renume.

La prima vedere, nu este tot una cu marca notorie.

Marca de renume este consacrată de art. 6 alin. 3 litera a).

Mărcile notorii sunt cele foarte cunoscute care nu sunt înregistrate și care deși nu
sunt înregistrate vor fi considerate mărci anterioare și vor putea bloca înregistrarea unei
mărci similare cu mărcile anterioare dacă marca ulterioară se dorește a fi înregistrată pentru
produsele pentru care este notorie marca anterioară înregistrată, în schimb mărcile de
renume sunt tot mărci foarte cunoscute, deci fondul este același, proba se face în același mod
numai că, în plus, mărcile de renume față de mărcile notorii sunt și înregistrate. Dacă sunt și
înregistrate atunci titularul mărcii anterioare se poate opune înregistrării unei mărci
subsecvente dacă în urma acestei înregistrări titularul mărcii ulterioare ar aduce fără motiv
justificat sau s-ar folosi fără mod justificat de renumele mărcii anterioare sau ar aduce
atingere acesteia.

În materia mărcii, anterioritățile pot distruge noutatea numai că în principiu

anterioritatea în materia mărcii ar trebui să fie:
− sub aspect teritorial - numai pentru România în cazul mărcilor- deci relativă în spațiu:

− sub aspect temporal - dacă marca anterioară care este identică nu mai este în ființă,
putem demara procedura la OSIM - relativă și în timp ceea ce înseamnă că de fapt
noutatea ar putea fi caracterizată de o denumire mai sugestivă și anume
disponibilitatea, nu se va refuza înregistrarea unei mărci doar pentru că e identică sau
similară cu o marcă preexistentă decât în măsura în care această marcă preexistentă
este încă în ființă, ori pentru că e încă înregistrată, ori pentru că deși nu e înregistrată e
notorie încă.

SUPLIMENTAR : anterioritățile care distrug anterioritatea sunt scrise în materia

mărcilor.

Este relativă și sub aspect profesional - principiul specializării mărcii - acest

principiu ne spune că titularul unei mărci se poate opune înregistrării unei mărci similare cu a
sa doar când e vorba de o înregistrare ce privește produse sau servicii care sunt identice sau
similare pentru care s-a înregistrat sau pentru care este protejată marca anterioară. De
principiu titularul unei mărci se poate opune folosinței unei mărci chiar neînregistrată ca
marcă dacă este identic sau similar cu semnul pentru care el are protecția decurgând din marcă
și dacă acel semn sau numai în măsura în care acel semn desemnează produse sau servicii
care sunt identice sau similare cu cele pentru care există protecția decurgând din marcă.

Contrarietatea nu este singurul temei relativ de refuz la înregistrarea unei mărci; pe

lângă această contrarietate cu o marcă anterioară s-ar putea refuza înregistrarea unei mărci și
dacă ea este contrară sau încalcă un drept preexistent- art. 6 alin. (3) litera e), „există un
drept anterior, altul decât cele prevăzute la lit. c) și alin. (2), în special un drept la nume, un
drept la imagine, un drept de autor, un drept de proprietate industrială”.
Contrarietatea cu un nume al oricui constituie un motiv relativ de refuz. În schimb
dacă se dorește înregistrarea unei mărci ce conține numele unei persoane care se bucură de
renume în România, atunci suntem în fața unui motiv absolut de refuz.

O marcă se va refuza la înregistrare dacă ea este contrară cu un drept de autor

preexistent - mărcile pot cuprinde elemente verbale, cuvinte, sloganuri, pot consta exclusiv în
elemente figurative, deseori se întâmplă ca aceste elemente ce formează obiectul semnului
înregistrat ca marcă să constituie de asemenea și opere adică să reprezinte manifestări ale
personalității celui ce a creat semnul cu pricina și uneori se întâmplă ca titularul unei mărci să
ajungă să aibă această calitate de titular pentru că a cumpărat-o printr-o cesiune. S-a cumpărat
eventual o întreagă întreprindere inclusiv drepturi asupra mărcii, dar acest cumpărător nu se
preocupă să vadă cine este titularul drepturilor de autor asupra semnului inclus în marcă, e
posibil sa fie un terț, ocazie cu care acesta dacă nu transferă prerogativele patrimoniale asupra
dreptului de autor ce poartă asupra operei cuprinse în semnul înregistrat ca marcă, acesta se va
putea opune reproducerii semnului cu pricina de către cesionar.

Art. 6 alin. (3) litera d: „înregistrarea acesteia este solicitată de către mandatarul
sau reprezentantul titularului mărcii, în nume propriu și fără consimțământul titularului
mărcii, cu excepția situației în care mandatarul sau reprezentantul titularului își justifică
demersul.”

Dacă împuternicesc pe cineva să cumpere pentru mine o anumită casă din Sinaia,
mandatarul nu trebuie să cumpere în nume propriu, ci în numele și pe seama mea. La fel și în
materia mărcii și dacă se încalcă această rigoare, o marcă astfel înregistrată este anulabilă.

CONȚINUTUL PROTECȚIEI ÎN MATERIE DE MĂRCI

Art. 39 L 48/1998

(1)Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.

(2)Fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii

cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate, titularul acesteia poate cere instanţei
judecătoreşti competente, printr-o acţiune în contrafacere, să interzică terţilor să utilizeze, în
activitatea lor comercială, fără consimţământul său:

a)un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca
a fost înregistrată;

b)un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi
din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare,
există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi
marcă;
c)un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii
identice, similare sau diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din
urmă a dobândit un renume în România şi dacă prin utilizarea semnului fără motiv justificat
se obţin foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii ori se aduce atingere
acestora;

d)un semn identic sau asemănător cu marca care este utilizat în alt scop decât acela
de a distinge produsele sau serviciile, atunci când utilizarea acestui semn, fără motive
întemeiate, atrage obţinerea de foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele
mărcii ori aduce atingere acestora.

(3)În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special,
următoarele acte:

a)aplicarea semnului pe produse sau pe ambalajul acestor produse;

b)oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după
caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn;

c)importul sau exportul de produse sub acest semn;

d)utilizarea semnului pe documente comerciale sau pentru publicitate;

e)utilizarea semnului ca denumire comercială ori ca parte a unei denumiri

comerciale;

f)utilizarea semnului în publicitatea comparativă într-un mod care contravine Legii nr.
158/2008 privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă, republicată.

(4)În cazul în care există riscul ca ambalajul, etichetele, elementele sau dispozitivele
de securitate ori de autenticitate sau orice alte suporturi pe care se aplică marca să poată fi
utilizate pentru produse sau servicii într-o manieră care ar constitui o încălcare a drepturilor
titularului unei mărci conform alin. (2) şi (3), titularul mărcii respective are dreptul de a
interzice, atunci când acestea sunt efectuate în activitatea comercială, următoarele acte:

a)aplicarea unui semn identic sau similar cu marca pe ambalaje, etichete, elemente
sau dispozitive de securitate ori de autenticitate sau pe orice alte suporturi pe care se poate
aplica marca;
 b)oferirea, introducerea pe piaţă sau deţinerea în aceste scopuri, precum şi importul
sau exportul ambalajelor, etichetelor, elementelor sau dispozitivelor de securitate sau de
autenticitate sau a oricăror alte suporturi pe care se poate aplica marca.

(5)Fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii

cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate, titularul unei mărci înregistrate este
îndreptăţit totodată să împiedice terţii să introducă în cursul activităţii comerciale produse pe
teritoriul României, fără a le pune în liberă circulaţie în România, în cazul în care aceste
produse, inclusiv ambalajele acestora, provin din ţări terţe şi poartă, fără a fi autorizate, o
marcă identică cu marca înregistrată în România pentru respectivele produse sau care nu
poate fi diferenţiată, în aspectele sale esenţiale, de marca înregistrată.

(6)Dreptul titularului mărcii prevăzut la alin. (5) se stinge dacă, în cursul procedurilor
de constatare a contrafacerii mărcii înregistrate, iniţiate în conformitate cu Regulamentul
(UE) nr. 608/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 iunie 2013 privind
asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală de către autorităţile vamale şi
de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.383/2003 al Consiliului, declarantul sau deţinătorul
produselor prezintă dovezi potrivit cărora titularul mărcii înregistrate nu este îndreptăţit să
interzică introducerea produselor pe piaţă în ţara de destinaţie finală.

Alin. 1- mecanismul de protecție ce poartă asupra mărcii este unul similar cu acela
aplicabil în materia invenției adică și aici titularul protecției se bucură de un drept exclusiv de
exploatare a semnului. Nu este singura tehnică posibilă de protecție în materia proprietății
intelectuale, de pildă, secretul comercial nu e protejat prin intermediul unui drept exclusiv, e
protejat indirect. Acest drept subiectiv are un anumit conținut care e descris de alin. (2) și
următoarele din art. 39.

La alin. (2) al art. 39 se spune că titularul unei mărci poate să interzică terților să
utilizeze în activitatea lor comercială următoarele lucruri:

a) un semn identic mărcii pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a
fost înregistrată – paralelă cu art. 6 alin. (1) litera a) la lit b „un semn pentru care,
datorita faptului ca este identic sau asemănător cu o marca și din cauza ca produsele
sau serviciile cărora li se aplica marca sunt identice sau similare, exista un risc de
confuzie in percepția publicului, incluzând riscul de asociere intre semn și marca; ”

titularul unei mărci în ființă se poate opune pe de o parte înregistrării unei mărci care e
identică cu a sa pentru produse care sunt identice cu ale sale și pentru identitate de
rațiune el se poate opune și folosirii unui semn în activitatea comercială care e identic
cu semnul înregistrat ca marcă și e aplicat pentru produse care sunt identice cu acelea
pentru care este înregistrată marca sa.
 Morariu spune că în calitate de reprezentant al publicului relevant i se par a fi similare.
Petrache spune că din punct de vedere al construcției mărcilor ele nu sunt similare,
singurul lucru asemănător ar fi inițialele.
Ciubotea spune că nu i se par identice pentru că se gândește că dacă prima companie
ar trece printr-un rebranding nu s-ar gândi ca e același brand.
Diaconiță e de acord cu toți.
Unii judecători vor pune că sunt similare, alții nu.

Speța de malpraxis în care mai multor victime li s-a scurtat un picior cu 3-4 cm ca
urmare a unei operații greșit făcute de către medic. Din conținutul hotărârilor judecătorești în
care s-a pus problema reparării prejudiciului nu rezultă că există diferențe relevante sub
aspectul faptelor, că una dintre victime e bătrână, vedetă, femeie, bărbat etc.. nu rezultau
diferențe între victime. Totuși în unele spețe aceste victime au primit 3000 de euro, în alte
spețe 150.000 euro, în alte spețe 50.000 lei, variațiuni ciudate dacă luam în considerare că
principiul aplicat de judecători a fost același - despăgubirea victimei pentru suferința pe care a
încercat-o, trebuie să acordăm o despăgubire proporțională.. etc. Când a venit vorba de
implicarea în concret soluțiile au variat enorm, la fel și în cazul speței noastre, unii spun că
sunt semne similare, alții contrariul. Deci în materia mărcilor doctrina și jurisprudența au
ajuns să articuleze niște raționamente foarte sofisticate, amplu prezentate de analiză a
similitudinii semnelor, a similitudinii produselor și a riscului de confuzie care decurge din
acest rezultat conjunctiv al similitudinii semnelor și produselor s-a intrat într-un nivel foarte
adânc al detaliului. Motivul fiind că dacă știi că ai anumite criterii dezvoltate, o anumită
formă pe care trebuie să o respecți atunci când decizi un lucru principial, e mai probabil ca
atunci când urmezi un parcurs să ajungi la o soluție similară măcar cu cea la care ar ajunge un
judecător confruntat cu o speță similară cu cea în care ești tu implicat, adică șansa de
înfăptuire a dreptății într-o manieră previzibilă este mai mare dacă există și o formă a
raționamentului.

Dacă ar exista un anumit ghid, punct de pornire, criterii prestabilite, fixate în doctrină,
jurisprudență pe care ar trebui să le urmărească judecătorul probabil că soluțiile nu ar mai fi
așa de variate.
 În spețele de malpraxis rămânem la îndemâna înțelepciunii judecătorului.

E important ca viitori practicieni să urmăm aceste ghidaje pe care le instituie

jurisprudența când vine vorba de similitudinea produselor.

Art. 39 alin. (1) litera d: „un semn identic sau asemănător cu marca care este utilizat
în alt scop decât acela de a distinge produsele sau serviciile, atunci când utilizarea acestui
semn, fără motive întemeiate, atrage obținerea de foloase necuvenite din caracterul distinctiv
sau din renumele mărcii ori aduce atingere acestora”.
Criterii în funcție de care se analizează dacă niște produse sunt sau nu similare pentru :
• Produse pentru care s-a înregistrat marca reclamantului celui care acționează în
contrafacere.

• Produsele pe care este folosit semnul acuzat.

1. Natura produselor : e mai degrabă să fie considerate similare produse care fac parte
din același gen de ex.: șamponul și balsamul de păr, laptele și iaurtul.
2. Scopul pentru care sunt folosite îndeobște acele produse, ex. : oțetul și sucul de lămâie
- ambele sunt folosite de obicei pentru condimentarea unor alimente.
3. Modul de utilizare, ex. : sunt anumite medicamente pentru tratarea unor boli de piele
sub formă de unguent, din această perspectivă a modului de utilizare aceste
medicamente sunt similare cu produsele cosmetice care se materializează în creme (de
ex. creme de hidratare a pielii).
4. Un produs se completează în mod natural în cursul utilizării sale cu un altul, ex.:
periuța de dinți și pasta de dinți - ele se folosesc într-o manieră cât să se completeze
una pe alta.
5. Complementaritatea dintre produsele supuse analizei, ex.: drujba și lanțul de drujbă
care se poate vinde și separat.
6. Canalele de distribuție : mai degrabă se vor considera similare acele produse care într-
un supermarket sunt pe același raion sau mai degrabă sunt similare unele produse care
se vând în supermarket față de unele care nu, de exemplu : comparăm un parfum de
lux și un deodorant ce se vinde în supermarket, parfumul de lux, de regulă, se vinde în
parfumerii și deci din această perspectivă nu seamănă și deci nu există riscul de
asociere cu un produs pe care îl găsești într-un magazin universal... nu vă mai luați
Versage sărakilor.

Compar bicicletele cu cărucioarele cu rotile și din anumite perspective putem spune că

sunt similare pentru că ambele au roți, dar totuși nu se vor găsi în același context vândute și
din această perspectivă ele vor fi considerate nesimilare.
 Criteriile expuse nu sunt unele exclusive, produsele pot fi identice cu acelea în privința
cărora face judecătorul analiza sau pot fi similare, iar similitudinea nu e o treaba de genul „ori
e ori nu e și punct” ci e o chestiune de grad : similitudine mai accentuată, mai puțin
accentuată etc. Cu cât e mai accentuată cu atât e mai probabil să existe riscul de confuzie în
rândul publicului relevant.

Și în privința semnelor s-au decelat câteva reguli pe care ar trebui sa le urmăm :

Similitudinea semnelor (reclamantul care e înregistrat ca marcă și semnul pârâtului pe

care acesta îl folosește fără să fie în vreun fel înregistrat) se va analiza global încercându-se să
se determine care este impactul pe care ele în ansamblu îl produc asupra publicului relevant,
dar totuși în această analiză de ansamblu se va accentua mai degrabă similitudinea care poartă
asupra elementelor dominante din semn și asupra elementelor care sunt distinctive în raport
cu elementele care sunt descriptive din semn..

Să zicem că avem de face cu o marcă compusă din elemente figurative și din elemente
verbale, unele mai mici, altele mai mari, unele mai în centrul imaginii ce compune marca,
altele mai la periferie --- va exista riscul de confuzie mai degrabă dacă sunt similare
elementele din mijlocul semnului, mari, colorate puternic și eventual constând în cuvinte
decât dacă similitudinile rezidă în aceea că niște „briz brizuri” periferice greu observabile sunt
similare între cele două semne. În principiu se va da relevanță sub aspectul elementelor
dominante și tot pentru motive de același tip, similitudinea se va reține mai degrabă dacă ea
poartă asupra elementelor distinctive din semn decât dacă poartă asupra unor elemente
descriptive.

Cum comparăm? Comparația acestor semne, punându-se accent pe elemente distincte

și pe cele dominante se va face dintr-un triplu unghi din punct de vedere vizual , auditiv-aural
și conceptual.

1) VIZUAL – se analizează dacă sunt identice: cum sună, ce înseamnă ele, jurisprudența
intră în detalii din ce în ce mai exotice ► să spunem că se compară 2 semne constând
în cuvinte, e mai degrabă să se rețină că există o contrafacere dacă similitudinile
poartă asupra elementelor de început al cuvântului / asupra elementelor de la finalul
cuvântului decât dacă similitudinea este izolată în centrul cuvântului, mai cu seamă
dacă cuvântul care compune semnele supuse analizei sunt lungi, e mai puțin probabil
ca publicul relevant să observe similitudinea în centru decât la început sau la final.
Vizual pot semăna între ele atât un cuvânt, cât și un element figurativ, de pildă, un
cuvânt înregistrat ca marcă a fost VITAFIT (marca reclamantului) și s-a considerat că
este similar cu o marcă figurativă ce îngloba cuvintele VITAL&FIT (marca pârâtului)
- semnul aceasta era reprezentat pe un fundal foarte exotic. Nu contează când analizăm
din punct de vedere vizual care este semnificația semnelor analizate. De pildă, avem
înregistrată o marcă a reclamantului care se cheamă COTO DE IMAZ (sunt vinuri),
semnul acuzat este C0T0 D3 1MAZ, se poate reține o similitudine vizuală chiar dacă
nu înseamnă același lucru sau chiar dacă nu înseamnă nimic.
 2) AUDITIV - uităm de modul în care arată cele 2 semne, contează cum se pronunță ele,
cum se articulează ele în capul publicului relevant, cum merge din vorbă în vorbă în
rândurile publicului relevant, marca, cele 2 semne. În limba română e mai complicat
să găsim semne pentru că e o limbă fonetică - cum se scrie așa se citește, așa că vom
găsi în engleză: o marcă înregistrată era „4EVER US” semnul reclamat era
„FOREVER US”, chiar dacă vizual diferă, ele se pronunță identic.
3) CONCEPTUAL - contează mai puțin cum se văd cele 2 semne sau cum se aud,
contează ce semnifică ele. Nu contează să fie aplicată doar asupra mărcilor, semnelor
cuprinzând cuvinte și elementele figurative, pot desemna concepte, de ex.: se va reține
că există similitudine conceptuală, adică compar semnul reclamantului marca „VACA
VESELA” cu semnul pârâtului care constă în poza unei vaci zâmbind pentru că cele 2
înseamnă același lucru. Se va reține că există similitudine conceptuală nu doar când
există sinonimie între conceptele încifrate în cele 2 semne supuse analizei, ci poate
contraintuitiv, la prima vedere se va reține că există similitudini între semne chiar și
atunci când semnele în discuție desemnează semne antagonice, de ex.: se va reține
similitudine între o marcă înregistrată a reclamantului care constă în poza unei vaci
care râde și semnul pârâtului care constă în poza unei vaci care plânge și este firesc să
fie așa, să nu conteze doar sinonimiile ci și antagonismele pentru că își pot lărgi
profesional afacerea.

S-a reținut că există similitudine între semnele din proces când semnul reclamantului
constă în cuvintele „SECRET PLEASURE” și semnul pârâtului era „PRIVAT PLEASURES”,
pare să denote aceeași chestie.

Din similitudinea semnelor în discuție și cea a produselor ar trebui să rezulte pentru a

se reține contrafacere riscul de confuzie în rândul publicului relevant.

Ce înseamnă că riscul de confuzie ar trebui să rezulte din cele 2 similitudini?

► Înseamnă că e posibil să se rețină riscul de confuzie uneori chiar dacă produsele nu

sunt foarte similare între ele, dacă semnele sunt foarte similare chiar identice între ele,
semnele e posibil să nu fie identice, dar riscul poate exista dacă ele sunt aplicate pe produse
identice. Deci riscul de confuzie este un rezultat al cumulului celor 2 similitudini, cu cât este
mai pronunțată una dintre ele cu atât crește șansa riscului de confuzie. Riscul de confuzie ar
trebui să se instaleze în mintea publicului relevant care achiziționează produsele sau serviciile
din litigiu. Publicul variază și riscul de a fi indus în eroare variază în funcție de aria
produsului care urmează a fi achiziționat.

Mai degrabă poate fi indus în eroare publicul care se duce să cumpere iaurt spre
deosebire de publicul care cumpără o mașină, o casă..

Publicul ce cumpără materiale de construcții este mai atent decât publicul care
cumpără batoane de salam pentru că cei care cumpără materiale de construcții sunt
profesioniști și este mai puțin probabil sa fie induși în eroare și să confunde originea
produselor, semnelor desemnate în proces.
Art. 39 alin. 2:

c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii
identice, similare sau diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din
urmă a dobândit un renume în România şi dacă prin utilizarea semnului fără motiv justificat
se obţin foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii ori se aduce atingere
acestora;
→ Titularul unei mărci înregistrate și care a dobândit un renume în RO poate acționa în
contrafacere în contra unui terț chiar dacă semnul terțului similar cu semnul său nu
este aplicat pe produse măcar similare cu produsele/ serviciile reclamantului în acele
scenarii în care pârâtul obține foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau de
renume al mărcii reclamantului sau aduce atingere acesteia.
→ Mărcile de renume permit titularului lui să se opună înregistrării unei mărci similare
chiar dacă produsele pentru care se dorește înregistrarea pentru această marcă similară
nu sunt similare la rândul lor cu cele pentru care s-a înregistrat marca anterioară în
aceleași scenarii : când titularul mărcii subsecvente ar profita, ar extrage necuvenit din
renumele mărcii anterioare sau ar aduce atingere acestui renume.
→ La fel se întâmplă și în contextul acțiunii în contrafacere pentru aceleași motive,
titularul mărcii de renume îi poate acționa pe aceia care îl prejudiciază, profită
nejustificat de pe urma investițiilor sale.

d) un semn identic sau asemănător cu marca care este utilizat în alt scop decât acela
de a distinge produsele sau serviciile, atunci când utilizarea acestui semn, fără motive
întemeiate, atrage obţinerea de foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele
mărcii ori aduce atingere acestora.
→ Titularul unei mărci poate să acționeze în contrafacere și să interzică terților să
utilizeze în activitatea lor comercială, fără consimțământul său, un semn identic sau
asemănător cu marca care este utilizat în alt scop decât acela de a distinge produsul
sau serviciile atunci când utilizarea acestui semn, fără motive întemeiate, atrage
obținerea de foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii ori
aduce atingere acestora.
→ Această literă se referă la lucruri frecvent întâlnite în practică și anume situațiile în
care se defăimează o marcă anterioară de către un concurent.
→ Titularul mărcii X vinde numai produse de slabă calitate – asemenea activități intră în
sfera de incidență a art. 39 alin. 2 lit. d.
→ Textul permite ca printr-o acțiune în contrafacere titularului să acționeze în contra
celor care în cursul activităților comerciale fac asemenea lucruri. Am titularul mărcii
înregistrate, un concurent al său nu are voie conform art. 39 alin. 2 lit.d să strice
reputația mărcii.
 → Dar ce se întâmplă când această stricare de reputație, această denigrare se face de
către cineva care nu acționează în cursul activității sale comerciale? E noua tehnică
de a-ți destabiliza concurenții, o tehnică ieftină, dar des întâlnită, mai cu seamă în
ultimul timp în RO. Oamenii nu denigrează direct concurenții între ei sau produsele
ori serviciile concurenților lor, ci sunt constituite diverse asociații (de pildă, pentru
protecția consumatorilor sau lucruri de tipul acesta). Aceste asociații sub cupola
mobilului nobil pe care trebuie să-l deservească denigrează mărcile existente,
indicațiile geografice preexistente, produse ale altor ș.a.m.d. dar o fac spunând despre
celălalt produs că e prost, e plin de grăsimi, etc.
→ Dacă se dovedește că afirmațiile sunt false, dacă se dovedește un caracter sistematic
excesiv al unor asemenea afirmații ce sunt făcute până la urmă în exercițiul libertății
de exprimare de către asemenea asociații nu putem recurge la mecanismul de a fi în
contrafacere pe care îl reglementează art. 39 alin. 2 lit. d DAR în același timp putem
totuși recurge la o acțiune delictuală în drept comun întemeiată pe art.. 1349 NCC.
→ E limpede că drepturile decurgând din marcă sunt la fel de lezate dacă produsul pe
care e aplicat marca, marca în sine, serviciul ce e desemnat de marcă, dacă acestea
sunt denigrate de către un terț nu contează dacă acest terț este un concurent al
titularului de marcă sau pur și simplu o entitate străină – ambii ar trebui să fie ținuți
răspunzători, ambilor va trebui să li se interzică să facă asemenea activități, numai că
dacă e vorba de o activitate comercială în cursul căreia se petrece această denigrare
atunci acțiunea prin care se remediază această problemă este o acțiune în contrafacere,
e generată de L 84.
→ În schimb, dacă aceeași practică se face în afara sferei comerțului dar pentru aceleași
obiective acțiunea este pur și simplu una de drept comun – acțiune delictuală.

