Sunteți pe pagina 1din 375

CONF. UNIV. DR.

MARIOARA ŢICHINDELEAN
LECTOR UNIV.DRD. MONICA GHEORGHE

DREPTUL MUNCII

Manual

pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă

Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu 2009


CUPRINS

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU ...........................................pag.3


TEMA nr. 1. Dreptul muncii – ramură a sistemului de drept român .............................pag.8
TEMA nr. 2. Dreptul internaţional al muncii ................................................................pag.16
TEMA nr. 3. Sindicatele ................................................................................................pag.21
TEMA nr. 4. Reprezentanţii salariaţilor ....................................................................... pag.36
TEMA nr. 5. Comitetul european de întreprindere .......................................................pag.40
TEMA nr. 6. Patronatele ...............................................................................................pag.44
TEMA nr. 7. Contractul colectiv de muncă ..................................................................pag.51
TEMA nr. 8. Conflictele de interese .............................................................................pag.72
TEMA nr. 9. Greva şi lock-out-ul ................................................................................pag.91
TEMA nr. 10. Contractul individual de muncă – noţiune, încheiere şi executare .......pag.117
TEMA nr. 11. Contractul individual de muncă –clauzele
............................................pag.145
TEMA nr. 12. Modificarea şi suspendarea contractului individual de muncă
.............pag.165
TEMA nr. 13. Încetarea contractului individual de
muncă...........................................pag.193
TEMA nr. 14. Tipuri de contracte individuale de muncă
.............................................pag.224
TEMA nr. 15. Slarizarea
...............................................................................................pag.256 TEMA nr. 16. Timpul
de muncă şi timpul de odihnă ...................................................pag.272
TEMA nr. 17. Răspunderea disciplinară
.......................................................................pag.291
TEMA nr. 18. Răspunderea patrimonială
.....................................................................pag.314
TEMA nr. 19. Jurisdicţia muncii
..................................................................................pag.332
GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Dreptul muncii - manualul de studiu propune studenţilor o analiză a aspectelor


teoretice şi practice ale raporturilor de muncă născute între angajator şi salariaţi prin
prezentarea cronologică a derulării contractului individual şi colectiv de muncă, prin prisma
drepturilor, obligaţiilor, interdicţiilor şi măsurilor de protecţie consacrate în legislaţia
naţională, europeană şi internaţională.
Prezentarea tematicii se realizează şi prin exemplificări de natură a oferi studenţilor
posibilitatea înţelegerii modalităţilor de aplicare a instituţiilor dreptului muncii. Într-un
sistem legislativ care se caracterizează prin inconsecvenţe şi lacune, fiind frecvent supus
modificărilor, manualul, prin prezentarea graduală a instituţiilor, urmăreşte dezvoltarea
abilităţilor studentului de a identifica aspecte care un sunt supuse reglementării legislative.

Manualul este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi


constituie materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea
disciplinei Dreptul muncii.

Structura manualului este fundamentată pe exigenţele unui învăţământ prin care se


doreşte aplicarea dreptului prin aprofundarea teoriei, dar şi identificarea unor probleme,
aspecte, situaţii şi soluţionarea acestora, prin prisma principiilor ce guvernează relaţia de
muncă.

2
Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în
învăţământ naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale pe baze
interactive.

Manualul este structurat pe teme de studiu.


Tema de studiu reprezintă o parte din conţinutul manualului, respectiv o instituţie de drept
material sau procesual, în carul căreia studenţii urmăresc termenii de referinţă
(cuvintecheie). Modalitatea de prezentare a temelor solicită din partea studenţilor
depunerea unui efort intelectiv pe o durată de cel puţin 4 ore, durată ce poate fi majorată în
funcţie de dorinţa studenţilor de aprofundare a acestor tematici.
În cadrul fiecărei teme este prezentată necesară aprofundării acesteia, studenţii având
posibilitatea, după finalizarea studiului, de a-şi evalua cunoştinţele prin întrebările
recapitulative, testele de autoevaluare şi evaluare.
Temele de casă propuse a fi elaborate de studenţi, în cadrul fiecărei teme, urmăresc
dezvoltarea capacităţii şi formarea deprinderii studenţilor de a aplica cunoştinţele însuşite
prin rezolvarea de speţe, întocmirea de acte specifice raporturilor de muncă (contract
individual de muncă, contract colectiv de muncă, acte adiţionale, acţiuni de dreptul muncii
etc.). Scopul aplicativ al temelor de casă îl constituie dezvoltarea abilităţii studenţilor de a
realiza conexiuni între instituţiile dreptului muncii.

Recomandăm următoarele reguli de bază pentru parcurgerea conţinutului


prezentului manual de către studenţi:

1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual deoarece la


fundamentarea temelor s-au utilizat principiile didactice de la uşor la greu, de la simplu
la complex, de la general la special, deductiv, inductiv şi analogic.

2. Fiecare modul de studiu conţine teste de evaluare şi teme de casă, modalităţi prin care
studentului i se oferă posibilitatea de verificare a cunoştinţelor însuşite prin studiul
manualului şi bibliografiei indicate.

3. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:


• se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu;
• se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie);
• se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat;
• se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului;
• se parcurge bibliografia recomandată;
• se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar,
conţinutul dezvoltat de idei al modulului;
• se efectuează testul de autoevaluare şi se verifică, prin confruntare cu
răspunsurile date la sfârşitul temei, corectitudinea răspunsurilor;
• se efectuează testul de evaluare şi tema de casă.

Tema de casă (TC) reprezintă elaboratul teoretic şi practic al studenţilor care, prin analiză
şi sinteză, se circumscriu cerinţelor şi exigenţelor temei prezentate.

3
PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI

Manualul de studiu Dreptul muncii reprezintă o sinteză realizată în manieră


interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ zi.

Conţinutul de idei nu a fost redus, ci doar sintetizat, pentru aprofundarea temelor


studenţilor le-a fost recomandată bibliografie corespunzătoare.

Obiectul cursului Dreptul muncii

Obiectul cursului îl reprezintă prezentarea instituţiilor specifice celor două subramuri


dreptul colectiv al muncii şi dreptul individual al muncii.

Obiectivele disciplinei:

¾ Cunoaşterea principiilor ce guvernează relaţia individuală şi colectivă de muncă,


precum şi a raporturilor conexe acestora;
¾ Delimitarea raporturilor juridice de muncă de alte categorii de raporturi juridice;
¾ Cunoaşterea noţiunii, obiectului, principiilor dreptului internaţional al muncii,
normele Organizaţiei Internaţionale a Muncii, Consiliului Europei şi Uniunii
Europene în domeniul muncii şi influenţa acestora asupra dreptului muncii în
sistem naţional.
¾ Întelegerea noţiunii de dialog social şi a celei de pace socială, privită ca scop la
dialogului social;
¾ Insuşirea reglementărilor legale privind relaţia colectivă de muncă, a
reglementărilor în materia contractului colectiv de munca.
¾ Cunoaşterea noţiunii de conflicte de muncă, a categoriilor acestora, a obiectului,
părţilor şi modalităţilor de soluţionare.
¾ Cunoaşterea procedurilor de soluţionare a conflictelor de interese: conciliere,
mediere, arbitraj, precum şi greva – etapă finală şi cea mai gravă de solutionare
a unui conflict de interese.
¾ Insuşirea reglementărilor legale în domeniul relaţiei de muncă, a drepturilor si
obligatiilor partilor contractului individual de munca, a cazurilor de modificare
si suspendare a contractului, precum si situatiilor si procedurilor aplicabile in
cazul incetarii relatiei de munca.
¾ Identificarea tipurilor de contracte individuale de munca, precum şi a
caracteristicilor fiecărui tip de contract.
¾ Insuşirea noţiunii de disciplina a muncii - condiţie a desfăşurării normale a
activităţilor angajatorilor, specificul şi condiţiile răspunderii disciplinare.
Sancţiunile disciplinare, procedura aplicării şi executării acestora.
¾ Cunoaşterea instituţiei răspunderii patrimoniale, a formelor acesteia aşa cum
sunt reglementate de Codul muncii; procedura generală şi procedurile speciale
de stabilire şi recuperare a prejudiciilor; executarea silită a despăgubirilor.
¾ Cunoaşterea aprofundată jurisdicţiei a muncii.
4
¾ Prezentarea tematicii cu multiple aspecte practice.

Descrierea structurii manualului:

Manualul este structurat în teme de studiu. Structura fiecărei teme de studiu este
următoarea:

I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)

III. Termeni de referinţă (concepte cheie)

IV. Structura temei de studiu

V. Rezumatul ideilor principale

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

VII. Bibliografia recomandată

VIII. Întrebări recapitulative

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă

I. Prezentul manual constituie bibliografia generală minimală obligatorie pentru


studiul disciplinei Drept roman. El reprezintă minimul de informaţie necesară pentru
înţelegerea şi însuşirea noţiunilor fundamentale ale disciplinei.

II. Bibliografia generală complementară:

Studiul ştiinţific al disciplinei impune parcurgerea următoarei liste de bibliografie


românească selectivă:

Nr. Nume autor Titlu Editura, localitatea, anul


Crt. publicării
1 Ion Traian Ştefănescu Tratat de dreptul muncii Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti,
2007.
2 Ion Traian Ştefănescu Tratat de dreptul muncii. Vol I şi Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
II. 2003.
3 Ion Traian Ştefănescu, Şerban Codul muncii. Prezentare de Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
Beligrădeanu ansamblu. 2003.
4 Alexandru Ţiclea Tratat de dreptul muncii Ed. Universul Juridic,

5
Bucureşti, 2007.

5 Alexandru Ţiclea Dreptul muncii. Curs universitar. Editura Universul Juridic,


Bucureşti, 2008.
6 Alexandru Ţiclea coordonator Codul muncii comentat şi Ed. Universul Juridic, 2008.
adnotat
7 Alexandru Athanasiu Dreptul muncii. Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
Luminiţa Dima
8 Andrei Popescu Dreptul internaţional al muncii. Ed. CH Beck, Bucureşti, 2006.
9 Andrei Popescu Dreptul internaţional şi Ed. CH Beck, Bucureşti, 2008.
european al muncii.
10 Andrei Popescu Dreptul internaţional al muncii. Ed. Holding Reporter,
Bucureşti.
11 Raluca Dimitriu Contractul individual de muncă Ed. Tribuna Economică,
– prezent şi perspective. Bucureşti, 2004.
12 Raluca Dimitriu Conflictele de muncă şi Ed. Tribuna Economică,
soluţionarea lor. Bucureşti, 2006.
13 Raluca Dimitriu Legea privind soluţionarea Ed. CH Beck, Bucureşti, 2007.
conflictelor de muncă.
Comentarii şi explicaţii.
14 Ovidiu Ţinca Drept social comunitar. Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002.
15 Ovidiu Ţinca Dreptul muncii. Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
Relaţiile colective de 2004.
muncă.
16 Dan Ţop Tratat de dreptul muncii. Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti,
2008.
17 Alexandru Ţiclea Constantin Dreptul securităţii sociale Ed. Global Lex, Bucureşti,
Tufan 2005.
18 Costel Gîlcă Dreptul securităţii sociale Ed. Wolters Kluver, Bucureşti,
2008
19 Nicolae Voiculescu Dreptul muncii. Reglementări Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti,
interne şi comunitare. 2007.
20 Olia Maria Corsiuc Soluţionarea conflictelor Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
de muncă. 2004.
21 Mona Lisa Belu Magdo Conflictele de muncă. Ed. All Beck, Bucureşti, 2001.

III. Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a temelor de
control, a lucrării de licenţă precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul se va
adresa pentru bibliografie suplimentară tutorelui de disciplină.

6
TEMA NR. 1

DREPTUL MUNCII – RAMURĂ A SISTEMULUI DE DREPT ROMÂN

I.Obiectivele temei de studiu:


- cunoaşterea obiectului de studiu al ramurii de drept studiate;
- cunoaşterea izvoarelor şi principiilor specifice dreptului muncii;
- sublinierea legăturilor esenţiale între dreptul muncii şi alte ramuri
de drept.

II. Competenţe dobândite de student:


- delimitarea obiectului de studiu al dreptului muncii de obiectul altor
ramuri de drept;
- înţelegerea particularităţii principiilor aplicabile în dreptul muncii.

III. Cuvinte-cheie: dreptul muncii, contract colectiv de muncă, statute disciplinare,


regulamentul intern, regulamentul de organizare şi funcţionare.

IV. Structura temei:


Noţiunea şi obiectul dreptului muncii
1.Noţiuni introductive
2.Dreptul individual şi dreptul colectiv al muncii
II. Izvoare specifice dreptului muncii
1. Izvoare interne
2. Izvoare externe
7
III.Principiile fundamentale ale dreptului muncii
IV.Corelaţia dreptului muncii cu alte ramuri de drept

V. Rezumat. Obiectul de studiu al dreptului muncii îl reprezintă relaţia de muncă


individuală şi colectivă, precum, şi raporturile conexe acestora. Pentru a se constitui,
aşadar, ca ramură de drept dreptul muncii se caracterizeazî printr-un obiect şi
metodă proprie de studiu. Sistemul de drept românesc se fundamentează pe principii
generale care pot fi întâlnite în orice ramură de drept dar, pe lângă acestea, fiecăre
ramură de drept se caracterizează prin principii specifice care o particularizează. În
acest sens, putem exemplifica libertatea muncii, negocierea condiţiilor de muncă,
dreptul la asociere.
De asemenea, această ramură de drept se caracterizeză prin izvoare specifice
precum contracatul colectiv de muncă, statutele disciplinare şi profesionale, regulamentul
intern etc care completează izvoarele generale ale ramurilor de drept.
Cunoaşterea corelaţiilor dreptului muncii cu alte ramuri de drept este foarte importantă: de
ex. între anumite instituţii din dreptul muncii şi dreptul administrativ există asemănări şi
deosebiri precum drepturile şi obligaţiile salariatului şi funcţionarul public; între dreptul
procesual civil şi dreptul muncii există o legătură sub aspectul procedurii de soluţionare a
litigiilor de muncă;între dreptul comercial şi dreptul muncii având în vedere că angajatorul,
persoană juridică sau persoană fizică autorizată participă în calitate de partener social la
negocierea colectivă, etc.

I.Noţiunea şi obiectul dreptului muncii

1.Noţiuni introductive

Societatea umană, sistem dinamic cu autoreglare este supusă permanent schimbărilor prin
acţiunile indivizilor care nu pot fi dezorganizate.Numai printr-o acţiune organizată, dirijată
spre realizarea unui anumit scop, societatea poate funcţiona.Desfăşurarea acţiunilor umane
se bazează pe anumite reguli, norme, prescripţii, constrângeri, obligaţii, principii.Ordinea
socială poate fi privită sub două aspecte: moral şi normativ.
Dacă morala reprezintă ansamblul convingerilor, aptitudinilor, deprinderilor şi
sentimentelor reflectate şi fixate în principii, norme şi reguli determinate ce reglementează
comportarea şi raporturile dintre indivizi, între aceştia şi societate, în funcţie de anumite
categorii specifice şi a căror respectare se întemeiază pe conştiinţa subiectului şi pe forţa
opiniei publice1, dreptul se defineşte ca fiind ansamblul normelor generale de conduită
instituite sau recunoscute(sancţionate) de stat, exprimând voinţa generală şi care are ca
scop reglementarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele fundamentale ale
societăţii, iar respectarea lor este garantată prin forţa de constrângere a statului.
Latura normativă prezintă interes într-o economie care încearcă să-şi definească căile de
dezvoltare spre o economie de piaţă, pentru acea categorie de relaţii sociale ce se stabileşte

1 I. Santai,Introducere în studiul dreptului, Sibiu, 1991, pag. 25.


8
între angajat şi angajator sub multiple aspecte, relaţii ce formează obiectul de strudiu al
dreptului muncii.
Munca este factor de producţie constând în activitatea umană specifică, materială şi/sau
intelectuală prin care oamenii îşi utilizează aptitudinile fizice şi spirituale în scopul
producerii bunurilor, prestării serviciilor şi executării lucrărilor cerute de satisfacerea
trebuinţelor lor2.
Dreptul muncii nu are ca obiect toate formele de muncă ci numai raporturile dintre
angajatori şi angajaţii care muncesc pentru ei.
Dreptul muncii face parte din ordinea juridică.Dreptul muncii s-a conturat ca ramură
distinctă a dreptului românesc datorită specificului obiectului de reglementare şi metodei
utilizate în studiul fenomenelor sociale supuse studiului.Pentru stabilirea obiectului de
reglementare în sfera dreptului muncii sunt incluse raportul juridic de muncă, conflictele de
muncă, concediul de odihnă, etc. fenomene sociale specifie unui raport social reglementat
prin norme specifice.
Prin angajatori înţelegem orice persoană juridică sau fizică ce încadrează personal prin
încheierea cu fiecare dintre salariaţi a câte unui contract individual de muncă, iar când se
convine în acest sens şi a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate 3.
Salariatul este o persoană fizică, parte într-un contract individual de muncă şi care prin
încheierea acestuia se subordonează celeilalte părţi contractante şi anume angajatorului de
regulă, pesoană juridică (poate fi şi persoană fizică) 4.
Dreptul muncii poate fi definită ca fiind o ramură a sistemului românesc şi cuprinde
regulile juridice aplicabile relaţiilor individuale şi colective care se nasc între patron şi
salariaţi cu ocazia prestării muncii5.
2.Dreptul individual şi dreptul colectiv al muncii

2 , Ş. Beligrădeanu, I.T.Ştefănescu, Dicţionar de drept al muncii Ed.Lumina Lex,Bucureşti, 1997, pag.106.


3 Ş. Beligrădeanu, I.T.Ştefănescu, „Dicţionar” pag. 14.
4 Ş. Beligrădeanu, I.T.Ştefănescu, „Dicţionar „ pag. 154.
5 S. Ghimpu, A. Ţiclea, „Dreptul muncii”, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 7.
9
Dezvoltarea societăţii româneşti într-o economie de tranziţie spre economia de piaţă a
determinat structări fundamentale şi în modul de apărare a drepturilor salariaţilor prin
dezvoltarea de acţiuni colective.
Noua dimensiune a dreptului muncii a consacrat această ramură de drept ca fiind de drept
privat întrucât majoritatea clauzelor cuprinse în contractul individual de muncă şi
contractul colectiv de muncă sunt negociate.Polii revendicărilor sunt salariile, locurile de
muncă, securitatea muncii, controlul strict asupra concedierilor ceea ce impune necesitatea
unei organizări a salariaţilor.Pentru promovarea revendicărilor, salariaţii folosesc acţiunea
colectivă care se materializează în primul rând prin posibilitatea neocierii contractului
colectiv de muncă.Salariaţii au posibilitatea de a echilibra puterea capitalului prin această
acţiune colectivă.Dreptul muncii este un drept născut din inegalitate, iar prin această
acţiune colectivă se urmăreşte limitarea inegalităţii, asigurarea unui echilibru între angajaţi
şi angajatori.
În acest context, contractul colectiv de muncă, partenerii sociali, conflictele de interese,
concedierile colective cu consecinţele pe care le produc în plan economic, social şi moral
sunt aspecte ce conturează o primă parte de studiu al dreptului muncii şi anume dreptul
colectiv al muncii.

II.Izvoare specifice dreptului muncii

1. Izvoare interne

1.Contractul colectiv de muncă este reglementat de Legea nr.130/1996 modificată şi este


definită ca fiind convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi
salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin
care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizare, precum şi alte drepturi şi
obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.

2.Statutele profesionale şi disciplinare.


Statutul de personal este actul normativ din domeniul legislaţiei muncii prin care se
reglementează, în mod unitar şi pe cât posibil, exhaustiv întreaga problematică privind
rapotul juridic de muncă, fundamentat pe contractul individual de muncă a unei categorii de
salariaţi deţinând o anumită funcţie ori un ansamblu de anumite funcţii dintr-un domeniu de
activitate economico-socială sau exclusiv pentru personalul salarial al unui angajator 6.
Statutele de persoan pot fi întâlnite în domeniul învăţământului, aviatic, diplomatic etc.
Normele juridice de persoanl pot fi întâlnite şi în legi care reglementează activitatea
autorităţilor precum Curtea Constituţională, instanţele de judecată, curtea de conturi, etc.
De asemenea, în doctrină s-a apreciat că există statute de personal adoptate de consiliile de
administraţie ale unor regii autonome ori societăţi comerciale având capital majoritar de
stat în temeiul hotărârii de guvern de înfiinţare a acestor agenţi economici 7.

3.Statute disciplinare

6 Ş. Beligrădeanu, I.T.Ştefănescu, „Dicţionar” , pag. 164.


7 pag. 164.
Ş. Beligrădeanu, I.T.Ştefănescu, „Dicţionar”,

10
Statutul disciplinar este actul normtiv prin care se reglementează regimul juridic al
disciplinei muncii în mod derogatoriu de la dreptul comun diciplinar al muncii prevăzut de
Codul muncii pentru unele categorii de salariaţi care deţin o anumită funcţie(sau un
ansamblu de funcţii) dintr-un domeniu de activitate economico-socială ori exclusiv pentru
personalul unui anumit angajator8.
Cu titlu de exemplu pot fi enumerate:statutul disciplinar al personalului din unităţile de
transport, personalului de poştă şi telecomunicaţii, sistemul energetic naţional.

4.Regulamentul intern
Codul muncii prevede obligativitatea întocmirii regulamentului intern cu consultarea
sindicatelor sau, în lipsa acestora, a reprezentanţilor salariaţilor.
Regulamentul intern stabileşte obligaţiile unităţii şi cele ale salariaţilor, cuprinde dispoziţii
referitoare la organizarea lucrului în unitate, disciplina muncii, recompensele ce se pot
acorda, modul de aplicare a sancţiunilor disciplinare şi persoanele care au dreptul a le
aplica.

5.Regulamentul de organizare şi funcţionare este actul intern al unei persoane juridice prin
care se stabileşte potrivit reglementărilor legale, strucura generală, compartimentele(de
producţie ori funcţionale, de lucru, secţie, birou, departament, direcţie etc) şi atribuţiile lor,
conlucrarea dintre ele, raporturile de conducere a persoanei juridice respective 9.

6.Normele Uniunii Europene care se aplică în dreptul intern ori de câte ori normele interne
nu sunt armonizate cu acestea sau dreptul intern nu conţine prevederi de natura celor
cuprinse în normele comunitare.
Normele U.E. sunt cuprinse în:
-regulamente care sunt obligatorii pentru toate statele membre ale uniunii dar şi pentru
persoanele fizice şi juridice care trăiesc sau îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul acestor
state:
-directivele sunt oligatorii sub aspectul obiectivelor, modalităţilor concrete de realizare,
fiind în sarcina statelor componente ale U.E.

2. Izvoare externe

1.Acte ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii


OIM adoptă:
-convenţii care, numai după ce sunt ratificate de statele membre, îşi produc efectele pe
teritoriul statului respectiv prin cuprinderea în dreptul intern al acestuia;
-recomadări care nu se supun ratificării, dar pot fi avute în vedere în procesul de
fundamentare a dreptului intern al muncii al fiecărui stat membru al organizaţiei.

2.Actele normative ale Consiliul Europei


Acest organism a elaborat acte care fundamentează problematica relaţiilor de muncă şi
protecţiei sociale precum Carta socială europeană din 1965, semnată de România în 1994,
Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale din
8 Ş. Beligrădeanu, I.T.Ştefănescu, „Dicţionar”, pag. 166.
9 pag. 146.
Ş. Beligrădeanu, I.T.Ştefănescu, „Dicţionar”,

11
1953, ratificată de România, acte care consacră dreptul muncă, la negociere colectivă, la
asociere, la protecţia salariaţilor, formare profesională, etc.

3.Convenţiile încheiate de România cu alte state, fie din cadrul U.E., fie din afara acestui
spaţiu având în vedere libertatea de a încheia convenţii internaţionale.

III. Principiile fundamentale ale dreptului muncii

Principiile fundamentale ale dreptului muncii sunt idei călăuzitoare pentru întreaga
legislaţie a muncii şi îşi au sorgintea în Constituţie, acte normative interne şi acte
internaţionale.
Principiile dreptului muncii sunt:

1. Neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii. Prevederea constituţională,


art.40, alin.1, statuează că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit iar alegerea
profesiei şi locului de muncă sunt libere.Recunoaşterea dreptului la muncă fără
impunerea unor limitări, restricţii în condiţiile alegerii libere a profesiei şi locului
de muncă reprezeintă o concretizare în dreptul constituţional românesc a prevederii
cuprinse în art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului potrivit căreia
”orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii
echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la protecţie împotriva şomajului”.

2. Negocierea condiţiilor de muncă


Potrivit art.1 din Convenţia OIM nr.98 privind aplicarea principiilor de drept în organizarea
şi negocierea colectivă din anul 1948, lucrătorii trebuie să beneficieze de o protecţie
adecvată împotriva actelor discriminatorii ce tind să aducă atingere libertăţii sindicale în
materie de angajare iar organizaţiile lucrătorilor şi a celor care angajează trebuie să
beneficieze de o protecţie corespunzătoare contra tuturor actelor de amestec ale unora faţă
de alţii.
Potrivit art.2 din Convenţia OIM nr.154/1981 privind promovarea negocierii colective
termenul de negociere colectivă desemnează negocierile care au loc între o persoană care
angajează, un grup de persoane care angajează sau una ori mai multe organizaţii ale celor
care angajează, pe de o parte, şi una sau mai multe organizaţii ale lucrătorilor, pe de altă
parte, în vederea:
-fixării condiţiilor de muncă şi angajării:
-reglementării relaţiilor între cei care angajează lucrători:
-regelementării relaţiilor între cei care angajează sau organizaţiile lor şi una sau mai multe
organizaţii ale lucrătorilor.
Norma constituţională română consacră un principiu nou adaptat noilor condiţii economice
şi sociale ale societăţii noastre care permite încheierea unei convenţii între cei doi parteneri
sociali, angajator şi angajat, cu privire la drepturile şi obligaţiile reciproce în materia
contractului individual de muncă, într-o fomulare sintetică. Principiul enunţat dobândeşte o
dimensiune normativă întrucât înţelegerile dintre patronat şi salariaţi au o valoare de lege
iar, orice încercare a acestora de nerespectare a înţelegerii antrenează răspunderea juridică a
celor vinovaţi.
Ş. Beligrădeanu, I.T.Ştefănescu, „Dicţionar”,

12
3. Disciplina muncii
Disciplina muncii este definită ca fiind starea de ordine existentă în desfăşurarea
procesului de muncă, rezultând din respectarea întocmai a normei juridice care
reglementează acest proces şi de îndeplinirea de către toţi participanţii a obligaţiilor
asumate, potrivit legii, contractului colectiv de muncă şi contractului individaual de
muncă10. Raportul juridic de muncă prezintă o trăsătură semnificativă pentru disciplina
muncii: subordonarea. În virtutea acestei caracteristici, salariatul este subordonat
angajatorului ceea ce presupune pe de

10 pag. 59.
Ş. Beligrădeanu, I.T.Ştefănescu, „Dicţionar”,

13
o parte, obligaţia primului de a respecta ansamblul normelor legale de convieţuire la locul
de muncă în vederea realizătrii sarcinilor de serviciu iar, pe de altă parte, obligaţia
secundului de a sancţiona atitudinea salariatului de încălcare cu vinovăţie a disciplinei
muncii prin antrenarea răspunderii disciplinare.

4. Perfecţionarea pregătirii profesionale


Orice persoană are dreptul la educaţie care trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a
personalităţii umane şi întărirea respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile
fundamentale.
În concepţia legiuitorului11 salariaţii au dreptul la acces la formare profesională,
perfecţionarea profesională fiind un drept dar şi o obligaţie a acestora în raport cu care
urmează a fi încadraţi ori promovaţi în funcţii corespunzătoare.

5. Dreptul de asociere în sindicat


Dreptul de asociere în sindicat este consacrat în art.40, alin.1 din Constituţie iar sindicatele
se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condiţiile legii.Ele
contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi
sociale ale salariaţilor.
Potrivit art.1din Legea nr.54/2003-legea sindicatelor-sindicatele sunt constituite în scopul
apărării drepturilor prevăzute în legislaţia naţională, pactele, tratatele şi convenţiile
internaţionale la care România este parte, precum şi în contractele colective de muncă şi
promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor
acestora.

6.Dreptul la grevă
Potrivit art.45 din Constituţie salariatul are dreptul la grevă pentru apărarea intereselor
profesionale, economice şi sociale. Legea nr.168/1999 privind conflictele de muncă
stabileşte condiţiile şi limitele acestui drept precum şi garanţiile necesare asigurării
serviciilor esenţiale pentru societate.

7.Dreptul la odihnă
Declaraţia Universală a drepturilor Omului şi Constituţia României consacră dreptul la
odihnă.Persoana încadrată într-o unitate are dreptul să i se asigure repaus săptămânal şi
concediu de odihnă anual plătit, să folosească condiţiile create de societate pentru recreere,
refacerea capacităţii de muncă, ridicarea nivelului de cultură etc.
Datorită importanţei instituţiei concediului de odihnă pentru refacerea capacităţii de muncă,
biologică şi psihică, legiuitorul a stabilit printr-o normă imperativă interdicţia încheierii
oricărei convenţii prin care se renunţă total sau parţial la dreptul la concediul de odihnă.

8.Dreptul la sănătate şi securitate în muncă


Sistemul protecţiei sociale a muncii cuprinde ansamblul autorităţilor şi mijloacelor prin care
se asigură sănătatea şi securitatea muncii, regimul de muncă al femeilor şi tinerilor,
stabilirea repaosului săptămânal, concediul de odihnă, identificarea locurilor de muncă cu
factori de risc etc. Sănătatea şi securitatea în muncă este parte integrantă a procesului de
muncă.

11 Art. 39, lit.g din Codul muncii.

14
IV. Corelaţia dreptului muncii cu alte ramuri de drept

Dreptul românesc reprezintă un ansamblu unitar de norme dar, în cadrul acestuia în


funcţie de diferite criterii, distingem subsisteme care formează ramuri de drept ce cuprind
instituţii specifice. De asemenea, se pot utiliza criterii ce determină analiza unei instituţii
juridice prin prisma reglementărilor cuprinse în diferite ramuri de drept, de pildă, dreptul de
proprietate.
Credem că se impune a fi punctate legăturile esenţiale ale dreptului muncii cu diferite
ramuri de drept, precum:
Dreptul constituţional ale cărui principii se regăsesc în toate ramurile de drept şi care
consacră reglementări referitoare la relaţiile fundamentale, economico-sociale, politice ale
societăţii româneşti.
Constituţia din 1991 prevede drepturile fundamentale ale salariaţilor printre care libertatea
muncii, dreptul la asociere în sindicate, dreptul la protecţia muncii, dreptul la grevă,
reglementări pentru aplicarea cărora s-au adoptat legi ordinare.
Dreptul civil reprezintă pentru dreptul muncii, dreptul comun atunci când acesta din urmă
nu conţine dispoziţii legale care să reglementeze un anumit aspect al raportului juridic,
singura condiţie fiind compatibilitatea normei civile cu specificul raportului juridic de
muncă.
În dreptul muncii sunt aplicabile norme de drept civil referitoare la încheierea contractului
de muncă, nulitatea acestuia, răspunderea pentru daune morale, răspunderea patrimonială a
angajatorului faţă de angajat.
Dreptul procesual civil sub aspectul procedurii de soluţionare a conflictelor de muncă.
Chiar dacă Legea nr.168/1999 şi Legea nr.304/2004 prevăd reguli speciale privind
compunerea instanţei de judecată şi procedura specială de soluţionare a conflictelor de
muncă, aceasta din urmă se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.
Exemplificăm: administrarea probaţiunii, motivele de recurs, cererile de intervenţie,
elementele cererii de chemare în judecată etc.
Dreptul administrativ. Legăturile dreptului muncii cu dreptul administrativ sunt multiple cu
atât mai mult cu cât în legislaţia română s-a făcut distincţia între raportul de serviciu prin
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarului public şi raportul de muncă specific
salariatului. Astfel, răspunderea disciplinară a funcţionarului public are la bază principiile
răspunderii disciplinare din dreptul muncii.
Dreptul comercial. Societăţile comerciale sunt parte într-un contract de muncă individual
şi/sau colectiv participând la negocierea colectivă, la încheierea acestor contracte în calitate
de partener social. Societăţile comerciale au obligaţia negocierii tuturor clauzelor
contractelor de muncă. Reorganizarea internă şi externă a unei societăţi comerciale are
consecinţe în planul forţei de muncă.
Dreptul penal. În dreptul penal funcţionează principiul ”penalul ţine în loc materialul sau
disciplinarul” atunci când, fapta ilicită care a determinat producerea unui prejudiciu în
patrimoniul unităţii sau a adus atingere unei relaţii în cadrul societăţii comerciale. Legea
nr.168/1999 privind conflictele de muncă stabileşte obligaţia angajatorului de a reintegra
persoana în cauză, în caz contrar atitudinea acestuia constituie infracţiune.
Drept procesual penal. Un exemplu edificator îl reprezintă suspendarea contractului
individual de muncă atunci când angajatul condamnat printr-o pedeapsă privativă de
libertate execută o pedeapsă la locul de muncă iar dacă se execută într-o altă unitate,
contractul de muncă încetează.

15
Dreptul securităţii sociale. În calitate de angajaţi, salariaţii contribuie la formarea bugetelor
şi fondurilor de asigurare socială, respectiv la sistemul public de pensii, ajutor de şomaj,
sănătate şi drept consecinţă vor beneficia de drepturile ce se acordă ori de câte ori se
produce riscul asigurat potrivit Legii nr.19/2000, Legii nr.76/2002 şi Legi nr. 95/2006.
Bibliografie necesară aprofundării:

1.Ioan Santai,Teoria generală a dreptului, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2004.


2.Şerban Beligrădeanu, I.T.Ştefănescu, Dicţionar de drept al muncii Ed.Lumina
Lex,Bucureşti, 1997.

Întrebări recapitulative:
1.Principiile dreptului muncii.
2.Izvoarele sprcifice dreptului muncii.

Teste de autoevaluare:

1.Principiile în dreptul muncii sunt:


a) dreptului la asociere:
b)disciplina muncii
c)statutul de personal;
d)niciuna din variante.

2.Dreptul colectiv al muncii reglementează:


a)conflictele de interese;
b)dreptul la asociere;
c)contractul individual de muncă;
d)niciuna din variante.

Răspunsurile corecte sunt: 1.a, b; 2.a,b.

Teste de evaluare:
1.Corelaţia dintre dreptul muncii şi alte ramuri de drept pune în evidenţă:
a)asemănările;
b)deosebirile;
c)niciuna din variante.

Temă de casă. Elaborarea unui Regulament intern

16
TEMA NR. 2

DREPTUL INTERNAŢIONAL AL MUNCII

Obiectivele temei de studiu:


- cunoaşterea sistemului de drept internaţional al muncii,
- forţa juridică a normelor internaţionale în dreptul naţional.

Competenţe dobândite de student:


- cunoaşterea modului de aplicare a normelor internaţionale în dreptul
intern.

III. Cuvinte-cheie: O.I.M., Consiliul Europei, U.E., convenţii, directive, recomandări,


avize.

IV. Structura temei:


I. Consideraţii introductive
II. Organizaţia Internaţională a Muncii
III. Consiliul Europei
IV. Uniunea Europeană

V. Rezumat. Normele internaţionale în domeniul relaţiilor de muncă şi securităţii


sociale reprezintă pentru statele membre sau nemembre ale organizaţiilor care le
elaborează, fie norme obligatorii, fie norme de recomandare, scopul acestora fiind
asigurarea unei fundamentări uniforme a aspectelor ce derivă din activitatea
desfăşurată în baza unui contract de muncă. Normele internaţionale reglementează
dreptul la asociere, la negocierea colectivă, timpul de muncă şi de odihnă etc.
drepturi pe care statele membre trebuie sau pot să le cuprindă în dreptul naţional.

I. Consideraţii introductive

Dreptul internaţional al muncii este alcătuit din totalitatea normelor elaborate de


organismele internaţionale cu atribuţii în acest domeniu, în primul rând O.I.M,apoi

17
Consiliul Europei şi Uniunea Europeană şi, priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi
viaţă ale salariaţilor, raporturile dintre angajaţi şi patroni 12.Dreptul muncii a apărut prin
voinţa statelor şi se realizează prin legislaţia internă a acestora, excepţie fac unele norme
comunitare cărora li se recunoaşte supremaţia faţă de normele interne.
Dreptul internaţional al muncii aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate 13 nu este un
drept mondial constituit din norme valabile în orice stat şi orice zonă geografică ci ele
direcţionează, orientează statele în adoptarea legislaţiei interne şi în măsura în care sunt
ratificate de state ele produc efecte juridice în statele respective.
Subiectele dreptului internaţional al muncii sunt statele care au calitatea de titular universal
al drepturilor şi obligaţiilor ce-şi găsesc izvorul în raporturile juridice internaţionale 14 şi
organizaţiile internaţionale care au calitatea de subiect de drept internaţional cu caracter
derivat , secundar, şi limitat15.
Obiectul dreptului internaţional al muncii îl reprezintă reglementarea relaţiilor sociale de
muncă.

II. Organizaţia Internaţională a Muncii

Promotorii ideii creării unei legislaţii internaţionale a muncii au fost Robert Owen,
Jerome-Adolphe Blanqui, Daniel Legrand iar pe această linie se remarcă rezoluţia adoptată
de Internaţionala I din anul 1866 prin care se solicită elaborarea unei legislaţii internaţionale
a muncii16.
OIM a fost creată de statele beligerante după primul război mondial în data de 11 aprilie
1919 când a fost adoptă Constituţia acestei organizaţii care are scopul de a asigura pacea
universală şi durabilă doar pe baza unei justiţii sociale. Pentru realizarea acestui obiectiv s-a
elaborat constituţia organizaţiei care a izvorât din necesitatea reglementărilor aspectelor
legate de condiţiile de muncă ce implică un număr mare de persoane neîndreptăţite,
privaţiuni a căror nerezolvare pun în pericol armonia universală astfel încât se impune
ameliorarea acestor condiţii prin stabilirea unei durate maxime a zilei şi săptămânii de
lucru, recrutarea mânii de lucru,lupta contra şomajului etc.
S-a apreciat în preambulul Constituţiei că neadoptarea unui regim de muncă realmente
uman reprezintă un atac în eforturile naţiunilor de a ameliora soarta salariaţilor în propriile
ţări.
Constituţia a fost completată cu declaraţia adoptată de OIM la Philadephia în 10 mai 1945
aceasta din urmă reprezentând anexă la Constituţia OIM
OIM a devenit după 1946 prima instituţie specializată a ONU şi cu activitatea cea mai
vastă în domeniul relaţiilor de muncă şi protecţiei sociale din lume.

Actele Organizaţia Internaţională a Muncii.


Agenda tuturor întâlnirilor Conferinţei va fi stabilită de Consiliul de Administraţie după
luarea în considerare a tuturor propunerilor făcute de guvernul unui membru, de orice
organizaţie reprezentativă recunoscută sau de orice organizaţie politică internaţională. Dacă

12 S.Ghimpu, Al.Ţiclea, Dreptul muncii, Ed.All Beck,Bucureşti, 2003,p.59


13 Andrei Popescu, Dreptul internaţional al muncii,Ed.Holding Reporte, Bucureşti, 1998, p.110
14 Andrei Popescu,op.cit.,p.122
16
15 Ion Diaconu,Curs de drept internaţional public, Casa de Editură şi presă ”Şansa”, Bucureşti, 1993, pag. 72.
S.Ghimpu, Al.Ţiclea,op.cit. p.60

18
Conferinţa se pronunţă pentru adoptarea propunerilor relative la un punct de vedere de pe
ordinea de zi rămâne la aprecierea Conferinţei dacă va lua forma convenţiei internaţionale
sau a unei reglementări atunci când subiectul tratat sau unul din aspectele sale nu oferă
ocazia adoptării imediate a unei convenţii. Pentru a fi adoptate aceste două acte se cere a fi
întrunită o majoritate de 2/3 din voturile delegaţiilor prezenţi la Conferinţă.
Convenţia va fi comunicată tuturor membrilor n vederea ratificării. Membrii au obligaţia de
a informa pe Directorul General al B.I.M de măsurile luate pentru ratificarea convenţiei de
către autorităţile competente ale statului membru al OIM. Statele membre au obligaţia de a
supune convenţia spre ratificare autorităţii competente a statului respectiv între o perioadă
cuprinsă între 1 an şi 18luni de la terminarea Conferinţei. Statul membru după ratificarea
convenţiei de către autorităţile competente din stat vor comunica ratificarea oficială a
convenţiei Directorului General al BIM care va dispune măsurile ce se impun pentru a da
eficienţă juridică dispoziţiilor acestor convenţii.
Dacă o convenţie nu obţine încuviinţarea autorităţii, membrii nu vor fi ţinuţi de nici
o obligaţie dar, statul-membru va raporta Directorului General al BM după ce va decide
Consiliul de Administraţie cadrul legislaţiei sale şi asupra practicii sale constând în
problema care face obiectul convenţiei, precizând în ce măsură i s-a dat efect dispoziţiei pe
cale legislativă, administrativă sau prin încheierea contractelor colective de muncă sau orice
altă cale expunând câteva din dificultăţile care împiedică sau interzice ratificarea unei astfel
de convenţii.
Recomandarea va fi comunicată tuturor membrilor pentru examinarea ei şi pentru a i se da
efect prin legislaţia naţională sau în alt mod. Statele membre se obligă ca pe o perioadă
cuprinsă între 1 an şi 18 luni să accepte recomandarea în vederea transformării sale în lege
sau luării de alte asemenea măsuri. Membrii vor informa Directorul General al BIM de
măsurile luate pentru acceptarea recomandării de către autorităţile competente. Statele
membre nu vor fi supuse la nici o obligaţie cu excepţia efectuării unor rapoarte periodice
care să cuprindă măsurile ce se impun a fi luate de statele membre pentru a le permite
adoptarea sau aplicarea recomandării. Adoptarea unei convenţii sau recomandări de către
Conferinţă sau ratificarea acestor acte juridice de către un membru nu trebuie să afecteze
vreo lege, hotărâre judecătorească, cutumă car asigur condiţii favorabile membrilor
interesaţi, altele decât fel prevăzute de convenţie sau recomandare.

III. Consiliul Europei

Consiliul Europei a luat fiinţă în anul 1949 ca organizaţie europeană de cooperare


interguvernamentală şi parlamentară. Scopul Consiliului Europei potrivit art.1din Statut este
„realizarea unei legături mai strâns între membrii ăi în scopul salvgardării şi promovării
idealurilor şi principiilor care sunt patrimoniu comun şi să favorizeze progresul lor
economic şi social”.
Principiul preeminenţei dreptului, al dreptului omului şi al libertăţilor fundamentale
constituie principalul criteriu al admiterii în cadrul C.E.
Consiliul Europei se compune de regulă din miniştrii de externe ai ţărilor membre ca
titulari putând fi înlocuiţi în anumite împrejurări şi de alţi miniştri. Deciziile C.E. se
fundamentează pe recomandările Adunării Parlamentare, pe propunerile Comitetului de
Experţi Guvernamentali, ale Conferinţei specializate ale miniştrilor şi ale Secretariatului
General al Consiliului Europei şi ale conferinţelor miniştrilor din ţările membre.

19
Deciziile Consiliul de Miniştri se concretizează fie în recomandări către Guvernele statelor
membre, fie în convenţii şi acorduri europene, acestea din urmă având un caracter
obligatoriu pentru statele ce le ratifică. Comitetul adoptă declaraţii şi rezoluţii în probleme
politice internaţionale.
România este din anul 1993membră a Consiliului Europei şi este reprezentată de 10
parlamentari.
Activitatea normativă a Consiliul Europei se concretizează în convenţii şi acorduri
europene majoritatea deschise spre ratificare sau aderare şi statelor care nu ac parte in
organizaţie.
Convenţiile Consiliului Europei nu intră în vigoare decât în ţările car le semnează şi ratifică
sau aderă la acestea.
Consiliul Europei adoptă recomandări adresate statelor membre ce stabilesc orientări
în diverse probleme dar pot fi transformate în convenţii şi acorduri.
Actele normative adoptate de Consiliul Europei acoperă aspecte multiple din dreptul civil,
dreptul familiei, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul muncii şi securităţii sociale iar
edificiul normativ al Consiliul Europei este menit să deschidă calea statelor membre să
alinieze legislaţia naţională la normele elaborate de Consiliul Europei.

IV. Uniunea Europeană

Uniunea Europeană a luat fiinţă în urma declaraţiei din data de 9 mai 1950 a lui Rober
Schuman, ministrul francez al afacerilor externe în care prezenta planul pe care îl elaborase
în vederea unificării industriei europene a cărbunelui şi oţelului. Ulterior, s-a încheiat
tratatul ce a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului semnat la Paria la
data de 18 aprilie 1951.
Prin Tratatul de la Roma din data de 25martie 1957 s-a format Comunitatea Economică
Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
La data de 7 februarie 1992 a fost semnat Tratatul de la Maastricht iar prin ratificarea de la
sfârşitul anului 1993 când devine din Comunitate, Uniunea Europeană, s-a deschis drumul
realizării unei uniuni politice, economice şi monetare.
Caracteristicile dreptului comunitar.
În cadrul dreptului comunitar distingem dreptul comunitar originar format din cele trei
tratate, anexe, protocoale, modificate şi completate ulterior, fiind dreptul creat direct de
către satele membre şi dreptul comunitar derivat creat de instituţiile comunitare pe baza
tratatelor.
Conformart.189 din Tratatul de la Roma, izvoarele de dreptul comunitar sunt:
1.Ordonanţele adoptate în general de Consiliu, sunt generale, obligatorii, direct aplicabile
în ordinea juridică internă a statelor membre, sunt creatoare de drepturi subiective în
folosul indivizilor. Ordonanţele sunt cele mai importante acte ale U.E.
2.Directivele obligă statele membre să se conformeze unui anumit obiectiv, care lasă
libertatea alegerii mijloacelor menit să-i asigure realizarea într-un anumit termen. Este un
instrument important în procesul apropierii legislaţiilor aşa cum reiese din art.1000 in
Tratatul CEE.
Directivele au ca destinaţie statele şi nu cetăţenii şi numai punerea în aplicare de către
autorităţile naţionale conferă drepturi şi impune obligaţii cetăţenilor.

20
3.Deciziile sunt adoptate de Comisie, Consiliu, sunt obligatorii şi sunt direct aplicabile, au
caracter individual şi nu leagă decât destinatarul lor. Printr-o asemenea decizie, instituţiile
europene comunitare pot cere unei ţări membre sau unui cetăţean să acţioneze sau să nu
acţioneze, conferindu-le drepturi sau impunându-le obligaţii.
4.Declaraţiile şi rezoluţiile sunt adoptate de Consiliu pentru a se manifesta intenţia într-un
domeniu determinat. Carta drepturilor sociale fundamentale a luat naştere sub forma unei
declaraţii.
5.Recomandărie şi avizele sunt utilizate de Consiliu şi Comisie în raporturile cu statele
membre şi sunt folosite pentru a le invita să se alinieze, să armonizeze legislaţiile în diferite
domenii.
Avizul poate fi adresat statelor membre de către Comisie şi nu leagă cu nimic statele.
În raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional se aplcă două principii:
1.Aplicabilitatea imediată şi efectul direct al dreptului comunitar înseamnă că acesta
conferă şi impune în mod direct drepturi şi obligaţii nu numai instituţiilor comunitare şi
statelor membre dar şi cetăţenilor U.E.
2.Supremaţia dreptului comunitar când există o neconcordanţă între dreptul comunitar şi
dreptul naţional,conflictul se rezolvă doar prin recunoaşterea dreptului comunitar asupra
celui naţional. Neasigurarea supremaţiei dreptului comunitar ar însemna slăbirea
solidarităţii dintre statele membre, imposibilitatea îndeplinirii misiunii pentru care s-a
instituit Uniunea Europeană.

Bibliografie necesară aprofundării


1. A. Popescu, Dreptul internaţional şi european al muncii, Editura CH Beck, Bucureşti,
2008.
2. S.Ghimpu, Al.Ţiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
3. Andrei Popescu, Dreptul internaţional al muncii, Editura Holding Reporter, Bucureşti,
1998.
4. N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare, Editura Wolters
Kluvers, Bucureşti, 2008.
5. Ion Diaconu, Curs de drept internaţional public, Casa de
Editură şi pres㔪ansa”Bucureşti, 1993.

Întrebări recapitulative:
1. Prezentaţi organismele internaţionale care elaborează norme în domeniul muncii şi
securităţii sociale.
2. Precizaţi dacă România este membră a unei organizaţii internaţionale care elaborează
norme în domeniul muncii şi securităţii sociale.

Teste de autoevaluare:
1. Actele U.E.sunt:
a) recomandările;
b) ordonanţele,
c) convenţiile,
d) niciuna din variante.

21
2. O.I.M. este o organizaţie cu vocaţie:
a) mondială,
b) europeană;
c) zonală;
d) niciuna din variante

Răspunsurile corecte sunt: 1.b; 2.a.

Temă de casă. Prezentarea unei instituţii din dreptul muncii naţional prin prisma normelor
comunitare.

TEMA NR. 3

SINDICATELE

I. Obiective:
- Cunoaşterea izvoarelor interne şi internaţionale de reglementare a dreptului sindical.
- Cunoaşterea principiilor şi trăsăturilor sindicatelor, a modului de constituire,
organizare, funcţionare şi încetare a personalităţii juridice a sindicatului.
- Identificarea categoriilor de persoane care se pot sindicaliza şi care un se pot
sindicaliza.
- Acţiunea sindicală.
- Măsuri legale de protecţie a membrilor de sindicat, precum şi a liderilor de sindicat.

II. Competenţe dobândite de student:


- studentul va fi capabil să delimiteze sindicatul de alte forme de asociere a
cetăţenilor;
- studentul va fi capabil să identifice persoanele care se pot sindicaliza şi care un se
pot sindicaliza;
- studentul va fi capabil să stabilească procedura de infiinţare şi funcţionare a
sindicatului.

III. Cuvinte cheie: sindicat, libertate sindicală, acţiune sindicală, lider de sindicat, federaţie
sindicală, confederaţie sindicală, apărare şi promovare a drepturilor şi intereselor salariaţilor.

22
IV. Structura temei
I. Izvoarele dreptului sindical
II. Definiţia sindicatelor
III. Principii
IV. Trăsăturile sindicatului
V. Constituirea, organizarea şi funcţionarea organizaţiilor sindicale
VI. Protecţia membrilor de sindicat şi a persoanelor alese în organele de
conducere ale sindicatului
VII. Dobândirea personalităţii juridice a sindicatului

VIII.Reorganizarea şi dizolvarea organizaţiilor sindicale


IX. Asocierea şi afilierea organizaţiilor sindicale
X. Atribuţiile organizaţiilor sindicale în domeniul raporturilor juridice de
muncă

V. Rezumat. Ansamblul normelor juridice care reglementează organizarea şi funcţionarea


sindicatelor, rolul lor în cadrul societăţii, îndeosebi în raporturile cu patronatele şi cu
autorităţile publice, constituie dreptul sindical. Pe plan intern, principiul libertăţii sindicale
are valoare constituţională întrucât a fost inclus în categoria drepturilor şi libertăţilor social-
politice din Constituţia României din 1991 receptând trăsăturile fundamentale ale libertăţilor
juridice protejate prin instrumente juridice internaţionale. Principiul libertăţii sindicale este
dezvoltat de Legea nr. 54/2003 privind sindicatele act normativ ce constituie reglementarea
specială în materie.

I. Izvoarele dreptului sindical

O mişcare sindicală realmente liberă şi independentă nu poate să se dezvolte decât


dacă sunt respectate drepturile fundamentale ale omului. În acest sens trebuie adoptate
toate măsurile adecvate pentru a garanta exercitarea drepturilor sindicale şi a celorlalte
drepturi ale omului într-un climat lipsit de violenţă, presiune, de încredere şi menţinere a
ordinii.
Liberatea sindicală este considerată un drept al omului; ea este fondată pe legături
naturale stabilite între membrii unei profesii.
Pentru realizarea scopurilor propuse, sindicatele trebuie aşadar, să-şi desfăşoare
activitatea într-un climat de securitate şi libertate ceea ce implică, iar atunci când drepturile
lor nu sunt respectate, să ceară recunoaşterea exerciţiului acestei libertăţi şi a revendicărilor
formulate.
Toate guvernele trebuie să desfăşoare o politică de respectare a drepturilor omului.
Ansamblul normelor juridice care reglementează organizarea şi funcţionarea
sindicatelor, rolul lor în cadrul societăţii, îndeosebi în raporturile cu patronatele şi cu
autorităţile publice, constituie dreptul sindical 16.

16 A se vedea, I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag. 124.

23
Principiul libertăţii sindicale este înscris în documente interanţionale care se referă
la muncă şi salariaţi.
a. Astfel, potrivit dispoziţiilor Convenţiei Internaţionale a Muncii nr. 87/1948
privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului sindical, muncitorii şi patronii, fără nici o
deosebire au dreptul, fără autorizaţie prealabilă, să constituie organizaţii la alegerea lor,
precum şi să se afilieze acestor organizaţii, cu singura condiţie de a se conforma statutelor
acestora din urmă – art. 2. Organizaţiile lucrătorilor au dreptul de a a-şi elabora statutele şi
regulamentele proprii, să-şi aleagă liber reprezentanţii, să-şi organizeze activitatea şi să îşi
stabilească programul de acţiune, în timp ce autorităţilor publice le revine obligaţia de a se
abţine de la orice intervenţie de natură a limita dreptul sindical sau de a împiedica
exercitarea sa legală. Dobândirea personalităţii juridice a organizaţiilor nu poate fi
subordonată unor condiţii care să le restrângă drepturile. Convenţia conferă dreptul
organizaţiilor lucrătorilor de a se constitui în federaţii şi confederaţii, de a adera la acestea
sau la organizaţii internaţionale ale lucrătorilor.
b. Convenţia nr. 98/1949 privind dreptul de organizare şi negociere colectivă
prevede dreptul organizaţiilor lucrătorilor de a beneficia de o protecţie adecvată împotriva
oricăror acte de discriminare care tind să prejudicieze liberatatea sindicală, respectiv în
cazul refuzului de a fi încadrat pe considerente de afiliere sindicală sau de participarea la
activităţi sindicale, ori în cazul concedierii sau a altor prejudicii cauzate ca urmare a
desfăşurării acestor activităţi. Această protecţie trebuie să vizeze, conform dispoziţiilor
acestei convenţii şi acţiunile de natură să favorizeze dominarea, finanţarea sau controlul
organizaţiilor lucrătorilor de către patroni sau organizaţiile patronale.
c. Convenţia nr. 141/1975 privind organizaţiile lucrătorilor rurali şi
Recomandarea nr. 149/1975 prevăd dreptul lucrătorilor din agricultură de a se constitui în
organizaţii, la libera lor alegere şi de a se afilia la asemenea organizaţii. Convenţia are drept
scop reglementarea libertăţii sindicale a lucrătorilor din mediu rural, promovarea acestor
organizaţii şi stimularea participării lor la dezvoltarea economică şi socială.
d. Rezoluţia adoptată în anul 1970 privind drepturile sindicale şi relaţiiloe lor
cu libertăţile civile prevede că drepturile conferite organizaţiilor salariaţilor trebuie să se
bazeze pe respectul libertăţilor civile enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice.
e. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea
Genearlă a O.N.U. în 1948, constituie un izvor pentru liberatatea sindicală. Potrivit acestui
document, nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o asociaţie, în schimb orice
persoană are dreptul de a constitui cu alte persoane sindicate, de a se afilia la acestea pentru
apărarea intereselor sale.
f.Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de O.N.U. în
1966, recunoaşte dreptul oricărui lucrător de a constitui împreună cu alte persoane sindicate,
precum şi dreptul sindicatelor de a constitui federaţii sau confederaţii naţionale, precum şi
afilierea la organizaţii similare internaţionale. Exerciţiul acestui drept nu poate forma
obiectul unor restricţii prevăzute de lege şi trebuie luate măsurile necesare într-o societate
democratică, în interesul securităţii naţionale sau de ordine publică sau pentru protejarea
drepturilor şi libertăţii salariaţilor
g. Carta Socială Europeană, elaborată de Consiliul Europei în 1961, consacră
dreptul lucrătorilor de a se organiza în sindicate, prevăzând interdicţii pentru membrii
forţelor armate şi poliţie.

24
h. Constituţia pentru Europa prevede, de asemenea, dreptul oricărei persoane
la libertate de întrunire paşnică şi la liberatatea de asociere la toate nivelurile, în special în
domeniul politic, sindical şi civic, ceea ce implică dreptul fiecărei persoane de a înfiinţa
împreună cu alte persoane, sindicate şi de a se afilia cu acestea pentru apărarea intereselor
sale.
Pe plan intern, principiul libertăţii sindicale are valoare constituţională întrucât a fost
inclus în categoria drepturilor şi libertăţilor social-politice din Constituţia României din
1991 receptând trăsăturile fundamentale ale libertăţilor juridice protejate prin instrumente
juridice internaţionale.
Izvoarele interne ale libertăţii sindicale sunt:
Constituţia României17. Art. 37 alin. 1 consacră liberatatea asocierii în sindicate, iar
art. 9 prevede dreptul sindicatelor de a se constitui şi a-şi desfăşura activitatea în
mod liber, potrivit statutelor lor, în condiţiile legii.
Codul muncii – Legea nr. 53/2003 consacră în art. 217-223 liberatea sindicală.
Legea nr. 54/2003 privind sindicatele constituie reglementarea specială în materie,
dezvoltând principiul libertărţii sindicale.

II. Definiţia sindicatelor

Actele normative în vigoare definesc sindicatele după cum urmează:


art. 9 din Constituţie: “Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi
desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea
drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale
membrilor lor”;
art. 217 alin. 1 din Codul Muncii: “sindicatele sunt persoane juridice independente, fără
scop patrimonial, constituite în scopul apărării şi promovării drepturilor colective şi
individuale, precum şi a intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi
sportive ale membrilor lor”;
art. 1 alin. 1 din Legea nr. 54/2003 dispune că sindicatele “sunt constituite în scopul apărării
drepturilor prevăzute în legislaţia naţională, pactele, tratatele şi convenţiile
internaţionale la care România este parte, precum şi în contractele colective de muncă şi
promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale
membrilor acestora”.
S-a susţinut că art. 1 alin. 1 din legea nr. 54/2003 extinde scopul activităţii
sindicatelor dincolo de limitele prevăzute de Constituţie şi Convenţia O.I.M. nr. 87/1948
privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical, respectiv şi la apărarea unor
drepturi de altă natură, cum ar fi: dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, dreptul la
informaţie, dreptul la învăţătură, dreptul la vot, dreptul de a fi ales, altfel spus, drepturi
civile şi politice ce nu pot face obiectul apărării de către sindicate.
Prin Decizia nr. 25/200318, Curtea Constituţională a evidenţiat faptul că art. 1 alin. 1
din Legea nr. 54/2003 nu extinde activitatea sindicatelor, ci defineşte expres scopul
activităţii organizaţiilor. Din faptul că sunt nominalizate izvoarele drepturilor a căror
17 Publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991, revizuită prin Legea de revizuire a
Constituţiei României din 18 septembrie 2003, publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 669 din 22 septembrie
2003.
18 Publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003.

25
apărare o formează scopul activităţii sindicatelor, nu se poate înţelege că legea are în vedere
toate categoriile prevăzute în aceste acte normative. Aşadar, sindicatele nu apără drepturile
civile şi nici cele politice ale membrilor lor şi nu poate desfăşura o activitate politică.
Se observă faptul că definiţiile date de actele normative sus-menţionate nu sunt în
contradicţie, ci se completează reciproc.
Sindicatele pot fi definite ca fiind acele organizaţii – persoane juridice independente,
fără scop patrimonial, constituite în vederea apărării drepturilor colective şi individuale ale
membrilor lor şi promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi
sportive ale acestora, desfăşurându-şi activitatea potrivit statutelor proprii.

III. Principii

Libertatea sinidicală19 se manifestă atât pe plan colectiv, cât şi pe plan colectiv.


