UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

NOTE DE CURS*
- 2019 -
INVENŢIA
TITLUL AL II-LEA
BREVETAREA INVENŢIEI
CAPITOLUL AL II-LEA
CONDIŢIILE DE FOND ALE SUBIECTELOR PROTECŢIEI JURIDICE

SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CONDIŢIILE DE FOND ALE SUBIECTELOR
PROTECŢIEI
1. Condiţiile de brevetare a invenţiei. Reamintim că pentru brevetare este necesară îndeplinirea
unor condiţii, după cum urmează:
- Condiţii de fond, care – la rândul lor - sunt de două feluri, şi anume: condiţii de fond ale
obiectului protecţiei (condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească invenţia spre a putea fi protejată prin
brevetare) şi condiţii de fond ale subiectelor protecţiei (condiţiile cerute de lege persoanelor fizice sau
juridice pentru ca ele să poată dobândi de la stat brevetul de invenţie);
- Condiţii de formă, care sunt cerinţe legale ce se referă la procedura pentru obţinerea brevetului.
În cadrul prezentului Capitol, vor fi analizate condiţiile de fond ale subiectelor protecţiei.
2. Sediul comun al materiei. Principalele texte legale aplicabile sunt următoarele:
- articolul 2 lit. g), l), m), o) şi p) şi art. 3 - 5 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie (în
redactarea republicată în Monitorul Oficial nr. 613 din 19.08.2014);1

 Copyright © Lucian MIHAI (Bucureşti, 1.02. 2003; 1.03. 2004; 1.03. 2005; 1.03.2006; 14.03.2007;
5.03.2008; 17.10.2011; 26.10.2014; 24.10.2016; 23.10.2017; 29.10.2018ș 25.10.2019). Reproducerea ori
utilizarea, sub orice formă, fără acordul expres al autorului, sunt interzise. Studenţii Facultăţii de Drept a
Universităţii din Bucureşti beneficiază de dreptul de multiplicare, prin orice mijloace, în vederea
pregătirii pentru disciplina Dreptul proprietăţii intelectuale. Prezentele "Note de curs" sunt destinate
exclusiv beneficiarilor menţionaţi. Ele nu constituie o lucrare ştiinţifică ori didactică definitivată.

N.B. Unele părţi din conţinutul "Notelor de curs" publicate în noiembrie 1991 (părţi care se regăsesc în
conţinutul prezentelor "Note de curs") au fost preluate fără acordul autorului într-o lucrare publicată în anul
1997, a cărei comercializare a fost sistată prin sentinţa civilă nr. 522 din 20 august 1997 pronunţată la cererea
autorului acestor "Note de curs" de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, toate exemplarele tipărite
fiind ulterior distruse.

1
Articolul 16 pct. 1 din Legea nr. 83/2014 a abrogat în mod expres dispoziţiile art. 5 din Legea
nr. 64/1991, astfel încât, în prezent, fostul art. 6 a devenit art. 5.
Conţinutul iniţial (anterior abrogării sale) al art. 5, înlocuit în prezent prin mai multe texte
aparţinând Legii nr. 83/2014, era următorul:
„(1) Daca inventatorul este salariat, în lipsa unei prevederi contractuale mai avantajoase
acestuia, dreptul la brevetul de inventie apartine:
a) unitatii, pentru inventiile realizate de salariat în exercitarea unui contract de munca ce
prevede o misiune inventiva încredintata în mod explicit, care corespunde cu functiile sale; inventatorul
beneficiaza de o remuneratie suplimentara stabilita prin contract;
b) salariatului, pentru inventiile realizate de catre acesta fie în exercitarea functiei sale, fie în
domeniul activitatii unitatii, prin cunoasterea sau folosirea tehnicii ori mijloacelor specifice ale unitatii
1
- Legea nr. 83/2014 privind invenţiile de serviciu (publicată în Monitorul Oficial nr. 471 din
26.06.2014).2
3. Categorii de subiecte ale protecţiei. Trebuie distins, mai întâi, între subiectele primare
(originare) ale protecţiei şi subiectele derivate ale protecţiei.3
4. Subiectele primare (originare) sunt cele cărora statul le acordă brevetul de invenţie, pentru
care acestea au o vocaţie legală care se naşte nemijlocit în persoana lor. Ele sunt cei dintâi titulari ai unui
anumit brevet de invenţie.
5. Subiectele derivate sunt persoanele care devin titulari de brevet prin transmiterea acestuia de la
un titular anterior (care poate fi un subiect primar sau un alt subiect derivat). Ele nu sunt implicate direct în
procedura de brevetare, brevetul existând deja la momentul în care ele îl dobândesc. De aceea, condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească aceste din urmă subiecte spre a putea căpăta protecţia prin brevet nu sunt
cercetate la materia brevetării, ci la aceea, distinctă, a transmiterii drepturilor născute în legătură cu
invenţia.
Acesta este şi motivul pentru care, în raport cu obiectul prezentei prelegeri, în cadrul
acesteia nu se vor face dezvoltări referitoare la subiectele derivate, ci numai cu privire la subiectele
primare (originare).
6. Subiectele primare (originare) se împart, la rândul lor, în subiecte primare (originare) stricto
sensu şi subiecte primare (originare) lato sensu.
6. Subiectele primare (originare) stricto sensu sunt cei dintâi titulari ai unui anumit brevet, pe
care îl dobândesc direct de la stat, în temeiul unei vocaţii legale care se naşte nemijlocit în persoana lor şi
printr-o procedură la care participă în mod direct.
7. Subiectele primare (originare) lato sensu sunt, de fapt, ca natură juridică, subiecte derivate;
cu toate acestea, ele nu primesc de la un alt subiect de drept brevetul deja eliberat, ci - la fel ca şi subiectele
primare (originare) stricto sensu - sunt cei dintâi titulari ai unui anumit brevet, pe care - de asemenea - îl
dobândesc direct de la stat, în temeiul unei proceduri la care participă în mod direct; diferenţa constă în
aceea că ele nu au o vocaţie originară la dobândirea brevetului, obţinând acest drept (de dobândire a

sau ale datelor existente în unitate, fie cu ajutorul material al acesteia, în lipsa unei prevederi
contractuale contrare.
(2) Daca inventia rezulta dintr-un contract de cercetare, în lipsa unei clauze contrare, dreptul
la brevet de inventie apartine unitatii care a comandat cercetarea, inventatorul având dreptul la o
remuneratie suplimentara stabilita prin act aditional la contract.
(3) În cazurile prevazute la alin. (1) lit. a) si b) si alin. (2), inventatorul si unitatea au obligatia
reciproca sa se informeze în scris asupra crearii si stadiului realizarii inventiei si sa se abtina de la orice
divulgare.
(4) Încalcarea obligatiei de a informa atrage raspunderea persoanei vinovate.
(5) În cazurile prevazute la alin. (1) lit. a) si la alin. (2), daca, în termen de 60 de zile de la
data când salariatul a informat în scris unitatea asupra redactarii descrierii inventiei, cererea de brevet
nu a fost depusa la OSIM, în lipsa altei conventii între parti, dreptul la acordarea brevetului de inventie
apartine salariatului, în conditiile prevazute la alin. (1) lit. b).
(6) În cazul prevazut la alin. (1) lit. b), unitatea are un drept de preferinta la încheierea unui
contract privind inventia salariatului sau, ce trebuie exercitat în termen de 3 luni de la oferta
salariatului; în lipsa acordului privind pretul contractului, acesta urmeaza sa fie stabilit de instantele
judecatoresti.”
2
În continuare, pentru facilitarea comunicării, ori de câte ori se va face referire la un text legal
fără a se indica şi actul normativ din care face parte, se va înţelege că este vorba despre Legea nr.
64/1991 privind brevetele de invenţie (republicată). Pentru celelalte texte legale (aşa cum sunt, de
exemplu, cele aparţinând Legii nr. 83/2014) se va indica şi actul normativ din care acestea fac parte.
3
Aceste concepte au fost utilizate pentru prima dată în doctrina juridică română de Prof. A.
Petrescu, în cadrul cursului de Drept al proprietăţii industriale predat la Facultatea de Drept a Universităţii
din Bucureşti începând cu anul universitar 1979/1980. A se vedea şi A.Petrescu, L.Mihai, Invenţia, în
Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia,
Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 61-62.
2
brevetului) prin transmisiune de la un alt subiect, care, în condiţiile legii, nu a dorit sau nu a putut să şi-l
exercite.