Legat de exemplul de ora trecută neterminat:

Exercițiul a vizat exclusiv analiza similitudinii semnelor care e o parte din analiza ce
trebuie să fie pretinsă în cursul unei proceduri de contrafacere. Pe lângă similitudinea
semnelor, trebuie să analizăm și similitudinea produselor și după aceea pe acestea două să le
analizăm în ansamblu să vedem în ce măsură ele conduc la un risc de confuzie. Deci oricum
prin ipoteză, fără să știm despre ce produse e vorba, nu aveam cum să tranșăm dacă s-a
săvârșit sau nu o contrafacere de către cel cu marca colorată, dar sub aspectul similitudinii
dacă limităm analiza la nivelul similitudinii semnelor, jurisprudența a conchis că nu sunt
similare cele două reprezentări puse la dispoziție, nu sunt similare pentru că s-au luat în
ansamblu - marca, mai cu seama a doua, era compusă din multiple elemente, culori, linii și
toate acestea în ansamblul lor creau o impresie diferită, a considerat jurisprudența, impresie
pe care ar fi creat-o simpla lectură a cuvintelor CAPITAL MARKET (sau ceva de genul), cum
era numită prima marcă. De asemenea, s-a avut în vedere și împrejurarea că CAPITAL
MARKET, dacă e aplicată pentru servicii de științe financiare, nu e chiar cea mai distinctivă
dintre mărci. Toate aceste elemente laolaltă au condus jurisprudența să considere că nu sunt
semnele identice sau similare.
 DECĂDEREA
Regimul decăderii este puternic influențat de funcțiile mărcilor, funcție care trebuie să
rezide imediat în stimularea investiției în calitatea produselor și imediat în posibilitatea
semnului de a fi apt să distingă produsele / serviciile pe care le desemnează de produsul sau
serviciile oferite de alți terți față de titular.

Aceste funcții se manifestă și în planul unui caz specific de încetare a dreptului asupra
mărcii – decăderea, art. 55 L 84/98.

Art. 55 L 84/98
(1)Orice persoană interesată poate solicita oricând în cursul duratei de protecție a
mărcii decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă:

a)într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data încheierii procedurii de

înregistrare, marca nu a făcut obiectul unei utilizări efective pe teritoriul României pentru
produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată și dacă nu există motive
întemeiate pentru a nu fi fost utilizată;

b)după data înregistrării, marca a devenit, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii

titularului, desemnarea uzuală în comerț a produsului sau a serviciului pentru care a fost
înregistrată;

c)după data înregistrării și ca urmare a folosirii mărcii de către titular sau cu

consimțământul acestuia, marca a devenit susceptibilă a induce publicul în eroare, în special
cu privire la natura, calitatea sau proveniența geografică a produselor ori serviciilor pentru
care a fost înregistrată;

d)marca a fost înregistrată pe numele unei persoane neavând calitatea prevăzută la

art. 3 lit. h) şi i).

O marcă încetează în ființa sa dacă într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani socotită de la

data încheierii procedurii de înregistrare, marca nu a făcut obiectul unei utilizări efective pe
teritoriul RO pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată și dacă nu
există motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată. Marca în acest caz nu-și îndeplinește
concret funcția de a distinge produsele sau serviciile oferite de către titularul mărcii de
produse sau servicii oferite de terți pentru motivul că nu e folosită deloc, iar de aceea
legiuitorul consideră că dreptul acesta de exploatare exclusivă ce poartă asupra semnului ar
trebui să fie retras celui ce îl ține doar în sertar, nu îl folosește conform destinației.

Un alt caz de decădere este acela în care după data înregistrării marca a devenit, ca
urmare a acțiunii sau inacțiunii titularului, desemnarea uzuală în comerț a produsului sau a
serviciului pentru care a fost înregistrată. Se referă la fenomenul degenerării mărcii. Deci dacă
e deja degenerată în momentul înregistrării atunci se va refuza înregistrarea acesteia pentru
motiv absolut de refuz la înregistrare, iar dacă devine pe parcurs desemnarea uzuală în comerț
a produsului pentru care este folosit semnul atunci operează decăderea – manifestare a
funcției specifice mărcii (dacă a devenit chiar desemnarea produsului – dacă semnul respectiv
desemnează chiar produsul – atunci înseamnă că el nu mai poate distinge un produs oferit de
comerciantul titular de produse similare cu ale acestuia).

Lit. c – operează decăderea dacă după data înregistrării și ca urmare a folosirii mărcii
de către titular sau cu consimțământul acestuia, marca a devenit susceptibilă a induce publicul
în eroare, în special cu privire la natura, calitatea sau proveniența geografică a produselor ori
serviciilor pentru care a fost înregistrată. În acest caz, în oglindă cu unele dintre motivele
absolute de refuz, marca va ajunge să ajunge să înceteze din ființa sa prin decădere întrucât a
ajuns să fie înșelătoare, deceptivă. Un caz aparte în care marca ajunge să fie deceptivă este cel
în care o marcă s-a înregistrat ca marcă individuală dar ulterior, ca urmare a modului în care
s-a aplicat în concret pe produse sau servicii a ajuns să capete semnificația unei mărci de altă
natură, de pildă o marcă de certificare (mărcile individuale au funcția de distinge produsele
sau serviciile titularului de produse sau servicii similare oferite de alții; mărcile de certificare
ar trebui să aibă funcția de a transmite consumatorului că e garantată întrucât e verificată de
cineva o anumită calitate, o anumită caracteristică a produselor sau serviciilor cu pricina pe
care e aplicat semnul înregistrat ca marcă).

Să zicem că s-a înregistrat marca POWER BY X ca marcă individuală dar ulterior prin
modul prin care s-a făcut publicitatea în legătură cu produsele desemnate de respectivul semn,
prin modul în care s-a aplicat în concret semnul cu pricina pe anumite produse, deci prin uz s-
a ajuns ca în concepția publicului să se considere că acea marcă este una care certifică o
anumită calitate, că cineva, acest X, verifică o anumită caracteristică particulară descrisă în
publicitate a produselor cu pricina. În acest caz, marca ajunge să fie deceptivă și deci în
legătură cu ea operează decăderea.
 PROTECȚIA SECRETELOR COMERCIALE
În această materie sunt două izvoare importante de drept intern:
➢ Legea 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale,

➢ OUG 25/2019 privind protecția know-how-ului și a informațiilor de afaceri

nedivulgate care constituie secrete comerciale împotriva dobândirii, utilizării și
divulgării ilegale – prin această ordonanță se aduc unele modificări la nivelul L
11/1991, iar pe de altă parte sunt și niște dispoziții autonome dar care împreună cu L
11/91 formează regimul juridic al protecției secretului comercial.

CONDIȚIILE DE FOND ALE OBIECTULUI PROTECȚIEI

Pentru ca cineva să reclame protecția secretului comercial ar trebui întâi de toate să
arate că există în speță un secret comercial.

SECRETUL COMERCIAL (art. 1 ind. 1 lit. d L 11/91) = informațiile care îndeplinesc

cumulativ următoarele cerinţe:

1. sunt secrete în sensul că nu sunt, ca întreg sau astfel cum se prezintă sau se
articulează elementele acestora, cunoscute la nivel general sau ușor accesibile
persoanelor din cercurile care se ocupă, în mod normal, de tipul de informații în
cauză;

2. au valoare comercială prin faptul că sunt secrete;

3. au făcut obiectul unor măsuri rezonabile, în circumstanțele date, luate de către

persoana care deține în mod legal controlul asupra informațiilor respective, pentru a
fi păstrate secrete.

Din definiția secretului comercial rezultă patru elemente definitorii, elemente ce

compun conceptul de secret comercial:

1) e nevoie să fim în fața unei informații;

2) informația trebuie să aibă un caracter secret, confidențial;

3) ar trebui ca din acest caracter secret să rezulte o valoare comercială;

4) în privința acestei informații secrete și cu o valoare comercială titularul să fi luat

măsuri rezonabile pentru a conserva caracterul secret.

Dacă aceste patru condiții sunt îndeplinite cumulativ atunci putem discuta despre un
secret comercial.
 1) SĂ FIM ÎN FAȚA UNEI INFORMAȚII.

Nu există o definiție legală a informației în materia secretului comercial și de aceea

putem să ne raportăm la definiția de dicționar. Prin „informație” ar trebui să înțelegem
comunicare, veste, știre care pune pe cineva la curent cu o situație, înseamnă o lămurire
asupra unei persoane sau asupra unui lucru, înseamnă totalitatea materialului de informare
și de documentare, înseamnă izvoare, surse.

Informația este un obiect de cogniție și de comunicare. E un mod prin care înțelegem

lumea din jurul nostru și prin care putem să o relatăm și altora. E un aspect al conceptului de
informație ce uneori e trecut cu vederea. Faptul că informația trebuie printre altele să fie
comunicabilă permite să nu integrăm în conceptul de secret comercial dibăcia, îndemânarea
care nu ar putea să fie articulată, teoretizată și comunicată altuia.

Dacă e îndeplinit acest element, acest aspect al conceptului de informație – că e un

obiect și de cogniție și de comunicare – vom ajunge la concluzia că informațiile au în vedere
o paletă foarte largă de aspecte.

De pildă, în materia secretului comercial pot intra virtual soluții tehnice date unor
probleme, metode, procedee, liste de clienți, date tehnice, descoperiri științifice, tehnici
contabile, formule chimice, strategii de afaceri, modele de afaceri; unele dintre conceptele
expuse pot forma obiectul unor invenții, altele dimpotrivă erau repudiate expres la brevetare.
În materia secretului comercial toate acestea sunt apte, de principiu cel puțin, dacă sunt
obiecte de cogniție și de comunicare, să fie protejate.

Informațiile acestea pot fi atât pozitive (o tehnică anume de călire a țevilor), cât și
negative (în urma experienței și a experimentării un anumit comerciant a văzut că o anumită
tehnică nu funcționează și deci n-o s-o mai aplice; o anumită manieră de a face publicitate –
în loc să atragă publicul, îl respinge). Cunoașterea acestor informații negative este valoroasă
în sine pentru că el n-o s-o mai aplice, n-o să-și mai îndepărteze publicul și n-o să mai suporte
cheltuieli aplicând-o din nou, cheltuieli care n-o să se reflecte ulterior într-un profit.

Informația poate să fie una creativă, de tipul unei soluții, invenții ce ar putea să fie
brevetată sau poate să fie o informație privitoare pur și simplu la fapte care rezultă din
observări ale lumii exterioare sau din punerea laolaltă a unor informații din lumea exterioară
(o listă de clientelă, o anumită descoperire).

De asemenea, informațiile acestea ce pot forma obiectul unui secret comercial pot fi
simple sau complexe.

Informațiile complexe ce pot forma obiectul unui secret comercial se alcătuiesc din
mai multe elemente articulate într-un tot unitar. Dacă ne uităm la art. 1 ind. 1 lit.d, definiția
secretului comercial, o să ne putem explica care e semnificația pasajului acestuia : „nu sunt,
ca întreg sau astfel cum se prezintă sau se articulează elementele acestora, cunoscute”. E
posibil ca o anumită informație să se compună din mai multe elemente cunoscute ele privite
individual, dar ansamblul lor să nu fie unul în majoritate cunoscut. Acest ansamblu poate
forma o informație susceptibilă de protecție prin intermediul secretului comercial care e
susceptibilă de protecție tocmai datorită modului în care se articulează elementele ce o
compun.

2) INFORMAȚIA TREBUIE SĂ AIBĂ UN CARACTER SECRET,

CONFIDENȚIAL.

„Caracterul confidențial” seamănă cu exigența noutății de la invenție, dar nu e deloc

același lucru. La invenție știam că o anterioritate, nu contează în ce colț al lumii a apărut, dacă
era certă, suficientă, completă și publică ar fi putut distruge noutatea, una singură, pe când
aici, noutatea este prezentată cu totul altfel, caracterul confidențial are un alt conținut.

Ca să fie confidențială e nevoie ca informația să nu fie cunoscută la nivel general sau

ușor accesibilă persoanelor din cercurile care se ocupă în mod normal de tipul de informații în
cauză. Deși e folosit cuvântul „sau” aici, de fapt aceste exigențe pe care le-am citit sunt
cumulative, adică informația este confidențială atunci când ea nu este nici general
cunoscută, nici ușor accesibilă. Dacă o informație ar fi general cunoscută dar ușor accesibilă
înseamnă că această informație nu s-ar potrivi definiției conform căreia sunt secrete acelea
care nu sunt cunoscute la nivel general sau ușor accesibile.

„General cunoscută” = se analizează in concreto și presupune necunoașterea

informației cu pricina de nimeni altcineva decât titularul secretului. E suficient pentru a se
reține că e îndeplinită această exigență că informația cu pricina nu e cunoscută de majoritatea
persoanelor relevante.

De aceea, de exemplu, nu o să se poată apăra cineva într-un proces unde e pârât și

reclamantul se întemeiază pe un secret comercial susținând faptul că nu sunt în fața unui
secret comercial pentru faptul că informația pretinsă a fi secret a apărut în Y publicație,
aducând în acest sens o revistă. N-o să pice automat caracterul confidențial, n-o să se
destrame automat caracteristica de a fi secret comercial acele informații prin această simplă
dovadă. Se va lua în calcul pentru a se verifica acest aspect tirajul revistei cu pricina,
prestigiul acestuia; dacă nu e vorba de o revistă, e vorba de o conferință, numărul de
participanți la acea conferință, calitatea acelor participanți, dacă acei participanți fac parte din
publicul relevant.

În orice caz, e nevoie să se identifice pentru a destrăma, pentru a se considera că

nu suntem în fața unei informații confidențiale, să identifice o anterioritate, o divulgare
a acelei informații, anterioritate care face ca informația să ajungă să fie în majoritate
cunoscută de către cei interesați. Nu contează că unii o știu, poate să rămână un secret.
Putem avea secrete și în legătură cu informații ce mai sunt cunoscute și de alții.
 Nu doar că informația trebuie să nu fie general cunoscută pentru a fi considerată
confidențială și deci pentru a putea să se considere că suntem în fața unui secret comercial, în
plus ea trebuie să nu fie nici ușor accesibilă celor din mediul relevant, în sensul în care
acest public relevant, acești indivizi ce compun mediul relevant ar trebui să suporte costuri
însemnate pentru a putea accesa respectiva informație.

„Persoanele care compun mediul relevant” = persoanele din mediul care se ocupă în
mod obișnuit cu acest gen de informații. De pildă, e o societate de avocatură care deține un
secret comercial constând în modul în care se introduc prestațiile avocaților în soft-ul
specializat – au descoperit ei/ au căpătat know-how-ul de la o multinațională, și-au dat ei
seama că dacă în soft-ul cu pricina e trecut indicativ numărul de minute, numărul de ore care
ar trebui să fie alocat de către fiecare avocat pentru realizarea unei anumite activități, atunci
acei avocați o să fie mai diligenți, o să lucreze mai repede pentru că ei știu cât durează să scrie
o întâmpinare și se aplică acel secret în respectiva societate de avocatură.

Când se va discuta dacă suntem în fața unei informații secrete sau nu, confidențiale
sau nu? N-o să fie întrebați toți aceia care compun societatea de avocatură dacă știu de funcția
de management a acestei activități, n-o să fie întrebați de pildă paralegalii, oamenii din
aparatul administrativ al societății, oamenii care fac curat, pentru aceia e complet irelevant
dacă știau sau nu de respectiva practică.

Pentru cine e relevant până la urmă să se cunoască această tehnică? Pentru aceia care
fructifică, care exploatează efectiv informația cu pricina și anume managerii societății de
avocatură respectivă.

3) AR TREBUI CA DIN ACEST CARACTER SECRET SĂ REZULTE O

VALOARE COMERCIALĂ.

Secretul poate produce mai multe tipuri de valori, dar pentru a se bucura de protecția
specifică secretului e nevoie să dovedească că pentru că e secretă tocmai de aceea este
valoroasă pentru reclamantul din respectivul proces ce se întemeiază pe secretul comercial.

De pildă, cineva știe că țevile care sunt călite cu o anumită tehnică ajung să fie mult
mai durabile și în plus se diminuează și costurile de fabricare a țevilor cu câteva procente -
ceea ce e o informație care poate fi ținută în regim de discreție de către titular + e valoroasă
pentru că e secretă pentru că dacă ar cunoaște-o toți aceia ce vând țevi, atunci toți ar folosi
aceeași tehnică și niciunul nu ar mai putea să obțină o marjă de profit mai mare producând
țevile la un lot mai mic și vânzând totuși la un preț care e comparabil cu cel al concurenților
pentru că dacă e deținută informația de unul singur și el poate să producă țeava mai ieftin
decât ceilalți o să vândă țevile la un preț identic cu concurenții săi dar el o să le producă mai
ieftin, deci marja lui de profit e mai mare. Dacă o să știe toți atunci toți vor avea costurile de
producție mai mici și ori încep să-și diminueze toți costurile astfel încât prin mecanismul
concurenței o să ajungă să nu mai profite nimeni, ori dimpotrivă rămân cu prețul neschimbat,
ocazie cu care cel ce a călit inițial țeava în modul acela n-o să mai profite în niciun fel în
dauna celorlalți.

4) ÎN PRIVINȚA ACESTEI INFORMAȚII SECRETE ȘI CU O VALOARE

COMERCIALĂ TITULARUL SĂ FI LUAT MĂSURI REZONABILE PENTRU
A CONSERVA CARACTERUL SECRET.

Pentru a se bucura de protecție e nevoie ca titularul (deținătorul acesteia) să fi luat

măsuri rezonabile pentru conservarea caracterului secret al informației. E o sarcină împărțită
între deținătorul legitim al secretului comercial și stat atunci când vine vorba de protecția
secretului comercial.

De principiu, informația ar trebui să comunice liber. Dacă nu comunică liber nu e

neapărat bine pentru societate deoarece se înfrânează progresul, însă în anumite limite
păstrarea unui secret comercial poate fi benefică. Dar societatea nu e dispusă să suporte ea
toate costurile păstrării ca secret a unei anumite informații. Vrea să arate că și deținătorul
acelei informații suportă ceva costuri, adică că e suficient de importantă acea informație
pentru activitatea lui încât să merite investițiile în conservarea discreție.

Dacă nu sunt luate aceste măsuri, consecința va fi aceea că informația chiar dacă nu
este cunoscută general și nici ușor accesibilă, dacă ajunge să fie cunoscută și de către un alt
concurent al deținătorului legitim, primul titular al informației cu pricina n-o să poată să
recurgă la protecția specifică secretului comercial, el trebuie să ia ceva măsuri de tipul :
→ inserarea unor clauze de confidențialitate care să-i lege pe angajații săi,

→ limitarea accesului anumitor angajați la informația cu pricina,

→ atenționările adresate angajaților în legătură cu nedivulgarea informației,

→ se divizează procesul acesta secret în mai multe etape și fiecare dintre angajați are acces
doar la o etapă a procesului, nimeni nu știe tot ansamblul așa încât rămâne secret, e mai
complicat să fie divulgat,

→ informația e ținută sub cheie,

→ informația e ținută de un calculator protejat de o parolă care se schimbă periodic și nu

orice parolă de tipul 1234.

Măsurile de conservare a caracterului secret trebuie să fie unele rezonabile, nu

disproporționate, nu trebuie să facă orice deținătorul legitim ca să conserve caracterul secret,
nu să se dea peste cap, trebuie să rămână rentabil exploatarea acelui secret comercial.
 Exemplu : speță americană unde exista un secret comercial în cadrul unei întreprinderi
iar maniera în care se exploata informația dată de un secret comercial presupunea ca ea să fie
expusă și în curtea societății, o curte îngrădită, păzită, salariații erau ținuți de confidențialitate,
erau atenționați asupra secretului, toată lumea lucra în taină, numai că lucrau în curte. Un
concurent folosindu-se de o dronă a survolat curtea cu pricina și a descifrat secretul. A fost dat
în judecată iar în apărarea sa a spus că nu poate fi dat în judecată folosindu-se cineva în contra
sa de existența unui secret comercial pentru că nu suntem în fața unui secret deoarece putea
omul să-și pună un acoperiș iar astfel concurentul n-ar mai fi putut să se uite de sus la el în
curte. N-a luat această măsură de conservare a caracterului confidențial și deci nu e protejată
ca secret această informație. Instanța respectivă a considerat că nu e adevărat, că suntem în
fața unui secret comercial și neridicarea acoperișului nu ne împiedică să considerăm astfel
pentru că ridicarea acoperișului ar fi fost o treabă într-atât de costisitoare încât ar fi răpit orice
posibilitate de exploatare profitabilă a respectivei informații și deci nu trebuia făcută, secretul
a rămas secret.

Cine se bucură de protecția specifică secretului comercial?

► OUG 25/ 2019 : acela ce poate solicita măsuri ca urmare a încălcării regulilor
privitoare la secretul comercial, măsuri de tipul interzicerii, utilizării sau divulgării secretului
comercial, de tipul reparării prejudiciului pentru încălcarea regulilor din materia secretului
comercial, deci acea persoană îndreptățită să solicite asemenea măsuri se cheamă deținător al
secretului comercial/ deținător legitim al secretului comercial - art. 1 indice 1 lit. e L
11/1991 : deţinătorul secretului comercial - orice persoană fizică sau juridică care deţine
controlul legal asupra unui secret comercial.

Această definiție implică două fațete:

1) acest deținător trebuie să fi dobândit în mod legal secretul comercial;

2) respectivul deținător trebuie să poată să dispună liber în legătură cu

utilizarea și divulgarea sa.

1) ACEST DEȚINĂTOR TREBUIE SĂ FI DOBÂNDIT ÎN MOD LEGAL SECRETUL

COMERCIAL- art. 3 și 4 OUG 25/2019 :

Art. 3: Dobândirea, utilizarea şi divulgarea legală de secrete comerciale – situațiile

în care, printre altele, dobândirea se face într-o manieră legală :

(1)Dobândirea unui secret comercial este considerată legală în cazul în care secretul
comercial este obţinut prin oricare dintre următoarele mijloace:

a)descoperirea sau crearea independentă;

 b)analiza, studierea, dezasamblarea sau testarea unui produs sau a unui obiect care a
fost făcut public sau care se află în mod legal în posesia celui care a dobândit
informaţiile şi căruia nu i se aplică nicio obligaţie valabilă din punct de vedere legal
de a limita dobândirea secretului comercial;

c)exercitarea dreptului angajaţilor şi al lucrătorilor sau al reprezentanţilor

angajaţilor sau al lucrătorilor la informare şi la consultare în conformitate cu dreptul
Uniunii Europene, cu dreptul intern şi practica naţională;

d)orice altă practică care, în condiţiile date, este conformă cu practicile comerciale
loiale, care nu contravine uzanţelor cinstite sau principiului general al bunei-credinţe
şi care nu produce sau nu este susceptibilă să producă pagube participanţilor la piaţă.