Pluralismul sindical derivă din libertatea sindicală şi constă în posibilitatea constituirii mai
multor sindicate în aceeaşi unitate, în acelaşi domeniu de activitate sau în aceeaşi
ramură.
Independenţa sindicală se manifestă:
¾ faţă de organele statului, fiind interzisă orice intervenţie din partea
autorităţilor publice de natură a limita ori a împiedica exercitarea drepturilor
şi libertăţilor sindicale;
¾ faţă de partidele politice – art. 1 alin. 2 din Legea nr. 54/2003 – sindicatele
sunt organizaţii fără caracter politic şi independente faţă de partidele politice;
¾ faţă de orice alte organizaţii2021 din cadrul societăţii civile.

IV. Trăsăturile sindicatului

Sindicatele prezintă următoarele trăsături:


9 se constituie în temeiul dreptului de asociere consacrat constituţional, fiinde
rezultatul unei asocieri de persoane după criteriul locului de muncă, al profesiei,
ramurii de activitate sau teritorial;
9 sindicatele sunt organizaţii profesionale întrucât nu pot reuni decât persoane
exercitând o anumită activitate profesională, simpla comunitate de interese nefiind
suficientă pentru constituirea organizaţiei.
9 sindicatele funcţionează în baza statutelor proprii. Potrivit art. 5 din Legea nr.
54/2003, constituirea, organizarea, funcţionarea, reorganizarea şi încetarea activităţii
unei organizaţii sindicale se reglementează, cu respectarea legii, prin statutul adoptat
de membrii săi. Statutele nu pot să conţină prevederi contrare Constituţiei şi legilor.
9 scopul sindicatelor este, potrivit art. 1 alin. l din lege, de apărare şi promovare a
drepturilor şi intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale
membrilor acestora. Deşi legea nu prevede expres, sindicatele sunt organizaţii fără
caracter politic, asemeni organizaţiilor patronale.
19 Pentru dezvoltări, a se vedea, M. Volonciu, Libertatea sindicală, principiu de bază al dreptului sindical; privire specialî asupra
sindicalismului american, în “Studii de drept românesc” nr. 3/1994, pag. 277-287.
20 Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii nu este aplicabilă sindicatelor – art.1 alin.
21 .

26
9 sindicatele sunt persoane juridice de drept privat, independente. Potrivit art.26 lit. e
din Decretul nr.31/1954, orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare şi
un patrimoniu propriu afectat realizării unui anumit scop în acord cu interesul
obştesc se poate constitui ca persoană juridică. Ca atare, pentru a fi persoană juridică
trebuie întrunite în mod cumulativ cele trei elemente constitutive: organizare de
sine stătătoare (proprie), patrimoniu propriu (distinct) şi un scop propriu, determinat,
în acord cu interesul general, obştesc.
Sindicatul reprezintă un subiect colectiv de drept, legea stabilind procedura şi condiţiile
dobândirii personalităţii juridice, patrimoniul organizaţiei, precum şi atribuţiile acestora.
Independenţa sindicatelor este consacrată expres în art. 217 alin. 2 din Codul muncii
care stabileşte că “sindicatele sunt persoane juridice independente”.

V. Constituirea, organizarea şi funcţionarea organizaţiilor sindicale

Nu toate aspectele privind organizarea şi funcţionarea sindicatelor se încadrează în obiectul


dreptului muncii, ci numai atribuţiile şi competenţele care vizează raporturile juridice de
muncă22.

Categorii de persoane care se pot sindicaliza

Pe plan individual, liberatatea sindicală se manifestă în dreptul recunoscut oricărui salariat


de a adera sau nu în mod liber la un sindicat şi de a se retrage atunci când doreşte.
Liberatatea sindicală individuală cuprinde 23 o latură pozitivă – dreptul de a face parte dintr-
un sindicat sau de a adera – şi o latură negativă – dreptul de a nu face parte dintr-un
sindicat.
Art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/2003 dispune: “Persoanele încadrate în muncă şi funcţionarii
publici au dreptul să constituie organizaţii sindicale şi să adere la acestea. Persoanele care
exercită potrivit legii o meserie sau o profesiune în mod independent, membrii cooperatori,
agricultorii, precum şi persoanele în curs de calificare au dreptul, fără nici o îngrădire sau
autorizare prealabilă, să adere la o organizaţie sindicală”.
Interpretând textul legal putem trage următoarele concluzii:
¾ pot constitui sindicate şi pot adera la acestea următoarele categorii de persoane:
a. persoanele încadrate în muncă, deci salariaţii – art. 2 alin. 1 din Legea nr.
54/2003 coroborat cu art. 9 din Constituţie şi art. 220 din Codul muncii. Nu vor
putea adera la un sindicat persoanele care îşi desfăşoară activitatea în baza unui
contract civil de prestări servicii sau a unui contract de mandat comercial.
b. funcţionarii publici, cu excepţia celor care deţin funcţii de conducere – art. 4 din
Legea nr. 54/2003.
Art. 2 alin. 1 din legea sindicatelor, privind dreptul funcţionarilor publici de a
constitui şi adera la sindicate, trebuie coroborat cu art 27 din Legea nr.
188/1999 privind statutul funcţionarilor publici 24, conform căruia dreptul la asociere
sindicală este garantat funcţionarilor publici, cu excepţia celor din categoria înalţilor
funcţionari publici.

22 A se vedea, I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, loc. cit. , pag. 124.
23 A se vedea, R. Dimitriu, Exerciţiul libertăţii sindicale, în “Dreptul” nr. 5/2004, pag. 106.
24 Republicat în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 251 din 22 martie 2004, modificată ulterior.

27
Cu privire la poliţişti, anterior adoptării Legii nr. 54/2003, s-a apreciat 25 că
aceştia nu se pot sindicaliza deoarece, deşi au devenit funcţionari publici, totuşi
Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului 26 nu se referă expres la dreptul de
asociere sindicală a lor. Ulterior, Legea nr. 54/2003 a instituit expres dreptul
funcţionarilor publici de a constitui organizaţii sindicale şi de a adera la acestea.
Având în vedere dispoziţiile art. 9 din Convenţia O.I.M. nr. 87/1948 privind
liberatatea sindicală şi apărarea dreptului sindical care prevede că “măsura în care
ganarţiile prevăzute de convenţie se aplică şi forţelor armate şi poliţiei va fi
determinată de legislaţia naţională”, dar şi faptul că, potrivit legii, poliţiştii sunt
funcţionari publici cu statut special, concluzionăm că acestă categorie de persoane
are dreptul de a constitui organizaţii sindicale sau adera la acestea.
¾ pot doar adera la un sindicat:
- persoanele aflate în curs de calificare. În această categorie intră persoanele care se
pregătesc în baza unor contracte de formare profesională, cum este contractul de
ucenicie –art. 205-213 din Codul muncii, precum şi persoanele care se află în
căutarea unui loc de muncă şi se califică în condiţiile art. 63-69 din Legea nr.
76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de
muncă27 prin cursuri de calificare.
- Persoanele care exercită, potrivit legii, o meserie în mod independent, membrii
cooperatori, agricultorii, precum şi persoanele în curs de calificare.
Cu privire la art. 2 alin. 1 teza a doua din Legea nr. 54/2003 s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate deoarece se exclude posibilitatea constituirii de organizaţii sindicale de
către alte categorii de “lucrători” decât “persoanele încadrate în muncă şi funcţionarii
publici”. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 25/2003, a considerat textul constituţional,
motivând că în sistemul Constituţiei, sindicatele constituie organizaţii ale salariaţilor,
concepţie care concordă cu aceea din Convenţia O.I.M. nr. 87/1948 privind liberatea
sindicală şi protecţia dreptului sindical, care se referă la raporturi între cei care angajează şi
“lucrători”. Aşadar, Curtea nu a reţinut vreo contradicţie între textele legale invocate,
apreciind că art. 2 alin. 1 teza a doua din Legea nr. 54/2003 nu încalcă nici dispoziţiile
constituţionale şi nici normele internaţionale în materie.
Ca urmare, cele două categorii de persoane au dreptul de a adera la un sindicat, fără
nici o îngrădire sau autorizare prealabilă.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 54/2003, salariaţii minori se bucură de exercitarea libertăţii
legale, putând deveni membri de sindicat fără a fi necesră încuviinţarea prealabilă a
reprezentanţilor lor legali, dacă au împlinit vârsta de 16 ani.
Potrivit art. 2 alin. 4 din lege o persoană poate face parte, în acelaşi timp, numai dintrun
sindicat, într-o unitate putând fi constituite două sau mai multe sindicate, consecinţă a
pluralismului sindical.

Categorii de persoane care nu se pot sindicaliza

25 A se vedea, Ş. Beligrădeanu, Examen de ansamblu asupra Legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, în “Dreptul” nr.
8/2002, pag. 8; A.G. Uluitu, reglementări specifice pentru poliţişti comparativ cu funcţionarii publici şi cu salariaţii, în “Revista
de dreptul muncii” nr. 3/2002, pag. 76-77.
26 Publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, cu modificările ulterioare. 27 Publicată în
“Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 106 din 6 februarie 2002, modificată ulterior.

28
Interpretând per a contrario dispoziţiile legale în materie şi având în vedere scopul
legal al sindicatelor (de a apăra drepturile cuprinse în contractele colective de muncă şi de a
promova interesele membrilor lor) rezultă că nu se pot sindicaliza persoanele care nu
exercită o activitate profesională: şomerii, elevii, studenţii, pensionarii.
Art. 4 din Legea nr. 54/2003 prevede mai multe excepţii de la regula conform căreia orice
salariat sau persoană care exercită în mod legal o meserie sau profesie poate deveni
membru de sindicat sau adera la acesta. Astfel, nu pot constitui sindicate:
1. persoanele care deţin funcţii de conducere. Potrivit art. 294 din Codul muncii “prin
salariaţi cu funcţii de conducere se înţelege administratorii – salariaţi, inclusiv
preşedintele consiliului de administraţie dacă este şi salariat, directorii generali şi
directorii, directorii generali-adjuncţi, şefii compartimentelor de muncă-divizii,
departamente, secţii, ateliere, servicii, birouri, precum şi asimilaţii lor stabiliţi potrivit
legii sau prin contracte colective de muncă ori, după caz, prin regulamentul intern”. În
literatura de specialitate27 se arată că această interdicţie “se explică prin specificul însuşi
al atribuţiilor lor de serviciu, prin relaţiile speciale cu conducerea unităţii, prin
conţinutul deosebit al obligaţiei de fidelitate faţă de angajator”.
2. Persoanele care fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici. Potrivit art. 11 din
Legea nr. 188/1999 în categoria înalţilor funcţionari publici intră: a. secretarul general şi
secretarul general adjunct al Guvernului;
b. consilierii de stat;
c. secretarii generali şi adjuncţii lor din ministere şi alte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale;
d. prefecţii;
e. subprefecţii;
f. secretarii generali din cadrul prefecturilor şi cei ai judeţelor şi municipiului
Bucureşti;
g. directorii generali din cadrul ministerelor şi ai celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale.
3. Persoanele care deţin funcţii de demnitate publică. Potrivit Legii nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei sunt
demnităţi publice cele privind: a. Preşedintele României;
b. Deputaţii şi senatorii;
c. Consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat ai Administraţiei Prezidenţiale;
d. Primul-ministru, miniştrii, miniştrii-delegaţi, secretarii şi secretarii de stat şi
funcţiile asimilate acestora;
e. Aleşii locali – primari, viceprimari, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene,
consilierii locali şi judeţeni.
4. Magistraţii (judecătorii şi procurorii). Potrivit art. 61 din Legea nr. 567/2004 privind
Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor
de pe lângă acestea28, personalul auxiliar, format din grefieri, grefieri statisticieni,
grefieri documentarişti, grefieri arhivari, informaticieni, registratori, pot constitui
organizaţii sindicale şi pot adera la acestea, în scopul apărării intereselor sale
profesionale, sociale şi economice.
27 A se vedea, I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, loc. cit., pag. 136.
28 Publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 1197 din 14 decembrie 2004.

29
5. Personalul militar din aparatul Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de
Interne, Ministerului Justiţiei, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de
Informaţii Externe, Serviciului de Pază şi Protecţie şi Serviciului de Telecomunicaţii
Speciale, precum şi din unităţile aflate în suboedinea acestora.

Constituirea organizaţiei sindicale

Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 54/2003 pentru constituirea unei organizaţii sindicale
este necesar un număr de 15 persoane din aceeaşi ramură sau profesie, chiar dacă îşi
desfăşoară activitatea la angajatori diferiţi.
Art. 5 din lege dispune: “constituirea, organizarea, funcţionarea, reorganizarea şi încetarea
activităţii unei organizaţii sindicale se reglementează prin statutul adoptat de membrii săi”.
Astfel, statutul trebuie să cuprindă în mod obligatoriu prevederi cel ăuţin cu privire la:
a. scopul constituirii, denumirea şi sediul;
b. modul în care se dobândeşte şi încetează calitatea de membru;
c. drepturile şi îndatoririle membrilor;
d. modul de stabilire şi încasare a cotizaţiilor;
e. organele de conducere, denumirea acestora, modul de alegere şi de revocare, durata
mandatelor şi atribuţiile lor;
f. condiţiile şi normele de deliberare pentru modificare statutului şi de adoptare a
hotărârilor;
g. mărimea şi compunerea patrimoniului iniţial;
h. divizarea, comasarea sau dizolvarea organizaţiei sindicale, transmiterea ori, după caz,
lichidarea patrimoniului, cu precizarea că bunurile date în folosinţă de către stat vor fi
restituite acestuia.
Statutul trebuie aprobat în adunarea generală şi semnat de cel puţin 15 membri
fonadtori.
Prin reglementarea legală s-a admis că sindicatele pot să se constituie liber, fără
autorizaţie, singurele exigenţe legale fiind cele impuse de necesitatea elaborării statutului şi
îndeplinirea procedurii de dobândire a personalităţii juridice. În acest context, autorităţile
publice şi administrative nu intervin în constituirea sindicatului şi au obligaţia de a se abţine
de la orice ingerinţă în funcţionarea sa.
Sindicatul este un grup privat, iar statutul este legea sa.

Conducerea organizaţiilor sindicale

Art. 8 din Legea nr. 54/2003 prevede condiţiile necesare pentru ca o persoană să poată fi
aleasă membru în organele de conducere, şi anume:
1. Să fie membru al acelui sindicat. Aşadar, nu pot fi aleşi în organele de conducere,
persoanele care sunt membri într-un alt sindicat sau care nu au calitatea de sindicalist.
2. Să aibă capacitatea de exerciţiu deplină. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 31/1954,
persoana respectivă trebuie să fi împlinit vârsta de 18 ani.
3. Să nu execute pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie sau
de a exercita o profesiune de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru
săvârşirea infracţiunii.

30
VI. Protecţia membrilor de sindicat şi a persoanelor alese
în organele de conducere ale sindicatului

Membrii de sindicat, precum şi persoanele desemnate în organele de conducere ale


sindicatului sunt protejaţi potrivit legii.

A. Potrivit art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea
tuturor formelor de discriminare 29 constituie contravenţie discriminarea unei persoane,
inclusiv datorită convingerilor sale, manifestată în domeniul dreptului la aderare la sindicat
şi accesul la faculităţile acordate de acesta.

B. Art. 223 alin. 1 din Codul muncii prevede că reprezentanţilor aleşi în organele de conducere
ale organizaţiilor sindicale li se asigură protecţia legii contra oricăror forme de condiţionare,
constrângere sau limitare a exercitării funcţiilor lor. Încălcarea acestei dispoziţii constituie
contravenţie şi se sancţionează, potrivit art. 276 alin. 1 lit. f din Codul muncii, cu amendă
contravenţională.
Art. 223 alin. 2 din Codul muncii stabileşte că pe toată durata exercitării mandatului,
precum şi o perioadă de 2 ani de la încetarea acestuia, reprezentanţii aleşi în organele de
conducere ale sindicatelor nu pot fi concediaţi pentru motive care nu ţin de îndeplinirea
mandatului pe care l-au primit de la salariaţi din unitate.
De asemenea, art. 10 alin. 1 din Legea nr. 54/2003 interzice ca în timpul mandatului şi 2
ani de la încetarea acestuia, reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale
organizaţiilor sindicale să li se modifice şi/sau înceteze contractele individuale de muncă
pentru motive neimputabile pe care legea le lasă la aprecierea celui care angajează, decât cu
acordul scris al organului colectiv al organizaţiei.
Datorită discordanţei între cele două texte legale, în doctrină 30, ţinându-se seama de faptul
că legea nr. 53/2003 – Codul muncii a intrat în vigoare ulterior Legii nr. 54/2003, se
concluzionează în sensul că art. 10 alin.1 din Legea nr. 54/2003 este abrogat implicit, ca
urmare, concedierea reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale sindicatului, în
cazurile stabilite în art. 223 alin.2 din codul muncii se poate dispune fără acordul scris al
organului colectiv de conducere al organizaţiei.
Aşadar art. 223 alin. 2 din Codul muncii se va aplica în mod cumulativ cu art. 60 alin. 1 lit.
h din Codul muncii care stabilesc că este interzisă concedierea liderilor de sindicat, pe
durata exercitării funcţiei, cu excepţia situaţiilor în care persoanele care ocupă funcţii
eligibile în sindicat:
1. au săvârşit abateri disciplinare;
2. au fost revocaţi din funcţiile sindicale pentru încălcarea normelor statutare sau legale –
art. 10 alin. 3 din legea nr. 54/2003.
Anterior promulgării Codului muncii, s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a
art. 223 alin. 2, pe motiv că ar contraveni art. 16 alin. 1 din Constituţie, conform căruia
cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

29 Publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr.
48/2002, publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 69 din 31 ianuarie 2002, modificată ulterior.
30 A se vedea, I.T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, op. cit., , în “Dreptul”, nr. 4/2003, pag. 9; I.T. Ştefănescu, Trata de dreptul muncii,
vol. I, loc. cit., pag. 143.

31
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 24/2003 a respins această excepţie, bazându-se pe
următoarele argumente31:
prevederea legală instituie o măsură de protecţie, ce nu poate avea caracterul unui
privilegiu sau a unei discriminări;
liderii de sindicat se află într-o situaţie juridică diferită de cea a celorlalţi salariaţi,
iar protecţia lor este nu numai justificată, dar şi necesară; principiul egalităţii de
tratament a cetăţenilor implică un tratament egal pentru situaţii identice sau
similare şi nu acelaşi tratament pentru situaţii diferite;
liderii de sindicat nu şi-ar putea îndeplinimandatul încredinţat de salariaţi dacă ar fi
expuşi unor represalii sau ameninţări din partea angajatorilor.
Cu toate acestea, se apreciază 32 că dispoziţiile art. 223 alin. 2 din Codul muncii sunt
vădit neconstituţionale întrucât prin Convenţia O.I.M. nr. 135/1971 protecţia liderilor de
sindicat este limitată doat la motivele care ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit
de la salariaţi şi nu la cele care privesc calitatea lor proprie de angajaţi, fiind astfel
privilegiaţi.

C. Art. 10 alin. 2 din Legea sindicatelor prevede că sunt interzise modificarea


sau desfacerea contractelor individuale de muhncă atât ale reprezentanţilor aleşi în organele
de conducere a organizaţiilor sindicale, cât şi ale membrilor acestora, pentru motive care
privesc activitatea sindicală.

D. Art. 11 din Legea nr. 54/2003 dispune că în perioada în care persoana


aleasă în organul de conducere este salarizată de organizaţia sindicală, îşi păstrează funcţia
şi locul de muncă avute anterior, precum şi vechimea în muncă, respectiv în specialitate sau
în funcţia publică deţinută, în condiţiile legii.
Situaţia prevăzută în art. 11 din lege trebuie coroborată cu art.50 lit. f din Codul
muncii, constituind un caz de suspendae de drept a contractului individual de muncă al celui
ales în organul de conducere al sindicatului. Aşadar, pe durata exercitării mandatului, pe
postul salariatului respectiv poate fi încadrată o altă persoană numai cu contract individual
de muncă pe durată determinată. La revenirea pe postul anterior, salariatului i se va asigura
un salariu care nu poate fi mai mic decât cel pe care l-ar fi obţinut în condiţii de continuitate
în acel post.

E. Art. 35 din Legea nr. 54/2003 prevede o altă facilitate acordată membrilor
aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, respectiv cei care lucrează
nemijlocit în unitate în calitate de salariaţi, au dreptul la reducerea programului lunar cu 3-5
zile pentru activităţi sindicale, fără afectarea drepturilor salariale.

F. Potrivit art. 223 alin. 3 din Codul muncii, prin contractele colective se pot
stabili şi alte măsuri suplimentare de protecţie a celor aleşi în organele de conducere ale
sindicatelor, în condiţiile legii.

31 A se vedea I.T. Ştefănescu, Trata de dreptul muncii, vol. I, loc. cit., pag. 145; A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, loc. cit., pag. 165-
166.
32 A se vedea, I.T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, op. cit., în “Dreptul” nr. 4/2003, pag. 11; I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii,
vol. I, loc.cit, pag. 146-147.

32
VII. Dobândirea personalităţii juridice a sindicatului

În scopul dobândirii personalităţii juridice, potrivit art. 14 din Legea nr. 54/2003,
împuternicitul special al membrlor fondatori ai sindicatului depune la judecătoria în a cărei
rază teritorială îşi are sediul sindicatul o cerere de înscriere, la care anexează procesul-
verbal de constituire a organizaţiei sindicale semnat de membrii fonadtori, statutul
organizaţiei sindicale, precum şi lista membrilor din organul de conducere cu menţionarea
numelui, prenumelui, codului numeric personal, a profesiei şi a domiciliului.
Judecătoria, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii, are obligaţia de a
examina legalitatea actelor depuse. În cazul în care constată că cerinţele legale pentru
constituirea organizaţiei sindicale nu sunt îndeplinite, preşedintele completului de judecată
citează, în camera de consiliu, pe împuternicitul special, căruia îi solicită, în scris,
remedierea neregulilor constatate în termen de cel mult 7 zile.
Dacă sunt îndeplinite cerinţele legale, instanţa va proceda la soluţionarea cererii în termen
de 10 zile, cu citarea împuternicitului special al membrilor fondatori. Instanţa va pronunţa o
hotărâre motivată de admitere sau de respingere a cererii, care se comunică semnatarului
cererii în termen de cel mult 5 zile de la pronunţare.
În situaţia în care împuternicitul special al organizaţiei sindicale nu remediază
neregularităţile constatate în termen de cel mult 7 zile, soluţia va fi de respingere a cererii.
Art. 16 din Legea nr. 54/2003 prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai
recursului, care poate fi declarat în termen de 15 zile de la comunicarea ei. Însăşi
participarea procuromlui reprezintă o garanţie a respectării legalităţii constituirii şi
dobândirii personalităţii juridice. Procurorul poate să promoveze recurs împotriva hotărârii
în acelaşi termen de 15 zile care curge de la pronunţare. Recursul de judecă cu citarea
împuternicitului special al membrilor fonadtori ai organizaţiei sindicale. După redactarea
deciziei, instanţa de recurs va trimite dosarul judecătoriei, în termen de 5 zile de la
pronunţare.
Potrivit art. 17 din lege, judecătoria este obligată să ţină un registru special în care se
înscrie data hotărârii judecătoreşti definitive de admitere a cererii de înscriere a fiecărui
sindicat.
Înscrierea în registru se face din oficiu în termen de 7 zile de la data rămânerii definitive a
hotărârii. Organizaţia sindicală dobândeşte personalitate juridică de la data înscrierii în
registrul special al hotărârii de admitere a cererii 33.
Orice modificare ulterioară a statutului sau schimbare în compunerea organului de
conducere a organizaţiei sindicale trebuie adusă la cunoştinţa judecătoriei în termen de 30
de zile, operându-se menţiunile corespunzătoare în registrul special.
Potrivit art. 53 alin. 1 lit. c din Legea nr. 54/2003, furnizarea de date neconforme cu
realitatea la dobândirea personalităţii juridice a organizaţiei sindicale, precum şi în timpul
fiinţării acesteia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani
sau cu amendă.

Efectele dobândirii personalităţii juridice

33 Menţionăm că potrivit reglementării anterioare, Legea nr. 54/1991 sindicatul dobândea personalitate juridică la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii de înscriere. În literatura juridică se apreciază că s-ar fi impus
menţinerea dispoziţiei anterioare, fiind mai favorabilă organizaţiilor sindicale. A se vedea A. Ungureanu, Consideraţii privind
noile reglementări cuprinse în Legea sindicatelor nr. 54/2003, în “Revista de drept comercial” nr. 4/2003, pag. 45.

33
Urmare a dobândirii personalităţii juridice, organizaţia sindicală dispune de un patrimoniu,
are dreptul de a încheia contracte şi de a sta în justiţie.
A. Potrivit art. 22 alin. 1 din Legea nr. 54/2003, organizaţia sindicală poate dobândi, în
condiţiile prevăzute de lege, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, orice fel de bunuri mobile şi
imobile necesare realizării scopului pentru care a fost înfiinţată.
Patrimoniul propriu nu poate fi folosit numai potrivit intereselor membrilor de sindicat şi
nu poate fi împărţit între aceştia.
Unităţile în care sunt constituite organizaţii sindicale reprezentative sunt obligate să pună,
cu titlu gratuit, la dispoziţia organizaţiilor sindicale, spaţiile corespunzătoare funcţionării
acestora şi să asigure dotările necesare activităţii.
Bunurile dobândite de către sindicat necesare funcţionării sunt insesizabile, potrivit art. 23
din lege, cu excepţia celor necesare pentru plata datoriilor către stat.

B. Organizaţiile sindicale pot încheia diferite contracte sau acorduri cu persoane fizice sau
juridice. Principalul contract în care organizaţia sindicală este parte îl reprezintă, potrivit
Legii nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă.
De asemenea, sindicatele pot încheia şi contracte individuale de muncă cu ocazia angajării
personalului salarizat din fondurile organizaţiei sindicale. În funcţiile de specialitate care
necesită o calificare superioară pot fi angajaţi şi salariaţi ai altor unităţi, urmând ca aceştia
să-şi desfăşoare activitatea în afara programului de muncă, precum şi pensionari.

C. Potrivit art. 28 alin. 2 din Legea nr. 54/2003, în exercitarea atribuţiilor organizaţia sindicală
poate întreprinde orce acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiuni în justiţie, în
numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză.
Dar, acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în
cauză se opune sau renunţă la judecată.
Răspunderea sindicatului angajată prin organele sale, poate fi contractuală (de exemplu, în
situaţia nerespectării unor clauze ale contractului colectiv de muncă) sau delictuală (în cazul
declanşării unei greve ilegale).

VIII. Reorganizarea şi dizolvarea organizaţiilor sindicale

A. Organizaţiile sindicale nu pot fi dizolvate şi nu li se poate suspenda activitatea în baza


unor acte de dispoziţie ale autorităţilor administraţiei publuce sau ale patronatelor.
Art. 36 din Legea nr. 54/2003 stabileşte o singură modalitate de dizolvare a
sindicatului, respectiv prin hotărârea membrilor sau delegaţilor acestora, adoptată conform
statutului propriu.
Patrimoniul organizaţiei sindicale se împarte conform dispoziţiilor din statut sau, în
lipsa unor astfel de prevederi, potrivit hotărârii adunării de dizolvare.
În situaţia în care nici în statut nu sunt prevăzute clauze speciale ţi nici adunarea
generală nu a adoptat o anumită hotărâre, tribunalul judeţean sau al muncipiului Bucureşti,
sesizat de oricare membru al organizaţiei, va decide asupra distribuirii patrimoniului. Acesta
va fi atribuit unei organizaţii din care face parte sindicatul (federaţie, confederaţie, uniune
teritorială) sau, dacă nu face parte dintr-o astfel de organizaţie, unui sindicat cu specific
asemănător.

34
În termen de 5 zile de la dizolvare, conducătorii organizaţiei sindicale dizolvate sau
lichidatorii patrimoniului au obligaţia de a solicita instanţei judecătoreşti care a operat
înscriere în registru special ca persoană juridică să efectueze menţiunea dizolvării. După
trecerea acetui termen orice persoană interesată din cadrul organizaţiei poate cere instanţei
competente efectuarea menţiunii respective.
Nerespectarea acestei obligaţii instituită de lege în sarcina liderilor sindicali
constituie contravenţie prevăzută şi sancţionată de arz. 51 lit. a din lege cu amendă de la
200 lei la 1.000 lei.

B. Legea nr. 54/2003 nu cuprinde prevederi speciale cu privire la reorganizarea


sindicatelor, reorganizarea intervenind în oricare din formele prevăzute în dreptul comun în
materie: fuziunea, absorbţia, divizarea.
O modalitate specifică de reorganizare a unei organizaţii sindicale o reprezintă
sciziunea, respectiv divizarea unui sindicat ca urmare a unor disensiuni interne.
În cazul reorganizării, potrivit art. 40 din lege, hotărârile asupra patrimoniului se iau
de către organele de conducere, dacă statutul nu prevede altfel.

IX. Asocierea şi afilierea organizaţiilor sindicale

Conform art 41 din legea nr. 54/2003, organizaţiile sindicale se pot asocia în grupări
mai mari, constituite fie după criteriul ramurii de activitate, fie al profesiunii, fie după
criteriul teritorial.
Două sau mai multe sindicate constituite la nivelul unor unităţi diferite din aceeaşi
ramură de activitate sau profesiune se pot asocia în federaţii sindicale.
Două sau mai multe federaţii sindicale din ramuri de activitate diferite se pot asocia
în vederea constituirii unei confederaţii sindicale.
Federaţiile şi confederaţiile sindicale pot constitui, din sindicatele componente,
uniuni teritoriale.
Federaţiile, confederaţiile şi uniunile sindicale teritoriale trebuie să se constituie şi să
se înregistreze la instanţa competentă asemeni organizaţiilor sindicale de la nivel de unitate:
adoptarea statutului, hotărârea de constituire a unui sinicat, înregistrarea la instanţa
competentă. Organizaţia sindicală constituită prin asociere va dobândi personalitate juridică
la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii de înscriere în
registrul special, competenţa aparţinând tribunalelor judeţene sau, după caz, a municipiului
Bucureşti în a cărui rază teritorială ăşi are sediul organizaţia.
De asemenea, potrivit legii, sindicatele se pot afilia şi la organizaţii similare
internaţionale.

X. Atribuţiile organizaţiilor sindicale în domeniul raporturilor juridice de muncă

Constituţia, Codul muncii, Legea nr. 54/2003, precum şi alte acte normative prevăd
atribuţiile organizaţiilor sindicale în domeniul raporturilor juridice de muncă. Principalele
atribuţii, în acest sens, sunt:
1. Să adreseze autorităţilor publice competente, potrivit art. 73 din
Constituţie, propuneri de legiferare în domenii de interes sindical.
2. Să fie consultate în procesul activităţii normative la nivel naţional.

35
3. Potrivit art. 28 din Legea nr. 54/2003, sindicatele apără drepturile
membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele
colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind
raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, ăn faţa instanţelor judecătoreşti, organelor
de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi.
4. Să participe prin reprezentanţii proprii, în condiţiile Legii nr. 130/1996, la
negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă la toate nivelurile. În acest scop,
angajatorii sau organizaţiile patronale au nobligaţia de a pune la dispoziţia organizaţiilor
sindicale informaţiile necesare pentru negocierea contractelor colective sau, după caz,
pentru încheierea acordurilor privind raporturile de serviciu, în condiţiile legii, precum şi
cele privind constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de
muncă, protecţiei muncii şi utilităţilor sociale, asigurărilor şi protecţiei sociale.
5. Potrivit art. 30 din legea nr. 54/2003, la nivel de unitate, angajatorii au
obligaţia de a invita delegaţii aleşi ai organizaţiei sindicale reprezentative să participe în
consiliile de administraţie la discutarea problemelor de interes profesional, economic,
social, cultural sau sportiv. Nerespectarea acestei prevederi, constituie contravenţie şi se
sancţionează, potrivit art. 51 lit. b din lege cu amenda. Hotărârile consiliului de
administraţie în aceste domenii se comunică în scris organizaţiilor sindicale, în termen de
48 de ore de la data desfăşurării şedinţei.
6. Să fie consultate, potrvit art. 275 din Codul muncii, de către angajator, la
întocmirea regulamentului intern.
7. Să fie consultat la elaborarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă –
art. 174 alin. 3 din Codul muncii.
8. să-şi dea acordul asupra normelor de muncă elaborate de către angajator –
art. 129 alin. 1 din Codul muncii.
9. În cazul concedierilor colective, potrivit art. 69 lit. b din Codul muncii,
angajatorul are obligaţia de a pune la dispoziţia sindicatului care are membri în unitate toate
informaţiile relevante în legătură cu concedierea colectivă, în vederea formulării de
propunei. Urmare a primirii în scris a intenţiei de concediere colectivă, sindicatul poate
propune angajatorului măsuri în vederea evitării concedierilor sau diminuării numărului de
salariaţi concediaţi.
10. Să îşi manifeste acordul cu privire la cumularea zilelor de repaus
săptămânal – art. 132 alin. 4 din Codul muncii.
11. În cursul cercetării disciplinare prealabile, salariatul are dreptul să fie
asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este – art. 267
alin. 4 din Codul muncii.
12. Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă prevede o
serie de drepturi şi atribuţii ale organizaţiilor sindicale în situaţia declarării conflictelor de
interese, al soluţionării acestora, precum şi în cazul declanşării şi desfăşurării grevei.
13. Potrivit Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi
bărbaţi, organizaţia sindicală se ocupă de înlăturarea situaţiilor de discriminare după
criteriul de sex, solicitând angajatorului rezolvarea cererilor salariaţilor.
14. Să desemneze prin confederaţiile sindicale reprezentanţi la Organizaţia
Internaţională a Muncii.
În vederea îndeplinirii scopului pentru care au fost constituite, sindicatele au dreptul,
potrivit art. 27 din lege, de a se folosi de mijloace specifice, cum sunt negocierile,

36
procedurile de soluţionare a conflictelor prin conciliere, mediere, arbitraj, petiţia, protestul,
mitingul, demonstraţia şi greva.
Apărarea şi promovarea intereselor presupune:
a. desfăşurarea de activităţi comerciale. Sindicatele pot, dacă statutul lor prevede, să
desfăşoare activitate comercială, precum editarea şi tipărirea de publicaţii proprii în
vederea creşterii nivelului de cunoaştere a membrilor săi şi apărarea intereselor acestora,
să înfiinţeze în condiţiile legii şi să administreze în interesul membrilor săi unităţi de
cultură, învăţământ şi cercetare în domeniul activităţilor sindicale, unităţi
economicosociale, comerciale;
b. activităţi profesionale şi sociale. Reglementarea legală referitoare la apărarea
intereselor profesionale şi sociale este cuprinsă în dispoziţiile legii, în sensul că
sindicatele:
-sprijină material pe membrii săi în exercitarea profesiei;
-pot să constituie case de ajutor proprii;
-pot să constituie fonduri proprii pentru ajutorarea membrilor săi.
c. activităţi cultural-sportive în care sens sindicatul poate să organizeze şi să sprijine
financiar sportul pentru toţi şi sportul de performanţă în asociaţii şi cluburi sportive,
precum şi formaţii cultural-artistice.

Bibliografie necesară aprofundării:


1. Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,
2007.
2. Ion Traian Ştefănescu Tratat de dreptul muncii, Vol I şi II, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003.
3. Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2007.
4. Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii. Curs universitar, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2008.
5. Ovidiu Ţinca, Dreptul muncii. Relaţiile colective de muncă, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004.

Întrebări recapitulative
1. Sindicatul: definiţie, principii, trăsături.
2. Sindicatul: dobândirea personalităţii juridice.
3. Sindicatul: măsuri de protecţie a membrilor de sindicat şi a liderilor de sindicat.
4. Sindicatul: categorii ce se pot şi nu se pot sindicaliza; asocierea şi afilierea sindicală.
5. Prezentaţi trăsăturile sindicatului.

Teste de autoevaluare
1. Personalitatea juridică a sindicatului de la nivel de unitate se dobandeşte de la data:
a. înscrierii în registrul special;
b. data pronunţării;
c. data comunicării hotărarii;
d. nici una din variante.

37
2. Două sindicate de la nivel de unitate cu activitate diferită se pot asocia în :
a. federaţie;
b. confederaţie;
c. uniuni teritoriale;
d. nici una din variante.
3. Dobândirea personalităţii juridice de către organizaţia sindicală se acordă de:
a. judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul sindicatul;
b. judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea;
c. judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul structura la care este afiliat sindicatul;
d. nici una din variante.

Răspunsuri corecte: 1. a; 2. c; 3. a.

Teste de evaluare
1. Sunt considerate acte de amestec în activitatea organizaţiei sindicale următoarele:
a. crearea de organizaţii ale lucrătorilor dominate de cel ce angajează;
b. susţinerea financiară a unor organizaţii de către angajator;
c. crearea de condiţii favorabile desfăşurării activităţii organizaţiei;
d. nici una din variante.
2. Dreptul organizaţiei lucrătorilor de a se constitui în diferite structuri (federaţii,
confederaţii) este prevăzut în: a. Constituţie;
b.Convenţia nr.87/98;
c. Codul muncii;
d. nici una din variante.
3. Personalitatea juridică a sindicatului de la nivel de unitate se dobandeşte de la data:
a) înscrierii în registrul special;
b) data pronunţării;
c) data comunicării hotărarii;
d) nici una din variante.

Temă de casă. Întocmiţi o cerere şi actele necesare pentru dobândirea personalităţii juridice
de către o organizaţie sindicală.

TEMA NR. 4

REPREZENTANŢII SALARIAŢILOR

I. Obiective:
- Cunoaşterea cadrului intern şi internaţional de reglementare a instituţiei
reprezentanţilor salariaţilor.
- Identificarea condiţiilor pentru alegerea reprezentanţilor salariaţilor.
- Rolul/atribuţiile reprezentanţilor salariaţilor.
- Măsuri legale de protecţie salariaţilor ce au calitatea şi de reprezentant al salariaţilor.

38
II. Competenţe dobândite de student:
- studentul ca avea capacitatea de a delimita reprezentanţii salariaţilor de sindicat; -
studentul va înţelege, rolul, locul şi atribuţiile reprezentantului ales al salariaţilor.

III. Cuvinte cheie: reprezentant al salariaţilor, atribuţii, protecţie.

IV. Structura temei:


I. Cadrul internaţional de reglementare
II. Reglementarea internă a instituţiei reprezentanţilor salariaţilor
III. Desemnarea reprezentanţilor salariaţilor
IV. Atribuţiile reprezentanţilor salariaţilor
V. Protecţia reprezentanţilor aleşi ai salariaţilor

V. Rezumat. Reglementând instituţia reprezentanţilor salariaţilor, legiuitorul român a preluat,


din dreptul ţărilor europene dezvoltate, unele elemente ale modalităţilor de reprezentare a
salariaţilor. În acest fel, are loc o generalizare a dialogului social. Astfel, a angajatorii la care
sunt încadraţi mai mult de 20 de salariaţi şi dacă nici unul nu este membru de sindicat,
interesele acestora pot fi promovate şi apărate de reprezentanţii lor, aleşi şi mandataţi special
în acest scop.

I. Cadrul internaţional de reglementare

Convenţia nr. 135/1971 privind reprezentanţii lucrătorilor 34, ce are drept obiectiv asigurarea
protecţiei acetora şi acordarea unor facilităţi pentru îndeplinirea mandatului lor 35, nu face
nici o distincţie între reprezentanţii sindicali sau reprezentanţii aleşi de către lucrătorii din
unitate.
În art. 3 lit. b din convenţie se arată că prin noţiunea de reprezentanţi ai lucrătorilor se
înţelege, alături de reprezentanţii aleşi sau numiţi, reprezentanţii aleşi în mod liber de
lucrătorii din întreprindere, conform dispoziţiilor din legislaţia naţională sau din convenţiile
colective şi a căror atribuţii se referă la activităţile care ţin de prerogativele exclusive ale
sindicatelor.
Reprezentanţii lucrătorilor din întreprinderi trebuie să beneficieze de protecţie împotriva
oricăror măsuri care i-ar putea prejudicia, inclusiv desfacerea contractului de muncă şi care
ar avea drept cauză calitatea sau activităţile lor de reprezentanţi ai lucrătorilor. Potrivit
Convenţiei O.I.M., în statele în care sunt reglementate deopotrivă reprezentanţii sindicali şi
reprezentanţii aleşi ai lucrătorilor este necesar să se adopte măsuri corespunzătoare pentru a
garanta cooperarea şi ca prezenţa reprezentanţilor aleşi ai lucrătorilor să nu ducă la slăbirea
sindicatelor.

II. Reglementarea internă a instituţiei reprezentanţilor salariaţilor

34 Ratificată de România prin Decretul fostului Consiliu de Stat nr. 83/1957.


35 A se vedea, A. Popescu, Drept internaţional al muncii, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1998, pag. 251.

39
Până la intrarea în vigoare a Codului muncii – Legea nr. 53/2003, instituţia reprezentanţilor
salariaţilor era reglementată de Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă,
republicată, numai cu privire la negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă, în
situaţia în care în unitate nu era constituită o organizaţie sindicală.
De asemenea, Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, în lipsa
sindicatelor sau a reprezentativităţii acestora, prevede atribuţii pentru reprezentanţii
salariaţilor în declanşarea şi soluţionarea conflictelor de interese, în declararea şi
desfăşurarea grevei.
Codul muncii realizează o reglementare cu caracter general acestei insitutuţii în art. 224-
229.
Art. 224 alin. 1 din Codul muncii dispune: “La angajatorii la care sunt încadraţi mai mult
de 20 de salariaţi şi dacă nici unul nu este membru de sindicat, interesele acestora pot fi
promovate şi apărate de reprezentanţii lor, aleşi şi mandataţi special în acest scop”.
Din dispoziţiile legale, tragem concluzia că pentru existenţa reprezentanţilor salariaţilor la
nivel de unitate trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
1. se aleg numai la nivelul unităţilor la care sunt încadraţi mai mult de 20 de salariaţi;
2. nici unul dintre salariaţii acelui angajator nu este membru de sindicat;
3. se aleg în scopul apărării şi promovării intereselor salariaţilor;
4. nu pot desfăşura activităţi care sunt recunoscute prin lege exclusiv sindicatelor (art. 224
alin. 1 coroborat cu alin.3).
Din formularea textului “interesele acestora (salariaţilor) pot fi promovate şi
apărate” rezultă faptul că existenţa reprezentanţilor salariaţilor la nivelul unităţii nu este
obligatorie, ci doar facultativă.

III. Desemnarea reprezentanţilor salariaţilor

În conformitate cu dispoziţiile Codului muncii, reprezentanţii salariaţilor sunt aleşi în


cadrul adunării generale a salariaţilor, cu votul a cel puţin jumătate din numărul total al
salariaţilor.
Numărul reprezentanţilor aleşi ai salariaţilor se stabileşte de comun acord de către salariaţi
împreună cu angajatorul, raportat la numărul de salariaţi ai acestuia. Pentru alegerea
reprezentanţilor salariaţilor. Legea stabileşte două condiţii:
să fi împlinit vârsta de 21 de ani; să fi lucrat la acel angajator cel puţin un an fără
întrerupere. Această condiţie nu este necesară la angajatorii nou înfiinţaţi – art. 225 alin. 2
din Codul muncii.
Condiţia privind vârsta de 21 de ani este considerată a fi excesivă şi nejustificată,
avându-se în vedere, pe de o parte, că pot exista unităţi în care nici un salariat să nu fi
împlinit vârsta, iar pe de altă parte Legea nr. 54/2003 prevede cerinţa capacităţii depline de
exerciţiu (18 ani) pentru ca o persoană să poată fi aleasă într-un organ de conducere al unei
organizaţii sindicale36.
Durata mandatului reprezentanţilor salariaţilor nu poate fi mai mare de 2 ani.
Legiuitorul stabilind o durată maximă a mandatului rezultă că durata efectivă, în concret, se
va stabili cu ocazia desemnării reprezentanţilor.

36 A se vedea, O. Ţinca, Dreptul muncii –relaţiile colective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag. 71; A. Ţiclea, Tratat de dreptul
muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, pag. 192.

40
IV. Atribuţiile reprezentanţilor salariaţilor

Codul muncii stabileşte în art. 226 atribuţiile prinicpale ale reprezentanţilor salariaţilor,
respectiv:
să urmărească respectarea drepturilor salariaţilor, în conformitate cu legislaţia în vigoare, cu
contractul colectiv de muncă aplicabil, cu contractele individuale de muncă şi cu
regulamentul intern;
să participe la elaborarea regulamentului intern;
să promoveze interesele salariaţilor referitoare la salariu, condiţii de muncă, timp de muncă
şi timp de odihnă, stabilitate în muncă, precum şi orice alte interese profesionale,
economice şi sociale legate de relaţiile de muncă; să sesizeze inspectoratul de muncă cu
privire la nerespectarea dispoziţiilor legale şi ale contractului colectiv de muncă aplicabil.
La aceste atribuţii se adaugă şi altele cuprinse în Codul muncii, dar şi în Legea nr.
130/1996 cu privire la negocierea şi încheierea contractului colectiv de muncă şi în Legea
nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.
Codul muncii prevede şi alte atribuţii reprezentanţilor salariaţilor, asemeni
sindicatelor, cum sunt:
a. Să fie consultaţi, potrvit art. 275 din Codul muncii, de către angajator, la
întocmirea regulamentului intern.
b. Să fie consultaţi la elaborarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă – art.
174 alin. 3 din Codul muncii.
c. Să-şi dea acordul asupra normelor de muncă elaborate de către angajator – art.
129 alin. 1 din Codul muncii.
În cazul concedierilor colective, potrivit art. 69 lit. b din Codul muncii, angajatorul
are obligaţia de a pune la dispoziţia reprezentanţilor salariaţilor informaţiile relevante în
legătură cu concedierea colectivă, în vederea formulării de propunei. Urmare a primirii în
scris a intenţiei de concediere colectivă, reprezentanţii salariaţilor pot propune angajatorului
măsuri în vederea evitării concedierilor sau diminuării numărului de salariaţi concediaţi. Să
îşi manifeste acordul cu privire la cumularea zilelor de repaus săptămânal – art. 132 alin. 4
din Codul muncii.
Având în vedere că în Codul muncii sunt prevăzute numai atribuţiile principale ale
reprezentanţilor salariaţilor, art. 227 din Codul muncii stabileşte: “Atribuţiile
reprezentanţilor salariaţilor, modul de îndeplinire a acestora, precum şi durata şi limitele
mandatului lor se stabilesc în cadrul adunării generale a salariaţilor, în condiţiile legii”.

V. Protecţia reprezentanţilor aleşi ai salariaţilor

Reprezentanţii salariaţilor beneficiază de măsuri legale de protecţie, după cum


urmează:
1. În vederea îndeplinirii mandatului, reprezentanţii salariaţilor beneficiază, potrivit art. 228
din Codul muncii, de un timp alocat de 20 de ore pe lună, ce se consideră timp efectiv
lucrat, fiind salarizat corespunzător. Pentru această perioadă de timp salariaţii, aleşi ca
reprezentanţi ai salariaţilor sunt degrevaţi de sarcinile de serviciu.

41
2. Similar protecţiei oferită reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale sindicatului,
Codul muncii prevede ca pe toată durata mandatului, reprezentanţii salariaţilor nu pot fi
concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor, pentru necorespundere profesională
sau pentru motive care ţin de îndeplinirea mandatului lor.
Legiuitorul român a optat pentru a reglementare sumară şi cu caracter general în
Codul muncii a instituţiei reprezentanţilor salariaţilor. Spre deosebire de alte state, unde pot
coexista organizaţiile sindicale, comitetele de întreprindere, dar şi reprezentanţii salariaţilor,
în ţara noastră reprezentanţii salariaţilor constituie o alternativă a sindicatelor, legiuitorul
conferind organizaţiilor sindicale şi atribuţiile pe care în alte ţări le au comitetele de
întreprindere sau delegaţii salariaţilor. Pentru aceste motive, în literatura de specialitate s-a
făcut propunerea de lege ferenda fie de completare a dispoziţiilor Codului muncii cu privire
la reprezentanţii salariaţilor, fie de adoptare a unei legi speciale în materie.

Bibliografie necesară aprofundării:


1.Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.
2.Ion Traian Ştefănescu Tratat de dreptul muncii, Vol I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003.
3.Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
4.Ovidiu Ţinca, Dreptul muncii. Relaţiile colective de muncă, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004.

Întrebări recapitulative.
1. Alegerea reprezentanţilor salariaţilor.
2. Asemănări şi deosebiri între sindicat şi reprezentantul salariaţilor.
3. Protecţia reprezentanţilor salariaţilor.
4. Atribuţiile reprezentanţilor salariaţilor.

Teste de autoevaluare.
1. Interesele angajaţilor pot fi promovate şi apărate de reprezentanţi ai acestora:
a. dacă în unitate sunt angajaţi mai mult de 20 de salariaţi şi nu sunt membri de sindicat;
b. dacă în unitate nu sunt angajaţi mai mult de 20 de salariaţi şi sunt membri de sindicat;
c. dacă în unitate sunt angajaţi mai mult de 20 de salariaţi şi sunt membri de sindicat; d. nici
una din variante.

2. Pe timpul mandatului reprezentanţilor salariaţilor contractul individual de muncă al


acestora:
a. se suspendă la cererea acestora;
b. nu se suspendă;
c. se suspendă de drept;
d. nici una din variante.
Răspunsuri corecte: 1. a ; 2. b.

Temă de casă. Întocmiţi un proces-verbal al Adunării generale a salariaţilor dintr-o unitate,


în scopul alegerii reprezentanţilor salariaţilor.
TEMA NR. 5

42
COMITETUL EUROPEAN DE ÎNTREPRINDERE

I. Obiective
- Cadrul intern şi internaţional de reglementare.
- Cunoaşterea noţiunii de întreprindere de dimensiune comunitară şi grup de
întreprinderi de dimensiune comunitară.
- Constituirea şi funcţionarea comitetului european de întreprindere

II. Competenţe dobândite de student:


- înţelegerea rolului comitetelor de întreprndere;
- studentul va fi capabil diferenţeize această instituţie, sub aspectul sferei de
reprezentare de alte instituţii.

III. Cuvinte cheie: informarea şi consultarea lucrătorilor, comitet de întreprindere, grup de


întreprinderi, întreprindere de dimensiune comunitară.

IV. Structura temei. Instituţia comitetului de întreprindere

V. Rezumat. În vederea armonizării legislaţiei române cu cea comunitară, prin transpunerea în


practică a Directivei 94/45/CE – art. 51, legiuitorul român a adoptat Legea nr. 217/2005
privind constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului european de întreprindere.
Dispoziţiile Legii nr. 217/2005 se aplică întreprinderilor de dimensiune comunitară şi
grupurilor de întreprinderi de dimensiune comunitară care au conducerea centrală în
România, dar şi întreprinderilor de dimensiune comunitară şi grupurilor de întreprinderi de
dimensiune comunitară a căror conducere centrală nu este situată într-un stat membru, dar şia
desemnat un reprezentant în România.

Instituţia comitetului de întreprindere

La nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Directiva Consiliului 94/45/CE din 22


septembrie 1994, privind instituirea unui comitet european de întreprindere sau a unei
proceduri în întreprinderile de dimensiune comunitară, în vedrea informării şi consultării
lucrătorilor.
Directiva, deşi se adresează statelor membre, se referă la întreprinderile de dimensiune
comunitară, având un obiectiv de dreptul muncii – informarea şi consultarea lucrătorilor 37.
Directiva cuprinde două modalităţi prin care se poate atinge scopul urmărit:
1. instituirea unui comitet european de întreprindere;
2. instituirea unei proceduri speciale de dialog social în întreprinderile de dimensiune
comunitară.
Directiva are drept obiectiv perfecţionarea dreptului lucrătorilor la informare şi
consultare în întreprinderile de dimensiune comunitară şi în grupurile de întreprinderi de
dimensiune comunitară.

37 Pentru analiza dispoziţiilor directivei, a se vedea, A. Popescu, N. Voiculescu, Dreptul social european, Editura Fundaţiei Române de
Mâine, Bucureşti, 2003, pag. 153-158.

43
În acest scop, se insituie un comitet de întreprindere sau o procedură de informare şi
de consultare a lucrătorilor în fiecare întreprindere de dimensiune comunitară şi în fiecare
grup de întreprinderi de dimensiune comunitară.
Aşadar, dispoziţiile acestei directive se aplică în:
1. întreprinderile de dimensiune comunitară definite ca întreprinderi ce utilizează cel puţin
1.000 de lucrători în statele membre şi cel puţin 150 de lucrători în fiecare dintre
acestea;
2. grupurile de întreprinderi de dimensiuni comunitare definite ca grupuri de întreprinderi,
gurprui în care o întreprindere exercită controlul;
3. toate sucursalele situate în statele membre ale unei întreprinderi de dimensiune
comunitară sau la toate întreprinderile unui grup de întreprinderi de dimensiune
comunitară, situate în statele membre.
Responsabilitatea instituirii comitetului european de întreprindere sau a unei
proceduri de informare şi consultare revine, potrivit directivei, conducerii centrale a
întreprinderii de dimensiune comunitară sau a grupului de întreprinderi.
Pentru realizarea acestui scop, conducerea centrală are obligaţia de a iniţia negocieri
de pentru instituirea comitetului european de întreprindere sau a procedurii de informare şi
consultare, din oficiu sau la sesizarea scrisă a cel puţin 100 de lucrători sau a
reprezentanţilor acestora din cel puţin două întreprinderi situate în cel puţin două state
membre diferite.
Directiva 94/45/Ce are o importanţi deosebită atât pentru statele membre, cât şi
pentru statele în curs de aderare, având în vedere că în perspectiva admiterii lor vor avea pe
teritoriul lor unităţi sau întreprinderi de dimensiuni comunitare a căror conducere centrală
se află în statele membre ale Uniunii Europene.
În vederea armonizării legislaţiei române cu cea comunitară, prin transpunerea în practică a
Directivei 94/45/CE – art. 51, legiuitorul român a adoptat Legea nr. 217/2005 privind
constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului european de întreprindere 38. Acest act
normativ urmează să intre în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană.
Dispoziţiile Legii nr. 217/2005 se aplică întreprinderilor de dimensiune comunitară şi
grupurilor de întreprinderi de dimensiune comunitară care au conducerea centrală în
România, dar şi întreprinderilor de dimensiune comunitară şi grupurilor de întreprinderi de
dimensiune comunitară a căror conducere centrală nu este situată într-un stat membru, dar
şia desemnat un reprezentant în România.
În sensul art. 4, pct. 4 din lege, prin întreprindere de dimensiune comunitară se înţelege:
- întreprinderea care angajează minimum 1.000 de salariaţi în statele membre şi
- în cel puţin două state membre diferite, cel puţin 150 de salariaţi în fiecare dintre
acestea.
Grupul de întreprinderi de dimensiune comunitară este cel care îndeplineşte
cumulativ următoarele condiţii:
- angajează cel puţin 1.000 de salariaţi în statele membre;
- conţine cel puţin două întreprinderi membre ale grupului în state membre diferite;

38 Publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 628 din 19 iulie 2005. Menţionăm că până la adoptarea acestui act
normativ, numai Legea sindicatelor – Legea nr. 54/2003 şi Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, cuprindeau
dispoziţii privind informarea şi consultarea reprezentanţilor salariaţilor referitoare la problemele de interese profesional,
economic, social sau cultural.

44
- cel puţin o întreprindere membră a grupului angajează minimum 150 de salariaţi într-un
stat membru şi cel puţin o altă întreprindere membră a grupului angajează minimum 150
de salariaţi într-un alt stat membru.
Iniţiativa negocierii revine conducerii centrale situate în România. În vederea
constituirii comitetului european de întreprindere sau a instituirii procedurii de informare şi
consultare a salariaţilor, se crează un grup special de negociere. Acesta are rolul de a stabili,
împreună cu conducerea centrală din România, un acord scris care să conţină domeniul de
aplicare, componenţa, atribuţiile şi durata mandatului comitetului de întreprindere sau
modalităţile de aplicare a uneia sau mai multor proceduri de informare şi consultare.
Potrivit art. 11 din lege, grupul special este compus din minim 3 membri, iar
numărul maxim de membri nu poate depăşi numărul de state membre, cu reprezentarea
ambelor sexe. În România, membrii grupului special de negociere sunt desemnaţi de către
reprezentanţii salariaţilor din întreprinderea de dimensiune comunitară sau din grupul de
întreprinderi de dimensiune comunitară. În situaţia inexistenţei acestor reprezentanţi,
membrii grupului special de negociere sunt desemnaţi cu majoritatea voturilor salariaţilor
din România ai întreprinderii sau grupului de întreprinderi de dimensiuni comunitare.
Membrii grupului special de negociere pot alege un preşedinte dintre ei şi pot adopta
un regulament de organizare şi funcţionare, care să cuprindă modul concret de desemnare
sau de alegere a membrilor, precum şi modalităţile de suspendare, revocare sau încetare a
mandatelor acestora.
În termen de 30 de zile de la data comunicării componenţei grupului special,
conducerea centrală convoacă o reuniune cu membrii acestuia, în scopul încheierii unui
acord privind constituirea comitetului european de întreprindere sau instituirii procedurii de
informare şi consultare a salariaţilor. Conducerea centrală informează despre aceasta
conducerile locale.
În vederea încheierii acordului, deciziile grupului special se iau cu votul majorităţii
membrilor.
Potrivit art. 20 din lege, acordul privind constituirea şi funcţionarea comitetului
european de întreprindere stabileşte cel puţin:
- întreprinderile care compun grupul de întreprinderi de dimensiune comunitară sau
filialele, sucursalele ori alte sedii secundare ale întreprinderilor de dimensiune
comunitară cărora li se aplică acordul;
- componenţa comitetului european de întreprindere, numărul de membri, cu
reprezentarea ambelor sexe, repartiţia locurilor şi durata mandatului membrilor;
- atribuţiile şi procedura informării şi consultării comtetului european de întreprindere; -
locul, frecvenţa şi durata reuniunilor comitetului;
- resursele financiare şi materiale necesare funcţionării, care vor fi alocate comitetului; -
durata acordului şi procedura de renegociere a acestuia.
Numărul membrilor comitetului european de întreprindere este de cel puţin 3 şi cel
mult 30, cu reprezentarea ambelor sexe, fiind aleşi dintre salariaţii întreprinderii sau
grupului de întreprindri de dimensiune comunitară.
Competenţa comitetului european de întreprindere este limitată la informarea şi
consultarea salariaţilor asupra problemelor care interesează ansamblul întreprinderii sau
grupului de întreprinderi de dimensiuni comunitare sau cel puţin două filiale, sucursale sau
alte sedii secundare, situate în state membre diferite.
Conducerea centrală convoacă, cel puţin o dată pe an, o reuniune cu comitetul
european de întreprindere pentru a-l informa şi consulta cu privire la evoluţia activităţii

45
întreprinderii de dimensiune comunitară sau a grupului de întreprinderi de dimensiune
comunitară. Această reuniune are loc în cel mai scrut timp, pe baza unui raport elaborat de
conducerea centrală sau de conducerile organizate la diferite niveluri. Comitetul european
de întreprindere îşi poate exprima punctul de vedere cu privire la raportul prezentat, la
sfârşitul reuniunii sau într-un termen rezonabil, dar nu mai târziu de 10 zile de la data
reuniunii.
Membrii comitetului european de întreprindere informază reprezentanţii salariaţilor
întreprinderii sau grupului de întreprinderi de dimensiuni comunitare sau, în absenţa
acestora, pe toţi salariaţii, asupra conţinutului şi rezultatului informărilor şi consultărilor.
Comitetul european de întreprindere analizează, după 4 ani, necesitatea iniţierii de
negocieri în vederea încheierii unui nou acord.
Cheltuielile de funcţionare ale comitetului european de întreprindere sunt suportate
de conducerea centrală situată în România, care va stabili şi bugetul anual al comitetului.
Potrivit legii, membrii grupului special de negociere şi ai comitetului european de
întreprindere beneficiază de măsuri de protecţie, astfel încât aceste persoane nu pot fi
supuse vreunei discriminări, concediate sau supuse altor sancţiuni, ca urmare a îndeplinirii
atribuţiilor specifice.
În scopul asigurării respectării dispoziţiilor sale, Legea nr. 217/2005 reglementează
sancţionarea contravenţională în cazul obstrucţionării constituirii, organizării sau
funcţionării grupului special de negociere şi a comitetului european de întreprindere.