SECŢIUNEA A II-A
CATEGORII DE INVENŢII PRIN RAPORTARE LA CRITERIUL SUBIECTELOR
PROTECŢIEI JURIDICE

1. Categorii. Din ansamblul dispoziţiilor legale relevante, rezultă că, prin raportare la criteriul
subiectelor de drept care beneficiază de protecţie juridică în materie de invenţii, acestea fac parte din
două categorii: „invenţia liberă” şi „invenţia de serviciu”.4 În timp ce prima categorie poartă o
denumire de origine doctrinară, denumirea „invenţie de serviciu” este legală, fiind utilizată ca atare în
cuprinsul Legii nr. 83/2014.
2. Conceptul de „invenţie de serviciu”5. 6
2.1. Din art. 1 alin. (1) al Legii nr. 83/2014 rezultă că fac parte din domeniul conceptului juridic de
invenţie de serviciu „[…] invenţiile create de un inventator individual sau de un grup de inventatori atunci
când inventatorul individual sau cel puţin un membru al grupului de inventatori este salariat al unei
persoane juridice:
a) de drept privat;
b) de drept public.”7
Prin „salariat” se înţelege, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, „[…] orice
persoană fizică ce prestează, în temeiul unui contract individual de muncă, o activitate remunerată pentru
şi sub autoritatea unei persoane din cele prevăzute la art. 1 alin. (1).”
2.2. Din coroborarea acestor două texte legale rezultă că este necesară întrunirea cumulativă a
următoarelor elemente pentru ca un inventator să fie considerat „salariat”:
- salariatul este o persoană fizică;
- angajatorul este o persoană juridică8;

4
Uneori, este menţionat şi conceptul de “invenţie mixtă”, corespunzând situaţiei în care aceasta este
creată de un inventator salariat fără să existe vreo legătură cu contractul său de muncă, dar cu concursul
intelectual sau material al angajatorului.
5
Într-un sens mai larg, invenţiile de serviciu cuprind şi aşa-numitele "invenţii de comandă". În
această lucrare, se utilizează însă numai sensul restrâns al conceptului de invenţie de serviciu, în care nu
sunt cuprinse "invenţiile de comandă".
6
A se vedea: Y. Eminescu, Tratat, p. 60 - 64; A. Troller, Précis du droit de la propriété
industrielle, Editura Helbing & Lichtenhahn Editions Bâle, 1978, traducere în limba franceză de K.
Troller şi V. J. Vesely, p. 136 – 137; J. Azéma, La propriété industrielle, în Lamy. Droit commercial,
Editura Lamy S.A., Paris, 1989, p. 853 – 861; H. Pearson, C. Miller, Commercial Exploitation of
Intellectual Property, Editura Blackstone Press Limited, Londra, 1990 (second Indian reprint: Universal
Law Publishing Co. Pvt. Ltd., Delhi, 1997), p. 348; M. Mousseron, Les inventions de salariés, Editura
Litec, Paris, 1995; J.-P. Martin, Les inventions des salariés, CEDAT, Paris, 1995; W. R. Cornish,
Intellectual Property: Patents, Copyright, Trade Marks and Allied Rights, Editura Sweet & Maxwell,
Londra, ediţia a 3-a, 1996, p. 230 – 236; J. Schmidt-Szalewski, J.-L. Pierre, Droit de la propriété
industrielle, Editura Litec, Paris, 1996, p. 31 – 33; P. J. Groves, Intellectual Property Law, Editura
Cavendish Publishing Limited, Londra, Sidney, 1997, p. 256 – 259; A. Chavanne, J.-J. Burst, par J.
Azema, J.-C. Galloux, Droit de la propriété industrielle, Editura Dalloz, ediţia a 12-a, 2012, p. 237 –
255; J. Schmidt-Szalewski, Droit de la propriété industrielle, Editura Dalloz, Paris, 1999, p. 7 – 8; J.
Azema, ....
7
Potrivit alin. (2) al menţionatului art. 1, “Prezenta lege se aplică invenţiilor prevăzute la alin.
(1), care pot fi protejate prin brevet de invenţie sau prin model de utilitate înregistrat.”
8
Rezultă că nu constituie “invenţie de serviciu” acea invenţie care a fost creată de către un
salariat angajat prin contract de muncă încheiat cu un angajator persoană fizică (deşi un asemenea
contract de muncă este valabil din punctul de vedere al dreptului muncii).
3
 - între aceştia s-a încheiat un contract de muncă potrivit reglementărilor de drept al muncii;
- salariatul îşi desfăşoară activitatea pentru şi sub autoritatea angajatorului;
- această activitate este remunerată.
2.3. Un comentariu special necesită condiţia existenţei unui contract de muncă. Şi aceasta
deoarece pot exista în mod legal raporturi de muncă între o persoană fizică şi o persoană juridică
prezentând toate aceste elemente definitorii, dar care nu sunt raporturi născute dintr-un contract de muncă.
În domeniul creării invenţiilor, interesează în mod deosebit situaţia funcţionarilor publici şi aceea a
militarilor activi, care, potrivit legii, nu încheie contracte de muncă şi care, uneori, se pot afla în situaţia de
a crea o invenţie ce are o conexiune cu locul de muncă în care îşi desfăşoară activitatea remunerată.
În absenţa – extrem de criticabilă – a vreunei dispoziţii de orice fel (fie în Legea nr. 64/1991, fie în
Legea nr. 83/2014 sau în orice alt act normativ) cu privire la situaţia invenţiei create de funcţionarii
publici9, se impune ca prevederile referitoare la invenţia creată de „salariat” să se aplice prin analogie şi în
privinţa acestei alte categorii, deoarece ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet. Într-adevăr, în
această ipoteză (în care Legea nr. 83/2014 constituie, incontestabil, dreptul (civil) comun privind invenţia
de serviciu), analogia nu este interzisă prin art. 10 din Codul civil, conform căruia „Legile care derogă de
la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se
aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.” Deşi această construcţie juridică este
suficientă spre a constitui temeiul aplicării aceloraşi prevederi legale şi cu privire la funcţionarii publici,
menţionăm totuşi şi art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, potrivit cu care
„Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările
de drept comun civile [sublinierea noastră, L.M.], administrative sau penale, după caz, în măsura în care
nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.”
În ceea ce îi priveşte pe militarii activi, aplicarea art. 10 din Codul civil este de asemenea
posibilă, spre a determina includerea acestora în conceptul de „salariat” stabilit prin art. 1 alin. (1) şi art. 2
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 83/2014.
În general, aşadar, sub aspectul posibilităţii includerii în sfera conceptului special de „salariat” din
această materie, existenţa unui raport de muncă desfăşurat potrivit legii între o persoană fizică şi o
persoană juridică este de natură să suplinească absenţa unui contract de muncă între aceste persoane, dar
numai dacă sunt îndeplinite cumulativ şi celelalte două elemente anterior enumerate: (i) persoana fizică îşi
desfăşoară activitatea pentru şi sub autoritatea angajatorului, iar (ii) această activitate este remunerată.
În lumina celor de mai sus, se poate considera că, deşi au raporturi de muncă, nu sunt „salariaţi” în
sensul stabilit de lege pentru acest domeniu, de exemplu: membrii cooperatori (dacă nu cumulează şi
calitatea de salariat, prin contract individual de muncă)10, studenţii, persoanele angajate cu contract civil de
prestări de servicii ("colaboratorii"), administratorii unei societăţi.
2.4. În sfârşit, calitatea de salariat11 trebuie să coincidă cu momentul creării invenţiei, iar nu
neapărat cu cel al constituirii depozitului reglementar, neavând aşadar importanţă dacă, ulterior realizării
invenţiei, calitatea de salariat a dispărut (prin demisie, pensionare etc.), dacă nu se prevede altfel în mod
expres prin lege. Aşadar, momentul creării invenţiei trebuie să se situeze înăuntrul intervalului de timp în