(2)Dobândirea, utilizarea sau divulgarea unui secret comercial este considerată legală
în măsura în care o astfel de dobândire, utilizare sau divulgare este impusă sau permisă în
temeiul dreptului Uniunii Europene sau al dreptului naţional.

Art. 4: Dobândirea, utilizarea şi divulgarea ilegală de secrete comerciale – situațiile

în care, printre altele, dobândirea se face într-o manieră ilegală

(1)Deţinătorii de secrete comerciale pot solicita instanţei de judecată competente

aplicarea măsurilor, procedurilor şi acţiunilor reparatorii prevăzute de lege pentru a preveni
sau împiedica dobândirea, utilizarea sau divulgarea ilegală a secretelor lor comerciale sau
pentru a obţine reparaţii în urma unor astfel de fapte.

(2)Dobândirea unui secret comercial fără consimţământul deţinătorului secretului

comercial este considerată ilegală ori de câte ori este efectuată prin:

a)accesul neautorizat, însuşirea sau copierea oricăror documente, obiecte, materiale,

substanţe sau fişiere electronice care se află în mod legal sub controlul deţinătorului
secretului comercial şi care conţin secretul comercial sau din care poate fi dedus
acesta;

b)orice alt comportament care, în circumstanţele date, contravine practicilor

comerciale loiale.

(3)Utilizarea sau divulgarea unui secret comercial este considerată ilegală ori de câte
ori este săvârşită, fără consimţământul deţinătorului secretului comercial, de către o
persoană care îndeplineşte oricare dintre următoarele condiţii:

a)a dobândit secretul comercial în mod ilegal;

b)încalcă un acord de confidenţialitate sau orice altă obligaţie de a nu divulga

secretul comercial;
 c)încalcă o obligaţie contractuală sau de altă natură care limitează utilizarea
secretului comercial.

(4)Dobândirea, utilizarea sau divulgarea unui secret comercial este considerată

ilegală atunci când o persoană, în momentul dobândirii, utilizării sau divulgării, avea
cunoştinţă sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă, în circumstanţele date, de faptul că secretul
comercial a fost obţinut, direct sau indirect, de la o altă persoană care a utilizat sau a
divulgat secretul comercial ilegal potrivit prevederilor alin. (3).

(5)Producerea, oferirea sau introducerea pe piaţă a mărfurilor care contravin

normelor sau importul, exportul sau depozitarea unor astfel de mărfuri în aceste scopuri este,
de asemenea, considerată drept o utilizare ilegală a unui secret comercial atunci când
persoana care desfăşoară astfel de activităţi avea cunoştinţă sau ar fi trebuit să aibă
cunoştinţă, în circumstanţele date, de faptul că secretul comercial a fost utilizat în mod ilegal
în sensul alin. (3), prevederile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.

Suntem în fața unei dihotomii în ceea ce privește art. 3 și 4.

Când ne întrebăm dacă s-a dobândit legal sau nu un secret comercial suntem de fapt în
fața unei întrebări de tipul „ești fată mare?”. Poate afirma ori da ori ba, ori s-a dobândit legal
ori nu, de unde decurge consecința că e neapărat nevoie ca una dintre cele două ipostaze,
dobândirea legală, respectiv dobândirea ilegală, să fie regula și cealaltă excepția.

Regula o reprezintă dobândirea legală a informațiilor, inclusiv a informațiilor de tipul

secretului comercial – art. 3 OUG 25.

Cum poate fi dobândită în mod legal o informație de tipul celei protejate

prin intermediul secretului comercial?

► Art. 3 alin. 1 lit. a) : descoperirea sau crearea independentă – formă de dobândire

legală a acesteia și deci și a secretului comercial ce decurge de aici. Este absolut intuitiv că
acela care a creat o invenție, de pildă, și nu vrea să o breveteze, creatorul său este și
deținătorul legitim al informației încifrate în invenție; de asemenea, și acela care descoperă,
care intră pur și simplu în stăpânirea informației cu pricina.

► Art. 3 alin. 1 lit. b) : e tot dobândire legală acea dobândire a secretului comercial
ce operează în cazul în care analiza, studierea, dezasamblarea sau testarea unui produs sau a
unui obiect care a fost făcut public sau care se află în mod legal în posesia celui care a
dobândit informaţiile şi căruia nu i se aplică nicio obligaţie valabilă din punct de vedere
legal de a limita dobândirea secretului comercial. Această literă descrie așa-numitul proces de
inginerie inversă (procesul prin intermediul căruia un competitor preia din piață un produs al
concurentului său și îl analizează astfel încât să-i descifreze mecanismele de funcționare).
Dacă în cursul analizei acesteia care e o practică absolut legitimă se descoperă un secret
comercial, cel ce descoperă în așa mod este la rândul său un deținător legitim, fără să însemne
prin asta că descoperirea de către un competitor a informației ce formează obiectul unui secret
comercial conduce la stingerea protecției prin secretul comercial (caracterul secret al
informației astfel protejate nu înseamnă că o știe numai o singură persoană, e nevoie să nu fie
larg cunoscută) – de aceea, dacă avem un deținător comercial care încifrează, care folosește
secretul comercial fabricând un produs și un alt concurent analizează respectivul produs și
descoperă secretul comercial, amândoi vor fi considerați deținători legitimi ai secretului
comercial, amândoi vor putea solicita măsurile pe care le reglementează OUG 25.

► Art. 3 alin. 1 lit. c) : are în vedere situațiile în care angajații își exercită drepturile
la informare și la consultare.

► Art. 3 alin. 1 lit. d) : ridică ceva dificultăți. Reprezintă o dobândire legitimă a

secretului comercial, una care decurge din orice altă practică care, în condiţiile date, este
conformă cu practicile comerciale loiale, care nu contravine uzanţelor cinstite sau
principiului general al bunei-credinţe şi care nu produce sau nu este susceptibilă să producă
pagube participanţilor la piaţă. Această literă ar trebui să constituie manifestarea ideii că
dobândirea legală a secretelor comerciale este regulă, în vreme ce dobândirea ilegală este
excepția. Pentru a fi considerată dobândire legală e nevoie ca aceasta să rezulte dintr-o
practică care nu produce sau nu este susceptibilă să producă pagube participanților la piață →
e foarte curioasă inserarea acestei exigențe în legislația națională câtă vreme în directiva ce a
fost transpusă prin OUG 25/2019 această ultimă parte a textului nu se regăsește. Este curioasă
pentru motivul că deținerea de către un participant la piață a unui secret comercial.

Prin ipoteză (prin definiție aș îndrăzni să spun) este prejudiciantă pentru alții –
elementele definitorii ale secretului comercial : e nevoie să fim în prezența unei informații
confidențiale valoroase și în legătură cu care s-au luat măsuri astfel încât să fie conservat
caracterul confidențial, dar prin ipoteză, caracterul secret imprimă caracter valoros al acelei
informații. Deci titularul unui secret, dacă îl are, înseamnă că o duce mai bine decât
concurenții săi, ori pentru că își poate diminua costurile de producție, ori pentru că folosind
acest secret comercial e apt să vândă niște produse de o mai bună calitate și deci la prețuri mai
mari – în orice caz, deținerea acestui secret comercial ori produce ori este măcar susceptibilă
să producă pagube celorlalți care în loc să fie pe poziție de egalitate cu deținătorul secretului
comercial ajung să fie în urmă.

Deci acest text dacă l-am citi a contrario și literal ne-ar conduce la concluzia că, de
principiu, dobândirea unui secret comercial este una nelegitimă, nelegală, pentru că, de
principiu, deținerea unui secret comercial e măcar susceptibilă să producă pagube altora –
ceea ce este oarecum fals. De fapt, textul acesta e cuprins într-un articol ce prevede
exemplificări ale ipostazelor în care dobândirea este legală a secretului comercial. Prin urmare
ar trebui să spunem că dacă dobândirea unui secret comercial are loc la urmare a unei practici
care este în consonanță cu uzanțele cinstite și care produce totuși pagube concurenților,
această dobândire este la fel de legală așa cum este și dobândirea care (e mai greu de
imaginat) este în consonanță cu practicile legale, loiale și care suplimentar nu produce pagube
altora.
 De exemplu, suntem la o masă cu multe persoane și acolo reperăm o renumită
specialistă – și liber profesionistă - în țevi și doamna respectivă începe să povestească fără să
ne lase să credem în niciun fel contrariul, și anume că se încalcă vreun secret, povestește ca și
cum ar fi o informație liberă aceea că țevile sunt mai bune dacă sunt călite într-un anumit mod
conform unei anumite tehnici – această tehnică se dovedește a fi un secret comercial bine
păzit de angajatorul său. Noi am aflat această informație, nu știam că ea forma obiectul unui
secret și nu știam în niciun caz că persoana care ne-a spus-o era ținută de o obligație de
confidențialitate în legătură cu respectiva informație și nici nu ar fi trebuit să știm, nu rezulta
de nicăieri din datele speței că ar fi trebui să cunoaștem acest fenomen. În aceste scenarii, în
funcție de cât de mulți suntem la această masă și cât de mulți specialiști care operează cu
călirea țevilor o să spunem ori că toți au devenit deținători legitimi ai secretului comercial, ori
că a ajuns să fie atât de populară informația încât a încetat să mai fie secretă. Dar în orice caz
nu vom spune că ce am făcut noi a fost să dobândim ilegal un secret comercial prin aceea că
am stat pur și simplu la o masă și am ascultat.

Regula dobândirii legale e importantă și crede că este o consecință a libertății de

exprimare care constituie o libertate fundamentală. Nu ar putea să fie eficientă libertatea de
exprimare dacă nu ar avea și corolarul libertății de informare, adică libertatea de exprimare nu
ar trebui să fie considerată ca fiind respectată dacă singurul mod în care se face exprimarea
este undeva într-o pungă, în secret; ești liber să te exprimi dar dacă vrei să o faci te duci în
colțul camerei și în liniște, în șoaptă spui ce ai de spus, să nu te audă nimeni – asta nu e
libertate de exprimare. Libertatea de exprimare presupune să te exprimi în fața cuiva și dacă
asta e libertatea de exprimare înseamnă că de aici decurge și libertatea de a primi acea
informație, de unde decurge și principiul dobândirii legale a informațiilor, inclusiv a
informațiilor ce formează obiectul unui secret.

2) RESPECTIVUL DEȚINĂTOR TREBUIE SĂ POATĂ SĂ DISPUNĂ LIBER ÎN

LEGĂTURĂ CU UTILIZAREA ȘI DIVULGAREA SA.

Cu alte cuvinte, în urma dobândirii ar trebui ca utilizarea și divulgarea să nu-i fi fost

limitate, de pildă printr-o clauză de confidențialitate („ai dreptul să accesezi această
informație care este secret comercial dar în același timp nu o poți utiliza, nu o poți divulga în
afara rațiunii pentru care ți-am comunicat-o”).

Cum este protejat secretul comercial?

În materia secretului comercial protecția e întrucâtva diferită, chiar fundamental

diferită de protecția specifică celorlalte arii ale proprietății industriale despre care am discutat
până acum.

Am văzut că invențiile sunt protejate prin intermediul unui drept exclusiv de

exploatare. Tot astfel, în ceea ce privește mărcile titularul brevetului putea ori să autorizeze
ori să interzică, printre altele de pildă, fabricare produsului ce încorporează invenția. Deci
fabricarea unui produs ce încorporează invenția fără acordul titularului de brevet constituie o
conduită ilegală pentru că prin ipoteză ea reprezintă o încălcare a drepturilor care decurg din
brevet, o încălcare a dreptului subiectiv de proprietate industrială a titularului de brevet.

La fel și la marcă, folosirea unui semn similar cu un semn înregistrat ca marcă aplicat
acest semn pe produs care e similar cu produsul pentru care s-a înregistrat marca și din
similitudinile acestea decurge un risc de confuzie în rândul publicului relevant, deci dacă se
întâmplă așa ceva consecința este că o asemenea practică constituie o conduită ilicită, o
încălcare a drepturilor asupra mărcii dacă nu suntem în prezența unui acord din partea
titularului subiectiv asupra mărcii.

În schimb, la secretul comercial lucrurile nu stau astfel. Simpla folosire a unui secret
comercial deținut în mod legitim de altul nu constituie o conduită ilegală.

Art. 4, OUG 25/2019: Dobândirea, utilizarea şi divulgarea ilegală de secrete

comerciale

(2)Dobândirea unui secret comercial fără consimţământul deţinătorului secretului

comercial este considerată ilegală ori de câte ori este efectuată prin:

a)accesul neautorizat, însuşirea sau copierea oricăror documente, obiecte, materiale,

substanţe sau fişiere electronice care se află în mod legal sub controlul deţinătorului
secretului comercial şi care conţin secretul comercial sau din care poate fi dedus
acesta;

b)orice alt comportament care, în circumstanţele date, contravine practicilor

comerciale loiale.

Simpla absență a autorizării, a acordului titularului secretului comercial nu conduce la

săvârșirea unei fapte ilicite de către cel ce dobândește sau care utilizează sau care divulgă
respectiva informație, ceea ce automat ne conduce la ideea că nu suntem în fața unui drept
exclusiv al deținătorului legitim al secretului comercial ce poartă asupra acelui secret
comercial pentru că o caracteristică importantă a drepturilor subiective este aceea a
excluziunii, a prerogativei de excludere, lucru care se manifestă și în materia drepturilor ce
poartă asupra unor bunuri corporale dar și în materia drepturilor ce poartă asupra unor bunuri
incorporale. Faptul că sunt proprietarul unui creion mă face să pot să interzic oricui să îl
folosească, să-l atingă – îi pot exclude pe ceilalți de la accesul la creionul meu. Simpla
absență a acordului meu face ca o conduită a vreunui terț aplicată asupra acestui creion să fie
una ilegală.

La brevet simpla absență a acordului meu ca titular de brevet face ca fabricarea unui
produs ce încorporează invenția mea să fie ilegală.

Pe când aici la secretul comercial simpla absență a acordului de deținătorului

secretului comercial nu conduce la caracterul ilegal al deținerii eventual de către altă persoană
/ a utilizării de către altă persoană a secretului comercial. E nevoie să se petreacă ceva
suplimentar. Dacă ne uităm la art. 4 alin. 2 lit. a) o să intuim că acest lucru suplimentar ce
trebuie să se petreacă este să se încalce încă o normă a dreptului obiectiv. Eventual încă un
drept subiectiv al deținătorului legitim al secretului comercial sau măcar un interes legitim al
acestuia.

De ce? → De pildă, e ilegală dobândirea unui secret comercial dacă suntem în absența
consimțământului titularului secretului comercial și dacă se accesează neautorizat, de
exemplu, niște fișiere ale deținătorului secretului comercial. Se sparge calculatorul acestuia –
accesare fără drept a unui sistem informatic, deja încălcarea unui drept subiectiv aptă chiar să
conducă la consecințe penale în ce-l privește pe cel care a făcut-o SAU secretul comercial este
în curtea deținătorului legitim al acestuia, răutăciosul sare gardul în curte și descoperă în felul
acesta secretul comercial și ulterior îl utilizează – îi violează domiciliul deținătorului legitim,
îi încalcă proprietatea, deci sunt ceva norme ale dreptului obiectiv încălcate.

La fel și cu însușirea unui document de pildă pe care este scris secretul comercial –
însușirea aceasta e furt + încălcarea dreptului de proprietate.

La fel și în cazul practicilor neloiale se întâmplă ca deținătorul secretului comercial să

fie victima unui delict civil – o practică comercială neloială este o formă de delict civil. La ce
fel de practici de putem gândi? De pildă, spionajul comercial, mituirea unui salariat al
deținătorului secretului comercial astfel încât să-mi divulge mie secretul după care operează
concurentul meu.

De fiecare dată deci deținătorul secretului comercial este și victima măcar a unui
delict. Uneori poate să fie pur și simplu victima unui neexecutări contractuale pentru că atunci
când divulgarea secretului comercial are loc ca urmare a încălcării unei obligații de
confidențialitate.

În orice caz, în toate aceste scenarii are loc în prealabil o încălcare, o normă
identificabilă a dreptului obiectiv de către cel cu care putem afirma cu încredere că a
dobândit, a utilizat sau a divulgat secretul comercial → ceea ce ne conduce la ideea că
protecția secretului comercial este una indirectă. Nu i se dă titularului secretului comercial
un drept subiectiv de a exclude pe alții de la dobândirea, utilizarea sau divulgarea secretului
comercial, ci permite acestuia să instituie bariere materiale pentru protejarea respectivului
secret, să facă acele măsuri rezonabile pentru conservarea caracterului secret al informației (să
instituie clauze de confidențialitate, să ridice garduri în jurul fabricii unde folosește secretul,
să își închidă secretul în seifuri, să-și paroleze calculatoarele astfel încât să nu poată fi
accesate de către terți neautorizați – bariere materiale mai mult sau mai puțin potente care
sunt menite să conserve caracterul confidențial al informației). Deținătorul are libertatea de a
le ridica în virtutea regulilor privitoare la secretul comercial.

Surmontarea acestor bariere, pe care în mod legitim le-a ridicat deținătorul secretului
comercial de către un terț, dacă sunt făcute de așa natură să încalce un drept al deținătorului
respectiv are consecința că, pe de o parte, se va reține o încălcare a acelor drepturi particulare,
dreptul de proprietate asupra seifului spart, dreptul de a nu-i fi accesat sistemul informatic –
are, pe de altă parte, și consecința încălcării acelor drepturi subiective sau interese legitime în
ce-l privește pe deținătorul secretului comercial și suplimentar pentru că deținătorul a făcut
măcar aceste măsuri rezonabile pentru conservarea caracterului confidențial al secretului,
legea îl recompensează și cu niște măsuri excedentare.

Pe lângă împrejurarea că el poate obține reparații, în general remedii, ca urmare a

încălcării drepturilor subiective, pe lângă acestea, deținătorul secretului comercial mai poate
accesa și acele măsuri pe care le reglementează OUG 25/2019:

➢ sistarea ilicitului;

➢ despăgubiri într-un anumit cuantum;

➢ măsuri provizorii.

Aceste sunt într-un fel bonusuri pe care i le acordă celui care a făcut minima diligență
să-și conserve caracterul secret al informațiilor de care vrea să se folosească, caracter secret
ce a fost conservat prin punerea în calea terților a unor obiective ale unor drepturi subiective
sau interese legitime care dacă sunt încălcate declanșează și o protecție suplimentară.

CONȚINUTUL SECRETULUI COMERCIAL

În ce privește conținutul secretul comercial, acesta e întrucâtva familiar pentru că până

la urmă protecția secretului comercial derivă istoric din regulile privitoare la delicte și
măsurile pe care le poate obține deținătorul legitim al secretului comercial în contra celor care
dobândesc, utilizează sau divulg nelegal secretul comercial :

➢ sistarea ilicitului
o Formă de reparare în natură a prejudiciului viitor, nu va mai avea loc în viitor
ceva care dacă ar avea loc ar constitui un ilicit, așa încât prejudiciul viitor se
evită chiar în natură, n-o să mai aibă loc;
➢ despăgubirile

o Se evaluează după mai multe criterii, se are în vedere pierderea efectivă

încercată de către deținătorul secretului comercial care e victima faptei ilicite
săvârșite de către deținătorul nelegal sau utilizatorul nelegal al secretului
comercial, dar se are în vedere și profitul pe care îl obține deținătorul nelegitim
al secretului comercial din exploatarea acestuia.

o E o formă de evaluare a prejudiciului încercat de victimă și anume mă uit la

profitul pe care l-a obținut făptuitorul din fapta ilicită ca să îmi dau seama cât a
suferit victima faptei ilicite.
 o E o formă de a ajuta, de a sprijini misiunea de a identifica întinderea reparației
ce i se cuvine reclamantului, misiune ce îi revine în principiu judecătorului –
știu doar la nivel de principiu ca judecător că utilizarea de către deținătorul
legitim a secretului comercial îl face pe acesta ori să vândă mai scump decât
concurenții ori să vândă la același preț dar cu un cost mai mic, astfel încât
marja lui de profit să fie mai mare pentru fiecare unitate vândută, dar nu îmi
pot da seama exact cât anume ar fi vândut ca urmare a deținerii legitime a
acelui secret comercial. Un bun barometru pentru treaba aceasta este să văd cât
a vândut concurentul care în mod nelegal a folosit secretul comercial; văd cât
vindea el înainte de a deține secretul comercial și compar treaba aceasta cu cât
a vândut după aceea, așa încât perspectiva aceasta de a privi de către judecător
la profitul obținut din ilicit de către făptuitor e o perspectiva specifică și
secretului comercial, dar și celorlalte arii ale dreptului proprietății intelectuale,
e o formă de a determina de fapt reparația ce i se cuvine victimei.

Până la obținerea acestora, deținătorul legitim al secretului comercial are acces și la

ceva măsuri provizorii :

▪ interzicerea provizorie a folosirii secretului comercial;

▪ interzicerea provizorie a produselor care sunt realizate cu încălcarea secretului
comercial (produse care încalcă normele).

+++ DE COMPLETAT CU CE ÎNCARCĂ PE CLASSROOM

PROTECȚIA INVENȚIILOR PRIN MODELE DE UTILITATE,
DESENE ȘI MODELE (DESIGN) ȘI INDICAȚII GEOGRAFICE

I. MODELELE DE UTILITATE
 S.M. : LEGEA 350/2007

Obiectul protecției este reprezentat de invenții, cu anumite particularități care sunt de

două facturi : pe de o parte, unele dintre invențiile ce pot fi protejate prin brevet nu pot fi
protejate prin intermediul modelului de utilitate și de asemenea e valabil că unele invenții ce
pot fi protejate prin intermediul modelului de utilitate n-ar putea să fie protejate prin brevet.

Despre prima categorie de invenții, care deși pot fi protejate prin brevet, totuși nu pot
fi protejate prin intermediul modelului de utilitate, ar trebui să ne uităm la art. 1 alin. 4 lit. e) :
invenţiile având ca obiect un procedeu sau o metodă nu pot fi protejate prin înregistrarea unui
model de utilitate. În schimb la brevet ne amintim că invențiile pot fi de două feluri : de
produs sau de procedeu.

Dacă ne uităm la art. 1 alin. 4 lit. d) : invenţiile având ca obiect un produs constând
într-o substanţă chimică sau farmaceutică nu pot forma obiectul unui model de utilitate deși
sunt invenții, care în comparație cu brevetele ne amintim că o foarte efervescentă arie a
protecției invenției prin brevet se manifestă în ce privește medicamentele. Aici însă la
modelele de utilitate medicamentele nu sunt admise la protecție.

De asemenea, nu pot fi admise la protecție în contrast cu dreptul brevetelor acele

invenții care au loc în aria biotehnologiei – art. 1 alin. 4 lit. c).

Somiera : nu pare să aibă caracteristici excepționale, ceva ce a implicat o sclipire de

geniu atunci când au fost concepute. Sunt câteva caracteristici desemnate ce privesc somiera
asta : e un mod aparte de a articula și de a prinde respectivele stinghii de lemn dar în orice caz
nu e ceva așa de sofisticat încât să se poată chema că sunt rezultatul unei sclipiri de geniu,
adică a unui pas inventiv (speculație că nu suntem specialiști în somiere).

