Curs 4 – Drept comercial II1

Continutul contractului incheiat cu consumatorii

Legea nr. 193/2000 – interdictia clauzele abuzive (transpune un drept fundamental al

consumatorului – art. 27 lit.f) Codul consumului)

Practicile abuzive sunt manifestari de vointa din partea comerciantilor care afecteaza
liberul arbitru al consumatorului. Alaturi de practicile incorecte, o alta forma de manifestare a
lor sunt clauzele abuzive.
Legea 193/2000 are drept premisa faptul ca suntem in prezenta unui contract incheiat,
consumatorul a avut la dispozitie toate informatiile impuse de lege in sarcina comeciantului si
nu si-a exercitat dreptul de a se retrage din contract (cu alte cuvinte, OUG 34/ 2014 nu este
aplicabila). Insa acest contract a fost incheiat sub imperiul unei presiuni (economice, de
nevoie a consumatorului, psihologica, etc.) asupra cumparatorului-consumator (presiune care
insa nu poate fi calificata juridic drept o practica incorecta conform Legii 363/2007), care l-a
lipsit pe acesta de posibilitatea de a negocia clauzele contractului (propuse de catre
comerciant) sau ca in urma negocierii a obtinut modificarea lor astfel incat sa aiba confortul
ca sunt protejate si interesele sale. Contractul incheiat este dezechilibrat in defavoarea
consumatorului. Legea 193 vine si repara acest dezechilibru: ii acorda consumatorului
protectie dupa ce s-a incheiat contractul.
Art. 1 prevede, cu titlu de principiu, ca orice contract incheiat cu consumatorii trebuie
sa cuprinda clauze contractuale fara echivoc, pentru a caror intelegere nu sunt necesare
cunostinte de specialitate (lucru pe care de altfel il prevede si Codul consumului). Acest
articol nu rezolva problema pe care o abordeaza Legea 193. Chiar daca acest contract
indeplineste conditiile de la art. 1 (clauze clare, fara echivoc), nu inseamna ca nu este
dezechilibrat. Intervin atunci art. 4 si urm.: o clauza va fi considerata abuziva daca nu a fost
negociata direct cu consumatorul si daca ea insasi sau impreuna cu alte prevederi contractuale
creeaza un dezechilibru semnificativ in detrimentul consumatorului, contrar cerintelor bunei-
credinte (toate aceste conditii sunt cumulative).

1
Drept de autor Sorin David, lect.univ.dr. Facultatea de drept, Universitatea Bucuresti. Este interzisa
reproducerea, copierea sau valorificarea in orice mod acestui curs sau parti din el.