9
Asemenea reglementări există, de exemplu, în Codul francez al proprietăţii intelectuale
(accesibil la http://www.wipo.int/wipolex/en/text.jsp?file_id=322949 ), al cărui art. L. 611-7 §5 prevede:
“Dispoziţiile prezentului articol [privind invenţiile salariaţilor - sublinierea noastră, L.M.] sunt
deopotrivă aplicabile agenţilor statului, ai colectivităţilor publice şi tuturor celorlalte persoane juridice
de drept public, conform modalităţilor stabilite prin Decret al Consiliului de Stat.” (Este vorba despre
Decretul Consiliului de Stat nr. 79-707 din 1979 privind invenţiile funcţionarilor şi agenţilor publici,
accesibil la http://www.wipo.int/wipolex/en/text.jsp?file_id=127179 ). La fel, în dreptul german, Legea
din 1957 (modificată în 1994) privind invenţiile de serviciu (accesibilă la
http://www.wipo.int/wipolex/en/text.jsp?file_id=126210 ) prevede la art. 1 după cum urmează: „Prezenta
lege se aplică invenţiilor şi propunerilor de perfecţionări tehnice realizate de salariaţii din serviciul
privat, salariaţii din serviciul public, funcţionarii publici şi membrii forţelor armate.”
10
Pentru membrii cooperatori din cadrul societăţilor cooperative, a se vedea Legea nr. 1/2005
privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei.
11
Ori, după caz, aceea de funcţionar public, militar activ etc.
4
care contractul de muncă se află în vigoare. Într-un cadru de reglementare similar, în dreptul francez s-a
decis că: perioada de probă ori aceea de preaviz în cazul demisiei sunt avute în vedere pentru aplicarea
regimului juridic specific invenţiei de serviciu; atunci când invenţia nu a fost creată instantaneu, ci în
decursul unui proces a cărui durată a coincis doar parţial cu calitatea de salariat (în sensul că începuse mai
înainte de data intrării în vigoare a contractului de muncă ori a continuat după data încetării acestuia),
trebuie să se analizeze care a fost „momentul în care esenţialul invenţiei a fost identificat”; sarcina probei
conectării invenţiei cu contractul de muncă revine celui care solicită să i se elibereze brevetul12 (şi –
adăugăm noi – se poate face cu orice mijloc de probă, fiind vorba despre dovedirea unui fapt juridic stricto
sensu).
În acest context, trebuie totuşi semnalat că – dar exclusiv în situaţia specială reglementată prin art.
3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 83/2014 – este asimilată invenţiei realizate „pe durata contractului de
muncă” şi invenţia realizată „pe o perioadă de maximum 2 ani de la încetarea acestuia”.
3. „Tipuri” de invenţie de serviciu. Conceptul juridic de „invenţie de serviciu” se întregeşte prin
prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 83/2014, care stabilesc existenţa a două „tipuri de invenţie de
serviciu”13, astfel: „(1) Invenţiile de serviciu sunt invenţiile prevăzute la art. 1, care îndeplinesc
următoarele condiţii:
a) au rezultat din exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inventatorului, încredinţate în mod expres în
cadrul contractului individual de munca si în fisa postului sau stabilite prin alte acte obligatorii pentru
inventator, care prevăd o misiune inventivă;
b) s-au obţinut, pe durata contractului individual de muncă, precum şi pe o perioadă de maximum 2 ani
de la încetarea acestuia, după caz, prin cunoaşterea sau utilizarea experienţei angajatorului prin folosirea
mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a pregătirii şi formării profesionale dobândite de
inventatorul salariat prin grija şi pe cheltuiala angajatorului ori prin utilizarea unor informaţii rezultate
din activitatea angajatorului sau puse la dispoziţie de acesta.”14
O parte a literaturii juridice de specialitate foloseşte pentru cele două tipuri de invenţie enumerate
mai sus denumirile de invenţie de serviciu stricto sensu15 şi, respectiv, invenţie de serviciu lato sensu.
4. Calificarea şi „revendicarea” invenţiei de serviciu. Simpla îndeplinire cumulativă a tuturor
condiţiilor enumerate mai sus la paragrafele 1–3 nu este însă suficientă pentru calificarea unei astfel de
invenţii ca fiind supusă, automat, regimului juridic aferent invenţiilor de serviciu. Într-adevăr, astfel cum
rezultă din art. 4 alin. (1) al aceluiaşi act normativ, angajatorul este acela căruia i se conferă „[…]
competenţa16 de a decide”:
a) „[…] cu privire la încadrarea [sublinierea noastră, L.M.] sau nu a unei invenţii realizate de
către un salariat în categoria invenţiilor de serviciu”; iar în caz afirmativ,