Pentru a sublinia o diferență importantă ce se stabilește la nivelul condițiilor de fond

ale obiectului protecției, diferență între protecția prin brevet și protecția prin model de utilitate
a invențiilor o să vedem că așa ca în materia brevetului pentru a se obține protecția trebuie :

→ să fim în fața unei invenții,

→ e nevoie ca aceasta să fie nouă, în aceleași condiții cum trebuie să fie nouă și invenția
protejată prin brevet,

→ e nevoie să se bucure de aplicabilitate industrială, să nu fie exclusă de la protecție

(să nu fie contrară legii sau ordinii publice),

dar spre deosebire de protecția invențiilor prin brevet, în materia modelelor de utilitate
condiția activității inventive e înlocuită de o condiție mai joasă, mai scăzută :
 → depășirea nivelului simplei îndemânări profesionale.

Art. 1 alin. (1) L 350/2007 : Modelul de utilitate protejează, în condiţiile prezentei

legi, orice invenţie tehnică, cu condiţia să fie nouă, să depăşească nivelul simplei îndemânări
profesionale şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.

Există unele invenții care ar putea să fie protejate prin intermediul unui model de
utilitate dar care nu s-ar califica pentru protecție prin intermediul brevetului : acelea care sunt
de produs, nu sunt substanțe chimice sau farmaceutice, nu sunt din materia biotehnologiei,
sunt noi, sunt de aplicabilitate industrială, nu sunt excluse de la brevetare, dar care nu sunt
într-atât de inventive („n-a spus evrika atunci când le-a creat”), dar totuși când le-a creat a
depășit standardul dibăciei profesionale.

Deci am putea spune că reglementarea modelelor de utilitate pe de o parte, e o formă

alternativă de protecție a invențiilor ce s-ar putea proteja și prin intermediul brevetului (așa
cum am văzut că se întâmplă prin intermediul secretului comercial). De regulă, cel ce poate
obține un brevet de invenție, desigur variază în funcție de obiectul invenției, dar ar putea să
decidă să facă altceva în loc s-o breveteze – să o țină secret; și modelul de utilitate poate fi
văzut ca o alternativă la protecția de care s-ar putea bucura creatorul invenției prin intermediul
brevetului. Pe de altă parte, stimulează creativitatea și atunci când ea nu implică o sclipire de
geniu și atunci când depășește simpla îndemânare profesională (e o formă mai puțin potentă
de a stimula acele creativități mai puțin însemnate decât invențiile susceptibile de protecție
prin brevet) – deci face două lucruri legislația modelelor de utilitate.

Dacă la brevet e nevoie de un pas inventiv, la modelele de utilitate e o condiție

alternativă și mai puțin exigentă - condiția depășirii simplei îndemânări profesionale. Există
pe de o parte o legătură între protecția invenției prin brevet și protecția invenției prin modele
de utilitate, pe de altă parte o legătură de grad între cele două condiții pe care le-am amintit :
pasul inventiv și depășirea simplei îndemânări profesionale – art. 14 și 15 L 350/2007.

Art. 14 L 350/ 2007 : (1) O cerere de model de utilitate poate rezulta şi dintr-o cerere
de brevet având ca obiect aceeaşi invenţie, dacă solicitantul depune o cerere de transformare:

a)pe parcursul procedurii de examinare a cererii de brevet până la încheierea

pregătirilor tehnice pentru publicarea menţiunii hotărârii de acordare a brevetului de
invenţie sau de respingere a cererii de brevet;

b)într-o perioadă de 3 luni de la data la care O.S.I.M. publică menţiunea unei

hotărâri de anulare a brevetului de invenţie rămase definitivă şi irevocabilă pe motivul lipsei
activităţii inventive.

(2)Dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la alin. (1), cererea de model de utilitate
rezultată din transformare beneficiază de aceeaşi dată de depozit şi de dreptul de prioritate
născut din cererea de brevet de invenţie.
 (3)Transformarea prevăzută la alin. (2) nu are efect după expirarea unei perioade de
10 ani calculate de la data de depozit a cererii de brevet.

(4)Pentru o cerere de brevet de invenţie transformată într-o cerere de model de

utilitate, procedura de examinare se continuă dacă solicitantul nu cere în mod expres
retragerea cererii de brevet.

(5)Pot fi transformate în cereri de model de utilitate şi cererile de brevet european

aflate în situaţiile prevăzute la art. 135 din Convenţia privind eliberarea brevetelor europene
(Convenţia brevetului european), adoptată la Munchen la 5 octombrie 1973, la care România
a aderat prin Legea nr. 611/2002, cu revizuirile ulterioare, în condiţiile prevăzute de
regulamentul de aplicare a prezentei legi.

→ Dacă s-a depus o cerere de brevet și nu s-a decis încă acordarea brevetului, atunci titularul
cererii poate să o transforme într-o cerere de model de utilitate. De asemenea la lit. b) se
spune că dacă se întâmplă să se anuleze un brevet pentru motivul lipsei activității
inventive, din nou titularul acelui brevet își poate folosi cererea de eliberare a brevetului
ca să o transforme într-o cerere de eliberare de model de utilitate.
Art. 15 L 350/2007 : (1)Solicitantul unui model de utilitate poate cere, până la luarea
unei hotărâri privind înregistrarea, conversia acestuia într-o cerere de brevet de invenţie, în
condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi.
(2)O cerere de brevet de invenţie, rezultată în condiţiile prevăzute la alin. (1),
beneficiază de aceeaşi dată de depozit şi de dreptul de prioritate născut din cererea de model
de utilitate.
(3)Conversia unei cereri de model de utilitate în cerere de brevet de invenţie nu este
permisă în cazul în care cererea de model de utilitate a rezultat din transformarea unei cereri
de brevet de invenţie, conform prevederilor art. 14.
→ Reglementează situația inversă în care titularul unei cereri de obținere a unui model de
utilitate își convertește cererea într-o cerere de obținere a unui brevet.

PROCEDURI
Protecția prin modelul de utilitate decurge dintr-un act obținut în urmă unor
formalități. Procedura are 2 caracteristici:
➢ Mai scurtă - media pentru obținerea unui model de utilitate este de 6 luni, în vreme ce
pentru brevete este de 2-4 ani;
➢ Mai puțin costisitoare.
Art. 17 alin. (3) L 350 : O.S.I.M. nu examinează obiectul cererii de model de utilitate
sub aspectul îndeplinirii condiţiilor privind noutatea, depăşirea nivelului simplei îndemânări
profesionale, precum şi aplicabilitatea industrială.
Spune și ce examinează OSIM dacă nu cumva este exclusă de la protecție prin model,
conform art. 1? ► Verifică dacă nu cumva este exclusă conform art. 1 alin (4).
 Examinarea se va face post factum . OSIM eliberează certificatul de protecție în
materia modelului de utilitate, titularul se bucură de protecție, merge mai departe cu
activitatea sa comercială, eventual îl dă în judecată pe altul pentru contrafacere sau invers,
altul spune că nu trebuie să se bucure de protecție pentru model de utilitate pentru că invenția
nu este nouă, are loc o judecată și judecătorul decide după eliberarea certificatului dacă
suntem sau nu în față unei invenții noi, dacă depășește standardul simplei îndemânări
profesionale.

De exemplu, precum la rezoluțiune, dacă ești foarte încrezător în cazul îndeplinirii

condițiilor rezoluțiunii o declari unilateral, urmând că eventual dacă îți este contestată decizia,
se desfășoară un proces și se verifică condițiile rezoluțiunii post factum. În schimb dacă nu
ești sigur de motive, abordezi calea rezoluțiunii judiciare. La fel în cazul titlurilor executorii
care nu sunt hotărâri judecătorești, de pildă biletele la ordin sau cambiile - titularul biletului la
ordin are două direcții pe care le poate aborda : ori executarea silită în baza titlului executoriu
pe care îl stăpânește (caz în care eventualele deficiențe se verifică post factum, se trece la
executare și se face contestație la executare) sau dacă nu e foarte încrezător o poate apuca la
opțiunea lui pe calea acțiunii cambiale, astfel încât condițiile de fructificare să se facă ante
factum.

La fel și în cazul certificatelor date pentru protecția invențiilor prin intermediul

modelelor de utilitate. OSIM verifică unele dintre condițiile de fond ale protecției, dar pe
restul nu. În principiu face verificări formale, apoi eliberează certificatul, iar dacă este cineva
care să conteste o poate face prin intermediul unui proces subsecvent.

DURATA PROTECȚIEI

La modele de utilitate este limitată, de principiu, la 6 ani - art. 7 alin. (1) L 350.
Durata poate fi prelungită de 2 ori, pe o perioada de 2 ani conform art. 7 alin. (2) și (3), deci
în total 10 ani.
Art. 7 L 350/2007
(1)Durata unui model de utilitate este de 6 ani, cu începere de la data de depozit.
(2)Titularul dreptului poate să obţină, pe baza unei solicitări făcute în scris la
O.S.I.M., reînnoirea protecţiei prin modelul de utilitate pentru încă o perioadă de 2 ani, dar
nu mai devreme de un an şi nu mai târziu de 6 luni înainte de expirarea duratei prevăzute la
alin. (1).
(3)Titularul dreptului poate să obţină, pe baza unei solicitări făcute în scris la
O.S.I.M., reînnoirea protecţiei prin model de utilitate pentru o a doua şi ultimă perioadă de 2
ani, dar nu mai devreme de un an şi nu mai târziu de 6 luni înainte de expirarea duratei
prevăzute la alin. (2).

CONȚINUTUL PROTECȚIEI ȘI TIPOLOGIA DE PROTECȚIE

TIPOLOGIA este acea specifică drepturilor subiective, deci și acela care obține un
certificat de model de utilitate se va bucura de un drept de exploatare exclusivă a invenției
protejate astfel (așa cum se întâmplă la invenții, cum nu se întâmplă la secretele comerciale),
iar conținutul acestui dreptului subiectiv este acela de la invenții protejate prin brevet.
Se aplică art. 31, dar doar în acea parte ce prevede protecția invențiilor constând în
produse pentru că doar produsele pot formă obiectul unui model de utilitate.
În rest, majoritatea dispozițiilor și lucrurilor discutate în cazul invențiilor sunt valabile
și invențiilor protejate prin model de utilitate : regulile privind invențiile de serviciu, regulile
privind ce înseamnă contrafacere, limitele protecției, chiar legea 350/2007 face o trimitere la
legea 64/1991.

De ce ar vrea statul să existe aceste 2 forme diferite de protecție ce se suprapun

pentru una și aceeași invenție (multe dintre invențiile ce pot fi protejate prin brevet pot fi de
asemenea protejate și prin intermediul modelului de utilitate)? În limita suprapunerii de ce ar
vrea titularul un model de utilitate și nu un brevet, sau invers?
► Din perspectiva individului, tocmai bazându-se pe faptul că ar putea să nu conteste
nimeni modelul de utilitate, el poate să își obțină o formă de protecție cu costuri mai puține și
într-un timp mai scurt și să se gândească că poate să o ducă bine merci măcar o perioadă, iar
din perspectiva statului, ar vrea să încurajeze o formă de activitate creativă care nu este atât de
excepțională ca la invenții și în același timp și să adună fonduri pentru că și această procedură
presupune și ea niște costuri chiar dacă nu sunt atât de mari ca la invenții.
Cel ce a creat o invenție își face niște calcule înainte și știe că își poate amortiza
costurile aferente cu o procedură sau alta pentru o oarecare perioadă de timp. Dacă perioada
respectivă este scurtă, atunci n-are nevoie de un brevet de invenție pentru că poate recurge la
o procedură mai puțin costisitoare constând în modele de utilitate și nu îl împiedică cu nimic
faptul că protecția o să fie una mai scurtă, înjumătățită în principiu față de protecția de care s-
ar bucura dacă ar fi obținut un brevet. E posibil ca titular să nu fie foarte sigur de împrejurarea
că îndeplinește condiția de fond a pasului inventiv, a activității inventive specifice invenției și
de aceea să decidă să nu își bată capul cu brevetul și să recurgă la mecanismul protecției prin
intermediul modelului de utilitate.
Dimpotrivă, e posibil ca titularul unei protecții să nu fie foarte încrezător în legătură cu
îndeplinirea în ce-l privește a condițiilor de fond a obiectului protecției și de aceea ar vrea să
recurgă la o procedură la care aceste condiții sunt verificate ante factum de către niște
specialiști – procedura de eliberare a unui brevet de invenție. Acolo dacă s-a eliberat brevetul,
prin ipoteză înseamnă că cineva, specialist, i-a confirmat că invenția sa este nouă, că are
aplicabilitate industrială, că nu e exclusă de la brevetare, etc. – lucrurile au fost verificate în
prealabil.
Poziția sa însă e mult mai vulnerabilă dacă ar recurge la modelul de utilitate.

Deci procedura diferită de eliberare, precum și costurile pe care cele două proceduri
diferite le implică fac ca analiza economică din mintea celui ce vrea să obțină protecția să aibă
opțiuni.
De asemenea, și statul are interese pentru ambele forme de protecție. Pe de o parte,
modelele de utilitate fac ceva suplimentar față de brevetele de invenție și anume stimulează și
micile invenții – acelea care au depășit stadiul simplei îndemânări dar care nu se ridică la
nivelul nobil al pasului inventiv specific protecției prin brevet. Suplimentar, își dă seama
legiuitorul că unele dintre invenții ar putea fi stimulate sub aspectul creării lor și dacă celui ce
le creează nu i se acordă un monopol atât de lung (monopolul specific brevetului de invenție,
precum și monopolul specific modelelor de utilitate, e o concesie pe care o face societatea,
schimbul pe care o face societatea cu creatorul e pentru ca aceasta să creeze și să fie inventiv
și în schimb să primească monopol de a folosi rezultatul creației sale o vreme). Cu cât
monopolul este mai îndelungat, cu atât concesia este mai mare. Dacă legiuitorul are în vedere
că e posibil ca unele invenții să își „scoată banii” într-o perioadă scurtă, e rezonabil să se
gândească că pot fi stimulați creatorii unor asemenea invenții și prin intermediul unui
monopol de o mai scurtă durată, nu neapărat un monopol de 20 ani – de pildă, în industrii
unde uzura morală are o perioadă scurtă, îngustă de manifestare; nu are sens un monopol de
20 ani pentru ceva ce o să fie depășit de tehnologie în 6-7 ani.

II. DESENE ȘI MODELE

S. M. : Legea 129/1992

Ce se protejează prin intermediul legii privitoare la desene și modele?

► Art. 2 lit. d) L 129/1992 : desen sau model - aspectul exterior al unui produs sau al
unei părţi a acestuia, redat în două sau trei dimensiuni, rezultat din combinaţia dintre
principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură şi/sau materiale
ale produsului în sine şi/sau ornamentaţia acestuia;

Exemplele sunt foarte multe deoarece toate lucrurile din jurul nostru au prin ipoteză un
design. E posibil să fie rezultatul unei alegeri intenționate a celui ce comercializează
produsele sau e posibil să fie o necesitate pentru că oricum o formă trebuie să o aibă produsul.
Din acest motiv, designul se întâlnește oriunde am întoarce privirea.

Exemplele din prezentare :

➢ fundalul SAMSUNG :
o sugerează că și în privința desenelor și modelelor operează o suprapunere de
potențială protecție cu alte arii ale dreptului proprietății intelectuale în ansamblul
său. În cazul acesta, s-a observat o suprapunere între obiectele ce pot fi protejate
prin intermediul desenelor și modelelor și acele obiecte ce pot fi protejate prin
intermediul mărcilor (și prin drepturi de autor – amprenta personalității creatorului
său) – mărcile au funcția de a comunica publicului relevant originea comercială a
produsului sau serviciului desemnat de respectivul semn. Faptul că imaginea
respectivă provine de la SAMSUNG înseamnă că această imagine e aptă să
comunice originea comercială și deci un asemenea semn poate fi înregistrat și ca
marcă, dar constituie în același timp și o formă a unui produs, e display-ul
telefonului și se poate proteja și prin intermediul design-ului, desenului în cazului
acesta.
o De asemenea, rămâne perfect valabil faptul că unul și același obiect poate să
constituie și o operă protejată prin drepturi de autor. Acestea îndeplinesc funcții
diferite, protecția este diferită, conținutul protecției e diferit, mecanismul de
obținere a protecției e diferit dar totuși pot coexista.
➢ Modelul unei case;
➢ Designul unei monede – design efectiv înregistrat de către Banca Națională.

Diferența între model și desen rezidă în aceea că desenele au două dimensiuni, în

vreme ce modelele au trei dimensiuni, în rest ele privesc același lucru.

CONDIȚIILE DE FOND ALE OBIECTULUI PROTECȚIEI

Din art. 2 lit. d) L 129/ 1992 rezultă prima și cea mai importantă condiție de fond a
obiectului protecției desenelor și modelelor și anume că se protejează aspectul exterior al
unui produs, e o protecție de formă, nu de fond (cum e cea aplicabilă invențiilor, nu
protejează o soluție tehnică ca atare, ci modul în care ea apare și e perceptibilă simțurilor).
De aici decurge suplimentar și că e vorba de o structură formală a produsului ascunsă,
subterană, încastrată în interiorul său, care nu ajunge la exterior și deci nu este cea ce ne
informează simțurile.

E nevoie pentru a se obține protecția prin intermediul desenelor și modelelor ca

desenul/ modelul să fie nou.
Ce se înțelege prin noutate?
Ne uităm la art. 6 alin. (1). Se spune că pentru ca să se obțină desenul sau modelul e
nevoie ca obiectul să fie nou. La alin. 2 se spune că un desen sau un model e considerat nou
dacă niciun desen ori model identic nu a fost făcut public înaintea datei de depunere a cererii
de înregistrare sau dacă a fost revendicată prioritatea înaintea datei de prioritate.
Art. 6, L 129/1992
(1)Obiectul cererii poate fi înregistrat în măsura în care constituie un desen sau
model, în sensul art. 2, este nou şi are un caracter individual.
(2)Un desen sau model este considerat nou dacă niciun desen ori model identic nu a
fost făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost
revendicată prioritatea, înaintea datei de prioritate.
Ca în materia invențiilor, ca în materia secretelor, ca în materia mărcii apare exigența
noutății.

Art. 7 din lege ne informează despre caracteristicile acestei noutăți, despre

specificitățile acestei caracteristici aplicabile în materia desenelor și modelelor.
Art 7 alin. (1) L 129/1992: „În sensul aplicării art. 6, se consideră că un desen sau
model a fost făcut public dacă a fost publicat ori dezvăluit în alt mod, expus, utilizat în
comerț, cu excepția situațiilor în care aceste evenimente nu ar fi putut, în mod rezonabil și în
cadrul activități obișnuite, să devină cunoscute cercurilor specializate din sectorul în cauză
care acționează în cadrul Uniunii Europene înainte de dată de depunere a cererii de
înregistrare sau, dacă a fost invocată o prioritate, înaintea datei de prioritate. Cu toate
acestea, nu se va considera că desenul sau modelul a fost făcut public pentru simplul motiv că
a fost dezvăluit unei terțe persoane în condiții explicite sau implicite de confidențialitate”.
Pe de o parte cerință noutății este absolută în timp, la fel că la invenție, în sensul în
care oricând altcândva dacă a apărut desen și ar vrea să fie înregistrat acum, acea anterioritate
distruge noutatea, dar spre deosebire de ceea ce se petrece în materia invențiilor, de data
această noutatea este specializată sub aspect profesional. Nu se va consideră că este
distructivă de noutate acea anterioritate care nu a ajuns să fie cunoscută în mod rezonabil în
activitatea obișnuită de cercurile specializate în domenii – diferență față de materia invențiilor
și diferență față de materia mărcilor, unde noutatea este relativă în timp, noutatea în materia
mărcilor reprezentând disponibilitate la marcă. Dacă o marcă a fost înregistrată în trecut dar
nu mai e protejată în prezent, o pot înregistra eu. La desen în schimb, dacă a fost înregistrată
în trecut, chiar dacă nu mai e protejată, nu o mai pot înregistra iar. Chiar dacă n-a fost
înregistrat, dar a fost folosit în trecut, oricând în trecut, într-o manieră suficient de
caracterizată, de publică, încât să o știe publicul relevant de care ne spune art. 7, atunci din
nou, desenul nu mai poate fi protejat).
Tot o diferență între noutatea din materia invențiilor și cea specifică desenelor și
modelelor este încifrată la art. 7 alin. 2 din L 129/1992. Acolo vedem că autodivulgările nu
sunt distructive de noutate la desene, în vreme ce autodivulgările la invenții sunt distructive
de noutate în principiu, excepțiile fiind limitative (excepția expunerii într-o expoziție oficială
internațională sau oficial recunoscută).
Art. 7 alin. 2 L 129/ 1992 : În aplicarea art. 6 alin. (2) şi (4), divulgarea nu este luată
în considerare dacă desenul sau modelul pentru care se solicită protecţie a fost făcut public:
a)de către autor sau succesorul său în drepturi ori de către un terţ pe baza
informaţiilor furnizate sau actelor îndeplinite de autor sau succesor;
b)în perioada de 12 luni precedând data de depozit a cererii de înregistrare sau, dacă
o prioritate este revendicată, la data de prioritate.

Pe lângă exigență noutății, funcționează o cerință complementară acesteia,

cerință caracterului individual al desenului sau modelului.
Art. 6 alin. 4 L 129/1992 : „Se consideră că un desen sau model are caracter
individual dacă impresia globală pe care o produce asupra utilizatorului avizat este diferită
de cea produsă asupra unui asemenea utilizator de orice desen ori model făcut public
înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea,
înaintea datei de prioritate”.
E o exigență care completează primele două exigențe anterioare. Faptul că e vorba de
o protecție de formă, exterioară și faptul că e nevoie că protecția să se aplice unui obiect nou.
Dacă sub aspectul formei sale, adică sub aspectul modului în care obiectul ce
încorporează designul sau modelul, produce aceeași impresie cu cea pe care a produs-o/ pe
care o produce de un design preexistent, atunci se va considera că designul nu e nou și nu are
caracter individual.

O altă exigență de fond este că nu trebuie că desenul sau modelul să fie dictat
exclusiv de o funcție tehnică - art. 8 alin 1 L 129/1992 : Desenul sau modelul care este
determinat exclusiv de o funcţie tehnică nu poate fi înregistrat.
E și o formă de partajare a domeniilor de aplicare între legile care consacră o protecție
specifică invențiilor și legea care consacră o protecție specifică desenelor și modelelor.

Ultima exigență este aceea că desenul să nu fie contrar ordinii publice sau bunele
moravuri – art. 9 L 129/1992 : Sunt excluse de la protecţie desenele sau modelele contrare
ordinii publice sau bunelor moravuri.
 Și în această materie, așa cum se întâmplă și în materia brevetelor și în materia
modelelor de utilitate, așa cum nu se întâmplă la dreptul de autor, cum nu se întâmplă la
secrete comerciale, protecția se obține printr-un act obținut că urmare a parcurgerii unei
proceduri, procedură ce implică printre altele și publicarea cererii.
Se poate întâmplă ca printr-o cerere distinctă, cererea de obținere a protecției desenului
sau modelului să nu se publice imediat și să se amâne. Rațiunea este că un domeniu predilect
de aplicare a protecției prin intermediul desenelor și modelelor este acela al modei. E
important că pentru un participant la această piață a modei să nu îi vadă concurentul designul
pentru colecția din sezonul următor pentru că dacă o vede capătă idei. Nu am putea să spune
că e suficient ca să îi permitem titularului protecției prin intermediul desenului să se opună
folosirii desenului sau modelului său pentru că ideile acestea pe care concurentul titularului
cererii de obținerii a protecției prin intermediul desenului și a modelului, ideile pe care
concurentul le capătă poate să nu capete materializarea unei rochii, de exemplu, identice cu
rochia protejată prin intermediul desenului sau modelului, dar poate să facă ceva care
seamănă foarte mult cu acel design.
Desenul protejează pe titularul protecției doar în contra unor desene identice, unor
desene care produc în privința publicului aceeași impresie globală. Dacă nu se întâmplă să fie
identice, chiar dacă sunt foarte similare, protecția nu operează. Protecția în materia desenelor
este una foarte îngustă, protejează împotriva identității, folosirii unui desen sau model identic.