1
 Clauzele abuzive pot fi clauze standard (in intelesul art.1202 C.civ.), care sunt
predeterminate si puse in fata consumatorului. Nu se limiteaza insa la clauzele standard (care
au caracter general, de repetabilitate si nu sunt negociate), prima conditie definitorie a clauzei
abuzive este sa nu fi fost negociata cu consumatorul, legea necerand ca ea sa fie si o clauza
standard. Pe de alta parte, daca acel comerciant a fost suficient de intelept si a creat un
contract cu clauze echilibrate, clauza nu va fi abuziva chiar daca este o clauza standard. In
practica, clauzele abuzive sunt, de regula, clauze standard care au fost acceptate „fortat” de
catre consumatori (ceea ce le apropie sau le face sa coincida cu clauzele de adeziune).
Ce inseamna o clauza care nu a fost negociata direct ? A fost stabilita de catre
comerciant, consumatorul nu ii poate influenta natura, ceea ce inseamna ca aceasta parte
contractuala (consumatorul) nu ar avea modalitatile necesare sau nu le poate exercita in mod
efectiv pentru a schimba aceasta clauza in favoarea sa (daca o clauza este rezultatul unui
proces de negociere in sensul ca i-a fost stabilit continutul dupa ce partile au negociat si au
ajuns la un compromis cu privire la ce trebuie sa contina clauza, evident este o clauza
negociata direct cu consumatorul). „Natura” clauzei abuzive trebuie inteleasa in sensul ca
aceasta clauza cuprinde obligatii care in abstract si in mod semnificativ nu sunt in favoarea
consumatorului. Iar prin negociere consumatorul nu le poate schimba. Art. 4 (2) da cateva
exemple de clauze care nu au fost direct negociate cu consumatorul, printre acestea fiind si
clauzele standard, preformulate (care, evident, nu sunt negociate de consumator, de aceea
raman standard). Aceasta enumerare nu trebuie absolutizata. Legea doar creeaza o
prezumtie relativa (uneori greu de rasturnat in pratica). Ceea ce nu trebuie uitat nici o
clipa este ca o clauza echilibrata nu va fi abuziva, chiar daca ea este standard (adica, nu a fost
negociata). Prezumtia de lipsa de negociere se rastoarna facandu-se dovada ca a existat
un proces de negociere, consumatorul a avut posibilitatea sa negocieze continutul clauzei
(standard, de ex.), si in final a fost satisfacut cu rezultatul negocierii.
Pe langa faptul ca nu a fost direct negociata, aceasta clauza mai trebui sa aiba
capacitatea de a fi in detrimentul consumatorului si sa ii creeaze un dezechilibru contractual
semnificativ. Din aceasta perspectiv, este important de stabilit ce urmareste si ce efecte poate
produce in defavoarea consumatorului.
In fine, legea mai spune ca aceasta natura abuziva a clauzei exista si pentru ca este
contrara cerintelor bunei-credinte (art.4 alin 1). E foarte greu de probat in aceasta materie ca
nu este contrara bunei-credinte, deoarece – practica a demonstrat - exista o prezumtie simpla,
a judecatorului, de culpa in sarcina comerciantului, orice clauza care aparent nu
avantajeaza consumatorul este prezumata abuziva si contrara bunei-credinte. Aceasta

2
prezumtie rastoarna un principiu fundamental al dreptului civil, si anume pana la
proba contrara, orice parte este considerata de buna-credinta. Din punct de vedere
probatoriu, este uneori extrem de greu sa demonstrezi ca o clauza care nu a fost negociata
direct si care contine elemente de dezechilibru este totusi redactata de buna-credinta de catre
comerciant, aceasta conditie este foarte greu de probat, de demonstrat.
In evaluarea naturii abuzive a clauzelor, legiuitorul ne ofera cateva criterii de
apreciere, in art. 4 alin (5) si (6). Ele sunt exemplificative: natura produsului, serviciului,
imprejurarile in care s-a incheiat contractul, alte clauze in contract care vor atenua caracterul
prezumat abuziv al acelesi clauze. Alin. (6) nu exonereaza de caracterul abuziv clauzele care
sunt redactate in limbaj usor inteligibil si care au obiectul aratat, daca sunt indepline conditiile
din alin. (1) si (2).
Ce se intampla daca exista in contact clauze abuzive? Ope legis aceste clauze sunt
lipsite de efect fata de consumator (art. 6). Ele sunt lipsite de efecte de la momentul
incheierii contractului (legea nu are o formulare fericita, nu ne dam seama care este
sanctiunea: clauza nescrisa sau clauza nula; coroborand acest articol 6 cu art. 12 alin.(4), tind
sa cred ca legiuitorul s-a referit la sanctiunea nulitatii, mai ales daca tinem cont de faptul ca in
anul 2000 sactiunea caracterului nescris nu era prevazuta in dreptul roman). Insa, in practica,
este evident ca partea care le-a redactat nu le considera abuzive, sau daca le vede in acest fel,
spera ca nu le vede astfel si consumatorul. In consecinta, contractul produce efecte pana
cand intervine instanta si declara nule clauzele respective. Art. 6 prevede ca in cazul in
care consumatorul constata ex proprii sensibus ca una sau mai multe clauze sunt abuzive,
acestea nu produc efecte asupra consumatorului. Nu trebuie inteles insa ca in cazul in care
consumatorul notifica pe comerciant ca unele clauze nu i se aplica pana cand nu sunt
eliminate, automat comerciantul trebuie sa fie de acord cu consumatorul. Consumatorul nu
este organ abilitat sa constate nelegalitatea clauzelor abuzive; in cazul in care comerciantul nu
doreste sa elimine acele clauze, apare o disputa intre el si consumator pe care o vor transa in
ultima instanta organele judecatoresti (consumatorul va trebui sa invoce nulitate pe cale de
actiune sau exceptie) sau consumatorul va sesiza ANPC ori asociatiile de protectia a
consumatorului pentru a actiona in interesul sau si al celorlalti consumatori afectati de acea
clauza.
Actiunea in anulare judecatoreasca este cea prevazuta de dreptul comun. Ea este insa
costisitoare (nu din perspectiva taxelor de timbru, este scutita plata lor), chiar daca in final
consumatorul va castiga si va obtine despagubiri, pentru el este un stress si o pierdere de timp.
Prin urmare, cel mai des folosit mecanism este interventia organului administrativ abilitat