12
În acest sens, a se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, par J. Azema, J.-C. Galloux, op.cit., p. 243.
13
Folosirea termenului “tip de invenţie de serviciu” este impusă de existenţa sa, ca atare, în
cuprinsul art. 4 alin. (1) al Legii nr. 83/2014.
14
Potrivit art. 10 din Legea nr. 83/2014, “(1) Invenţiile care se încadrează în prevederile art. 3
alin. (1) pot face obiectul unui secret comercial.
(2) Inventatorul salariat are obligaţia de a nu divulga sau publica invenţia care se încadrează
în prevederile art. 3 alin. (1), fără acordul scris al angajatorului. Obligaţia de a nu divulga sau publica
o are şi angajatorul, precum şi persoanele, altele decât inventatorul care, prin natura atribuţiilor de
serviciu, au luat cunoştinţă de existenţa invenţiei.
(3) În cazul divulgării inventiei de serviciu de catre persoanele prevazute la alin. (2), poate fi
antrenata raspunderea rezultând din contractul individual de munca încheiat între salariat si angajator,
când acesta contine o clauza de confidentialitate.
(4) Când contractul individual de munca nu contine o clauza de confidentialitate, iar
divulgarea inventiei de serviciu este facuta de catre persoanele prevazute la alin. (2) si are drept
consecinta cauzarea unui prejudiciu, aceasta poate atrage raspunderea civila, asa cum este
reglementata de art. 1.349 alin. (1) si (2), coroborat cu art. 1.357 din Codul civil.”
15
Alţi autori preferă însă, pentru acest prim tip, denumirea – descriptivă – de “invenţie cu
misiune inventivă”.
16
De fapt, nu „competenţa”, ci „rolul” („atribuţia”).
5
 b) „[…] cu privire la tipul invenţiei de serviciu, în raport cu situaţiile prevăzute la art. 3 alin. (1)”.
În plus faţă de acest proces de calificare juridică a invenţiei, angajatorul mai poate, conform alin.
(3) al aceluiaşi art. 4, să decidă şi „[…] dacă revendică dreptul asupra acesteia” (adică asupra „invenţiei”
respective). Este vorba despre un drept potestativ al angajatorului a revendica sau nu invenţia de serviciu
creată de salariatul său.
Potrivit alin. (4) al menţionatului art. 4, „Inventatorul poate contesta modul de încadrare
[sublinierea noastră, L.M.] a invenţiei sale de către angajator, la instanţa judecătorească competentă,
potrivit dreptului comun,17 în termen de 4 luni.” Aşadar, inventatorul nu are dreptul de a contesta pe
această cale decizia angajatorului de a „revendica dreptul” asupra unei invenţii, în măsura în care acea
invenţie îndeplineşte realmente – în mod cumulativ - condiţiile stabilite prin art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1)
lit. a) şi art. 3 din Legea nr. 83/2014.
Cât priveşte operaţiunea de „încadrare a invenţiei”, astfel cum s-a arătat în dreptul francez într-
un cadru normativ similar, „clasarea invenţiilor nu depinde de voinţa părţilor din contractul de muncă, ci,
obiectiv, de criteriile legale.”18
Procedura de calificare a invenţiei şi de eventuală „revendicare a dreptului” asupra acesteia de
către angajator rezultă din dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale menţionatului art. 4, astfel: „(2) Salariatul care
creează o invenţie are obligaţia să comunice de îndată angajatorului prezentarea invenţiei, în care să
descrie soluţia problemei rezolvate cu date suficient de clare pentru a defini invenţia şi condiţiile în
care invenţia a fost creată.
(3) În absenţa unui termen mai lung prevăzut în regulamentul intern al angajatorului, în termen
de 4 luni de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), angajatorul înştiinţează inventatorul salariat
asupra încadrării invenţiei în categoria invenţiilor de serviciu şi dacă revendică dreptul asupra acesteia.”
Termenul de 4 luni (sau eventualul termen mai lung prevăzut în regulamentul intern al
angajatorului) are natura juridică a unui termen de decădere.
5. Conceptul de „invenţie liberă”. Invenţia care nu a fost creată în legătură cu serviciul prestat de
inventator la un angajator sau care, deşi este creată într-o asemenea împrejurare, nu este supusă rigorilor
speciale stabilite de lege în cazul creării unei „invenţii de serviciu” este o „invenţie liberă”. Se află în
această situaţie invenţia căreia i se aplică prevederile art. 3 din Legea nr. 64/1991: „Dreptul la brevet de
invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi."

SECŢIUNEA A III-A
SUBIECTELE PRIMARE (ORIGINARE) STRICTO SENSU

1. Sediul special al acestei materii este reprezentat de prevederile art. 3–5 din Legea nr. 64/1991
şi de cele ale art. 1–12 din Legea nr. 83/2014, din cuprinsul cărora rezultă existenţa categoriilor următoare
de subiecte primare (originare) stricto sensu.
2. Inventatorul, pentru „invenţia liberă”.
2.1. Aşa cum s-a arătat anterior, art.3 din Legea nr. 64/1991 dispune că "Dreptul la brevet de
invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi" (sublinierea noastră, L.M.). Articolul 3
stabileşte un principiu juridic (chiar dacă, statistic, cele mai multe brevete nu sunt dobândite de către

17
Această dispoziţie se află în concordanţă cu prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 64/1991
(astfel cum acestea au fost modificate prin art. 16 pct. 4 din Legea nr. 83/2014): „Litigiile cu privire la
calitatea de inventator, de titular de brevet [sublinierea noastră, L.M.] sau cele cu privire la alte drepturi
născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului din contractele de
cesiune şi licenţă, sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti.” Aceasta conduce, mai departe, la
competenţa în primă instanţă, a tribunalului, astfel cum rezultă din art. 95 pct. 1 din Codul de procedură
civilă („Tribunalele judecă: […] 1. În primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în
competenţa altor instanţe;”), prin raportare la art. 94 pct. 1 din acelaşi Cod, referitor la competenţa în
primă instanţă a judecătoriei.
18
A. Chavanne, J.-J. Burst, par J. Azema, J.-C. Galloux, op.cit., p. 246 (şi jurisprudenţa acolo citată).
6
inventator19). În consecinţă, celelalte situaţii prevăzute de lege - când brevetul se dobândeşte fie de către
inventator, dar în temeiul altui text legal decât art. 3, fie de către un alt subiect de drept („unitatea”, care
uneori este „angajator”) - sunt de strictă interpretare.
2.2. Prin coroborare cu art. 5,20 trebuie decis că beneficiul prevăzut de art. 3 poate fi invocat de
către:
- cetăţenii români, indiferent de domiciliul acestora;
- cetăţenii străini sau apatrizii cu domiciliul în România;
- cetăţenii străini sau apatrizii cu domiciliul în străinătate, dar numai dacă aplicarea art. 3 nu
contravine tratatelor si convenţiilor internaţionale la care România este parte.
2.3. Este inventator autorul invenţiei. Legea actuală, spre deosebire de legea anterioară (şi anume
Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile), nu defineşte noţiunea de "autor". Dar din art. 4 alin. (1)
rezultă implicit că este autor acela care a creat invenţia. Deci, autor nu poate fi decât o persoană fizică sau
un grup de persoane fizice şi în nici un caz o persoană juridică.
2.4. Coautoratul este posibil: "În cazul în care invenţia a fost creată împreună de mai mulţi
inventatori, fiecare dintre aceştia are calitatea de coautor al invenţiei, iar dreptul aparţine în comun
acestora" (art. 4 alin. (1)).
Aşadar, pentru coautorat este nevoie de:
- o activitate comună care are drept rezultat invenţia; nu sunt coautori persoanele care au creat
aceeaşi invenţie, independent una de alta, datorită ubicuităţii sub aspectul apariţiei în acest caz, conform
art. 4 alin. 2, "dreptul la brevet aparţine aceleia care a depus o cerere de brevet a cărei data de depozit
este cea mai veche" ;21
- caracterul creator al contribuţiei fiecărui coautor; cei care au dat numai ajutor tehnic nu sunt
consideraţi coautori; la fel, nici autorul descoperirii ştiinţifice pe care se bazează invenţia (dacă, ulterior, nu
a contribuit creator la invenţie).
Coautoratul poate fi de două feluri:
a) coautorat voluntar, când stabilirea coautorilor se face pe baza înţelegerii între autori:
- de obicei, prin declaraţia dată în momentul depozitului reglementar;
- mai rar, ulterior depozitului reglementar, în formă autentificată;
b) coautorat forţat, când stabilirea se face prin hotărâre judecătorească, la cererea părţii interesate.
3. Angajatorul, pentru invenţiile de serviciu stricto sensu, în condiţiile art. 5 alin. (2) din
Legea nr. 83/2014.
3.1. Această categorie conţine invenţiile de serviciu stricto sensu (cu misiune inventivă) realizate
în unităţile de cercetare-dezvoltare care sunt persoane juridice de drept public.
Astfel, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 83/2014, „Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art.
3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului, în absenţa unei prevederi contractuale contrare, dacă acesta este
persoană de drept public şi are în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea.”22