Exemplu jurisprudențial: foarfecele. La prima vedere par foarte similare. Prima este o
foarfecă chinezească din sec. XV-XVI, un design foarte vechi. Cu ea seamănă a două pereche
de foarfece care a format obiectul unui design inițial înregistrat și acest design înregistrat s-a
încercat să fie folosit pentru blocarea înregistrării celei de-a treia perechi de foarfece. Toate
acestea au fost considerate neidentice : prima foarfecă s-a considerat că nu împiedică
obținerea certificatului de desen sau model pentru foarfeca nr. 2, foarfeca nr. 2 nu s-a putut
folosi pentru blocarea înregistrării foarfecei nr. 3, cu alte cuvinte s-a considerat că nu sunt
identice. Deși, din nou, poate că la prima noastră impresie, cele trei foarfece seamănă foarte
mult dar asta sugerează din nou că protecția în materia desenelor și modelelor privește
identitatea, privește impresia globală lăsată publicului care trebuie să conducă până la nivelul
identității între cele două tipuri de designuri.
Acest caracter îngust al protecției este motivul pentru care, de pildă APPLE, cam în
fiecare an înregistrează doar la nivelul UE pentru unul și același produs sute și sute de desene
sau modele (anul 2020 – 350 de desene sau modele). „IPHONE” forma obiectul unei protecții
prin design în ce privește întreaga formă a spatelui telefonului, cum sunt puse acele trei
camere sus, unde sunt poziționate, care e dimensiunea camerelor față de întregul telefonului,
cât e de mare telefonul, ce textură are pe spate. Doar ansamblul format din cele trei camere,
deci doar pătrățica acea mică forma obiectul unor designuri diferite; pe de o parte,
bidimensional, cum sunt repartizate camerele între ele și cum sunt dispuse acele cercuri în
cadrul chenarului, apoi tridimensional : era o poză din secțiune să se vadă cum anume iese în
relief acea pătrățică de restul telefonului. Deci fiecare bucățică în parte din telefon, precum și
ansamblul a format obiectul unei cereri de înregistrare a unui design, așa încât titularul acestor
designuri să se poată opune oricăror tentative a unor concurenți de a face ceva care să producă
în opinia publicului o imagine identică. Și dacă ne uităm la fața telefonului, la fel, tot
displayul e un design, fiecare pătrățică, fiecare iconiță în parte are un design distinct.

Și în materia desenelor și modelelor protecția se face prin intermediul unui drept

exclusiv de exploatare, așa cum se întâmplă la brevete, așa cum se întâmplă la modelele de
utilitate, așa cum nu se întâmplă la secret.

III. INDICAȚIILE GEOGRAFICE

S. M . : Legea 84/1998.

INDICAȚIE GEOGRAFICĂ (art. 3 lit. g L 84/1998) : „denumirea servind la

identificarea unui produs dintr-o țară, regiune, sau localitate a unui stat, în cazurile în care o
calitate, o reputație sau alte caracteristici determinate pot fi în mod esențial atribuite acestei
origini geografice.”

Exemplu:
➢ scrumbia de Dunăre afumată,

➢ Salamul de Sibiu.

CONDIȚII DE FOND
 Trebuie să fim în fața unei denumiri care să identifice un produs originar dintr-o
anumită arie geografică, dintr-o anumită țară, regiune, localitate dintr-un stat.

E foarte important apoi ca o anumită calitate, o reputație sau alte caracteristici

determinate să decurgă din sau să fie în mod esențial atribuite (cel puțin de către public)
acelei arii geografice. E important că între aceste calități se numără și reputația produsului cu
pricina. E posibil ca un produs să poată fi realizat nu doar într-o anumită arie cu exact acele
caracteristici.

Se poate întâmpla să fie și astfel, adică de pildă, vinul făcut din struguri crescuți în
Oltenia cu siguranță are alte caracteristici obiective de gust față de vinul făcut din struguri
crescuți în Moldova, dar și reputația e posibil să fie consecința unei zone fără ca acea
reputație să fie consecința unei caracteristici anume a produsului (să fie mai bun, mai puțin
bun, mai sărat, mai nesărat, etc.).

De pildă, DIACONIȚĂ crede că Salamul de Sibiu ar putea să fie făcut oriunde în țară
dacă se respectă unele exigențe în ce privește procesul tehnologic, dar reputația sa decurge
istoric din arealul în care el a fost făcut vreme îndelungată.

La fel, speculează faptul că scrumbia pescuită în Călărași, dacă ar fi afumată ar avea

aceleași caracteristici ca cele ce formează obiectul indicației geografice pe care am amintit-o
mai sus. Dar dacă ne uităm în caietul de sarcini disponibil gratuit online aferent scrumbiei
afumate de Dunăre o să vedem că poate fi comercializată scrumbia sub această titulatură
numai în măsura în care este printre altele pescuită până într-un anumit prag al Dunării, nu se
ajunge până în dreptul Călărașului, e undeva pe la Brăila, până la Cotul Pisicii. Probabil că
doar în acea zonă, dacă era pescuită scrumbia în mod tradițional se afuma și de aici decurge
reputația acestui produs.

Și în materia indicațiilor geografice, protecția se obține în urma unei proceduri de

înregistrare, făcută de o asociație de producători, deci nu aparține unui individ. Ea permite de
fapt acelor membri ai asociației care sunt autorizați să folosească indicația geografică pentru
a-și desemna produsul și tot ei pot interzice terților să folosească acea indicație pe niște
produse care nu sunt conforme cu caietul de sarcini cu acele produse deci pentru care
indicația geografică a fost înregistrată.
E o formă indicația geografică deci de a conserva ori caracteristicile unui produs,
caracteristici care decurg dintr-o anumită arie geografică unde este produs ori, reputația unui
anumit produs.
Nimic nu îl împiedică pe un terț care vrea să participe la piața celor ce oferă spre
vânzare scrumbii de Dunăre afumate să facă așa ceva, să vândă și altora scrumbii afumate de
Dunăre în măsură în care adera la asociație și respectă exigențele caietului de sarcini.
Vizită la Muzeul Național de Artă în weekend :
Prima poză : Naruto, macac.

A doua poză : Diaconiță și-a dat seama că e greșită. Personajele sunt: Hercule, Nesus
și Deianera. E greșită pe de o parte pentru că Hercule are o bâtă în mână și pe de altă parte că
Nesus e dezbrăcat. De ce știe sigur că e greșită: Deianera este a doua soție a lui Hercule și
Hercule îl ucide pe Nesus. E a doua soție pentru că Hercule a fost căsătorit cu o doamnă
numită Megara cu care a avut 3 copii, dar l-a cuprins o nebunie pe care probabil a trimis-o
asupra sa Hera și i-a omorât pe toți – și pe Megara și pe cei trei copii. Ca să își spele păcatele,
el s-a pus în slujba unui rege și a făcut 12 munci : a ucis leul din Nemeea, a ucis hidra - cu
ocazia uciderii hidrei, el a luat arcul cu săgeți, a înmuiat săgețile în sângele înveninat al hidrei.
Isprăvește muncile și se gândește să se căsătorească din nou cu Deianera.
Trăiau liniștiți cei 2 la părinții Deianerei, au facut într-o seară un banchet, era și socrâ-
su de față, s-au îmbătat puțin toți și Hercule pentru că un paharnic al socrului a vărsat pe el
niște vin s-a supărat, s-a înfuriat, i-a dat acestuia un pumn și a murit paharnicul. Hercule de
principiu era un baiat bun, dar a făcut câteva prostii. După acest incident, toată lumea s-a
suparat și au zis să plece din Calidon și au plecat spre Macedonia de est, dincolo de Salonic
(undeva pe unde este Alexandropoli astăzi). Trebuiau să treacă un râu. În râul acela barcagiul
pe care l-au întâlnit era Nesus, șeful centaurilor, cu care Hercule se mai întâlnise cu el de-a
lungul muncilor pe care le-a făcut și parcă tot dintr-o beție i-a ucis toată turma de centauri.
Nesus l-a ținut minte,dar Hercule nu. Au vorbit cu Nesus să îi treacă râul ca să ajungă în
Macedonia de est. Nesus a vrut să o treaca întâi pe Deianera și a încercat să o violeze după ce
a trecut-o râul. Hercule a văzut și a tras cu săgeata spre el și l-a omorât cu ocazia asta, dar
până să moară, otrăvit fiind de săgeată, Nesus a vorbit puțin cu Deianera cerându-și scuze că a
vrut să o violeze, i-a dat un cadou, cămașa pe care o purta (deci pictura e greșită pentru că
Hercule trebuia să aibă un arc în mână iar Nesus să fi avut o cămașă), pentru că e îmbibată în
sangele lui, iar dacă o pune pe Hercule atunci când e infidel va reveni la ea. Deianera ia
cămașa. Ajung unde trebuia să ajungă, Hercule vrând să se răzbune pe cineva arde un sat
întreg, ia și o sclavă după el – Iole - și o aduce acasă la Deianera. Ea a avut o criză de gelozie,
dar și-a mascat-o foarte frumos și înainte de o petrecere i-a spus că îi face cadou acea cămașă.
El o pune pe el și moare, ia foc. Dându-și seama ce a făcut, Deianera se sinucide și ea. În
speță toate personajele mor dar Nesus nu moare așa cum arată pictura că a murit. Este o
pictură făcută de Luca Giordano.
De ce s-a gândit la noi : cuprinde probleme de proprietate intelectuală. Faptul că el a
făcut o poză acestei picturi, pe de o parte, îl face să fie titular de drepturi de autor al acestei
poze? Făcând această poză a încălcat vreun drept al muzeului sau al autorului sau
moștenitorilor autorului? Faptul că ne-a redat acum la curs această poveste, pe care nu a
inventat-o el îl face să fie titular de drepturi de autor asupra acestei redări de poveste?
► (întrebare fără răspuns)

În stânga e un macac indonezian, Naruto, care era foarte des fotografiat de un domn,
se împrietenise cu acest domn, îl cunoștea, nu se mai speria de obiectivul camerei de filmat.
pozat. La un moment dat a tăbărât peste domnul acela și i-a furat de după gât aparatul și și-a
făcut o poză maimuța apăsând la întâmplare pe butoane și a ieșit această poză. Fotograful s-a
întors înapoi în Anglia și a început să exploateze comercial poza cu pricina, să spună ce a
pățit, să o vândă ziarelor. La un moment dat a fost dat în judecată de o organizație pentru
protecția animalelor, care îl proteja pe Naruto. Această organizație a vrut să spună că Naruto
este titularul drepturilor de autor asupra pozei pentru că el a făcut-o și chiar fotograful
progesionist a spus că el este cel ce a făcut poza, deci nu aveau nevoie de mari probe în
privința asta + să beneficieze de toți banii care decurg din exploatarea comercială a
fotografiei, bani pe care organizația îi lua cu nerozitate în beneficiul lui Naruto și pe care
urma să îi folosească ca să îi îngrijească mai bine comunitatea.
► Opera nu îi revine lui Naruto întrucât nu e o persoană și nu se bucură de drepturi de
autor.
Totuși, rămâne o problemă interesantă în privința drepturilor de autor dacă ceea ce
avem în față constituie o operă protejată prin drepturi de autor. Nu îi revine opera lui Naruto,
dar îi revine cuiva?

PROTECȚIA OPERELOR PRIN DREPTURI DE AUTOR

A ales o pictură foarte veche destul de greu de explicat de ce facem așa.

rupestră (de peste 40.000 ani) pentru că ea
ar vrea să comunice că e o înclinație, o
propensiune a noastră încă de timpuriu și
ca specie dar și ca indivizi să creăm, să ne
exprimăm, să spunem poezii, să spunem
povești, să pictăm, să cântăm, să dansăm,
să explicăm lucruri, să facem opere
științifice – o înclinație profund umană și
În orice caz constatăm că ea există. Și
legiuitorul a constatat același lucru și a
încercat să aducă în planul dreptului
această înclinație profund umană prin
intermediul dreptului de autor
reglementând operele, conferind un
monopol de exploatare autorilor.
 Care este funcția protecției prin drepturile de autor? Care e scopul său? De ce ar vrea
legiuitorul să reglementeze în această manieră conferind un monopol de exploatare al
autorului o înclinație de tipul acesta?
► La mărci cele mai multe dintre regulile cuprinse în L 84 sunt consecința directă,
sunt o manifestare a funcției mărcilor. La fel se întâmplă și în materia protecției invențiilor
prin brevete. La fel și în materia drepturilor de autor în sensul în care suntem în fața unei arii
de drept în continuă schimbare (aria aceasta de drept a fost justificată de niște funcții care nu
sunt uniforme în lume) iar cunoașterea acestor funcții, acestor scopuri pe care le îndeplinește
legislația, pe de o parte, permite înțelegerea ei, pe de altă parte, permite și dinamica ei și
putem intui către ce se tinde (pentru că dacă se aderă la o teorie sau alta, atunci consecința în
planul reglementării o să fie foarte variată).
► Legiuitorul pentru a se încuraja fenomenul de creare a instituit această formă de
protecție, formă de protecție care este totuși costisitoare. Această intervenție a legiuitorului
este în același timp și costisitoare pentru societate pentru că existența unui monopol de
exploatare a unui drept exclusiv de exploatare înseamnă privarea libertății altora de a se folosi
de ceea ce se găsește în monopolul titularului, ceea ce e un inconvenient, nu mai parcurg la fel
de liber și neîngrădit operele de colo-colo, nu mai pot fi diseminate, sigur că poate încurajăm
prin protecție, prin monopolul de exploatare, protejăm și încurajăm, stimulăm crearea dar
sigur încorsetăm disiparea operelor.
 ► Pe de o parte, e nevoie de stimularea realizării operelor pentru că altfel s-ar fi
realizat mai puțin sau poate deloc, iar pe de altă parte, ar trebui să descurajăm plagiatul adică
să îi permitem altuia să-și aproprieze inclusiv calitatea de autor a unei opere, e o legătură
intimă între expresia autorului cuprinsă într-o operă și autorul respectiv – e o legătură aproape
sacră, divină, naturală, pe care ar trebui să o protejăm ca atare. E un alt soi de rațiune decât cel
pe care l-am prezentat mai întâi.

De altfel, pe prezentare avem două poze în extremități – una ar trebui să sugereze un

curent ce justifică drepturile de autor (extremitatea stângă) iar în extremitatea dreaptă alt
curent.
Stânga : Farul din Alexandroupoli – acest far e util pentru toți barcagii, pentru toți
conducătorii de vase pentru că se pot apropia în siguranță, știu unde să se ducă spre port. Dar
ce barcagiu particular ar face un asemenea far având în vedere că este o treabă costisitoare +
de ce ar face asta un barcagiu câtă vreme după ce o să realizeze farul o să se folosească de ei
toți? E într-un fel o repovestire a rațiunii expuse la primul curs atunci când s-a discutat despre
protecția invențiilor prin brevete – acolo era vorba de un cărăuș între două sate medievale care
decidea dacă să facă sau nu un pod printr-o pădure. Deci ce barcagiu particular s-ar înhăma la
așa ceva? N-ar fi rațional să facă de unul singur pentru că ar fi foarte costisitor pentru el iar
după aceea de beneficii s-ar bucura toți concurenții, toți barcagii.

De aceea avem nevoie de intervenția statului – tragedia comunelor. E un aspect care

caracterizează deopotrivă și materia operelor pentru că dacă ne uităm de exemplu la poza din
mijloc, prof. Marian Nicolae s-a chinuit cu siguranță, a durat foarte mult să scrie o carte – vol.
II din Teoria generală a dreptului civil. S-a chinuit prof. MN cu aportul editurii cu care
colaborează, editura l-a plătit pe profesor ca să-și desfășoare activitatea – de regulă așa se
întâmplă.

Dacă nu ar exista drepturi de autor consecința ar fi că după tot acest chin al editurii
inițiale și a autorului să facă o operă celelalte edituri ar putea copia instantaneu cu costuri
infime în comparație cu acelea pe care le-a suportat editura inițială, ar putea copia instantaneu
și cu costuri infime de câte ori vor această operă și o pot ulterior exploata în propriul profit.
Or, dacă lucrurile ar sta așa s-ar gândi orice editură dacă merită să plătească autorul sau
dimpotrivă mai bine stă să aștepte să plătească alții autorii astfel încât să realizeze de pildă
opere științifice. Nu înseamnă că nu s-ar mai face opere.

Dacă ne uităm din nou la poza de acum de 40.000 ani, ea n-a fost făcută de cineva cu
gândul că e protejat în legătură cu acest desen prin legea drepturilor de autor, firește că nu.
Oricum ar exista această înclinație de a crea, dar s-ar face mai puține opere decât ar avea
nevoie societatea să se facă, așa cum se întâmplă în general cu lucrurile ce sunt caracterizate
de tragedia comunelor.
 De aceea pentru a stimula creativitatea sub forma realizării operelor s-a făcut această
intervenție legislativă prin conferirea titularului/ creatorului unui drept de autor un drept de
exploatare exclusivă asupra operelor.

De ce această formă de stimulare și nu alta, de exemplu, oferirea unei sume de bani

proporțională cu valoarea pe care o extrage societatea/ pe care crede societatea că o extrage
din crearea unei poezii?
► Societatea decide acest lucru prin intermediul unui juriu, prin organizarea unor
concursuri de compoziții muzicale, dar nu este una ce poate să fie folosită pe scară largă
pentru motivul că nu se știe a priori cât de valoroasă va fi o operă și în orice caz un asemenea
sistem care ar presupune o analiză anterioară a valorilor/ a caracterului său meritoriu pentru
societate ar fi foarte costisitor.
► De aceea se recurge la cel mai inteligent instrument de determinare a valorii
existent în prezent, nu există nimic mai inteligent decât asta și anume inteligența colectivă –
piața. Piața este cea care știe dacă o operă este valoroasă sau nu în funcție de cât de căutată
este; în funcție de cât de căutată este o să îi crească prețul, iar dacă prețul este mare înseamnă
că opera este valoroasă, iar dacă nu, nu. Este destul de crudă piața dar în același timp este
singura pe care o știm infailibilă – aceasta e doar o fațetă a fundamentului dreptului de autor.

Cealaltă fațetă se încearcă să fie ilustrată prin figura lui John Locke (dreapta). La un
moment dat, în al doilea tratat privitor la guvernământul civil Locke încearcă să explice de ce
suntem noi proprietari asupra unor bunuri, de pildă asupra pământului. Câtă vreme, pornește
de la premisa sa Locke, pământul și noi am fost creați de Dumnezeu n-ar trebui să aparțină
pământul lui Dumnezeu nouă? Locke încearcă să surmonteze această problemă spunând că
poate că într-adevăr produsul inițial, lucrul inițial, oricare ar fi el aparține lui Dumnezeu dar
noi avem posibilitatea să prelucrăm lucruri preexistente, să aplică asupra lor munca noastră și
așa cum Dumnezeu pentru că a creat pământul ar trebui să se considere că inițial i-a aparținut
Lui, așa ar trebui să se întâmple și în ce ne privește când din munca noastră rezultă fructe
pentru că noi creștem animale, consecința va fi aceea că ne bucurăm de proprietatea asupra
lor, de proprietate asupra laptelui pe care-l mulgem din vaci, dacă prelucrăm pământul și în
felul acesta facem recolte ar trebui să ne bucurăm de proprietate asupra pământului pentru că
am prelucrat. Ne bucurăm de roadele muncii noastre sub forma proprietății.
Teza lui Locke a fost expusă la diverse critici, el în principiu pornește de la premisa că
combin ceva ce e al meu, munca, cu ceva preexistent și pentru că fac asta consecința este că
rezultatul acestei combinații îmi revine mie.
→ Prima observație este : de ce nu se întâmplă invers, de ce nu pierzi lucrul pe care-l aduci
matale, de ce nu se încorporează el într-un aspect ce nu-ți aparține? E ca și când aș avea
o găleată cu suc și o combin cu o mare, vărs găleata în mare : consecința va fi aceea nu că
marea devine a mea, ci că proprietatea mea se pierde în ceva ce nu-mi aparține.
→ Altă critică : de ce să îi dăm proprietatea celui care a creat, care face munca? De ce să nu
îi dăm altceva? Să-l lăudăm, să-i dăm o medalie că a făcut o cireadă bogată și asta este?
Îl recompensăm pentru roadele muncii sale în altă formă decât dându-i lui roadele muncii
sale. Și în plus este posibil să producă niște consecințe „perverse” această teză a lui Locke
dacă o îmbrățișăm ca atare.
 Să ne imaginăm că cineva are proprietatea asupra unui teren pe care el nu-l cultivă, cel
puțin deocamdată, și vine altul și îngrădește terenul proprietarului și începe să-l prelucreze.
Pentru că-l prelucrează ar trebui ca cel de-al doilea să devină proprietar? Nu, deși este
expusă această teză la multe critici ea are două calități relevante pentru drepturile de autor –
cel puțin așa au considerat legiuitorii europeni, inclusiv legiuitorul nostru. Nu au considerat
astfel alți legiuitori, cum ar fi de pildă legiuitorul american. Au considerat pe de o parte că
această teză a lui Locke are ceva „apetisant” din punct de vedere emoțional; ne place ideea că
avem un drept natural asupra fructelor muncii noastre – poate că nu e cea mai bine
fundamentată teză din punct de vedere rațional dar cel puțin emoțional e foarte flatantă +
criticile pe care le-am expus puțin mai devreme la adresa tezei lui Locke nu prea se potrivesc
în materia drepturilor de autor pentru că în materia creațiilor intelectuale nu se combină ceva
preexistent cu munca mea, ci din munca mea rezultă ceva nou neexistent în trecut sub nicio
formă, în nicio manieră.

De aceea, teoria dreptului natural asupra fructelor muncii noastre a căpătat eficiență
în materia dreptului de autor. Amândouă tezele se consideră că justifică existența legislației
privitoare la protecția drepturilor de autor, cel puțin la noi în țară și în general în Europa – o
consecință a teoriei drepturilor naturale este că în legătură cu operele autorii se bucură și de
importante, ample și incomode uneori (pentru alții) prerogative nepatrimoniale (opera este
strâns legată de personalitatea autorului, aceste prerogative nepatrimoniale neputând să fie
înstrăinate).

Teza utilitaristă, pe care am expus-o inițial prin far, explică mai cu seamă
prerogativele patrimoniale ale dreptului de autor. La noi și în Europa în general, ambele teze
justifică protecția drepturilor de autor existând două categorii de prerogative : personale
patrimoniale și nepatrimoniale. În America însă teza care a părut mai verosimilă a fost aceea
utilitaristă și consecința imediată a acestei constatări este că la ei prerogativele nepatrimoniale
de cele mai multe ori sunt inexistente chiar și atunci când există, sunt puține la număr și foarte
firave, așa încât contează să știm și care este fundamentul unei legislații particulare, mai cu
seamă materia proprietății intelectuale pentru că în consonanță cu funcția o să evolueze și e
articulată legislația relevantă.
 OBIECTUL PROTECȚIEI
Ce înțelegem printr-o operă?