3
(ANPC), mai rar asociatiile pentru protectia consumatorilor. Inspectorii ANPC verifica daca,
intr-adevar, contractele incheiate cu consumatorii contin clauze abuzive. Constatarile lor vor
fi incluse in procesul-verbal prin care vor cere eliminarea clauzelor abuzive din toate
contractele acelui comerciant, aflate in curs de executare, precum si eliminarea lor din
contractele preformulate (adica, un efect pe viitor). Vor fi afectate toate contractele care
cuprind aceste clauze, inclusiv la cele fata de care consumatorii nu au introdus o astfel de
actiune. Ceea ce este particular acestui mecanism administrativ, spre deosebire de un
proces-verbal contraventional obisnuit, este lipsire lui de forta executorie directa.
Conform art. 12 si 13, numai instanta – sesizata in mod obligatoriu de ANPC – poate dispune
eliminarea clauzelor respective, in urma desfasurarii controlului de legalitate in cadrul unei
proceduri contencioase. Daca nu este de acord cu constatarile din procesul-verbal, dispune
anularea lui. Este clar ca cel mai bun mecanism de punere in alicare a Legii nr. 193/2000
este interventia ANPC.
Eliminarea clauzelor abuzive din contract nu exclude dreptul consumatorului de a cere
despagubiri (art. 7, daca cere rezilirea, sau art. 14 pentru restul situatiilor). Insa, obtinerea de
despagubiri nu se poate face tot prin intermediul organului administrativ specializat, ci direct
de fiecare consumator care doreste sa le obtina. Totusi, este de asteptat ca daca mai intai
opereaza cu succes eliminarea clauzelor abuzive cu ajutorul organului administrativ, sansele
de admitere a actiunilor in despagubiri pentru contractele aflate in executare sunt foarte mari.
In acest caz, instanta sesizata cu actiunea in raspundere nu mai trebuie sa probeze fapta (ea
este stabilita de instanta anterioara, avand autoritate de lucru judecat), trebuie doar sa
stabileasca prejudiciul si marimea prejudiciului, legatura de cauzalitate fiind prezumata odata
ce ai dovedit si prejudiciul.
Clauzele enumerate exemplificativ ca abuzive in anexa
Legea are si o anexa in care sunt date exemple de clauze abuzive. Aceste exemple,
teoretic, sunt cel mult prezumtii. Insa, in realitate, ele sunt vazute aproape ca adevar absolut
de unele instante.
Aceste exemple de clauze sunt si in directiva pe care legea o implementeaza; ele
reflecta un anumit stadiu de dezvoltare a relatiilor dintre comercianti si consumatori la data
adoptarii directivei. Dupa mai bine de doua decenii de aplicare a ei, comerciatii au invatat ca
trebuie sa nu includa aceste clauze in contractele cu consumatorii. Este greu de crezut ca vor
face greseala de a include in contract clauzele din anexa. In practica, foarte rar mai gasim
aceste clauze in contracte. Astazi, Anexa te ajuta cel mult sa determini, prin raportare la
aceste exemple, de ce o clauza care nu este in anexa ar putea fi considerata abuziva.