19
Invenţiile de serviciu “constituie mai mult de 80% din totalul invenţiilor” (F.-K. Beier,
Introduction, în "German Industrial Property, Copyright and Antitrust Laws," ediţia a doua revizuită şi
îmbogăţită, Max Planck Institute for Foreign and International Patent, Copyright and Competition Law,
Munchen, 1989, p. 7).
20
Conform art. 5, "Persoanele fizice sau juridice străine având domiciliul sau sediul în afara
teritoriului României beneficiază de dispoziţiile prezentei legi, în condiţiile tratatelor si convenţiilor
internaţionale privind invenţiile, la care România este parte."
21
“Uneori, se vorbeşte de un coautorat legal. Astfel, deşi se iveşte rar, nu poate fi exclusă ipoteza
a două cereri pentru aceeaşi invenţie, cu invocarea aceleiaşi priorităţi, dar emanând de la persoane
diferite. Soluţia nu poate fi decât recunoaşterea calităţii de coautor al aceleiaşi invenţii, ambilor
depunători" (Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială. Vol. I. Creaţii noi, Editura Academiei,
Bucureşti, 1982, p. 58). [În continuare, această lucrare va fi citată: Y. Eminescu, Tratat].
22
La fel ca şi numeroase alte texte din acest act normativ, art. 5 din Legea nr. 83/2014 nu
beneficiază de o bună tehnică legislativă, şi anume sub aspectul corelaţiei dintre alin. (1) (“Dreptul
7
 3.2. In lumina dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 64/1991, de beneficiul art. 5 alin. (2) al Legii nr.
83/2014 profită:
- persoanele juridice române (cu sediul în România) (inclusiv cele cu participare străină la capital);
- persoanele juridice străine (cu sediul în afara teritoriului României), dacă nu se prevede altfel în
tratatele si convenţiile internaţionale la care este parte România.
3.3. Pentru ca angajatorul să primească brevetul în această ipoteză, este necesară îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
a) să nu existe o prevedere contractuală mai avantajoasă inventatorului (în sensul că dreptul la
obţinerea brevetului de invenţie aparţine inventatorului ori angajatorului împreună cu
inventatorul);
b) angajatorul să fie o persoană juridică de drept public23;
c) această persoană juridică de drept public trebuie să aibă în obiectul său de activitate
„cercetarea-dezvoltarea”; potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 83/2014, „Expresia "cercetare-
dezvoltare" are înţelesul prevăzut la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002
privind cercetarea ştiinţifică si dezvoltarea tehnologica, aprobata cu modificări si completări
prin Legea nr. 324/2003, cu modificările si completările ulterioare”24;25
d) invenţia să fie realizată de un "salariat";
e) invenţia să fi rezultat din exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inventatorului;
f) aceste atribuţii de serviciu trebuie:
- să fi fost încredinţate în mod expres, în cadrul contractului individual de muncă şi în fişa
postului; sau
- să fi fost stabilite prin alte acte obligatorii pentru inventator; şi
g) respectivele atribuţii trebuie să prevadă o misiune inventivă; potrivit alin. (2) al art. 3 din
Legea nr. 83/2014, „Misiunea inventivă prevăzută la alin. (1) lit. a) stabileşte domeniul
tehnologic în care se încadrează problema sau problemele tehnice pentru a căror rezolvare
inventatorul salariat are o obligaţie contractuală sau care decurge din alte acte obligatorii să
aducă o contribuţie creativă corespunzător atribuţiilor de serviciu”;
h) angajatorul să fi revendicat dreptul asupra acestei invenţii, în condiţiile art. 4 alin. (3) din
Legea nr. 83/2014.26

asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului”) şi alin. (2) aflat în curs de
analizare.
Ca urmare, este necesar să se precizeze că sensul normativ intenţionat de către legiuitor (dar
neclar exprimat) pentru alin. (2) este următorul:” „[Prin excepţie de la prevederile alin. (1) - adăugirea
noastră, L.M.], D[d]reptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului,
[numai – adăugirea noastră, L.M.] în absenţa unei prevederi contractuale contrare, dacă [în cazul în care –
adăugirea noastră, L.M..] acesta este persoană de drept public şi are în obiectul de activitate cercetarea-
dezvoltarea.”
23
Un comentariu suplimentar este necesar în privinţa acestei condiţii, referitoare la necesitatea ca
persoana juridică angajatoare să fie de drept public (iar nu de drept privat) - însă pentru înţelegerea
adecvată a problemei juridice respective este preferabil ca acest comentariu să se realizeze ulterior
analizării (infra, nr. 4.5) şi a prevederilor alin. (1) din art. 5 al Legii nr. 83/2014.
24
Conform acestui text legal, “Activitatea de cercetare-dezvoltare cuprinde cercetarea
ştiinţifică, dezvoltarea experimentală si inovarea bazată pe cercetare ştiinţifică si dezvoltare
experimentală. Cercetarea ştiinţifică cuprinde cercetarea fundamentală si cercetarea aplicativă.”
25
În continuare, acest act normativ va fi citat „O.G. nr. 57/2002”.
26
Deşi, în comparaţie cu formularea utilizată în alin. (3) al art. 5 din Legea nr. 83/2014 pentru
invenţia de serviciu lato sensu (care va fi analizată infra, nr. 5), în cuprinsul alin. (1) şi (2) referitoare la
invenţiile de serviciu stricto sensu nu este menţionată în mod expres condiţia „revendicării”,
aplicabilitatea acesteia şi la invenţiile de serviciu stricto sensu rezultă – într-o tehnică legislativă
criticabilă - din:
8
 3.4. Dacă sunt îndeplinite cumulativ aceste condiţii stabilite de art. 5 alin. (2) din Legea nr.
83/2014, devin aplicabile şi prevederile art. 11 din acelaşi act normativ, după cum urmează: „(1) Pentru
invenţiile de serviciu realizate de salariaţi ai angajatorilor - persoane de drept public, care au în obiectul
de activitate cercetarea-dezvoltarea, revendicate de către angajator conform prevederilor prezentei legi
sau conform unui contract între părţi si valorificate de către angajator, salariatul inventator are dreptul la
o cotă procentuală din valoarea venitului realizat de angajator, în urma aplicării invenţiilor.
(2) Procentul prevăzut la alin. (1) nu poate fi mai mic de 30%.”27
Cu condiţia îndeplinirii corecte de către inventator a obligaţiilor sale de salariat, acestuia i se va
plăti în orice caz salariul, aşadar chiar şi atunci când salariatul-cercetător (i) nu a reuşit să realizeze invenţia
pentru care a primit o misiune inventivă ori (ii) invenţia, deşi realizată, nu este aplicată de către angajator.
4. Angajatorul, pentru invenţiile de serviciu stricto sensu, în condiţiile art. 5 alin. (1) din
Legea nr. 83/2014.
4.1. Această categorie conţine invenţiile de serviciu stricto sensu (cu misiune inventivă) realizate
(i) fie în cadrul persoanelor juridice de drept public care nu au în obiectul de activitate cercetarea-
dezvoltarea, (ii) fie în cadrul oricărei persoane juridice de drept privat (indiferent de faptul dacă acestea au
sau nu au cercetarea-dezvoltarea în obiectul de activitate).
Astfel, conform alin. (1) al art. 5, „Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a)
aparţine angajatorului.”
Ca urmare a unei imperfecţiuni de tehnică legislativă, domeniul de aplicare a acestui text legal
rezultă numai dacă acesta este citit în corelaţie cu alin. (2) imediat următor (care a fost deja analizat supra):
„Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului, în absenţa unei
prevederi contractuale contrare, dacă acesta este persoană de drept public şi are în28 obiectul de activitate
cercetarea-dezvoltarea.” După cum va rezulta din analizarea de mai jos a situaţiei reglementate prin alin.
(1) al art. 5, aceasta constituie regula, de la care alin. (2) instituie o excepţie. Criteriul de separare între
regulă şi excepţie este calitatea angajatorului, în sensul că regula se aplică în privinţa oricărei invenţii de
serviciu stricto sensu revendicate de către un angajator, mai puţin atunci când angajatorul este o persoană
juridică de drept public având cercetarea-dezvoltarea în obiectul de activitate.
4.2. În lumina dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 64/1991, de beneficiul art. 5 alin. (1) al Legii nr.
83/2014 profită:

- faptul că, reglementând operaţiunea de „revendicare”, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 83/2014
nu face nicio distincţie între cele două categorii de invenţii de serviciu;
- faptul că alin. (1) al art. 11 din aceeaşi lege, care reglementează o modalitate de
recompensare (numai) a inventatorului invenţiei de serviciu stricto sensu, utilizează de
asemenea termenul „revendicare”.
27
Prin comparaţie, pentru o asemenea situaţie, reglementarea anterioară prevedea că "[…]
inventatorul beneficiază de o remuneraţie suplimentară stabilită prin contract" (teza finală a art. 5 alin. 1 lit.
a) din Legea nr. 64/1991, anterior abrogării art. 5 prin Legea nr. 83/2014). A se vedea şi O. Calmuschi,
Consideraţii privind drepturile patrimoniale ale inventatorului salariat, în "Revista de drept comercial"
nr. 1/1993, p. 71-76.
28
Din modul de formulare a textului legal („are în obiectul de activitate” , iar nu „are ca obiect
de activitate”), rezultă că nu este necesar ca acea persoană juridică de drept public să aibă ca unic obiect de
activitate „cercetarea-dezvoltarea”. De altfel, conform art. 81 din O.G. nr. 57/2002, „În sensul prezentei
ordonanţe, unităţile de cercetare-dezvoltare prevăzute la art. 7 si 8 sunt fie o unitate cu personalitate
juridică, fie o structură de cercetare-dezvoltare fără personalitate juridică care este constituită în cadrul
unei persoane juridice. Unitatea de cercetare-dezvoltare fără personalitate juridică îndeplineşte simultan
următoarele condiţii:
a) este înfiinţată printr-o decizie a conducerii persoanei juridice, conform legii;
b) are o misiune si un regulament propriu de funcţionare în cadrul persoanei juridice si o
titulatura proprie;
c) are personal si conducere proprii;
d) activitatea unităţii este înregistrată distinct în cadrul contabilităţii persoanei juridice, conform
legii.”
9
 - persoanele juridice române (cu sediul în România) (inclusiv cele cu participare străină la capital);
- persoanele juridice străine (cu sediul în afara teritoriului României), dacă nu se prevede altfel în
tratatele si convenţiile internaţionale la care este parte România.
4.3. Pentru ca angajatorul să primească brevetul în această ipoteză, este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a) condiţiile enumerate anterior în cazul invenţiei de serviciu stricto sensu care este reglementată
prin alin. (2) al art. 5, mai puţin:
- condiţia indicată la lit. a) din acel text legal (referitoare la inexistenţa unei prevederi
contractuale mai avantajoase pentru inventator);
- condiţiile indicate la lit. b) şi c) din acel text legal (referitoare la necesitatea ca angajatorul
să fie o persoană juridică de drept public, având „cercetarea-dezvoltarea” în obiectul său
de activitate); şi, cumulativ,
b) condiţia ca angajatorul să fie o persoană juridică:
- fie de drept privat (indiferent de faptul dacă acestea au sau nu au cercetarea-dezvoltarea în
obiectul de activitate);
- fie de drept public, dar care nu are în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea în sensul
art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 57/2002.
4.4. Aşadar, sunt numai două criterii care disting invenţia de serviciu stricto sensu de la alin. (1)
(analizată aici) de invenţia de serviciu stricto sensu de la alin. (2) (analizată supra, nr. 3), şi anume: sfera
persoanelor juridice angajatoare şi, respectiv, regimul juridic al unei eventuale „prevederi contractuale
contrare”.
4.4.1. Într-o ordine logică, cel dintâi criteriu de deosebire este sfera persoanelor juridice
angajatoare în cadrul cărora aceste invenţii sunt realizate:
(i) invenţiile de serviciu stricto sensu de la alin. (1) sunt realizate:
- în cadrul persoanelor juridice de drept public care nu au cercetarea-dezvoltarea în
obiectul de activitate; sau
- în cadrul oricărei persoane juridice de drept privat (indiferent de faptul dacă acestea au
sau nu au cercetarea-dezvoltarea în obiectul de activitate);
(ii) invenţiile de serviciu stricto sensu de la alin. (2) sunt realizate în cadrul persoanelor juridice de
drept public care au ca obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea.
4.4.2. Iar cel de-al doilea criteriu de deosebire constă în aceea că numai în cazul invenţiilor de
serviciu stricto sensu de la alin. (2), adică acelea realizate în cadrul persoanelor juridice de drept public
care au cercetarea-dezvoltarea în obiectul de activitate, este admisibilă existenţa unei „prevederi
contractuale contrare”, adică a unei clauze mai favorabile inventatorului.
4.5. În ceea ce priveşte primul criteriu de distingere, din cercetarea conţinutului Expunerii de
motive a proiectului de lege înaintat de Guvern se poate intui că legiuitorul a intenţionat să edicteze
regimuri juridice distincte „[…] între instituţii de cercetare-dezvoltare de drept public - universităţi şi
institute de cercetare - şi entităţi de drept privat din mediul economic.” 29 Se afirmă că „Aceasta
[deosebirea – adăugirea noastră, L.M.] este expresia principiilor autonomiei universitare şi a libertăţii
academice, principii fundamentale stabilite prin Constituţia României, republicată, respectiv prin Legea
Educaţiei Naţionale, lege organică.”30
Dar o asemenea fundamentare constituie un limbaj fără acoperire reală şi, deci, nu poate fi primită,
deoarece este deasupra oricărei îndoieli că invocarea principiului autonomiei universitare cu privire la
modul în care se poate dobândi dreptul de proprietate industrială asupra rezultatelor cercetării ştiinţifice
constituie fie o eroare conceptuală, fie o disimulare a realului motiv determinant pentru legiuitor, atâta
vreme cât autonomia universitară are, de fapt, o cu totul altă funcţionalitate. Iar dacă realmente această
materie ar constitui totuşi un aspect al autonomiei universitare, ar însemna că fiecare instituţie de