► Există mai multe moduri prin care ne putem apropria de concepte, inclusiv de
concepte juridice. Prof. Căpățână în cartea lui despre actele cu titlu gratuit spune că pe de o
parte putem să ne apropiem de concepte prin definiții într-o manieră abstractă prin deducție,
prin rațiune, dar dacă ne spune pur și simplu că o operă e o creație intelectuală originală și de
formă nu rezolvăm mare lucru, adică nu începem să vedem conceptul acesta de operă.

► De aceea prof. Căpățână și mulți alții consideră că ne putem apropria de concepte și

prin alte maniere, de pildă prin manifestările conceptului, prin exemple, via negativa (prin
ceea ce nu este), așa încât o să încercăm să combinăm aceste abordări.

Imaginile din poză ar trebui să reprezinte exemple și tot exemple se găsesc în art. 7
din L 8/1996 : Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală
în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau
forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:

a)scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi

orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b)operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile
universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;

c)compoziţiile muzicale cu sau fără text;

d)operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;

e)operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;

 f)operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog
fotografiei;

g)operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură,
gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a
metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor destinate unei
utilizări practice;

h)operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează

proiectele de arhitectură;
i)lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei
în general.

Ce înțelegem prin operă care ar trebui să fie o creație intelectuală?

► Creație intelectuală = să fie un rezultat al activității creative a omului.

Se pun două categorii de probleme, rezolvate deja : ce ne facem cu acele opere care
sunt realizate pur și simplu de natură, de un lucru, așa cum s-a întâmplat să facă o poză
Naruto. Pe de o parte, el nu se poate bucura de niciun drept întrucât nu este o persoană, dar pe
de altă parte ceea ce a făcut el nu se cheamă operă pentru motivul că nu este o creație
intelectuală, nu e o creație a minții omului.

O altă categorie de probleme ce se pun în privința aceasta decurge din împrejurarea că

în ultimul timp și inteligența artificială a început să facă ceva ce seamănă a picturi, poate chiar
unele mai reușite decât cele ale unor pictori deja consacrați (poza din mijloc – Obvious). E
discutabil modul în care lucrează actualmente inteligența artificială, se poate chema creație,
cel puțin seamănă cu modul în care creează un om, își exprimă personalitatea un om. Cum
anume e programată să meargă, să facă tablouri această inteligență artificială particulară e
compusă din două personaje : e întâi o inteligență artificială care face copii ale unor opere
preexistente pe care i le-a pus la dispoziție programatorul, iar celălalt personaj îi spune de
pildă că „aceasta seamănă cu pictura X, nu e bună” și la fiecare respingere din partea celui
de-al doilea personaj cel ce face efectiv pictura, acea parte, acea componentă a inteligenței
artificiale care face pictura schimbă într-un oarecare detaliu pictura pe care a realizat-o și care
a fost respinsă de cel de-al doilea. Și tot schimbând, tot prelucrând în felul acesta deviază de
la operele pe care le copiază, deviază până într-un punct în care cel de-al doilea personaj nu
mai poate spune că a copiat o altă pictură și deci nemaifiind o replică e o pictură „originală”,
dar nu în sensul în care este folosit procesul original în materia dreptului de autor, ci într-un
sens mai diminuat un pic și anume că nu reprezintă o copie a unei opere preexistente.

Deci nu prea putem spune că inteligența artificială, cel puțin în stadiul actual al
cunoașterii și după cunoștințele lui Diaconiță în ceea ce privește modul în care funcționeză
inteligența artificială care pictează, nu am putea spune că o asemenea inteligență artificială
creează.

În orice caz, nu este o creație a minții omului așa încât asemenea opere nu formează
obiectul protecției prin drepturile de autor.

De altfel, această împrejurare decurge și din funcțiile drepturilor de autor așa cum le-
am prezentat, cele două teorii încearcă să stimuleze oamenii să creeze și încearcă să dea
eficiența unor drepturi naturale pe care oamenii le au asupra produselor muncii lor. Așa încât
nici animalele dacă ar face opere, nici inteligența artificială dacă ar face ceva ce seamănă cu
arta sau ar face artă, acestea când creează nu creează opere în sensul L 8/1996.

Când discutam despre proprietatea industrial am descoperit că acolo era protejată

noutatea creațiilor intelectuale. Sigur că noutatea aceasta avea un conținut diferit în funcție de
aria proprietății industriale despre care vorbeam, ceva însemna noutate în materia brevetelor
de invenție, altceva însemna în materia mărcilor, altceva în materia desenelor și modelelor
industriale.

Când vine vorba de drepturi de autor, ceea ce se protejează nu este noutatea, ci

originalitatea. Viziunile asupra acestui concept de originalitate diferă, sunt două mari
concepții. Americanii consideră că originalitatea înseamnă două lucruri : pe de o parte,
înseamnă că opera să nu fie copiată, creația intelectuală să nu fie copiată după o creație
anterioară și, pe de altă parte, înseamnă că ea trebuie să cuprindă, să fie rezultatul unui gram
de creativitate, de efort ca să implice ceva, nu mult, foarte puțin chiar, dar să implice ceva
creativitate.

În sistemul continental, inclusiv la noi în țară, se spune că prin originalitate înțelegem

că opera cuprinde expresia personalității autorului.

Am putea admite că cele două viziuni nu sunt foarte diferite și că și în sistemul

continental cerința ca opera să nu fie copiată e o parte componentă necesară a împrejurării că
ea trebuie să reprezinte o manifestare, o expresie a personalității autorului deoarece prin
ipoteză dacă copiez o operă a altuia înseamnă că atunci când o copiez nu îmi manifestez
propria personalitate. E importantă această observație pentru că uneori în funcție de natura
operei protejate prin drepturi de autor, această cerință a originalității se rezumă la ideea de a
nu fi copiată – de exemplu, programele pentru calculator.

Pictura lui Luca Giordano

➢ Este aceasta o operă? Este una originală?
→ Această pictură cuprinde expresia personalității autorului său măcar pentru
motivul că ideea cuprinsă în această expresie care constă în pictură este una
originală. În orice caz deviază de la povestea inițială și tot timpul când ideea
din spatele unei expresii este originală automat consecința va fi aceea că
expresia este una originală. Nu înseamnă însă că dacă ideea nu este originală
consecința automată este că expresia la rândul său nu e originală (Hercule nu l-
a omorât pe Nesus cu bâta și Nesus era îmbrăcat cu o cămașă – sunt aspecte
care sunt relevante pentru povestea lui Hercule). Luca Giordano deviază de la
aceste detalii deci ideea este originală + modul în care transmite sentimentele,
disperarea de pe fața lui Nesus, modul în care sunt alese culorile, umbra și
lumina care sunt deopotrivă valorizate în această pictură, toate sugerează că cel
puțin un dram de creativitate a fost folosit de Luca Giordano când a făcut
această pictură și deci ceea ce a făcut el se cheamă indiscutabil operă.

Poza făcută operei - această poză în sine este ea o operă originală?

➢ Nu, din două motive : pe de o parte, pentru că a copiat pur și simplu o operă
preexistentă prin faptul că a fotografiat-o (nu a fotografiat doar pictura, a ieșit un pic
din cadru, se vede și peretele și sfoara – nu e talentat la fotografiat) – nu e o
reproducere identică, servilă, dar e o reproducere și deci prin ipoteză „creația” lui nu e
una originală pentru că a copiat pe altul + pe de altă parte, devierile de la opera
inițială nu sunt un rezultat al efortului creativ în niciun fel (faptul că a fotografiat-o
strâmb e consecința lipsei de talent, nu consecința unei alegeri care e o precondiție
pentru creație).
➢ Dar indiferent dacă ne-a plăcut sau nu, indiferent de valoarea sa deci, povestea spusă
despre Hercule la începutul cursului constituie operă pentru că a reușit să o exprime
 deja. Suntem în fața unei expresii, creația minții lui originale – nu contează că ideea
pe care a valorizat-o este una foarte veche, nu contează că a reprodus o operă a altuia
în trecut, cu siguranță modul în care a fost reprodusă deviază de la povestea lui
Hercule în expresia sa, în modul în care a ales cuvintele, în ordinea cronologică în
care a prezentat faptele, inclusiv în împrejurarea în care nu i-a ieșit foarte bine să îl
portretizeze pe Hercule ca fiind un erou (așa cum este). Deci povestea făcută de
Diaconiță chiar dacă prelucrează o idee preexistentă, veche, în expresia ei este
originală și deci e titularul unui drept de autor asupra acestei povești (!aveți grijă cum
o reproduceți).

Originalitatea nu înseamnă în niciun caz noutate.

De pildă, e posibil să avem de-a face cu două opere identice făcute de autori diferiți
fără ca una să fie o copie a celeilalte.

Două persoane care fac poze turnului din Pisa : amândoi autorii de poze vor fi
considerați autori în sensul L 8 și se vor bucura de protecție, desigur în măsura în care poza
aceea prin modul în care au fost selectate culorile, luminile, momentul din zi, cum a fost
încadrată imaginea pozată, toate acestea, dacă conduc la originalitate îi vor face pe amândoi
să se bucure de drepturi de autor asupra pozei cu pricina. Faptul că o operă nu e nouă, că
identificăm o anterioritate, nu înseamnă că ea nu este protejată în beneficiul celui care a creat-
o – o primă diferență importantă. A doua diferență importantă – e posibil să vin cu o expresie
a mea, cu o poză de pildă, cu totul nouă dar care să nu fie originală pentru că e banală (de
pildă, sunt primul care pozează un umeraș – nu mai există în lume o poză cu un umeraș).
Chiar dacă e nouă această reprezentare a umerașului, nu înseamnă automat că în acea poză se
încifrează personalitatea mea, nu înseamnă că am fost în vreun fel creativ atunci când am
pozat umerașul și deci noutatea nu garantează originalitatea.

De asemenea, e important să observăm că originalitatea nu depinde și nu echivalează

în orice caz cu valoarea operei. Nu valoarea imprimă originalitatea, ci măsura în care opera
este aptă să încifreze personalitatea autorului, e posibil ca personalitatea aceea să fie urâtă, să
fie de proastă factură, câtă vreme se reușește această încapsulare în operă atunci va fi protejată
pentru că legea nu judecă, nu își propune să judece pentru că nu o poate face, nu judecă
valoarea estetică, economică a unor opere create, ci dimpotrivă mecanismul ales de către
legiuitor pentru stimulare este acela de a lăsa piața să decidă dacă opera e meritorie ori nu,
dacă e valoroasă economic sau nu. A făcut această opțiune și pentru că e inaptă să decidă a
priori valoarea unei opere sau dacă ar fi aptă ar fi aptă doar cu niște costuri mari pentru
societate, ar trebui să angajeze un juriu foarte amplu, să judece fiecare operă în parte și pe de
altă parte, nu ar fi decât inaptă, ci ar fi și încremenită în timp, iar valoarea unor opere, cum ne-
a învățat istoria, fluctuează (e posibil ca un artist excepțional să nu fie deloc apreciat în timpul
vieții sale și invers; de exemplu, Baudelaire, Van Gogh).
 Nu își propune legiuitorul prin legislația privitoare la drepturile de autor să aprecieze
valoarea unor opere. Tot ce contează pentru această legislație este originalitatea, adică
manifestarea în operă a personalității creatorului.

Tot așa, pentru scopul determinării originalității e irelevantă utilitatea, destinația

operei. Dacă ea e menită doar să satisfacă niște exigențe de ordin estetic dimpotrivă suntem în
fața unei arte aplicate, așa cum este arta aplicată în materia desenelor și modelelor sau așa
cum este arta aplicată în materia mărcilor. O marcă se poate compune dintr-un semn care
pentru că este înregistrat ca marcă e protejat ca marcă dar semnul acela pentru că încifrează
personalitatea autorului, realizatorului semnului, e protejat și prin drepturi de autor. La fel,
desenul e protejat pentru că este individual, dar suplimentar dacă mai este și original,
consecința va fi aceea că de protecție se va bucura creatorul său și prin intermediul dreptului
de autor.

Deci utilitatea, cel puțin în principiu, este irelevantă pentru că unele creații
intelectuale, chiar dacă ar fi originale nu se bucură de protecție din pricina unor destinații
particulare pe care aceste potențiale opere le au, de pildă textele oficiale de natură politică,
legislativă, administrativă, judiciară – art. 9 L 8/1996 --- poate că or fi originale, e o lege
excepțională și cu niște cuvinte frumos alese, nu contează faptul că de lege trebuie să fie
informată toată lumea, acesta este un motiv important pentru legiuitor cât să excludă din sfera
protecției prin drepturi de autor legile sau hotărârile judecătorești.

De asemenea, nici moralitatea nu este cea care imprimă originalitate sau nu operei (de
exemplu, Florile răului de Baudelaire – la un moment dat au fost considerate ultragiate acele
poezii, însă cu timpul au ajuns să fie studiate chiar și în școală).

În materia drepturilor de autor este protejată originalitatea, nu noutatea. Totuși, legea

drepturilor de autor consacră și conceptul de operă derivată și conferă celui ce realizează
opera derivată, dacă e diferit de autorul inițial și dacă are acordul acestuia îi conferă acestuia
un drept de autor distinct asupra operei derivate.

OPERA DERIVATĂ (art. 8 L 8/1996) ► Fără a prejudicia drepturile autorilor

operei originale, constituie, de asemenea, obiect al dreptului de autor operele derivate care
au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, şi anume:

a)traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale

şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau științifice care reprezintă o
muncă intelectuală de creație;
b)culegerile de opere literare, artistice sau științifice, cum ar fi: enciclopediile şi
antologiile, colecțiile sau compilațiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele
de date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creații intelectuale.

Un exemplu de operă derivată este acela al unei opere cinematografice a unui film care
constituie adaptarea unui roman preexistent care este opera inițială. Realizarea filmului în
sine, deși pornește de la o expresie preexistentă, filmul în sine constituie o activitate de
creație, originală, pe care legiuitorul a ales să o protejeze distinct dacă există acordul
titularului drepturilor de autor asupra operei inițiale. Cel de-al doilea autor, cel ce și-a făcut
opera derivată, este la rândul său protejat pentru că și-a manifestat și el personalitatea atunci
când a prelucrat o expresie existentă (modul în care a prelucrat acea expresie preexistentă
constituie la rândul său o expresie a propriei sale personalități).

Opera originară și opera derivată nu sunt acelea care împărtășesc pur și simplu o idee
comună, de pildă, mai mulți pictori care îi pictează toți pe Nesus și pe Hercule în momentul
uciderii lui Nesus – nu asta este, ci opera derivată este cea care pornește deja de la o operă
preexistentă, de la o expresie a unei idei preexistente pe care o prelucrează și prelucrarea
acesteia la rândul ei originală.

Între operele derivate se află și culegerile, compilațiile de materiale, așa încât am putea
spune că modul în care sunt aranjate niște picturi ale unor autori foarte vechi într-o anumită
sală poate constitui o creație intelectuală susceptibilă de protecție prin drepturi de autor, așa
încât faptul că el a pozat o pictură găsită în muzeu nu constituie o încălcare a unor drepturi de
autor ale nimănui pentru că Luca Giordano a murit de mult și nimeni altcineva nu are un drept
asupra acestei picturi, dar dacă ar fi pozat toată galeria și eventual ar fi reprodus-o în mediu
virtual sau la el în cameră așa cum este ea prezentată și acolo, o galerie întreagă, atunci deja
am putea discuta de o potențială încălcare de drepturi de autor pentru că acea compilație, acea
manieră de aranjare a picturilor dacă este originală la rândul său poate să formeze obiectul
drepturilor de autor.

În privința aceasta a existat o speță relativ recentă în Anglia : a fost un individ care a
pozat toate picturile găsite în National Gallery și a fost dat în judecată pentru aceste poze pe
care le-a făcut, dar pozele au fost făcute individual, pictură cu pictură, în legătură cu acele
poze nu exista un drept de autor al titularului galeriei și n-au fost reasamblate acele poze astfel
încât să reproducă și opera distinctă care consta în alcătuirea galeriei și deci nu s-a constatat
niciun fel de încălcare a autorului.

Ca să fim în fața unei opere trebuie să fim în fața unei creații intelectuale. Trebuie să
fie originală și e nevoie să fim în fața creații de formă, adică de expresie. Ambele aceste
condiții sunt importante, sunt definitorii pentru operă și au o dublă funcție în sensul în
care, pe de o parte, permit unei opere să ajungă să intre în sfera de incidență a protecției prin
dreptul de autor (deci o barieră de intrare, o condiție a protecției, dar în același timp constituie
și o limită a protecției, adică o operă e protejată doar în aspectele sale originale și doar în
aspectele sale ce privesc expresia, în rest titularul drepturilor de autor nu se bucură de nicio
protecție).

În această privință, e important să distingem expresia de două lucruri – pe de o parte,

de faptele pe care le exprimă, iar, pe de altă parte, de ideea pe care respectiva expresie o
exprimă.

Doar expresia ideii, doar expresia faptelor nu și faptele în sine, nu și ideea formează
obiectul protecției. Chiar dacă prin ipoteză expresia nu are cum să fie disociată pe de-a-
ntregul de idee.

Pozele din momentul nunții prințului William cu Kate făcute de doi fotografi diferiți
aflați unul lângă altul : au făcut aceeași poză, împărtășesc faptele aceste două expresii. Putea
să fie și al treilea și al patrulea, niciunul dintre ei, în orice caz nu primul, nu au monopol
asupra faptelor pozate, faptelor reprezentate (că s-a căsătorit prințul William e un aspect de
fapt; modul în care a fost preluată această informație privitoare la fapte și exprimată într-o
creație intelectuală, într-o poză sau într-o bravură sau într-o pictură, aceste aspecte pot forma
obiectul protecției dar protecția va fi limitată la expresia cu pricina).

Dacă un fotograf a fost mai isteț și a pus o creangă de măslin în fața obiectului astfel
încât să pară mai pitorească imaginea sărutului celor doi e un aspect de originalitate ce ar
putea să fie protejat și ar putea să se opună deci ca alții să reproducă poza sa în măsura în care
sunt cuplate aceste idei, faptele cu creanga de măslin, dar simpla împrejurare că altcineva care
nu a fost de față la nuntă relatează că a avut loc o nuntă, că s-au sărutat cei doi, aceste aspecte
nu sunt protejate.

E destul de discutabil și dacă sunt originale cele două poze pe care le avem câtă vreme
era de așteptat că la nuntă se vor săruta și că acest moment o să fie foarte fotografiat.

Așa cum trebuie să distingem expresia protejată prin drepturi de autor de faptele pe
care această expresie le exprimă trebuie să distingem expresia și de ideea pe care expresia o
exprimă.

Portretizările uciderii lui Nesus de către Hercule : aceste reprezentări sub diverse
forme, în diverse epoci sunt toate opere. Dacă ar fi fost făcute într-un moment contemporan
nu ar fi rezultat încălcarea drepturilor de autor al vreunuia dintre pictori sau sculptori de către
alții pentru simpla împrejurare că toate aceste piese de artă reprezintă același lucru. Ideea nu
formează obiectul protecției, ci doar maniera în care această idee este exprimată, expusă în
picturi, sculpturi, gravuri.
 Distincția dintre idee și expresie nu e una facilă de făcut.

E complicat să disociem două lucruri care tot timpul există împreună și mai mult decât
atât e și mai complicat dacă admitem că expresia, de pildă expresia unui roman, nu se
regăsește doar în înșiruirea de cuvinte care compun romanul, ci se regăsește și un plan de
abstracțiune ceva mai ridicat, de pildă în modul în care este articulată intriga întregului
roman : sunt ceva episoade aranjate într-o anumită ordine. Și aici putem spune că există o
alegere de formă, o expresie a personalității autorului care face de pildă ca opera să fie una
mai captivantă, să te țină în suspans în funcție de cum simte și cel ce o creează.

Deci expresia nu se găsește decât la nivelul cuvintelor, acesta fiind un nivel de bază
care limpede privește expresia, se găsește și ceva mai sus, de pildă modul în care este
articulată ideea, se găsește încă și mai sus, de pildă la nivelul subtitlurilor unei cărți (dacă și
acolo există originalitate, dacă și acolo există o expresie, o libertate a autorului să aleagă mai
multe titluri posibile).

Tot o formă de expresie se regăsește și la nivelul modului în care sunt articulate

personajele; de pildă, recunoaștem că poza de pe slide o reprezintă pe Scufița Roșie și nu e
nevoie ca să observăm acest lucru să ne spună întreaga poveste a Scufiței Roșii, reperăm
Scufița Roșie, vedem lupul lângă ea și asta e o expresie, putea să fie o altă domnișoară care să
respecte aceeași poveste dar nu este, alegere autorului a fost aceea de a avea un personaj bine
alcătuit, ușor reperabil, e o alegere din mai multe variante posibile și anume Scufița Roșie.

Până în ce punct se duce această expresie astfel încât ea să nu fie cu totul considerată
doar idee?
 Ideea nu e doar protejată, de la idee coborând înspre manifestarea concretă a ei în
realitatea obiectivă, deci ideea care se găsește în capul autorului, dar pe măsură ce ea se
exteriorizează, este alcătuită și se exteriorizează de către autor capătă contur și capătă și
protecție.

De aceea această distincție este greu de făcut, se admite că este greu de făcut, dar tot
timpul trebuie să fie desfășurate eforturi pentru a o face. Multe dintre litigiile ce privesc
materia proprietății intelectuale, mai cu seamă când vine vorba de programe pentru calculator,
se centrează asupra distincției între cele două concepte : unul protejat și altul neprotejat
(expresia protejată, ideea neprotejată).

Programele pentru calculator : și acolo există o linie de cod care indiscutabil constituie
expresie dar în același timp liniile acestea de cod nu sunt scrise alandala. Să ne gândim cum a
fost conceput programul : întâi apare ideea, avem nevoie de un program să centralizeze
comenzile de mâncare ale consumatorilor și să transmită aceste comenzi către restaurante, ele
să prelucreze mâncarea, să comunice și cu un transportator care să livreze mâncarea
respectivă (asta e ideea, nu e protejată), dar mai departe intră în rol programatorul care întâi
face o arhitectură a programului de calculator, își dă seama că are nevoie de un sistem de bază
căruia îi spune core și de câteva module, fiecare să se ocupe de diverse aspecte (unul de
facturare, altul de baza de date de clienți, altul de preluarea comenzilor, altul de comunicarea
cu restaurantul ș.a.m.d.). Arhitectura este o primă alegere de formă, e posibil să avem o
arhitectură a programului sau o alta la fel de bună și de aceea existând alegerile înseamnă că e
și o problemă de expresie. Mai departe, cum sunt rezolvate problemele în cadrul fiecărui
modul în parte, modul în care sunt aranjate liniile de cod între ele și după aceea firește că și
liniile de cod în sine acestea sunt aspecte de expresie.

Dar unde tragem linia, când anume suntem în fața unui concept, unei idei care nu e
protejată în materia programelor de calculator și când dimpotrivă trecem granița în sfera
expresiei care formează obiectul protecției?

► Discuțiile sunt foarte stupoase, sunt de mare actualitate, există încă un litigiu
neterminat între ORACLE și GOOGLE. Deci problemele de detaliu nu sunt rezolvate, dar
problema de principiu este rezolvată și anume că ideea nu se protejează, expresia se
protejează și că trebuie să facem distincție între ele chiar dacă e dificil.
 Mai apare o problemă suplimentară, încă și mai complicată, atunci când o anumită
idee nu poate fi exprimată decât într-un singur mod, adică o idee susceptibilă de o singură
expresie. În acest caz se consideră că fuzionează ideea cu expresia, iar dintre cele două
prevalează ideea, adică atunci când există o suprapunere perfectă între ideea și expresia ei în
sensul în care ideea nu poate fi exprimată altfel sau poate fi exprimată în foarte puține moduri,
consecința va fi aceea că ideea absoarbe expresia și că nu va exista niciun fel de protecție
asupra creației astfel realizate – e o creație strict în planul ideilor.