Bibliografie necesară aprofundării:


1.Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.
2. A. Popescu, Dreptul internaţional şi european al muncii, Editura CH Beck, Bucureşti,
2008.
3. Andrei Popescu, Dreptul internaţional al muncii, Editura Holding Reporter, Bucureşti,
1998.
4. N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare, Editura Wolters
Kluvers, Bucureşti, 2008.

Întrebări recapitulative. Teste de autoevaluare.

1. Ce înţelegeţi prin “întreprindere de dimensiune comunitară”? Dar prin cea de “grupul


de întreprinderi de dimensiune comunitară”?
2. Scopul constituirii de întreprinderi de dimensiune comunitară.
3. Modalitatea de constituire şi funcţionare a comitetului european de întreprindere.

46
TEMA NR. 6

PATRONATELE

I. Obiective
- Cunoaşterea noţiunii de patron şi patronat, precum şi a temeiului legal.
- Cunoaşterea modului de constituire, organizare, funcţionare şi încetare a personalităţii
juridice a patronatului.
- Identificarea drepturilor şi obligaţiilor organizaţiilor patronale, a atribuţiilor patronatelor
în domeniul raporturilor juridice de muncă.
- Întocmirea unei cereri şi a actelor necesare pentru dobândirea personalităţii juridice de
către o organizaţie patronală.

II. Cunoştinţe dobândite de student:


- studentul va fi capabil să formuleze cereri de înfiinţare a unui patronat.
- Studentul va putea distinge între noţiunile de sindicat, patronat, angajator.

III. Cuvinte cheie: patron, patronat, personalitate juridică, drepturile şi obligaţiile


patronatelor.

IV. Structura temei I. Noţiunea de patron


II. Dreptul de asociere al patronilor
III. Constituire şi organizare
IV. Statutul patronatului
V. Dobândirea personalităţii juridice
VII. Reorganizarea şi dizolvarea patronatelor
VIII. Drepturile şi obligaţiile patronatelor

V. Rezumat. Problemele referitoare la patronate sunt cuprinse în obiectul dreptului muncii


ca raporturi juridice aflate în strânsă legătură cu cele de muncă. Dreptul muncii se
ocupă de atrbuţiile şi competenţele patronatelor cu privire la raporturile juridice de
muncă, consacrate în Codul muncii şi Legea nr. 356/2001 privnd patronatele.

47
I. Noţiunea de patron

Termenul de patron derivă din latinescul patronus, care în dreptul roman, era stăpânul de
sclavi39; el avea şi semnificaţia de ocrotitor, protector.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, patron este proprietarul unuei
întreprinderi în care se exploatează munca 40.
Codul muncii în art. 14 alin. 1 dispune: “prin angajator se înţelege persoana fizică sau
juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de
muncă”.
Art. 230 din Codul muncii prevede că “patronul, denumit în prezentul cod angajator, este
persoana juridică înmatriculată sau persoana fizică autorizată potrivit legii, care
administrază şi utilizează capitalul, indiferent de natura acestuia, în scopul obţinerii de
profit în condiţii de concurenţă, şi care angajează muncă salariată”.
În acelaşi sens este şi art. 2 din Legea nr. 356/2001 41 care oferă o definiţie identică a
noţiunii de patron cu cea cuprinsă în Codul muncii.
Noţiunea de patron este definită şi de art. 1 din Legea nr. 130/1996 privind contractul
colectiv de muncă42, conform căruia noţiunea de patron desemnează orice persoană fizică
sau juridică ce angajează salariaţi prin încheierea de contracte individuale de muncă.
Potrivit Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, termenul
de patron desemnează pe cel care angajează, persoană juridică sau fizică, autorizată potrivit
legii, care administrază, utilizează capital, indiferent de natura acestuia, şi care foloseşte
forţa de muncă salariată, iar cel de unitate desemnează regiile autonome, societăţile
comerciale, alte organizaţii cu scop lucrativ, instituţiile publice, asociaţiile de orice fel şi
organele de stat.
Din definiţiile legale prezentate, rezultă următoarele:
- termenii angajator - patron nu sunt sinonimi;
- nu întotdeauna angajatorul încheie contracte individuale de muncă în scopul obţinerii de
profit43, cum este situaţia fundaţiilor, partidelor politice, sindicatelor, instituţiilor publice
etc;
- noţiunea de angajator este folosită, într-un sens larg, cuprinzând şi persoanele juridice
fără scop lucrativ sau instituţiile şi autorităţile publice, precum şi persoanele fizice care
nu administrază sau utilizează capital;
- în sens restrâns, noţiunea de angajator este sinonimă cu cea de patron.

II. Dreptul de asociere al patronilor

Cadrul internaţional
Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 87/1948 privind liberatatea sindicală şi
apărarea dreptului sindical consacră dreptul patronilor ca, fără autorizaţie prealabilă, să
constituie organizaţii la alegerea lor, precum şi să se afilieze la astfel de organizaţii, cu
condiţia de a se conforma statutelor acestora.

39 A se vedea, Gaius, Instituţiunile, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 15.


40 Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag. 760.
41 Publicată în “Monitorul oficial al româniei”, partea I, nr. 380 din 12 iulie 2001.
42 Republicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 184 din 19 mai 1998.
43 A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag. 167-168.

48
În concepţia acestei organizaţii, nu trebuie făcută diferenţiere între dreptul lucrătorului şi
cel al angajatorului de a se organiza în sindicate.
Aşadar, lucrătorii, ca şi angajatorii, au dreptul de a se constitui şi de a se afilia în
organizaţii profesionale, potrivit propriilor opţiuni, în vederea promovării şi apărării
intereselor lor specifice44.
Potrivit art. 3 al Convenţiei, organizaţiile celor care angajează au dreptul de a-şi
elabora propriile statute sau regulamente, de a-şi alege liber proprii reprezentanţi, de a-şi
organiza propria activitate şi program de acţiune. Autorităţile publice au obligaţia de a se
abţine de la orice intervenţie de natură a limita dreptul de asociere sau de a împiedica
exercitarea sa legală.
Organizaţiile celor care angajează au dreptul de a se constitui în federaţii sau
confederaţii şi de a se afilia la organizaţii internaţionale art. 5 din Convenţia nr. 87/1948.

Cadrul intern
Constituţia României garantează în art. 40 alin. 1 dreptul la liberă asociere în partide
politice, în sindicate, în patronate 46 şi în alte forme de asociere. Conform art. 9 din Legea
fundamentală, patronatele se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor şi
contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi
sociale ale membrilor lor.
Patronatele sunt reglemenate, în prezent, prin dispoziţiile Codului muncii şi ale Legii nr.
356/2001.

III. Constituire şi organizare

Conform art. 231 alin. 1 din Codul muncii şi art. 1 din Legea nr. 356/2001, patronatele sunt
organizaţii ale patronilor, autonome, fără caracter politic, înfiinţate ca persoane juridice de
drept privat fără scop patrimonial. Acestea sunt constituite pe activităţi economice şi
organizate pe secţiuni, diviziuni, ramuri şi la nivel naţional.
Un patronat se poate constitui, conform art. 3 alin. 2 şi 3 din lege, după cum urmează:
- fie dintr-un număr de cel puţin 15 persoane juridice înmatriculate sau persoane fizice
autorizate, potrivit legii;
- fie dintr-un număr de cel puţin 5 membri în ramurile în care aceştia deţin peste 70% din
volumul producţiei.
Nu pot face parte din organele de conducere ale patronatelor, demnitarii şi
persoanele care deţin funcţii de conducere în structurile administraţiei publice.
Patronatele îşi pot constitui structuri organizatorice teritoriale proprii, cu sau fără
personalitate juridică. Structurile organizatorice teritoriale fără personalitate juridică îşi
desfaşoară activitatea în baza statutului patronatului din care fac parte.
Potrivit art. 231 alin. 2 din Codul muncii şi a art. 4 din Legea nr. 356/2001,
patronatele se pot constitui în uniuni, federaţii, confederaţii sau în alte structuri asociative.
Astfel, patronatele se pot constitui în:
- federaţii sau uniuni patronale – formate din două sau mai multe patronate;
- confederaţii patronale – formate din mai multe uniuni sau federaţii patronale.

44 A se vedea, A. Popescu, Dreptul internaţional al muncii, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1998, pag. 246.

49
Confederaţiile patronale reprezentative la nivel naţional, potrivit legii, se pot
constitui într-un organism de reprezentare a patronatelor, cu statut şi regulament de
organizare şi funcţionare propriu, pentru reprezentarea unitară a mişcării patronale la nivel
naţional şi intemational.
Patronatele au dreptul să se afilieze la organizaţii internaţionale – art. 4 alin. 5 din
Legea nr. 356/2001.

IV. Statutul patronatului

Modul de constituire, organizare, funcţionare şi dizolvare a unui patronat este reglementat


prin statut, adoptat de către membrii săi, cu respectarea dispoziţiilor legale (art. 6 din lege).
Statutul trebuie să conţină, sub sancţiunea nulităţii, cel puţin următoarele elemente:
a. denumirea patronatului, sediul principal şi, după caz, structurile teritoriale proprii, cu
sau fără personalitate juridică;
b. obiectul de activitate şi scopul;
c. patrimomul iniţial, mărimea şi compunerea acestuia, cotizaţiile, precum şi alte surse de
finanţare legale;

46
Este de menţionat că anterior republicării, Constituţia României în art. 37 nu prevedea în mod expres
posibilitatea asocierii în patronate, ci interpretând textul constituţional apărea evident faptul că pentru
protejarea intereselor proprii, patronii aveau la rândul lor dreptul de a se asocia în grupări specifice. A se vedea,
S. Ghimpu, A. Ţiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 620; I.T. Ştefănescu, Dreptul
muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 61.
d. drepturile şi obligaţiile membrilor;
e. organele de conducere;
f. răspunderi;
g. dizolvarea şi lichidarea patronatului.

V. Dobândirea personalităţii juridice

Conform art. 7 alin. 2 din Legea nr. 356/2001, personalitatea juridică a patronatului se
dobândeşte potrivit reglementării legale privind asociaţiile şi fundaţiile – Ordonanţa
Guvernului nr. 26/200047.
Cererea de acordare a personalităţii juridice va fi însoţită de procesul - verbal de
constituire, statutul autentificat, tabel cuprinzând adeziunile, dovada existenţei sediului şi a
mijloacelor financiare necesare în vederea desfăşurării activităţii, dovada disponibilităţii
denumirii eliberată de Ministerul Justiţiei sau, după caz, refuzul motivat al eliberării
acesteia. Cererea poate fi formulată de către oricare dintre asociaţi, pe baza împuternicirii
date, şi se depune la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială urmează să îşi
aibă sediul în vedrea înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a celorlalte documente,
judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora şi dispune, prin
încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
În cazul în care cerinţele legale pentru constituirea asociaţiei nu sunt îndeplinite,
judecătorul, la expirarea termenului de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere, va cita, în

50
camera de consiliu, pe reprezentantul asociaţiei, punându-i în vedere, în scris să remedieze
neregularităţile constatate până la termenul următor, care nu va fi mai mare de o săptămână.
În situaţia în care, la termenul fixat, neregularităţile au fost înlăturate, judecătorul,
ascultând şi concluziile procurorului, dacă este cazul, va lua act despre aceasta prin
încheiere şi va dispune înscrierea patronatului în registrul asociaţiilor şi funadţiilor.
Dacă neregularităţile nu au fost înlăturate sau, deşi legal citat, reprezentantul
patronatului nu se prezintă, în mod nejustificat, judecătorul va respinge cererea de înscriere
printr-o încheiere motivată.
Potrivit art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, încheierile se pronunţă în cel
mult 24 de ore de la înheierea dezbaterilor şi se redactează în termen de cel mult 48 de ore
de la pronunţare.
Împotriva încheierii se poate formula recurs în termen de 5 zile de la data
pronunţării, pentru cei care au fost prezenţi, şi de la data comunicării, pentru cei care au
lipsit. Recursul se soluţionează cu citarea părţilor, în camera de consiliu, de urgenţă şi cu
precădere.
Înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, se efectuează în ziua rămânerii
irevocabile a încheierii de admitere, eliberându-se, la cerere, reprezentantului patronatului
sau mandatarului acestuia, un certificat de înscriere care va cuprinde: denumirea
patronatului, sediul acestuia, durata de funcţionare, numărul şi data înscrierii în registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor.

47
Cu privire la analiza reglementărilor acestui act6 normativ, a se vedea R. Dimitriu, Discuţii în legătură cu
Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, în “Dreptul” nr. 5/2000, pag. 3-24; R.
Dimitriu, Privire de ansamblu asupra Legii nr. 254/2005 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000
cu privire la asociaţii şi fundaţii, în “Dreptul” nr. 12/2005, pag. 36-49; C.N. Popa, Observaţii în legătură cu
aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile, în “Dreptul” nr. 10/2001, pag.
59-74.

Încheierea se comunică, din oficiu, organului financiar local în ca cărui rază


teritorială îşi are sediul organizaţia, pentru evidenţa fiscală, cu menţionarea numărului de
înscriere în registru.
Consecinţa a înscrierii organizaţiei patronale o reprezină dobândirea unui patrimoniu.
Potrivit art. 15 alin. 1 din legea nr. 356/2001, patronatele pot dobândi, în condiţiile
legii, cu titlu gratuit sau oneros, orice fel de bunuri mobile sau imobile necesare în vederea
realizării scopului pentru care au fost înfiinţate.
Federaţiile şi confederaţiile patronale reprezentative pot primi în locaţie, pe baza
unei cereri motivate, imobile sau spaţii din fondul locativ de stat, pe care le pot folosi
exclusiv ca sedii şi pentru care vor plăti chirie calculată potrivit dispoziţiilor privitoare la
locuinţe.
Sursele veniturilor patronale sunt: taxe de înscriere, cotizaţii, contribuţii pentru
fondul destinat negocierii colective de muncă şi activităţi specifice, donaţii, sponsorizări şi
alte venituri, potrivit statutelor şi legilor în vigoare.
Aceste venituri sunt destinate realizării scoputilor pentru care au fost înfiinţate şi nu
pot fi repartizate membrilor avestora.

51
VII. Reorganizarea şi dizolvarea patronatelor

În cazul reorganizării unui patronat, situaţia patrimoniului va fi soluţionată de


organele de conducere ale acestuia ori, în caz de divergenţă, de către instanţa de judecată
competentă.
În situaţia dizolvării, patrimoniul se împarte cu respectarea prevederilor statutului şi
a normelor de drept comun.
În termen de 15 zile de la dizolvare, conducătorul patronatului sau lichidatorii
patrimoniului sunt obligaţi să solicite instanţei judecătoreşti să efectueze menţiunea
dizolvării în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. După expirarea acetui termen, orice
persoană interesată poate solicita instanţei judecătoreşti competente operarea menţiunii
respective – art. 20 din ordonanţă.

VIII. Drepturile şi obligaţiile patronatelor

Codul muncii în art. 232 şi art. 234, precum şi Legea nr. 356/2001 în art. 8-13
reglementează drepturile şi obligaţiile patronatelor.
Poziţia lor este definită generi în art. 232 alin. 1 din Codul muncii şi art. 8 din Legea nr.
356/2001: patronatele reprezintă, susţin şi apără interesele membrilor lor în relaţiile cu
autorităţile publice, cu sindicatele şi cu alte persoane juridice şi fizice, în raport cu obiectul
şi scopul lor de activitate, atât în plan naţional. Cât şi internaţional, potrivit propriilor
statute şi în acord cu prevederile legale.
În vederea realizării scopului lor, patronatele:
a. reprezintă, promovează, susţin şi apără interesele economice, tehnice şi juridice ale
membrilor lor;
b. acţionează pentru deplina libertate de acţiune a patronilor;
c. promovează concurenţa loială, în condiţiile legii, urmărindu-se asigurarea de şanse
egale fiecăruia dintre membrii lor;
d. desemnează, în condiţiile legii, reprezentanţi la tratative şi acorduri cu autorităţile
publice şi cu sindicatele, precum şi în structurile tripartite de conducere şi de dialog
social;
e. sunt consultate de Guvern la iniţierea, elaborarea şi promovarea programelor de
dezvoltare, restructurare, privatizare, lichidare, cooperare economică şi participă în
structurile de coordonare şi gestionare a programelor cu Uniunea Europeană.
Menţionăm că patronatele, fără a avea un drept direct de iniţiativă legislativă, pot
adresa autorităţilor publice propuneri de legiferare în domeniile de interes patronal.
Conform art. 235 din Codul muncii sunt interzise: orice intervenţie a autorităţilor
publice de natură a limita exercitarea drepturilor patronale sau de a împiedica
exercitarea lor legală;
orice act de ingerinţă a salariaţilor sau a sindicatului, fie direct, fie prin
reprezentanţii lor sau a membrilor sindicatului, după caz, în constituirea
asociaţiilor patronale sau în exercitarea drepturilor lor.
De asemenea, legea ssigură şi membrilor organelor de conducere alese ale
patronatelor protecţie împotriva oricăror forme de discriminare, condiţionare, constrângere
sau limitare a exercitării funcţiilor lor.

52
Aşa cum s-a subliniat în doctrină 45, Legea nr. 356/2001 şi, respectiv Codul muncii
nu au abrogat prevederile anterioare cuprinse în diferite acte normative referitoare la
atribuţiile patronatelor în domeniul raporturilor juridice de muncă. Astfel, potrivit
reglementărilor în vigoare, patronatele apar ca partener de dialog social în următoarele
situaţii:
1. la negocierea contractelor colective de muncă. Pe coordonata tripatitismului,
patronatele potrivit art.10 lit.e din lege îşi desemnează, în condiţiile legii,
reprezentanţi la negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă. Cu
excepţia negocierii contractului colectiv de la nivel de unitate, la care participă
angajatorul, la celelalte nivele participă numai asociaţiile patronale
reprezentative în condiţiile Legii nr. 130/1996, privind contractul colectiv de
muncă, republicată.
2. participă la tratative şi acorduri în relaţiile cu autorităţile publice şi cu
sindicatele.
3. La cererea membrilor lor, patronatele îi pot reprezenta pe aceştia în cazul
conflictelor de drepturi;
4. la întocmirea regulamentului intern, cu consultarea sindicatului sau
reprezentanţilor salariaţilor, după caz, potrivit art. 257 din Codul muncii;
5. la întocmirea şi aprobarea, fără consultarea sindicatelor sau reprezentanţilor
salariaţilor, a regulamentelor de organizare şi funcţionare;
6. la elaborarea proiectelor de acte normative cu relevanţă asupra mediului de
afaceri;
7. reprezentanţii confederaţiilor patronale reprezentative la nivel naţional fac
parte din Consiliul Economic şi Social, astfel făcând propuneri privind relaţiile
de muncă – art. 5 din Legea nr. 109/1997 privind organizarea şi funcţionarea
Consiliului Economic şi Social;
8. organizaţiile patronale reprezentative la nivel naţional îşi desemnează
reprezentanţii la conferinţele anuale ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
În prezent, în ţara noastră, există mai multe organizaţii patronale. Se apreciază
că numărul total de organizaţii, federaţii, confederaţii şi uniuni patronale este de
74.
În Consiliul Economic şi Social sunt reprezentate 8 confederaţii, iar Contractul colectiv de
muncă unic la nivel naţional a fost negociat şi semnat de următoarele organizaţii
patronale46:
- Confederaţia Patronală din Industria României – CONPIROM;
- Confederaţia Naţională a Patronatului Român – CNPR;
- Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii – CNÎPMMR;
- Uniunea Generală a Industriaşilor din România – UGIR;
- Uniunea Generală a Industriaşilor din România – UGIR 1903;
- Consiliul Naţional al Patronilor din România – CoNPR;
- Patronatul Naţional Român – PNR;
- Patronatul Român – PR;

45 A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag. 173.
46 Cu privire la structura celor mai importante organizaţii patronale constituite la nivel naţional, a se vedea A. Ţiclea, Tratat de dreptul
muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, pag. 141-146.

53
- Uniunea Naţională a Patronatului Român – UNPR;
- Asociaţia Română a Antreprenorilor de Consatrucţii – ARACO; - Confederaţia
Patronală a Industriei, Serviciilor şi Comerţului – CPISC.

Bibliografie necesară aprofundării.


1.Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.
2.Ion Traian Ştefănescu Tratat de dreptul muncii, Vol I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003.
3.Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
4.Ovidiu Ţinca, Dreptul muncii. Relaţiile colective de muncă, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004.

Întrebări recapitulative. Teste de autoevaluare.


1. Ce înţelegeţi prin noţiunea de “patron”? Dar prin cea de “patronat”?
2. Temeiul legal al asocierii patronului.
3. Precizaţi atribuţii ale patronatelor în domeniul raporturilor juridice de muncă.
4. Prezentaţi procedura de dobândire a personalităţii juridice de către organizaţia
patronală.
5. Situaţii în care patronatul apare în calitate de partener social.

6. Personalitatea juridică a organizaţiei patronale se dobândeşte potrivit


reglementărilor cuprinse în:
a. Codul muncii;
b. Legea nr. 356/2001 privind patronatele;
c. O.G. nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile.
Răspuns corect : c.

54
TEMA NR. 7

CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCĂ

I.Obiectivele temei de studiu:


- însuşirea de către studenţi a instituţiei contractului colectiv de muncă;
- cunoaşterea procedurii negocierii contractului colectiv de muncă;
- corelaţia dintre contractele colective de muncă încheiate la diferite niveluri şi
contractele individuale de muncă.

II. Competenţe dobândite de student:


- studentul să cunoască rolul partenerilor sociali în procedura negocierii contractului colectiv
de muncă şi limitele exercitării dreptului la negociere;
- studentul să fie capabil că înţeleagă valoarea normativă a contractului colectiv de muncă.

III. Cuvinte-cheie: negociere colectivă, sindicat, angajator, contract colectiv de muncă,


momentul producerii efectelor contractului colectiv de muncă.

IV. Structura temei:


I. Noţiunea, natura juridică şi importanţa contractului colectiv de muncă.
II. Categorii de contracte colective de muncă
III. Negocierea şi încheierea contratului colectiv de muncă
IV. Durata şi forma contractului colectiv de muncă
V. Înregistrarea şi pubicitatea contractului colectiv de muncă
VI. Efectele contractului colectiv de muncă
VII. Obligativitatea executării contractului colectiv de muncă
VIII. Modificarea contractului colectiv de muncă
IX. Suspendarea contractului colectiv de muncă
X. Încetarea contractului colectiv de muncă

V. Rezumat. Instituţia contractului colectiv de muncă reglementată de Legea nr.130/1996


transpune în planul dreptului inten Recomandarea OIM nr.91/1951 privind convenţiile
colective.Prin contractul colectiv de muncă, partenerii sociali tranzacţionează drepturi şi
obligaţii în materia raporturilor juridice colective de muncă asigurând, desigur, respectarea
prevederilor legii în această materie care consacră protecţia salariaţilor.Rolul negocierii
colective ca etapă premergătoare încheierii contractului colectiv de muncă pune în
evidenţă capacitatea partenerilor sociali de a înţelege necesitatea întocmirii unui asemenea
act care să fundamenteze relaţia colectivă de muncă de natură a asigura eficienţa
economică dar şi de a asigura securitatea socială şi economică a salariatului.Dacă
negocierea colectivă este obligatorie în unităţi cu peste 21 de salariaţi, încheierea
contractului colectiv de muncă nu este obligatorie.În ipoteza în care contractul colectiv de
muncă se încheie, pentru a produce efecte juridice acesta trebuie să fie înregistrat la
organele competente.Din momentul înregistrării sau la o dată ulterioară acesteia stabilită
de părţi prin acord, contractul colectiv de muncă este obligatoriu pentru părţile
contractante şi se aplică pe durata stabilită de un an sau pe durata efectuării unei lucrări,

55
tuturor salariaţilor din unitate. Contractul colectiv de muncă se poate modifica, suspenda şi
înceta.În ceea ce priveşte modificarea şi suspendarea, partenerii sociali trebuie să urmeze
procedura negocierii şi să notifice aceste operaţiuni organului competent.

I.Noţiunea, natura juridică şi importanţa contractului colectiv de muncă.

1.Definiţii doctrinare ale contractului colectiv de muncă

Recomandarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 91 din anul 1951 defineşte


convenţia colectivă ca orice acord scris referitor la condiţiile de muncă, încheiată între
angajator, un grup de angajatori sau o asociaţie patronală, pe de o parte, şi una sau mai
multe organizaţii reprezentative ale salariaţilor, pe de altă parte, reprezentanţii salariaţilor
fiind aleşi sau mandataţi de către cei pe care îi reprezintă, conform dispoziţiilor din fiecare
legislaţie naţională (pct. 2 alin. 1).
În doctrină s-au dat mai multe definiţii contractului colectiv de muncă, şi anume : -,,un
regulament care stabileşte între două grupuri sociale un fel de lege în conformitate cu care
vor trebui să fie încheiate pe viitor contractele individuale de muncă” 47; -,,un fel de
reglementare a muncii convenită între cei doi factori ai producţiei: capitalul, reprezentat
prin patroni şi munca, reprezentată prin lucrători” 48;
-,,acordul prealabil intervenit între o colectivitate de lucrători şi un patron sau o
colectivitate de patroni privitoare la condiţiile de muncă şi salarizare” 49;
-,,un contract încheiat între părţile împuternicite să realizeze acordul colectiv destinat să
reglementeze drepturile şi obligaţiile părţilor şi să stabilească normele legale, în special care
privesc încheierea, conţinutul şi încetarea contractelor individuale de muncă” 50;
- ,,un acord încheiat între un patron sau un grup de patroni şi una sau mai multe organizaţii
sindicale reprezentative ale salariaţilor în vederea fixării în comun a condiţiilor de angajare
şi de muncă, precum şi garanţiile sociale. Sarcina sa esenţială este de a substitui grupurile
indivizilor în determinarea acestor condiţii şi a salariilor” 51;
-,,acordul scris şi prealabil negociat, încheiat între partenerii sociali, la diferite niveluri,
care urmăreşte crearea unui cadru general şi unitar de desfăşurare a relaţiilor de muncă şi
care se referă la condiţiile de muncă, precum şi la orice alte aspecte convenite de părţi în
legătură directă sau indirectă cu relaţia de muncă”. 52
Codul muncii la art. 236 defineşte contractul colectiv de muncă astfel:
,,(1) Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator
sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod
prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă,
salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.”
Conform Legii nr. 130 din 16 octombrie 1996 56, definiţia contractului colectiv de
muncă este următoarea:
,,(1) Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată între patron sau
organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentanţi prin sindicate ori în alt mod
47 G.Plastara ,,Contractul colectiv de muncă”, revista ,,Democraţia” nr.10/1919,p.3.
48 I.Popovici ,,Convenţia colectivă de muncă”, Tiparul ,,Albina” Iaşi, 1921,p.5.
49 G.I. Emandi ,,Contractul colectiv de muncă”, tiparul ziarului ,,Universul”, Bucureşti,1935, p.14.
50 Gunter Halbach, Norbert Poland, Rolf Schwedes, Olfried Wlotzke, Labour Law in Germany, Bon,1991,p.290.
51 Gérard Lyon-Caen, Jean Pélissier, Alain Supiot, Droit du travail, 21 édition, Dalloz, Paris, 2002, p.863.
52 M. Volonciu, Negocierea contractului colectiv de muncă, Editura Omnia-UNI-S.A.S.D.,Braşov, 1999,p.205. 56 Republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.184 din 19 mai 1998, modificată ulterior

56
prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă,
salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.
(2) În sensul prezentei legi, prin termenul patron se înţelege persoana fizică şi
juridică care angajează salariaţi prin încheierea contractelor individuale de muncă.
(3) Persoanele juridice care angajează salariaţi mai sunt denumite în prezenta
lege unităţi.”

2.Terminologia ,,contract colectiv de muncă”


Atât legea noastră actuală, cât şi reglementările anterioare, utilizează (sau a utilizat)
termenul de ,,contract colectiv de muncă” 53. Potrivit unei opinii, exprimată în perioada
interbelică, această terminologie este improprie, este noţiunea de ,,convenţie”, pentru că
numai aceasta poate avea forţa şi efectele unui act normativ. Contractul, se ştie prin esenţa
lui, este un act individual şi, în consecinţă, creează situaţii juridice individuale. El stabileşte
o stare juridică concretă, particulară, care nu interesează decât părţile contractante. Se
subliniază în continuare că ,,nu putem avea şi contract şi colectiv” 54.
În majoritatea ţărilor cu economie de piaţă este folosit termenul de ,,convenţie”, termen
regăsit şi în documentele Organizaţiei Internaţionale a Muncii 55.
În legislaţia noastră termenii de ,,contract” şi „convenţie” sunt sinonimi aşa cum rezultă
atât din dispoziţiile art. 942 din Codul civil, potrivit cărora „contractul este acordul între
două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”, cât şi
din cele ale art. 1 din Legea nr. 130/1996 (republicată) privind contractul colectiv de
muncă, conform cărora contractul colectiv de muncă este o convenţie.
Contractul pe care îl analizăm este colectiv, datorită sferei de persoane asupra căreia îşi
produce efectele. Regula este că orice act juridic nu poate nici să vătame şi nici să profite
altor persoane decât celor care l-au încheiat .
Efectele contractului colectiv de muncă se extind asupra tuturor salariaţilor (inclusiv a
acelora angajaţi ulterior încheierii lui) şi angajaţilor la care se referă, nu numai asupra celor
care au participat la încheierea sa. Art. 241 alin. 1 din Codul muncii prevede „Clauzele
contractelor colective de muncă care produc efecte după cum urmează:
a) pentru toţi salariaţii angajatorului, în cazul contractelor colective de muncă încheiate
la acest nivel;
b) pentru toţi salariaţii încadraţi la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori
pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel;
c) pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care
sa încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel;
d) pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, în cazul contractului
colectiv de muncă la nivel naţional”.
În acelaşi sens, art. 9 din Legea nr. 130/1996 dispune că „prevederile contractului colectiv
de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii din unitate, indiferent de data angajării sau de
afilierea lor la o organizaţie sindicală din unitate”. De asemenea, conform art. 13 alin. (1)
din aceeaşi lege „părţile au obligaţia să precizeze, în fiecare contract de muncă încheiat la
nivel de grup de unităţi şi ramură de activitate, unităţile în cadrul cărora se aplică clauzele
negociate”.

53 Prin excepţie, Constituţia României utilizează termenul de „convenţii colective”[art.41 alin.(5)]; prevede că „Dreptul la
negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”.
54 G.Taşcă, op.cit., pag. 261 şi 264.
55 A se vedea, de exemplu, La negociation colective, Manuel d`éducation ouvriere, Bureau international du travail, Géneve, 1986.

57
Această extindere reprezintă în fond, o excepţie de la principiul relativităţii efectelor
contractului, excepţie care operează atât sub aspectul laturii active, cât şi sub cel al laturii
pasive a obligaţiilor56.
El este „de muncă”, pentru că prin intermediul său sunt reglementate condiţiile de muncă,
relaţiile dintre angajatori şi salariaţi, protecţia socială a salariaţilor.

3.Natura juridică a contractului colectiv de muncă


Sub aspectul naturii juridice, contractul colectiv de muncă obligă numai pe cei care sunt
sau vor fi salariaţi ai unităţii pe perioada cât convenţia îşi produce efecte juridice.
Convenţia colectivă: este generală, pentru că reglementează în mod uniform condiţiile de
muncă ale unei întregi mase de lucrători;
este abstractă, pentru că nu reglementează situaţia unui anume lucrător
individual, ci a tuturor lucrătorilor;
este permanentă, deoarece se aplică de un număr indefinit de ori;
are aceeaşi putere ca o lege de ordine publică, întrucât contractele individuale
de muncă, încheiate cu nesocotirea dispoziţiilor sale sunt nule de drept 57. Contractul
colectiv de muncă este un act sui generis, fiind în acelaşi timp, act juridic sursă de drepturi
şi obligaţii subiective şi reciproce ale părţilor şi totodată, izvor de drept, fiind sub acest
aspect, o normă convenţională, negociată 58.
Ca orice contract, şi contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voinţă a
partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertăţii contractuale; el
reprezintă legea părţilor.

4.Caracterele contractului colectiv de muncă


Contractul colectiv de muncă prezintă următoarele trăsături:
a)este un contract sinalagmatic deoarece el presupune o reciprocitate de
prestaţii,
angajatorul (patronul) şi salariaţii având drepturi şi obligaţii proprii.
b)este un contract cu titlu oneros şi comutativ, deoarece părţile realizează
reciproc anumite prestaţii în schimbul acelora pe care s-au obligat să le efectueze în
favoarea celeilalte, aceste prestaţii fiind cunoscute ab initio, la încheierea
contractului, iar executarea lor nu depinde de un eveniment incert.
c)presupune prestaţii succesive, în timp, pe întreaga durată a existenţei sale.
d)este un contract numit, fiind reglementat prin Legea nr. 130/1996.
e)este un contract solemn, forma scrisă fiind impusă de esenţa sa, respectiv
de
valoarea sa normativă.
f) reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului,
ceea ce îl
deosebeşte de contractul civil, în general, precum şi de contractul individual de muncă.
Conform art. 973 din Codul civil „convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.
Ceea ce înseamnă că efectele obligatorii ale contractului privesc numai părţile
contractante şi că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane, dar totuşi

56 C. Stătescu, Corneliu Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, pag.74.
57 G. Taşcă, op.cit., p.261-262.
58 A se vedea Sanda Ghimpu, Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul muncii,vol.I, 1978, p.108-109.

58
contractul colectiv de muncă îşi produce efectele nu numai faţă de cei care l-au încheiat, ci
şi faţă de toţi salariaţii din unităţile şi patronii la care se referă.

5.Importanţa contractului colectiv de muncă


Contractul colectiv de muncă are valoare normativă şi reprezintă codul relaţiilor colective
dintr-o unitate.
Contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi
la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective, iar acestea, la rândul lor, nu pot
conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele
încheiate la nivel superior. Clauzele tuturor contractelor colective vor fi stabilite numai în
limitele şi condiţiile prevăzute de lege 59.

II. Categorii de contracte colective de muncă

1.Categorii de contracte colective de muncă


Contracte colective de muncă potrivit art. 10 al Legii nr. 130/1996 şi art. 241 din Codul
muncii se pot încheia la nivelul:
- angajatorilor;
- grupurilor de angajatori (societăţi comerciale şi regii autonome etc.), dacă sunt
constituite asociaţii patronale la acest nivel; - ramurilor de activitate; - naţional.
În cazul instituţiilor bugetare, contractele colective se pot încheia la nivelul
unităţilor, la nivelul administraţiei sau serviciilor publice locale, pentru instituţiile din
subordinea acestora şi la nivelul departamental, prin instituţiile subordonate.
În sectorul bugetar contractele colective de muncă se pot încheia la următoarele
niveluri:
- la nivelul unităţilor;
- la nivelul administraţiei sau serviciilor publice locale, fiind vorba de contracte la nivel
de grupuri de unităţi;
- la nivel departamental, care sunt fie contracte colective la nivel de ramură, fie la nivel
de grupuri de unităţi, după caz.
În situaţia instituţiilor bugetare, prin contracte colective de muncă nu se pot negocia
clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţiile
legale (art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996).
Prevederile oricărui contract colectiv la nivel superior sunt considerate niveluri
minime de la care începe negocierea contractelor colective de muncă la nivelurile
inferioare60. În ipoteza în care un contract colectiv de muncă de la nivel inferior este
încheiat înaintea contractelor colective de muncă de la nivelurile superioare, primul contract
va fi modificat în sensul clauzelor cuprinse în contracte încheiate la nivel superior. Este
posibil ca la anumite niveluri (de ramură sau la cel al grupurilor de angajatori) să nu se
încheie contracte colective, situaţie în care cele de la nivelul angajatorilor vor avea la bază,
direct, contractul încheiat la nivel naţional.

59 A se vedea art.8 din Legea nr.130/1996; art.236 alin.(4) şi art. 238 alin.(3) din Codul muncii.
60 A se vedea art.99 alin.(3) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional. 65 În acelaşi sens
este şi art.236 alin.(1) din Codul muncii.

59
2.Clauze comune tuturor categoriilor de contracte colective de muncă
Prin contractele colective de muncă se dispune:
- prin contractul colectiv se stabilesc „clauze privind condiţiile de muncă,
salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă” (art. 1) 65;
- negocierea colectivă, obligatorie la nivelul unităţilor cu peste 21 de salariaţi, „va avea ca
obiect, cel puţin: salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de
muncă (art. 3 alin. 940);
- fac parte din contractele colective de muncă şi acordurile dintre părţile
semnatare ale acestor contracte, prin care se soluţionează conflicte de muncă (art. 2 alin. 2);
- „contractul colectiv de muncă poate cuprinde şi prevederi referitoare la protecţia celor
aleşi sau delegaţi în organele de conducere ale sindicatelor, respectiv a reprezentanţilor
salariaţilor…”(art. 2 alin. 3);
- „prin contractul colectiv părţile pot conveni constituirea unui fond din contribuţia
patronatului destinat activităţilor în domeniul negocierilor colective” (art. 11 alin. 3);
- în cazul instituţiilor bugetare „nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror
acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale”(art. 12 alin. 1);
- clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele şi
condiţiile prevăzute de lege (art. 8 alin. 1) ;
- „contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească
drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la
nivel superior” (art. 8 alin. 2) ;61
- „contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească
drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă” (art. 8 alin.
3) ;
- „ la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare
la drepturile salariaţilor au un caracter minimal” (art. 8 alin. 4); 62
Prin conţinutul său, contractul colectiv de muncă nu poate determina o înrăutăţire a
situaţiei salariaţilor în raport cu prevederile legale. Clauzele sale sunt subordonate legii şi
pot da naştere numai unui regim juridic mai favorabil salariaţilor. Drepturile cuprinse în
legislaţia muncii constituie un minim legal de la care niciodată nu se poate deroga în
defavoarea lor.
Unele acte normative speciale conţin dispoziţii privind conţinutul contractelor
colective de muncă, astfel:
- potrivit art. 7 din Legea sănătăţii şi securităţii în muncă nr. 319/2006 63, contractele
colective de muncă de la orice nivel vor cuprinde, obligatoriu, clauze referitoare la
protecţia muncii, a căror aplicare să asigure prevenirea accidentelor de muncă şi a
bolilor profesionale;
- în temeiul art. 2 din Legea nr. 142/1998 64, tichetele de masă se acordă în condiţiile
stabilite prin contractele colective de muncă, în urma negocierii dintre angajatori şi
organizaţiile sindicale constituite sau reprezentanţii salariaţilor, după caz;
- conform art. 13 din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi
bărbaţi65, „pentru prevenirea acţiunilor de discriminare după criteriul de sex în domeniul
61 În acelaşi sens este şi art.238 alin.(1) din Codul muncii.
62 În acelaşi sens este şi art.238 alin.(3) din Codul muncii.
63 Republicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.47 din 29 ianuarie 2001, modificată ulterior.
64 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. din.
65 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.301 din 8 mai 2002.

60
muncii, atât la negocierea contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional, cât şi la
negocierea contractelor colective de muncă la nivel de unităţi, părţile contractante vor
stabili introducerea de clauze de interzicere a faptelor de discriminare şi, respectiv,
clauze privind modul de soluţionare a sesizărilor/reclamaţiilor formulate de persoanele
prejudiciate prin asemenea fapte”etc..
Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic 66 prevede că sunt supuse
negocierii:
- unele drepturi salariale suplimentare şi materiale, în afara salariului de bază şi a sporului
de vechime (art. 48 alin. 2);
- asigurarea transportului şi a cazării de către instituţiile de învăţământ superior pentru
cadrele didactice care domiciliază în alte localităţi (art. 104 alin. 4).
În literatura juridică s-a arătat72 că obiectul contractului de muncă priveşte situaţii ce
se referă direct la raporturile de muncă şi situaţii care au legătură directă cu aceste raporturi.
Din prima categorie fac parte: salariile de bază, sporurile la salarii, premiile,
concediile de odihnă, timpul de muncă, reducerea acestuia pentru cei care lucrează în
condiţii deosebite sau speciale, munca suplimentară sau în zilele nelucrătoare, securitatea şi
sănătatea în muncă, norme specifice de promovare în funcţie, acordarea echipamentului de
protecţie sau de lucru, drepturile persoanelor delegate în alte localităţi, etc..
Situaţiile care nu au legătură directă cu raporturile de muncă, se pot referi la:
construirea sau acordarea de locuinţe; transportul personalului nelocalnic; înlesniri în
procurarea unor produse (combustibil, mobilă); construirea şi folosirea de creşe, grădiniţe,
etc..

III. Negocierea şi încheierea contratului colectiv de muncă

1.Noţiunea negocierii colective


Negocierea colectivă şi, implicit, încheierea contractelor colective de muncă a
rezultat din necesitatea elaborării şi aplicării unor reguli care să stea la baza regimului
juridic al raporturilor de muncă şi care să guverneze, în special, încheierea şi încetarea
contractelor individuale de muncă.
În România, negocierea colectivă realizează dialogul social necesar în privinţa
conţinutului raportului juridic de muncă. Astfel, negocierea colectivă este cea mai
importantă modalitate de a stabili şi a detalia drepturile şi obligaţiile partenerilor sociali,
fiind permanent sub influenţa caracteristicilor sociale şi a constrângerilor economice ce
caracterizează societatea.
Articolul 2 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 consacră scopul pe care îl are încheierea
contractelor colective de muncă de promovare a unor relaţii de muncă echitabile, de natură
să asigure protecţia socială a salariaţilor, de prevenire sau limitare a conflictelor colective
de muncă ori de evitare a declanşării grevelor.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, a negocia înseamnă a trata cu cineva
prin încheierea unei convenţii economice, politice, culturale, etc. 67. În sens larg, prin
negociere se înţelege o tranzacţie ale cărei condiţii nu au fost fixate, ci urmează să fie
fixate. Ea presupune o suită de discuţii şi tratative, o comunicare verbală între doi parteneri
egali în drepturi şi obligaţii. Prin această comunicare sunt realizate o serie de operaţiuni,
66 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.158 din 16 iulie 1997, modificată ulterior. 72 Gheorghe
Bădică, Andrei Popescu, op. cit., p.46.
67 Publicat în Editura Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.681.

61
cum ar fi: obţinerea de informaţii, transmiterea de informaţii, elaborarea unor propuneri,
exprimarea unor opinii; stabilirea dezacordului, cu efectele sale de blocare a negocierilor
sau de amânare a acestora etc.68 şi în final, încheierea tranzacţiei.
Potrivit Convenţiei nr. 154 din anul 1981 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, termenul
de negociere colectivă se aplică: „pentru toate negocierile care au loc între o persoană sau
un grup de persoane care angajează, pe de o parte, şi una sau mai multe organizaţii de
muncitori, de cealaltă parte, în vederea:
a) fixării condiţiilor de muncă şi de angajare;
b) reglării relaţiilor între cei care angajează şi lucrători;
c) reglării relaţiilor între cei care angajează şi cei angajaţi organizaţi în una sau
mai multe organizaţii de muncă”.
Şi la noi relaţiile de muncă sunt reglementate într-o bună măsură de contractele colective,
legea garantând doar un minim de drepturi salariaţilor-măsură de protecţie a acestora.

2.Funcţiile negocierii colective


În instrumentele Organizaţiei Internaţionale a Muncii negocierea colectivă este
concepută ca activitatea sau procesul care are ca scop încheierea unui acord sau a unei
convenţii colective. Pe durata lucrărilor pregătitoare Convenţiei nr. 151/1978 privind
raporturile de muncă în administraţia publică, s-a convenit că termenul negociere va fi
interpretat în sensul „oricărei forme de discuţie, formală sau oficială, destinată ajungerii la
un acord”, acest cuvânt fiind preferabil celui de discuţie care „nu implică ideea de a căuta
un acord”69.
Recomandarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 91/1951 stabileşte că prin
convenţie colectivă se înţelege orice acord scris privitor la condiţiile de muncă încheiat între
un patron sau un grup de patroni, pe de o parte, şi una sau mai multe organizaţii
reprezentative ale salariaţilor sau în lipsa lor, reprezentanţi ai acestora, special aleşi şi
mandataţi, în conformitate cu legislaţia naţională, pe de altă parte. Recomandarea a
prevăzut principiul forţei obligatorii a convenţiilor colective precizând că orice convenţie
colectivă trebuie să lege în aşa măsură pe semnatarii săi încât dispoziţiile contractelor
individuale contrare ei să fie considerate nule şi înlocuite din oficiu cu dispoziţiile acestei
convenţii.
Potrivit prevederilor Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 98/1949
privind aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere colectivă trebuie luate
măsuri corespunzătoare condiţiilor naţionale pentru a încuraja şi a promova dezvolatrea şi
folosirea cea mai largă a procedurilor de negociere voluntară a contractelor colective între
patroni şi organizaţiile de patroni pe de o parte şi organizaţiile de muncitori pe de altă parte,
în vederea reglementării prin acest mijloc a condiţiilor de angajare.
Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 154/1981 privind promovarea
negocierii colective a fost adoptată, potrivit preambului său, pentru „promovarea negocierii
colective libere şi voluntare”. Potrivit prevederilor acestei convenţii, trebuie luate măsuri
adaptate circumstanţelor naţionale, în vederea promovării negocierii colective, măsuri care
să aibă următoarele obiective:
a) negocierea colectivă să fie posibilă pentru toţi cei care angajează şi pentru toate
categoriile de lucrători din ramurile de activitate vizate de convenţie;
68 Dan Voiculescu, Negocierea-formă de comunicare în relaţiile interumane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, pag. 24.
69 Al. Ţiclea, Principiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii cu privire la negocierea colectivă, în „Revista de Drept Comercial” nr.
3/2001, pag. 59

62
b) negocierea colectivă să fie progresiv extinsă la toate domeniile la care face
referire convenţia (fixarea condiţiilor de muncă şi angajare, reglementarea
relaţiilor dintre cei ce angajează lucrători, reglementarea relaţiilor dintre cei ce
angajează sau organizaţiile lor şi una sau mai multe organizaţii ale lucrătorilor);
c) negocierea colectivă să nu fie împiedicată de inexistenţa unor reguli care să
reglementeze desfăşurarea sa sau de insuficienţa sau de caracterul impropriu al
acestor reguli;
d) organele şi procedurile de reglemenatare a conflictelor de muncă să fie concepute
de o asemenea manieră încât să contribuie la promovarea negocierii colective.
Convenţia nr. 154/1981 prevede că măsurile luate de autorităţile publice în vederea
promovării negicierii colective nu pot fi concepute şi aplicate de o manieră care să
împiedice libertatea negocierii colective. Aceste măsuri trebuie să facă obiectul unor
consultări prealabile şi, de fiecare dată când este posibil, al acordurilor între puterea publică
şi organizaţiile celor ce angajează şi ale lucrătorilor.
În raport cu legea, negocierea colectivă constituie latura dinamică şi flexibilă a relaţiilor de
muncă „barometrul” raportului de forţe pe piaţa muncii 70.

3.Obligativitatea negocierii colective


Din coroborarea dispoziţiilor art. 236 alin. (2) Codul muncii cu cele ale art. 3 alin.
(1) din Legea nr. 130/1996, negocierea contractelor colective de muncă este obligatorie la
nivel de angajator, cu excepţia cazului în care angajatorul are mai puţin de 21 de salariaţi.
Legea nr. 130/1996 a instituit obligativitatea negocierii colective numai la nivelul
unităţilor cu cel puţin 21 de salariaţi, iar potrivit art. 1 alin. (3) din lege, unităţi sunt
persoanel juridice care angajează salariaţi.
În consecinţă, în condiţiile Codului muncii anterior, negocierea nu era obligatorie
dacă unitatea avea mai puţin de 21 de salariaţi, dar nici în cazul în care angajatorul era
persoană fizică, indiferent de numărul salariaţilor pe care îi are. Prin intrarea în vigoare a
actualului Cod al muncii, Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003, negocierea colectivă a devenit
obligatorie şi pentru persoanele fizice angajatori care au cel puţin 21 de salariaţi, deoarece
dispoziţiile incidente din Codul Muncii nu disting între angajatorii persoane juridice şi
angajatorii persoane fizice.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor Codului muncii în vigoare cu cele ale
Legii nr. 130/1996, rezultă că negocierea colectivă este obligatorie la nivelurile superioare
(„negocierea colectivă este obligatorie, cu excepţia cazului în care angajatorul are
încadraţi mai puţin de 21 de salariaţi” (art. 236 alin. 2).
Curtea Constituţională a considerat că „prin consacrarea obligativităţii negocierilor
colective la nivelul celei mai mici entităţi organizatorice care are calitatea de angajator se dă
pe deplin expresie reglementării de principiu din Constituţie, obligativitatea acestora la
nivel de unitate având semnificaţia unei obligativităţi generale…”.
Normele Organizaţiei Internaţionale a Muncii nu obligă nici la negociere, nici la încheierea
contractului colectiv de muncă71.

70 Alexandru Athanasiu, Drept social comparat. Negocierea colectivă în ţările occidentale şi în România, Universitatea din Bucureşti, 1992,
p.6.
71 A se vedea Alexandru Ţiclea, Principiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii cu privire la negocierea colectivă, în „Revista de drept
comercial” nr.3/2001, p-57.

63
În toate cazurile în care negocierea colectivă nu este obligatorie potrivit legii, părţile
pot totuşi, de comun acord, să negocieze colectiv orice aspecte legate de raporturile de
muncă, în limitele legii.

4.Reprezentarea părţilor la negocierea colectivă


Legea nr. 130/1996 utilizează termenul de „parte”, nu numai în sensul de titular al
drepturilor şi obligaţiilor pe care le presupune contractul colectiv de muncă, dar şi de
reprezentanţi ai părţilor la negocierea şi încheierea acestui contract. Conform art. 25 alin. 1
„contractul colectiv de muncă…se semnează de către părţi…”. Trebuie făcută distincţie
între noţiunea de „parte” a contractului şi cea de „reprezentare a părţii”, sau de
„participanţi” la negocierea şi încheierea contractului respectiv 72.
Codul muncii utilizează consecvent denumirea de angajator în loc de patron, acesta fiind
persoană juridică înmatriculată sau persoană fizică autorizată potrivit legii, care
administrează şi utilizează capitalul, indiferent de natura acestuia, în scopul obţinerii de
profit în condiţii de concurenţă, şi care angajează muncă salariată (art. 230).
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, „termenul de patron desemnează persoana
fizică şi persoana juridică care angajează salariaţi prin încheierea contractelor individuale
de muncă”.
Atât angajatorii cât şi salariaţii sunt reprezentaţi la negocierea şi încheierea
contractelor colective de muncă. Legea nr. 130/1996 a ales formula „reprezentativităţii
partenerilor sociali”. Utilizarea criteriului reprezentativităţii dă un spor de substanţă juridică
prevederilor contractelor colective de muncă, întrucât numai partenerii sociali validaţi de un
număr important de salariaţi şi cu o pondere însemnată pe piaţa muncii pot oferi un suport
serios actului lor juridic.
Soluţia negocierii colective între parteneri sociali reprezentativi constituie un pas
legislativ decisiv în direcţia creării unor asociaţii patronale şi sindicale puternice, care să
împiedice atomizarea mişcării sindicale şi să garanteze profesionalizarea şi specializarea
dialogului social.
Criteriile de reprezentativitate se referă la următoarele elemente:
• numărul salariaţilor reprezentaţi;
• distribuţia în teritoriu a organizaţiilor patronale şi sindicale;
• afilierea la o organizaţie sindicală sau patronală care este reprezentativă la nivel
superior.
În conformitate cu art. 14 lit. a din Legea nr. 130/1996, patronul, ca parte a contractului
colectiv de muncă, este reprezentat astfel:
- la nivel de unitate, prin organul de conducere al acesteia, stabilit prin lege, statut ori
regulament de funcţionare, după caz;
- la nivel de grup de unităţi, de ramură şi la nivel naţional, prin asociaţiile patronale legal
constituite şi reprezentative.
La negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă, instituţiile bugetare, unitatea
este reprezentată de către conducătorul instituţiei sau de către locţiitorul de drept al acestuia
(art. 22 lit. a din lege).
La negocierea contractului colectiv de muncă la nivel naţional, de ramură sau de grup de
angajatori participă asociaţiile patronale care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

72 A se vedea Corneliu-Liviu Popescu, Consideraţii asupra constituţionalităţii datei de intrare în vigoare a contractelor colective de muncă,
în „Dreptul” nr.8/2000, p.52.

64
a) la nivel naţional:
- au independenţă organizatorică şi patrimonială;
- reprezintă patroni ai căror unităţi funcţionează în cel puţin jumătate din numărul total al
judeţelor, inclusiv municipiul Bucureşti;
- reprezintă patroni ale căror unităţi desfăşoară activitatea în cel puţin 25% din ramurile
economiei naţionale;
- reprezintă patroni ale căror unităţi cuprind minimum 7% din efectivul
salariaţilor din economia naţională;
b) la nivel de ramură:
- au independenţă organizatorică şi patrimonială;
- reprezintă patroni ale căror unităţi cuprind minimum 10% din
numărul
salariaţilor din ramura respectivă.
Îndeplinirea condiţiilor de reprezentativitate se constată de către Tribunalul
Bucureşti, la cererea asociaţiei patronale. Hotărârea este supusă numai recursului (art. 15).
Asociaţiile patronale reprezentative la nivel naţional sunt reprezentative şi la nivelul
ramurilor şi al grupurilor de unităţi prin intermediul organizaţiilor, de tip federativ
componente (art. 16).

5.Salariaţii şi reprezentarea acestora la negocierea colectivă


Potrivit art. 14 lit. b din Legea nr. 130/1996, salariaţii sunt reprezentaţi la încheierea
contractului de muncă astfel:
- la nivel de unitate (angajator), de către organizaţiile sindicale legal
constituite şi reprezentative ori, acolo unde este constituit un sindicat
reprezentativ, prin reprezentanţii aleşi ai salariaţilor;
- la nivelul grupurilor de unităţi (angajatori) şi al ramurilor, prin
organizaţiile sindicale de tip federativ, legal constituite şi reprezentative;
- la nivel naţional, de organizaţiile sindicale de tip confederativ,
legal
constituite şi reprezentative.
La negocierea contractelor colective de muncă, participă organizaţiile sindicale care
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii (art. 17 alin. 1):
a) la nivel naţional:
- au statut legal de confederaţie sindicală;
- au independenţă organizatorică şi patrimonială;
- au în componenţă organizaţii sindicale proprii în cel puţin jumătate din
numărul total al judeţelor, inclusiv municipiul Bucureşti;
- au în componenţă federaţii sindicale reprezentative din cel puţin 25% din
ramurile de activitate;
- organizaţiile sindicale componente au, cumulat, un număr de membri cel
puţin egal cu 5% din efectivul salariaţilor din economia naţională.
b) la nivel de ramură:
- au statut legal de federaţie sindicală;
- au independenţă organizatorică şi patrimonială;
- organizaţiile sindicale componente au, cumulat, un număr de membri cel
puţin egal cu 7% din efectivul salariaţilor din ramura respectivă.

65
c) la nivel de unitate (angajator):
- au statut legal de organizaţie sindicală;
- numărul de membri ai sindicatului reprezintă cel puţin o treime din
numărul salariaţilor unităţii;
- o a treia condiţie este prevăzută de art. 18 din acea lege, introdusă
prin Legea
nr. 143/1997: să fie afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă 73.
Îndeplinirea condiţiilor de reprezentativitate a organizaţiilor sindicale se constată la
cererea acestora, de către instanţele judecătoreşti, astfel:
a. la nivel naţional şi de ramură, de către Tribunalul Bucureşti;
b. la nivel de unitate, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află
sediul unităţii.
Hotărârea este supusă numai recursului (art. 17 alin. 2).
Aşa cum s-a reţinut într-o speţă 80, reprezentativitatea unui sindicat nu exclude
reprezentativitatea altuia. Legea, consacrând principiul pluralismului sindical, permite ca la
fiecare nivel să existe mai multe sindicate reprezentative. Prin urmare, într-o unitate pot
exista chiar două sindicate reprezentative şi mai multe nereprezentative. În cazul în care toţi
salariaţii sunt membri de sindicat pot exista chiar trei sindicate reprezentative, fiecare având
minimum cerut de lege (1/3 din salariaţi membri).
Organizaţiile sindicale reprezentative la nivel naţional sunt reprezentative şi la
nivelul ramurilor şi al grupurilor de unităţi în care au organizaţii componente de tip
federativ. Sunt, de asemenea reprezentative şi federaţiile sindicale care îndeplinesc
condiţiile prevăzute mai sus.
Organizaţiile sindicale reprezentative la nivelul ramurilor sunt reprezentative şi la
nivelul grupurilor de angajatori în care au organizaţii sindicale proprii.
În conformitate cu art. 20 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă se
poate încheia şi în unităţile în care nu există organizaţii sindicale sau acestea nu îndeplinesc
condiţiile de reprezentativitate. Salariaţii îşi aleg reprezentanţii la negociere prin vot secret.
La alegerea reprezentanţilor salariaţilor vor participa cel puţin jumătate plus unu din
numărul total al salariaţilor. Reprezentanţii salariaţilor sunt desemnaţi în raport cu numărul
de voturi obţinute.

6. Durata reprezentativităţii
Reprezentativitatea organizaţiilor patronale şi a celor sindicale, constatată de către instanţa
judecătorească în condiţiile prevăzute de lege nu este permanentă. Potrivit art. 36 din Legea
nr. 130/1996, reprezentativitatea este valabilă pentru orice contracte colective de muncă
încheiate în termen de 4 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. În
perioada celor 4 ani poate fi constatată inexistenţa reprezentativităţii, deci pierderea ei.
Legea nu interzice constatarea în intervalul respectiv a schimbării condiţiilor iniţiale şi
conferă unei hotărâri judecătoreşti o autoritate de lucru judecat relativă, de vreme ce poate
fi modificată periodic la 4 ani.

7. Desfăşurarea negocierii
Negocierea colectivă este obligatorie la angajatorii cu cel puţin 21 de salariaţi.
73 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, dec.nr.151/2000, în Buletinul Jurisprudenţei.Culegere de
decizii pe anul 2000,Editura Juris Argessis, Curtea de Argeş, 2001, p.527-528. 80 Tribunalul Constanţa, s. Civ., dec.
Nr.2.059/2000, în Alexandru Ţiclea, în Dreptul muncii. Culegere de practică judiciară, p.309-311.