4
 Modalitatea de atragere a consumatorului, prin intermediul
publicitatii, pentru a achizitiona un produs sau serviciu

Legea nr 148/2000 privind publicitatea – nu mai este relevanta pentru protectia

consumatorilor, in forma actuala ea reglementeaza relatiile dintre profesionisti in domeniul
publicitatii comerciale. Aceasta lege este foarte importanta pentru creatorii de publicitate, nu
pentru toti comercianti. Totusi, comerciantii care isi fac publicitate sunt raspunzatori alaturi
de editori, de autorii de reclame, de radiodifuzori (de statiile, canalele care au transmis
reclama) pentru incalcarea legii.
Insa, Legea 148 vorbeste de o anumita publicitate care afecteaza consumatorii si care
in practica este greu de probat: publicitatea subliminala. Este acea forma de mesaj audio-
video care utilizeaza stimuli prea slabi pentru ca un consumator sa ii detecteze in mod
constient, care insa in mod inconstient ii pot influenta comportamentul economic. Trebuie sa
fim atenti la aceasta nuanta. Ii influenteaza, adica ii afecteaza liberul arbitru, capacitatea de
intelegere – este irelevant pentru lege daca fara sau cu stimulii respectivi ar incheia contractul.
Daca sunt folositi, publicitatea este ilegala. Nu conteaza ce impact au avut stimulii.
Publicitatea subliminala este interzisa.
Publicitatea subliminala a aparut odata cu dezvoltarea televiziunii. E mai greu sa
folosesti publicitatea aceasta in comunicarea radio. Momentul initial a fost o reclama din anii
1950 pe ecranele din cinematografe, unde in timpul filmului, la un moment dat, se succeda
foarte rapid un cadru: „consuma coca-cola in sala sau mananca popcorn in sala”, cadru care in
general nu era perceput in mod constient de spectatori, dar mesajul le ramane in subconstient.
Mesajul si-a vazut efectul. S-a demonstrat ca dupa ce a fost difuzata reclama, consumul de la
coca-cola a crescut cu 8%, iar de popcorn cu 50% in salile cinema. Este dificil sa faci o
distinctie intre mesajele subliminale pozitive si negative. Din acest motiv a fost interzisa
atunci de atunci in orice situatie.

Legea 158/2008 privind publicitatea inselatoare sau comparativa

Inititial, publicitatea inselatoare si cea comparativa erau reglementate in Legea nr.148,

ulterior au fost reglementate intr-un alt act normativ.