Exemplu jurisprudențial : cineva a făcut o broșă sub forma unei albine și altcineva a
copiat această idee. S-a considerat că nu există multe moduri în care poți exprima ideea de a
face o broșă sub forma unei gângănii. Trebuie cu necesitate ca pe undeva să îi poți pune și o
piatră prețioasă și nu ai pe unde decât pe ochi sau pe burtă sau pe aripi, trebuie să aibă niște
picioare – asta e ideea, nu se poate exprima în prea multe moduri și de aceea consecința va fi
aceea că nu va exista un drept de autor asupra acestei idei astfel exprimată. Deci nu s-a reținut
o încălcare a drepturilor de autor de către cel ce a făcut și el o broșă sub forma unei gângănii.

La fel, problema aceasta prezintă mare miză în materia programelor pentru calculator
când se copiază niște linii de cod care conduc la un rezultat tehnic care nu poate fi atins altfel
decât așa – acel rezultat tehnic este ideea și modul în care se rezolvă acel rezultat tehnic este
ideea, dacă nu se poate rezolva decât în acea manieră particulară, prin acea linie de cod,
consecința va fi aceea că respectivul program pentru calculator în acea măsură, în acea linie
de cod nu o să formeze obiectul protecției. Este un aspect relativ unanim acceptat în diverse
țări – în țările de common law se numește merge date frame (cred că a zis), fuzionează ideea
cu expresia.

Toate aceste aspecte, distincția dintre fapte și expresie, distincția între idee și expresie
sunt consacrate legislativ, art. 9 ne spune ce nu reprezintă o operă și la lit. a) observăm că
ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau
conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de
preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare nu formează obiectul protecției. Deci nu
spune că dacă o operă cuprinde o invenție opera nu este protejată, ci ne spune că partea de
invenție, ideea, teoria cuprinsă în operă, partea aceasta nu formează obiectul protecției, ci
doar expresia. La fel și lit. f) care ne spune că simplele fapte şi date, chiar dacă sunt
încorporate într-o operă nu formează obiectul protecției.

Art. 9, L 8/1996

Nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor următoarele:

a)ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de

funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare
ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
 b)textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi
traducerile oficiale ale acestora;

c)simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar
fi : stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;

d)mijloacele de plată;

e)ştirile şi informaţiile de presă;

f)simplele fapte şi date.

Suntem în fața unei opere în privința asta?

► Nu, pentru că nu suntem în fața a altceva decât unei prezentări de fapte, când
anume s-a întâmplat un eveniment și care este evenimentul, nu prea avem opțiuni aici cum să
le prezentăm. Sigur că dacă un autor începe să prelucreze, să descrie momentul atacului
ursului și lumina care bătea dinspre castelul Peleș înspre atacul respectiv, toate acestea pot
face ca dintr-o prezentare de fapte să ajungem în fața unei veritabile opere, expresia
personalității autorului, dar simpla redare a faptelor ce s-au petrecut sigur că trebuie să fie
făcută într-un fel, adică suntem în fața unei expresii, simpla redare a faptelor nu este protejată
pentru că fuzionează aceste fapte cu modul în care sunt ele exprimate.

Uneori e relativ ușor de intuit că există o asemenea diferență.

De pildă, faptul că noi avem un CD cu anumite piese care ne plac e sigur că nu ne duc
la ideea că avem niște drepturi de autor asupra operei sau operelor care sunt redate pe acel CD
– e pur și simplu un suport material care încastrează opera ce aparține altuia și nu ne încurcă
prea tare că în legătură cu acele opere înregistrate pe CD există și un drept de autor al altuia.
De ce nu ne încurcă prea tare? Pentru că putem vinde CD-ul respectiv dacă nu ne mai place
întrucât sub aspectul acestei vânzări dreptul autorului s-a epuizat, o să avem ceva dificultăți
dacă vrem să închiriem CD-ul cu pricina, putem să îl distrugem dar uneori însă concursul
între titularul dreptului de autor și titularul dreptului de proprietate asupra suportului ce
încorporează opera este unul destul de acerb.

De pildă, în cazul în care opera în discuție este o sculptură. Să ne imaginăm că

sculptura pe care am comandat-o este Colosseum și la un moment dat ne dăm seama că avem
nevoie să facem Biserica Sf. Petru și că avem nevoie de niște marmură care se găsește pe
Colosseum. Am putea să descuiem Colosseum, cum au făcut italienii la un moment dat în
Evul Mediu ca să facă Biserica Sf. Petru (sau tot așa, cum au făcut în Evul Mediu ca să ia și
metalul cu care era prinsă marmura astfel încât să-l folosească pentru arme de care aveau
nevoie în războaie)? Putem să distrugem o operă în legătură cu care există drepturi de autor
ale altuia? Prin ipoteză, noi suntem proprietarul suportului material al operei pe de o parte,
dar pe de altă parte există și un autor al acelei opere cuprinse într-un anumit suport material.
Există un conflict pe care legea îl conștientizează și îl și trasează – art. 26 L 8/1996.

Art. 26, L 8/1996

(1)Proprietarul originalului unei opere nu are dreptul să o distrugă înainte de a o

oferi autorului ei la preţul de cost al materialului. – consecință a distincției pe care legiuitorul
o admite în diverse aspecte, aici e doar o manifestare, a distincției dintre opere și suportul său
material.

Trebuie să admitem că există o asemenea separație intelectuală.

Ce este autorul?

► Este cel dintâi protejat, este persoana fizică/ persoanele fizice care au creat opera.
Tot timpul autorul este o persoană fizică pentru că doar persoana fizică este aptă să creeze.

Cum reperăm autorul?

► Uneori e oarecum dificil, art. 4 L 8/1996 sprijină această misiune, o prezumție : (1)
Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost
adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică. Pe de o parte, art. 4 presupune că persoana
care a adus opera la cunoștință publică este autorul, pe de altă parte, art. 3 ne spune că este
autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. De aici rezultă o consecință
importantă deseori trecută cu vederea și anume că dacă opera este adusă la cunoștința publică
pentru prima oară de o persoană juridică prezumția nu operează în favoarea persoanei juridice
cu pricina pentru că autor nu poate să fie decât o PF și nu poate o prezumție să consacre ceva
contrar realității prezumate. Deci pe fond autorul nu poate să fie decât o PF, ceea ce înseamnă
că nu putem presupune că autor e altcineva decât o persoană fizică – ar fi o prezumție fără
niciun fel de legătură cu realitatea.

Autorul își poate înstrăina prerogativele patrimoniale astfel încât subiect al protecției
să ajungă să fie altcineva, cesionarul, sau e posibil să aibă loc o asemenea înstrăinare nu
printr-o cesiune voluntară, ci prin intermediul dreptului succesoral.

Calitatea de autor nu poate fi înstrăinată dar prerogativele patrimoniale în calitate de

subiect al protecției pot fi înstrăinate.

Există ceva particularități când vine vorba de crearea în comun a unor opere
(colaborare, conlucrare). În această privință avem două regimuri diferite – art. 5, regimul
operei comune, și art. 6, regimul operei colective, L 8/1996.

Cel ce aduce la cunoștință publică pentru prima dată o operă se prezumă că e autor.
Această prezumție nu funcționează când e vorba de o persoană juridică, pentru că nu se poate
prezuma ceva ce nu poate fi conform realității, PJ neputând crea.

Aceasta regulă comportă unele nuanțări.

În primul rând, prerogativele patrimoniale ale drepturilor de autor pot fi înstrăinate de

autor, așa încât se pot bucura de ele și alte persoane:

- cesionarii,
- succesorii cu titlu particular sau cu titlu universal.

Nuanțări există și în cazul în care operele sunt rezultatul conjugării eforturilor mai
multor persoane. Când se întâmplă să fim în fața unui asemenea efort conjugat?

1. Când opera este una comună - Art. 5, L 8/1996

(1)Este operă comună opera creată de mai mulţi coautori, în colaborare.

(2)Dreptul de autor asupra operei comune aparţine coautorilor acesteia, între care
unul poate fi autorul principal, în condiţiile prezentei legi.

(3)În lipsa unei convenţii contrare, coautorii nu pot utiliza opera decât de comun
acord. Refuzul consimţământului din partea oricăruia dintre coautori trebuie să fie temeinic
justificat.
 (4)În cazul în care contribuţia fiecărui coautor este distinctă, aceasta poate fi utilizată
separat, cu condiţia să nu se prejudicieze utilizarea operei comune sau drepturile celorlalţi
coautori.

(5)În cazul utilizării operei create în colaborare, remuneraţia se cuvine coautorilor în

proporţiile pe care aceştia le-au convenit. În lipsa unei convenţii, remuneraţia se împarte
proporţional cu părţile de contribuţie ale autorilor sau în mod egal, dacă acestea nu se pot
stabili.

ELEMENTE DEFINITORII:
a) mai multe persoane implicate în activitatea de creație. Aportul trebuie să fie de
ordin creativ. Nu se va întâmpla să fim în fața unei opere de colaborare/ comune când
o persoană creează și alta îl ajută, de pilda, îi face cafeaua, îl trezește etc. În cazul
acesta vom avea de a face cu un autor și asistentul său și nu vom aplica regimul
specific art. 5.
b) Nu vom fi în fața unei opere comune când o persoana creează, iar contribuția
celeilalte este de ordin financiar, în sensul că cea de-a doua persoană este cea care a
comandat opera - operă de comandă, art. 47 L 8/1996 - de cele mai multe ori în
această situație este vorba de o antrepriză.
Art. 47, L 8/1996
(1)În cazul contractului de comandă pentru opere viitoare, în lipsa unei clauze
contrare, drepturile patrimoniale aparţin autorului.
(2)Contractul de comandă a unei opere viitoare trebuie să cuprindă atât
termenul de predare, cât şi termenul de acceptare a operei.
(3)Persoana care comandă opera are dreptul să denunţe contractul dacă opera
nu îndeplineşte condiţiile stabilite. În caz de denunţare a contractului, sumele încasate
de autor îi rămân acestuia. Dacă, în vederea creării unei opere care a făcut obiectul
unui contract de comandă, s-au executat lucrări pregătitoare, autorul are dreptul la
restituirea cheltuielilor efectuate.

c) Efortul comun creativ trebuie să fie desfășurat concomitent. Nu suntem în fața

unei opere comune în cazul în care întâi un autor realizează o operă și apoi complet
separat de cel dintâi, mai târziu, altul prelucrând opera inițială, pornind de la ea își
manifestă la rândul său personalitatea - figură juridică distinctă, operă derivată.
Titularul operei inițiale poate interzice altora să realizeze printre altele și opere
derivate. DOAR în prezența acordului autorului operei inițiale cel de-al doilea creator
se va bucura de un drept asupra operei sale derivate, altfel nu.
d) Este nevoie ca măcar unul dintre cei doi, trei autori care contribuie la realizarea
unei opere comune să aibă perspectiva ansamblului - că lucrează la ceva mai amplu
decât ce constă propria contribuție, în felul acesta distingem opera comună de cea
colectivă.

REGIMUL OPEREI COMUNE

 Sub aspectul drepturilor de autor avem cotitularitate. Coautorii sunt, în principiu,
cotitulari pe drepturi de autor și vom aplica regulile de la coproprietate - spunem în principiu,
deoarece conform art. 5 alin. (3) vom vedea că sub aspectul operei comune există o derogare :
în lipsa unei convenții contrare, coautorii nu pot utiliza opera decât de comun acord, așadar
regula unanimității este generalizată, spre deosebire de dreptul comun al cotitularității. Toți
coautorii ar trebui să consimtă pentru o anumită utilizare, numai că refuzul unuia dintre
coautori/ cotitulari poate fi cenzurat mult mai ușor decât în dreptul comun.

Pentru ca un coautor să se opună unei anumite utilizări a operei este nevoie ca refuzul
său să fie unul temeinic justificat conform art. 5 alin. (3) teza finală din lege. Dacă suntem în
faza unui refuz ad nutum, acesta va fi surmontat prin mecanismul suplinirii consimțământului.

DECI este nevoie de unanimitate când e vorba de exploatarea în orice fel a operei.
Refuzul însă al unuia dintre coautori poate fi cenzurat printr-un abuz de drept, printr-un
standard mult mai scăzut decât în dreptul comun.

Operele comune – art. 5 alin. (4) L 8/1996 - pot fi de 2 feluri :

• Divizibile : când raporturile creative pot fi distinse, de exemplu : Tratatul de obligații
al prof. Pop, Popa și Vidu - știm că unele secțiuni ale cărții au fost scrise de un anumit
autor, altele de altul. Când opera comună este una divizibilă, contribuția fiecăruia
dintre autori poate fi folosită și separat de către acela ce a contribuit conform art. 5
alin. (4), dar numai în măsura în care nu sunt prejudiciați ceilalți;
• Indivizibile : raporturile creative ale autorilor nu pot fi distinse unul de altul, de
exemplu, un articol scris de prof. Diaconiță cu prof. Dincă.
Remunerația se împarte între cotitulari conform convenției, iar dacă nu avem
convenție se prezumă că se va împărți în mod egal.

2. Opera colectivă - art. 6 L 8/1996

(1)Este operă colectivă opera în care contribuţiile personale ale coautorilor formează
un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia
dintre coautori asupra ansamblului operei create.

(2)În lipsa unei convenţii contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparţine
persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost
creată.

Aspect comun : sunt opere colective acelea care sunt rezultatul unor eforturi creative,
concomitente, aplicate de mai multe persoane.
Numai că în cazul operelor colective niciunul dintre autori nu are o viziune a
ansamblului operei astfel create, dată fiind natura sa. Aceasta viziune de ansamblu aparține
unui alt personaj care finanțează inițiativa creării acesteia, de exemplu enciclopediile -
rezultatul unor articole mărunte scrise de mai mulți indivizi, dar niciunul dintre autorii
contribuției acestora nu are viziunea ansamblului enciclopediei. Un alt exemplu poate fi un
program de calculator făcut la finanțarea unei persoane juridice, conduse de o persoană fizică,
dar aceasta persoană fizică nu are niciun aport creativ, doar aceasta are viziunea de ansamblu.

Putem spune atunci când conlucrează mai mulți indivizi că unul dintre ei merită să fie
protejat în legătură cu ansamblul?

► Asta ar fi presupus ca acesta să își manifeste personalitatea în fiecare fațetă a

operei, ceea ce la opera colectivă nu e cazul, niciunul nu se va bucura de un drept asupra
ansamblului, ci fiecare va avea un drept asupra propriei contribuții.
Prin voința legiuitorului operele audiovizuale sunt opere comune – art. 65 și următ. L
8/1996.

3. Operele de serviciu
Art. 45 alin. 1 L 8/1996 : În lipsa unei clauze contractuale contrare, pentru operele
create în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu precizate în contractul individual de muncă,
drepturile patrimoniale aparţin autorului operei create. În acest caz, autorul poate autoriza
utilizarea operei de către terţi, numai cu consimţământul angajatorului şi cu recompensarea
acestuia pentru contribuţia la costurile creaţiei. Utilizarea operei de către angajator, în
cadrul obiectului de activitate, nu necesită autorizarea angajatului autor.

Chiar dacă titularul drepturilor de autor este salariatul, el are prerogativele limitate de
anumite prerogative ce sunt oferite de asemenea și angajatorului. Într-un asemenea caz,
salariatul poate autoriza utilizarea operei de către terți numai cu acordul angajatorului și cu
recompensarea acestuia pentru contribuțiile la costurile creației. Îi oferă o contraprestație, nu
îi suportă doar cursurile pe care angajatorul le-a suportat la rândul său în prealabil cu ocazia
creării operei și în plus angajatorul poate să folosească această operă astfel creată fără să fie
nevoie de o autorizare din partea autorului.

Părțile pot deroga de la această regula integrând o clauză contrară în contract :

(2) În cazul în care clauza prevăzută la alin. (1) există, aceasta urmează să cuprindă
termenul pentru care au fost cesionate drepturile patrimoniale de autor. În absenţa precizării
termenului, acesta este de trei ani de la data predării operei.
(3) După expirarea termenelor prevăzute la alin. (2), în lipsa unei clauze contrare,
angajatorul este îndreptăţit să îi pretindă autorului plata unei cote rezonabile din veniturile
obţinute din utilizarea operei sale, pentru a compensa costurile suportate de angajator pentru
crearea operei de către angajat, în cadrul atribuţiilor de serviciu.
Nu mai suntem în fața unei recompensări când părțile nu au stipulat nimic, opera
revine de la început salariatului, ocazie cu care angajatorul are îndreptățirea să participe
patrimonial la exploatarea operei fiind recompensat pentru că a participat financiar la creare.
 Dar în ipoteza inversă, după expirarea duratei în cursul căreia angajatorul poate
exploata în virtutea dreptului său de exploatare exclusivă, el nu mai poate pretinde decât o
compensare pentru costurile suportate în legătură cu creația. După expirare perioadei cuprinse
în clauza contrară, drepturile patrimoniale redevin supuse regulii - devin parte din patrimoniul
salariatului.

În materia drepturilor de autor, asupra programelor de calculator există o derogare

importantă pe care o reglementează art. 75 din lege: În lipsa unei clauze contrare, drepturile
patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator, create de unul sau de mai mulţi
angajaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori după instrucţiunile celui care angajează,
aparţin acestuia din urmă.

Este o derogare de la ambele timpuri de regimuri, iar acest text nu se aplică doar când
crearea programului de calculator se face în exercitarea atribuțiilor de serviciu, ci și atunci
când se face după niște instrucțiuni ale celui care angajează, iar angajarea se poate face și prin
intermediul unei antreprize de lucrări intelectuale.

CONȚINUTUL PROTECȚIEI

Sunt două tipuri de prerogative :

1. MORALE
În sistemul nostru de drept au fost acceptate 2 teorii : teoria utilitaristă și teoria
drepturilor naturale, teorie care ne spune în esență că ar trebui să ne bucurăm de fructele
muncii noastre intelectuale.
Art. 11 L 8/1996
 (1) Drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări .
(2) După moartea autorului, exerciţiul drepturilor prevăzute la art. 10 lit.
a), b) şi d) se transmite prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată. Dacă
nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă
care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de
membri, din domeniul respectiv de creaţie.

Care sunt aceste drepturi morale?

Sunt cele pe care le indică art. 10 din lege : „Autorul unei opere are următoarele
drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică;
b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică;
d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei
modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația
sa;
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de
utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării.”
Aceste prerogative nu pot fi înstrăinate și nu sunt susceptibile de renunțare. Aceste
prerogative nu există în principiu în dreptul american.
Speță din jurisprudență: soțul doamnei Eden a comandat la pictorul James Whistler, un
portret întruchipând-o pe soția sa, doamna Eden. Într-o vizită prin atelierul pictorului, domnul
Eden vede că pictura e gata și i-o cere pictorului.
Se aplica art. 10 lit. a).
Cu toate că există forța obligatorie a contractului, prerogativa morală a autorului
aproape a neantizat-o în sensul în care nu a putut fi constrâns pictorul să predea o operă pe
care a creat-o.

Litera b) : speța românească în care s-a pus problema exercitării prerogativei

nepatrimoniale a autorului de a pretinde recunoașterea paternității operei sale. Un compozitor
a primit o comandă să facă o piesă muzicală, comanda a fost primită de la un post de
televiziune, iar postul a spus că urmează să fie folosită opera autorului pe fundalul unor
emisiuni. Toate prerogativele patrimoniale au fost cesionate postului tv, a fost plătit pentru
această cesiune compozitorul. S-a desfășurat contractul, era vorba că operele sale, muzica sa
pe care a făcut-o urmează să fie folosită în cursul unui an de zile. După ce trece acel an,
autorul dă în judecată postul tv pentru că nu s-a spus deloc că el este autorul melodiilor
respective.
 Întrebare : dacă la cele colective am spus că întrebarea este dacă unul dintre ei ar
merita să aibă un drept asupra ansamblului pentru că el este cel care a avut o viziune de
ansamblu asupra creației, și la cele comune putem spune că doar cei care au avut perspectiva
de ansamblu ar avea un drept asupra operei comune?

► Nu, regimul acesta că dreptul de autor asupra ansamblului revine doar celui care
are viziunea de ansamblu, doar celui care are inițiativa, responsabilitatea și sub numele căruia
se comunică opera, acest regim derogator se aplică doar în privința operelor colective. Dacă în
schimb suntem în fața unei opere comune, unde mai mulți autori contribuie, dar unul dintre ei
este cel ce îi coordonează, este cel care are viziunea de ansamblu, este cel care stabilește
direcțiile de cercetare, de elaborare, de scriere, regulile uniforme. În cazul acesta el se va
considera autor principal și are ceva prerogative suplimentare pe care le reglementează legea
de pildă în contextul operelor audio-vizuale, dar rămâne ca totuși sub aspectul operei în
ansamblul său toți să fie considerați cotitulari.

► Deci când opera este colectivă, cel ce are viziunea de ansamblu este un neautor și
doar el se va bucura de drepturi asupra operei în întregul său.

► Când opera este însă comună și doar unul este cu viziunea de ansamblu, dacă opera
rămâne colectivă atunci există cotitularitate iar cel ce are viziunea de ansamblu se poate
chema autor principal.

Întrebare : în operele colective, până la urmă cel care își asumă responsabilitatea și ar
avea dreptul asupra ansamblului, el are acest drept dar și cei care au contribuit, de ex în
cazul enciclopediei cu articole și aici păstrează drepturile proprii asupra articolelor
respective?

► Asupra contribuțiilor, acest aspect rămâne să fie comun celor două categorii de
opere, opere comune și opere colective. Contribuția individuală, dacă poate fi identificată,
adică dacă suntem în fața unei opere comune divizibile sau dacă suntem în fața unei opere
colective de asemenea unde se poate identifica contribuția fiecăruia dintre autori, aceia se vor
bucura de un drept distinct asupra părții.

Legat de speța de ora trecută rezolvată relativ recent de către ÎCCJ : este încălcată
prerogativa de la art. 10 lit, b) în măsura în care este uzurpată calitatea de autor, dacă altul
spune că este autorul operei dar nu și atunci pur și simplu nu se spune nimic în legătură cu
treaba asta.

Dar în scenariul în care mergem în librărie, nu mai vine autorul la noi să ne spună că el
este autorul cu voce tare, ci mergem în librărie și vedem o carte scrisă de X, prietenul nostru,
care a scris o carte de poezii, dar nu vedem că pe copertă scrie numele său, nu scrie de fapt
nimic. Nu spune acea carte că este scrisă de altcineva decât X dar nici nu spune că este creația
lui X – cum stau lucrurile aici?
 De aici ar rezulta că dreptul de a pretinde cunoașterea paternității nu e încălcat decât
atunci când este uzurpată calitatea de autor, ci și atunci când pur și simplu, în funcție de
natura operei, nu este indicat numele autorului în locul unde el este de obicei indicat.

Altă părere : e o încălcare pentru că atât timp cât eu păstrez prerogativele patrimoniale
înseamnă că eu ar trebui să decid când anume să mi se menționeze numele și practic când să-
mi revendic paternitatea. Având în vedere că de obicei pe acel generic se înfățișează nume
atunci mi se pare un loc uzual în care putea să aibă pretenția să i se scrie numele, dar în
schimb i se pare că a fost un abuz de drept cu privire la acestea pentru că a așteptat să îi expire
perioada contractuală și inclusiv în situația în care ar obține daune interese e posibil să fie
diminuate.

Diaconiță : cu privire la primul lucru menționat, faptul că e o practică uzuală acea de a

se indica pe generic numele autorului s-a verificat acest aspect și s-a reținut că în categoria
emisiunilor pe fundalul cărora s-a difuzat muzica pe generic nu era indicat numele autorului
muzici, era o practică generalizată căreia cel puțin unele dintre părți și chiar și instanțele i-au
dat valoarea de cutumă.