66
Obligaţia demarării negocierii colective incumbă patronului.
Patronul are obligaţia să demareze negocierea colectivă în următoarele situaţii:
1. În cazul în care negocierea precedentă nu a fost urmată de încheierea contractului
colectiv de muncă, o nouă negociere trebuie să aibă loc după cel puţin 12 luni de
la data negocierii precedente;
2. În cazul în care negocierea precedentă a fost urmată de încheierea unui contract
colectiv, o nouă negociere trebuie să aibă loc după cel puţin 12 luni de la data
intrării în vigoare a contractului colectiv;
3. În cazul contractelor colective încheiate pe o perioadă de 1 an, o nouă negociere
trebuie să aibă loc cu cel puţin 30 de zile anterior expirării contractului colectiv.
Obligaţia patronului de a iniţia negocierea colectivă este supusă principiului
anualităţii negocierii. Şi în situaţiile în care contractul colectiv se încheie pentru o durată de
câţiva ani, patronul este obligat să iniţieze după cel puţin 12 luni de la data intrării în
vigoare a contractului respectiv o negociere colectivă care să aibă ca obiect cel puţin
elementele prevăzute la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 130/1996 – salariile, durata timpului de
lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă.
În cazul în care patronul nu aranjează negocierea potrivit celor menţionate mai sus
aceasta va avea loc la cererea organizaţiei sindicale sau a reprezentanţilor salariaţilor în
termen de 15 zile de la formularea cererii. În acest termen patronul trebuie să convoace
părţile în vederea negocierii contractului colectiv.
La prima întâlnire a părţilor se vor stabili:
• informaţiile pe care patronul este obligat să le pună la dispoziţia delegaţilor
sindicali sau ai salariaţilor şi data la care trebuie să-şi îndeplinească această
obligaţie. Potrivit legii, aceste informaţii trebuie să permită o analiză comparată
a situaţiei locurilor de muncă, a clasificării profesiilor şi meseriilor, a nivelului
de salarizare, a duratei timpului de lucru şi a organizării programului de lucru;
• locul şi calendarul întâlnirilor.
Neîndeplinirea de către patron a obligaţiilor ce-i revin cu privire la începerea
negocierilor constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă.
Sancţiunea amenzii poate fimaplicată nu numai în cazul refuzului angajatorului de a
negocia, ci şi în ipoteza în care acesta blochează negocierea întrucât nu îşi îndeplineşte
anumite obligaţii. Astfel, refuzul angajatorului de a comunica reprezentanţilor salariaţilor
informaţiile necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea negocierii colective este considerat
drept o încălcare a obligaţiei de a negocia.
Părţile pot conveni ca la negociere, în afară de reprezentanţii lor, să participe anumiţi
specialişti – jurişti, economişti, cadre didactice universitare – care să sprijine desfăşurarea
tratativelor pentru stabilirea clauzelor contractului colectiv de muncă.
Deşi negocierile şi implicit bătălia pentru compromisuri mutual acceptabile face
parte din cotidian, este benefic pentru fiecare negociator să-şi îmbunătăţească propriile
calităţi, să deprindă şi să aplice noi strategii şi tehnici de negociere. Organizaţia
Internaţională a Muncii (OIM) oferă în acest sens seminarii de pregătire adresate atât
sindicatelor cât şi patronatelor. În cadrul acestor seminarii se predau şi se exersează prin
intermediul unor simulări, ateliere şi studii de caz concepte moderne de negociere de tipul
avantajului mutual (“win-win”).
Negocierea fiecărei clauze, definitivarea contractului presupune o suită de propuneri şi
contrapropuneri, de discuţii şi schimburi de păreri, de argumente şi contraargumente, uneori
întrerupte pe anumite perioade în timpul cărora părţile se retrag de la negociere pentru a-şi

67
preciza poziţiile. Rar se întâmplă în lumea occidentală ca un patron să fie de acord de la
început cu revendicările salariaţilor 74. El cere, de obicei, timp pentru a studia aceste
revendicări şi a pregăti răspunsul.

8. Facultatea încheierii contractului colectiv de muncă


Conform art. 240 alin. 1 din Codul muncii şi art. 10 alin. 1 din Legea nr. 130/1996,
contractele colective de muncă se pot încheia la nivelul angajatorilor, ramurilor de activitate
şi la nivel naţional.
Încheierea contractelor colective de muncă nu este obligatorie la nici un nivel, deci nici la
nivel de angajator.

IV. Durata şi forma contractului colectiv de muncă

1.Durata contractului colectiv de muncă


Potrivit art. 242 din Codul muncii şi art. 32 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, „contractul
colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care nu poate fi mai mică de 12
luni, sau pe durata unei lucrări determinate” 75.
Legea stabileşte o durată minimă (12 luni), nu şi una maximă, ceea ce înseamnă că părţile
pot stabili peste această durată orice termen posibil.
O excepţie de la regulă constituie cazul în care executarea unei anumite lucrări se poate
face şi într-un termen mai scurt de 12 luni, deci acel contract se va încheia pentru un astfel
de termen.
Art. 23 alin.2 din Legea nr. 130/1996 prevede, în cazul contractelor încheiate pe an la
nivelul unităţilor cu peste 21 de salariaţi, că părţile pot hotărî prelungirea aplicării în
continuare a acestora, în condiţiile în care au fost încheiate sau în alte condiţii ce vor fi
convenite.

2.Forma contractului colectiv de muncă


Conform art. 236 alin. 1 din Codul muncii şi art. 25 alin. 1 din Legea nr. 130/1996,
contractul colectiv de muncă se încheie în forma scrisă. Este necesară această formă având
în vedere importanţa deosebită a contractului pentru raporturile de muncă, conţinutul său
complex privind condiţiile de muncă.
Forma scrisă este o condiţie de valabilitate şi nu doar una de probă.
Părţile sunt libere să negocieze şi să stabilească orice clauză cu privire la condiţiile de
muncă, dar trebuie să ţină cont şi de art. 8 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, potrivit căreia
clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele şi condiţiile
prevăzute de lege. În stabilirea şi redactarea contractului de muncă se vor avea în vedere
dispoziţiile contractelor colective de grad superior (de la nivelul grupurilor de angajatori, al
ramurilor sau de la nivel naţional).
În conformitate cu art. 24 din lege, clauzele negociate cu încălcarea acestor prevederi sunt
lovite de nulitate. Nulitatea se constată de către instanţa judecătorească competentă, la
cererea părţilor interesate.

74 A se vedea Gerard Lyon-Caen, Jean Pelissier, Alain Supiot, op. cit., p.933-934.
75 În acest sens este şi art.24 alin.1 din Regulamentul de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.116/1998 privind
instituirea regimului special pentru activitatea de transport maritim internaţional, aprobat prin Hotărârea Guvernului
nr.302/1999(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.200 din 10 mai 1999).

68
În cazul constatării nulităţii, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor
respective, iar până la renegociere, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite
cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat
la nivel superior, după caz.
În conţinutul contractului colectiv intră, în afară de clauzele stabilite de părţi cu ocazia
negocierii, şi alte date, strict necesare pentru validitatea lui: locul şi data încheierii; numele
şi calitatea reprezentanţilor celor două părţi; angajatorul (grupul de angajatori, ramura de
activitatea etc.) şi categoriile de salariaţi cărora li se aplică; durata pentru care se încheie
etc.
După redactare, contractul colectiv de muncă se semnează de către participanţii la
negociere, atât reprezentanţii angajatorilor cât şi ai salariaţilor.

V. Înregistrarea şi pubicitatea contractului colectiv de muncă

1.Înregistrarea contractului colectiv de muncă


Potrivit art. 25 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă se depune şi se
înregistrează la Direcţia de muncă şi incluziune socială judeţeană sau a municipiului
Bucureşti. Contractele încheiate la nivelul grupurilor de angajatori, al ramurilor şi la nivel
naţional se depun şi se înregistrează la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.
Contractele colective de muncă îşi produc efectele de la data înregistrării sau la o
dată ulterioară zilei de înregistrare a contractului dacă părţile convin în acest sens.
Conform art. 21 din Legea nr.130/1996, la înregistrarea contractelor colective de
muncă Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei sau, după caz, direcţiile teritoriale
vor verifica dacă sunt clauze negociate cu nerespectarea dispoziţiilor art. 8 (adică sunt
încălcate dispoziţiile legii sau stabilesc drepturi la un nivel inferior celui prevăzut prin
contractele colective de muncă încheiate la un nivel superior). În cazul în care se constată că
există asemenea clauze, organul competent are obligaţia să sesizeze acest fapt părţilor
contractante.
Organul competent nu poate refuza înregistrarea, refuzul fiind cenzurabil în condiţiile Legii
contenciosului administrativ.
În ipoteza în care înregistrarea este nelegală, competenţa materială va reveni
instanţei de drept comun76 (tribunalului).
Potrivit art. 26 din lege, contractele colective de muncă nu vor fi înregistrate, dacă:
a) sunt încheiate cu încălcarea prevederilor art.13 (adică nu au fost indicate
ramurile şi unităţile în care se aplică);
b) părţile nu fac dovada îndeplinirii cerinţelor de reprezentativitate;
c) nu sunt semnate de toţi reprezentanţii părţilor la negociere.
Totuşi, vor fi înregistrate fără semnătura tuturor reprezentanţilor părţilor, dacă:
a) unele asociaţii patronale reprezentative sau organizaţii sindicale
reprezentative au
fost invitate la negociere şi nu s-au prezentat;
b) unele asociaţii patronale reprezentative sau asociaţii sindicale
reprezentative au participat la negocieri, au fost de acord cu clauzele negociate, dar refuză
semnarea contractelor, situaţie care să rezulte din actele depuse de părţi;

76 Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, dec.nr.1426/2000, în „Dreptul” nr.11/2001, p.197.

69
c) reprezentanţii părţilor la negociere care nu au semnat contractul colectiv de
muncă reprezintă sub 1/3 din numărul salariaţilor unităţii, sub 7% din efectivul salariaţilor
din ramura respectivă sau sub 5% din efectivul salariaţilor din economia naţională, după
caz77.

2.Publicitatea contractului colectiv de muncă


Art. 29 din Legea nr. 130/1996 prevede: „Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel
naţional şi de ramură se va publica în Monitorul Oficial al României, în termen de 30 zile
de la înregistrare. În acest sens, Regia Autonomă „Monitorul Oficial „ va edita Partea a V-a
a Monitorului Oficial al României, în care se vor publica numai contractele colective de
muncă”.
Potrivit art. 105 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anul 2003,
acest contract „va fi adus la cunoştinţa salariaţilor prin afişarea în unităţi în locurile
convenite cu organizaţiile sindicale”.
Părţile iau cunoştinţă despre contractul colectiv de muncă încheiat nu doar la data
publicării, ci cu mult anterior, chiar înainte de data înregistrării, ceea ce este evident
favorabil salariaţilor. Această dată este una certă la care legea obligă, confirmată de un
organ al statului competent, şi care dă satisfacţie cerinţei operativităţii. Se poate susţine că
semnificaţia publicării constă în asigurarea unei cât mai largi opozabilităţi şi că ea nu
produce nici un efect juridic78.

VI. Efectele contractului colectiv de muncă

1.Sfera salariaţilor supuşi efectelor contractului colectiv de muncă


Din dispoziţiile Codului muncii şi cele ale Legii nr. 130/1996, precum şi ale Contractului
colectiv de muncă unic la nivel naţional rezultă că orice contract colectiv constituie izvor de
drept şi că produce efecte faţă de angajatorii şi salariaţii la care se referă.

În ceea ce priveşte efectele contractelor de muncă la nivel naţional, este necesar să


recunoaştem acestora „calitatea de izvor de drept pentru contractele de muncă subsecvente
la orice nivel de ramură, grupuri de unităţi, unităţi şi instituţii” 79.
Contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un
nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, iar contractele
individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior
celui stabilit prin contractele colective 80.
În conformitate cu dispoziţiile art. 241 alin. 1 din Codul muncii şi ale art. 11 alin. (1)
din Legea nr. 130/1996, clauzele contractelor colective de muncă îşi produc efecte:
a) pentru toţi salariaţii angajatorului, în cazul contractelor colective de muncă
77 Textul de la litera c) a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.9/2004(publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.246 din 19 martie 2004).
78 Alexandru Athanasiu, op. cit., p.17.
79 Gheorghe Brehoi, op. cit., p.10-11.
80 Art.238 alin.1 şi 2 din Codul muncii şi art.8 alin.2 şi 3 din Legea nr.130/1996. Prin Contractul colectiv de muncă unic la nivel
naţional pe anul 2003, s-a prevăzut că „în cazul în care, din diferite motive, părţile au încheiat contracte colective de muncă la un
nivel inferior înaintea contractelor la nivel superior, cele de la nivelurile inferioare se vor adapta contractelor colective la nivel
superior, acolo unde prevederile minimale ale acestora nu au fost atinse( art.3 alin.3).

70
încheiate la acest nivel;
b) pentru toţi salariaţii încadraţi la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori
pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, la acest nivel;
c) pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru
care
s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
d) pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, în cazul contractului
colectiv de muncă la nivel naţional.
Art. 247 din Codul muncii mai dispune că „în cazul în care la un nivel de angajator, grup de
angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de
muncă încheiat la nivel superior”.
Se prevede că părţile au obligaţia să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă
încheiat la nivel de grup de angajatori şi ramură de activitate, angajatorii în cazul cărora se
aplică clauzele negociate. În cazul contractelor încheiate la nivelul ramurilor de activitate,
unităţile competente ale acestora stabilesc şi se precizează de către părţile care negociază
contractul colectiv de muncă (art. 13 din Legea nr. 130/1996).
Contractul colectiv de muncă se impune, în conţinutul său, părţilor contractului
individual. El guvernează contractele colective individuale ca o lege; impune obligaţii
pentru angajator şi creează drepturi în favoarea salariaţilor la care aceştia nu ar putea
renunţa.
Conform art. 238 alin. 7 din Codul muncii şi art. 8 alin. 3 din Legea nr. 130/1996,
contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un
nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
Clauzele contractului individual contrare clauzelor contractului colectiv sunt ipso
jure înlocuite de acestea din urmă81.

VII. Obligativitatea executării contractului colectiv de muncă

1.Obligativitatea executării contractului colectiv de muncă


După încheierea şi intrarea lui în vigoare, contractul colectiv de muncă urmează a se
executa, având putere de lege între părţile contractante 82.
Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea
drepturilor şi obligaţiilor asumate de cele două părţi.
Art. 243 din Codul muncii şi art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea
contractului colectiv de muncă este obligatorie şi că neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin
contract atrage răspunderea celor vinovaţi.

2. Răspunderea juridică a părţilor pentru nerespectarea obligaţiilor contractului


colectiv de muncă
Potrivit legii neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă
atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta. În raport de fapta ilicită,
răspunderea poate îmbrăca oricare din formele prevăzute de lege 83. Ea poate fi penală, dacă

81 Gérard Lyon-Caen, Jean Pélissier, Alain Supoit, op. cit., p.911.


82 A se vedea art.236 alin.4 din Codul muncii; art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996.
83 Codul muncii reglementează următoarele forme de răspundere juridică:disciplinară (art.263-268); patrimonială (art.269-275);
contravenţională (art.276); penală (art.277-280).

71
fapta ilicită întruneşte elementele constitutive ale unei anumite infracţiuni, disciplinară sau
patrimonială, în ipoteza producerii unui prejudiciu etc. Astfel, pentru daunele pricinuite
sindicatului, răspunderea unităţii este civilă, ca de altfel şi răspunderea sindicatelor pentru
daunele produse angajatorului. Nerespectarea clauzelor contractului colectiv de către unul
sau mai mulţi salariaţi atrage răspunderea patrimonială a acestora (art. 170 şi următoarele
din Codul muncii84).
Angajatorul are şi el o răspundere de drept al muncii (art. 269 din Codul muncii 85, în
ceea ce priveşte pagubele cauzate fiecărui salariat 86).

VIII. Modificarea contractului colectiv de muncă

1.Cazuri
În conformitate cu dispoziţiile art. 244 din Codul muncii şi ale art. 31 alin. 1 din Legea nr.
130/1996, clauzele unui contract colectiv de muncă pot fi modificate pe tot parcursul
executării lui, în condiţiile legii, ori de câte ori părţile convin acest lucru.
Modificarea este posibilă prin acordul părţilor şi imposibilă prin actul unilateral al uneia
dintre părţi87.
Pe durata valabilităţii unui contract colectiv, salariaţii nu pot declanşa conflicte de muncă
(de interese)88.
Dacă, pe durata valabilităţii sale, s-ar declara un conflict de interese, ar însemna că una din
părţi denunţă unilateral contractul colectiv, ceea ce nu poate fi admis 89.
Modificarea unui contract poate privi:
- înlăturarea unei clauze care nu corespunde realităţii;
- completarea unei clauze (cu privire la salarizare, timpul de lucru, concediul
de odihnă, alte drepturi acordate salariaţilor etc.);
- reformularea unor dispoziţii ale unor articole, alineate, puncte etc.; -
introducerea unor noi clauze, încheierea unor acte adiţionale etc.

2. Procedura modificării contractului colectiv de muncă


Art. 5 al Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional stabileşte că orice modificare
va face obiectul negocierii. Partea care are iniţiativa în acest sens, va comunica celeilalte
părţi cererea sa. Această cerere va fi depusă reprezentantului patronilor la una din
confederaţiile sindicale semnatare ale contractului colectiv, iar cea formată de confederaţiile
sindicale, la organizaţiile patronale semnatare. Părţile convin ca în perioada negocierilor,
atât în cazul în care se fac modificări, cât şi în cazul denunţării contractului, nu se
efectuează concedieri din motive neimputabile salariaţilor şi nu se declanşează greve.

84 În baza art.270 din Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial pentru pagubele materiale aduse angajatorului din vina şi în legătură cu
munca lor.
85 Conform art.269 alin.1 din Codul muncii, angajatorul este obligat să despăgubească pe salariat, în situaţia în care acesta a
suferit, din culpa angajatorului, un prejudiciu în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciu.
86 Ş. Beligrădeanu, Legislaţia muncii comentată,vol.I, op.cit., p.86.
87 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, dec.nr.117/1995, în Culegerea de practică juridică a Tribunalului Bucureşti 1993/1997,
(coordonator Dan Lupaşcu), Editura All Beck, Bucureşti, 1998, pag. 218-219.
88 Art.13 alin.1 din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.
89 Gh. Brehoi, A. Popescu, Conflictul colectiv de muncă şi greva, Editura Forum, Bucureşti, 1991, pag. 64. 97 Şerban
Beligrădeanu, Există incompatibilitate între durata nedeterminată a contractului individual de muncă şi durata determinată a
contractelor colective de muncă?, în „Dreptul” nr.4/1992, p.17.

72
Modificările aduse contractului colectiv de muncă se comunică organului competent
(direcţiilor teritoriale sau Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei) şi devin
aplicabile la data înregistrării sau la o dată ulterioară, potrivit convenţiei părţilor.
Modificarea ori adaptarea unui (nou) contract atrage după ea modificarea sau completarea
contractelor individuale de muncă încheiate de unităţi pentru ca acestea să nu fie în
discordanţă cu stipulaţiile contractului colectiv 97.

IX. Suspendarea contractului colectiv de muncă

În dreptul comun, suspendarea e definită ca o încetare temporară a executării obligaţiilor


asumate prin contract, cu reluarea acestora după trecerea unui anumit interval de timp.
În privinţa contractului colectiv de muncă, suspendarea reprezintă o discontinuitate în
executarea sa; este o suspendare a principalelor sale efecte, ce se manifestă printr-o încetare
temporară a traducerii lor în viaţă.
Suspendarea executării contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestuia poate
interveni:
1. pe durata grevei, dacă nu este posibilă continuarea activităţii de către salariaţii
neparticipanţi la grevă( art. 32 din Legea nr. 130/1996).
Această prevedere se justifică prin aceea că, greva constituie o cauză de suspendare de
drept a contractelor individuale de muncă. Suspendarea intervine numai în cazul salariaţilor
care participă la grevă, nu şi a celor care îşi continuă activitatea. Dacă însă continuarea
activităţii de către salariaţii neparticipanţi la grevă nu este posibilă, se suspendă şi
contractele acestor salariaţi. Într-o asemenea situaţie, de vreme ce contractele individuale de
muncă se suspendă, în acelaşi timp se suspendă şi contractul colectiv de muncă deoarece
unii salariaţi nu lucrează, fiind în grevă, iar ceilalţi din cauza grevei, nu pot lucra 90.
Suspendarea poate să privească întregul contract colectiv sau numai o parte din clauzele
acestuia. Pe durata grevei suspendarea operează de drept.
2. ca urmare a înţelegerii părţilor 91. Momentul în care suspendarea contractului colectiv
operează este cel în care părţile hotărăsc acest lucru.
Conform art. 6 alin. 1, lit. c din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2002 92,
angajatorii care, în perioadele cu temperaturi extreme, nu pot lua măsurile pentru
ameliorarea condiţiilor de muncă şi menţinerea stării de sănătate a angajaţilor (prevăzute de
art. 4 şi 5), de comun acord cu reprezentanţii sindicatelor sau cu reprezentanţii aleşi ai
salariaţilor, vor proceda la „întreruperea colectivă a lucrului cu asigurarea continuităţii
activităţii în locurile în care aceasta nu poate fi întreruptă…”.
Această întrerupere presupune suspendarea nu numai a contractelor individuale, dar şi a
celor colective de muncă.
3. în caz de forţă majoră (art. 246 din Codul muncii), adică atunci când intervine o
împrejurare externă, absolut imprevizibilă şi invincibilă ce face imposibilă executarea
contractului colectiv (catastrofe naturale, crize grave de materii prime şi materiale,
dificultăţi în aprovizionare şi transport, defectarea utilajelor de producţie etc.). Forţa majoră
este un caz de suspendare şi a contractelor individuale de muncă (art. 50 lit. g din Codul
90 Şerban Beligrădeanu, Legislaţia muncii…, vol.I, op.cit., p.59.
91 Art.33 alin.3 din Legea nr.130/1996; art.244 din Codul muncii.
92 Privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor încadrate în muncă
(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.304 din 4 iulie 2000), aprobată cu modificări prin Legea nr.436/2001
(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.404 din 20 iulie 2001).

73
muncii). Legea prevede obligaţia notificării suspendării contractului organului la care
acesta a fost înregistrat.
Prin lege sau ordonanţă (simplă sau de urgenţă) poate opera ex lege suspendarea,
modificarea sau chiar încetarea aplicării unor clauze ale contractelor colective de muncă. Se
argumentează93 că art. 41 alin. 5 din Constituţie garantează caracterul obligatoriu al
convenţiilor colective inter partes, iar nu şi în raport cu statul, ale căror reglementări, cu
respectarea normelor de drept internaţional al muncii sunt opozabile şi partenerilor sociali.

X. Încetarea contractului colectiv de muncă

Contractul colectiv de muncă este rezultatul unui acord de voinţă al partenerilor sociali iar
potrivit principiului simetriei actelor juridice consacrat în art. 969 alin. (2) din Codul civil
care, convenţiile, „se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de
lege".
Aşadar, contractul colectiv de muncă poate înceta prin acordul părţilor sau prin efectul
legii, dar nu poate fi denunţat unilateral de nici una din părţile contractante 94.
Potrivit art. 245 din Codul muncii şi art. 33 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 130/1996,
contractul colectiv de muncă încetează:
a) la împlinirea termenului sau la terminarea lucrării pentru care a fost încheiat, dacă
părţile nu convin prelungirea aplicării acestuia;
b) la data dizolvării sau lichidării judiciare a unităţii;
c) prin acordul părţilor.
Contractul colectiv de muncă poate înceta la reorganizarea persoanei juridice, în
raport cu modalitatea specifică în care are loc aceasta, de pildă:
- în caz de fuzionare a doi sau mai mulţi angajatori, încetează contractele
încheiate de aceştia, putând fi încheiat ulterior altul;
- în cazul absorbţiei, încetează contractul sau contractele celor absorbiţi,
aplicându-se contractul angajatorului absorbant;
- în cazul divizării, în funcţie de felul acesteia (totală sau parţială),
contractul va înceta sau va fi menţinut.
Reorganizarea unităţii poate fi privită ca o comasare prin absorbţie sau fuziune, ca o
divizare a patrimoniului unităţii sau chiar prin unele măsuri având caracter intern. Termenul
de reorganizare este utilizat pentru a desemna transformarea întregii unităţi cu
personalitate juridică, sub aspectul formei sale. În caz de divizare, deoarece unitatea
dobânditoare poate prelua contractele de muncă numai în limita numărului de posturi
prevăzute în statutul ei de funcţii, unitatea de la care se face desprinderea este în măsură să
dispună desfacerea contractului de muncă.

93 Lucian Mihai, Opinie separată la Decizia Curţii Constituţionale nr.102/2001 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.655 din 18 octombrie 2001).
94 Spre deosebire de situaţia din ţara noastră, în Franţa, de exemplu, unde încheierea unor asemenea convenţii colective de
durată nedeterminată este posibilă, se vorbeşte despre un „drept de denunţare”, ce aparţine delegaţilor sindicali. Acest drept
poate fi exercitat atunci când părţile la convenţia colectivă nu ajung la un acord privind adaptarea acestuia la noile condiţii
economice sau sociale. Este necesar însă să fie respectate condiţiile denunţării fixate prin chiar convenţia colectivă şi, în special,
să fie respectat un termen de preaviz care nu poate fi mai mic de 3 luni. Autorul denunţării trebuie să notifice celorlalţi semnatari
ai comvenţiei intenţia sa (Martine Meunier Boffa, Driot social. Politique de l’émploi. Politic sociale, 3 édition, Litéc, Paris,
2003, p.229).

74
În dreptul nostru nu este admisă denunţarea unilaterală a contractului colectiv de muncă
deoarece potrivit legislaţiei române, nu se pot încheia asemenea contracte pe durată
nedeterminată.
Potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 130/1996, încetarea contractului va fi notificată
în termen de 5 zile organului la care acesta a fost înregistrat şi se păstrează, adică direcţiei
teritoriale, în raza căreia angajatorul îşi are sediul, în cazul contractelor colective încheiate
la nivelul angajatorului ori la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, în cazul
contractelor colective de muncă încheiate la nivelurile superioare unităţii.

Bibliografie necesară aprofundării:


1.Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.
2.Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
3.Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii. Curs universitar, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2008.
4.Ovidiu Ţinca, Dreptul muncii. Relaţiile colective de muncă, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004.
5.Alexandru Ţiclea, Andrei Popescu, Constantin Tufan, Marioara Ţichindelean, Ovidiu
Ţinca,Dreptul muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004.
6.Magda Volonciu, Negocierea contractului colectiv de muncă, Editura Omnia-
UNIS.A.S.D., Braşov, 1999.
7.Alexandru Athanasiu, Drept social comparat. Negocierea colectivă în ţările occidentale
şi în România, Universitatea din Bucureşti, 1992.
8.Dan Voiculescu, Negocierea-formă de comunicare în relaţiile interumane, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti 1991.

Întrebări recapitulative:
1.Definiţi contractul colectiv de muncă?
2. Ce este reprezentativitatea?
3.Prezentaţi procedura de negociere a contractului colectiv de muncă.

Teste de autoevaluare:
1.Modificarea clauzelor contractului colectiv de muncă poate privi:
a) completarea unei clauze;
b) eliminarea din conţinutul contractului colectiv de muncă;
c) înregistrarea la autoritatea competentă;
d) nici una din variante.

2.La constatarea nulităţii clauzelor contractului colectiv de muncă:


a) se renegociază clauzele;
b) se înlocuiesc cu prevederile legale;
c) sunt eliminate din contract;
d) nici una din variante.

3.Nu se vor înregistra contractele colective de muncă încheiate la nivel de ramură dacă:
a) părţile nu fac dovada îndeplinirii condiţiilor de reprezentativitate;

75
b) nu conţin clauze referitoare la salariu;
c) nu este indicat termenul în care intră în vigoare;
d) nici una din variante.

Răspunsurile corecte: 1.a; 2.a,b,c; 3.b.

Teste de evaluare:
1.Negocierea colectivă este obligatorie:
a) în unităţi cu mai puţin de 21 salariaţi;
b) în unităţi cu peste 21 de salariaţi;
c) în toate unităţile indiferent de numărul salariaţilor;
d) nici una din variante.

2.Negocierea colectivă are loc în fiecare an:


a) după cel puţin 12 luni de la data negocierii precedente neurmată de încheierea contractului
colectiv de muncă;
b) în termen de 15 zile de la data formulării cererii de către sindicat;
c) cu cel puţin 30 de zile anterior expirării contractului colectiv de muncă încheiat pe un an;
d) nici una din variante.

3.La nivel naţional, pentru negocierea contractului colectiv de muncă, asociaţiile patronale
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) reprezintă patroni ale căror unităţi funcţionează în cel puţin jumătate din numărul total al
judeţelor;
b) reprezintă patroni ale căror unităţi cuprind 10% din numărul salariaţilor din ramura
respectivă,
c)sunt asociaţi în federaţii;
d)nici una din variante.

Temă de casă. Elaborarea unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate.

76
TEMA NR. 8

CONFLICTELE DE INTERESE

I. Obiective
- Cunoaşterea noţiunii de conflicte de muncă, a categoriilor acestora, a obiectului, părţilor
şi modalităţilor de soluţionare. Delimitarea conflictelor de interese de conflictele de
drepturi.
- Identificarea cazurilor de declanşare a conflictelor de interese.
- Cunoaşterea procedurilor de soluţionare a conflictelor de interese: conciliere, mediere,
arbitraj, precum şi greva – etapa finală şi cea mai gravă de soluţionare a unui conflict de
interese.
- Prezentarea tematicii cu multiple aspecte practice;cunoaştere, aprofundarea şi
identificarea problemelor din următoarele instituţii de drept prezentate.

II. Competenţe dobândite de student


- studentul va fi capabil să facă distincţia între conflictele de interese şi cele de drepturi;
- studentul va fi capabil să prezinte amănunţit procedura de soluţionare a conflictelor de
interese;

III. Cuvinte cheie: conflict de muncă, conflicte de interese, conciliere, mediere, arbitraj,
soluţionare.

IV. Structura temei


I. Noţiuni introductive cu privire la conflictele de muncă A. Noţiunea de conflict de
muncă

77
B. Clasificarea conflictelor de muncă
C. Părţile conflictelor de muncă
D. Obiectul conflictului colectiv de muncă
II. Caracterele juridice ale conflictului de interese. Părţile conflictului de interese.
A. Caracterele juridice ale conflictelor de interese
B. Părţile conflictelor de interese
III. Declanşarea conflictului de interese
IV. Procedurile de soluţionare a conflictelor de interese
A. Concilierea – procedură amiabilă, obligatorie de soluţionare a conflictelor de
interese B. Medierea – procedură amiabilă, facultativă de soluţionare a conflictelor de
interese C. Arbitrajul – procedură facultativă de soluţionare a conflictelor de interese

V. Rezumat. Derularea raportului juridic de muncă într-o societate structurată pe principiile


economiei de piaţă a adus faţă în faţă partenerii sociali: patronatul, pe de o parte şi
salariaţii organizaţi sau neorganizaţi în sindicate, pe de altă parte. Între aceşti parteneri pot
apărea stări conflictuale, dispute a căror rezolvare îşi găseşte sorgintea în prevederile Legii
nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă. Conflictele de muncă ce au ca
obiect stabilirea condiţiilor de muncă, apărute cu ocazia negocierii contractelor colective de
muncă şi se referă la interesele cu caracter profesional, social sau economic sunt conflicte
de interese.

I. Noţiuni introductive cu privire la conflictele de muncă

Noţiunea de conflict de muncă

Derularea raportului juridic de muncă într-o societate structurată pe principiile


economiei de piaţă a adus faţă în faţă partenerii sociali: patronatul, pe de o parte şi
salariaţii organizaţi sau neorganizaţi în sindicate, pe de altă parte. Între aceşti parteneri pot
apărea stări conflictuale, dispute a căror rezolvare îşi găseşte sorgintea în prevederile Legii
nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă 95.
Legea nr. 168/1999 a reprezentat un moment însemnat în evoluţia contemporană a
legislaţiei muncii din România, dându-se expresie imperativului racordării problematicii
conflictelor de muncă la cerinţele economiei de piaţă 96. Odată cu intrarea în vigoare a Legii
nr. 168/1999 a fost abrogată Legea nr. 15/1991 privind soluţionarea conflictelor de muncă,
la adoptarea noii reglementări, legiuitorul având în vedere atât experienţa acumulată, cât şi
observaţiile şi propunerile formulate în doctrina de specialitate 97.

95 Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 582 din 2 noiembrie 1999, modificată prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în „Monitorul
oficial al României”, partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, publicată în „Monitorul
oficial al României”, partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005.
96 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.
7.
97 A se vedea, pentru abordările doctrinare ale reglementării conflictelor colective de muncă (în ansamblul său) realizate sub
imperiul Legii nr. 15/1991, Gh. Brehoi, A. Popescu, Conflictul colectiv de muncă şi greva, Editura Forum, Bucureşti, 1991; Ş.
Beligrădeanu, Legislaţia muncii, comentată, 1990-1991, Editura Lumina, Bucureşti, 1991, p. 149-178; S. Ghimpu, A. Ţiclea,
Dreptul muncii, Ediţia a III-a, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1997, p. 479-520; C. Tufan, V. Florescu, Conflictul
colectiv de muncă şi greva, Editura All Beck,
Bucureşti, 1998; D.V. Firoiu, Dreptul muncii şi securităţii sociale, vol. al II-lea, Editura Argonaut, ClujNapoca, 1999, p. 225 şi
urm.; I.T. Ştefănescu, Tratat elementar de drept al muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 375-402.

78
Legea nr. 168/1999 corespunde normelor cuprinse în convenţiile şi recomandările
Organizaţiei Internaţionale a Muncii ratificate de România în calitate de membru fondator,
şi anume:
— Convenţia nr. 87 (1948) privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului sindical,
ratificată de România prin Decretul nr. 213/1957 98;
— Convenţia nr. 98 (1949) privind aplicarea principiului dreptului de organizare şi
negociere colectivă, ratificată de România prin Decretul nr. 352/1958 99.
— Recomandarea nr. 92 (1951) privind concilierea voluntară şi arbitrajul.
— Recomandarea nr. 130 (1967) privind examinarea plângerilor.
Legea concordă şi cu art. 6 pct. 4 din Carta socială europeană revizuită, ratificată de
România prin Legea nr. 74/1999 100, conform căruia se recunoaşte dreptul lucrătorilor şi al
patronilor la acţiuni colective, în caz de conflict de interese, inclusiv dreptul la grevă, sub
rezerva obligaţiilor care ar putea rezulta din convenţiile colective în vigoare.
Conflictele de muncă sunt definite de art. 248 din Codul muncii – Legea nr.
53/2003101, art. 3, art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de
muncă.
Conform art. 248 alin. 1 din Codul muncii, conflictul de muncă „reprezintă orice
dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile de muncă”.
Potrivit art.3 din Legea nr. 168/1999 conflictele dintre salariaţi şi unităţile la care
sunt încadraţi, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la
drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă, sunt conflicte de muncă.

B. Clasificarea conflictelor de muncă

Cele doua acte normative sus-menţionate operează distincţia între:


1. conflictele de interese; 2.
conflictele de drepturi.
Conflictele de interese sunt conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condiţiilor
de muncă cu ocazia negocierii contractelor de muncă, ele fiind conflicte referitoare la
interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaţilor – art. 248 alin. 2 din
Codul muncii şi art. 4 din Legea nr. 168/1999.
Conflictele de drepturi sunt conflicte de muncă ce au ca obiect exercitarea unor
drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi sau alte acte normative, precum
şi din contractele colective sau individuale de muncă – art. 248 alin. 3 din Codul muncii şi
art. 5 din Legea nr. 168/1999.

98 Publicat în „Buletinul oficial”, partea I, nr. 4 din 18 ianuarie


1958.
99 Publicat în „Buletinul oficial”, partea I, nr. 34 din 29 iulie
1958.
100 Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 193 din 4 mai
1999.
101 Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, modificată prin Legea nr. 480/2003,
publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 814 din 18 noiembrie 2003, Legea nr. 541/2003, publicată în
„Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 913 din 19 decembrie 2003, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005,
publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.576/ din 5 iulie 2005, aprobată prin Legea nr.371/2005, publicată în
„Monitorul oficial al României”, partea I, nr.1147 din 19 decembrie 2005. A se vedea, pentru analiza de ansamblu a prevederilor
Codului muncii, din perspectiva elementelor de noutate şi a modificărilor operate prin acest act normativ în reglementarea
raporturilor juridice de muncă, I.T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Prezentare de ansamblu şi observaţii critice asupra noului Cod
al

79
Din coroborarea dispoziţiilor art. 248 din Codul muncii cu cele ale art. 4 şi 5 din
Legea nr. 168/1999 rezultă că aceste conflicte de muncă se împart în:
1. conflictele colective de muncă;
2. conflictele individuale de muncă.
În funcţie de legătura conflictelor cu unul din cele două categorii de contracte
distingem:
1. conflicte cu privire la contractul individual de muncă – conflicte individuale de muncă;
2. conflicte cu privire la contractul colectiv de muncă – conflicte colective de muncă.
Este de menţionat că în timp ce conflicte de interese pot fi numai colective,
conflictele de drepturi pot fi atât individuale, cât şi colective.
Aceste distincţii între conflictele de muncă rezultă şi din actele Organizaţiei
Internaţionale a Muncii.

C. Părţile conflictelor de muncă

Potrivit definiţiei dată de art. 248 din Codul muncii şi dispoziţiilor cuprinse în art.
282 din Codul muncii, pot fi părţi ale conflictelor de muncă:
1. salariaţii, precum şi orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii
în temeiul codului, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;
2. angajatorii – persoane fizice şi/sau juridice -, agenţii de muncă temporară,
utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă
desfaşurată în condiţiile Codului muncii. Faţă de reglementarea cuprinsă în
Legea nr.
168/1999, Codul muncii nu mai distinge, între categoriile de angajatori – persoane

muncii, în „Dreptul” nr. 4/2003, p. 5-84; I.T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Codul muncii. Prezentare de
ansamblu. Analiza textelor esenţiale. Textul integral, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003; I.T. Ştefănescu,
Modificări şi completări recente ale Codului muncii, în „Revista română de Dreptul muncii” nr. 4/2003, p. 710;
I.T. Ştefănescu, Noi modificări şi completări (precizări) ale Codului muncii, în „Revista română de Dreptul
muncii” nr. 1/2004, p. 53-62; I.T.Ştefănescu, Modificările Codului muncii, comentate. O.U.G. nr. 65/2005,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005; I.T. Ştefănescu, Comentarii referitoare la Legea nr. 371/2005 pentru
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005 privind modificarea şi completarea Legii n
53/2003 – Codul muncii, în „Revista de Drept Comercial“ nr. 1/2006, p. 111-123.
juridice şi angajatori – persoane fizice, ce pot avea calitatea de parte a unui
conflict de muncă. Prin prisma dispoziţiilor cuprinse în Codul muncii, au devenit
caduce prevederile art. 2 şi art. 6 alin. 1 din Legea nr. 168/1999 (care precizau ce
se înţelege prin noţiunile de „unitate” şi „salariat”).
Angajatorul, potrivit definiţiei dată în art. 14 alin. 1 din Codul muncii, este
persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă
pe bază de contract individual de muncă.
3. sindicatele şi patronatele;
4. alte persoane juridice sau fizice care au acestă vocaţie în temeiul legilor speciale
sau ale Codului de procedură civilă.

D. Obiectul conflictului colectiv de muncă

80
Obiectul conflictului colectiv de muncă are două
componente: - interesele cu caracter profesional, social sau
economic; - drepturi rezultând din desfăşurarea raportului de
muncă.
În doctrină102 s-a apreciat că drepturile şi interesele vizate nu sunt altceva decât
consecinţa drepturilor fundamentale ale salariaţilor, şi anume: dreptul la muncă, dreptul la
salariu, dreptul la odihnă, dreptul la asociere în sindicate, dreptul la condiţii de muncă
corespunzătoare, dreptul la asigurări sociale etc.
Din formularea expresă a textului de lege, un conflict de muncă nu poate viza un
interes politic al salariaţilor.
Trebuie menţionat că în material soluţionării conflictelor de muncă 103, legiuitorul a
instituit principiul în conformitate cu care părţile acestor conflicte au obligaţia de a le
soluţiona prin bună înţelegere sau prin procedurile stabilite prin lege. Aşadar, atât în situaţia
unui conflict de interese, cât şi în cazul conflictului de drepturi, angajatorii şi salariaţii au
obligaţia legală de încerca soluţionarea conflictului de muncă pe cale amiabilă, prin dialog.

II. Caracterele juridice ale conflictului de interese. Părţile conflictului de interese.

A. Caracterele juridice ale conflictelor de interese


Conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condiţiilor de muncă (salariile, durata
timpului de lucru, durata timpului de odihnă, măsurile de protecţie privind securitatea şi
sănătatea muncii etc.), apărute cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă şi se
referă la interesele cu caracter profesional, social sau economic sunt conflicte de interese104.
Din reglementarea legiuitorului, conflictele de interese prezintă următoarele
caractere juridice105:
¾ sunt o categorie a conflictelor de muncă;
¾ intervin numai, în principal, în momentul negocierii contractului colectiv de muncă,
în faza precontractuală. Legea nr. 168/1999 exclude din sfera conflictelor de
interese, conflictele care se nasc cu prilejul negocierii contractului individual de
muncă. În situaţia în care în această faza precontractuală, s-ar ivi un conflict, atunci
vom fi în prezenţa unui conflict de drepturi. În această etapă, drepturile persoanei
care solicită angajarea sunt ocrotite legal deoarece se recunoaşte posibilitatea ca în
cazul nerespectării acestora, persoana care se consideră vătămată să se adreseze
instanţei judecătoreşti specializată în litigiile de muncă 106.
¾ nu au ca scop apărarea unui drept deja existent încălcat de către angajator, ci în
momentul apariţiei lor, salariaţii urmăresc, ca prin negociere să-şi promoveze
anumite interese pe care să le înscrie şi să le consacre, ca drepturi, în contractul
colectiv de muncă anumite drepturi.

102 S.Ghimpu, Al.Ţiclea, op.cit., p.702.


103 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, cit. supra, pag. 9.
104 A se vedea, I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, cit. supra, pag. 10; Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, cit. supra, p.
258; A.Ţiclea, Dreptul muncii. Curs universitar, loc.cit., p. 443; O. Ţinca, Dreptul muncii. Relaţiile colective, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2004, p.188.
105 A se vedea, I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, loc. cit., pag. 258-259; O.Ţinca, op.cit., p.188-189.
106 A se vedea dispoziţiile cuprinse în art. 19, art. 282 pct. a, art. 283 din Codul muncii şi art. 67 pct. a din Legea nr. 168/1999
privind soluţionarea conflictelor de muncă.

81
¾ obiectul acestor conflicte poate consta numai în aspecte care potrivit Codului muncii
şi Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă 107 pot fi reglementate prin
contractele colective de muncă. Clauzelor prevăzute a fi cuprinse obligatoriu în
contractul colectiv de muncă prin Legea nr. 130/1996, li se adaugă şi cele care se
regăsesc în cuprinsul Codului muncii108 sau al altor legi speciale.
¾ nu pot avea ca obiect revendicări ale salariaţilor pentru a căror rezolvare este
necesară adoptarea unei legi sau a unui alt act normativ. Aşa cum s-a precizat în
literatura de specialitate, “faţă de angajator se pot formula revendicări care intră în
sfera competenţelor sale, iar nu revendicări care exced acestor competenţe” 109.
¾ nu pot privi interese ale altor persoane care prestează munca în temeiul unui alt
contract decât contractul individual de muncă.
¾ au întotdeauna un caracter colectiv, putând interveni la nivelul angajatorului, al
grupurilor de unităţi, al ramurii sau la nivel naţional, ori, în situaţii speciale, la nivel
de subunitate, compartiment sau grup de salariaţi, în măsura în care între partenerii
la negociere s-a convenit ca aceştia să-şi stabilească în mod distinct în contractul
colectiv condiţiile de muncă. Caracterul colectiv al conflictelor de interese nu este
de esenţa acestora deoarece şi conflictele de drepturi pot avea un asemenea caracter.
¾ soluţionarea conflictelor de interese urmează o anumită procedură stabilită prin
Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă. Potrivit art. 249 din
Codul muncii procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se stabileşte prin
lege speciala, iar art. 7 alin. 2 din Legea nr. 168/1999 precizează că orice conflict de
muncă ce intervine între salariaţi şi unităţi în legătură cu începerea, desfăşurarea şi
încheierea negocierilor colective se soluţionează de către părţi potrivit procedurilor
reglementate prin această lege.
Trebuie subliniat că, în contextul reglementării actuale, definitoriu pentru conflictele
de interese este faptul că ele pot interveni numai cu prilejul negocierii contractului colectiv
de muncă, deci într-o fază precontractuală110.

B. Părţile conflictelor de interese


Potrivit Legii nr. 168/1999, părţi ale conflictelor de interese pot fi:
1. Salariaţii sunt reprezentaţi :
- la nivel de unitate de sindicate reprezentative 111. În lipsa acestor sindicate, sau, dacă
există sindicate, dar acestea nu întrunesc condiţiile legale de reprezentativitate,
persoanele desemnate de salariaţi să îi reprezinte cu prilejul negocierii colective, în
calitate de reprezentanţi ai salariaţilor, aleşi conform prevederilor legale, vor putea
să îi reprezinte şi în cazul declanşării conflictului de interese. În ipoteza în care
salariaţii sunt nemulţumiţi de prestaţia mandatarilor în faza negocierii, ar putea

107 Publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 259 din 24 octombrie 1996, republicată în
“Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 184 din 19 mai 1998, completată prin Ordonanta de urgenţă a Guvernului nr.
9/2004, publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 246 din 19 martie 2004, aprobată prin Legea nr. 218/2004,
publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004.
108 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conţinutul contractului colectiv de muncă, în “Revista română de dreptul muncii” nr. 4/2004, pag. 13-15.
109 A se vedea, I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, loc. cit., pag. 15.
110 A se vedea, I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, loc. cit., pag. 13; Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, loc. cit., pag. 259.
111 Condiţiile de reprezentativitate sunt prevăzute de art. 14 din Legea nr. 130/1996. A se vedea, pentru dezvoltări privind
reprezentarea părţilor cu prilejul negocierii colective, I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, cit. supra, p. 191-202; M.
Volonciu, Negocierea contractului colectiv de muncă, Editura Omnia, Braşov, 1999, p. 164-190; A.Ţiclea, Dreptul muncii. Curs
universitar, loc.cit., p.443-444; A. Athanasiu, L. Dima, op.cit., p. 317320; O.Ţinca, op.cit., p. 190.

82
revoca mandatul şi desemna alte persoane care să le reprezinte interesele pe
parcursul desfăşurării conflictelor de interese.
Această modalitate de reprezentare este aplicabilă şi în cazul unor conflicte
declanşate la nivelul subunităţilor, al compartimentelor sau al grupurilor de salariaţi
care exercită aceeaşi profesie în acea unitate;
- la nivelul de grup de unităţi, de ramură, la nivel naţional, salariaţii sunt reprezentaţi
de organizaţii sindicale reprezentative care participă la negocieri colective,
prevăzute de art. 17 din Legea nr. 130/1996.
În ceea ce priveşte persoanele care urmează a fi desemnate de sindicatele
reprezentative sau de salariaţi, să îi reprezinte în cadrul conflictelor de interese, Legea nr.
168/1999 prevede următoarele condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ:
¾ vârsta minimă de 21 de ani;
¾ să fie salariaţi ai unităţii sau reprezentanţi ai federaţiei sau confederaţiei la
care sindicatul ce organizează conflictul de interese este afiliat. Cu excepţia
unor astfel de reprezentanţi, nici o persoană din afara unităţii nu poate fi
aleasă ca delegat al sindicatelor reprezentative sau, după caz, al salariaţilor,
fiind exclusă orice ingerinţă din exterior 112;
¾ nu a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de lege,
respectiv nu a fost condamnată ca organizator pentru declararea unei greve
ilegale, realizate cu încălcarea condiţiilor prevăzute de art. 50 alin. 1 şi art.
6366 din Legea nr. 168/1999, faptă prevăzută în art. 87 din lege.

2. Angajatorul este reprezentat:


- la nivel de unitate către organul de conducere al acestuia stabilit prin lege, statut ori
regulamentul de funcţionare, dupã caz 113;
- la nivelul grupurilor de unităţi, de ramură şi la nivel naţional de asociaţiile patronale
legal constituite şi reprezentative dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.15, lit.
a şi b din Legea nr. 130/1996. În situaţia în care nu sunt organizate asociaţii
patronale reprezentative la niveluri inferioare, asociaţia patronală la nivel naţional
poate desemna reprezentanţi la negociere 114.
În ceea ce priveşte conflictele de interese de la nivelul unor subunităţi,
compartimente sau grupuri de salariaţi care exercită aceeaşi profesie, în cadrul aceluiaşi
angajator (chiar dacă, prin ipoteză, îşi desfăşoară activitatea în diferite compartimente
funcţionale ale persoanei juridice), menţionăm că ele pot avea loc numai în măsura în care
între partenerii la negocieri s-a convenit ca aceştia să îşi stabilească, distinct, anumite
condiţii de muncă în contractul colectiv de muncă.

III. Declanşarea conflictului de interese

Conflictele de interese se declanşează, exclusiv, în situaţiile prevăzute de art.12 din


Legea nr. 168/1999, şi anume:
112 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, cit. supra, p. 17.
113 Art.14, lit.a din Legea nr. 130/1996, republicată.
114 Art.10 din Legea nr. 130/1996, republicatã.

83
¾ unitatea refuză să înceapă negocierea unui contract colectiv de muncă, în
condiţiile în care nu are încheiat un contract colectiv de muncă sau
contractul colectiv de muncă anterior a încetat. În această situaţie,
angajatorul îşi încalcă obligaţia legală de a negocia contractul colectiv de
muncă în unităţile în care sunt încadraţi cel puţin 21 de salariaţi, îndatorire
prevăzută de art. 236 alin. 2 din Codul muncii şi art. 3 alin. 1 din Legea nr.
130/1996, republicată.
¾ unitatea nu acceptă revendicările formulate de salariaţi. În practică, aceasta
este cea mai frecventă situaţie în care se declanşează conflictele de interese.
În acest context, se apreciază că pentru prima dată în legislaţia muncii se
garantează expres nu numai dreptul salariaţilor la negocieri colective, dar şi
posibilitatea acestora de a revendica condiţii normale de muncă 115. Este firesc
ca legiuitorul să considere conflict de interese o asemenea situaţie de vreme
ce însăşi denumirea de "interese" presupune promovarea propriilor pretenţii,
atât de către angajator, cât şi de către salariaţi reprezentaţi sau nu prin
sindicat. Această ipoteză a vizat însă neacceptarea pretenţiilor salariaţilor în
cadrul procedurii de negociere colectivă, împrejurare ce determină
declanşarea conflictului.
¾ unitatea refuză nejustificat semnarea contractului colectiv de muncă, cu
toate că negocierile au fost definitivate. Această prevedere justifică scopul
negocierii, şi anume acela de a se încheia contractul colectiv de muncă.
Contractul colectiv de muncă nu poate intra în vigoare dacă nu este semnat
de către toţi reprezentanţii părţilor la negociere deoarece nu poate fi
întregistrat116. Considerarea acestei situaţii ca fiind un caz de declaşare a unui
conflict de interese derivă din însăşi esenţa negocierii colective care
presupune o tranzacţie cu privire la condiţiile de muncă, salarizare etc. şi
asupra cărora partenerii sociali cad de acord, dar ulterior patronatul refuză în
mod neîntemeiat semnarea contractului colectiv de muncã, convenţie care
pentru a produce efecte juridice necesită consimţământul partenerilor sociali.
De altfel, chiar şi în ipoteza în care patronatul refuză semnarea contractului
colectiv de muncă, legiuitorul dorind să confere negocierii colective
dimensiunea reală a unor discuţii, tranzacţii care se derulează pe parcursul unui
timp îndelungat, antrenează specialişti şi pune în discuţie aspecte fundamentale
pentru raportul juridic de muncă, permite înregistarea contractului colectiv de
muncă fără semnătura tuturor reprezentanţilor părţilor. Astfel, potrivit art. 26
alin. 2 lit. b din Legea nr. 130/1996 “contractele colective de muncă vor fi
înregistrate fără semnătura tuturor reprezentanţilor părţilor, dacă unele asociaţii
patronale reprezentative sau organizaţii sindicale reprezentative au participat la
negocieri, au fost de acord cu clauzele negociate, dar refuză semnarea
contractelor, situaţie care rezultă din actele depuse de părţi”. Dacă această
situaţie nu rezultă din actele depuse de părţi şi, datorită acestui fapt nu se poate
înregistra contractul colectiv de muncă pentru a putea intra în vigoare, se poate
declanşa un conflict de interese.

115 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, loc. cit., pag. 18.
116 Potrivit art. 25 alin. 3 din legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, contractele colective de
muncă se aplică de la data înregistrării la Direcţia generală de muncă şi protecţie socială sau la Ministerul Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale, după caz.

84
¾ unitatea nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de lege de a începe
negocierile anuale obligatorii privind salariile, durata timpului de lucru,
programul de lucru şi condiţiile de muncă.
Potrivit art. 3 alin. 1 şi alin. 2 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv
de muncă, republicată, unitatea care are cel puţin 21 de salariaţi este obligată să
iniţieze negocierea colectivă anuală după cel puţin 12 luni de la data intrării în
vigoare a contractului colectiv de muncă, în cazul în care contractul respectiv
este încheiat pe o perioadă mai mare de un an. Această dispoziţie constituie
singura excepţie de la regula 117 potrivit căreia conflictele de interese nu se pot
declanşa pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă 118.
În situaţia unităţilor cu mai puţin de 21 de salariaţi, conflictul de interese se
poate declanşa numai dacă angajatorul a fost de acord cu negocierea unui
contract colectiv şi doar în ipotezele prevăzute de art. 12 lit. b şi c. Orice alt
conflict născut între angajator şi salariaţi în absenţa unui contract colectiv de
muncă şi a obligaţiei legale de a negocia nu poate face decât obiectul unui
conflict individual de drepturi.
Aşa cum s-a apreciat în doctrină 119, în mod întemeiat, de altfel, această
enumerare, cuprinsă în art. 12 lit. d din Legea nr. 168/1999, înseamnă în fond
negocierea anuală obligatorie a întregului contract colectiv de muncă deoarece
aspectele respective reprezintă esenţa, fundamentul convenţiei colective de
muncă. Astfel, încheierea contractului colectiv de muncă pe o perioadă mai
mare de 1 an ar fi, în aceste condiţii, lipsită de sens.
În cazul angajatorilor cu mai puţin de 21 de salariaţi, nu se poate declanşa un
conflict de interese decât în ipotezele prevăzute de art. 12 lit. b şi lit. c. Orice alt conflict
născut între angajator şi salariaţi, în absenţa contractului colectiv de muncă şi a obligaţiei
legale de a negocia, nu poate face decât obiectul unui conflict de drepturi, adică al unei
acţiuni individuale a fiecăruia dintre salariaţi împotriva angajatorului lor.
Sesizarea unităţii, în toate cazurile în care există premisele declanşării unui conflict
de interese, este de competenţa sindicatelor reprezentative sau, în cazul în care nu există
sindicat sau aceasta nu este reprezentativ, a reprezentanţilor aleşi ai salariaţilor – art. 14
alin. 1 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.
Pentru a produce efecte, sesizarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. să fie făcută în scris. Sesizarea poate fi făcută şi verbal, dacă revendicările salariaţilor,
motivarea şi propunerile de soluţionare sunt exprimate de sindicatul reprezentativ sau
de reprezentanţii aleşi ai salariaţilor cu ocazia primirii la conducerea unităţii şi dacă
discuţiile au fost consemnate într-un proces verbal.
2. să conţină precizarea revendicărilor salariaţilor, inclusiv motivarea lor.
3. să conţină propuneri de soluţionare a revendicărilor.
Angajatorul nu poate respinge sesizarea, fiind obligată să o primească şi, mai mult,
să o înregistreze. Ca soluţie alternativă, în ipoteza dialogului direct în legătură cu
revendicările salariaţilor, discuţiile purtate se pot consemna într-un proces-verbal.

117 Potrivit art. 13 alin. 1 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncp, pe durata valabilităţii unui contract colectiv de
muncă salariaţii nu pot declanşa conflicte de interese.
118 I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, loc. cit., pag. 262.
119 M. Volonciu, Negocierea contractului colectiv de muncă, cit. supra, p. 244-245.

85
Conducerea unităţii are obligaţia de a răspunde în scris sindicatelor sau, în lipsa
acestora reprezentanţilor salariaţilor, în termen de două zile lucrătoare de la primirea
sesizării, cu precizarea punctului de vedere pentru fiecare dintre revendicările formulate.
Dacă în unitate sunt organizate mai multe sindicate reprezentative, fiecare are dreptul să
sesizeze conducerea unităţii cu situaţiile care pot duce la declanşarea unui conflict de
interese, precizându-se revendicările salariaţilor şi propunerile de rezolvare a acestora 120. În
această ipoteză, conducătorul unităţii este obligat să răspundă în scris tuturor sindicatelor
reprezentative din partea cărora a primit sesizări.
Din punct de vedere al naturii juridice a termenului de două zile lucrătoare în care
angajatorul are obligaţia de a răspunde revendicărilor salariaţilor, considerăm că acesta
reprezintă un termen de decădere. După împlinirea sa, angajatorul este decăzut din dreptul
de a-şi preciza punctul de vedere în scopul evitării declanşării conflictului de interese.
Potrivit art. 11 alin. 2 din Legea nr. 168/1999, conflictele de interese la nivel de grup
de angajatori, de ramură sau de la nivel naţional se pot declanşa numai după înregistrarea
prealabilă a acestora, la angajatorii componenţi ai structurii respective.

Conflictul de interese se consideră declanşat dacă:


- angajatorul nu a dat nici un răspuns în termenul legal de două zile lucrătoare,
- unitatea nu a răspuns la toate revendicările formulate sau,
- deşi a răspuns la revendicări, sindicatele reprezentative sau reprezentanţii salariaţilor
nu sunt de acord cu punctul de vedere precizat.

IV. Procedurile de soluţionare a conflictelor de interese

A. Concilierea – procedură amiabilă, obligatorie de soluţionare a conflictelor de interese


Concilierea constă în dialogul dintre angajator şi delegaţii sindicatului
reprezentativ sau reprezentanţii salariaţilor, având ca scop soluţionarea conflictului de
interese.
Procedura concilierii reprezintă o concretizare a principiului prevăzut în art. 3 din
Legea nr. 168/1999, potrivit căruia salariaţii şi angajatorii au obligaţia de a soluţiona
conflictele de muncă, inclusiv a conflictelor de interese, prin bună înţelegere sau prin
procedurile stabilite de lege.
Concilierea constă, potrivit art. 17 din Legea nr. 168/1999, în dialogul între
angajator şi sindicatul reprezentativ sau reprezentanţii salariaţilor, după caz, cu participarea
delegatului Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familei în scopul rezolvării
(soluţionării) conflictului de interese pe cale amiabilă.
Concilierea este o fază obligatorie în procedura de soluţionare a conflictelor de
interese, în lipsa căreia celelalte faze nu se pot desfăşura sau, dacă se desfăşoară, vor avea
un caracter ilegal.
Procedura concilierii, organizată la nivelul Ministerului Muncii, Solidarităţii
Sociale şi Familiei, parcurge mai multe etape.
1. Sesizarea în scris a Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, prin organele
sale teritoriale – Direcţia de muncă, solidaritate socială şi familie, în vederea concilierii
conflictului. Sesizarea trebuie să fie datată şi semnată de conducerea sindicatului
reprezentativ sau, după caz, de reprezentanţii salariaţilor, şi se depune în două

120 A se vedea A. Ţiclea, C. Tufan, Soluţionarea conflictelor de muncă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 15.

86
exemplare la direcţia de muncă, solidaritate socială şi familie în a cărei rază teritorială
îşi are sediul unitatea. Instituţia publică este obligată să înregistreze sesizarea, neavând
competenţa de a stabili natura juridică a conflictului şi nici de a-l soluţiona 121.
În doctrină s-a apreciat, că sesizarea ar putea fi adresată şi direct Ministerului
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, o astfel de sesizare neconstituind o neregularitate
care să împiedice sau să îndrituiască ministerul să-şi exercite rolul de organizator al
concilierii părţilor aflate în conflict 122. Deşi din formularea art. 17 din Legea nr. 168/1999
prevede în mod expres că sesizarea se depune la organele teritoriale ale Ministerului
muncii, solidarităţii sociale şi familiei, considerăm că scopul urmărit de legiuitor, în această
etapă, se îndeplineşte şi prin sesizarea directă adresată organului administraţiei publice
centrale.
Conform art. 18 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă,
sesizarea trebuie să cuprindă, cel puţin următoarele menţiuni:
a. unitatea la care s-a declanşat conflictul de interese, cu indicarea sediului şi a numelui
conducătorului;
b. obiectul conflictului de interese şi motivarea acestuia;
c. dovada îndeplinirii procedurii prealabile declanşării conflictului de interese, prevăzută
de lege;
d. indicarea persoanelor delegate să reprezinte la conciliere sindicatul reprezentativ sau,
după caz, salariaţii.
Legea nr. 168/1999 nu prevede nici un termen în cadrul căruia sindicatul
reprezentativ sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor să fie obligaţi să sesizeze ministerul.
Achiesăm la opinia123 conform căreia un astfel de termen ar fi indicat să se prevadă, pentru
că, altfel conflictul de interese, deşi declanşat, riscă să fie tergiversat, iar revendicările
salariaţilor să fie amânate. De asemenea, amânarea soluţionării conflictului de interese ar
putea conduce la accentuarea stării conflictuale în unitate.