5
 Legea 158 reglementeaza doua forme de publicitate: inselatoare si comparativa.
Prima este interzisa, a doua este permisa in anumite conditii.
Publicitate in intelesul Legii 158/ 2008 este orice forma de prezentare a unei activitati
profesionale cu scop lucrativ, daca are drept scop promovarea vanzarii produselor sau
serviciilor rezultate din acea activitate.
Art. 4 interzice publicitatea inselatoare.
Publicitate inselatoare: mesajul publicitar induce sau poate induce in eroare, in orice
mod, persoanele carora i se adreseaza iar datorita caracterului inselator al acestui mesaj, (i)
comportamentul lor economic este denaturat sau poate fi denaturat ori (ii) prejudiciaza un
concurent. Subiectele protejate impotriva publicitatii inselatoare sunt comerciantii, nu
consumatorii. Este vorba de publicitate B2B (de la comerciant, adresata altor comercianti). In
cazul in care mesajul publicitar inselator este adresat consumatorului, temeiul sanctionarii
comerciantului este Legea 363/ 2007 (publicitate sub forma unei practici comerciale
inselatoare).
Comerciantul afectat poate invoca prejudicii aduse de publicitatea inselatoare in fata
instantei, cerand despagubiri. Este mai rar intalnit, dar nu este exclus ca cei care introduc
actiunea sa fie concurentii comerciantului, deoarece au si ei un interes de a fi asigurat un
standard de conduita profesionala bazat pe comunicare comerciala corecta .
Publicitate inselatoare este de exemplu in situatia in care un comerciant profita de o
marca celebra a altui comerciant si isi „leaga” mesajul publicitar (adresat altor comercianti
carora spera sa le vanda produsele sale) de acea marca, creand impresia ca si produsul sau este
acoperit de marca celebra. Determinarea existentei publicitatii inselatoare presupune o
evaluare care se face de la caz la caz, in functie de caracteristicile bunului, de context, de
pretul bunului obiect al publicitatii, de serviciile aferente, drepturile sale de proprietate
industriala etc.
In principiu, publicitatea comparativa nu este considerata daunatoare pentru
consumator sau comerciantii concurenti. Publicitatea comparativa desfasurata in limitele
legii ajuta la transparentizarea informatiei comerciale, atat pentru cconcurenti, cat si penru
consumatori. Este comparativa corect, atunci cand toate conditiile prevazute in art. 6 din
Legea 158 sunt indeplinite in mod cumulativ (per a contrario, daca una din conditii nu este
indeplinita, publicitatea comparativa este ilicita; nu inseamna ca nu mai este publicitate
comparativa in intelesul legii – vz. definitia din art. 3 lit.c) -, ci ca a devenit publicitate
comparativa ilicita). Analizand toate conditiile din art.6, concluzia este ca o publicitate
comparativa licita este aceea care asigura o comparatie corecta si completa intre toate

6
elementele esentiale, determinante pentru luarea unei decizii de cumparare in deplina
cunostinta de cauza, care definesc obiectele comparatiei (produse sau servicii). In cadrul
publicitatii comparative, se compara produsul / serviciul autorului publicitatii cu produsul
(ele)/ serviciul(ele) altui sau altor comercianti.
Daca este publicitate comparativa inselatoare ea devine ilicita, caz in care legea
protejeaza atat comerciantii, cat si consumatorii. Comparatia inselatoare este o
comparatie care denatureaza adevarul, prezinta incomplet obiectele comparatiei cu scopul
de a-l avantaja pe autorul comparatiei sau pentru a creea confuzie intre autorul comparatiei,
produsele/serviciile sale si cele ale unui sau unor concurenti. De ex., daca un comerciant
compara o baterie electrica (a sa) cu o alta baterie electrica de aceeasi capacitate si care are
aceeasi functionalitate si spune ca prima (bateria sa) este mai ieftina decat a doua, fara sa
spuna ca bateria sa este mai poluanta sau se descarca mai repede, suntem in prezenta unei
comparatii ilicite pentru ca este incompleta si are capacitatea de a induce in eroare tertii cu
privire raportul avantaje/ dezavantaje ale fiecarei baterii. de exemplu. Daca insa sunt
comparate cele 2 produse integral (in toate trasaturile lor esentiale), cu bune si cu rele, atunci
in sine publicitatea respectiva este benefica pentru comercianti si consumatori pentru ca ii
ajuta sa inteleaga mai usor produsul. Daca aceasta publicitate este corecta, ea este legala si
nici comerciantii, nici consumatorii nu pot invoca un prejudiciu prin simplul fapt al efectuarii
comparatiei.
Procedura de investigare administrativa a fiecarei forme de publicitate este usor
diferita fata de cealalta. In cazul publicitatii comparative competenta apartine organelor
Ministerului Finantelor Publice sau ANPC (in cazul in care publicitatea este ilicita si
afecteaza interesele consumatorilor; ANPC poate fi sesizat numai de catre consumatori). In
cazul publicitatii inselatoare, competenta apartine numai organelor Ministerul Finantelor
Publice. Legea mentioneaza in art. 7 alin.(1) ca este competent pentru combaterea ambelor
forme de publicitate ilegala, si Consiliul National al Audiovizualului (CNA). Insa CNA nu are
competenta primara de investigatie, precum MFP si ANPC, el doar aplica masura incetarii
difuzarii mesajului publicitar (deoarece numai CNA are aceasta competenta) odata ce MFP/
ANPC a constatat existenta faptei si a decis incetarea publicitatii, ca masura complementara,
prin procesul-verbal de constatare si sanctionare a faptei.
Amenzile nu sunt mari, pot ajunge pana la 30 000 de lei in cazul constatarii existentei
publicitatii ilicite. Ceea ce afecteaza cel mai mult pe comerciantii sanctionati este insa masura
interzicerii publicitatii ilicite. In plus, consumatorii si/sau comerciantii afectati au la indemana
si actiunea in raspundere civila delicituala impotriva autorului publicitatii.