Având în vedere că aceste prerogative rămân în continuare în patrimoniul meu (al

autorului) eu pot decide oricând să-mi înfățișez numele necondiționat de cutume, adică până
la urmă eu am un drept care este superior unei cutume și prin urmare pot să cer lucrul acesta.

Diaconiță : avem un drept reglementat de art. 10 lit. b) și acest drept fiind instituit de
dreptul obiectiv găsit într-un text normativ, această regulă nu poate fi contrazisă de o cutumă
contrară – art. 1 alin. 3 C. civ. Deci problema ar trebui să fie rezolvată pe baza abuzului de
drept, ar trebuie să poată autorul să spună, dacă se trezea în timpul difuzării emisiunilor, să
pună mână pe telefon și să ceară să-i fie pus numele pe undeva.

Altcineva : în situația de față de un prejudiciu mărit de creditor practic, despăagubirile

trebuiau diminuate.

Diaconiță : deci n-a făcut minime diligențe astfel încât să-și diminueze prejudiciul,
ceea ce conform art. 1534 alin. 2 C. civ. face ca acest prejudiciu să nu poată fi reparat la
inițiativa victimei faptei ilicite.

Altcineva : e de acord cu ce s-a zis până acum + atât timp cât în contractul respectiv
nu s-a specificat faptul că ar vrea să i se publice numele la sfârșit face aplicabilă cutuma
pentru că nu a făcut o mențiune în acest sens. Faptul că se știa că în cazul acestor generice nu
se specifică numele cumva a acceptat acest lucru.

Diaconiță : Practic a renunțat la posibilitatea de a pretinde despăgubiri pentru ceea ce a

pățit; a pățit ceva rău, i-a fost încălcat dreptul, dar a renunțat la posibilitatea de a se întemeia
pe această încălcare și de a pretinde despăgubiri prin pasivitate.
 Diaconiță crede că a fost eronat tranșată speța pe temeiul cutumei. S-a pornit de la
observația că în principiu nu există un text de lege care să spună cum anume să fie exercitat
dreptul autorului de a pretinde recunoașterea paternității operei sale. Există dispoziții speciale
în legătură cu anumite opere, de pildă, în legătură cu studiile și proiectele de arhitectură acest
drept se manifestă prin expunerea în aproprierea șantierului operei de arhitectură precum și
construcția realizată după acesta trebuie să poarte scris numele autorului la loc vizibil, dacă
din contract nu s-a convenit altfel. Deci în privința unei anumite opere există un text de lege
care să ne spună cum anume se exercită prerogativa nepatrimonială reglementată de art. 10.
Art. 87 alin. 2 L 8/1996 ne spună că dacă numele autorului figurează pe exemplarul
original al fotografiei, el trebuie să fie menționat și pe reproduceri.

În cazul interpreților, art. 96 alin. 1 lit. b) ne spune de dreptul de a pretinde ca numele

sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol și la fiecare utilizare a
înregistrării acestuia.

Deci anumite dispoziții particulare există în legătură cu anumite opere dar nu există o
dispoziție generală care să ne spună în general în legătură cu toate operele cum trebuie
exercitat acest drept și de aceea a spus ÎCCJ că ar trebui să ne uităm la cutumă. Cutuma în
materie era în sensul de a nu se difuza pe generic numele autorului muzicii – ceea ce s-a și
întâmplat în speță – așa încât postul nu a făcut nimic greșit.

Diaconiță nu crede că această practică ar fi trebuit să fie folosită cu rol de cutumă

preceptivă, cutumă care instituie o normă pentru că în cazul acesta am fi în fața unei cutume
contra lege deci ar trebui să ne folosim de această practică generalizată în materie. Ca să
interpretăm teleologic norma cu pricina am fi ajuns la același punct, dar am fi ajuns pe altă
cale și anume prin intermediul interpretării – argumentul de interpretare teleologică fiind la fel
de puternic cu alte argumente de interpretare, cum ar fi argumentul de interpretare sistematică,
cum ar fi argumentul de interpretare literală – întâi este nevoie să se pretindă, iar apoi dacă
este pretinsă această recunoaștere intră în sarcina celui ce utilizează opera să facă ceva în
sensul recunoașterii.

În orice caz această prerogativă nu este una absolută, adică nu poate să pretindă
autorul în virtutea acestei prerogative de la cel ce utilizează opera sa să facă orice ce implică
numele său. Această prerogativă are rațiunea de a ne ține aparentă legătura dintre autor și
opera sa așa încât autorul poate pretinde ceva doar de la aceia care utilizează opera în sensul
în care exercită niște prerogative specifice autorului pe care doar autorul le-ar putea face
altfel.

În librărie dacă ne întoarcem acum, faptul că citim o carte asta nu e o treabă specifică
unui autor, o poate face oricine, chiar și un neautor – prin faptul că citim o carte nu o să creăm
nimănui impresia că unul dintre noi poate fi autorul și de aceea nu ne poate pretinde nimic în
virtutea prerogativei pe care o reglementează art. 10 lit. b).
 Și nici în privința celor care exercită prerogative specifice autorului nu le poate
pretinde orice – cel ce scrie o carte, de pildă, nu îi poate pretinde editurii să scrie numele său
mai mare decât orice alt cuvânt pe fiecare pagină a cărții sale, eventual cu litere de aur și de
văpaie că așa se simte el satisfăcut. Și autorul trebuie să se raporteze la ceea ce e dat, la ceea
ce ÎCCJ a considerat că este o cutumă, ceea ce consideră Diaconiță că ar reprezenta o practică
statornicită ce ar informa interpretarea teleologică a unui text de lege – deci nu e o prerogativă
arbitrară aceasta, dar în orice caz, e limpede că nu e cea mai clară dintre prerogative, adică nu
prea știi ce anume trebuie să faci în prealabil ca să respecți prerogativa reglementată de art. 10
lit. b) și din nou înseamnă că suntem în fața unei prerogative încetinește, care împuținează
dinamica circuitului civil.

Prerogativa nepatrimonială care presupune că autorul are dreptul de a pretinde

respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei deformări, falsificări sau altei
modificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale sau oricărei încălcări a drepturilor
sale, care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia sa – art. 96 lit. c) L 8/1996.

Este o prerogativă foarte incomodă, mai cu seamă atunci când opera este cedată unui
ce vrea să o folosească pentru a o încorpora într-un semn înregistrat ca marcă (mărcile
evoluează în timp, de exemplu, Coca Cola). Evoluțiile acestea presupun transformări ale
semnului și deci și transformări ale operei eventual cuprinse în semnul înregistrat ca marcă.

Degeaba a fost comandată opera originală de la un autor și acesta a transferat asupra

celui ce și-a înregistrat opera ca semn, ca marcă, acesta a transferat toate prerogativele
patrimoniale pe care le avea, inclusiv prerogative de a utiliza opere derivate. Cesionarul poate
realiza opere derivate în raport cu opera inițială în măsura în care prin aceasta nu lezează
onoarea și reputația autorului – deci acesta are un drept de veto.

S-a reținut de pildă într-o speță când s-au cerut drepturile de autor asupra unui film
unui post de televiziune, iar acest post a fragmentat filmul prin anumite spoturi publicitare
fără ca autorul să fi consimțit la acest aspect în prealabil, ceea ce e destul de mult, adică postul
de televiziune din asta supraviețuiește. Deci ar fi trebui să decidă liber în privința publicității
pe care o expune în timpul filmului. Jurisprudența franceză a spus că nu e chiar așa.

Este o altă prerogativă care îngrădește circuitul civil al operelor .

Tot în același sens există și prerogativa retractării care permite autorului să retragă
opera de la cunoștința publică. În privința acestei prerogative doctrinarii și jurisprudența au
tras ceva concluzii în sensul că ar fi absurd ca exercitarea ei să lezeze un drept de proprietate
asupra suportului ce încorporează opera, de pildă, un sculptor nu ar trebui să poată să-și
retracta opera dacă prin asta ar ajunge la negarea proprietății asupra corpului sculpturii și
lucrul acesta poate să fie generalizat. Aceasta este practica, doctrina, dar în același timp există
cel puțin o undă de incertitudine și sub acest aspect pentru că am văzut în legătură cu
drepturile de divulgare – el era așa de amplu încât putea trece în fața forței obligatorii a
contractului – o regulă importantă.

De ce nu s-ar admite același lucru și în legătură cu concursul între dreptul de a

retracta, pe de o parte, și aparține autorului și dreptul de proprietate asupra suportului ce
aparține altuia decât autorul?

Art. 10 alin. e) L 8/1996 : dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul,
pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării. – pare că
mecanismul de soluționare a conflictelor între cei doi indivizi, potențiali interesați, utilizatorul
și autorul, se tranșează în favoarea autorului, adică el poate retracta opera și celălalt primește
doar despăgubiri.

Aceste prerogative patrimoniale există, sunt reglementate ca atare în sistemul nostru

de drept, spre deosebire de alte sisteme de drept care nu le recunosc – asta îngreunează
circuitul civil al operelor pentru motivul că ele nu pot fi înstrăinate și nu pot forma obiectul
unei renunțări.

1. PATRIMONIALE
Identificăm două categorii de prerogative patrimoniale :

- Categoria acelor prerogative care compun monopolul de exploatare, exploatare

exclusivă,

- Dreptul de suită.

MONOPOLUL DE EXPLOATARE e similar (ca natură) cu monopolul care e

aplicabil în alte materii ale proprietății intelectuale (ca la invenții, ca la mărci). Conținutul său
însă diferă în sensul în care titularul drepturilor de autor asupra unei opere poate întâi de toate
să interzică reproducerea operei sale. Mulți autori consideră că această prerogativă
patrimonială ce compune monopolul de exploatare este chiar cea mai importantă având în
vedere că în sistemele de common law drepturile de autor se cheamă copyright adică dreptul
de a face copii, dreptul de a face reproduceri.

Ce poate să interzică deci titularul?

Reproducerea este un concept definit de lege. Reproducerea constă în realizarea,

integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect,
temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei
înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori
temporară a acesteia cu mijloace electronice – art. 14 L 8/1996.

Este evident că reproducerea acoperă acele acte de copiere servilă, cuvânt cu cuvânt a
unei opere. Dacă se fotocopiază, de pildă, o carte din scoarță în scoarță atunci indiscutabil
aceasta este o formă de reproducere.

Prin reproducere se interzic și acele acte de copiere care nu sunt chiar literale.

De exemplu, se pornește de la o operă originală, inițială și aceasta se modifică

întrucâtva. Dacă modificările nu sunt unele de ordin creativ și opera originală încă poate fi
reperată în cuprinsul operei atunci suntem în fața unui act de reproducere și intră în sfera de
monopol a titularului dreptului de autor a operei cu pricina, iar reproducerea nu trebuie să fie
neapărat totală, poate să fie și doar o parte din acea operă reprodusă, astfel încât să fie
considerată reproducere în sensul L 8.

Dacă prelucrarea operei inițiale se face printr-un aport creativ al celui de copiază,
pornește de la o operă inițială, o prelucrează, modifică astfel încât se ajunge la o nouă operă
prin adăugarea unor elemente de compoziție suplimentare sau/ și prin eliminarea unor
elemente de compoziție preexistente, atunci vom fi în fața unei alte prerogative ce intră în
sfera de monopol a titularului drepturilor de autor și anume prerogativa realizării de opere
derivate.

Această reproducere ce intră în sfera de monopol a titularului drepturilor de autor este

atât acea totală, cât și una parțială (adică se poate încorpora într-o operă de-ale mele, de
exemplu, un articol științific de drept în care încorporez o parte din articolul altuia, de pildă
câteva paragrafe – dacă aș spune că scriu un articol începând cu un citat din Eminescu
folosind ghilimele, citesc 30 pagini, aici nimeni nu ar avea nimic de obiectat, toți am fi de
acord că suntem în fața unei încălcări grosiere a drepturilor de autor).

Ce se întâmplă dacă copiez în articolul meu doar un paragraf dintr-o altă operă
preexistentă? De ce să fac asta?

► Pentru persuasiune. Nu e ilicit, nu este un act de reproducere sancționabil ce ar

intra în sfera de monopol a titularului dreptului de autor – art. 35 alin. 1 lit. b) L 8 :

Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii,

următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţa publică, cu condiţia ca
acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să
nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare:

b)utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică
ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;

Deci voi face un act de reproducere dar un act de reproducere licită în măsura în care
preiau un pasaj dintr-o operă preexistentă ca să-l analizez, ca să-l critic, ca să-l comentez,
altfel dacă îl preiau în afara acestor scopuri sau dincolo de limita necesară pentru realizarea
acestor scopuri, reproducerea aceea chiar parțială a unei opere (de exemplu, dintr-o carte de
300 pagini eu am preluat 4 paragrafe), acea reproducere este una susceptibilă să genereze
răspundere, este una de natura încălcării dreptului de autor.

De la această prerogativă ce intră în sfera de monopol a titularului dreptului de autor

există o excepție suplimentară constând în COPIA PRIVATĂ – art. 36 L 8 : Nu constituie o
încălcare a dreptului de autor, în sensul prezentei legi, reproducerea unei opere fără
consimţământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu
condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică, iar reproducerea să nu
contravină utilizării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul
drepturilor de utilizare.

Se are în vedere scenariul în care eu am cumpărat o carte, un manual pe care știu că

urmează să-l folosesc intens (subliniez, colorez, astfel încât să învăț informația ce e cuprinsă
în el) decid să îmi fac o copie pentru a nu strica exemplarul original astfel încât să o
mâzgălesc pe aceea, învăț ce e de învățat și exemplarul pe care l-am cumpărat îl țin în
bibliotecă. Indiscutabil nu poate fi o încălcare a prerogativelor titularului dreptului de autor
conform art, 36.

Nu constituie o copie privată, nu se aplică această excepție în scenariul în care avem o

firmă care își duce traiul din aceea că preia cărți din librării, le copiază, multiplică acele copii
și ulterior le vinde. Nu mai suntem în fața unei copii private, adică destinate uzului personal
sau uzului cercului normal al unei familii.

Există și o situație mediană în care se ia o operă ce n-a fost cumpărată de către

subiectul în cauză, se ia și se copiază la un centru de fotocopiere, exemplarul inițial se
returnează celui ce a cumpărat acel exemplar și cel ce a copiat rămâne cu fotocopia. Este
aceasta o încălcare a drepturilor de autor? Treaba este discutabilă pentru motivul că dacă ne
uităm la art. 36 L 8, acesta ne spune că legiuitorul având conștiența faptului că se fac fotocopii
ale unor exemplare de opere a instituit un mecanism de remunerare compensatorie a acestora,
a autorilor, a editurilor care primesc ceva bani pentru asemenea conduite de realizare a
copiilor private.

Cum se percep acești bani? ► alin. 2 : Pentru suporturile pe care se pot realiza
înregistrări sonore sau audiovizuale ori pe care se pot realiza reproduceri ale operelor
exprimate grafic, precum şi pentru aparatele concepute pentru realizarea de copii, în situaţia
prevăzută la alin. (1), se va plăti o remuneraţie compensatorie stabilită prin negociere,
conform prevederilor prezentei legi. Adică fabricanții de fotocopiatoare, fabricanții de hârtie
rețin o sumă de bani care printr-un mecanism destul de complicat reglementat (pe la art. 112
și următ.) care ajunge indirect prin intermediul asociațiilor de editori la autori și edituri.

În cazul în care aceste sume, remunerații compensatorii, ajung efectiv la autor și la

editură, conform art. 121 L 8 : În cazul în care titularii de drepturi beneficiază, prin efectul
legii, de o remuneraţie obligatorie, aceştia nu se pot opune utilizărilor care o generează –
deci editura care are o carte scoasă în librării și care își vede această carte fotocopiată fără
acordul său de către unii care nu au cumpărat-o în prealabil dar care editură primește totuși
niște remunerații compensatorii pentru realizarea unor asemenea copii private nu o să poată să
se întemeieze pe acea conduită de realizare a fotocopierii pentru a obține despăgubiri, pentru a
obține interzicerea anumitor conduite ș.a.m.d.

Dacă în schimb nu primește asemenea remunerații compensatorii, consecința va fi

aceea că poate să se întemeieze pe respectiva încălcare și de aceea suntem în fața unei zone
gri, fotocopierea unei cărți ce formează obiectul drepturilor de autor poate sau nu poate să fie
sancționată la inițiativa editurii sau a autorului în funcție după cum acel autor, acea editură
primește în concret sau nu remunerație compensatorie pentru realizarea copiilor private.

Întrebare : răspunderea se mută în sarcina celor care realizează copiile de pe cărțile

respective pentru că ei au responsabilitatea să dea sau nu remunerația respectiv?

►Diaconiță : nu ei, ci fabricanții de fotocopiatoare, fabricanții de fotografi, ei au

obligația de reține această remunerație compensatorie și de a o plăti, obligație în sens de drept
material. Răspunderea se va activa în privința oficiului de fotocopiere și în privința celui ce
inițiază fotocopierea în măsura în care editura, titularul dreptului de autor, nu primește acele
remunerații compensatorii. Deci anumite entități, producătorii de fotocopiatoare, producătorii
de hârtie au obligația de a plăti remunerația, oficiile care copiază și oamenii care merg la
fotocopiator e posibil să răspundă pentru actele cu pricina în funcție de plata sau nu a
remunerațiilor către autori și edituri.

Deci un simplu particular ajunge să răspundă pentru un comportament pentru care el

a avut toată intenția să fie conform, adică el a plătit prețul care includea și părticica lui din
remunerație însă din simplul fapt că entitatea respectivă nu a plătit mai departe i se va
angaja răspunderea și particularului.

► Diaconiță : dacă nu și-a cumpărat el exemplarul original atunci el nu contribuie în

niciun fel la remunerarea autorului, el plătește prețul pe care îl practică oficiul de fotocopiere,
el plătește costul și eventual hrănește profitul oficiului de fotocopiere care laolaltă cu clientul
său realizează o reproducere prin intermediul contractului acestuia de antrepriză – împreună
fac actul de reproducere. Este el sancționabil de către autor sau editură? Conform art. 121 că
depinde în funcție după cum editura și-a primit remunerația compensatorie, nu de la ei, ci de
la alții și de aceea se introduce un element de incertitudine care nu are cum să fie favorabil
nici pentru autori, nici pentru edituri, nici pentru privați care nu știu dacă pot sau nu să-și facă
copia respectivă în mod legitim fără a se expune la sancțiuni.

Legislația privitoare la drepturile de autor cu siguranță urmează să comporte o

modificare legislativă și e bine să o facem în cunoștință de cauză știindu-i dedesubturile și
știindu-i dezavantajele.
 DISTRIBUIREA (art. 15 L 8/1996) = vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu
titlu oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a
acestora.

E interzis conform prerogativei reproducerii ca cineva să ia o carte publicată de editură

și găsită în librărie, să o fotocopieze și să multiplice aceste fotocopii – asta e o prerogativă
deja încălcată. După aceea, în urma acestei multiplicări dacă respectivele copii neautorizate de
editură, neautorizate de către autor sunt și oferite spre vânzare este săvârșită o nouă încălcare
a prerogativei distribuirii.
Prerogativa distribuirii este una distinctă față de reproducere și pentru că e distinctă e
important să îi vedem și o limită specifică acesteia, limita care constă în epuizare. De
exemplu, am cumpărat o carte dintr-o librărie, am citit-o și nu mai avem loc de ea în
bibliotecă – o putem vinde? Dacă ne-am uita la art. 15 alin. 1 L 8 și atât am ajunge la
concluzia că nu, că se face un act de vânzare a unei opere ce aparține altuia. Prin faptul că am
căpătat un exemplar al operei nu înseamnă conform art. 48 alin. 6 că am căpătat și drepturile
de autor asupra acelei cărți --- am căpătat proprietatea în sens clasic (proprietatea de drept
comun asupra cărții pe care am cumpărat-o), n-o putem reproduce, n-o putem redistribui în
principiu ș.a.m.d.

Totuși art. 15 alin. 2 L 8 instituie o limită în sensul în care dacă autorul a autorizat
distribuirea în legătură cu un anumit exemplar, după prima vânzare a acelui exemplar dreptul
autorului de a autoriza sau interzice distribuirea pentru acel exemplar particular se epuizează,
așa încât nu se poate opune și nu poate pretinde eventual despăgubiri sau remunerații pentru a
doua vânzare, pentru a treia vânzare ș.a.m.d.

Art. 15 alin. (2) L 8 : Dreptul de distribuire se epuizează o dată cu prima vânzare sau
cu primul transfer de drept de proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere, pe
piaţa internă, de către titularul de drepturi sau cu consimţământul acestuia.

Această epuizare merită să fie privită împreună cu următoare prerogativă ce intră în

componența monopolului de exploatare a autorului și anume IMPORTUL – art. 16 + art. 13
lit. c) L 8/1996.

Art. 16, L 8/1996

Prin import, în sensul prezentei legi, se înţelege introducerea pe piaţa internă, cu

scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe
orice fel de suport.

Art. 13, L 8/1996

Utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale

autorului de a autoriza sau de a interzice:

c)importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, cu

consimţământul autorului, după operă;
 Cele două texte trebuie citite împreună pentru că distribuirea presupune autorizarea
autorului în legătură cu fiecare exemplar vândut („sunt de acord să se vândă 200 de exemplare
ale cărții mele, 100 în RO, 100 în Japonia”). Ca urmare a acestei autorizări, dacă se vând
pentru prima oară în baza autorizării autorului cele 200 de exemplare, dreptul la distribuire se
epuizează conform art. 15.

Să ignorăm pentru o vreme art. 16 și să ne imaginăm că autorul a autorizat aceste 200

de exemplare, 100 să fie vândute în RO și 100 în Japonia, numai că în Japonia ele au fost
vândute mult mai ieftin de către autor pentru că s-a gândit că pentru a se vinde și în Japonia e
nevoie ca prețul practicat să fie unul mai mic, e o piață mai puțin dezvoltată (exemplu
fantezist) decât piața din RO. Ce face un antreprenor? Știe că i se epuizează drepturile
autorului asupra operelor vândute cu acordul autorului, le cumpără el de acolo și face bișniță
în RO și îi face concurență chiar autorului care nu-și mai vinde cele 100 de exemplare pe care
el le-a autorizat să fie vândute în RO.

Sub acest aspect intervine art. 16 care ne spună că tot în sfera de monopol a autorului
intră și introducerea pe piața internă cu scopul comercializării a originalului sau a copiilor
legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport – adică chiar dacă autorul a fost de
acord ca anumite exemplare ale operei sale să fie vândute în Japonia, chiar dacă dreptul său
de distribuire s-a epuizat în legătură cu acele exemplare din Japonia, importul lor în RO se
poate face doar pe baza unui acord al autorului.

PENTRU EXAMEN:
→ nu mai putem trece și prin celelalte prerogative patrimoniale ale autorului, trebuie să
citim L 8/1996 strict până la art. 39 inclusiv (la examen o să intre obiectul protecției,
subiectele, conținutul dreptului de autor, limitele aferente acestuia) – NU AVEM
MATERIAL PE CLASS
→ pentru examen din materia mărcilor e relevant să audiem cursul și să stăpânim acele
pasaje ale legislației care privesc condițiile de fond ale obiectului protecției, condițiile
de formă în limita celor precizate la curs (adică opoziție vs. observație), motivele
absolute, motivele relative de refuz, regulile specifice anulării mărcilor, decăderea,
precum și conținutul protecției în materia mărcilor (conținutul dreptului subiectiv
asupra mărcilor) – mărcile individuale + colective + de certificare – NU AVEM
MATERIAL PE CLASS
→ în legătură cu celelalte părți ale proprietății intelectuale sunt pe de o parte cursurile și
în completare materiile de pe Classroom