2. Desemnarea participanţilor la concilierea conflictului de interese.


În termen de 24 de ore de la înregistrarea sesizării, Ministerului Muncii, Solidarităţii
Sociale şi Familiei îi revine obligaţia de a-şi desemna delegatul care să participe la
concilierea conflictului de interese. Delegatului ministerului îi revin următoarele obligaţii:
- de a comunica sesizarea unităţii în termen de 48 de ore de la desemnarea sa;
- de a convoca părţile la procedura de conciliere într-un termen ce nu poate depăşi 7
zile de la înregistrarea sesizării.
Cu privire la modalitatea de comunicare a sesizării, literatura de specialitate 124 a
apreciat că poate fi efectuată în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire
sau prin adresă trimisă printr-un curier, confirmată prin ştampila înregistrării ei sau prin fax.
Având în vedere carcaterul imperativ al normei cuprinse în art. 19 din lege, care face
referire la termenul de maxim 7 zile, considerăm că neconvocarea părţilor înaăutrul acestui
termen, dă dreptul părţilor conflictului de interese, de comun acord, să treacă la fazele
ulterioare de soluţionare – medierea sau arbitrajul, la iniţiativa oricăreia dintre ele.

121 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, dec. nr. 696 din 20 martie 1998, în „Dreptul” nr. 12/1998, p.
148-149.
122 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, loc. cit., pag. 24-25.
123 A se vedea O. Ţinca, Dreptul muncii. Relaţiile colective, loc. cit., pag. 196.
124 A se vedea Ş. Beligrădeanu, Legea nr. 15/1991 pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă, în “Dreptul” nr. 2-3/1991, pag. 6-
7.

87
În vederea susţinerii intereselor lor, sindicatele reprezentative sau, după caz,
salariaţii, aleg o delegaţie formată din 2 – 5 persoane care, întrunind condiţiile stabilite de
art. 20 alin. 2 din lege, cu privire la vârsta, calitatea de salariat şi lipsa unei anumite
condamnări penale, trebuie împuternicită în scris să participe la conciliere.
Angajatorul este reprezentat la conciliere de către conducătorul ei sau, dacă nu
participă personal, poate desemna, în scris, o delegaţie formată din 2 – 5 persoane. Legea nr.
168/1999 nu cuprinde nici o prevedere expresă cu privire la condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească împuterniciţii conducătorului unităţii. Pentru identitate de raţiune, în mod
just, se susţine125 că reprezentanţii unităţii trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cei
ai sindicatului reprezentativ sau ai reprezentanţilor salariaţilor, cerute de art. 20 alin. 2 din
lege.

Desfăşurarea procedurii de conciliere


La data fixată pentru conciliere, delegatul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale
şi Familiei, potrivit art. 22 alin. 1 din Legea nr. 168/1999, este obligat să verifice
împuternicirile delegaţilor şi să stăruie ca aceştia să acţioneze pentru a se realiza
concilierea.
Aşadar, concilierea reprezintă o modaliate amiabilă de soluţionare a conflictului de
interese, delegatul ministerului fiind un terţ care nu are rolul de a soluţiona în fond
conflictul, ci are numai rolul de a aduce părţile faţă în faţă şi de a le crea condiţii pentru
soluţionarea conflictului, făcând aşa-numitele bune-oficii. Competenţa delegatului
ministerului se rezumă doar la îndrumarea partenerilor sociali cu privire la aplicarea corectă
a dispoziţiilor legale, la încurajarea lor în direcţia soluţionării conflictului prin conciliere,
neavând competenţa de a stabili natura juridică a conflictului şi nici încetarea acestuia.
Rolul delegatului se circumscrie în limitele legii, ordinii de drept şi a regulilor de
convieţuire socială.
Cu privire la locul de desfăşurare a concilierii, legea nu cuprinde nici o prevedere
expresă. Aşadar, considerăm că părţile pot hotărî de comun acord unde să se desfăşoare
concilierea.
Cu ocazia concilierii, susţinerile părţilor şi rezultatul dezbaterilor se consemnează
într-un proces-verbal, semnat de părţi şi de delegatul ministerului. Procesul-verbal se
întocmeşte în trei exemplare, câte unul pentru cei care au luat parte la conciliere, inclusiv
pentru delegatul ministerului.
Dezbaterile ce au loc în etapa concilierii poate conduce la una din următoarele
consecinţe:
a. acord total cu privire la soluţionarea revendicărilor formulate. În această ipoteză,
părţile vor definitiva contractul colectiv de muncă, conflictul de interese
încetând.
b. acord parţial. În acest caz, procesul-verbal va consemna atât revendicările
asupra cărora s-a realizat acordul, cât şi cele rămase nesoluţionate, împreună cu
punctele de vedere ale fiecărei părţi referitoare la acestea din urmă. În această
situaţie salariaţii pot hotărî dacă persistă motivele pentru continuarea conflictului
de interese. Acele revendicări asupra cărora s-a realizat un acord vor fi
încorporate în contractul colectiv de muncă 126.

125 I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, loc. cit, pag. 267; A. Ţiclea, C. Tufan, Soluţionarea conflictelor de muncă, loc.
cit., pag. 20.
126 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, cit. supra, p. 28.

88
c. nu se ajunge la nici un acord. În ipoteza în care nu s-a ajuns la nici un acord,
conflictul de interese continuă, trecându-se la etapele ulterioare de soluţionare a
acestuia.
O problemă care a fost analizată de literatura de specialitate se referă la situaţia în
care una sau ambele părţi, deşi convocată, nu se prezintă la concilierea organizată de
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei 127. Astfel, s-a apreciat128 că în cazul în
care nu se prezintă unitatea, fără un motiv plauzibil, se întocmeşte un proces-verbal
constatator al neefectuării concilierii din acest motiv, greva putând fi declanşată, existând
culpa unităţii. Dimpotrivă, dacă, fără temei, nu se prezintă delegaţii sindicatului sau, după
caz, ai salariaţilor sau absentează ambele părţi, declanşarea grevei este inadmisibilă, potrivit
principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Rezultatele concilierii, indiferent de situaţie, trebuie să fie aduse la cunoştinţa
salariaţilor de către cei care au făcut sesizarea pentru efectuarea concilierii.
Aşa cum este reglementată etapa concilierii prin Legea nr. 168/1999 privind
soluţionarea conflictelor de muncă putem trage concluzia că este în concordanţă cu
Recomandarea nr. 158/1978 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind locul organelor
administrative în domeniul muncii, care prevede că acestea:
- trebuie să favorizeze un climat bun în relaţiile profesionale şi să promoveze
procedurile de negocieri voluntare între părţi;
- trebuie să contribuie la concilierea şi medierea conflictelor colective, îndeosebi prin
furnizarea către părţi a informaţiilor de care acestea au nevoie. Misiunea acestor
organe poate merge de la simpla consiliere tehnică, până la cea de conciliere,
mediere sau arbitraj, dacă părţile aflate în conflict acceptă acest lucru.

Trăsăturile concilierii conflictelor de interese


În raport cu reglementarea conflictelor de interese în Legea nr. 168/1999 privind
soluţionarea conflictelor de muncă pot fi evidenţiate câteva trăsături:
¾ concilierea este o etapă obligatorie în procedura soluţionării conflictelor de interese,
peste care părţile nu pot trece; neparcurgerea acestei etape va invalida orice alte
demersuri făcute de părţi şi va conferi caracter nelegal unei eventuale greve 129;
¾ concilierea este o etapă amiabilă de soluţionare a conflictului de interese deoarece
hotărârea în dezamorsarea conflictului aparţine părţilor implicate, potrivit acordului
lor;
¾ concilierea se realizează de părţi, prin reprezentanţii lor, în prezenţa delegatului
Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei; prezenţa statului, prin
delegatul ministerului, are doar rolul de a încuraja şi de a susţine încercarea de
conciliere a intereselor divergente ale părţilor, nepermiţând acestuia propunerea de
soluţii în vederea stingerii conflictului; prin această prezenţă la conciliere a
delegatului Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, putem afirma că
statul îşi manifestă interesul de a încuraja dialogul social;

127 Această problemă a fost ridicată şi în reglementarea anterioară. A se vedea, Ş. Beligrădeanu, Legea nr. 15/1991 pentru soluţionarea
conflictelor colective de muncă, în “Dreptul” nr. 2-3/1991, pag. 8.
128 I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, loc. cit., pag. 28-29; I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, loc. cit, pag.
269.
129 A se vedea R. Dimitriu, Soluţionarea conflictelor de muncă prin conciliere şi mediere, în “Revista de dreptul muncii” nr. 2/2004,
pag. 36.

89
¾ concilierea este, în fapt, o contiunare a dialogului dintre părţile conflictului de
interese început odată cu înştiinţarea în scris a unităţii cu privire la revendicările
salariaţilor, dar în prezenţa reprezentantului ministerului, care are rolul de a favoriza
încercarea de stingere a conflictului şi nu de a-l soluţiona;
¾ concilierea este reglementată numai în ipoteza conflictului de interse declanşat la
nivelul unităţii, în timp ce în cazul conflictelor de muncă de la nivel de grup de
unităţi, de ramură sau la nivel naţional textul de lege are în vedere doar etapa
negocierii; potrivit art. 11 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 168/1999 “negocierea,
medierea şi arbitrarea acestor conflicte de interese se vor face între organizaţiile
sindicale şi patronale reprezentative la nivel de grup de unităţi, de ramură şi la nivel
naţional, după caz”;
¾ concilierea poate duce la soluţionarea conflictului de interese, total sau parţial; în
situaţia în care rezultatul concilierii este unul negativ, părţile pot recurge la celelalte
modalităţi de rezolvare a conflictului, inclusiv la grevă.

B. Medierea – procedură amiabilă, facultativă de soluţionare a conflictelor de


interese

În ipoteza în care concilierea nu a dus la stinegrea conflictului de interese, părţile au la


îndemână următoarele posibilităţi:
1. să hotărască, de comun acord, încercarea de soluţionare a conflictului de interese prin
parcurgerea etapei medierii, cu ajutorul unui mediator care să ofere soluţii de încetare a
conflictului;
2. să apeleze la procedura arbitrajului, în urma căruia hotărârea comisiei de arbitraj este
obligatorie pentru părţi şi pune capăt conflictului de interese;
3. să continue conflictul de interese, fără a apela la mediere sau la arbitraj, fapt ce se poate
solda cu declanşarea grevei.
Conform art. 26 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă,
medierea conflictului de interese poate interveni în cazul în care acesta nu a fost soluţionat
în urma concilierii organizate de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. În
această situaţie, părţile conflictului de interese “pot hotărî, prin consens, iniţierea procedurii
de mediere”.
Aşadar, medierea conflictului de interese nu este obligatorie pentru părţi 130. Ea are
un caracter facultativ, părţile putând să aleagă această procedură în scopul soluţionării
conflictului de interese. În consecinţă, procedura medierii conflictului de interese nu poate
interveni dacă nu este acceptată de ambele părţi, iniţierea procedurii realizându-se numai
prin consensul partenerilor sociali şi numai în cazul în care concilierea nu a dat rezultatele
scontate.
În cadrul acestei proceduri, conflictul de interese este supus unui mediator.
Mediatorii sunt aleşi de comun acord de către părţile conflictului de interese dintre
persoanele care au calitatea de mediator. Mediatorii sunt numiţi anual de ministrul muncii,
solidarităţii sociale şi familiei, cu acordul Consiliului Economic şi Social.
Procedura de mediere a conflictului de interese este stabilită prin negociere de către
partenerii sociali şi inclusă în prevederile Contractului colectiv de muncă unic la nivel
130 Procedura facultativă a medierii a fost introdusă pentru prima dată prin Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor
de muncă, nefiind reglementată sub imperiul legii anterior în vigoare, Legea nr. 15/1991 pentru soluţionarea conflictelor
colective de muncă.

90
naţional. În prezent, această procedură este reglementată de art. 83 din Contractul Colectiv
de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005-2006 131.
În ipoteza în care părţile convin printr-un proces-verbal semnat să parcurgă etapa
medierii, în termen de 48 de ore fiecare parte va propune o listă de candidaţi din lista de
mediatori numiţi de ministrul muncii, solidarităţii sociale şi familiei la nivelul judeţului
unde are sediul unitatea în care s-a declanşat conflictul de interese.
În situaţia în care după prima întâlnire nu vor reuşi să stabilească un mediator de
comun acord, procedura de mediere încetează, trecându-se la următoarele etape prevăzute
de lege.
În cazul în care părţile şi-au desemnat un mediator de comun acord, etapele
medierii, stabilite prin acordul partenerilor sociali la nivel naţional, sunt următoarele:
1. părţile implicate sunt obligate ca în termen de 48 de ore de la numirea
mediatorului să pună la dispoziţia acestuia datele necesare; dacă mediatorul are
nelămuriri, acesta poate cere părţilor, în maximum 72 de ore de la primirea
actelor, relaţii scrise cu privire la revendicările formulate la actele depuse sau
întocmite în timpul concilierii, precum şi rezultatele acesteia;
2. în maxim 8 zile de la numire, mediatorul este obligat să convoace ambele părţi
implicate; părţile implicate vor avea un număr egal de reprezentanţi la mediere,
de regulă acelaşi număr ca şi la conciliere, şi aceleaşi persoane, dacă este
posibil;
3. la fiecare întâlnire se va încheia un proces-verbal care va fi semnat de mediator
şi de părţile aflate în conflict;
4. medierea nu poate dura mai mult de 30 de zile de la data la care mediatorul a
fost numit şi a acceptat medierea; în caz contrar, medierea încetează şi se trece la
următoarea etapă legală de soluţionare a conflictului. Din dispoziţia imperativă a
art. 28 alin. 2 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă
şi a art. 83 alin. 3 pct. d din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional
pe anii 2005-2006 putem trage concluzia că termenul de 30 de zile nu poate fi
depăşit nici chiar cu acordul părţilor deoarece există interesul de a soluţiona în
cel mai scurt timp conflictul, şi nu de a-l tergiversa, de a nu tulbura pacea
socială.
La încheierea misiunii sale, mediatorul are obligaţia de a întocmi un raport cu privire
la situaţia conflictului de interese şi propunerile sale cu privire la eventualele revendicări
rămase nesoluţionate132. Mediatorul intermediază o înţelegere între două părţi 133.
Raportul mediatorului va fi transmis fiecărei părţi, precum şi Ministerului Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei. Pentru activitatea depusă, conform art. 31 din Legea nr.
168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, mediatorul primeşte un onorariu,
stabilit de comun acrod cu părţile aflate în conflict. Onorariul se depune de către părţi la
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, la data începerii procedurii de mediere.
Raportul mediatorului nu este obligatoriu pentru părţi. Acestea pot adopta soluţiile
de rezolvare propuse de mediator, însă pot să nu fie de acord cu propunerile acestuia şi să
decidă continuarea conflictului de interese.
Deşi, atât Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, cât şi
Codul muncii nu conţin dispoziţii cu privire la finalizarea medierii, la eficienţa concretă şi

131 Publicat în “Monitorul oficial al României”, partea V, nr. 1 din 22 februarie 2005.
132 Art. 30 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.
133 Dictionar explicativ al limbii române, Ed.Academiei R.S.R., Bucuresti, 1975, p.535.

91
rolul raportului întocmit de mediator cu privire la situaţia conflictului de interese,
împărtăşim următoarea opinie exprimată în literatura de specialitate 134 astfel:
a. în măsura în care pe parcursul procedurii de mediere revendicările care au
constituit obiectul conflictului de interese au fost soluţionate, părţile trebuie să
constate încheierea conflictului de interese;
b. dacă, dimpotrivă, au rămas revendicări nesoluţionate, delegaţii sindicatului sau
reprezentanţii salariaţilor pot să informeze salariaţii care vor hotărî încetarea sau
stingerea conflictului de interese.
În situaţia în care conflictul de interese a intervenit la nivel de grup de unităţi, de
ramură sau la nivel naţional, potrivit art. 11 alin. 2 teza a II-a din legea nr. 168/1999, acesta
poate fi soluţionat, amiabil, prin procedura medierii. Medierea conflictelor de interese de la
nivel de grup de unităţi, ramură, respectiv naţional urmează a se supune aceloraşi reguli ca
şi cea de la nivel de unitate.

Trăsăturile medierii
Din reglementările legii şi procedura prevăzută de Contractul colectiv de muncă unic la
nivel naţional pe anii 2005-2006 rezultă următoarele trăsături caracteristice medierii:
1. este o procedură facultativă, faţă de conciliere care este una obligatorie;
2. se realizează prin intermediul unui mediator ales de comun acord de către părţile aflate
în conflict de interese dintre persoanele care au calitatea de mediator;
3. mediatorul are rolul de a propune o soluţie pentru stingerea conflictului de interese;
soluţiile propuse de mediator nu sunt obligatorii pentru părţi, care le pot accepta sau nu;
mediatorul are obligaţia de a-şi preciza părerea cu privire la eventualele revendicări
rămase nesoluţionate;
4. se realizează numai în conformitate cu prevederile procedurii de mediere care se
stabileşte, în temeiul art. 28 din Legea nr. 168/1999, prin contractul colectiv de muncă
încheiat la nivel naţional; medierea nu poate avea o durată mai mare de 30 de zile.

Corelaţia şi delimitarea dintre conciliere şi mediere


Corelaţia şi delimitarea dintre două instituţii juridice –respectiv concilierea şi medierea, în
acest caz – implică precizarea pe de o parte a asemănărilor şi, pe de altă parte, a
deosebirilor dintre ele.
În ceea ce priveşte asemănările dintre cele două instituţii pot fi identificate următoarele:
caracterul extrajudiciar al procedurilor, imposibilitatea desfăşurării simultane, datorită
scopului urmărit, intervenţia unei persoane neutre - conciliatorul, respectiv mediatorul.
Un alt element comun celor două instituţii constă în încercarea de soluţionare a unui
conflict colectiv de muncă prin dialog între părţi, în condiţiile prezenţei unui terţ.
Deosebirile dintre conciliere şi mediere rezidă, în principal, în următoarele:
a. concilierea este o etapă obligatorie a soluţionării conflictului de interese, în timp ce
medierea are un caracter facultativ, părţile fiind cele care, prin consens, desemnează un
mediator comun;
b. conciliatorul este un delegat al Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, în
timp ce mediatorul este ales de comun acord de către părţi de pe lista pusă la dispoziţie
de acest minister;

134 I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, loc. cit., pag. 32.

92
c. concilierea este reglementată numai în ipoteza conflictului de interese de la nivelul
unităţii spre deosebire de conflictul de interese de la nivel de grup de unităţi, de ramură
sau de la nivel naţional pentru care legea are în vedere doar etapa negocierii;
d. concilierea nu permite terţului să propună el însuşi o soluţie părţilor, ci doar crează
cadrul necesar stingerii conflictului 135; mediatorul are obligaţia de a face propuneri,
recomandări şi de a-şi preciza punctul de vedere cu privire la eventualele revendicări
rămase nesoluţionate.

C. Arbitrajul – procedură facultativă de soluţionare a conflictelor de interese

Noţiune.
Potrivit art. 32 alin. 1 din Legea nr. 168/1999 “pe durata unui conflict de interese părţile
aflate în conflict pot hotărî prin consens ca revendicările formulate să fie supuse arbitrajului
unei comisii”.
Din cele trei proceduri de soluţionare a conflictelor de interese reglementate de Legea nr.
168/1999, concilierea are un caracter obligatoriu, în timp ce medierea şi arbitrajul sunt
etape facultative.
Constatăm că deşi legiuitorul se referă la posibilitatea parcurgerii acestei etape, oricând pe
durata conflictului de interese trebuie precizat că arbitrajul nu poate interveni decât dacă a
fost parcursă etapa prealabilă şi obligatorie a concilierii, iar conflictul nu a încetat.
Deosebirea radicală dintre procedura arbitrajului şi celelalte două proceduri (concilierea şi
medierea) constă în caracterul obligatoriu al rezultatului la care se ajunge urmare a
parcurgerii sale, hotărârea comisiei de arbitrii facând parte din contractul colectiv de
muncă, iar de la data pronunţării sale, conflictul de interese încetând.
Arbitrajul conflictelor de interese este reglementat în art. 32-39 din Legea nr.
168/1999, iar procedura de lucru a comisiei este stabilită, în temeiul art. 36 din lege, prin
Regulamentul privind procedura de lucru a Comisiei de arbitraj al conflictelor de interese
aprobat prin Ordinul nr. 198/358 din 14 martie 2000 al ministrului muncii şi protecţiei
sociale şi al ministrului justiţiei 136.

Procedura arbitrajului conflictelor de interese


Părţile conflictului de interese, de comun acord, pot recurge la arbitraj în
următoarele situaţii:
după epuizarea etapei concilierii, dacă nu a încetat conflictul, iar părţile nu înţeleg sa
parcurgă şi etapa medierii;
pe parcursul sau după finalizarea medierii, dacă această etapă nu a avut succesul
scontat;
în orice moment al grevei, potrivit art. 62 din lege.
Arbitrajul se realizează prin intermediul unei comisii care se compune din trei
arbitri, desemnaţi după cum urmează:
- un arbitru desemnat de către angajator;
- un arbitru desemnat de către organizaţia sindicală reprezentativă, sau, după caz, de
reprezentanţii salariaţilor;
135 I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, loc. cit., pag. 272.
136 Publicat în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 128 din 27 martie 2000. Spre deosebire de mediere, ale cărei reguli
procedurale sunt cuprinse în Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, procedura arbitrajului face obiectul de
reglementare a unui act normativ.

93
- un arbitru desemnat de către Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.
Potrivit art. 10 din Regulament, comisia de arbitraj se constituie la sesizarea părţilor
aflate în conflict, printr-o cerere de arbitrarea, care se înregistrează la Direcţia generală de
muncă, solidaritate socială şi familie judeţeană sau a municipiului Bucureşti. Conform art.
11 din Regulament, cererea formulată de către ambele părţi, de comun acord, trebuie să
cuprindă următoarele elemente:
- denumirea părţilor, sediul acestora şi, după caz, codul unic de înregistrare la
registrul comerţului, numărul de telefon şi contul bancar;â
- numele şi calitatea celui care angajează reprezintă partea în litigiu, cu anexarea
dovezii calităţii acestuia prin împuternicire scrisă;
- obiectul conflictului de interese;
- motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se întemeiază cererea; -
numele şi domiciliul arbitrilor desemnaţi de părţi; - semnătura părţilor.
Lista cuprinzând persoanele care pot fi desemnate arbitri se stabileşte anual, prin
ordin al Ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei, dintre specialiştii în domeniul
economic, tehnic, juridic şi din alte profesii, cu consultarea partenerilor sociali şi cu acordul
Consiliului Economic şi Social.
După constituirea comisiei de arbitraj, aceasta va dispune, dacă este cazul, luarea
măsurilor necesare pentru completarea documentaţiei şi va fixa un termen în vederea
realizării acestor măsuri.
În termen de 3 zile de la primirea documentaţiei, comisia de arbitraj convoacă părţile
şi dezbate, împreună cu acestea conflictul de interese.
Potrivit art. 20 din Regulament, pe tot parcursul dezbaterilor, comisia de arbitraj are
obligaţia de a stărui pentru soluţionarea conflictului pe cale amiabilă, prin dialog, prin
înţelegerea părţilor.
Potrivit art. 38 alin. 2 din lege, în termen de 5 zile de la data încheierii dezbaterilor,
comisia de arbitraj se pronunţă printr-o hotărâre irevocabilă. Această hotărâre se ia cu
majoritate de voturi, iar, potrivit art. 25 din Regulament, arbitrul care a avut o altă părere îşi
va redacta opinia separată, cu menţionarea considerentelor pe care se întemeiază.
Conform art. 38 alin. 3 din Legea nr. 168/1999, hotărârea comisiei de arbitri se
motivează şi se comunică părţilor în termen de 24 de ore de la pronunţare. Sub sancţiunea
nulităţii, hotărârea terbuie însoţită de dovezile de convocare a părţilor.
Hotărârea trebuie să cuprindă următoarele:
- componenţa nominală a comisiei de arbitraj, locul şi data pronunţării hotărârii;
- denumirea şi sediul părţilor, numele reprezentanţilor părţilor şi ale celorlalte
persoane care au participat la dezbaterea litigiului;
- menţionarea acordului părţilor în temeiul căruia s-a procedat la arbitraj;
- obiectul conflictului de interese şi susţinerile, pe scurt, ale părţilor;
- motivarea de fapt şi de drept a hotărârii;
- dispozitivul;
- cuantumul onorariului cuvenit arbitrilor, şi, după caz, al celorlalte cheltuieli
arbitrale; - semnăturile celor trei arbitri.
Potrivit art. 39 din Legea nr. 168/1999, pentru activitatea desfăşurată, membrii
comisiei de arbitraj primesc un onorariu care se stabileşte şi se plăteşte de către părţile din
conflict, în mod egal. În situaţia în care nu se realizează un acord cu privire la cuantumul
onorariului, acesta se stabileşte de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.

94
Hotărârea pronunţată de comisia de arbitraj este obligatorie pentru părţi,
determinând încetarea conflictului de interese şi completarea contractelor colective de
muncă (art. 38 alin. 4 din Legea nr. 168/1999).
Din caracterul obligatoriu al hotărârii (art. 32 alin. 2 din Legea nr. 168/1999) rezultă
faptul că organizaţia sindicală sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor, o dată ce au parcurs
procedura arbitrajului renunţa la grevă sau la continuarea acesteia.
Aşadar, putem concluziona că procedura arbitrajului reprezintă o etapă facultativă în
soluţionarea conflictului de interese, dar obligatorie prin efectele sale, respectiv hotărârea
comisiei de arbitraj.
Datorită faptului că legiuitorul prin art. 38 alin. 2 din lege a instituit caracterul
irevocabil al hotărârii comisiei, în doctrină 137 s-a ridicat problema posibilităţii atacării
acestei hotărâri în faţa instanţelor judecătoreşti, prin intermediul acţiunii în anulare,
reglementată prin art. 364 şi urm. din Codul de procedură civilă. Cu toate că formularea
lefii pare a duce la imposibilitatea desfiinţării hotărârii prin acţiunea în anulare, împărtăşim
opinia exprimată în literatura de specialitate 138, constând în acceptarea exercitării căii de
atac de către partea care se consideră vătămată prin hotărârea arbitrală, cel puţin pentru
următoarele argumente:
a. Constituţia României prin art. 21 alin. 1 garantează dreptul fundamental privind
accesul liber la justiţie, în temeiul căruia orice persoană se poate adresa
instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, libertăţiloe şi intereselor
legitime.
b. Nu putem conferi hotărârii comisiei de arbitraj valenţele unei hotărâri
judecătoreşti definitive motiv pentru care considerăm că această hotărâre chiar
dacă poartă această denumire, fiind emanaţia unui grup de oameni, este un act
de dreptul muncii. Hotărârea arbitrală poate fi asimilată unei hotărâri
judecătoreşti numai în privinţa efectelor sale, şi anume putere obligatorie şi forţă
executorie, fiind cuprinsă de drept în cadrul contractului colectiv de muncă.
c. Art. 38 alin. 3 teza a II-a din Legea nr. 168/1999 prevede: “sub sancţiunea
nulităţii, hotărârea trebuie însoţită de dovezile de convocare a părţilor”. Or, în
ipoteza dată, nulitatea hotărârii nu va putea fi constatată decât pe cale acţiunii în
anulare.
Cu privire la natura juridică a hotărârii comisiei de arbitraj considerăm, alături de
alţi autori139, că hotărârea comisiei de arbitraj nu constituie un act administrativ-
jurisdicţional, care să dea dreptul atacării în contencios-administrativ, deoarece arbitrul
desemnat de către minister participă la acestă procedură în calitatea sa de specialist, şi nu ca
reprezentant al autorităţii publice centrale 140.

Bibliografie necesară aprofundării:

137 C-tin Tufan, V.Zaharia, Încetarea grevei, Revista Raporturi de muncă, Bucuresti, nr.7/1998, pag.65.
138 A se vedea, Ş. Beligrădeanu, Examen de ansamblu asupra Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, în
„Dreptul” nr. 1/2000, p. 8; I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, cit. supra, p. 275-276; S. Ghimpu, A. Ţiclea,
op. cit., p. 810-811.
139 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, cit. supra, p. 38; Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, cit. supra, p. 276.
140 Este de menţionat că în contextul reglementării anterioare, în doctrină s-a susţinut şi punctul de vedere constând în faptul că
hotărârea arbitrală ar fi un act administrativ-jurisdicţional, ce ar putea fi atacat în contencios administrativ, la curtea de apel în a
cărei circumscripţie îşi are sediul angajatorul. A se vedea, C. Tufan, V. Zaharia, Încetarea grevei, în „Raporturi de muncă” nr.
7/1998, pag. 65.

95
1. Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,
2007.
2.Ion Traian Ştefănescu Tratat de dreptul muncii, Vol I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003.
3.Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
4.Ovidiu Ţinca, Dreptul muncii. Relaţiile colective de muncă, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004.
5. Raluca Dimitriu, Conflictele de muncă şi soluţionarea lor, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2006.
6. Raluca Dimitriu, Legea privind soluţionarea conflictelor de muncă. Comentarii şi
explicaţii, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007.

Întrebări recapitulative. Teste de autoevaluare.

1. Conflictul de muncă – noţiune, clasificare.


2. Delimitaţi conflictele de interese de conflictele de drepturi.
3. Identificaţi trăsăturile conflictelor de interese.
4. Prezentaţi situaţiile de decalnşare a unui conflict de interese şi arătaţi care sunt
părţile participante.
5. Prezentaţi procedurile de soluţionare a conflictelor de interese (etapă, părţi, durată,
desfăşurare, rezultat).

Teste de autoevaluare.
1. Medierea-etapă în soluţionarea conflictului de interese este:
a. obligatorie;
b. facultativă,
c. nici una din variante.

2. Conflictele de interese sunt dezacordurile dintre partenerii sociali referitoare la:


a. exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgand din legi sau acte
normative;
b. drepturi salariale;
c. măsuri de protecţie socială;
d. nici una din variante.

3. Conflictele de interese se pot declanşa:


a. pe timpul executării contractului colectiv de muncă;
b. în perioada negocierii contractului colectiv de muncă;
c. în termen de 30 de zile de la soluţionarea revendicărilor de către angajaţi;
d. nici una din variante.

Răspunsuri corecte: 1. a ; 2. b şi c ; 3. b.

Teste de evaluare.
1. Conflictul de interese poate fi declanşat:

96
a) unitatea refuză să înceapă negocierea unui nou contract colectiv de muncă în termen de 60
de zile în condiţiile în care contractul colectiv de muncă anterior a încetat;
b) unitatea refuză să înceapă negocierea unui nou contract colectiv de muncă în termen de 30
de zile în condiţiile în care contractul colectiv de muncă anterior a încetat;
c)în caz de divergenţă la negocierea anuală obligatorie privind salariile, durata timpului de
lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă; d)nici una din variante.

2. Arbitrajul soluţionează conflictele de interese.


a) la cererea unităţii cand greva s-a derulat pe o perioadă mai mare de 20 de zile;
b) la cererea unităţii cand greva s-a derulat pe o perioadă mai mare de 20 de zile şi afectează
interese de ordin umanitar;
c) la cererea unităţii cand greva s-a derulat pe o perioadă mai mare de 20 de zile şi afectează
interese de ordin umanitar şi economic; d) nici una din variante.

TEMA NR. 9

GREVA ŞI LOCK-OUT-UL

I. Obiective
- Cunoaşterea noţiunii de grevă, a trăsăturilor acesteia.
- Cunoaşterea condiţiilor de declanşare a grevei, precum şi a tipurilor de grevă.

97
- Identificarea categoriilor de persoane care pot declanşa greva, precum şi a persoanelor
care au interdicţie sau limitări în declanşarea şi participarea la grevă.
- Cunoaşterea modalităţilor şi a procedurilor de suspendare şi încetare a grevei, precum şi
a consecinţelor nerespectării prevederilor legale (drepturilor şi obligaţiilor) privind
declanşarea şi desfăşurarea grevei.

II. Competenţe dobândite de student:


- studentul va fi capabil să identifice tipurile de grevă şi să prezinte condiţiile necesare
pentru declanşarea grevelor legale;
- studentul va fi capabil să prezinte situaţia salariaţilor participanţi la grevă, a salariaţilor
neparticipanţi la grevă, precum şi efectele produse asupra raporturilor de muncă prin
declanşarea unei greve.

III. Cuvinte cheie: grevă, grevă de avertisment, grevă de solidaritate, grevă propriu-zisă,
drepturile greviştilor, obligaţiile organizatorilor grevei.

IV. Structura temei.


I.Definiţia grevei. Trăsăturile grevei.
II. Dreptul la grevă.
III. Categorii de greve
IV. Declanşarea grevei V.
Desfăşurarea grevei.
VI. Încetarea grevei
VII. Răspundere juridică pentru nerespectarea prevederilor legale privind greva
VIII. Lock-out-ul (greva patronală)

V. Rezumat. Greva reprezintă un fenomen complex, constituind instrumentul esenţial de


luptă al salariaţilor în raport cu angajatorii, putând antrena, în acelaşi timp, perturbarea
funcţionării unor unităţi sau servicii şi producerea de prejudicii. Greva este
reglementată pentru ca salariaţii să îşi poată promova şi apăra interesele de natură
profesională, economică şi socială. Definirea legală a grevei este dată de legiuitor prin
art. 251 din Codul muncii şi art. 40 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea
conflictelor de muncă.

I. Definiţia grevei. Trăsăturile grevei.

Conform părerii răspândite în doctrină, termenul de “grevă” provine din limba


franceză şi a fost consacrat în secolul al XVIII-lea, fiind legat de piaţa din faţa primăriei
Parisului – Place de Grève (devenită Place d’Hotel-de-Ville). În acest loc, la epoca
respectivă, se întâlneau cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă 141. Cercetări de dată recentă
urmăresc să demonstreze că nu există nici o legătură între cuvântul “grevă” şi piaţa
pariziană; el s-ar fi utilizat mai înainte pentru a califica, în general, atitudinea celor fără
muncă142.

141 A se vedea S. Ghimpu, A. Ţiclea, op. cit., p. 811.


142 A se vedea Ph. Bois, Etudes de droit social, vol. al III-lea, Schulthess Poligraphischer Verlag, Zurich, 1991, p.22-23.

98
Doctrina franceză defineşte greva ca fiind încetarea colectivă şi concertată a muncii,
în scopul de a exercita o presiune asupra conducerii unei întreprinderi sau puterii publice
pentru acceptarea unor revendicări 143.
În literatura juridică belgiană, se apreciază că greva constă în abţinerea colectivă şi
concertată a unui grup de salariaţi de a presta munca, cu scopul imediat al opririi activităţii
uneia sau mai multor întreprinderi, făcând astfel presiuni, fie asupra patronului, fie asupra
unor terţi144.
Greva, în literatura juridică germană, este definită drept o încetare colectivă a
lucrului, realizată în mod deliberat de un număr de angajaţi, cu intenţia de a relua lucrul
imediat ce reuşesc să impună angajatorului inserarea cerinţelor lor în cadrul unei noi
convenţii colective145.
Preocupări constând în definirea noţiunii de grevă se întâlnesc şi în doctrina
românească. În perioada interbelică, greva a fost definită ca un mijloc de constrângere
întrebuinţat de lucrătorii constituiţi în sindicate asupra patronilor pentru a-i sili să modifice
conţinutul contractului146.

Încercări de definire a grevei se întâlnesc şi în literatura juridică contemporană.


Greva reprezintă un fenomen complex, constituind instrumentul esenţial de luptă al
salariaţilor în raport cu angajatorii, putând antrena, în acelaşi timp, perturbarea funcţionării
unor unităţi sau servicii şi producerea de prejudicii. Greva este reglementată pentru ca
salariaţii să îşi poată promova şi apăra interesele de natură profesională, economică şi
socială.
Definirea legală a grevei este dată de legiuitor prin art. 251 din Codul muncii şi
art. 40 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

Potrivit art. 251 din Codul muncii, greva reprezintă încetarea voluntară şi colectivă
a lucrului de către salariaţi.
Conform art. 40 din Legea nr. 168/1999, greva constituie o încetare colectivă şi
voluntară a lucrului într-o unitate şi poate fi declarată pe durata desfăşurării conflictelor
de interese, cu excepţiile prevăzute de lege.
Pornind de la definiţia grevei, formulată de legiuitor, în doctrina românească au fost
identificate următoarele caracteristici ale grevei 155:
1. Greva este o încetare colectivă şi voluntară a lucrului. Această trăsătură trebuie
înţeleasă, în primul rând, prin faptul că declararea grevei trebuie să îndeplinească
adeziunea numărului necesar de salariaţi, pentru a hotărî încetarea colectivă a
lucrului, iar, în al doilea rând, greva ia sfârşit, de îndată ce această condiţie nu
mai este întrunită, ca urmare a renunţării la grevă, a unor salariaţi. De asemenea,
greva trebuie să înceteze, definitiv sau temporar, ori de căte ori sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru încetarea sau suspendarea acesteia.

143 A se vedea J. Pelissier, A. Supiot, A. Jeammaud, op. cit., p. 1114.


144 A se vedea V. Vannes, Questions approfondies de droit colectiv du travail, vol. al II-lea, Presses Universitaires de
Bruxelles, 1993-1994, p.116-117.
145 A se vedea G. Halbach, N. Paland, R. Schwedes, O. Wlotzke, Labour Law in Germany: an overview, Published by the Federal
Ministry for Labour and Social Affairs, Bonn, 1994, p.331.
146 A se vedea, G. Taşcă, Politica socială a României (Legislaţia muncitorească), Bucureşti, Biblioteca monetară, economică şi
financiară a României, 1940, p.135-136. 155 A se vedea S. Ghimpu, A. Ţiclea, op. cit., p. 812-813.

99
2. Greva poate fi declarată pe durata desfăşurării conflictelor de interese. Greva nu
poate fi declarată numai după ce între partenerii sociali a fost declanşat un
conflict de interese şi au fost epuizate posibilităţile de soluţionare a conflictului
de interese prin procedurile prevăzute de lege.
3. La declararea grevei trebuie avute în vedere şi excepţiile prevăzute de legea nr.
168/1999.

II. Dreptul la grevă.

1. Cadrul internaţional.
La nivelul Organizaţiei Internaţionale a Muncii nu a fost adoptată nici o convenţie
sau recomandare care să se refere exclusiv la dreptul la grevă. Cu toate acestea, există
norme care se referă la dreptul la grevă şi la grevă cuprinse în următoarele acte:
- Convenţia nr. 87/1948 privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical,
încorporează şi dreptul la grevă, privit ca un corolar intrinsec al dreptului
lucrătorilor de a se organiza în sindicate.
- Convenţia nr. 105/1957 privind abolirea muncii forţate, prin care sunt interzise toate
formele de muncă forţată, ca sancţiune aplicată persoanelor care au participat la o
grevă.
- Recomandarea nr. 92/1951 privind concilierea şi arbitrajul voluntar, care invită să nu
se recurgă la grevă în timpul derulării acestor proceduri; în recomandare se
precizează că prin atitudinea indicată nu se limitează în vreun fel dreptul la grevă.
Dreptul la grevă se regăseşte menţionat şi într-o serie de rezoluţii ale conferinţelor
regionale ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii 147.
Existenţa acetor norme duce la concluzia că dreptul la grevă este recunoscut,
implicit, de către Organizaţia Internaţională a Muncii, modalităţile sale de exercitare nefiind
identificate expres printr-o convenţie sau recomandare.
În cadrul Uniunii Europene, nu a fost adoptată nici un regulament sau directivă care
să facă referire expresă la dreptul la grevă. În acest context, remarcăm faptul că
reglementarea dreptului la grevă rămâne să fie concretizată la nivelul statelor membre ale
Uniunii, prin acte normative interne.
Carta socială europeană revizuită148 prevede în art. 6 paragraful 4 “dreptul lucrătorilor şi al
patronilor la acţiuni colective în caz de conflict de interese, inclusiv dreptul la grevă, sub
rezerva obligaţiilor care ar rezulta din convenţiile colective în vigoare”.
În Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale 149 este
proclamat, în art. 8, dreptul sindical şi dreptul la grevă cu precizarea că acesta “trebuie
exercitat conform legilor în fiecare ţară”.

2. Cadrul intern.

147 Spre exemplu, prin rezoluţia din 1957 a Conferinţei internaţionale a muncii, referitoare la abrogarea actelor normative
naţionale îndreptate împotriva organizaţiilor lucrătorilor, s-a solicitat membrilor organizaţiei care au adoptat respectiva rezoluţie
să asigure prin acte normative exercitarea drepturilor sindicale de către lucrători, inclusiv a dreptului la grevă.
148 Ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 193 din 4 mai 1999.
149 Adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1956 şi ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, publicat în
„Buletinul oficial”, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

100
În ţara noastră, după 1990, greva a fost recunoscută ca un mijloc legal, la care
salariaţii au dreptul să recurgă ori de câte ori consideră că interesele profesionale,
economice şi sociale le sunt încălcate 150.
Constituţia Românieie garantează dreptul la grevă al salariaţilor - art. 43.
Dreptul la grevă constituie şi un principiu al dreptului muncii 151. Acesta nu este exprimat
expres în cadrul principiilor fundamentale care guvernează naşterea, desfăşurarea şi
stingerea raporturilor de muncă, ci se deduce din art. 6 alin. 2 din Codul muncii prin care se
recunoaşte dreptul la negocieri colective ale salariaţilor. Aşadar, implicit, se recunoaşte şi
dreptul salariaţilor la grevă deoarece aceasta se poate declanşa numai cu prilejul
negocierilor colective.
Dreptul la grevă nu trebuie confundat nici cu conflictul de muncă şi nici cu cel de interese.
Conflictul de interese reprezintă a specie a conflictului de muncă, în timp ce greva
reprezintă etapa finală şi cea mai gravă în soluţionarea unui conflict de interese.
Dreptul la grevă poate fi exercitat în mod liber, în condiţiile Legii nr. 168/1999 privind
soluţionarea conflictelor de muncă. legea stabileşte că scopul grevei nu poate avea un
caracter politic, ci numai apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale
salariaţilor.

III. Categorii de greve

A. Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă în art. 43


realizează o clasificare legală a grevelor în: greve de avertisment, greve de solidaritate şi
greve propriuzise.

1. Greva de avertisment.
Conform art. 44 din Legea nr. 168/1999: “greva de avertisment nu poate avea o
durată mai mare de două ore, dacă se face cu încetarea lucrului şi trebuie, în toate cazurile,
să preceadă cu cel puţin 5 zile greva propriu-zisă”.
Scopul grevei de avertisment este acela de a atenţiona angajatorul de a-şi îndeplini
obligaţiile în legătură cu negocierea sau renegocierea contractului colectiv de muncă şi/sau
de a accepta revendicările salariaţilor, în caz contrar existând posibilitatea declanşării unei
greve-propriu-zise, ce ar putea avea consecinţe dăunătoare.
Referitor declanşarea şi desfăşurarea grevei de avertisment, trebuie făcute câteva
precizări:
a. Greva de avertisment se poate declanşa numai pentru apărarea intereselor cu
caracter profesional, economic şi social.
b. Greva de avertisment poate fi declanşată numai dacă au fost epuizate, fără
succes, procedurile de soluţionare a conflictului de interese, respectiv
concilierea, etapă obligatorie, iar în ipoteza în care părţile conflictului au
convenit şi medierea, etapă facultativă.
150 Menţionăm că odată cu adoptarea primului Codului muncii – Legea nr. 3/1950, publicată în “Buletinul oficial”, partea I, nr.
55 din 8 iunie 1950, au fost abrogate toate regelementările privind conflictele colective de muncă şi greva, acestea lipsind din
actele normative până în anul 1990.
151 A se vedea, I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, cit. supra, p. 39; Tratat de dreptul muncii, vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003, p. 98; S. Ghimpu, A. Ţiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 52. Unii autori inserează
dreptul la grevă în contextul mai larg al analizei principiului neîngrădirii dreptului la muncă şi al libertăţii muncii. A se vedea, A.
Ţiclea, C. Tufan, Dreptul muncii, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p. 44.

101
c. Comunicarea intenţiei de a declanşa greva angajatorului, parte în conflictul de
interese, cu cel puţin 48 de ore înainte, preferabil în formă scrisă.
d. Greva de avertisment trebuie să îndeplinească adeziunea numărului necesar de
salariaţi. Conform art. 42 din Legea nr. 168/1999, hotărârea de declarare a grevei
se ia de către organizaţiile sindicale reprezentative participante la conflictul de
interese, cu acordul a cel puţin 1/2 din numărul membrilor sindicatelor
respective, ori, pentru salariaţii unităţilor în care nu sunt organizate sindicate, sau
acestea nu sunt reprezentative, cu acordul a cel puţin 1/4 din numărul salariaţilor
unităţii sau, după caz, ai subunităţii, compartimentului sau grupului de salariaţi
în care s-a declanşat conflictul de interese.
e. Greva de avertisment este redusă la o durată de 2 ore, dacă se face cu încetarea
lucrului, această durată putând fi depăşită dacă greva se desfăşoară fără încetarea
activităţii.
f. Referitor la termenul de 5 zile, acesta este un termen minim, greva fiind legală şi
dacă termenul este mai mare. În raport cu formularea textului rezultă că
legiuitorul a avut în vedere zile calendaristice, iar nu zile lucrătoare.
g. Greva de avertisment precede greva propriu-zisă, fără a fi o condiţie necesară,
prealabilă pentru declanşarea acesteia, existând posibilitatea de a se declanşa
chiar mai multe greve de avertisment, înainte de declanşarea grevei propiu-zise.

2. Greva de solidaritate152
Potrivit art. 45 din Legea nr. 168/1999: “greva de solidaritate poate fi declarată
numai în vederea susţinerii revendicărilor formulate de salariaţii din alte unităţi”.
Pentru a avea caracter legal, greva de solidaritate trebuie să întrunească, cumulativ,
următoarele condiţii153:
a. Declararea grevei de avertiscmen trebuie să aibă ca scop susţinerea
revendicărilor formulate de salariaţii din alte unităţi. În doctrină, s-a
concluzionat că între liderii de sindicat ai unităţilor în cauză trebuie să existe un
schimb de informaţii în legătură cu revendicările formulate de salariaţii
respectivi pentr a fi aduse la cunoştinţa salariaţilor care să decidă dacă se vor
solidariza cu greviştii iar declanşarea legală a acestei greve se va putea face
numai atunci când salariaţii cu care urmează să se solidarizeze se află în grevă
legală163.
b. Hotărârea de a declara greva de solidaritate să fie luată de organizaţiile sindicale
reprezentative, cu acordul a cel puţin jumătate din numărul membrilor lor, cu
condiţia ca respectivele organizaţii sindicale să fie afiliate la aceeaşi confederaţie
sindicală la care este afiliat sindicatul organizator al grevei (art. 45 alin. 2
coroborat cu art. art. 42 alin. 1 din lege). Aşadar, va fi declarată ilegală, greva de
solidaritate declanşată de salariaţii dintr-o ramură de activitate în sprijinul
salariaţilor unei alte ramuri.
c. Durata grevei de solidaritate nu poate fi mai mare de o zi. Pentru a-şi îndeplini
scopul, această grevă se va desfăşura pe parcursul unei zile lucrătoare.

152 Reglementarea anterioară, Legea nr. 15/1991 privind soluţionarea conflictelor colective de muncă nu reglementa acest tip de grevă.
153 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, cit. supra, p. 48-50; A. Ţiclea, C. Tufan, Soluţionarea conflictelor de
muncă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.55-56. 163 A se vedea A. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 55.

102
d. Declanşarea grevei de solidaritate trebuie anunţată în scris conducerii unităţii cu
cel puţin 48 de ore înainte de data încetării lucrului. Termenul de 48 de ore este
un termen minim şi poate include atât zile lucrătoare, cât şi nelucrătoare.
Legalitatea declanşării grevei de solidaritate nu este afectată dacă anunţarea
conducerii unităţii are loc cu mai mult de 48 de ore prealabil momentului de
debut al grevei de solidaritate154.
e. Nu se poate declanşa o grevă naţională de solidaritate, respectând condiţiile
legale155.
3. Greva pripriu-zisă
Greva propriu-zisă presupune încetarea voluntară a activităţii de către salariaţi, în
scopul obţinerii revendicărilor formulate. Raportată la celelalte tipuri de grevă, recunoscute
legal, greva propriu-zisă reprezintă regula.
Pentru a avea caracter legal, declanşarea grevei propriu-zise trebuie să întrunească
toate condiţiile prevăzute de lege. Altfel, greva va dobândi un caracter ilegal. A. În funcţie
de numărul de salariaţi participanţi la grevă putem distinge:
a. greve totale – la care participă întreg personalul unităţii, subunităţii,
compartimentului sau grupului de unităţi, părţi ale conflictului de interese,
dacă greva se declanşează la unul din aceste nivele. În practică, se consideră că
acest tip de grevă are eficienţa maximă întrucât paralizează total activitatea
angajatorului.
b. greve parţiale – la care participă doar o parte din salariaţii din unitatea,
subunitatea, compartimentul sau grupul de salariaţi. B. În funcţie de modul de
organizare distingem:
a. greve organizate. Potrivit art. 42 din Legea nr. 168/1999, hotărârea de a declanşa
greva se ia:
- de către organizaţiile sindicale reprezentative, participante la conflict, cu
acordul a cel puţin ½ din numărul membrilor sindicatelor respective sau
- de către reprezentanţii salariaţilor, cu votul a cel puţin ¼ din numărul
salariaţilor unităţii. Ai subunităţii, compartimentului sau grupului de
salariaţi în care s-a declanşat conflictul, în cazurile în care la nivelul
unităţii nu este constituit un sindicat sau acesta nu îndeplineşte condiţiile
de reprezentativitate legale.
b. greve neorganizate. Grevele din această categorie mai sunt denumite şi greve
spontane, greve prin surprindere sau greve sălbatice 156, luând naştere în situaţii
ad-hoc. Datorită faptului că nu se bucură de o reglementare legală, declanşarea
acestor greve va fi întotdeauna ilegală. C. În funcţie de scopul lor, grevele pot fi:
a. greve declanşate pentru apărarea intereselor cu caracter profesional,
economic şi social. Revendicările având ca finalitate apărarea acestor
interese sunt de esenţa declanşării unei greve în condiţii de legalitate. În
practică, se constată prin declararea grevelor se urmăreşte, deseori,
majorarea salariilor, asigurarea unor condiţii de muncă normale, asigurarea
corespunzătoare a protecţiei muncii.

154 A se vedea A. Ţiclea, C. Tufan, Soluţionarea conflictelor de muncă, cit. supra, p. 56.
155 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, cit. supra, p. 51.
156 A se vedea, S. Ghimpu, A. Ţiclea, op. cit., 816; A. Ţiclea, C. Tufan, Dreptul muncii, cit. supra, p. 711. 167 A se vedea I.T.
Ştefănescu, Conflictele de muncă, cit. supra, p. 46.

103
b. greve politice. Potrivit art. 49 alin. 2 din Legea nr. 168/1999: “greva nu poate
urmări realizarea unor scopuri politice”. Aşadar, greva ce urmăreşte un
caracter strict politic este ilicită, pentru următoarele argumente invocate 167:
— greva politică nu corespunde intenţiilor legiuitorului, greva fiind
reglementată exclusiv ca o acţiune colectivă de protest pentru motive
profesionale, economice şi sociale;
— persoana nu acţionează ca salariat, ci, în primul rând, în calitate de
cetăţean;
— contravine obligaţiilor de neutralism politic specifice, potrivit legii,
sindicatelor, în cazul în care mişcarea grevistă este organizată de
sindicate;
— prejudiciază în mod injust pe angajator deoarece, în realitate, nu este
determinată de atitudinea lui faţă de salariaţii săi;
— tinde să aducă atingere instituţiilor legale ale statului de drept.
Pe plan internaţional există opinii care admit caracterul legal al grevelor
politice, argumentându-se că aceste greve au ca suport motive profesionale. Precizăm
că, pe parcursul desfăşurării grevei, cererea de schimbare a conducerii unităţii sau
simplele scandări la adresa autorităţilor publice, nu poate fi calificată ca având un
caracter politic, neconferind grevei un caracter ilegal. Greva dobândeşte acest caracter
atunci când se solicită, în principal, schimbarea autorităţilor publice de la nivel local
şi/sau central sai chiar se doreşte modificarea ordinii de drept. D. După durata în timp,
grevele pot fi:
a. greve limitate în timp. În cazul acestora, mişcarea grevistă durează o perioadă
detrminată. În această categorie, includem:
- greva de avertisment care nu poate avea, conform art. 44 din Legea nr.
168/1999, o durată mai mare de două ore, dacă se face cu încetarea lucrului. Per
a contrario, dacă protectul se manifestă fără întreruperea activităţii, greva nu
este limitată la această durată maximă.
- greva de solidaritate care, potrivit art. 45 alin. 3 din lege, nu poate avea o durată
mai mare se o zi.
Conform art. 46 alin. 1 din Legea nr. 168/1999, organizatorii grevei propriu-zise
vor stabili şi durata grevei. Astfel, legiuitorul a oferit posibilitatea sindicatelor
reprezentative sau, după caz, reprezentanţilor salariaţilor, organizatori ai grevei
de a stabili o durată determinată a acesteia.
b. greve nelimitate în timp. Aceste greve durează până la soluţionarea
revendicărilor salariaţilor. În situaţia în care organizatorii nu au comunicat
angajatorului durata grevei, aceasta se consideră a fi declanşată pe perioadă
nedeterminată.
E. După cum sunt respectate prevederile legale care le reglementează, se pot clasifica în:
a. greve licite – care sunt declanşate şi se desfăşoară cu întrunirea condiţiilor
prevăzute de lege;
b. greve ilicite – a căror declanşare sau desfăşurare nesocoteşte prevederile
legale şi a căror încetare poate fi pronunţată de către instanţa judecătorescă
competentă, sesizată de către angajator, în sensul acesta.
F. În doctrină şi practica judiciară au fost constatate şi alte forme de greve 157.
157 A se vedea R. Gidro, Greva şi dreptul la grevă, cit. supra, p. 153.

104
a. Greve turnate au loc atunci când activitatea încetează alternativ, o categorie
de salariaţi sau alta, un atelier sau altul, astfel că nu afectează toţi salariaţii
unei unităţi în acelaşi timp.
b. Grevele tromboză sau buşon constă în încetarea lucrului la un anumit loc de
muncă – instalaţie, utilaj, abataj etc. – având un rol cheie pentru derularea
întregului proces de muncă158, acesta fiind un loc de muncă strategic în
unitate, de care depinde restul producţiei.
c. Grevele perlate, întâlnite şi sub denumirea de greve la relanti se
caracterizează prin faptul că salariaţii nu îşi întrerup activitatea, ci încetinesc
deliberat ritmul de lucru, diminuând în acest mod eficacitatea muncii prin
executarea necorespunzătoare a obligaţiilor.
d. Grevele de zel se utilizează de către funcţionarii din serviciile publice şi
constă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu cu o meticulozitate exagerată,
respectând foarte strict normativele de lucru 159. Acest tip de greve afectează
durata executării sarcinilor de serviciu.
e. Greve cu ocuparea locului de muncă reprezintă un mijloc de presiune
exercitat de către salariaţi asupra angajatorului, punându-l pe acesta în
imposibilitatea de a înlocui salariaţii grevişti.
f. Grevele japoneze se caracterizează prin faptul că salariaţii rămân la locurile
de muncă, continuă activitatea, dar poartă anumite semne distinctive prin
care îşi manifestă protestul faţă de angajator.
g. Greva demisie – colectivă a apărut în ţara noastră, pentru prima dată, în
cadrul regiei autonome RENEL, în iunie 1995, când toţi salariaţii din 33 de
centre din cele 37 existente şi-au depus demisiile în bloc (salariaţii dein acest
sistem nu pot declara grevă, în condiţiile legale, decât cu respectarea unor
condiţii restrictive), contractele individuale de muncă urmând a înceta din
iniţiativa lor. Cu toate acestea schimburile de tură s-au efectuat conform
graficelor de lucru salariaţii acceptând să lucreze, deşi conflictul nu încetase.
Rezultatul a fost încheierea unui protocol semnat de către Guvern cu
sindicatele care a consfinţit încetarea conflictului 160. Aşadar, demisia –
colectivă presupune o modalitate de manifestare a salariaţilor nemulţumiţi,
care înţeleg să demisioneze în bloc. În doctrină s-a apreciat că o astfel de
grevă este ilegală deoarece demisia, potrivit legislaţiei muncii este, prin
definiţie, un act individual161.
h. Greva sughiţ se manifestă prin încetarea lucrului fracţionată în timp, pe
perioade scurte.
i. Greva în carouri sau tablă de şah presupune încetarea activităţii în perioade
diferite de către anumite grupuri de salariaţi a căror activitate este
interdependentă în procesul muncii.

158 A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, cit. supra, p. 283.
159 A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, cit. supra, p. 283
160 A se vedea M. Niţu, Greva – demisie de la RENEL ar fi mai devastatoare ca un cutrmur, în ziarul “Adevărul” din 21.04.1993, pag. 4.
161 A se vedea, M. Volonciu, Limitele exercitării dreptului la grevă, în “Studii de drept românesc” nr. 3-4/1996, p. 187-192; A.
Ţiclea, C. Tufan, Soluţionarea conflictelor de muncă, cit. supra, p. 53.

105
IV. Declanşarea grevei

1. Nivelul la care se declanşează greva


Potrivit art. 40 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, greva
presupune încetarea colectivă şi voluntară a lucrului într-o unitate. Având în vedere această
precizare referitoare la “unitat” se ridică problema dacă greva se poate declanşa exclusiv la
nivelul unităţii sau şi la nivel de grup de unităţi, de ramuri ori la nivel naţional. Datorită
formulării textului legal, în literatura de specialitate 162 s-a apreciat că greva poate fi
declanşată numai la nivel de unitate, nu şi la nivelele superioare, existând posibilitatea ca
greva să cuprindă o întreagă ramură sau un întreg grup de unităţi, numai în măsura în care
ar fi îndeplinite condiţiile de declanşare a grevei la nivelul fiecărei unităţi în parte. Alături
de alţi autori163, apreciem că greva poate fi declanşată şi la nivelele superioare deoarece
potrivit art. 9 alin. 2 din Legea nr. 168/1999 conflictele de interese pot avea loc şi la nivel
de grup de unităţi, de ramură sau la nivel naţional. Mai mult, legiuitorul în art. 251 din
Codul muncii nu a mai reţinut în definiţia grevei declanşarea acesteia numai la nivel de
unitate.