7
 Legile privind securitatea produselor

Una din obligatiile fundamentale ale comerciantilor in relatia cu consumatorii

este sa puna pe piata produse care sunt sigure pentru acestia (transpune un drept corelativ
fundamental al consumatorului – art. 27 lit.a) Codul consumului).
Avem 3 legi relevante in acest domeniu:
- Legea 245/2004 privind securitatea generala a produselor, lege cadru in materia securitatii
produselor. Defineste conceptele de baza (produs – pot fi atat bunuri mobile, cat si imobile,
dar corporale, atat timp cat sunt destinate sau posibil a fi dobandite in scop de consum; produs
sigur – produsul care, in conditii normale de utilizare, nu prezinta nici un risc sau riscuri
minime in procesul de utilizare, raportate la un standard inalt de protectie a sanatatii si
securitatii consumatorilor), stabileste principiile (obligatia generala de a pune pe piata numai
produse sigure; obligatiile generale ale producatorilor si distribuitorilor, inclusiv obligatia de
informare astfel incat consumatorul sa fie in stare sa evalueze riscurile inerente ale produsului
pe durata medie de utilizare a produsului), stabileste raspunderea contraventionala pentru
incalcarea privind securitatea produselor;
- Legea 449/2003 privind vanzarile produse si garantiile acestora - conceptia acestei legi
porneste de la premisa ca produsele puse pe piata sunt sigure si trebuie sa fie mentinute
sigure o perioada reglementata de timp, perioada de garantie. Spre deosebire de Legea
245/ 2004, aceasta lege se refera numai la produsele bunuri mobile corporale. Legea defineste
garantia ca obligatia asumata de vanzatorul (cuprinde intermediarii comerciali) si
producatorul produsului, in orice forma, de reparare (in sens restrans sau prin inlocuirea
produsului defect) sau de restituire a pretului platit de consumator, daca produsul nu este
corespunzator celor aratata in declaratia de garantie (adica, are vicii aparente sau ascunse
raportat la aceasta declaratie). Faptul ca produsul nu corespunde declaratiei de garantie nu
inseamna ca este produs periculos (nesigur), deoarece caracterul sigur se raporteaza exclusiv
la sanatatatea si securitatea consumatorului, nu la utilitatea imperfecta a produsului. Daca este
un produs nesigur, este cert ca nu corespunde obligatiei de garantie, insa se va aplica cu
prioritate Legea 240/ 2004. Criteriile legale de conformitate a produselor completeaza
contractul de vanzare-cumparare incheiat cu consumatorul si sunt prevazute in art. 5 din lege
(in cazul in care la momentul cumpararii consumatorul cunostea sau in mod rezonabil trebuia
sa stie despre lipsa de conformitate, vanzatorul este exonerat de raspundere – art. 6; la fel,
daca a fost instalat incorect de consumator, din vina acestuia – art. 8).