29
A se vedea pct. 3 al Expunerii de motive, care poate fi accesată la
http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=13748 .
30
Idem.
10
învăţământ superior în parte ar putea să reglementeze diferit invenţiile de serviciu – ceea ce, desigur, este
inadmisibil. În plus, în privinţa institutelor de cercetare autonomia universitară este de plano total
inaplicabilă.
În orice caz, aplicarea în practică a criteriului „persoană juridică de drept public având în obiectul
de activitate cercetarea-dezvoltarea” prilejuiește semnificative dificultăţi juridice. Şi aceasta deoarece este
inexact că, astfel cum Expunerea de motive lasă să se înţeleagă, ar fi persoane juridice de drept public toate
„universităţile şi institutele de cercetare”, după cum este de asemenea inexact că numai „universităţile şi
institutele de cercetare” ar realiza „cercetare-dezvoltare” în înţelesul prevăzut la art. 2 alin. (1) din O.G. nr.
57/2002 privind cercetarea științifică și dezvolarea tehnologică.
După cum este cunoscut, sediul materiei pentru distincţia dintre persoanele juridice de drept public
şi cele de drept privat îl constituie prevederile art. 190 şi 191 din Codul civil, astfel:
- Articolul 190: „Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una
dintre formele prevăzute de lege.”;
- Articolul 191: „(1) Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege.
(2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele
juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice
centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege.”
Potrivit art. 122 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, „Instituţiile de învăţământ superior de
stat şi particulare se înfiinţează prin lege […]”.
Dar din modul de redactare a art. 191 alin. (1) din Codul civil nu rezultă că prin lege nu se pot
înființa decât persoane juridice de drept public, iar nu și persoane juridice de drept privat. După cum nici
din art. 122 al Legii nr. 1/2011 nu rezultă că toate instituţiile de învăţământ superior sunt persoane juridice
de drept public, deci că nu pot exista legal asemenea instituţii care ar fi persoane juridice de drept privat.
Într-adevăr, art. 122 nu dispune altceva decât că prin legea prin care este înființată o instituție de
învățământ superior se stabilește dacă acea instituție este o persoană juridică de dept public sau de drept
privat. Această interpretare este confirmată de practica legislativa.31
Situaţia este încă și mai complicată în privinţa institutelor de cercetare. Astfel, conform art. 6 din
O.G. nr. 57/2002, „Sistemul naţional de cercetare-dezvoltare este constituit din ansamblul unităţilor şi
instituţiilor de drept public şi de drept privat care au în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea.”
Parcurgerea art. 7 şi 8, care detaliază listele categoriilor de unităţi şi instituţii de drept public32 şi, respectiv,
de drept privat33, arată că există o multitudine de situaţii privind statutul juridic al institutelor de cercetare,

31
De exemplu, art. 1 din Legea nr. 239/2002 privind înființarea Universității „Titu Maiorescu”
din București stabilește că aceasta este o „[...] instituție de învățământ superior, persoană juridică de
drept privat și de utilitate publică [...].”
32
Conform art. 7, „În sistemul naţional de cercetare-dezvoltare sunt cuprinse următoarele
categorii de unităţi şi instituţii de drept public:
a) institute nationale de cercetare-dezvoltare;
b) institutii de învatamânt superior de stat acreditate sau structuri de cercetare-dezvoltare ale
acestora, fara personalitate juridica, constituite conform Cartei universitare;
c) institute, centre sau statiuni de cercetare-dezvoltare din subordinea Academiei Române sau a
academiilor de ramura;
d) alte institute, centre sau statiuni de cercetare-dezvoltare organizate ca institutii publice ori de drept
public;
e) centre internationale de cercetare-dezvoltare înfiinţate în baza unor acorduri internationale;
f) institute sau centre de cercetare-dezvoltare organizate în cadrul societatilor nationale, companiilor
nationale si regiilor autonome;
g) alte institutii publice sau de drept public care au ca obiect de activitate si cercetarea-dezvoltarea ori
structuri ale acestora legal constituite. ”
33
Potrivit art. 8, „În sistemul national de cercetare-dezvoltare sunt cuprinse, de asemenea,
urmatoarele categorii de unitati si institutii de drept privat:
a) institutii de învatamânt superior particulare acreditate sau structuri de cercetare-dezvoltare ale
acestora, fara personalitate juridica, constituite conform Cartei universitare;
11
care nu întotdeauna sunt persoane juridice de drept public. La aceeaşi concluzie se ajunge şi în baza altor texte din
O.G. nr. 57/2002. Astfel, potrivit art. 11 alin. (1), „Unităţile de cercetare-dezvoltare organizate ca institute naţionale
sau ca instituţii publice se înfiinţează sau se reorganizează prin hotărâre a Guvernului, dacă legea nu prevede altfel.”
Aşadar, asemenea „institute naţionale sau […] instituţii publice” care se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului
corespund descrierii stabilite prin alin. (2) al art. 191 din Codul civil spre a fi calificate ca persoane juridice de drept
public (dar numai „[…] dacă legea nu prevede altfel.”). În acelaşi timp însă, alin. (3) al art. 11 prevede că „Unităţile
de cercetare-dezvoltare organizate ca societăţi comerciale cu capital majoritar de stat se înfiinţează şi se
reorganizează prin hotărâre a Guvernului, pe baza hotărârii adunării generale a acţionarilor” – aşadar în acest
domeniu există şi persoane juridice de drept privat care se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului.
Din cele de mai sus rezultă că, prin instituirea criteriului „persoană juridică de drept public având în
obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea”, noua reglementare recurge la un concept cu conţinut neomogen, cu
care este dificil să se opereze, generându-se astfel indezirabile incertitudini de regim juridic.
4.6.1. În ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu de deosebire faţă de invenţia de serviciu stricto sensu
reglementată de alin. (2) (şi anume, existenţa unei „prevederi contractuale contrare”, adică a unei clauze mai
favorabile inventatorului), ca urmare a comparării formulărilor utilizate în cuprinsul primelor două alineate ale art. 5
din Legea nr. 83/2014 se poate susține, printr-o interpretare sistematică și menită să asigure producerea de efecte
juridice a fiecărui text normativ, că intenţia legiuitorului ar fi aceea că numai în cazul reglementat prin alin. (2) să
existe posibilitatea ca angajatorul şi inventatorul să fi putut încheia valabil, anterior momentului realizării invenţiei, o
clauză contractuală (prin adăugarea acesteia în cuprinsul contractului individual de muncă sau în fişa postului, ori prin
întocmirea unui document separat34) mai favorabilă inventatorului, aşadar conform căreia dreptul la dobândirea
brevetului aparţine inventatorului (sau angajatorului împreună cu inventatorul).35 Cu alte cuvinte, aceasta ar însemna
că o asemenea clauză ce a fost convenită de un angajator care nu este persoană juridică de drept public având în
obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea ar fi lovită de nulitate, și anume de o nulitate virtuală, în sensul art. 1.253
din Codul civil.
4.6.2. Ar fi aceasta o nulitate absolută sau o nulitate relativă ? Potrivit art. 1.250 din Codul civil, „Contractul
este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din
lege că interesul ocrotit este unul general.” Nu întrezărim existenţa în această ipoteză a altui interes ocrotit decât cel
individual al angajatorului, aşa încât, având în vedere şi art. 1.253 din Codul civil („În cazurile în care natura nulităţii
nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil”), trebuie să concluzionăm în
sensul nulității relative, cu – între altele - consecinţa că numai angajatorul o poate invoca (sau poate confirma clauza
anulabilă) (art. 1.248 din Codul civil).
Așadar, în caz de eventuală convenire de către angajator a unei „prevederi contractuale contrare”, efectele
acesteia pot fi relativ simplu îndepărtate ulterior prin invocarea nulităîii relative de către angajator.
În aceste condiţii, constatăm că nu poate fi vorba despre o interdicție (implicită) a încheierii unei „prevederi
contractuale contrare” în cazul invenţiei de serviciu stricto sensu reglementate prin alin. (1) al art. 5 din Legea nr.
83/2014, ci numai despre dreptul angajatorului (inclusiv angajatorul care nu este o persoană juridică de drept public
având în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea) de a nu fi de acord cu încheierea unei „prevederi contractuale
contrare”, precum și de dreptul salariatului de a încheia pe riscul său o asemenea „prevedere contractuală contrară”.
4.6.3. De altfel, golirea de conţinut a unei presupuse interdicţii (implicite) impuse ambelor părți de art. 5 alin.
(1) se poate oricum realiza prin recurgerea la alte reglementări ale Legii nr. 83/2014.