2. Condiţiile de declanşare a grevei


Art. 253 din Codul muncii prevede: “modul de exercitare a dreptului de grevă, organizarea,
declanşarea şi desfăşurarea grevei, procedurile prealabile declanşării grevei, suspendarea şi
încetarea grevei, precum şi orice aspecte legale de grevă se reglementează prin lege
specială”.
Aşadar, condiţiile de exercitare a dreptului la grevă sunt cuprinse în Legea nr. 168/1999
privind soluţionarea conflictelor de muncă.
a.Epuizarea fără succes a posibilităţilor de soluţionare a conflictelor de interese prin
procedurile prevăzute de lege.
Potrivit art. 41 din Legea nr. 168/1999, greva poate fi declarată numai dacă, în
prealabil, au fost epuizate posibilităţile de soluţionare a conflictului de interese prin
procedurile legale, respectiv concilierea, medierea şi arbitrajul.
În ipoteza în care, concilierea – singura etapă obligatorie, nu a condus la încetarea
conflictului de interese, părţile au următoarele posibilităţi:
a. să convină parcurgerea etapei medierii; dacă medierea nu duce la un rezultat
pozitiv, sindicatele reprezentative sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor, vor
putea declara greva.
b. să convină parcurgerea etapei arbitrajului; după pronunţarea hotărârii arbitrale,
greva nu va mai putea fi declarată legal, având în vedere caracterul obligatoriu al
hotărârii comisiei arbitrale, care determină încetarea conflictului (art. 32 din
legea nr. 168/1999).
c. sindicatele reprezentative sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor să declare
greva.
În concluzie, greva va putea fi declarată legal după parcurgerea etapei obligatorii a
concilierii şi, facultativ, a medierii care nu a condus la stingerea conflictului de interese. b.
Notificarea angajatorului.
Potrivit art. 41 alin. 1 şi art. 45 alin. 3 din Legea nr. 168/1999, în cazul grevelor propriu-
zise şi a celor de solidaritate, organizatorii au obligaţia de a aduce la cunoştinţa conducerii
162 A se vedea, în acest sens, A. Athanasiu, L. Dima, Dreptul muncii – curs universitar, Editura All beck, Bucureşti, 2005, pag. 339.
163 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, cit. supra, p. 41.

106
unităţii momentul declanşării grevei cu 48 de ore înainte. Deşi legiuitorul nu face nici o
referire la acestă obligaţie, considerăm că, prin analogie, şi în cazul grevelor de avertisment
subzistă obligaţia organizatorilor grevei de a comunica momentul declanşării acesteia.
Astfel, de îndeplinirea condiţiei comunicării va depinde producerea legală a efectelor
grevei.
Termenul de 48 de ore prevăzut de lege este unul minim 164, astfel că aducerea la cunoştinţa
angajatorului într-un termen cu o durată mai mare este considerată legală.
Legea nu precizează modalitatea în care să se realizeze această înştiinţare. Practic, este
preferată forma scrisă pentru a se putea face dovada neechivocă a îndeplinirii acestei
condiţii.
În raport cu formularea textului, rezultă că durata minimă de 48 de ore cuprinde şi zilele
nelucrătoare (sărbători legale, zile de repaus saptămânal etc), fiind vorba de zile
calendaristice.
În concluzie, neîndeplinirea obligaţiei de comunicare sau îndeplinirea necorespunzătoare
va atrage caracterul ilegal al grevei, în ipoteza în care salariaţii şi-au încetat lucrul.
c. Întrunirea numărului minim al salariaţilor care hotărăsc declararea grevei.
Art. 42 din Legea nr. 168/1999 distinge două situaţii.
a. În cazul în care greva este declarată de către organizaţiile sindicale, părţi ale
conflictului de interese, hotărârea va fi luată prin acordul a cel puţin jumătate din
numărul membrilor sindicatului respectiv. În lipsa unei prevederi legale,
considerăm că acordul poate fi exprima în formă publică sau secretă.
b. În ipoteza în care nu există un sindicat sau acesta nu întruneşte condiţiile de
reprezentativitate, hotărârea de declarare a grevei este valabilă cu acordul a cel
puţin o pătrime din numărul total al salariaţilor angajatorului, sau, dacă acest
conflict priveşte o subunitate, un compartiment sau un grup de salariaţi din
cadrul unui angajator, cel puţin o pătrime din numărul salariaţilor acestor
diviziuni. Art. 42 alin. 2 din lege prevede obligativitatea exprimării
consimţământului salariaţilor prin vot secret. Aşadar, nerespectarea acestei
condiţii va atrage nulitatea hotărârii de declarare a grevei sau ilegalitatea grevei,
dacă aceasta este declanşată.
d. Obiectul grevei – apărarea intereselor cu caracter profesional, economic şi social.
Greva poate fi declarată numai pentru apărarea intereselor cu caracter profesional,
economic şi social ale salariaţilor şi numai după epuizarea posibilităţilor de soluţionare a
conflictului de interese.
Astfel, obiectul grevei îl constituie, potrivit art. 251 din Codul muncii şi art. 40 din
Legea nr. 168/1999, încetarea lucrului de către salariaţi în vederea susţinerii revendicărilor
ce constituie obiectul conflictului de interese.
Raportat la acţiunea salariaţilor, angajatorul trebuie să aibă o atitudine pasivă, în
sensul de a nu împiedica desfăşurarea manifestării. e. Scopul grevei.
Pentru ca greva să fie legală, scopul acesteia trebuie să coincidă cu scopul
conflictului de interese, respectiv apărarea şi promovarea intereselor profesionale,
economice şi sociale ale salariaţilor. Scopul trebuie să se manifeste nun numai la naşterea
conflictului de interese, ci şi pe toată durata de desfăşurare, până la soluţionarea sa.

164 A se vedea M. Volonciu, Limitele exercitării dreptului la grevă, cit. supra, p. 190.

107
V. Interdicţii şi limitări în declararea grevei
În scopul asigurării bunului mers al activităţii economico-sociale şi al garantării
intereselor de ordin umanitar165, Legea nr. 168/1999 prevede interdicţii şi limitări în
exercitarea dreptului la grevă.
Interdicţii
A. Art. 63 din Legea nr. 168/1999 prevede: “nu pot declara grevă: procurorii,
judecătorii, personalul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi al
unităţilor din subordinea acestor ministere, personalul Serviciului Român de Informaţii, al
Serviciului de Informaţii Externe, al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, personalul
militar încadrat în Ministerul Justiţiei, precum şi cel din unităţile din subordinea acestuia”.
Aşadar, aceste persoane nu au dreptul la grevă.
Considerăm, alături de alţi autori 177, că interdicţia (incapacitatea) prevăzută de art.
63, referitoare la “judecători” şi “procurori”, include în sfera sa şi:
— judec166ătorii Curţii Constituţionale;
— magistraţii asistenţi de la Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În doctrină s-a arătat că în cazul instituţiilor care se ocupă de apărarea şi siguranţa
statului, legea se referă la întreg personalul, nu numai la cel militar 167. Deci, personalul
militar şi civil încadrat în unităţile sus-menţionate nu au dreptul la grevă. Potrivit formulării
legale, face excepţie personalul civil din cadul Ministerului Justiţiei, interdicţia privind
expres numai personalul militar din acest minister.
B. Potrivit art. 64 din Legea nr. 168/1999, personalul din transporturile
aeriene, navale, terestre de orice fel nu poate declara greva din momentul plecării în
misiune şi până la terminarea acesteia.
Formularea textului de lege duce la concluzia că interdicţia de declarare a grevei
operează pe tot parcusul misiunii.
Per a contrario, pe parcursul intervalelor de timp în care salariaţii din aceste
sectoare de activitate îşi exercită atribuţiile de serviciu, fără a fi plecaţi în misiune, ei pot
declara legal greva.
Din coroborarea art. 64 cu art. 66 din Legea nr. 168/1999 rezultă că această
interdicţie se aplică tuturor salariaţilor din transportul aerian, naval sau terestru, cu excepţia
transportului feroviar.
C. Conform art. 65 din Legea nr. 168/1999, personalul îmbarcat pe navele
marinei comerciale sub pavilion românesc poate declara greva numai cu respectarea
normelor stabilite prin convenţii internaţionale ratificate de România.
Aşadar, personalului din transportul internaţional îi este interzisă greva pe parcursul
misiunii, iar personalul naval îmbarcat pe navele marinei comerciale sub pavilion românesc
poate declara grevă numai dacă respectă atât legislaţia internă, cât şi convenţiile
internaţionale în materie ratificate de România.
Convenţiile internaţionale la care textul face referire sunt cele privind salvarea vieţii
pe mare, siguranţa navigaţiei etc.168.
D. Există şi reglementări speciale care interzic dreptul de a exercita greva
anumitor categorii de personal.

165 A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, cit. supra, p. 293.
166 A se vedea M.-L. Belu Magdo, op. cit., p.59.
167 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, pag. 56-57.
168 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, cit. supra, p. 57.

108
În acest sens, potrivit art. 20–1 din Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului,
prefecţii şi subprefecţii nu au dreptul la grevă. Având în vedere faptul că Instituţia
prefectului se află în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, apreciem că
salariaţii şi funcţionarii publici încadraţi, potrivit art. 63 din Legea nr. 168/1999, nu au
dreptul la grevă.

Limitări.
A. Art. 66 alin.1 din Legea nr. 168/1999 stabileşte: “În unităţile sanitare şi de
asistenţă socială, de telecomunicaţii, ale radioului şi televiziunii publice, în unităţile de
transporturi pe căile ferate, inclusiv gardienii feroviari, în unităţile care asigură transportul
în comun şi salubritatea localităţilor, precum şi aprovizionarea populaţiei cu gaze, energie
electrică, apă şi căldură, greva este permisă cu condiţia ca organizatorii şi conducătorii
grevei să asigure serviciile esenţiale, dar nu mai puţin de o treime din activitatea normală,
cu satisfacerea necesităţilor minime de viaţă ale comunităţilor locale”.
Prin expresia “servicii esenţiale” trebuie să se înţeleagă, aşa cum s-a subliniat în
literatura juridică, acele servicii care se integrează în activitatea de profil (de bază) a unităţii
în cauză169.
Interpretând raţional prevederile art. 66, considerăm că greva va avea caracter legal, în
această ipoteză, dacă întruneşte cumulativ următoarele condiţii:
1. să se asigure servciile esenţiale, dar nu mai puţin de 1/3 din activitatea normală;
2. serviciile esenţiale să se asigure la un nivel care să permită satisfacerea
necesităţilor minime de viaţă ale comunităţilor locale.
Astfel, întrunirea condiţiei de ordin cifric (1/3) nu va fi sufucientă pentru
declanşarea grevei în condiţiile legale.
B. Potrivit art. 66 alin. 2, salariaţii din unităţile sistemului energetic naţional, din
unităţile operative de la sectoarele nucleare, din unităţile cu foc continuu pot declara greva
(ceea ce nu era permis de legea anterioară), cu condiţia îndeplinirii cumulative a
următoarelor cerinţe:
— să se asigure o treime din activitate;
— să se asigure funcţionarea instalaţiilor în deplină siguranţă.
În cazul în care greva este declarată cu încălcarea acestor prevederi – art. 63, 64, 65
şi 66 din Lgea nr. 168/1999, în conformitate cu art. 87 din acestă lege, fapta constituie
infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 6 luni sau cu amenda dacă fapta nu
întruneşte elementele unei infracţiuni pentru care legea penală prevede o pedeapsă mai
gravă.

V. Desfăşurarea grevei.

Potrivit art. 50 alin. 1 din Legea nr. 168/1999: “Participarea la grevă este liberă. Nimeni nu
poate fi constrâns să participe la grevă sau să refuze să participe”.
Principiul libertăţii grevei funcţionează şi pe parcursul desfăşurării acesteia, astfel încât
oricare salariat are dreptul de a participa în mod liber la grevă, de a se retrage când doreşte
ori de a refuza aderarea la un conflict de interese. Mai mult, pe durata unei greve declanşate
într-o unitate pot înceta activitatea şi salariaţii unor subunităţi sau compartimente care nu au
participat iniţial la declanşarea conflictului – art. 50 alin. 2 din lege.

169 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, cit. supra, p. 59.

109
Declanşarea şi desfăşurarea grevei produce efecte, consecinţe juridice, atât asupra
raporturilor individuale de muncă, cât şi asupra raporturilor colective de muncă.

1. Efectele grevei asupra raporturilor individuale de muncă.


În ipoteza în care la nivel de unitate se declanşează greva, din punct de vedere al efectelor
asupra raporturilor individuale de muncă, se pot distinge următoarele categorii de salariaţi:
1. salariaţii care participă la grevă;
2. salariaţi care nu consimt să participe şi nici nu participă la manifestarea
revendicativă;
3. salariaţii care, deşi nu şi-au manifestat acordul de a participa la grevă, nu îşi pot
îndeplini atribuţiile de serviciu din cauza grevei.

Situaţia salariaţilor care participă la grevă.


Drepturile salariaţilor care participă la grevă.
A. Art. 252 din Codul muncii dispune: “participarea la grevă, precum şi
organizarea acesteia, cu respectarea legii, nu reprezintă o încălcare a obligaţiilor salariaţilor
şi nu poate avea consecinţă sancţionarea disciplinară a salariaţilor grevişti sau
organizatorilor grevei” Potrivit art. 52 alin. 1 din Legea nr. 168/1999, participarea la grevă
sau organizarea acesteia, cu respectarea dispoziţiilor legale, nu reprezintă o încălcare de
către salariaţi a obligaţiilor ce le revin în temeiul contractului individual de muncăneputând
avea consecinţe negative asupra organizatorilor.
Se observă o diferenţă de conţinut între textele celor două acte normative. Astfel,
dispoziţiile trebuie intrepretat logic, în sensul că participarea la grevă sau organizarea
acesteia, cu respectarea condiţiilor legale, nu poate atrage răspunderea juridică, indiferent
de forma acesteia.
Răspunderea juridică va putea fi, însă, antrenată în ipoteza în care greva a fost
suspendată sau a fost declarată ilegală. În acest caz, participarea în continuare a salariaţilor
la protest constituie o încălcare a obligaţiilor de serviciu, putând atrage răspunderea
juridică, inclusiv concedierea disciplinară în temeiul art. 61 lit. a din Codul muncii.
B. Potrivit art. 51 lit. f din Codul muncii coroborat cu art. 54 alin. 3 din Legea
nr. 168/1999, pe durata grevei, contractele individuale de muncă ale salariaţilor participanţi
se suspendă din iniţiativa lor. Aşadar, contractele individuale de muncă ale acestor salariaţi
vor fi suspendate în ceea ce priveşte executarea obligaţiilor principale: prestarea muncii,
obligaţie a salariaţilor, şi plata drepturilor salariale, obligaţie ce revine angajatorului.
Celelalte drepturi ce decurg din aceste contracte vor fi menţinute, potrivit art. 54 alin. 3 din
Legea nr. 168/1999.
Angajatorul nu va datora nici salariul de bază, şi nici sporurile sau alte adosuri de
care beneficiau salariaţii, în condiţii normale.
Nimic nu se opune, însă, ca organizaţia sindicală, ai cărei membrii sunt participanţii
la grevă, să acorde acestora indemnizaţii, din fondurile proprii, pentru a acoperi veniturile
salariale de care nu mai beneficiază.
Pe durata grevei, salariaţii beneficiază de drepturi de asigurări sociale şi de vechime
în muncă până în momentul în care instanţa judecătorească sau comisia de arbitraj dispune
suspendarea sau încetarea grevei.

Obligaţiile salariaţilor paricipanţi la grevă.

110
A. Potrivit art. 52 din Legea nr. 168/1999, organizatorii grevei, împreună cu conducerea
unităţii, au obligaţia ca pe durata grevei să protejeze bunurile unităţii şi să asigure
funcţionarea continuă a utilajelor şi a instalaţiilor a căror oprire ar putea constitui un pericol
pentru viaţa sau pentru sănătatea oamenilor.
Executarea obligaţiei părţilor conflictului de interese de a asigura continuarea
funcţionării utilajelor şi instalaţiilor a căror oprire ar constitui un pericol pentru viaţa şi
sănătatea oamenilor trebuie să pornească de la realizarea unui acord între organizatori şi
conducerea unităţii prin care să se stabilească, în mod concret, care sunt acele utilaje şi
instalaţii şi ce măsuri sunt avute în vedere pentru asigurarea funcţionării lor 170171.
Neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage catacterul nelegal al grevei.
B. Salariaţii participanţi la grevă au obligaţia de a se abţine de la orice acţiune de natură să
împiedice continuarea activităţii de către cei care nu participă la grevă – art. 51 alin. 2 din
lege. În acest caz, greviştilor le revine o obligaţie de a nu face.
Se apreciază că nu se poate considera drept acţiune de natură să împiedice activitatea celor
care ar dori să lucreze, faptul că, din cauza grevei, a încetat obiectiv întregul proces de
producţie (de muncă) din unitatea respectivă 172.
C. În timpul grevei, organizatorii au obligaţia de a continua negocierile cu conducerea unităţii
în vederea satisfacerii revendicărilor care au constituit motivele încetării colective a lucrului
– art. 57 din lege. În cazul în care se va ajunge la un acord, conflictul de interese este
soluţionat, iar greva încetează, acordul părţilor completând contractul colectiv de muncă.
Refuzul organizatorilor grevei de a-şi îndeplni această obligaţie legală poate atrage
răspunderea patrimonială a acestora pentru pagubele cauzate unităţii.
D. Se apreciază173 că salariaţilor, pe durata grevei, le incumbă şi respectarea obligaţiei de
fidelitate, dacă este conţinută în cadrul contractelor individuale de muncă.

Încetarea raportului juridic de muncă pe durata grevei.


Referitor la încetarea raporturilor juridice de muncă ale salariaţilor, pe parcursul grevei,
aceasta trebuie analizată după cum greva se desfăşoară în condiţii de legalitate sau a fost
declarată ca fiind ilegală.
A. În ipoteza în care greva se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor legale, angajatorul nu îi va
putea concedia pe salariaţii grevişti pentru motive neimputabile lor 174, ci numai pentru
motive care implică vinovăţia lor.
Protecţia instituită împotriva măsurii de concediere pe motiv disciplinar a contractului de
muncă, în favoarea liderilor de sindicat operează numai pentru activitatea sindicală
desfăşurată cu respectarea prevederilor legale, nu şi pentru activitatea de organizare a unor
greve ilegale, declarată astfel prin hotărârea comisiei arbitrale sau a instanţei judecătoreşti.
Dacă pe durata grevei intervine unul din cazurile prevăzute de art. 56 din Codul muncii,
contractul individual de muncă al salariatului în cauză va înceta de drept. Cu toate acestea,
considerăm că în perioada de desfăşurare a grevei este suspendat termenul pentru care a fost
încheiat contractul, astfel încât contractul individual de muncă nu va putea înceta ca urmare
a ajungerii la termen, în baza art. 56 lit. j din Codul muncii.

170 A se vedea A. Ţiclea, C. Tufan, Soluţionarea conflictelor de muncă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.
171 .
172 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, cit. supra, p. 61.
173 A se vedea, pentru analiza obligaţiei de fidelitate, R. Dimitriu, Obligaţia de fidelitate în raporturile de muncă, Editor „Tribuna
Economică”, Bucureşti, 2001.
174 A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, p. 556-557.

111
În ceea ce priveşte posibilitatea încetării raportului de muncă din iniţiativa salariatului
grevist, în baza art. 79 din Codul muncii, considerăm că acesta nu va putea demisiona
deoarece nu ăşi poate îndeplini obligaţia legală de a respecta termenul de preaviz.
Prin excepţie, demisia se consideră a fi posibilă dacă o parte a salariaţilor lucrează –
neparticipând la grevă – şi grevistul anterior demisionar îşi reia lucrul împreună cu ei,
respectând astfel obligaţia de a munci pe durata preavizului.
B. În situaţia în care greva a fost declarată ilegală, continuarea ei dă dreptul angajatorului de a
dispune concedierea salariaţilor – art. 61 lit. a din Codul muncii.
Art. 53 din Legea nr. 168/1999 interzice conducerii unităţii de a încadra salariaţi
care să îi înlocuiască pe participanţii la grevă. Considerăm că interdicţia oprează nu numai
cu privire la încheierea de contracte individuale de muncă, ci şi cu privire la încheierea de
contracte civile de prestări civile, în temeiul Codului civil.
Cei care acceptă încadrarea în aceste condiţii sunt denumiţi tradiţionali “spărgători
de grevă”, iar contractele individuale de muncă sunt lovite de nulitate absolută.
Această interdicţie nu va funcţiona în cazul în care greva se desfăşoară în condiţii de
ilegalitate, încadrarea de noi salariaţi în această circumstanţă neconstituind o încălcare a
obligaţiei.

Situaţia salariaţilor neparticipanţi la grevă.


În cazul în care nu toţi salariaţii unităţii participă la grevă, salariaţii neparticipanţi se
pot afla într-una din următoarele situaţii:
1. îşi continuă activitatea;
2. nu îşi pot continua activitatea din cauza desfăşurării grevei.
1. Art. 51 alin. 1 din Legea nr. 168/1999 prevede: “Dacă este posibil, salariaţii care nu
participă la grevă îşi pot continua activitatea”. În acest caz, contractele individuale de
muncă ale salariaţilor negrevişti îşi vor produce în continuare efectele. Aceşti salariaţi îşi
exercită, practic, dreptul constituţional de a nu participa la grevă 185.
În literatura juridic175ă s-au făcut două precizări cu privire la executarea obligaţiilor
de serviciu:
— conducerea unităţii poate utiliza la muncă aceşti salariaţi, spre a diminua efectele
negative ale grevei176;
— salariaţii neparticipanţi la grevă îşi pot continua, în principiu, numai activitatea pe
care o desfăşurau înainte de declanşarea grevei, fără a putea presta activităţi în regim de
cumul de funcţii, pentru a-i înlocui astfel pe cei aflaţi în grevă 177.
Potrivit art. 50 alin. 1 teza a II-a din lege, salariaţiilor neparticipanţi la grevă le revine
obligaţia de a nu îi constrânge pe grevişti să nu mai participe la protest.

2. În situaţia în care salariaţii care nu participă la grevă nu îşi pot continua activitatea datorită
desfăşurării grevei, distingem alte două situaţii:
a. Activitatea nu poate continua deoarece greva s-a declanşat într-un compartiment, sector sau
într-o subunitate, esenţială, care determină întreruperea fluxului tehnologic în întreaga
unitate.

175 R. Dimitriu, Situaţia salariaţilor neparticipanţi la grevă, în „Revista română de Dreptul muncii” nr. 1/2002, p. 58.
176 A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, cit. supra, p. 291.
177 A se vedea R. Dimitriu, Situaţia salariaţilor neparticipanţi la grevă, cit. supra, p. 61.

112
Fără a fi determinată legal natura suspendării contractelor de muncă ale acestor salariaţi, în
acest caz, considerăm că este vorba de o suspendare de drept a contractelor individuale,
continuarea lucrului nefiind posibilă din cauze care nu privesc pe aceştia 178.
Salariatul aflat în această situaţie nu îşi mai poate continua activitatea, motiv pentru care nu
are dreptul la salariu. Celelalte drepturi decurgând din raportul juridic de muncă se menţin.
În doctrină se arată că aceşti salariaţi sunt îndreptăţiţi, dacă vor să lucreze şi se află la
dispoziţia angajatorului, la plata unei indemnizaţii având o valoare de 75% din salariul de
bază corespunzător locului de muncă ocupat de fiecare dintre ei, făcându-se aplicarea art.
53 din Codul muncii, însă fără a se garanta în plată un salariu brut lunar cel puţin egal cu
salariul de bază minim brut pe ţară (art. 159 alin. 3 ipoteza a II-a din Codul muncii) 179.
În cazul în care greva va fi declarată ilegală, aceşti salariaţi au dreptul de a solicita,
persoanelor care se fac vinovate de declanşarea sau desfăşurarea ilegală a grevei,
despăgubiri egale cu salariile de care nu au beneficiat pe perioada grevei.
b. Deşi activitatea nu este întreruptă obiectiv de desfăşurarea grevei, salariaţii neparticipanţi la
grevă sunt împiedicaţi să îşi îndeplinească obligaţiile de serviciu datorită atitudinii
greviştilor. Contractele individuale de muncă ale acestor salariaţi vor fi suspendate de drept,
aceştia putând solicita despăgubiri.
Fapta participanţilor la grevă de a-i împiedica pe salariaţii negrevişti de a-şi continua
activitatea poate antrena, în temeiul art. 87 sau 88 din Legea nr. 168/1999, răspunderea
contravenţională sau penală.

2. Efectele grevei asupra raporturilor colective de muncă.


În doctrină, avându-se în vedere prevederile art. 32 din Legea nr. 130/1996 privind
contractul colectiv de muncă, greva este enumerată printre situaţiile care conduc la
suspendarea contractelor colective de muncă 180. Aşadar, suspendarea contractelor colective
de muncă sau numai a unor clauze ale lor intervine dacă nu este posibilă continuarea
activităţii de către salariaţii care nu participă la grevă.
Deoarece legea nu distinge, considerăm că prevederile art. 32 din Legea nr.
130/1996 se vor aplica şi cu privire contractele colective de muncă sau clauzele acestora
încheiate la nivel de grup de unităţi, de ramură sau la nivel naţional, în cazul în care
conflictul de interese s-a declanşat la aceste nivele.

VI. Suspendarea grevei

A. Suspendarea grevei prin hotărâre judecătorească.


Legea nr. 168/1999 prevede expres posibilitatea suspendării grevei într-un singur caz.
Astfel, potrivit art. 55 din lege, conducerea unităţii poate solicita suspendarea grevei pe un
termen de cel mult 30 de zile de la începerea sau continuarea ei, dacă prin aceasta s-ar pune
în pericol viaţa sau sănătatea oamenilor.
Aşadar, angajatorul nu are dreptul de a dispune, din proprie iniţiativă suspendarea grevei, ci
are posibilitatea în temeiul art. 58 din lege de a sesiza instanţa judecătorească competentă
cu o cerere prin care să solicite suspendarea grevei.

178 A se vedea I.T. Ştefănescu, Dreptul muncii, Ediţia a II-a, cit. supra, p. 287.
179 A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, cit. supra, p. 290.
180 A se vedea, I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, cit. supra, p. 225; S. Ghimpu, A. Ţiclea, op. cit., p. 780; A. Ţiclea,
C. Tufan, op. cit., p. 193.

113
Conducerea unităţii poate solicita suspendarea grevei dacă sunt întrunite cumulativ
două condiţii:
1. suspendarea grevei să se solicite pe un termen de cel mult 30 de zile de la data începerii sau
continuării grevei;
2. prin continuarea grevei să se pună în pericol viaţa sau sănătatea oamenilor.
Din formularea legii, apreciem că termenul de 30 de zile este un termen de
prescripţie, instituit în favoarea angajatorului care are dreptul de a solicita suspendarea
grevei, în 30 de zile de la naşterea dreptului la acţiune, care poate fi momentul declanşării
grevei sau momentul continuării grevei.
Utilizarea de către legiuitor a expresiei „viaţa sau sănătatea oamenilor” conduce la
concluzia că pericolul poate să îi privească fie numai pe salariaţii angajatorului respectiv, fie
pe aceştia, dar şi pe alte persoane care nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul angajatorului la
nivelul căruia greva s-a declarat. În literatura juridică a fost susţinută şi opinia contrară,
potrivit căreia pericolul îi priveşte exclusiv pe salariaţii angajatorului la nivelul căruia greva
se desfăşoară181.
Punerea în pericol a vieţii sau sănătăţii oamenilor reprezintă o situaţie de fapt, ce
trebuie dovedită de către angajator, prin orice mijloc de probă, care rămâne la aprecierea
instanţei.
Potrivit art. 56 alin. 1 din Legea nr. 168/1999, competenţa materială de soluţionare a
cererii de suspendare a grevei revine curţii de apel. Suntem în prezenţa unei excepţii de la
regula competenţei materiale a tribunalului, în primă instanţă, pentru soluţionarea
conflictelor de muncă, potrivit art. 284 alin. 1 din Codul muncii coroborat cu art. 2 pct. 1 lit.
b-1 din Codul de procedură civilă.
Competenţa teritorială de soluţionare a cererii revine curţii de apel în a cărei
circuscripţie îşi are sediul angajatorul – art. 56 alin. 1 din lege coroborat cu art. 284 alin. 2
din Codul muncii.
Soluţionarea cererii se face în regim de urgenţă, respectiv în termen de 7 zile de la
înregistrarea cererii. Sesizarea instanţei nu are ca efect imediat suspendarea declanşării sau
continuării grevei.
Având în vedere că este vorba de o cerere în primă instanţă, cu privire la un conflict
de muncă, în compunerea instanţei vor intra, potrivit legii, doi judecători şi doi asistenţi
judiciari.
Aşa cum am arătat, potrivit art. 287 din Codul muncii, sarcina probei revine
angajatorului.
Instanţa judecătorească poate pronunţa următoarele soluţii:
- de a admite cererea în situaţia în care, din probele administrate, apreciază că există
pericolul de punere în pericol a viţii sau sănătăţii oamenilor, în cazul declanşării
grevei sau continuării acesteia. În această situaţie, instanţa poate dispune
suspendarea grevei pentru termenul solicitat sau poate stabili un alt termen în cadrul
celui maxim prevăzut de lege, de 30 de zile. În legătură cu data de la care curge
termenul, în ipoteza grevei care nu a început, acesta va curge de la începerea ei, iar
când a început, termenul va curge de la data stabilită prin hotărârea instanţei, care
poate fi, data pronunţării acesteia182.
- de a respinge cererea formulată de angajator.
181 A se vedea A. Ţiclea, Soluţionarea conflictelor de muncă. O nouă reglementare, în „Revista de drept comercial” nr. 1/2000, p. 69.

182 A se vedea A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, pag. 799.

114
Hotărârea pronunţată de instanţăeste irevocabilă, potrivit art. 56 alin. 2 din Legea nr.
168/1999.
Împotriva hotărârii, partea interesată va putea exercita numai o cale extraordinară de
atac, în condiţiile Codului de procedură civilă.
Suspendarea grevei are ca efect reluarea raporturilor juridice de muncă dintre
salariaţii grevişti şi angajator, respectiv reluarea activităţii şi prestarea muncii de către
salariaţi şi plata salariului de către angajator.

B. Suspendarea grevei prin acordul părţilor.


Deşi, Legea nr. 168/1999 reglementează expres posibilitatea suspendării grevei
numai prin hotărâre judecătorească, apreciem că, în baza principiului liberătţii grevei şi a
principiului autonomiei de voinţă, este posibil ca greva să fie suspendată şi ca urmare a
acordului părţilor. Astfel, urmare a îndeplinirii obligaţiei prevăzute în art. 57 alin. 1 din lege
(de a continua negocierile cu angajatorul, pe parcursul desfăşurării grevei în vederea
satisfacerii revenduicărilor), organizatorii grevei împreună cu conducerea unităţii ar putea
de comun acord să hotărască suspendarea grevei. Scopul acestui acord ar fi acela de a
încerca soluţionarea conflictului de interese, fără întreruperea lucrului de către salariaţi.

VI. Încetarea grevei

Încetarea grevei presupune încetarea conflictului de interese şi poate interveni, potrivit


Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, în următoarele situaţii:
1. prin renunţare;
2. prin acordul părţilor;
3. prin hotărâre judecătorească; 4. prin hotărârea comisiei de arbitraj.

1. Încetarea grevei prin renunţarea salariaţilor


Potrivit art. 48 din Legea nr. 168/1999, în situaţia în care, după declararea grevei,
jumătate din numărul salariaţilor care au hotărât declararea grevei renunţă la grevă, aceasta
încetează. Aşadar, nu este necesară exprimarea voinţei majorităţii salariaţilor care au decis
declararea grevei.
Această prevedere este în concordanţă cu reglementările privind declanşarea grevei,
care stabilesc o condiţie de cvorum la luarea hotărârii de declanşare a grevei de către
membrii sindicatului reprezentativ sau de către salariaţi, după caz (art. 42 din lege).
Observăm că legiuitorul se raportează la jumătate din numărul celor care au hotărât
declararea grevei. Aşadar, numărul celor care hotărăsc, în acest mod, încetarea grevei, este
acelaşi chiar dacă, ulterior declarării grevei, au mai aderat la protest şi alţi salariaţi ai
unităţii. Practic, există posibilitatea ca greva să înceteze prin renunţarea unui număr de
salariaţi ce reprezintă mai puţin de jumătate din totalul celor care participă la grevă.
Renunţarea se poate face expres sau tacit, decizia nefiind un act supus comunicării
angajatorului.

2. Încetarea grevei prin acordul părţilor

115
Aşa cum am mai arătat, în timpul grevei, organizatorii au obligaţia legală de a
continua negocierile cu angajatorul, în vederea satisfacerii revendicărilor care au constituit
motivele încetării colective a lucrului.
Art. 57 alin. 2 din Legea nr. 168/1999 dispune: “În cazul în care organizatorii grevei şi
conducerea unităţii ajung la un acord, conflictul de interese este soluţionat şi greva
încetează”.
Raportat la formularea legală, considerăm că numai organizatorii grevei sunt cei care pot
participa la un acord de încetare a grevei cu angajatorul, putând hotărî chiar fără consultarea
salariaţilor participanţi la grevă. În schimb, salariaţii grevişti nu pot realiza un astfel de
acord, legea recunoscându-le expres dreptul de a renunţa la grevă.
În ipoteza în care se încheie un acord cu angajatorul, organizatorii grevei au obligaţia de a-l
aduce la cunoştinţa salariaţilor participanţi la grevă, pentru ca aceştia să îşi reînceapă
activitatea, iar angajatorul de a încheia contractul colectiv de muncă sau actul adiţional la
acesta.
În cazul încheierii unui acord parţial, acesta nu va avea ca efect încetarea grevei, decât în
măsura în care organizatorii grevei hotărăsc să renunţe la celelalte revendicări a căror
satisfacere nu au obţinut-o, situaţie, în care, greva încetează.
Având în vedere că legea nu prevede expres forma pe care trebuie să o îmbrace acordul,
considerăm că este preferabilă încheierea în formă scrisă.

3. Încetarea grevei prin hotărâre judecătorească


Potrivit art. 58 din Legea nr. 168/1999, dacă unitatea apreciază că greva a fost declarată sau
continuă cu nerespectarea legii se poate adresa instanţei judecătoreşti în a cărei rază
teritorială îşi are sediul unitatea, cu o cerere prin care se solicită încetare grevei, pentru
constatarea neîndeplinirii condiţiilor legale pentru declanşarea sau continuarea acesteia.
Regulile de soluţionare a cererii de încetare a grevei sunt prevăzute în Legea nr. 168/1999
şi în art. 281-291 din Codul muncii.
Cererea de încetare a grevei este formulată de către angajator care consideră că greva a fost
declarată sau continuă cu nerespectarea dispoziţiilor legii.
Calitate procesuală pasivă au salariaţii care sunt reprezenatţi, fie de sindicatele
reprezentative, fie de către reprezentanţii salariaţilor, părţi ale conflictului de interese.
În ipoteza unei greve neorganizate, cererea de chemare în judecată va fi formulată
împotriva salariaţilor care au încetat lucrul.
Potrivit art. 285 din Codul muncii, cererea este scutită de taxă de timbru şi de timbru
fiscal.
Competenţa materială de soluţionare a cererii aparţine, potrivit art. 58 din Legea nr.
168/1999183 coroborat cu art. 284 din Codul muncii, tribunalului.
Din punct de vedere teritorial, competenţa aparţine tribunalului în a cărei circumscripţie
teritorială îşi are sediul unitatea.
Cauza este judecată în primă instanţă de un complet format din doi judecători şi doi
asistenţi judiciari, aceştia din urmă participând la luarea hotărârii cu vot consultativ.
Procedura de soluţionare a cererii.
Potrivit art. 59 din Legea nr. 168/1999, tribunalul fixează un termen pentru soluţionarea
cererii de încetare a grevei, care nu poate fi mai mare de 3 zile de la data înregistrării
acesteia şi dispune obligatoriu citarea părţilor.

183 Art. 58-61 din Legea nr. 168/1999 au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Anterior,
competenţa materială de soluţionare a cererii prin care se solicita încetarea grevei revenea judecătoriei.

116
Termenul de 3 zile este un termen de recomandare.
Conform art. 286 alin. 3 din Codul muncii, procedura de citare a părţilor se consideră legal
îndeplinită dacă se realizează cu cel puţin 24 de ore înainte de termenul de judecată.
Sarcina probei revine, potrivit art. 287 din Codul muncii, angajatorului care are obligaţia ca
până la prima zi de înfăţişarea să depună dovezile pe baza cărora solicită constatarea
ilegalităţii grevei şi încetarea ei.
Administrarea probelor se va face în regim de urgenţă, instanţa având
dreptul, conform art. 288 din Codul muncii, să decadă din beneficiul probei admise
partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia.
Menţionăm că, în temeiul art. 76 din Codul muncii, instanţa are obligaţia, la prima zi
de înfăţişare, de a încerca stingerea conflictului de interese prin împăcarea părţilor, pe cale
amiabilă. Considerăm că acestă obligaţie revine instanţei pe tot parcursul procesului.
Nerespectarea acestei obligaţii de diligenţă constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii
pronunţate de către instanţă şi poate fi invocat de către partea interesată prin exercitarea
recursului.
Având în vedere faptul că cererile de soluţionare a conflictelor de interese se judecă
în regim de urgenţă, termenele de judecată nu pot fi mai mari de 15 zile – art. 286 alin. 2
din Codul muncii.
Potrivit art. 60 alin. 1 din Legea nr. 168/1999, după examinarea cererii, prin care se
solicită încetarea grevei, tribunalul va pronunţa, de urgenţă, o hotărâre, prin care:
a. respinge cererea unităţii.
În cazul în care angajatorul nu poate dovedi că greva a fost declarată sau continuă
fără respectarea condiţiilor legale, instanţa ve pronunţa o hotărâre de respingere a
cererii ca neîntemeiată.
Hotărâre de respingere a cererii se va pronunţa şi în ipoteza în care instanţa admite
una sau mai multe excepţii formulate din oficiu sau de către pârâţi.
b. admite cererea unităţii şi dispune încetarea grevei ca fiind ilegală.
În cazul în care angajatorul a dovedit neîndeplinirea condiţiilor legale cu privire la
declanşarea sau continuarea grevei, instanţa va admite cererea şi va dispune încetarea
grevei. Hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept – art. 289 din
Codul muncii.
Potrivit art. 80 din Legea nr. 168/1999, împotriva hotărârii pronunţată de tribunal, partea
interesată poate formula recurs în termen de 10 zile de la data comunicării sentinţei
pronunţată de instanţa de fond.
Soluţionarea recursului este de competenţa curţii de apel, potrivit procedurilor prevăzute
pentru soluţionarea conflictelor de muncă.
Curtea de apel poate să dispunăpotrivit art. 81 din Legea nr. 168/1999 una din
următoarele soluţii:
a. respingerea recursului şi menţinerea hotărârii tribunalului;
b. admiterea recursului şi soluţionarea în fond a cauzei;
c. admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe în cazul
în care:
- soluţionarea cauzei de către instanţa de fond s-a făcut cu încălcarea
prevederilor legale referitoare la competenţă;
- judecata în fond a avut loc în lipsa părţii care nu a fost legal citată.
Hotărârea instanţei de recurs este irevocabilă, împotriva acesteia putându-se formula
o cale extraordinară de atac, în condiţiile Codului de procedură civilă.

117
4. Încetarea grevei prin hotărârea comisiei de arbitraj
Art. 62 alin. 1 din Legea nr. 168/1999 prevede: „În situaţia în care greva s-a derulat pe o
perioadă de 20 de zile, fără ca părţile să fi ajuns la o înţelegere, şi dacă continuarea grevei
ar fi de natură să afecteze interese de ordin umanitar, conducerea unităţii poate supune
conflictul de interese unei comisii de arbitraj”. Potrivit alin. 2 şi 3, competenţa revine
organelor care au efectuat concilierea conflictului de interese, iar procedura de arbitrare este
cea prevăzută de art. 32-39 din Legea nr. 168/1999.
Prin noţiunea de „interese de ordin umanitar” se înţelege orice interes în legătură cu
desfăşurarea activităţilor oamenilor în colectivitate. În doctrină 184 se consideră că este greu
de distins între ipoteza în care angajatorul este îndreptăţit să ceară suspendarea grevei
pentru că, prin continuarea acesteia, s-ar pune în pericol viaţa sau sănătatea oamenilor (art.
55) şi cea în care s-ar putea solicita arbitrarea conflictului de interese deoarece afectează
interese de ordin umanitar (art. 62 alin. 1).

Intervenirea unuia din cazurile mai sus prezentate are ca efect încetarea grevei,
precum şi încetarea a însuşi conflictului de interese. Încetarea grevei presupune relauarea
lucrului de către salariaţi. Astfel contractele indivudale de muncă, ce au fost suspendate pe
perioada grevei, îşi vor produce efectele juridice, salariaţii prestând munca, iar angajatorul
plătind salariul.
Deşi greva încetează, există posibilitatea ca revendicările salariaţilor să nu fie
soluţionate, iar contractul colectiv de muncă sau actul adiţional la acesta să nu se încheie
din cauza neîndeplinirii condiţiilor legale pentru declararea sau desfăşurarea grevei.

VII. Răspundere juridică pentru nerespectarea prevederilor legale privind greva

Răspunderea juridică, instituţie fundamentală a dreptului, este definită ca fiind acea formă
a răspunderii sociale stabilite de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit
şi care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv
prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel
lezate185.
În cazul grevei, având în vedere felul raportului juridic generat prin fapta ilicită ce
încălcat normele de drept, pot interveni următoarele forme de răspundere juridică:
1. răspunderea disciplinară;
2. răspunderea patrimonială; 3. răspunderea
contravenţională; 4. răspunderea penală.
În cazul respectării, de către părţile conflictului de interese a reglementărilor legale
cu privire la grevă, precum şi în cazul exercitării cu bună-credinţă a drepturilor ce le sunt
recunoscute, răspunderea juridică este exclusă.

Răspunderea disciplinară
În contextul grevei, abaterea disciplinară poate îmbrăca forma participării la o grevă care se
declaşează sau se desfăşoară fără respectarea obligaţiilor şi condiţiilor de legalitate.

184 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, cit. supra, p. 75.


185 A se vedea I. Santai, Teoria generală a dreptului, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2005, pag. 156.

118
Deşi încetarea muncii se realizează în mod colectiv, suntem în prezenţa unei
încălcări de către fiecare salariat în parte a obligaţiilor de serviciu 186. Abaterea disciplinară
are, în toate cazurile, caracter individual. Salariatul nu este pasibil să răspundă disciplinar în
condiţiile în care încetarea lucrului nu s-a realizat cu scopul de a participa la o manifestare
revendicativă, ci se datorează unor cauze obiective, independente de persoana salariaţilor.
Răspunderea disciplinară se declanşează dacă faptele salariaţilor constituie abateri
disciplinare şi dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 263 - 268 din Codul muncii.
Astfel, angajatorul va putea aplica, salariaţilor care au participat la o grevă ilegală, oricare
din cancţiunile disciplinare prevăzute de art. 264 alin. 1 lit. a-f din Codul muncii, cu
respectarea criteriilor de individualizare, stabilite de art. 266 din Codul muncii 187.
În cazul în care salariaţii săvârşesc abateri disciplinare în legătură cu încetarea lucrului,
angajatorul are dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare, conform legii.
În ipoteza în care instanţa judecătorescă, urmare a cererii formulate de angajator, a
constatat ilegalitatea grevei şi a dispus încetarea acesteia, angajatorul are dreptul a aplica
salariaţilor care se fac vinovaţi sancţiuni disciplinare.

Răspunderea patrimonială
În contextul grevei, răspunderea reparatorie poate interveni atât cu privire la salariaţi, cât şi
cu privire la angajator.
Răspunderea patrimonială a participanţilor la greva legală.
Potrivit art. 252 din Codul muncii, participarea la grevă şi organizarea acesteia în
condiţii de legalitate nu reprezintă o încălcare a obligaţiilor de serviciu. Asemănător, într-o
reglementare paralelă, art. 54 din Legea nr. 168/1999 prevede că organizarea şi participarea
salariaţilor la grevă nu poate avea consecinţe negative asupra greviştilor sau asupra
organizatorilor.
Aşadar, în cadrul unei greve legale, răspunderea patrimonială a salariaţilor nu poate
interveni, indiferent de pierderile pe care le suferă angajatorul ca urmare a încetării lucrului.

Răspunderea reparatorie a participanţilor la o grevă ilegală.


În literatura juridică de specialitate se arată că răspunderea patrimonială a salariaţilor
în contextul grevei ilegale poate avea drept cauză 198:
— greva de avertisment;
— greva de solidaritate;
— greva propriu-zisă.
Astfel, instanţele judecătoreşti sunt chemate să se pronunţe nu numai asupra
legalităţii grevelor, ci şi să dispună obligarea celor vinovaţi la despăgubiri de către
angajator.
În cazul în care dispune încetarea grevei ca fiind ilegală, instanţa de judecată va
decide şi obligarea celor vinovaţi la despăgubiri pentru pagubele ce au fost pricinuite
angajatorului.
Acţiunea în despăgubire a unităţii poate fi formulată împreună cu acţiunea principală
de declarare a ilegalităţii grevei, dar şi separat, după ce s-a pronunţat hotărârea de încetare a
grevei ilegale.

186 A se vedea, I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, cit. supra, p. 317-318.
187 A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, cit. supra, p. 655-656. 198 A se vedea I.T.
Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, cit. supra, p. 312.

119
Organizatoriii grevei, respectiv sindicatul reprezentativ sau, după caz, reprezentanţii
salariaţilor, răspund patrimonial, potrivit următoarelor dispoziţii legale:
1. art. 57 alin. 3 din Legea nr. 168/1999, potrivit cărora refuzul organizatorilor grevei de a
îndeplini obligaţia constând în continuarea negocierilor cu conducerea unităţilor, în
vederea satisfacerii revendicărilor care formează obiectul conflictului de interese atrage
răspunderea patrimonială a acestora pentru pagubele cauzate unităţii;
2. art. 88 alin. 4 din lege, în temeiul cărora nerespectarea de către organizatorii grevei a
obligaţiei de a proteja bunurile unităţii sau/şi a celei de a asigura funcţionarea continuă a
utilajelor şi instalaţiilor a căror oprire ar putea constitui un pericol pentru viaţa sau
pentru sănătatea oamenilor (prevăzute de art. 52) pot antrena răspunderea patrimonială a
acestora.
Aceste fapte nu pot fi săvârşite de către salariaţii participanţi la grevă deoarece nu au
atribuţii de organizare şi conducere a protestului.
În cazul grevei spontane, neorganizate, răspunderea reparatorie se angajează faşă de
toţi salariaţii care au participat la manifestare fără respectarea condiţiilor legale cu privire la
grevă.
Persoanele vinovate de declanşarea grevei ilegale pot fi obligate de instanţă, potrivit
art. 61 alin. 1 din Legea nr. 168/1999, să repare prejudiciul produs angajatorului. În această
situaţie vor răspunde toţi salariaţii care au participat la grevă, fără a respecta condiţiile
legale. Angajatorul este obligat să îi indice, prin cererea de chemare în judecată prin care
solicită încetarea grevei spontane şi obligarea celor vinovaţi de producerea unui prejudiciu
la repararea acestuia, pe toţi salariaţii care au participat la grevă. Neindicarea acestora
(având calitatea procesuală de pârâţi), conduce la anularea cererii reclamantului, pentru
nerespectarea condiţiilor prevăzute de art. 133 din Codul de procedură civilă 188.
Împrejurarea că sindicatul a participat la discuţii cu conducerea societăţii, în timpul
desfăşurării în unitate a unei greve spontane, nu poate conduce la concluzia declanşării
grevei de către sindicat189.

Răspunderea contravenţională
Răspunderea contravenţională este o formă a răspunderii juridice, de sine stătătoare 190.
În materia grevei, legiuitorul a prevăzut două categorii de fapte care constituie contravenţii.
1. Art. 88 alin. 1 din Legea nr. 168/1999 prevede: „Fapta persoanei care prin ameninţări
ori prin violenţe, împiedică sau obligă un salariat sau un grup de salariaţi să participe la
grevă sau să muncească în timpul grevei, constituie contravenţie şi se sancţionează cu
amendă de la 3.000.000 lei la 10.000.000 lei, dacă fapta nu a fost săvârşită în astfel de
condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune”.
Legiuitorul a preluat în art. 276 alin. 1 lit. c din Codul muncii dispoziţia din Legea
nr. 168/1999: „Constituie contravenţie şi se sancţionează astfel următoarele fapte: …
împiedicarea sau obligarea, prin ameninţări ori prin violenţe, a unui salariat sau a unui grup
de salariaţi să participe la grevă sau să muncească în timpul grevei, cu amendă de la 1.500
lei la 3.000 lei”.
2. A doua faptă contravenţională în materia grevei este prevăzută de art. 88 alin. 4 din
Legea nr. 168/1999 şi constă în nerespectarea de către organizatorii grevei, împreună cu
conducerea unităţii în cadrul căreia greva s-a declanşat, a obligaţiei de a proteja bunurile

188 A se vedea Tribunalul Sibiu, secţia civilă, sent. civ. nr. 1316 din 22 decembrie 2003 (nepublicată).
189 A se vedea Tribunalul Sibiu, Secţia civilă, sent. civ. nr. 1116 din 6 noiembrie 2003 (nepublicată).
190 A se vedea, I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. al II-lea, Editura Risoprint, ClujNapoca, 2005, p. 383-414.

120
unităţii şi de a asigura funcţionarea continuă a utilajelor şi instalaţiilor a căror oprire ar
putea constitui un pericol pentru viaţa sau pentru sănătatea oamenilor, poate antrena
răspunderea lor contravenţională, în cazul în care conduita lor constituie obiectul
material al unei contravenţii.
Potrivit art. 276 alin. 2 din Codul muncii, constatarea contravenţiilor şi aplicarea
sancţiunilor se face de către inspectorii de muncă, potrivit prevederilor Ordonanţei
Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Răspunderea penală
Ţinând seama de frecvenţa anumitor încălcări ale normelor de drept al muncii, legiuitorul a
incriminat inclusiv prin Codul muncii o serie de fapte antisociale grave, care antrenează
efecte deosebit de nocive asupra desfăşurării normale a raporturilor de muncă într-un stat de
drept, putându-se afirma că s-a conturat, după o evoluţie de mai bine de un deceniu, o
legislaţie penală a muncii191.
În Codul muncii nu se regăsesc reglementate infracţiuni cu privire la grevă, deşi Legea nr.
168/1999 cuprinde astfel de fapte.
Art. 87 din Legea nr. 168/1999 incriminează ca infracţiune 192 declararea grevei de către
organizatori cu încălcarea condiţiilor prevăzute de art. 50 alin. 1 sau de art. 63-66,
respectiv:
- constrângerea unui salariat să participe la grevă sau să refuze să participe la grevă;
- încălcarea interdicţiilor şi limitărilor privind declararea grevei de către magistraţi, militari,
personalul din transporturile aeriene, navale, terestre, personalul îmbarcat pe navele marinei
comerciale, din unităţile sanitare şi de asistenţă socială etc.
Aceste infracţiuni se sancţionează cu închisoarea de la 3 luni la 6 luni sau cu amendă.
În temeiul art. 88 alin. 4 din Legea nr. 168/1999, nerespectarea de către organizatorii
grevei, împreună cu conducerea unităţii în cadrul căreia greva s-a declanşat, a obligaţiei de
a proteja bunurile unităţii şi de a asigura funcţionarea continuă a utilajelor şi instalaţiilor a
căror oprire ar putea constitui un pericol pentru viaţa sau pentru sănătatea oamenilor, poate
antrena răspunderea lor penală.

VIII. Lock-out-ul (greva patronală)

Constituţia României garantează, în art. 43, dreptul la grevă. Deşi textul face parte
din titlul rezervat drepturilor şi libertăţilor fundamentale, legiuitorul recunoaşte dreptul la
grevă, în mod expres, numai salariaţilor şi funcţionarilor publici.
Greva patronală reprezintă o măsură luată de angajator, constând în închiderea
totală sau parţială a unităţii, în considerarea unei greve iminente ori declanşate.
Scopul grevei patronale este acela de a contracara încetarea colectivă a lucrului de
către salariaţii grevişti, de a nu le permite să folosească spaţiile de producţie în acţiunea lor.
Pe alt plan, lock-aut-ul are drept urmare refuzul angajatorului de a oferi condiţiile de
prestare a muncii şi, deci, de a plăti salariile celor care nu participă la grevă 193.

191 A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, cit. supra, p. 85.


192 Pentru analiza acestor infracţiuni, a se vedea A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, pag. 765-766.
193 A se vedea Ş. Beligrădeanu, Lock-out, în Ş. Beligrădeanu, I.T. Ştefănescu, Dicţionar de drept al muncii, cit. supra, p. 100.

121
În legislaţia unor ţări, cum este Spania, Croaţia, Statele Unite ale Americii, India,
sau Mongolia, lock-aut-ul este recunoscut şi beneficiază de o reglementare legală, expresă.
În Statele Unite ale Americii, Legea Taft-Harley din 1947 recunoaşte angajatorilor dreptul
de a recurge la lock-aut. Legea garantează angajatorilor dreptul la “acţiuni concrete” în
scopul susţinerii şi protecţiei lor reciproce.
În alte state, precum Franţa, Italia, Germania, în care lock-aut-ul, fără a fi
reglementat espres, i se recunoaşte caracterul licit, în anumite situaţii. În sfârşit, există state,
ca Portugalia, Grecia, Rusia, unde greva patronală este interzisă 194.
În România, în perioada interbelică, lock-out-ul a fost reglementat prin Legea asupra
conflictelor colective de muncă din 1920. Greva, ca şi lock-out-ul constituiau ultima etapă –
posibilă şi având caracter extrem – în cadrul procesului de soluţionare a conflictelor
colective de muncă195.
După 1990, prevederile referitoare la conflictele colective de muncă şi, ulterior, cele
privind conflictele de interese, nu au reglementat lock-out-ul.

Bibliografie necesară aprofundării:


1. Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,
2007.
2.Ion Traian Ştefănescu Tratat de dreptul muncii, Vol I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003.
3.Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
4.Ovidiu Ţinca, Dreptul muncii. Relaţiile colective de muncă, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004.
5. Raluca Dimitriu, Conflictele de muncă şi soluţionarea lor, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2006.
6. Raluca Dimitriu, Legea privind soluţionarea conflictelor de muncă. Comentarii şi
explicaţii, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007.

Întrebări recapitulative.
1. Definiţi greva şi clasificaţi tipurile de grevă după diferite criterii.
2. Enumeraţi condiţiile de declanşare a grevei. Identificaţi situaţii în care greva este
ilegală (prin raportare la condiţiile de declanşare şi de desfăşurare).
3. Prezentaţi situaţia salariaţilor participanţi la grevă.
4. Prezentaţi situaţia salariaţilor neparticipanţi la grevă.
5. Modalităţi de încetare a grevei.
6. Formele răspunderea juridice ce pot fi antrenate ca urmare a declanşării unei
greve ilegale.
7. Ce înţelegeţi prin lock-out?

Teste de autoevaluare.
1. Tribunalul poate hotărî:
a. încetarea grevei;
b. suspendarea grevei;
194 A se vedea, A.G. Uluitu, Greva patronală (Lock-aut-ul), în “Dreptul” nr. 11/2004, pag. 139-141.
195 A se vedea L. Dima, Conflictele de interese – conflicte colective de muncă (I). Studiu comparat al reglementărilor din
legislaţia română şi din legislaţia altor state, cit. supra, p. 77.

122
c. suspendarea începerii grevei;
d. nici una din variante.
2. Greva încetează când:
a. 1/2 din numărul membrilor de sindicat hotărăsc încetarea grevei;
b. 1/2 din organul de conducere al sindicatului hotărăşte încetarea grevei;
c. 1/4 din salariaţi societăţii,
d. nici una din variante.

Răpunsuri corecte: 1. a ; 2. d.

Teste de evaluare.
1. Pot declara grevă;
a. salariaţii din unităţile bugetare;
b. personalul angajat de forţele armate străine staţionate pe teritoriul României;
c.funcţionarii publici cu statut special din cadrul Ministerului de Interne şi Reformei
Administraţiei;
d. nici una din variante.

2. Arbitrajul soluţionează conflictele de interese :


a. la cererea unităţii cand greva s-a derulat pe o perioadă mai mare de 20 de zile;
b. la cererea unităţii cand greva s-a derulat pe o perioadă mai mare de 20 de zile şi afectează
interese de ordin umanitar;
c. la cererea unităţii cand greva s-a derulat pe o perioadă mai mare de 20 de zile şi afectează
interese de ordin umanitar şi economic; d. nici una din variante.

Temă de casă. Rezolvaţi următoarea speţă.


Sub nr. 4203/2004 s-a înregistrat la Tribunalul Sibiu, acţiunea formulată de reclamanta
S.C. V S.A. împotriva pârâtului Sindicatul Liber V prin care a solicitat:
- obligarea pârâtului la plata sumei de 90.000 lei, compusă din: 40.000 lei prejudiciu
efectiv suferit şi 50.000 lei – beneficiu nerealizat, cauzat ca urmare a declanşării şi a
derulării grevei nelegale în perioada 08.05.2004-15.05.2004.
- obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale.
S-au solicitat de asemenea şi cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii se arată în esenţă că prin sentinţa civilă nr. 233/14.05.2004 a
Tribunalului Sibiu, greva declanşată în data de 08.05.2004 a fost declarată ilegală,
activitatea fiind reluată în data de 15.05.2004, ora 7.00 prin încetarea lucrului de către
muncitorii din secţia Prelucrarea topiturii sticlei s-a perturbat întregul proces de producţie,
celelalte secţii fiind în legătură directă cu aceasta. În perioada arătată reclamanta a suferit
pierderi datorate faptului că nu s-a realizat producţie, cât şi prin cheltuielile cu utilităţile,
acestea ridicându-se potrivit calculelor efectuate de aceasta la suma solicitată prin petitul
acţiunii.
Sindicatul se face vinovat de declanşarea grevei ilegale în sensul art. 61 alin. 2 din Legea
nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, aşa cum a rezultat şi din sentinţa
civilă nr. 223/2002, a organizat şi condus greva, participând activ la negocierile desfăşurate
în perioada încetării lucrului.
În drept cererea este motivată pe disp. art. 61 alin. 2 din Legea nr. 168/1999, art. 998,
999/Cod civil şi art. 112,274/Cod procedură civilă.

123
Prin întâmpinare pârâtul s-a opus admiterii acţiunii aratând că nu se face vinovat de
declanşarea grevei.
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele: prin sentinţa
civilă nr. 223/2004 a Tribunalului Sibiu, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive invocată de pârâtul Sindicatul Liber V şi a fost admisă acţiunea formulată de
reclamanta S.C. V S.A. Mediaş, dispunându-se încetarea grevei declanaşată la data de
08.05.2004 în cadrul secţiei “Prelucrarea topiturii sticlei” ca fiind ilegală. Cu acel prilej s-a
constatat că greva a fost declanaşată la nivelul acestei secţii, muncitorii spontan refuzând
începerea lucrului pe motivul că au fost nemulţumiţi de modificarea programului stabilit de
Consiliul de Administraţie, cu nerespectarea disp. Legii nr. 168/1999. S-a susţinut cu acel
prilej că organizaţia sindicală reprezentativă la nivelul societăţii are calitate procesuală într-
o astfel de cauză, deşi hotărârea de declanşare a grevei nu-i aparţine. Sentinţa Tribunalului
Sibiu a devenit irevocabilă prin respingerea recursului de Curtea de Apel Alba-Iulia. În
cauză s-a mai dovedit că pârâtul Sindicatul Liber V nu a declanşat greva, aceasta fiind
declanşată spontan de muncitorii unei secţii a reclamantei care prin încetarea lucrului au
determinat imposibilitatea continuării activităţii la nivelul întregii societăţi, activitatea
celorlalte secţii depinzând de activitatea acestuia, producându-se ceea ce este cunoscut sub
denumirea de “greva buşon”.

1. Identificaţi problemele de drept colectiv al muncii.


2. Care credeţi ca va fi soluţia instanţei?

124
TEMA NR. 10

CONTRACTUL NDIVIDUAL DE MUNCĂ – NOŢIUNE, ÎNCHEIERE ŞI EXECUTARE -

I. Obiectivele temei de studiu:


- însuşirea principiilor care guvernează relaţia de muncă, ce ia naştere în baza unui
contract individual de muncă şi raporturile concrete ale acesteia, prin prisma
reglementărilor legale – Codul muncii – Legea nr. 53/2003 şi alte reglementări
speciale;
- evidenţeierea definiţiile legale şi doctrinare ale contractului individual de muncă de-
a lungul vremii, trăsăturile caracteristice ale contractului individual de muncă;
importanţa încheierii contractului individual de muncă;
- cunoaşterea condiţiilor de încheiere a contractului individual de muncă;
- forma contractului individual de muncă, necesitatea formei scrise şi formalitatea
dublului exemplar; înregistrarea contractului individual de muncă;
- cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractului individual de muncă;
- prezentarea tematicii prin folosirea aspectelor practice, a reglemenătrilor
internaţionale, dar şi de drept comparat.