8
 In cazul in care produsul incalca obligatia de garantie (este neconform), principala
forma de raspundere civila reglementata de lege este obligatia de reparare in sens larg (forma
de executare in natura, legala, a obligatiei de conformitate). Conform legii (art.11 alin.(1) ),
mai intai consumatorul poate cere repararea in sens restrans si numai daca nu se poate sau este
prea oneroasa pentru vanzator (vz art. 11 alin.(2) ), se trece la inlocuire. Daca repararea in
sens larg este prea oneroasa pentru vanzator (vz criteriile caracterului disproportionat din alin.
(2) si (3) ale art. 11), se va trece la restituirea pretului (rezolutiunea contractului) sau
reducerea lui (restituire partiala) – art. 13. Legea interzice rezolutiunea daca este o lipsa
minora de conformitate (art. 14). Consumatorul are obligatia de anunta orice lipsa de
conformitate in termen de 2 luni de la data constatarii (termen de decadere; consumatorul
trebuie sa probeze data constatarii) – art.17. Drepturile consumatorului la reparare si
restituirea pretului sunt prevazute imperativ, orice clauza contrara este considerata nescrisa
(art. 22 alin. (1) ).
- Legea 240/2004 privind raspunderea producatorilor pentru pagubele generate de produse. Se
refera la produse bunuri mobile, inclusiv cele incorporate intr-un imobil, inclusiv energia
electrica. Si aceasta lege porneste de la premisa ca exista o obligatie de securitate privind
produsele si a fost incalcata (produsul este cu defect), insa incalcarea produce o paguba in
formele aratate de lege. Sunt doua feluri de pagube: fie moartea sau vatamarea integritatii
corporale sau sanatatii consumatorului din cauza utilizarii produsului, fie o paguba materiala
(este distrus un bun folosit pentru consumul persoanei prejudiciate – detinatorul produsului cu
defect sau un tert -, din cauza utilizarii produsului cu defect). Valoarea produsului distrus
trebuie sa fie peste un anumit prag impus de lege: 500 euro / 200 lei. Actiunea in
raspundere intervine cand produsul a cauzat un deces sau o vatamare a integritatii
corporale si sanatatii.
Produs cu defect: produsul care nu ofera siguranta consumatorului potential sau celui
care l-a cumparat, siguranta pe care aceasta este indreptatit sa o astepte. Aceasta siguranta nu
este subiectiva. Nu este ceea ce fiecare consumator isi imagineaza ca ofera produsul respectiv.
Este un standard obiectiv si anume ce reprezinta in materie de siguranta un produs similar sau
identic cu produsul respectiv. Asteptarile consumatorilor se apreciaza in functie de natura
produsului respectiv, de data puneri pe piata prima data si utilizarile previzibile ale produsului
(art. 2 alin.(1) lit. d) ). Producatorul trebie sa gandeasca si din prisma consumatorului atunci
cand pune un produs pe piata.
In marea majoritate a cazurilor, consumatorul nu cumpara direct de la producator, ci
de la un intermediar. Insa, indiferent de la cine cumpara consumatorul, producatorul este

9
raspunzator in ultima instanta, singur sau in solidar cu distribuitorii, pentru prejudiciul
suferit de consumator in formele aratate mai sus (prejudiciu care trebuie demonstrat)
(vz. art. 3-6 din lege). Art. 7 arata in ce conditii producatorul poate fi exonerat, partial sau
total, de raspundere (cazuri prevazute limitativ – de la faptul ca nu el a pus in circulatie
produsul pana la imposibilitatea obiectiva a depistarii de catre el a defectului la data punerii in
circulatie sau culpa consumatorului in folosirea produsului altfel decat prevad instructiunile
de utilizare).
Orice clauza in contractele de vanzare care inlatura aceasta raspundere a
producatorului este nula absolut (art.10).
Legea prevede o prescriptie extinctiva speciala a dreptului la actiune in repararea
pagubelor – 3 ani de la data care consumatorul a stiut sau trebuia sa stie de existenta pagubei,
a defectului si a identitatii producatorului, insa exista si un termen de decadere obiectiv care
limiteaza introducerea actiunii, anume 10 ani de la data punerii in circulatie a produsului
respectiv.

10