b) institute sau centre de cercetare-dezvoltare fara scop patrimonial, recunoscute de utilitate publica;
c) alte institute, centre sau statiuni de cercetare-dezvoltare organizate ca persoane juridice de drept
privat, fara scop patrimonial;
d) alte organizatii neguvernamentale, fara scop patrimonial, care au ca obiect de activitate si
cercetarea-dezvoltarea sau structuri ale acestora legal constituite;
e) societati comerciale care au ca principal obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea;
f) societati comerciale care au în obiectul de activitate si cercetarea-dezvoltarea sau structuri ale
acestora legal constituite."
34
Sau rezultând din conţinutul unui contract colectiv de muncă.
35
În urma unei analize comparative, se ajunge la concluzia că una dintre sursele de inspiraţie pentru
elaborarea Legii nr. 83/2014 este legislaţia franceză în domeniu, şi anume prevederile art. L.611-7 şi urm. din Codul
proprietăţii intelectuale. În aceste condiţii, nu se poate întrevede motivul juridic pentru care legiuitorul român nu a
preluat şi ceea ce doctrina franceză (a se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, par J. Azema, J.-C. Galloux, op.cit., p.
243-244) numeşte principiul caracterului supletiv al reglementării legale privind invenţia de serviciu, care rezultă
din preambulul art. L.611-7: „Dacă inventatorul este salariat, dreptul la titlul de proprietate, în lipsă de stipulaţie
contractuală mai favorabilă salariatului, se defineşte conform dispoziţiilor care urmează: […]” (sublinierea
noastră, L.M.).
12
 a) Într-adevăr, indiferent dacă există sau nu există o „clauză contractuală contrară”, angajatorul din situaţia
reglementată prin alin. (1) al art. 5 are dreptul ca, după realizarea invenţiei, să nu „revendice dreptul” asupra acesteia
(art. 4 alin. (4) din Legea nr. 83/2014), ceea ce va deschide pentru inventator calea eventualei solicitări de a obţine
brevetul de invenţie.36
b) În plus, după realizarea invenţiei se mai poate recurge şi la transmiterea către inventator a dreptului de a
solicita brevetul, întrucât eventuala interdicţie legală de a se încheia o „prevedere contractuală contrară” mai înainte
de data realizării invenţiei nu poate echivala cu interzicerea încheierii după această dată a unui contract de cesiune în
beneficiul inventatorului. O astfel de posibilitate este, de altfel, reglementată expres pentru anumite situaţii particulare,
aşa cum rezultă din art. 9 alin. (3) şi (4): „(3) În situaţia în care angajatorul nu mai doreşte continuarea procedurilor
ulterioare depunerii cererii de protecţie pentru invenţia de serviciu sau nu este interesat să protejeze invenţia de
serviciu în anumite state, altele decât România, angajatorul cedează salariatului dreptul la acordarea protecţiei, sub
condiţia ca salariatul să acorde angajatorului o licenţă neexclusivă pentru invenţia brevetată. Condiţiile de acordare
a licenţei neexclusive se stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului intern al angajatorului. În lipsa acestor
prevederi specifice, condiţiile de acordare se stabilesc prin acordul părţilor. Angajatorul transmite, în timp util, şi
înscrisurile necesare continuării procedurilor.
(4) La solicitarea salariatului, pentru statele în care angajatorul comunică salariatului că nu este interesat
să obţină drepturi de proprietate industrială, angajatorul cedează salariatului dreptul de a solicita protecţia invenţiei
de serviciu, într-un termen care să îi permită să beneficieze de termenele de prioritate prevăzute de convenţiile şi
tratatele internaţionale din domeniul proprietăţii industriale, la care România este parte.”37
4.7. Care este diferenţa de regim juridic dintre cazurile în care angajatorul devine titular al brevetului în
temeiul alin. (1) sau, dimpotrivă, în temeiul alin. (2) din art. 5 al Legii nr. 83/2014 ?
Aceasta constă în faptul că pentru ipoteza reglementată prin alin. (1) nu sunt aplicabile prevederile art. 11 din
aceeaşi lege, adică inventatorului salariat nu i se recunoaşte dreptul la o cotă procentuală din valoarea venitului
realizat de angajator, în urma aplicării invenţiilor. Raţiunile pentru care a fost operată această diferenţiere nu pot fi
explicate raţional decât prin aceea că în procesul – îndelungat – de elaborare şi adoptare a Legii nr. 83/2014 lobby-ul
unora dintre persoanele juridice care beneficiază de prevederile alin. (1) a fost eficient. Rezultatul juridic este însă în
sensul că sunt create premizele care vor încuraja apetitul de a se recurge la eventuale excepții de neconstituţionalitate
a acestor texte legale în lumina prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi, atunci
când, în privinţa inventatorilor de invenţii de serviciu stricto sensu care sunt salariaţi ai persoanelor juridice de drept
public, este comparată situaţia celor care sunt încadraţi la angajatori având în obiectul de activitate cercetarea-
dezvoltarea cu situaţia celor care sunt încadraţi la angajatori care nu au un asemenea obiect de activitate.
Dar chiar şi în prezentul cadru de reglementare, trebuie observat că nu există în cuprinsul Legii nr. 83/2014
sau al Legii nr. 64/1991 nicio interdicţie care să împiedice încheierea între angajator şi inventatorul salariat a unui
acord referitor la plata unei remuneraţii suplimentare în cazul îndeplinirii misiunii inventive prin realizarea invenţiei
de serviciu stricto sensu (aşa cum stabilea, de altfel, în mod expres art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991, astăzi
abrogat38). Prin urmare, există posibilitatea ca angajatorul şi inventatorul din situaţia reglementată prin art. 5 alin. (1)
să încheie valabil un acord având ca obiect remunerarea inventatorului prin preluarea în totalitate sau doar parţial a
conţinutului art. 11 din Legea nr. 83/2014.
……………..

36
Totuşi, o astfel de posibilitate va putea fi fructificată numai dacă, în speţa respectivă, angajatorul nu s-ar
prevala de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 83/2014, astfel: „Inventatorul salariat are obligaţia de a nu
divulga sau publica invenţia care se încadrează în prevederile art. 3 alin. (1), fără acordul scris al angajatorului.
Obligaţia de a nu divulga sau publica o are şi angajatorul, precum şi persoanele, altele decât inventatorul care,
prin natura atribuţiilor de serviciu, au luat cunoştinţă de existenţa invenţiei.”
37
Nu credem că aceste prevederi legale ar putea fi interpretate în sensul că numai în aceste situaţii speciale
ar fi permisă cesionarea către inventator a dreptului de a obţine protecţia prin brevet asupra invenţiei reglementate
prin art. 5 alin. (1) din Legea nr. 83/2014. Dar chiar şi dacă s-ar realiza o astfel de interpretare, un eventual contract
de cesiune încheiat în alte ipoteze decât cele permise prin art. 9 alin. (3) şi (4) ar fi lovit doar de o nulitate relativă,
care ar putea fi invocată numai de către angajator.
38
Potrivit textului legal abrogat, „(1) Dacă inventatorul este salariat, în lipsa unei prevederi contractuale
mai avantajoase acestuia, dreptul la brevetul de invenţie aparţine:
a) unitatii, pentru inventiile realizate de salariat în exercitarea unui contract de munca ce prevede o
misiune inventiva încredintata în mod explicit, care corespunde cu functiile sale; inventatorul beneficiaza de o
remuneratie suplimentara stabilita prin contract […]” (sublinierea noastră, L.M.)

13