II. Competenţe dobândite de student:


- studentul să fie capabil să identifice şi să prezinte condiţiile de încheiere a unui
contract individual de muncă şi a consecinţelor nerespectării condiţiilor;
- studentul să fie capabil de a întocmi un contract individual de muncă; - studentul să
fie capabil să întocmească un dosar de personal.

III. Cuvinte cheie: contract individual de muncă, salariul, subordonarea, element temporal,
examen medical, capacitate, perioadă de probă, drepturi şi obligaţii, forma.

IV. Structura temei :

125
I. Noţiunea, trăsăturile, elementele esenţiale ale contractului individual de muncă.
1. Scurt istoric al reglementării
2. Sediul materiei. Definiţie
3. Trăsăturile contractului individual de muncă
4. Elementele esenţiale ale contractului individual de muncă
II. Condiţiile de încheiere a contractului individual de muncă
1. Condiţii de încheiere a contractului individual de muncă
2. Capacitatea juridică a salariatului
9 Incapacităţi
9 Reglementări internaţionale privind vârsta minimă de încadrare în
muncă
9 Incompatibilităţi
3. Capacitatea juridică a străinilor de a încheia un contract de muncă în România
4. Capacitatea juridică a angajatorului
5. Consimţământul părţilor la încheierea contractului individual de muncă 9
Noţiune. Condiţii.
6. Obiectul şi cauza contractulu individual de muncă
III. Forma şi înregistrarea contractului individual de muncă
1. Forma contractului individual de muncă. Formalitatea dublului exemplar
2. Înregistrarea contractului individual de muncă
3. Informarea persoanelor care solicită angajarea
4. Durata contractului individual de muncă
IV. Condiţiile specifice încheierii contractului individual de muncă
1. Examenul medical
2. Repartizarea în muncă
3. Stagiul
4. Avizul prealabil
5. Autorizarea sau atestarea
6. Angajamentul scris de păstrare a secretului de stat sau de serviciu
7. Condiţiile de studii
8. Condiţia de vechime în muncă şi în specialitate
9. Verificarea prealabilă a pregătirii şi aptitudinilor profesionale
10. Perioada de probă
11. Documente necesare pentru încheierea contractului de muncă
V. Executarea contractului individual de muncă
1. Puterea obligatorie a contractului individual de muncă
2. Drepturile şi obliagţiile angajatorului
3. Drepturile şi obligaţiile salariatului

V. Rezumat: Importanţa încheierii contractului individual de muncă, ca operaţiunea


juridică, este o consecinţă a negocierii individuale, ce presupune realizarea acordului de
voinţă a celor două părţi: salariat şi angajator. La încheierea acestuia trebuie îndeplnite
condiţiile legale unele specifice contractului individual de muncă. Forma contractului
individual de muncă, necesitatea formei scrise şi formalitatea dublului exemplar,
înregistrarea contractului individual de muncă, fiind înregistrat la Inspectoratul Teritorial de
Muncă şi în registrul general de evidenţă a salariaţilor, informarea persoanelor care solicită

126
angajarea, cu arătarea elementelor informării, realizarea informării şi sancţiunea
neîndeplinirii obligaţiei de informare; am prezentat durata contractului indvidual de muncă.
Prezentarea succintă a condiţiilor prealabile încheierii contractului individual de muncă. În
ceea ce priveşte executarea contractului individual de muncă, este prezentată puterea
obligatorie, obligativitatea contractului faţă de părţi, acestea find obligate să respecte şi să
execute drepturile şi obligaţiile ce decurg din contract, importanţa obligativităţii
contractului individual de muncă şi principiul negocierii, conform căruia drepturile şi
obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii,
prin negocieri în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de
muncă.

I. Noţiunea, trăsăturile, elementele esenţiale ale contractului individual de muncă.

1. Scurt istoric al reglementării

În comuna primitivă şi nici în perioada sclavagismului nu a existat o reglementare


juridică referitoare la prestarea muncii, datorită absenţei statului si a dreptului. Ea este
reglementată în mod indirect prin normele juridice referitoare la proprietatea privată. În
perioada feudală prestarea muncii era reglementată tot prin normele juridice referitoare la
proprietate, chiar dacă feudalul nu avea aceleaşi drepturi absolute asupra celor care îi
munceau pamântul, în comparaţie cu stapânul de sclavi.
În perioada capitalismului s-a dovedit că dreptul de proprietate era insuficient pentru a-i
impune muncitorului obligaţia de a munci. Persoana care deţinea forţa de muncă s-a detaşat
de proprietarul mijloacelor de producţie, de capital. Astfel au apărut norme de drept civile,
referitoare la muncă. Acesta reprezintă momentul când au devenit necesare reglementările
specifice pentru raporturile de muncă. Ele s-au menţinut în cadrul raporturilor patrimoniale
de drept civil doar în prima etapă a dezvoltării societăţii capitaliste. Apoi, raporturile de
muncă s-au desprins de raporturile jurdice civile.
În România, contractul individual de muncă îşi are originea în contractul de locaţiune de
servicii. Codul civil român prevede trei tipuri de locaţiuni: locatio rei (locaţiunea lucrurilor,
a bunurilor); locatio operarum (locaţiunea de servicii), locatio operis faciendi (locaţiunea
întreprinzătorilor de lucrări şi cărăuşilor). Locaţiunea de servicii este una dintre cele trei
categorii de locaţiuni a lucrărilor.
Iniţial contractul individual de muncă a fost reglementat de art. 1470 pct. 1 din
Codul civil alături de contractul de antrepriză şi cel de transport, ca una din felurile de
locţiune a lucrărilor1. Este vorba de locaţiunea prin care persoanele se obligă a pune
lucrările lor în serviciul altora. Din acest articol se desprind două obligaţii corelative:
obligaţia de a munci si obligaţia de plată a muncii.
După o evoluţie de peste jumătate de secol, contractul individual de muncă s-a
desprins de contractele civile. El a fost pentru prima dată reglementat în mod distinct prin
Legea contractelor de muncă din anul 1929, în art. 37, alături de contractul colectiv de
muncă şi contractul de ucenicie.
Ulterior, contractul individual de muncă a reprezentat principalul obiect de reglementare
atât al Codului muncii din 1950, cât şi al Codului muncii din 1972, dar nici unul dintre
acestea nu cuprindea o definiţie a contractului individual de muncă, evocând doar
conţinutul său208. Codul muncii din 1950 definea contractul individual de muncă ca fiind o

127
înţelegere scrisă prin care angajatul se obligă să presteze munca unei alte părţi, a celui care
angajează, în schimbul unei remuneraţii.
Art. 64 alin.1 din Codul muncii din 1972 prevedea că “încadrarea în muncă se
realizează prin încheierea unui contract individual de muncă. Contractul individual de
muncă se încheie în scris şi va cuprinde clauze privind obligaţia persoanei încadrate în
muncă de a-şi îndeplini sarcinile ce îi revin, cu respectarea ordinii şi disciplinei, a legilor,
îndatorirea unităţii de a asigura condiţii corespunzătoare pentru buna desfăşurare a
activităţii de a remunera în raport cu munca prestată şi de a-i acorda celelalte drepturi ce i se
cuvin, precum şi alte clauze stabilite de părţi“.
În doctrina juridică din Europa occidentală au apărut diferite teorii referitoare la izvorul
raporturilor juridice de muncă ale salariaţilor.

2. Sediul materiei

Contractul individual de muncă e reglementat de Codul muncii şi de Contractul colectiv de


muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010.
Codul muncii reglementează exhaustiv contractul individual de muncă, în Titlul II intitulat
“Contractul individual de muncă“, fiind cel mai cuprinzător din structura sa. Acesta
cuprinde nouă capitole (art. 10 – 107), reprezentând o treime din textele Codului. Capitolele
se referă la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea, încetarea contractului, dar şi
capitole referitoare la contractul individual de muncă pe durată determinată, munca prin
agent de muncă temporară, contractul individual de muncă cu timp parţial şi munca la
domiciliu. Astfel, art. 10-79 prevăd contractul individual de muncă pe durată nedeterminată
şi cu timp de lucru integral, art. 80 - 86 reglementează contractul individual de muncă pe
durată
207
A. Ţiclea, A. Popescu, C. Tufan, M. Ţichindelean, O. Ţinca, Dreptul muncii, Editura Rosetti , Bucureşti,
2004, pag. 319.
208
A. Athanasiu, L. Dima, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 23.
determinată, art. 87 - 100 prevăd munca prin agent de muncă temporară, art. 100 - 104
prevăd contractul individual de muncă cu timp parţial, art. 105 - 107 prevăd munca la
domiciliu.
Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 - 2010 conţine un
capitol intitulat “contractul individual de muncă“(art. 69 - 82), şi o anexă (nr. 3) intitulată
“Clauze minime ale contractului individual de muncă“.

Definiţie
Conform art. 10 din Cod al muncii, “contractul individual de muncă este contractul în
temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi
sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii
denumită salariu” .
“Potrivit dispoziţiilor Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional, angajarea se
face prin încheierea contractului individual de muncă (art. 69), în scris, câte un exemplar
pentru fiecare parte, prin grija celui care angajează [art. 71 alin. (4)] “ 196.
În doctrina românească, contractul individual de muncă a primit mai multe definiţii.

196 A. Ţiclea, A. Popescu, C. Tufan, M. Ţichindelean, O. Ţinca , op. cit., pag. 320.

128
3. Trăsăturile contractului individual de muncă

Trăsăturile caracteristice contractului individual de muncă decurg din dispoziţiile Codului


muncii. Prin aceste trăsături, contractul individual de muncă se individualizează faţă de
orice altă convenţie încheiată între două subiecte de drept şi permit identificarea raporturilor
juridice de muncă ce au la bază un astfel de contract, dar şi a drepturilor si obligaţiilor ce
aparţin părţilor conform legii şi clauzelor contractuale .

a. părţile contractului individual de muncă


Contractul individual de muncă are două părţi: salariatul şi angajatorul. Salariatul e
persoana fizică ce se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea angajatorului în
schimbul unei remuneraţii denumită salariu. Angajatorul, denumit în Codul muncii patron, e
persoana fizică sau juridică ce angajează forţa de muncă pe baza contractului individual de
muncă.
b. act juridic
Acest contract e o manifestare de voinţă a părţilor, salariatul şi angajatorul, făcută în
scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor corelative ce alcătuiesc conţinutul raportului
juridic de muncă.
Contractul individual de muncă e un act juridic ce are la bază principiul libertăţii de voinţă,
iar această libertate se referă la două elemente: o libertate a parţilor referitoare la dorinţa
părţilor de a încheia sau nu un contract de muncă, şi o libertate referitoare la condiţiile în
care vor încheia acest contract, adică libertatea privind conţinutul contractului de muncă . c.
act juridic bilateral
Contractul de muncă e bilateral, deoarece are două părţi: salariatul şi angajatorul. Salariatul
e persoana fizică care se obligă să presteze munca, iar angajatorul e persoana fizică sau
juridică ce foloseşte forţa de muncă salariată.
d. contract sinalagmatic
Art. 943 din Codul civil prevede că atunci când părţile se obligă reciproc una faţă de
cealaltă, contractul este sinalagmatic. Salariatul se obligă să presteze o anumită muncă, iar
angajatorul se obligă să plătească munca prestată de salariat.
Contractul individual de muncă dă naştere la drepturi si obligaţii reciproce între părţile
contractante: cauza obligaţiei uneia dintre părţi o constituie executarea obligaţiei celeilalte.
e. contract oneros şi comutativ
Conform art. 954 din Codul civil, “contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte
a-şi procura un avantaj“. Potrivit art. 947 alin.1 din Codul civil “contractul comutativ este
acela în care, obligaţia unei părţi este echivalentul celeilalte“.
Contractul individual de muncă e oneros şi comutativ deoarece prin încheierea lui, părţile
realizează reciproc o contraprestaţie în schimbul aceleia pe care s-au obligat să o efectueze
în favoarea celeilalte. Prestaţiile se cunosc în momentul încheierii contractului, iar
executarea lor nu depind de un eveniment incert.
f. contract consensual – solo consensu
Contractul individual de muncă e un contract consensual, pentru că se încheie prin acordul
de voinţă al părţilor. Manifestarea de voinţă a părţilor e suficientă pentru valabilitatea
contractului, dar art. 16 din Codul muncii prevede încheierea acestuia în formă scrisă, în
limba română, pe baza consimţământului părţilor. Contractul individual de muncă nu

129
devine un contract solemn, ci forma scrisă e prevăzută în interesul părţilor ad probationem
şi nu ad validitatem.
g. contract personal – intuitu personae
Contractul de muncă are un caracter personal, deoarece este încheiat “intuituu personae“,
în scopul aprecierii pregătirii aptitudinilor şi calităţilor salariatului; eroarea asupra persoanei
e un viciu de consimţământ ce duce la anularea contractului. Astfel acest contract nu se
poate transmite prin moştenire, iar salariatul nu-şi poate îndeplini atribuţiile care îi revin în
baza contractului, prin alte persoane (delegaţi, reprezentanţi) sau cu ajutorul altora.
Caracterul personal se referă şi la salariatul ce încheie contractul de muncă cu angajatorul
(societate comercială, regie autonomă) ce are un anumit profil de activitate, ţinând cont de
specificul ei, posibilitatea exercitări profesiei, perspective de promovare, salariu avantajos
şi de alte caracteristici ale acestuia. Angajatorul trebuie să informeze salariatul cu privire la
condiţiile de muncă, salarizare anterior încheierii contractului.
h. contract cu executare succesivă
Contractul individual de muncă e un contract de prestaţii succesive din partea ambelor
părţi, acestea realizându-se în timp. “Patronul angajează un salariat pentru ca acesta,
succesiv, să presteze o anumită muncă de care el să beneficieze într-o perioadă de timp, iar
salariatul se angajează pentru ca în schimbul muncii să obţină un salariu permanent, plătit la
anumite intervale de timp (lunar sau bilunar)“ 197. Dacă una din părţi nu execută obligaţia
care îi revine prin contract sau o execută necorespunzător, sancţiunea e rezilierea, urmată de
desfacerea contractului numai pentru viitor. Doar în cazul contractelor cu executare
succesivă se poate suspenda executarea pe motiv de forţă majoră, pe durata imposibilităţii
de executare.
i. mplică obligaţia de “a face”
Prin încheierea contractului individual de muncă, salariatul şi angajatorul îşi asumă
obligaţia de a face: prestarea muncii şi plata ei. Această obligaţie e executată în natură.
Părţile prejudiciate în timpul executării contractului de muncă au dreptul la despăgubiri
(daune compensatorii).
j. imposibilitatea afectării contractului de condiţie suspensivă sau rezolutorie,
modalităţi ale actului juridic civil
Contractul individual de muncă e un contract neafectat de modalităţi. Acesta nu poate fi
încheiat sub condiţie suspensivă pentru că nu se poate considera ca naşterea efectelor lui să
fie în funcţie de realizarea unui eveniment incert şi viitor. Nu poate fi afectat nici de o
condiţie rezolutorie pentru că în caz contrar s-ar încălca dispoziţiile legislaţiei muncii, care
stabilesc condiţiile încetării sale.
k. posibilitatea afectării contractului de un termen suspensiv sau extinctiv,
modalitate
a actului juridic civil
Termenul extinctiv e termenul la îndeplinirea căruia obligaţia se stinge pentru viitor,
menţinându-se efectele produse până în momentul împlinirii sale. Acesta întârzie începutul
executării dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative, ce au o existenţă certă.
Excepţional, contractul de muncă poate fi afectat de un termen extinctiv, atunci când legea
permite încheierea lui pe durată determinată (art.80 – art. 86 din Codul muncii). Contractul
poate fi afectat şi de un termen suspensiv, dar cert, de exemplu contractul încheiat la o dată
anterioară începerii efectelor sale.
l. implică un raport de subordonare
197 A. Ţiclea, A. Popescu, C. Tufan, M. Ţichindelean, O. Ţinca, op. cit., loc.cit., pag. 325.

130
Subordonarea apare între părţile contractului individual de muncă şi presupune existenţa
atribuţiilor de control şi de direcţie ale angajatorului. Angajatorul dă dispoziţii salariatului şi
controlează îndeplinirea de către acesta a obligaţiilor ce îi revin, iar salariatul are obligaţia
corelativă de a se conforma şi respecta ordinele sau instrucţiunile angajatorului. Din
raportul de subordonare decurg drepturile angajatorului prevazute de art.40 alin.1 din Codul
muncii. Angajatorul are dreptul de a stabili organizarea şi funcţionarea fiecărui salariat în
condiţiile legii, sau dă dispoziţii acestuia, să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să
aplice sancţiunile corespunzătoare, să controleze modul în care salariaţii îndeplinesc
atribuţiile de serviciu. Subordonarea are două laturi: prima se referă la dreptul angajatorului
de a determina conţinutul obligaţiilor salariatului, iar cea de a doua se referă la puterea
acestuia de a organiza modul de executare a obligaţiilor de către salariat.
În consecinţă, subordonarea implică următoarele drepturi ale angajatorului: de a îndruma
salariatul în executarea obligaţiilor contractuale, de a fixa regimul de lucru (programul de
lucru), locul de muncă şi regulile de disciplină pentru salariat.

4. Elementele esenţiale ale contractului individual de muncă

Elementele contractului individual de muncă sunt: prestarea muncii, salariul, subordonarea


salariatului faţă de angajator. Acestea îl diferenţiază de alte conveţii. Contractul de muncă
are şi un element temporal, deoarece se încheie pe o durată de timp (determinată sau
nedeterminată).
Prestarea muncii
Contractul individual de muncă presupune prestarea unei activităţi, în cursul unei perioade
de timp, într-un număr de ore pe zi, conform programului de lucru stabilit de angajator.
Activitatea trebuie să fie licită şi morală, iar salariatul poate presta o muncă fizică
(muncitorii), intelectuală (medicii, inginerii, avocaţii), artistică (actorii). Dacă cel care
prestează munca suportă aceste riscuri, el nu e salariat, ci lucrător independent. Dacă o
persoană exercită activitatea în profitul cocontractantului, care îşi asumă riscurile, atunci
convenţia lor e susceptibilă de a fi contract de muncă. Salariul
Plata salariului e un element necesar al contractului individual de muncă, deoarece acesta e
un contract cu titlu oneros. Salariatul primeşte o remuneraţie de la angajator în schimbul
muncii prestate. Remuneraţia nu poate conduce întotdeauna la concluzia existenţei unui
astfel de contract, ci după caz, a unui contract de administrare sau de mandat comercial,
deoarece şi acestea comportă prestarea unei munci şi plata ei 198 .

Subordonarea
Subordonarea apare între salariat şi angajator. Salariatul prestează munca sub autoritatea
angajatorului, iar angajatorul dă dispoziţii salariatului, controlează îndeplinirea atribuţiilor
de serviciu de către salariat, sancţionează abaterile disciplinare. Aceasta e o subordonare
juridică deoarece salariatul îşi desfăşoară activitatea într-o unitate şi utilizează mijloacele de
muncă puse la dispoziţie de către angajator. Salariatul se află şi într-un raport de
subordonare economică faţă de angajator, care îi dă un salariu în schimbul muncii prestate.
Elementul temporal
Pe baza contractului individual de muncă, salariatul îşi desfăşoară activitatea pe o anumită
perioadă de timp (determinată sau nedetereminată). Munca e prestată succesiv, zilnic, cu

198 A. Ţiclea, A. Popescu, C. Tufan, M. Ţichindelean, O. Ţinca, op. cit, loc.cit, pag. 322.

131
excepţia zilelor libere şi cele în care nu se lucrează, în cadrul unui program de lucru de 8
ore stabilit de angajator.

II. Condiţiile de încheiere a contractului individual de muncă

1. Condiţii de încheiere a contractului individual de muncă

Pentru încheierea valabilă a contractului de muncă trebuie îndeplinite anumite condiţii


legale, care se clasifică în mai multe categorii:
1. a. Condiţii comune şi altor contracte civile: capacitatea, consimţământul, obiectul,
cauza;
b. Condiţii specifice: avizul prealabil, starea de sănătate, condiţiile de studii sau
vechime în specialitate, repartiţia în muncă etc.
2. a. Condiţii de fond, de exmplu: existenţa postului, avizul medical;
b. Condiţii de formă, de exemplu: încheierea contractului sub forma înscrisului
unic.
3. a. Condiţii generale, aplicabile tuturor raporturilor juridice de muncă, de exemplu:
condiţiile de studii, de vechime în muncă sau specialitate;
b. Condiţii speciale aplicabile anumitor categorii de posturi sau funcţii, de exemplu:
cele prevăzute de Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor.
4. condiţii anterioare, concomitente sau subsecvente încadrării în muncă, de exemplu:
starea de sănătate, perioada de probă, păstrarea secretului de serviciu etc.

2. Capacitatea juridică a salariatului

Capacitatea juridică a persoanei care se încadreaza în muncă e prevazută în Decretul


nr.31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice. Potrivit art.5 din acest Decret
“prin capacitatea juridică a persoanei fizice se întelege în sens larg (lato sensu), atât
capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii, cât şi
capacitatea de exerciţiu, adică aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţiile; în sens restrâns (stricto sensu) ea se reduce la capacitatea de folosinţă.”
În dreptul muncii, potrivit Codului muncii persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă,
adică capacitate deplină de a încheia un contract individual de muncă “la împlinirea vârstei
de 16 ani“199.
Excepţional, “persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de
salariat şi la împlinirea vârstei de 15 ani” 200, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, cu acordul
parinţilor sau reprezentanţilor legali, dacă prin prestarea muncii nu îi sunt afectate sănătatea,
dezvoltarea şi pregătirea profesională. Începând cu vârsta de 15 ani, persoanei i se
recunoaşte o capacitate restrânsă de a se încadra în muncă.
Referitor la acordul părinţiilor sau reprezentanţilor legali trebuie întrunite o serie de
condiţii:
- acordul să emane de la ambii părinţi,

199 Art. 13 alin. 1 din Codul muncii.


200 Art. 13 alin. 2 din Codul muncii.

132
- să fie prealabil sau concomitent încheierii contractului de muncă, să fie expres şi
special (să se refere la un anumit contract de muncă).
Prin exprimarea acordului părinţilor şi reprezentanţilor legali sunt protejate interesele
minorului. La încheierea contractului de muncă părinţii sau reprezentanţii legali semnează
contractul alături de copilul minor. Lipsa acestui acord, atrage nulitatea absolută a
contractului individual de muncă, însă aceasta e remediabilă. Dacă respectivul contract de
muncă e lovit de nulitate absolută, acesta va înceta de drept la data constatării nulităţii.
Dacă dezvoltarea minorului încadrat în muncă e afectată, acodul părinţilor sau
reprezentanţilor legali poate fi retras, iar contractul va înceta de drept de la data retragerii
acordului. În cazul în care între părinţi nu se realizează un acord, hotărârea privind
încuviinţarea încheierii contractului de muncă va fi luată de autoritatea tutelară.

Incapacităţi
Vârsta minimă de dobândire a capacităţii de muncă e de 15 ani, dar există şi anumite
incapacităţi clasificate în două categorii:
a. incapacităţi generale:
- încadrarea în muncă a persoanelor sub vârsta de 15 ani este interzisă, potrivit art.
13 alin. 3 din Codul muncii.
- încadrarea în muncă a persoanelor puse sub interdicţie este interzisă, potrivit art.
13 alin. 3 din Codul muncii.
Aceste persoane nu pot încheia un contract de muncă, deoarece fie nu au capacitate fizică,
fie nu au discernământ. Aceste incapacităţi sunt prevăzute şi în Constituţie. Conform art. 49
alin. 4 “minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi încadraţi ca salariţi”.
b. incapacităţi speciale
Incapacităţile speciale se referă la anumite categorii de persoane ce nu pot încheia anumite
contracte de muncă.
Dispoziţiile legale referitoare la incapacităţile generale şi cele speciale au un caracter
imperativ. Dacă nu sunt respectate la încheierea contractului de muncă, acesta va fi lovit de
nulitate.

Reglementări internaţionale privind vârsta minimă de încadrare în muncă


Referitor la vârsta minimă de încadrare în muncă, Organizaţia Internaţioanală a Muncii a
adoptat 7 convenţii dintre care, trei privind munca de noapte, trei convenţii privind
examenul medical şi o recomandare privind munca în subteran, toate având scopul de a
proteja minorii şi tinerii. În esenţă, instrumentele OIM privind munca tinerilor sunt
concentrate, deci, în trei direcţii: stabilirea unei vârste minime pentru admiterea la muncă,
realizarea unui examen medical la încadrarea în muncă şi limitarea respectiv interzicerea
treptată a muncii de noapte a tinerilor 201.
Cele şapte Convenţii privind vârsta minimă de încadrare în muncă, adopate de Organizaţia
Internaţională a Muncii sunt:
- Convenţia nr. 5/1919 asupra vârstei minime (industrie);
- Convenţia nr. 39/1937 (revizuită) asupra vârstei minime (industrie);
- Convenţia nr. 33/1932 si Recomandarea nr.41/1932 asupra vârstei minime (munci
neidustriale);

201 A. Popescu, Dreptul internaţional al muncii, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1998 , pag.286.

133
- Convenţia nr. 60/1937 asupra vârstei minime (munci neindustriale);
- Convenţia nr. 10/1921 asupra vârstei minime ( agricultură);
- Convenţia nr. 123/1365 şi Recomandarea nr. 124/1965 asupra vârstei minime (munci
subterane);
- Convenţia nr. 138/1973 şi Recomandarea nr. 146/1973 asupra vârstei minime.
OIM a adoptat şi alte convenţii şi recomandări privind vârsta minimă de încadrare în
muncă: Convenţia nr. 77/1946; Convenţia nr. 78/1946; Convenţia nr. 124/1965 privind
examenul medical al tinerilor; România a ratificat Convenţiile nr. 5/1919, nr.10/1921, nr.
39/1937 şi nr. 138/1973. Convenţia nr. 138/1973 şi Recomandarea nr. 146/1973 privind
vârsta minimă de admitere în muncă revizuiesc toate convenţiile şi recomandăriile care au
fost elaborate anterior.
În 1996, Conferinţa OIM a adoptat o rezoluţie privind munca copiilor. Raportul OIM
solicită abolirea formelor de exploatare a muncii copiilor practicate în diverse state: sclavie,
munci periculoase, exploatarea sexulală a copiilor în scopuri comerciale. Astfel, în 1999 au
fost adoptate Convenţia nr. 182 şi Recomandarea nr. 190.
Există o neconcordanţă între prevederile Codului muncii şi dispoziţiile Convenţiei nr.
138/1973 privind vârsta minimă de încadrare în muncă 202, în legătură cu posibilitatea
încheierii contractului de muncă şi în cazul tânărului care a împlinit 15 ani. În timp ce art. 7
alin. 2 al Convenţiei prevede că legislaţia noastră poate autoriza angajarea la munci uşoare
a persoanelor sub 15 ani care nu au terminat şcoala obligatorie, în special cu condiţia ca
aceste munci să nu aducă prejudicii punctualităţii şcolare “sau aptitudinilor de a beneficia
de instruirea primită”203, art.13 alin.2 din Codul muncii instituie condiţia pentru încadrarea
în muncă a tinerilor care au împlinit 15 ani dacă nu le e pusă în pericol pregătirea şcolară,
dezvoltarea fizică. Deci Codul muncii e mult mai restrictiv decât norma internaţională.
Un alt document semnificativ în materie, Carta Uniunii Europene privind drepturile
fundamentale (2000), prevede că tinerii încadraţi în muncă trebuie să îşi desfăşoare
activitatea în condiţii de muncă adaptate vârstei lor şi să beneficieze de protecţie împotriva
exploatării economice sau a oricărei munci care poate dăuna sănătăţii, securităţii,
dezvoltării lor fizice mintaele, morale sau sociale sau care le-ar putea afecta educaţia.
Din aceste dispoziţii internaţionale rezultă că minorii în vârstă de până la 15 ani şi
persoanele puse sub interdicţie din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale nu pot încheia un
contract de muncă pentru că nu au capacitate biologică de muncă si nici capacitate de
exerciţiu, deci nu au discernământ. Documentele internaţionale evidenţiază anumite aspecte
privind vârsta minimă de încadrare în muncă. Normele internaţionale nu obligă statele
membre ale OIM sau ale U.E. sau care sunt în curs de aderare să reglementeze angajarea în
muncă a copiilor între 13-15 ani. Fiecare stat poate alege să reglementeze sau nu problema
muncii prestate de minori.

Incompatibilităţi
Incompatibilităţile sunt acele limitări sau restrângeri ale capacităţii juridice, reglementate în
mod expres şi restrictive de lege în scopul ocrotirii persoanei sau al apărării unor interese
generale ale societăţii204. Ele operează numai în cazurile, în condiţiile şi în perioadele de
timp prevăzute de lege şi sunt determinate fie de vârsta, fie de protecţia tinerilor şi a
femeilor, de apărarea intereselor generale şi a siguranţei naţionale, de specificul funcţiei sau
202 Ratificată prin Decretul nr. 83/ 1975, publicat în “Buletinul Oficial”, nr. 86 din august 1975.
203 Alexandru Ţiclea, op. cit.,loc.cit, pag.324.
204 A. Ţiclea, A. Popescu, C. Tufan, M. Ţichindelean, O. Ţinca, op. cit.,loc.cit,pag.340.

134
profesiei, de aplicarea unor sancţiuni penale, fie de cumulul de funcţii. Prevederile legale
care instituie incompatibilităţi au caracter de excepţie.
Incompatibilităţile nu sunt reglementate de sine stătător în Codul muncii. Ele apar în
diferite acte normative precum cele din domeniul muncii (statutele de personal) cele din
legislaţia comercială, administrativă, penală.
Incompatibilităţi referitoare la vârstă
Prin această categorie de incompatibilităţi se urmăreşte asigurarea posibilităţii de a se
exercita anumite obligaţii de serviciu. În cazul anumitor funcţii/ocupaţii, ţinându-se cont de
specificul şi dificultăţile lor se prevede o vârsta mai mare de 15, 16 ani sau chiar o vârsta
maximă la angajare. Excepţional prin act normativ se stabileşte o limită de varstă maximă
până la care se poate încheia un anumit contract de muncă. Printr-un act normativ se poate
stabili limite de vârstă minimă şi maximă pentru încheierea contractului individual de
muncă. De exemplu, limita de vârstă pentru ocuparea funcţiei de gestionar şi al personalului
de pază şi protecţie e de 21 ani. Pentru ocuparea funcţiei de profesor de legislaţie rutieră şi
de instructor de conducere auto, persoana trebuie să aibă vârsta de cel puţin 25 ani.
Persoanele care nu îndeplinesc condiţia de vârstă se află într-o stare de incompatibilitate,
aceştia neputând fi încadraţi în astfel de funcţii.
Incompatibilităţi referitoare la măsuri de protecţie a tinerilor şi femeilor
Conform art. 13 alin. 5 din Codul muncii încadrarea în muncă în locuri de muncă grele se
face după împlinirea vârstei de 18 ani, iar astfel de locuri de muncă stabilindu-se prin
hotărâre a Guvernului.
Prin intermediul Normelor generale de protecţie a muncii au fost stabilite măsuri
referitoare la protecţia tinerilor în vârstă de până la 18 ani împotriva oricărei munci care ar
putea dăuna sănătăţii, securităţii sau dezvoltării lor fizice, morale, psihologice sau le-ar
afecta educaţia. Angajatorii au obligaţia de a asigura tinerilor condiţii de muncă conforme
vârstei lor şi de a-i proteja împotriva riscurilor ce ar putea interveni datorită lipsei lor de
experienţă sau din cauza faptului că ei sunt încă în dezvoltare .
Potrivit art. 125 alin. 1 şi 2 din Codul muncii, tinerii care nu au împlinit 18 ani, femeile
gravide, lauzele şi cele care alăptează nu pot fi obligate să presteze munca de noapte decât
dacă îşi exprimă acordul.
Incompatibilităţi referitoare la apărarea avutului public sau privat
În scopul apărării avutului public sau privat, nu pot fi încadrate în funcţia de gestionar
persoanele condamnate, inclusiv cei aflaţi în cursul urmăririi penale ori a judecăţii şi
nereabilitare de drept ori de instanţa de judecată, pentru una din infracţiunile prevăzute de
lege205. Semnificativă în acest sens e Legea nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor,
constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor
economici, autorităţilor sau instituţiilor publice.
Incompatibilităţi referitoare la exercitareaunor funcţii de prestigiu, ce presupun ca cei ce la
ocupă să se bucure de o deosebită autoritate morală, să fie un exemplu de probitate şi
corectitudine
Exercitarea unor funcţii de prestigiu ce presupun ca cei ce le ocupă să se bucure de
probitate şi corectitudine are la bază condiţii de încadrare în muncă riguroase. Astfel, nu
poate ocupa funcţia de magistrat (judecător sau procuror), persoana care are antecedente
penale. Ocuparea funcţiei de magistrat presupune condiţia ca persoana în cauză să nu aibă
antecedente penale şi să aiba o bună reputaţie. Un alt exemplu semnificativ privind această
categorie de incompatibilităţi e cazul persoanelor care participă la concursul pentru

205 A. Ţiclea, Contractul individual de muncă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag.51.

135
admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii. Participarea la acest concurs e condiţionată
de lipsa cazierului fiscal, lipsa antecedentelor penale şi buna reputaţie. Aceste condiţii
trebuie îndeplinite şi de grefieri, asistenţi judiciari, de alte categorii de personal auxiliar de
specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea.
Incompatibilităţi prevăzute de Codul penal
Potrivit legislaţiei penale, interzicerea ocupării unei funcţii sau exercitării acelei profesii,
meserii ori ocupaţii reprezintă o măsură de siguranţă aplicată celui care a săvârşit fapta
datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea
acelei funcţii sau exercitarea acelei profesii, meserii sau ocupaţii.
Incompatibilităţi referitoare la activitatea desfăşurată de cadrele didactice
Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic 206 prevede interdicţia ocupării
funcţiilor didactice de persoanele care nu au acest drept pe durata stabilită printr-o hotărâre
judecătorească, activităţi care afectează demnitatea funcţiei didactice: prestarea oricărei
activităţi comerciale în unitatea de învăţământ sau în baza limitrofă, de către cadrul
didactic; comerţul cu materiale obscene scrise, audio sau vizuale; alte activităţi interzise în
regulamentele şcolare sau cele interzise în Carta universitară.
Alte incompatibilităţi
Alte categorii de incompatibilităţi sunt reglementate de Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei 219 Această lege prevede
două categorii de incompatibilităţi: prima referitoare la demnităţile şi funcţiile publice, iar
cea de a doua referitoare la posibila calitate de salariat.

3. Capacitatea juridică a străinilor de a încheia un contract de muncă în România

Această capacitate e guvernată de legea statului a cărui cetăţeni sunt “lex patriae”. În
această situaţie se aplică art. 2 alin. 2 din Codul civil conform căruia “starea civilă şi
capacitatea civilă a persoanei fizice sunt supuse cetăteniei, iar capacitatea persoanei juridice
este supusă legii naţionalităţii, determinată de sediul său“. Dacă legea străină contravine
dispoziţiilor legii române, care îi asigură condiţii mai favorabile la încadrarea în muncă,
atunci se va aplica legea română.
În România, capacitatea cetăţenilor străini şi a persoanelor lipsite de cetăţenie (apatrizilor)
de a încheia contracte de muncă are la bază regimul de egalitate cu cetăţenii români. Lunga
şedere pentru angajare în muncă a străinilor în România se acordă pe baza avizului
Oficiului pentru Migraţia Forţei de Muncă şi al Autorităţii pentru străini şi prin respectarea
condiţiilor prevăzute de lege207. Potrivit prevederilor legale, pentru a încheia un contract
individual de muncă, străinii trebuie să obţină permise de muncă 208 .
Străinii nu pot exercita anumite funcţii precum: grefier, judecător, procuror, funcţionar
public. Aceste interdicţii sunt prevăzute în legi speciale: în Legea nr.303/2004 privind

206 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, modificată ulterior. 219 Publicată în
“Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.40/2003.
207 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în „Monitorul Oficial al
României”, partea I, nr. 201 din 8 martie 2003, modificat ulterior prin Legea nr. 306/2005, publicată în „Monitorul Oficial al
României”, partea I, nr. 962 din 31 octombrie 2005.
208 Legea nr. 203/1999 privind permisele de muncă, republicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 544 din 17
iunie 2004, modificată ulterior prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2005, publicată în “Monitorul Oficial al
României”, partea I, nr. 892 din 5 octombrie 2005.

136
Statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea nr.567/2004 privind Statutul personalului
auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea,
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
Situaţia cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic
European e reglementată în mod special prin Legea nr.309/2004 privind libera circulaţie pe
teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului
Economic European209. Aceştia pot ocupa locurile de muncă vacante în aceleaşi condiţii ca
şi cetăţenii români, bucurându-se de toate drepturile şi beneficiile persoanelor angajate de
protecţie socială din partea statului.

4. Capacitatea juridică a angajatorului

Angajatorul trebuie să dispună de capacitate de exerciţiu pentru a putea fi parte într-un


contract individual de muncă. Capacitatea angajatorului se determină după cum acesta este
persoană fizică sau persoană juridică.

Capacitatea juridică a angajatorului persoană juridică


Conform art. 14 alin. 1 din Codul muncii angajatorul este “persoana fizică sau juridică ce
poate, potrivit legii, să angajeze forţa de muncă pe bază de contract individual de muncă“.
Angajatorul, indiferent de forma şi specificul său, devine un subiect colectiv de drept
constituit legal, doar dacă dispune de capacitate juridică, de personalitate juridică.
Capacitatea juridică a angajatorului e reglementată în art. 14 alin. 2 din Codul muncii
conform căruia “persoana juridică poate încheia contracte individuale de muncă, în calitate
de angajator din momentul dobândirii personalităţii juridice“.
Sunt angajatori, persoane juridice: regiile autonome, companiile şi societăţile naţionale,
societăţile comerciale (de toate categoriile, bancare, de asigurări sau reasigurări, agricole),
instituţiile publice, unităţile bugetare, organizaţiile cooperatiste, asociaţii si fundaţii.
În concluzie, pentru toate persoanele juridice este valabilă regula potrivit căreia contractele
individuale de muncă se încheie în numele lor de către conducatorul unităţii sau prin
excepţie, de către organul colectiv de conducere (pentru anumiţi salariaţi având funcţii de
conducere)210.

Capacitatea juridică a angajatorului persoană fizică


Capacitatea juridică a angajatorului persoană fizică e reglementată de Codul muncii în art.
2 lit. f, conform căruia dispoziţiile acestui cod se aplică şi angajatorilor persoane fizice.
Pentru a putea încheia contracte individuale de muncă, angajatorii, persoane fizice trebuie
să aibă capacitate deplină de exerciţiu: persoana fizică dobândeşte capacitatea de a încheia
contracte individuale de muncă în calitate de angajator, din momentul dobândirii capacităţii
depline de exerciţiu, potrivit art. 14 alin. 3 din Codul muncii.

209 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 593 din 1 iulie 2004, înlocuită de Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 102/2005, publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 646 din 21 iulie 2005, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 260/2005, publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 900 din 7 octombrie 2005.
210 Ion Traian Ştefănescu, op. cit.,loc.cit, pag. 314.

137
Pentru anumite categorii de angajatori nu e suficientă capacitatea de exerciţiu restrânsă, ci
este necesară capacitatea deplină de exerciţiu (categoria liberilor profesionişti).

5. Consimţământul părţilor la încheierea contractului individual de muncă

Noţiune. Condiţii.
Consimţământul reprezintă “acea convenţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic
civil, care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior“ 211.
Contractul individual de muncă se încheie numai prin consimţământul părţilor, deoarece
acesta e un act juridic bilateral şi consensual. Consimţământul este o cerinţă reglementată
de art. 16 alin. 1 din Codul muncii care stauează: “contractul individual de muncă se
încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română. Obligaţia de
încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului.
Angajatorul persoană juridică, persoană fizică autorizată să desfăşoare o activitate
independentă, precum şi asociaţia familială au obligaţia de a încheia, în formă scrisă,
contractul individual de muncă anterior începerii raporturilor de muncă“.
Fiecare dintre părţi trebuie să-şi exprime valabil, neechivoc şi în deplină cunoştinţă de
cauză voinţa de a contracta şi să realizeze acordul de voinţă pentru încheierea valabilă a
contractului individual de muncă. Contractul individual de muncă, fiind consensual, se
consideră încheiat solo consensu, în momentul realizării acordului de voinţă al părţilor,
chiar dacă înscrisul probator a fost întocmit ulterior. Executarea contractului se face de la o
dată ulterioară executării acordului părţilor. Astfel există trei momente:
- data încheierii contractului individual de muncă (e data realizării
acordului de voinţă);
- data intrării în vigoare a contractului individual de muncă; - data
începerii prestării muncii.
Consimţământul (acordul) părţilor la încheierea contractului individual de muncă trebuie să
fie conform normelor de drept comun şi să întrunească anumite condiţii pentru a fi valabil:
a. Să provină de la o persoană cu discernământ.
b. Să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.
c. Să fie exteriorizat.
d. Să nu fie afectat de vreun viciu de consimţământ.
Conform art. 953 - 961 din Codul civil, viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul şi
viclenia. Dacă este viciat consimţământul, contractul individual de muncă e lovit de nulitate
relativă.

6. Obiectul şi cauza contractulu individual de muncă

Obiectul contractulu individual de muncă


Obiectul contractului individual de muncă reprezintă o condiţie obligatorie la încheierea
acestuia. Potrivit art. 962 din Codul civil “obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau
numai una din părţi se obligă”. Obiectul trebuie să fie determinat, licit şi moral, adică să
corespundă cu legea şi morala. Astfel, conform art. 15 din Codul muncii “este interzisă, sub

211 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editia a IV-a, revăzută şi adăugită de M.
Nicolae, P. Truşcă, Casa de editură “Şansa”, Bucureşti 1998, pag. 147.

138
sancţiunea nulităţii absolute, încheierea unui contract individual de muncă în scopul
prestării unei munci sau a unei activităţi ilicite ori imorale”.
Fiind un contract sinalagmatic, contractul de muncă are ca obiect prestaţiile reciproce ale
părţilor: prestarea muncii de către salariat şi salarizarea acestuia de către angajator. Dacă un
contract individual de muncă nu cuprinde unul din aceste elemente atunci este lovit de
nulitate.
Plata în bani a muncii prestate în baza unui contract individual de muncă e un element
esenţial al contractului individual de muncă ce decurge din faptul că acesta e un contract cu
titlu oneros în care fiecare parte urmăreşte să obţinaă un folos în schimbul contraprestaţiei
pe care şi-o asumă. Salariul va fi datorat de angajator, chair dacă nu a fost stipulat expres în
contract.
Obiectul contractului individual de muncă se determină şi se realizează printr-un ansamblu
de elemente, de drepturi şi obligaţii, care formează conţinutul contractului, al raportului
juridic pe care acesta îl generează212.

Cauza contractului individual de muncă


Cauza contractului individual de muncă e o condiţie esenţială şi obligatorie la încheierea
lui. Aceasta constă în scopul urmărit de fiecare parte prin încheierea contractului de muncă
în scopul urmărit de angajator la încheierea acestui act juridic. Scopul urmărit de angajator
e prestarea muncii de către salariat pentru realizarea unui profit, iar scopul urmărit de
salariat e primirea salariului necesar traiului. În consecinţă, cauza e motivaţia care
determină asumarea obligaţiei. Cauza contractului de muncă are un caracter independent,
de sine stătător şi nu se confundă cu obiectul actului juridic şi nici cu consimţământul.
Împreună cu consimţământul, cauza constituie voinţa juridică.
Validitatea contractului individual de muncă e condiţionată de caracterul licit şi moral al
cauzei sau scopului său. Astfel, conform art. 15 din Codul muncii “este interzisă sub
sancţiunea nulităţii absolute, încheierea unui contract de muncă în scopul prestării unei
munci sau a unei activităţi ilicite ori imorale“. Conform art.966 din Codul civil “cauza este
nelicită când e prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”. În
această situaţie contractul de muncă e lovit de nulitate absolută.

III. Forma şi înregistrarea contractului individual de muncă

1. Forma contractului individual de muncă


Contractul individual de muncă se încheie în formă scrisă. Aceasta e prevăzută în art. 16
alin. 1 din Codul muncii conform căruia: “contractul individual de muncă se incheie în baza
consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română. Obligaţia de încheiere a
contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului. Angajatorul persoană
juridică, persoană fizică autorizată să desfăşoare o activitate independentă, precum şi
asociaţia familială au obligaţia de a încheia, în formă scrisă, contractul individual de muncă
anterior începerii raporturilor de muncă”. Neindeplinrea acestor obligaţii e contravenţie şi
se sancţionează cu amendă.

212 A. Ţiclea, A. Popescu, C. Tufan, M. Ţichindelean, O. Ţinca, op. cit.,loc.cit, pag. 359 .

139
În practică, părţile trebuie să folosească modelul cadru al contractului individual de muncă
aprobat prin Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale 213. Contractul colectiv de
muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 -2010 prevede forma scrisă a contractului
individual de muncă în art.71 alin.4 conform căruia “contractul individual de muncă se
încheie în scris, câte un exemplar pentru fiecare parte, prin grija celui care angajează“. În
Anexa nr.3 a acestui contract există un model cadru al contractului individual de muncă, ce
asigură forma scrisă, intitulat ”Clauze minime ale contractului individual de muncă.”
Forma scrisă a contractului de muncă e reglementatată în interesul părţilor, în special al
salariaţilor. Aceasta e importantă pentru precizarea drepturilor şi obligaţiilor reciproce a
părţilor, pentru concretizarea voinţei lor şi pentru dovedirea conţinutului real al contractului
ceea ce înseamnă că aceasta constituie un mijloc de probă (ad probationem) şi nu o
condiţie de validitate (ad validitatem), fiind uşor de administrat. Conform art.16 alin.2 din
Codul muncii, consecinţele lipsei formei scrise a contractului de muncă sunt: contractul
individual de muncă există (în sensul de negotium) şi îşi produce efectele, dacă s-a realizat
cu acordul părţilor; se prezumă că fost încheiat pe o durată nedeterminată; existenţa
contractului poate fi dovedită prin orice mijloc legal de probă (martori, prezumţii): “părţile
pot face dovada prevederilor contractuale şi prestaţiilor efectuate prin orice mijloc de
probă”.

Formalitatea dublului exemplar


Formalitatea dublului exemplar e reglementată de dreptul comun, în art. 1179 din Codul
civil conform căruia “actele sub semnătura privată, care cuprind convenţii sinalagmatice, nu
sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte sunt părţi cu interes
contrar. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi
interes. Cu toate acestea, lipsa de menţiune că originalele s-au făcut în număr îndoit, întreit
şi celelalte, nu poate fi opusă de acela, care a executat din parte-i convenţia constatată prin
act”.
Astfel, în cazul unei convenţii sinalagmatice, pentru ca actul să constituie un mijloc
de probă, trebuie să fie redactat în atâtea exemplare câte părţi sunt, iar acest lucru trebuie să
rezulte din act. Dacă această formalitate lipseşte, convenţia nu e lovită de nulitate ci, în lipsa
formalităţii dublului exemplar, actul e un început de probă scrisă şi poate fi completat prin
orice mijloc de probă (prezumţii sau martori, statul de plată). Deci contractul individual de
muncă e valabil şi îşi produce efectele, chiar dacă nu a fost încheiat în formă scrisă, iar
formalitatea dublului exemplar e cerută de lege ca un mijloc de probă.
Dacă părţile încheie contractul de muncă în formă scrisă, dar nu redactează actul în dublul
exemplar, contractul e valabil şi poate fi dovedit şi completat cu probe. În cazul în care,
singurul exemplar e semnat de ambele părţi, se află în posesia angajatorului, iar acesta le
utilizează cu ocazia unui litigiu, atunci exemplarul face dovada faţă de ambele părţi pentru
ceea ce cuprinde. Când exemplarul e semnat doar de una din părţi, el face dovada în
instanţă împotriva acestei părţi, atunci când e adus la judecată de partea care are interes să
se servească de el. În ce priveşte obligaţiile asumate prin contract de partea care nu a
semnat exemplarul său pentru a dovedi consimţământul dat de această parte la contractul în
cauză, cealaltă parte litigantă are la dispoziţie proba testimonială şi orice mijloace de probă
prevăzute de lege214 .

213 Ordinul nr. 64/2003 publicat în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 139 din 4 martie 2003, modificat prin Ordinul
nr. 76/2003, publicat în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 159 din 12 martie 2003.
214 A. Ţiclea, op. cit.,loc.cit., pag. 380-381 .

140
2. Înregistrarea contractului individual de muncă
Încheierea contractului individual de muncă, în formă scrisă, e urmată de înregistrarea
acestuia la Inspectoratul teritorial de muncă şi în registrul general de evidenţă a salariaţilor.
Înregistrarea contractului de muncă are loc doar în cazul contractului încheiat în formă
scrisă. Aceasta e reglementată în Codul muncii, dar şi în legi speciale în materie 215 .
Legislaţia muncii în vigoare prevede o dublă înregistrare a contractului individual de
muncă .
a. înregistrarea la Inspectoratul teritorial de muncă
Contractele individuale de muncă vor fi înregistrate în termen de 20 de zile de la data
încheierii lor, la inspectoratul teritorial de muncă.
Contractele de muncă încheiate de cetăţenii români cu misiunile diplomatice şi oficiile
consulare străine care au sediul în România, dar şi cu reprezentanţele din ţara noastră ale
unor firme, asociaţii, fundaţii sau organizaţii cu sediul în străinătate sunt înregistrate la
Inspectoratul teritorial de muncă al municipiului Bucureşti 216 .
b. înregistrarea în registrul general de evidenţă al salariaţilor
Potrivit art. 34 alin. 1 din Codul muncii fiecare angajator are obligaţia de a înfiinţa un
registru general de evidenţă a salariaţilor. Registrul general de evidenţă al salariaţilor se
completează în ordinea angajaării şi cuprinde elementele de identificare ale tuturor
salariaţilor, data angajării, funcţia/ocupaţia conform specificaţiei Clasificării ocupaţiilor din
România sau altor acte normative, tipul contractului individual de muncă şi data
contractului individual de muncă.

3. Informarea persoanelor care solicită angajarea

Elementele informării
Conform art. 17 alin. 1 din Codul muncii “anterior încheierii sau modificării contractului
individual de muncă, angajatorul are obligaţia de a informa persoana selectată în vederea
angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele esenţiale care le intenţionează să le
înscrie în contract sau să le modifice“.
Informarea persoanei selectate în scopul angajării trebuie să cuprindă cel puţin
următoarele elemente:
a. identitatea părţilor;
b. locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să
muncească în diverse locuri;
c. sediul sau, dupa caz, domiciliul angajatorului;
d. funcţia/ocupaţia conform specificaţiei Clasificării ocupaţiilor, din România, sau
altor acte normative şi atribuţiile postului;
e. riscurile specifice postului;
f. data de la care contractul urmează să îşi producă efecte;

215 Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, publicată în “Monitorul Oficial al
României”, partea I, nr. 355 din 27 iulie 1999, modificată ulterior prin Legea nr. 403/2005, publicată în “Monitorul Oficial al
României”, partea I, nr. 16 din 9 ianuarie 2006.
216 Art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 995/2003 privind reglementarea unor activităţi preluate de Inspectoratul teritorial de
muncă al municipiului Bucureşti, publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 630 din 30 septembrie 2003.

141
g. în cazul unui contract de muncă pe durată detrminată sau al unui contract de muncă
temporară, durata acestora;
h. durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul;
i. condiţiile de acordare a preavizului de către părţile contractante şi durata acestuia;
j. salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum şi
periodicitatea plăţii salariului la care salariatul are dreptul;
k. durata normală a muncii, exprimată în ore/zi şi ore/săptămână;
l. indicarea contractului colectiv de muncă ce reglementează condiţiile de muncă ale
salariatului;
m. durata perioadei de probă“.
Toate aceste elemente trebuie să fie cuprinse şi în conţinutul contractului individual de
muncă - art.17 alin.3 din Codul muncii.
Dacă salariatul îşi va desfăşura activitatea în străinătate, conform art.18 din Codul muncii,
angajatorul trebuie să-i comunice şi informaţii referitoare la:
a. durata perioadei de muncă ce urmează să fie prestată în străinătate;
b. moneda în care vor fi platite drepturile salariale, precum şi modalităţile de plată;
c. prestaţiile în bani şi /sau în natură aferente, desfăşurării activităţii în străinătate; d.
condiţiile de climă;
e. reglementările principale din legislaţia muncii din acea ţară;
f. obiceiurile locului a caror nerespectare i-ar pune în pericol viaţa, libertatea sau
siguranţa personală;
g. condiţiile de repatriere a lucrătorului, după caz“.
Angajatorul trebuie să comunice salariatului şi informaţiile prevăzute de legile speciale ce
reglementează condiţiile specifice de muncă în străinătate.

Realizarea informării
Legiuitorul român a preluat obligaţia de informare din dreptul comunitar - Directiva
nr.91/533/CEE din 14 octombrie 1991, dar nu a preluat însă şi modalitatea de realizare a
informării. De asemenea, s-a îndepărtat şi de termenul în care aceasta trebuie îndeplinită.
Chiar după modificarea şi completarea art.17 din Codul muncii , prin Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 65/2005, nu s-a dat pe deplin satisfacţiei directivei europene .
Potrivit Codului muncii, obligaţia de informare a persoanei selectate în vedere angajării sau
a salariatului se consideră îndeplinită de către angajator la momentul semnării contractului
individual de muncă sau actului adiţional după caz.
Legiuitorul român a simplificat modalitatea de realizare a informării prin obligativitatea
încheierii contractului de muncă în formă scrisă prevăzută de art. 16 alin. 1şi 2 din Codul
muncii; şi prin regula conform căreia modificarea contractului de muncă se face doar cu
acordul părţilor, prevăzută de art. 41 alin. 1 din Codul muncii.
Conform legislaţiei în vigoare, informarea e ulterioară înţelegerii părţilor şi se realizează în
momentul semnării formularului (de contract, de act adiţional), consfinţiind învoiala
părţilor. La negocierea, încheierea sau modificarea contractului individual de muncă,
oricare dintre părţi poate fi asistată de terţi, conform propriei opţiuni, cu respectarea
prevederilor alin.5.
În situaţia în care angajatorul nu îşi execută obligaţia de informare persoana
selectată pentru angajare sau salariatul, are dreptul să sesizeze în termen de 30 de zile de la
data neîndeplinirii acestei obligaţii, instanţa judecătorească competentă şi să ceară

142
despăgubiri corespunzătoare prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutarii de
către angajator a obligaţiei de informare, potrivit art. 19 din Codul muncii.
Cu privire la informaţiile furnizate salariatului, prealabil încheierii contractului individual
de muncă, între părţi poate interveni un contract de confidenţialitate.

4. Durata contractului individual de muncă

Contractul individual de muncă pe durată nedeterminată


Art. 12 alin. 1 din Codul muncii instituie regula potrivit căreia contractul individual de
muncă se încheie pe durată nedeterminată şi în mod excepţional, acest contract se poate
încheia pe durată determinată în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.
Art. 71 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 2010
cuprinde o astfel de dispoziţie potrivit căreia “încheierea contractului individual de muncă
se va face pe perioadă nedeterminată … contractele individuale de muncă se pot încheia şi
pe durată determinată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege“.
Încheierea contractului individual de muncă pe durata nedeterminată e o măsură de
protecţie pentru salariat, asigurând dreptul la stabilitate în muncă, iar angajatorului asigură
o bună organizare a muncii şi o pefecţionare a calificării personalului.
Codul muncii consacră, capitolul VI, Titlul II, contractului individual de muncă pe durată
determinată.

Contractul individual de muncă pe durată determnată 217


Codul muncii consacră, capitolul VI, Titlul II, contractului individual de muncă pe durată
determinată.
În art. 81 din Codul muncii sunt prevăzute cazurile în care se poate încheia un contract
individual de muncă.

IV. Condiţiile specifice încheierii contractului individual de muncă

1. Examenul medical
Potrivit art.27 alin.1 din Codul muncii “o persoană poate fi angajată în muncă numai în
baza unui certificat medical, care constată prestarea acelei munci“. Conform art.31 alin.1
din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, patronul va
organiza la angajare şi ulterior, o dată pe an, examinarea medicală a salariaţilor, în scopul de
a constata dacă sunt apţi pentru desfăşurarea activităţii în posturile pe care ar urma să le
ocupe sau pe care le ocupă, precum şi pentru prevenirea îmbolnăvirilor profesionale.
Examinarea medicală este gratuită, iar cheltuielile ocazionate de examinare se vor suporta
conform legii. Condiţiile concrete urmează să fie stabilite la nivel de unitate, cu consultarea
sindicatelor.
Pentru anumite categorii profesionale condiţia de sănătate e specială şi necesară în
exercitarea profesiei respective (exercitarea profesiei de medic şi farmacist, de cadru
didactic e incompatibilă cu starea psihică necorespunzătoare pentru exercitarea profesiei).
Examenul medical (certificatul medical) la angajarea în muncă urmăreşte obiective
complexe, adică să se constate:

217 Pentru analiza acestui tip de contract individual de muncă, a se vedea tema privind tipurile de contracte individuale de muncă.

143
9 Aptitudinea în muncă pentru profesia şi locul/postul în care se va face
încadrarea solicitantului;
9 Persoana care urmează să fie încadrată în muncă să nu prezinte afecţiuni care
pun în pericol sănătatea şi securitatea în muncă a celorlalţi salariaţi de la
acelaşi loc de muncă , a unităţii sau/şi calitatea produselor realizate sau a
serviciilor prestate , sau pentru sănătatea populaţiei pe care o deserveşte;
9 Compatibilitatea între afecţiunile existente în momentul examinării şi
viitorul loc de muncă;
9 Stabilirea propunerilor de adaptare a postului de muncă la starea de sănătate
şi la posibilităţile anatomice , fiziologice a celui care se încadrează în muncă;
9 Înscrierea persoanelor care necesită o supraveghere medicală deosebită în
circuitul informaţional.
Conform art. 28 din Codul muncii examenul medical e obligatoriu în următoarele
situaţii:
a. la reinceperea activităţii după o intrerupere mai mare de 6 luni, pentru locurile de muncă
având expunere la factori nocivi profesionali şi de un an în celelalte situaţii;
b. în cazul detaşării sau trecerii în alt loc de muncă , ori în altă activitate, dacă se schimbă
condiţiile de muncă;
c. la începerea misiunii, în cazul salariaţilor încadraţi cu contract de muncă temporară;
d. în cazul ucenicilor, practicanţilor, elevilor şi studenţilor, în situaţia în care urmează să fie
instruiţi pe meserii şi profesii, precum şi în situaţia schimbării meseriei pe parcursul
instruirii;
e. periodic, în cazul celor care lucrează în condiţii de expunere la factori nocivi,
profesionali, potrivit reglementărilor Ministerului Sănătăţii şi Familiei;
f. periodic, în cazul celor care desfăşoară activităţi cu risc de transmitere a unor boli şi care
lucrează în serviciul alimentar, zootehnic, la instalaţiile de aprovizionare cu apă potabilă,
în colectivităţi de copii, în unităţi sanitare, potrivit reglementărilor Ministerului Sănătăţii
şi
Familiei;
g. periodic, în cazul celor care lucrează în unităţi fără factori de risc, prin examene medicale
diferenţiate în funcţie de vârstă, sex şi stare de sănătate, potrivit reglementărilor din
contractele colective de muncă“.
La angajare e interzisă solicitarea testelor de graviditate de către angajator – art. 27 alin. 5
din Codul muncii.
Modul în care se realizează examinarea medicală obligatorie la încadrarea în muncă şi
ulterior acesteia e stabilit prin Ordinul comun al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi
familiei şi al ministrului sănătaţii nr.508/933/2002 218 .
Conform art. 27 alin 2 şi 3 din Codul muncii, lipsa certificatului medical care constată că
persoana în cauză e aptă pentru prestarea acelei munci, contractul de muncă e lovit de
nulitate. Dar, dacă salariatul prezintă ulterior certificatul medical din cuprinsul căruia
rezultă că cel în cauză e apt de muncă, atunci contractul e valabil, iar nulitatea e
remediabilă.

2. Repartizarea în muncă

218 Publicat în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 800 din 6 decembrie 2002.

144
Repartizarea în muncă reprezintă actul administrativ individual emis de organele abilitate
în acest scop, având uneori drept consecinţă, încheierea contractului individual de muncă.
În temeiul principiului libertăţii muncii, repartizarea în muncă are scopul de a concretiza
medierea între cel care caută un loc de muncă şi angajator.
Repartizarea în muncă e prevăzută în numeroase acte normative, având consecinţe diferite
pentru cele două părţi şi pentru încheierea contractului de muncă şi anume:
¾ Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru somaj şi stimularea forţei de
muncă219 potrivit căreia persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj
trebuie să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt solicitate, la
agenţia pentru ocuparea forţei de muncă unde sunt înregistrate pentru ajutorul
acordat în vederea încadrării în muncă şi trebuie să participe la serviciile pentru
stimularea ocupării forţei de muncă.
Agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă repartizează în muncă persoanele care au
calitatea de şomer.
Regimul juridic al repartizării în muncă în raport cu angajatorul unde se va face încadrarea
în muncă e determinat în funcţie de categoria de agenţi economici căreia i se adresează
repartiţia. Astfel, în cazul unităţilor bugetare şi al aparatului de specialitate al organelor
executive, legislative, judecătoreşti, repartizarea e obligatorie doar dacă persoana respectivă
a luat concursul. Dar în cazul unităţilor şi societăţilor comerciale care îşi desfăşoară
activitatea din libera iniţiativă, repartiţia nu e obligatorie, deoarece au libertate contractuală
atunci când stabilesc raporturi juridice de muncă. În această situaţie, dacă se refuză
încadrarea persoanei respective primeşte în continuare indemnizaţia de şomaj de la agenţia
de ocupare a forţei de muncă.
Dacă există o convenţie încheiată între agenţia teritorială şi angajator, în scopul asigurării
forţei de muncă, repartizarea e obligatorie pentru angajatorul respectiv.
¾ Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat 220 potrivit căreia persoanele apte
de muncă ce beneficiază de ajutor social trebuie să dovedească cu acte, din 3 în 3
luni că sunt în evidenţa agenţiei teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă şi că nu
au refuzat în mod nejustificat un loc de muncă oferit sau nu au refuzat participarea
la programul de pregătire profesională oferit de agenţia teritorială. Dacă această
obligaţie nu e îndeplinită atunci are loc după caz: modificarea cuantumului
ajutorului social, excluzându-se din numărul membrilor de familie, persoanele ce
îndeplinesc obligaţia în cauză sau suspendarea plăţii ajutorului social în cazul
persoanei singure.
În concluzie, reaprtizarea în muncă a persoanelor care beneficiază de ajutor social
este obligatorie.
¾ O.U.G. nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor
cu handicap221 prevede că persoanele juridice sau fizice care angajează persoane cu
handicap pot înfiinţa unităţi protejate, organizate în funcţie de cerinţele acestei
persoane, în scopul desfăşurării activităţii lor, unităţiile fiind autorizate de
Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap. Persoanele cu handicap au

219 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 103 din 6 februarie 2002, modificată ulterior .
220 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 401 din 20 iulie 2001, cu modificările ulterioare.
221 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 310 din 30 iunie 1999, aprobată cu modificări prin Legea nr.
519/2002, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 555 din 29 iulie 2002, modificată prin Legea nr. 343/2004,
publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 641 din 15 iulie 2004, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 14/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 448/2006 din 7 martie 2007 publicată în „Monitorul Oficial
al României”, partea I, nr. 187/2007 .

145
obligaţia de a se angaja în funcţie de pregătirea profesională şi posibilităţile fizice şi
psihice şi pe baza recomandărilor medicale. Deci, repartizarea în muncă e
obligatorie în cazul persoanelor cu handicap, existând anumite limitări pentru
angajatori.
Repartizarea în muncă precede şi condiţionează încheierea contractului de muncă, nu
afectează caracterul consensual al acestuia, iar părţile răspund juridic pentru neexecutarea
ei, dar nu devin subiecte ale răspunderii juridice de muncă decât dacă se încheie contractul
individual de muncă.

3. Stagiul
Stagiul e perioada determinată de timp, prevăzută în mod expres de reglementările legale,
speciale, cu scopul perfecţionării, pregătirii profesionale prin muncă a absolvenţilor
anumitor specialităţi din învăţământul superior. Astfel, stagiul e stabilit pentru medici,
farmacişti, judecători, procurori, notari, avocaţi şi executori judecătoreşti, experţi contabili,
contabili autorizaţi etc. Pentru această din urmă categorie stagiul constă în efectuarea
lucrărilor profesionale sub îndrumarea şi controlul tutorelui de stagiu şi în acţiunile de
pregătire.
Stagiul începe odată cu încheierea contractului individual de muncă pentru o funcţie
conformă cu profesia dobândită prin studii universitare de către absolventul respectiv.
Stagiul nu se confundă cu perioada de probă reglementată de art. 31 alin. 4 din Codul
muncii potrivit căreia “absolvenţii instituţiilor de învăţământ se încadrează, la debutul lor în
profesie pe baza unei perioade de probă de cel mult 6 luni”.
Stagiul şi perioada de probă sunt două instituţii juridice distincte, dar care au
finalitate similară: stagiul e o perioadă de perfecţionare şi de verificare profesională, iar
perioada de probă e un interval de verificare a corespunderii persoanei pe plan profesional
la locul de muncă. La sfârşitul perioadei de stagiu, stagiarul susţine un examen de verificare
a aptitudinilor profesionale. Dacă stagiarul va lua examenul, contractul de muncă va
continua, în caz contrar salariatul e concediat pentru necorespundere profesională potrivit
art. 61 lit. d din Codul muncii, care reglementează concedierea pentru motive ce ţin de
persoana salariatului.

4. Avizul prealabil
Încheierea contractului individual de muncă sau modificarea acestuia e condiţionată, în
anumite cazuri reglementate de legi speciale, de existenţa şi obţinerea prealabilă a unui aviz
obligatoriu sau consultativ al unui organ. De exemplu, este necesar avizul organului de
poliţie pentru încadrarea în muncă a gardienilor publici ce vor fi dotaţi cu armament,
personalului operator de jocuri de noroc, personalului de pază şi gardă de corp. Tot astfel,
dacă paza obiectelor, bunurilor şi valorilor se face de către persoanalul propriu, atunci
angajarea în muncă a persoanelor respective se face numai cu avizul organului de poliţie.
Dacă s-a încheiat un contract de muncă fără obţinerea avizului, acesta e lovit de nulitate
absolută. În cazul în care se obţine ulterior încheierii contractului de muncă, nulitatea e
remediabilă, iar încadrarea în muncă e legală.

5. Autorizarea sau atestarea


La încheierea contractului individual de muncă, în anumite situaţii, este necesară
îndeplinirea condiţiei autorizării, atestării profesionale. Astfel, autorizarea inspectorului de
şantier, atestarea persoanelor fizice care efectuează studii de teren, elaborează

146
documentaţiile tehnico-economice şi execută lucrări de îmbunătăţiri funciare în domeniul
silvic.
Modalităţile de avizare/autorizare/atestare sunt reglementate de actele normative, existând
şi o reglementare de excepţie.
Lipsa autorizării/atestării atrage nulitatea contractului de muncă
Avizul/autorizarea/atestarea sunt obligatorii pentru toate categoriile de angajatori, prevăzuţi
prin acte normative.

6. Angajamentul scris de păstrare a secretului de stat sau de serviciu


Potrivit art. 39 alin. 2 lit. f din Codul muncii, salariatul “are obligaţia de a respecta secretul
de serviciu”. Persoana care urmează să desfăşoare o activitate sau să fie încadrată la un loc
de muncă ce presupune accesul la informaţii clasificate are obligaţia de a prezenta
conducătorului unităţii, un angajament scris de păstrare a secretului de serviciu. Astfel
există două situaţii: la încadrarea în muncă (la încheierea contractului individual de muncă
sau la naşterea raportului de serviciu) şi la trecerea într-o altă muncă în cadrul aceleaşi
unităţi.

7. Condiţiile de studii
Condiţiile de studii sunt necesare pentru încadrarea şi promovarea în orice funcţie sau post.
Pregătirea teoretică şi practică e o condiţie la încadrarea şi promovarea în muncă pentru
toate categoriile de angajatori. Pentru unităţile bugetare aceste condiţii sunt obligatorii, iar
în cazul unităţilor particulare nu sunt obligatorii. Pentru angajatorii din sectorul privat sunt
situaţii când legea prevede pentru încadrarea în anumite funcţii un anumit nivel de studii,
obligatorii şi pentru aceştia. Astfel, perosnalul de pază şi gardă de corp trebuie să deţină
certificatul de absolvire a cursului de calificare profesională, gestionarul trebuie să fi
absolvit şcoala generală sau o şcoală echivalentă şi să deţină cunoştinţele necesare pentru a
exercita această funcţie, persoanele care organizează contabilitatea trebuie să aibă studii
economice superioare.
Hotărârea Guvernului nr. 844/2002 222 a aprobat nomenclatoarele ocupaţiilor, meseriilor,
specializărilor pentru care se asigură pregătirea profesională din învăţământul preuniversitar
şi durata de şcolarizare. Aceasta stabileşte că pentru ocuparea anumitor meseri e necesară
absolvirea unor şcoli de ucenici, postliceale, profesionale sau de maiştri.
• Nivelul 1 de calificare e reprezentat de şcolie de ucenici, având o durată de 2 ani,
învăţământ de zi, unde sunt pregătiţi sudori, zidari, croitori, brutari, dulgheri, etc;
• Nivelul 2 e reprezentat de şcolile profesionale, cu durata de 3 ani, învăţământ de zi şi 4 ani,
învăţământ seral, în care sunt pregătiţi: minerii, ceasornicarii, tipografii, mecanicii,
electricienii etc;
• Nivelul 3 de califcare e reprezentat de liceu,(filiera tehnologică, cu durata de 4 ani,
învăţământ de zi şi 5 ani, învăţământ seral, în care se asigură calificarea în meseriile de
tehnician, în activităţi financiare şi comerciale, automatizări, transporturi, agricultură, etc;),
liceu ( filiera vocaţională, cu durata de 4 ani de învăţământ de zi, ce asigură calificarea în
meseriile de instructor sportiv, mediator şcolar corist);

222 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 625 din 23 august 2002, modificată ulterior prin Hotărârea
Guvernului nr. 1144/2005, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 894 din 6 octombrie 2005.

147
• Nivelul 4 de calificare e reprezentat de şcolile postliceale, cu durata de 2 ani de învăţământ
de zi, care asigură calificarea tehnicienilor mecanici şi edilitari, agenţi fiscali şi vamali,
brokeri, pedagogi de şcoli, asistenţi sociali, etc;
În Hotărârea Guvernului nr.645/2000 223 sunt stabilite specializările, profilurile, durata
studiilor, titlurile obţinute de absolvenţii învăţământului universitar, cursuri de zi. Durata
studiilor diferă în funcţie de specializarea respectivă.

8. Condiţia de vechime în muncă şi în specialitate


Pentru angajarea în anumite funcţii sau posturi trebuie îndeplinită o vechime în muncă.
Art. 16 alin. 3 din Codul muncii prevede că “munca prestată în temeiul unui contract
individual de muncă conferă salariatului vechime în muncă”.
Vechimea în muncă reprezintă totalitatea perioadelor în care o persoană a desfăşurat
activităţi în baza unui raport de muncă. Astfel, privind vechimea în muncă se ia în
considerare perioada cât persoana e angajată în baza contractului individual de muncă, şi în
mod excepţional se iau în considerare şi alte perioade reglementate de lege cum ar fi, de
exemplu, timpul servit în avocatură.
Vechimea în specialitate e vechimea în meserie, în cazul muncitorilor şi vechimea în
funcţie pentru celelate categorii de personal; este o specie a vechimii în muncă. Aceasta are
mai multe variante. Astfel, vechimea în specialitate juridică, ce constă în perioadele de timp
în care o persoană a desfăşurat activităţi cu caracter juridic sau alte activităţi similare, sau
vecimea la catedră.

9. Verificarea prealabilă a pregătirii şi aptitudinilor profesionale


Conform art. 29 alin. 1 din Codul muncii “contractul individual de muncă se încheie după
verificarea prealabilă a aptitudinilor profesionale şi personale ale persoanei care solicită
angajarea”.
Verificarea prealabilă a aptitudinilor profesionale şi personale ale celui care solicită
angajarea se realizează prin mai multe modalităţi, stabilite în art. 29 alin. 2 din Codul
muncii potrivit căruia “modalităţile în care urmează să se realizeze verificarea prevăzută de
alin. 1 sunt stabilite în contractul colectiv de muncă aplicabil, în statutul de personal –
profesional sau disciplinar – şi în regulamentul intern, în măsura în care legea nu dispune
altfel”.
Încadrarea salariaţilor la instituţiile şi autorităţile publice şi la alte unităţi bugetare se
face numai prin concurs sau examen, după caz. Astfel are loc un concurs când pe acelaşi
post candidează mai multe persoane, iar examenul se realizează când participă un singur
candidat. Conform art. 70 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe
anii 2007-2010, încheierea contractului individual de muncă se face pe baza condiţiilor
stabilite de lege, cu respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţeanului şi numai pe
criteriul aptitudinilor şi competenţei profesionale.
Verificarea aptitudinilor profesionale ale candiadatului se poate realiza prin mai multe
modalităţi: interviu, recomandări de la locul de muncă precedent, concursul sau examenul,
perioada de probă.

Interviul

223 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 379 din 15 august 2000.

148
Interviul e o etapă a verificării aptitudinilor profesionale ale candidatului. este utilizat
frecvent în practică şi uneori constituie singura modalitate de verificare a aptitudinilor
profesionale ale celui care solicită angajarea. Acesta nu e reglementat de lege. Angajatorul
stabileşte în funcţie de politică de recrutare şi selecţie, condiţiile în care acesta se va
desfăşura.

Recomandarea de la fostul loc de muncă


Recomandarea de la fostul loc de muncă e utilizată frecvent şi va fi necesară când nu vor
mai exista carnetele de muncă. Referitor la această modalitate de verificare a aptitudinilor
profesionale legea e restrictivă.
Art. 29 alin. 4 din Codul muncii prevede că “angajatorul poate cere informaţii în
legătură cu persoana care solicită angajarea de la foştii săi angajatori, dar numai cu privire
la funcţiile îndeplinite şi la durata angajării şi numai cu încunoştiinţarea prealabilă a celui în
cauză“. Astfel, dreptul angajatorului e limitat sub trei aspecte:
- se solicită informaţii doar cu privire la funcţiile îndeplinite şi la durata angajării,
- solicitarea poate fi făcută doar cu încunoştiinţarea prealabilă a celui în cauză,
- informaţiile cerute nu pot avea alt scop decât acela de a aprecia capacitatea acestuia de
a ocupa postul respectiv, precum şi aptitudunile sale profesionale 224.
În cazul absolvenţilor, recomandările pot fi solicitate de la unitatea de învăţământ
absolvită, de la profesorii de specialitate.
Concursul
Concursul reprezintă principala modalitate de verificare a aptitudinilor profesionale şi
personale ale viitorilor salariaţi, în sectorul public şi în sectorul privat. Acesta e tot un
examen, dar la care participă mai mulţi candidaţi pentru un singur loc. “Condiţiile de
organizare şi modul de desfăşurare a concursului/examenului se stabilesc prin regulament
aprobat prin hotărâre a Guvernului“225.
Deşi nu a fost elaborat un regulament, există acte normative, statute profesionale care
prevăd concursul ca modalitate de verificare a candidatului care solicită angajarea.
La concursul pentru ocuparea unui post pot participa persoane din unitate sau din afara
unităţii, care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
¾ Postul să fie vacant;
¾ Să fie cetăţean român, dar există domenii de activitate , în care conducerile
ministerelor, celelalte organe centrale sau instituţiile asimilate, aprobă, după caz, în
funcţie de necesitate, angajarea unor specialişti, cetăţeni străini;
¾ Să nu fi suferit vreo condamnare pentru faptele ce ar face-o incompatibilă cu funcţia
pentru care candidează;
¾ Să prezinte o recomandare de la ultimul loc de muncă sau de la unitatea de
învăţământ, în cazul absolvenţilor, care se angajează prima dată. În această
recomandare se face o caracterizare a profilului personal şi moral al persoanei;
¾ Să prezinte un curriculum vitae din care să rezulte activitatea desfăşurată, studiile,
experienţa.
Concursul se desfăşoară în prezenţa unei comisii de examinare, constituită în cadrul
fiecărei unităţi bugetare. Comisia are un preşedinte ales de membrii comisiei şi un secretar
numit de conducătorul unităţii.

224 R. Dimitriu, Contractul individual de muncă - prezent şi perspective, Editura Tribuna economică, Bucureşti, 2005, pag. 93.
225 Art. 30 alin. 4 din Codul muncii

149
Pentru ocuparea posturilor de funcţionari publici se cer următoarele condiţii: studii de
specialitate; o anumită vechime în specialitate; cunoaşterea unei limbi de circulaţie
internaţională; cunoştinţe de operare, programare pe calculator; cunoaşterea limbii unei
minorităţi naţionale când această cerinţă e obligatorie, potrivit legii.
Publicitatea scoaterii posturilor vacante la concurs se face cu cel puţin 15 zile înainte de
data susţinerii concursului prin publicarea acestora într-un ziar central, local, sau prin
afişarea lor la sediul unităţii respective. Tematica pentru concurs e stabilită de organele de
specialitate din fiecare minister, organ central, sau prefectură, iar o comisie specială de
angajare, pregatire şi avansare a personalului ce se organizează la nivelul fiecărui minister,
organ central sau prefectură în condiţiile stabilite de ministrul, conducătorul oraganului
central sau de prefect o vor aviza.
Concursul constă din proba scrisă şi proba orală, dar există funcţii pentru care concursul
constă într-o probă practică. Proba orală e interviul, în cazul funcţionarilor publici. Sunt
admişi candidaţii care au obţinut la fiecare probă minim nota 7. Rezultatul concursului e
consemnat într-un proces-verbal semnat de membrii comisiei de examinare. Pe baza notelor
obţinute comisia stabileşte ordinea reuşitei la concurs. În cazul mediilor egale, comisia
stabileşte candidatul reuşit în funcţie de datele personale cuprinse în recomandări sau cele
care se referă la nivelul studiilor de bază sau suplimentare (cursuri de master, doctorat,
cursuri postuniversitare). Va fi desemnată câştigătoare persoana care a obţinut cea mai
ridicată medie. Dosarele ce cuprind notele obţinute de candidaţi la concurs împreună cu
actele acestora sunt depuse la preşedintele comisiei de angajare, pregătire şi avansare din
unitate. Dosarele se verifică în termen de 5 zile de la primirea lor. Rezultatul verificării e
comunicat unităţii, care afişează lista candidaţilor admişi la concurs. Contestaţiile se fac în
termen de 3 zile de la afişarea rezultatelor şi sunt analizate şi soluţionate de conducerea
ministerului sau organului central sau de conducerea unităţii şi se comunică petiţionarului
în termen de 5 zile. După confirmarea rezultatelor obţinute la concurs, se fac comunicările
către candidaţii reuşiţi şi către persoanele care vor fi angajate. Cei care au reuşit la concurs
trebuie să se prezinte în termen de maximum 15 zile calendaristice de la data luării la
cunoştinţă a rezultatului concursului. Dacă candidatul nu se prezintă la post, la termenul
stabilit, postul e declarat vacant şi va fi ocupat de următoarea persoană aflată pe listă şi care
a reuşit la concurs. În domeniul privat, organizarea concursului nu e obligatorie, angajatorii
utilizează prin analogie, pentru organizarea concursului/examenului regulie din sectorul
bugetar. Prin concurs, angajatorul verifică aptitudinile profesionale ale candidaţilor,
folosind prevederile descrise ca norme de recomandare. În practică, în sectorul privat e
utilizat şi interviul cu persoana care solicită angajarea, el fiind de sine stătător sau avocat
concursului ori examenului.

Examenul
Conform art. 30 alin. 3 din Codul muncii “în cazul în care la concursul organizat în vederea
ocupării unui post vacant nu s-au prezentat mai mulţi candidaţi, încadrarea în muncă se face
prin examen”. În mod excepţional, examenul e utilizat şi în alte situaţii.

Proba practică
Codul muncii nu reglementează în mod expres proba practică. Proba practică e necesară şi
utilă în cazul muncitorilor, pentru exercitarea unei meserii. În cazul anumitor categorii de
muncitori calificaţi, trebuie să fie îndeplinite cerinţele speciale stabilite prin ordine ale
miniştrilor de resort (de exemplu, în domeniul transporturilor, etc.)

150
10. Perioada de probă

Perioada de probă reprezintă intervalul de timp în care angajatorul verifică aptitudinile şi


pregătirea profesională ale salariatului şi modul în care acesta îşi exercită atribuţiile de
serviciu. Ea este facultativă şi subsidiară concursului sau examenului şi e reglementată în
art. 30 - 33 din Codul muncii, fiind o clauză contractuală. Nu este un act unilateral al
angajatorului, iar existenţa ei nu se prezumă ci trebuie să fie prevăzută în contractul
individual de muncă. Aceasta este utilă pentru ambele părţi, deoarece angajatorul îl verifică
pe salariat şi îl poate concedia pe motiv de necorespundere profesională sau îi poate da un
preaviz, iar salariatul verifică dacă postul sau funcţia corespunde aptitudinilor şi pregătirii
sale profesionale şi dacă are o garanţie a locului de muncă. În perioada de probă persoana în
cauză are calitatea de salariat, are dreptul la salariu, şi se află sub observaţia angajatorului
din punct de vedere al aptitudinilor profesionale.
Durata peioadei de probă diferă ca întindere, în funcţie de durată pentru care a fost încheiat
contractul individual de muncă – nedeterminată/determinată.
În cazul contractelor individuale de muncă pe durată nedeterminată, peroada de probă e
negociată de părţi şi poate fi:
a. Cel mult 30 de zile calendaristice pentru funcţii de execuţie, inclusiv pentru
persoanele cu handicap;
b. cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcţiile de conducere;
c. Nu poate depăşi 5 zile lucratoare în cazul muncitorilor necalificaţi;
d. cel mult 6 luni în cazul absolvenţilor instituţiilor de învăţământ la debutul lor în
profesie;
e. Nu poate depăşi 5 zile lucrătoare în cazul muncitorilor necalificaţi;
f. Verificarea aptitudinilor profesionale ale persoanele cu handicap se realizează
exclusiv prin perioada de probă de maximum 30 de zile calendaristice.
Pentru a preveni abuzurile angajatorului, Codul muncii stabileşte reguli privind perioada de
probă:
1. Angajatorul trebuie să informeze salariatul cu privire la perioada de probă anterior
încheierii sau modificării contractului de muncă. Neinformarea va duce la decăderea
angajatorului din dreptul verificării aptitudinilor salariatului printr-o astfel de modalitate -
art. 32 alin. 3 şi art. 17 alin. 4 din Codul muncii;
2. Pe durata executării unui contract individual de muncă nu poate fi stabilită decât o singură
perioada de probă – art. 32 alin. 1 din Codul muncii. Prin excepţie, salariatul poate fi supus
la o nouă perioada de probă în situaţia în care acesta debutează la acelaşi angajator într-o
nouă funcţie sau profesie ori urmează să presteze activitatea într-un loc de muncă cu
condiţii grele, vătămătoare sau periculoase;
3. Potrivit art. 33 din Codul muncii este interzisă angajarea succesivă a mai mult de trei
persoane pe perioade de probă pentru acelaşi post. Astfel, dacă nici al treilea salariat nu
corespunde, angajatorul poate încheia cu o altă persoană un nou contract de muncă, dar nu
se mai poate utiliza perioada de probă, ci doar concursul, examenul sau proba practică. Prin
această interdicţie se evită utilizarea abuzivă a contractelor de muncă pe durată determinată
şi abuzul angajatorului.
În perioada de probă absolvenţii instituţiilor de învăţământ trebuie încadraţi doar cu
contract de muncă pe durată nedeterminată, pentru că perioada de probă nu face parte din

151
cazurile de excepţie în care e posibilă încheierea contractului de muncă pe durată
determinată. Perioada de probă începe să curgă şi se calculează din prima zi a executării
contractului şi expiră la expirarea termenului stabilit (30 zile calendaristice; 90 de zile
calendaristice, etc), mai ales atunci când e stabilit pe luni. În perioada de probă salariatul
are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute în legislaţia muncii, în contractul colectiv de
muncă, în regulamentul intern şi în contractul individual de muncă, potrivit art.31 alin.5.
Conform art. 31 alin. 4 din Codul muncii, “pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă,
contractul individual de muncă poate înceta numai printr-o notificare scrisă, la iniţiativa
oricăreia dintre părţi”. Astfel, pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul poate
înceta printr-o notificare scrisă, la iniţiativă oricăreia dintre părţi, fără să fie obligatorie
acordarea preavizului, sau o altă procedură de concediere sau demisie, iar notificarea
trebuie motivată. Contractul individual de muncă consolidate numai după expirarea
perioadei de probă şi numai dacă salariatul corespunde profesional postului/funcţiei care e
încadrat. Dacă dezicerea de contract s-a realizat prin încălcarea legii, nerespectându-se
forma scrisă a comunicării sau aceasta a intervenit după expirarea perioadei de probă atunci
e sesizată instanţa de judecată.
Perioada de probă reprezintă vechime în muncă şi se consideră că stabilirea drepturilor
salariale depinde de vechime.

11. Documente necesare pentru încheierea contractului de muncă

Condiţiile stabilite de actele normative pentru încheierea contractului individual de muncă


se constată de angajator prin verificarea documentelor doveditoare prezentate de persoana
care solicită angajarea.
Pentru angajarea în muncă sunt necesare următoarele documente:
• Cartea de identitate prin care se atestă identitatea, cetăţenia şi domiciliul;
• Curriculum vitae;
• Actele (certificate, diplome, atestate) care atestă existenţa studiilor şi calificărilor
necesare pentru exercitarea viitoarelor obligaţii/atribuţii de serviciu;
• Carnetul de muncă /adeverinţă referioare la vechimea în muncă;
• Avizul medical;
• Recomandare (de la locul de muncă anterior sau, în cazul absolvenţilor, de la unitatea de
învăţământ);
• Actul individual de repartizare în muncă;
• Libretul militar sau adeverinţe de recrutare;
• Cazierul judiciar (sau avizul organului de poliţie, când e obligatoriu potrivit legii);
• Avizul /autorizarea/atestarea (când sunt obligatorii);
• Adeverinţa privind situaţia debitelor faţă de angajatorii la care persoana în cauză a
lucrat anterior (nota de lichidare).
Cerinţele legale pe care trebuie să le întrunească la angajare persoana care solicită un loc de
muncă sunt de fapt elemente de informare a angajatorului anterioare încheierii contractului
individual de muncă.
Încadrarea în muncă a străinilor se realizează conform art. 2 lit. c şi d din Codul
muncii şi O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

152
V. Executarea contractului individual de muncă

1. Puterea obligatorie a contractului individual de muncă

Conform art. 969 din Codul civil “convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante“. În baza principiului consacrat în acest articol, contractul individual de muncă
e obligatoriu pentru cele două părţi: angajatorul (patronul) şi angajatul (salariatul).
Conform art. 8 alin. 1 din Codul muncii “relaţiile de muncă se bazează pe principiul
consensualităţii şi bunei-credinţe”. Astfel părţile sunt titulare a drepturilor dobândite prin
contract.Oricare din părţi poate pretinde satisfacerea unor drepturi.
Obligativitatea contractului individual de muncă are o importanţă deosebită pentru
certitudinea şi eficienţa raporturilor juridice în general şi pentru raporturile dintre părţile ce
au încheiat acest contract. Această obligativitate decurge din voinţa individuală a părţilor
contractante. Respectarea contractelor încheiate e impusă de dispoziţiile legale, dar şi de
societate în ansamblul său, care presupune securitate şi ordine juridică.
De la încheierea şi până la încetarea executării contractului individual de muncă există un
ansamblu complex de reguli juridice. Executarea contractului de muncă are la bază relaţia
de muncă, caracterizată de schimbul sinalagmatic de prestaţii reciproce dintre contractanţi:
interdependenţa obligaţiei salariatului de a presta munca şi cea a angajatorului de a o
remunera.

2. Drepturile şi obliagţiile angajatorului

Consideraţii generale
Încheierea contractului individual de muncă presupune asumarea unor drepturi şi obligaţii
reciproce pentru ambele părţi.
Efectele contractului individual de muncă se clasifică în:
a) Efecte principale ce cuprind obligaţia salariatului de a presta munca şi obligaţia
angajatorului de a plăti salariul;
b) Efecte secundare ce cuprind toate celelalte obligaţii ale părţilor.
Conform art.37 din Codul muncii “drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre
angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor
colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă“. Obligaţiile reciproce ale
părţilor nu se execută simultan. Neexecutarea de către una dintre părţi a obligaţiilor
contractuale nu dă posibilitatea celeilalte ca prin invocarea excepţiei de neexecutare, să nu
şi le execute pe ale sale.

Drepturile angajatorului
Conform art. 40 alin. 1 din Codul muncii, angajatorul are în principal următoarele drepturi:
a. să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii;
b. să stabilească atribuţiile corespunzatoare pentru fiecare salariat, în condiţiile legii
şi/sau în condiţiile contractului colectiv de muncă aplicabil, încheiat la nivel
naţional, la nivel de ramură de activitate sau de grup de unităţi;
c. să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalităţii lor;

153
d. să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu;
e. să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile
corespunzătoare, potrivit legii , contractului colectiv de muncă aplicabil şi
regulamentului intern”.
Din toate aceste drepturi ale angajatorulului reiese că acesta are o serie de atribuţii:
organizatorice, de îndrumare a salariţiilor, de control şi disciplinare. Angajatorul stabileşte
obiectivul activităţii, sarcinile de serviciu ale angajatorilor, întocmeşte fişa posturilor.
Astfel, raportul juridic de muncă se caracterizează prin subordonarea salariaţilor faţă de
angajator.
Organizarea muncii este unul dintre principalele atribute ale angajatorului.
Desfăşurarea activităţii într-o unitate presupune organizarea fiecărui loc de muncă,
determinarea relaţiilor şi raporturilor dintre ele, stabilirea sarcinilor de serviciu ale
salariaţilor care au funcţii de execuţie şi funcţii de conducere. Acest atribut se realizează
prin organele de decizie ale angajatorului.
Normarea muncii. Norma de muncă are un rol important în organizare, conducerea,
controlul şi plata muncii salariatului.
Potrivit art. 126 din Codul muncii “norma de muncă exprimă cantitatea de muncă necesară
pentru efectuarea operaţiunilor sau lucrărilor de către o persoană cu calificare
corespunzătoare, care lucrează cu intensitate normală în condiţiile unor procese tehnologice
şi de muncă determinate. Norma de muncă cuprinde timpul productiv, timpul pentru
întreruperi impuse de desfăşurarea procesului tehnologic, timpul pentru pauze legale în
cadrul programului de muncă”. Aceasta se exprimă în funcţie de caracteristicile procesului
de producţie sau de alte activităţi, ce se normează, sub formă de norme de timp, norme de
producţie, norme de personal, sfera de atribuţii sau sub alte forme corespunzătoare
specificului fiecărei activităţi - art. 127 din Codul muncii.
Conform art. 129 alin. 1 “normele de muncă se elaboreaza de către angajator “ conform
normativelor în vigoare, în cazul în care nu există normative, normele de muncă se
elaborează de către angajator cu acordul sindicatului ori, după caz, al reprezentanţilor
salariaţilor“.
Atributele angajatorului sunt: organizarea activităţii prin stabilirea structurii organizatorice
raţionale, repartizarea salariaţilor pe locuri de muncă, exercitarea controlului privind modul
de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu ale salariaţilor.
Potrivit art. 129 alin. 2 “în situaţia în care normele de muncă nu mai corespund condiţiilor
tehnice în care au fost adoptate sau nu asigură un grad complet de ocupare a timpului
normal de muncă , acestea vor fi supuse unei reexaminări”. Reexaminarea poate fi cerută de
angajator şi de sindicat sau reprezentanţii salariaţilor. “Procedura de reexaminare precum şi
situaţiile concrete în care poate interveni se stabilesc prin contractul colectiv de muncă
aplicabil sau prin regulamentul intern”. “Reexaminarea normelor de muncă nu va putea
conduce la diminuarea salariului de baza negociat.
Cheltuelile ocazionate de soluţionarea divergenţelor cu privire la modificarea normelor de
muncă vor fi suportate de patroni pentru prima solicitare a sindicatelor “ 226.

Regulamentul intern
Regulamentul intern este actul prin care angajatorul stabileşte regulie ce stau la baza
dsfăşurării activităţii în unitate.

226 Art. 21 alin. 3 şi 4 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 .

154
Potrivit art. 257 din Codul muncii “regulamentul intern se întocmeşte de către
angajator cu consultarea sindicatului sau a reprezentanţilor salariaţilor, după caz.”
Consultarea sindicatului e facultativă, regulamentul fiind valabil şi în lipsa ei, dar şi
recomandabilă, deoarecel la elaborarea lui participă şi salariaţii.
Regulamentul intern trebuie elaborat în cazul tuturor categoriilor de angajatori, indiferent
de numărul salariaţilor. În cazul angajatorilor nou înfiinţaţi se prevede un termen de 60 de
zile în care urmează să fie elaborat, termenul curgând de la data dobândirii personalităţii
juridice. (alin .2)
Regulamentul intern cuprinde cel puţin următoarele categorii de dispoziţii:
a) reguli privind protecţia, igiena şi securiatatea în muncă în cadrul unităţii;
b) reguli privind respectarea principiului nediscriminării şi al înlăturării oricărei forme de
încălcare a demnităţii;
c) drepturile şi obligaţiile angajatorului şi ale salariaţilor;
d) procedura de soluţionare a cererilor sau reclamaţiilor individuale ale salariaţilor;
e) reguli concrete privind disciplina muncii în unitate;
f) abaterile disciplinare şi sancţiunile aplicabile;
g) reguli referitoare la procedura disciplinară;
h) modalităţile de aplicare a altor dispoziţii legale sau contractuale specifice” 227 .
Regulamentul intern poate să cuprindă şi alte dispoziţii decât cele prevăzute de Codul
muncii, cu condiţia să nu contravină legii.
Conform art. 260 din Codul muncii salariaţii trebuie informaţi despre modificările
aduse acestui document. Salariatul care consideră că i s-a încălcat un drept prin
regulamentul intern se poate adresa angajatorului, făcând dovada acestei încălcări. Potrivit
art. 261 alin. 2 controlul legalităţii dispoziţiilor cuprinse în regulamentul intern este de
competenţa instanţelor judecătoreşti, care pot fi sezizate în termen de 30 de zile de la data
comunicării de către angajator a modului de soluţionare a sesizării formulate potrivit alin.
(1). Însăşi legea fundamentală garantează în art.21 accesul liber la justiţie.

Obligaţiile angajatorului
Conform art. 40 alin. 2 din Codul muncii, angajatorului îi revin, în principal, următoarele
obligaţii:
a) să informeze salariaţii asupra condiţiilor de muncă şi asupra elementelor care privesc
desfăşurarea relaţiilor de muncă;
b) să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în vedere elaborarea
normelor de muncă şi condiţiile corespunzătoare de muncă;
c) să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de
muncă aplicabil şi din contractele colective de muncă;
d) să comunice periodic salariaţilor situaţia economică şi financiară a unităţii, cu excepţia
informaţiilor sensibile sau secrete, care, prin divulgare, sunt de natură să prejudicieze
activitatea unităţii. Periodicitatea comunicărilor se stabileşte prin negociere în contractul
colectiv de muncă aplicabil;
e) să se consulte cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor în privinţa
deciziilor susceptibile să afecteze substanţial drepturile şi interesele acestora;

227 Art. 258 din Codul muncii .

155
f) să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa , precum şi să reţină şi
să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii;
g) să înfiinţeze registrul general de evidenţă a salariaţilor şi să opereze înregistrările
prevăzute de lege;
h) să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului;
i) să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale salariaţilor .

3. Drepturile şi obligaţiile salariatului

Drepturile şi obligaţiile salariaţilor sunt reglementate de Codul muncii, dar pentru anumite
categorii de personal (judecători, procurori, personalul didactic etc), drepturile şi obligaţiile
lor sunt stabilite de statutele profesionale. Acestea sunt stabilite şi în contractele colective
de muncă şi regulamentele interne.

Drepturile salariatului
Potrivit art.39 alin.1 din Codul muncii, salariatul are, în principal, următoarele drepturi:
a) dreptul la salarizare pentru munca depusă;
b) dreptul la repaus zilnic şi săptămânal;
c) dreptul la concediu de odihnă anual;
d) dreptul la egalitate şi de tratament;
e) dreptul la demnitate în muncă;
f) dreptul la securitate şi sănătate în muncă;
g) dreptul la acces la formarea profesională;
h) dreptul la informare şi consultare;
i) dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului
de muncă;
j) dreptul la protecţie în caz de concediere;
k) dreptul la negociere colectivă şi individuală;
l) dreptul de a participa la acţiuni colective;
m) dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat.
Potrivit art. 38 din Codul muncii salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt
recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile
recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
În literatură juridică s-a apreciat că salariatul nu poate renunţa la “drepturile
satabilite/consacrate/edictate pe cale legală“ şi nici la drepturile “stabilite prin negociere
colectivă garantate legal“ sau prin “negocierea individuală recunoscută legal“ 238.

Obligaţiile salariatului
Obligaţiile salariatului sunt reglementate în art. 39 alin. 2 din Codul muncii, dar pentru
anumite categorii de personal, acestea sunt stabilite în acte normative speciale, în
contractele colective de muncă sau în regulamentele interne .
Potrivit art. 39 alin.2 din Codul muncii salariatului îi revin, în principal, următoarele
obligaţii:
a) obligaţia de a realiză norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuţiile ce îi revin
conform fişei postului;

156
b) obligaţia de a respecta disciplina muncii;
c) obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul colectiv
de muncă aplicabil, precum şi în contractul individual de muncă;
d) obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu;
e) obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii în unitate;
f) obligaţia de a respecta secretul de serviciu.
Pe linia securităţii şi sănătăţii în muncă, potrivit art. 23 alin. 1 din Legea nr. 319/2006
privind securitatea şi sănătatea în muncă, lucrătorul are următoarele obligaţii:
a) să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substanţele periculoase, echipamentele de
transport şi alte mijloace de producţie;
b) să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie acordat şi, dupa utilizare, să îl
înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;
c) să nu procedeze la scoaterea din funcţiune, la modificarea, schimbarea sau înlăturarea
arbitrară a dispoziţiilor de securitate proprii în special ale maşinilor, aparaturii, uneltelor,
instalaţiilor tehnice şi clădirilor şi să utilizeze corect aceste dispozitive;
d) să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi orice situaţie de muncă
despre care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru securitatea şi sănătatea
lucrătorilor, precum şi orice deficienţă a sistemelor de protecţie;
e) să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă şi/sau angajatorului accidentele
suferite de propria persoană;

238
I. T. Ştefănescu, Consideraţii referitoare la aplicarea art. 38 din Codul muncii, în Revista “Dreptul” nr.
9/2004, pag. 81 - 83.

f) să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi, atât timp cât este necesar,
pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerinţe dispuse de către inspectorii de
muncă şi inspectorii sanitari, pentru protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorilor;
g)să coopereze, atât timp cât este necesar, cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi
pentru a permite angajatorului să se asigure că mediul de muncă şi condiţiile de lucru sunt
sigure şi fără riscuri pentru securitate şi sănătate, în domeniul său de activitate;
h)să îşi însuşească şi să respecte prevederile legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii
în muncă a acestora;
i) să dea relaţiile solicitate de către inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari“.

Bibliografie necesară aprofundării:


1. I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.
2. I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii. Vol I şi II., Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003.
3. A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
4. A. Ţiclea, Dreptul muncii. Curs universitar. Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
5. A. Popescu, Dreptul internaţional şi european al muncii, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008.
6. R. Dimitriu, Contractul individual de muncă – prezent şi perspective, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2004.
7. Alexandru Ţiclea, Constantin Tufan, Marioara Ţichindelean, Ovidiu Ţinca, “Dreptul
muncii”, Editura Rosetti, Editia Bucureşti, 2004.

157
8. I. T. Ştefănescu, Consideraţii generale referitoare la aplicarea art. 38 din Codul muncii,
Revista “Dreptul” nr. 9/2004.

Întrebări recapitulative:
1. Definiţi contractul individual de muncă şi prezentaţi trăsăturile acestuia.
2. Care sunt condiţiile de încheiere a unui contract individual de muncă?
3. Enumeraţi drepturile şi obligaţiile angajatorului / salariatului.

Teste de autoevaluare:
1. Contractul individual de muncă pe durată neterminată se încheie în scris:
a. ad probationem;
b. ad validitatem;
c. nu se încheie în formă scrisă;
d. niciuna din variantele de mai sus.
2. Contractul individual de muncă este:
a. cu executare succesivă, bilateral şi presupune obligaţia de „a face” pentru ambele părţi
contractante;
b. cu titlu oneros, afectat de regulă de modalitatea termen şi bilateral;
c. sinalagmatic, cu titlu oneros şi comutativ;
d. niciuna din variantele de mai sus.
3. Perioada de probă se aplică obligatoriu:
a. în cazul persoanelor cu handicap
b. în cazul minorilor
c. la încadrarea unei personae cu funcţie de conducere
d. niciuna din variantele de mai sus
4. Persoana fizică poate încheia un contract individual de muncă în calitate de angajator:
a. de la vârsta de 15 ani, numai dacă există acordul părinţilor;
b. de la vârsta de 16 ani;
c. de la vârsta de 18 ani;
d. niciuna din variantele de mai sus.

Răspunsuri corecte: 1. a; 2. a şi c; 3. a; 4. c.

Teste de evaluare:
1. Perioada de probă se aplică obligatoriu:
A. la încadrarea unei persoane cu funcţie de conducere;
B. la încadrarea unei persoane cu funcţie de execuţie;
C. la încadrarea unui absolvent;
D. niciuna din variantele de mai sus.

2. Încadrarea prin concurs:

158
a. este obligatorie în cazul salariaţilor din sectorul privat;
b. este obligatorie pentru toate categoriile de salariaţi;
c. este obligatorie la încadrarea persoanelor cu handicap;
d. niciuna din variantele de mai sus.

3. Dacă contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă:


a. se prezumă că a fost încheiat pe durată determinată;
b. se prezumă că a fost încheiat pe durată nedeterminată;
c. este nul absolut;
d. niciuna din variantele de mai sus.

4. Constituie infracţiune:
a. primirea la muncă a unei persoane fără încheierea unui contract de muncă în scris;
b. încadrarea în muncă a unui minor de 14 ani;
c. nerespectarea regimului de protecţie a femeilor gravide sau care alăptează
d. niciuna din variantele de mai sus.

Temă de casă.
Rezolvaţi următoarea speţă
În urma absolvirii Facultăţii de matematică, X a fost angajat contabil la societatea cu
capital privat Y. În contractul său de muncă, părţile au omis să prevadă cuantumul
salariului. La sfârşitul primei luni de lucru, X îi solicită angajatorului Y plata salariului
cuvenit. Y îi oferă o sumă derizorie de 600 lei prevalându-se de lipsa stipulaţiilor referitoare
la salariu, susţinând că din această cauză oricum contractul este lovit de nulitate, şi trebuie
să fie mulţumit că măcar a învăţat meserie.

1. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite la încheierea contractului individual de


muncă?
2. Identificaţi problemele de dreptul muncii.
3. T vă întreabă ce drepturi are. Ce îi răspundeţi?

TEMA NR. 11

CONTRACRTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂ - CLAUZELE -

I. Obiectivele temei de studiu:


- cunoaşterea clauzelor ce formează obiectul contractului individual de muncă;
- cunoaşterea conţinutului fiecărei clauze, clauze obligatorii, clauze facultative;
- cunoaşterea consecinţelor nerespectării conţinutului clauzelor contractului
individual de muncă;

159
- prezentarea tematicii prin folosirea aspectelor practice,
a reglemenătrilor internaţionale, dar şi de drept comparat.

II. Competenţe dobândite de student:


- studentul să fie capabil să formuleze conţinutul unei clauze în contractul individual
de muncă;
- studentul să fie capabil să identifice o clauză legală de o clauză interzisă;
- studentul să fie capabil să delimiteze clauzele obligatorii de cele facultative ale
contractului individual de muncă.

III. Cuvinte cheie: locul muncii, felul muncii, durata, salariul, clauză, neconcurenţă, mobilitate,
confidenţialitate, conştiinţă, exclusivitate, restricţie timp liber.

IV. Structura temei :


I. Clauze fundamentale sau obligatorii
1. Locul muncii
2. Felul muncii 3. Durata contractului individual de muncă 4. Durata
concediului de odihnă 5. Salariul 6. Condiţii pentru acordarea preavizului 7.
Durata normală a muncii
II. Clauze facultative (specifice)
1. Clauza cu privire la formarea profesională
2. Clauza de neconcurenţă
3. Clauza de mobilitate
4. Clauza de confidenţialitate
III. Clauze speciale, nereglementate de Codul muncii, care pot fi incluse în
contractul individual de muncă
1. Clauza de conştiinţă
2. Clauza de stabilitate
3. Clauza privind drepturile de proprietate intelectuală
4. Clauza de obiectiv
5. Clauza de delegare de atribuţii
6. Clauza de risc
7. Clauza de restricţie în timpul liber
8. Clauza de mobilitate profesională
IV. Clauze interzise în contractul individual de muncă
1. Clauze care ar aduce atingere unor libertăţi sau drepturi fundamentale
2. Clauze prin care salariatul ar renunţa la drepturile care îi sunt recunoscute
prin lege

V. Rezumat: Odată cu apariţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ca instituţie


specializată în domeniul raporturilor juridice de muncă problema conţinutului
contractelor individuale de muncă s-a schimbat în mod radical. S-a trecut de la
contractele de adeziune, contracte al căror conţinut era prestabilit de una din părţi, la
contracte negociate, în condiţiile unei depline egalităţi juridice a părţilor. Astfel
contractele individuale de muncă nu mai sunt încheiate în condiţii stabilite exclusiv

160
de angajatori. Actualul model-cadru al contractului individual de muncă reprezintă un
real progres în consacrarea principiului libertăţii contractuale, el având doar rolul de a
ghida părţile contractante în ceea ce priveşte clauzele ce trebuie să fie înscrise în
contractul individual de muncă. Pe lângă clauzele fundamentale fără de care nu putem
fi în prezenţa unui contract de muncă, modelul-cadru permite negocierea unor clauze
speciale, unele din ele reglementate de Codul muncii, la nivel principial sau
instituindu-se un minimum de drepturi, altele nereglementate de Cod, aflându-se la
liberul arbitru al participanţilor la raporturile juridice de muncă. Câmpul clauzelor
liber stabilite de cele două părţi ale contractului individual de muncă s-a extins
necontenit, această libertate fiind circumstanţiată însă de norme imperative cu rol de
a ghida părţile în stabilirea clauzelor contractuale.

I. Clauze fundamentale sau obligatorii

Clauzele obligatorii228 într-un contract individual de muncă sunt acele clauze ce nu


pot lipsi din acesta, indiferent de tipul contractului individual de muncă. Clauzele sunt
prezente atât în contractele încheiate în sectorul public, cât şi în cele din sectorul privat şi
definesc, în ansamblu, configuraţia esenţială a contractului individual de muncă.
Clauzele obligatorii fac parte din clauzele generale, enumerate în art. 17 din Codul
muncii.

1. Locul muncii
Noţiunea de „loc de muncă” nu cunoaşte o definiţie unitară în legislaţia de drept al
muncii având înţelesuri multiple.
Locul de muncă229 este o clauză a contractului individual de muncă. Anterior încheierii
sau modificării contractului individual de muncă, angajatorul are obligaţia de a informa
persoana care solicită angajarea ori, după caz, salariatul cu privire la: locul de muncă sau, în
lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să muncească în diverse locuri. Se vor
preciza:
- localitatea;
- unitatea. Se specifică sediul angajatorului, respectiv filiala, sucursala sau punctul
de lucru în care se va presta munca;
- structura organizatorică în cadrul căreia urmează a fi prestată munca: departament,
secţie, sector, atelier, serviciu, centru, birou;
- dacă munca urmează să se desfăşoare la mai multe locaţii. Acest element al
contractului de muncă poate face obiect al unei clauze facultative, denumită clauză
de mobilitate;
- dacă munca urmează să se presteze la domiciliu. Sunt consideraţi salariaţi cu
munca la domiciliu, salariaţii care îndeplinesc, la domiciliul lor, atribuţiile
specifice funcţiei. În vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu ce le revin, salariaţii
cu munca la domiciliu îşi stabilesc singuri programul de lucru.
Locul de muncă se poate identifica cu postul.

228 A se vedea I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, Editura Lumina Lex , Bucureşti, 2003, pag. 398.
229 A se vedea A. Atanasiu, L. Dima, Dreptul muncii, Editura CH Beck, Bucureşti, 2005, pag. 60.

161
Locul de muncă poate semnifica spaţiul şi resursele necesare desfăşurării muncii.
Locurile de muncă trebuie să fie organizate astfel încât să garanteze securitatea şi sănătatea
salariaţilor.
Locul de muncă reprezintă cadrul în care se desfăşoară o activitatea din care se
obţine un venit şi în care se materializează raporturile juridice de muncă sau de serviciu.
De regulă, locul muncii se află în localitatea unde îşi are sediul (domiciliul)
angajatorul. Specificul felului muncii poate să implice însă deplasări permanente ale
salariatului pentru executarea obligaţiilor de serviciu.
Libertatea părţilor se poate manifesta, la încheierea contractului individual de muncă
şi prin faptul că munca salariatului urmează să se desfăşoare la domiciliul său. Este vorba
despre un contract de muncă pe durată nedeterminată sau determinată, cu timp de lucru
integral sau parţial, de sine stătător sau în cumul de funcţii, având ca particularitate
principală faptul că munca se execută la domiciliul salariatului, potrivit art. 105 din Codul
muncii.

2. Felul muncii
Atribuţiile postului230 constituie o concretizare a felului muncii. Felul muncii
reprezintă ocupaţia exercitată de către salariat.
Ocupaţia este activitatea utilă, aducătoare de venit, pe care o desfăşoară o persoană
în mod obişnuit şi care constituie pentru aceasta o sursă de existenţă.
Felul muncii este determinat prin funcţia sau meseria exercitată de către salariat, cu
specificarea pregătirii sau calificării sale profesionale.
Meseria este complexul de cunoştinţe obţinute prin şcolarizare şi prin practică,
necesare pentru executarea anumitor operaţii de transformare şi prelucrare a obiectelor
muncii, sau pentru prestarea anumitor servicii.
Funcţia reprezintă activitatea desfăşurată de o persoană într-o ierarhie funcţională
sau execuţie, corelată cu un anumit nivel al pregătirii profesionale.
Stabilirea felului muncii depinde şi de calificarea corectă a funcţiei salariatului respectiv.

3. Durata contractului individual de muncă 231


Potrivit art. 12 din Codul muncii contractul individual de muncă se încheie pe durată
nedeterminată. Prin excepţie, contractul individual de muncă se poate încheia şi pe durată
determinată, în condiţiile expres prevăzute de lege.
Ca expresie a caracterului de regulă a încheierii contractului pe durată nedeterminată,
un contract care nu s-a încheiat în formă scrisă se prezumă că a fost încheiat pe durată
nedeterminată.

4. Durata concediului de odihnă232

Alături de repausul zilnic, săptămânal şi de sărbători, concediul de odihnă face parte


din timpul de odihnă al salariatului.

230 A se vedea R. Dimitriu, Contractul individual de muncă – prezent şi perspective, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2005, pag. 143.
231 Pentru analiza contractului individual de muncă încheiat pe durată nedeterminată şi determinată, a se vedea tema privind Tipurile
de contracte individuale de muncă.
232 Pentru analiza timpului de odihnă al salariaţilor, a se vedea tema privind Timpul de muncă şi de odihnă.

162
La negocierea acestuia se va ţine cont de prevederile legii şi ale contractului colectiv
de muncă. În urma negocierilor individuale se va putea ajunge la o durată a concediului de
odihnă mai lungă decât cele prevăzute în lege sau contact colectiv de muncă, niciodată mai
scurtă.
Potrivit art. 140 din Codul muncii, durata minimă a concediului de odihnă anual este
de 20 de zile lucrătoare. Salariaţii minori au dreptul la un concediu minim de 24 de zile
lucrătoare.
Prin negociere, la încheierea contractului individual de muncă se va putea stabili şi
concediul de odihnă suplimentar. Acesta reprezintă un adaos la concediul de odihnă de
bază, stabilit potrivit legii şi contractelor colective, în considerarea vârstei, a stării de
sănătate a persoanei, a condiţiilor de muncă în care lucrează. Beneficiază de un concediu de
odihnă suplimentar de cel puţin 3 zile lucrătoare: salariaţii care lucrează în condiţii grele,
periculoase sau vătămătoare, nevăzătorii, alte persoane cu handicap şi tinerii în vârstă de
până la 18 ani.

5. Salariul
Salariul, cu toate componentele lui se stabileşte prin contractul individual de muncă,
diferenţiat în funcţie de profilul angajatorului. Astfel, ca regulă, potrivit art. 157,alin. 1,
salariul se stabileşte prin negociere individuală sau/şi colectivă între angajatori şi salariaţi
sau reprezentanţi ai acestora. Prin excepţie salariul se stabileşte potrivit actelor normative
pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de
la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor
speciale cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.

6. Condiţii pentru acordarea preavizului


Prin negocierea condiţiilor de acordare a preavizului şi a duratei acestuia, părţile
urmăresc să îşi asigure timpul necesar găsirii unui nou cocontractant, pentru un viitor raport
juridic de muncă, în ipoteza încetării celui actual, prevenind astfel prejudiciul pe care l-ar
produce, pentru fiecare dintre ele, desfacerea intempestivă a contractului de muncă.
Durata termenului de preaviz trebuie precizată încă de la încheierea contractului de
muncă, avându-se în vedere:
- preavizul datorat de angajator salariatului, prealabil concedierii acestuia pentru
motive neimputabile;
- preavizul datorat de salariat angajatorului, în cazul demisiei.
Dreptul salariatului la preaviz este una dintre garanţiile dreptului la muncă, înlesnind
celui în cauză posibilitatea de a-şi găsi în această perioadă un nou loc de muncă. De
asemenea, dreptul angajatorului de a fi preavizat de salariat, înainte ca acesta să
demisioneze este consacrat în vederea ocrotirii angajatorului de consecinţele negative ale
unor întreruperi nefireşti ale producţiei.
Negocierea clauzei privitoare la preaviz se va face cu luarea în considerare a
următoarelor elemente:
¾ rolul preavizului este acela de a permite salariatului să îşi caute alt serviciu sau
angajatorului un alt salariat. De îndată ce desfacerea contractului de muncă este
determinată de comportamentul culpabil al celorlalte părţi, raportul de muncă va
înceta fără preaviz nu se va acorda preaviz:
- în cazul concedierii disciplinare;

163
- în cazul în care salariatul este arestat preventiv pentru o perioadă mai mare de 60
de zile;
- în cazul demisiei pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale de către angajator.
Legea nu obligă angajatorul la acordarea preavizului în cazul concedierii pentru
necorespundere profesională, dacă salariatul se află în perioada de probă. Desigur,
părţile vor putea insera şi pentru acest caz o clauză privitoare la termenul de
preaviz, derogarea realizându-se în avantajul salariatului.
¾ termenul de preaviz prevăzut în Codul muncii, la art. 73 alin. 1, este de minim
15 zile lucrătoare. În cazurile în care unitatea este obligată, potrivit legii, să
acorde un preaviz la desfacerea contractului de muncă, durata lui va fi de 20 zile
lucrătoare. Contractele colective de muncă de la nivel de ramură sau de la
nivelul unităţii pot să prevadă termene de preaviz şi mai îndelungate. În
contractul individual de muncă se va putea prevedea în termen de preaviz mai
îndelungat decât cel prevăzut în contractul colectiv de muncă aplicabil. Se va
deroga de la lege sau de la prevederea cuprinsă în contractul colectiv de muncă
dar numai în avantajul salariatului, adică numai în sensul măririi duratei
preavizului. Salariatul nu poate renunţa la dreptul la preaviz nici la negocierea
contractului individual de muncă, nici după acordarea efectivă a preavizului.
¾ în cazul demisiei, termenul de preaviz nu poate fi mai mare de 15 zile
calendaristice pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv de 30 de zile
calendaristice pentru salariaţii care ocupă funcţii de conducere.
¾ angajatorul poate renunţa anticipat la termenul de preaviz acordat de salariatul
demisionar, eliberându-l pe acesta de obligaţia de a se mai prezenta la serviciu.
¾ Codul muncii – art. 79 alin. 8 prevede că salariatul poate demisiona fără preaviz
dacă angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul individual
de muncă. Cu prilejul negocierii contractului individul de muncă salariatul nu va
putea renunţa la dreptul de a demisiona fără preaviz.
¾ termenul de preaviz se suspendă dacă este suspendat contractul individul de
muncă. Astfel, potrivit art. 74 alin. 2 din Codul muncii, „în situaţia în care, în
perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de
preaviz va fi suspendat corespunzător”.
¾ pe parcursul termenului de preaviz, salariatul are toate drepturile şi obligaţiile
care decurg din contractul de muncă.
¾ Potrivit Contractului colectv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010
pe parcursul termenului de preaviz acordat de angajator, salariaţii pot lipsi 4 ore
pe zi de la programul unităţii în scopul de a-şi căuta alt loc de muncă, fără ca
aceasta să afecteze salariul şi celelalte drepturi.

7. Durata normală a muncii233


Negocierea duratei normale a muncii se va realiza pornind de la regula potrivit
căreia, pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este
de 8 ore pe zi de 40 de ore pe săptămână. Prin excepţie:
- în cazul minorilor durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi 30 ore pe
săptămână245.

233 Pentru analiza timpului de muncă al salariaţilor, a se vedea tema privind Timpul de muncă şi de odihnă. 245 A se vedea
art.109, alin.2 Codul muncii.

164
- în funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, la încheierea contractului
individual de muncă se poate negocia şi o repartizare inegală a timpului de muncă
de 40 de ore pe săptămână. Funcţionarea unui program de lucru inegal depinde de
măsura în care s-a inserat în contract o clauză expresă în acest sens.
- salariaţii care efectuează cel puţin 3 ore de muncă de noapte 234 beneficiază fie de
program de lucru redus cu 1 oră faţă de durata normală a zilei de muncă, fără ca
aceasta să ducă la scăderea salariului de bază, fie de un spor la salariu de minim
15% din salariul de bază pentru fiecare oră de muncă prestată;
- salariaţii care îşi desfăşoară activitatea în locuri de muncă cu condiţii deosebite
beneficiază de reducerea duratei normale a timpului de lucru sub 8 ore pe zi.
Timpul de muncă nu se confundă cu programul de lucru. Acesta din urmă poate fi
modificat unilateral, de către angajator, prin modificarea Regulamentul intern care îl
prevede.

II. Clauze facultative (specifice)

Alături de clauzele fundamentale, contractul individual de muncă poate cuprinde şi


alte clauze, potrivit intereselor părţilor. Caracterul lor facultativ vizează faptul că ele pot să
fie sau să nu fie cuprinse în conţinutul contractului de muncă. Odată negociate, prevederea
lor expresă nu mai este facultativă, ci obligatorie.
Clauzele facultative ale contractului ndividual de muncă, reglementate de Codul
muncii în art. 20, sunt235:
- clauza cu privire la formarea profesională
- clauza de neconcurenţă - clauza de
confidenţialitate - clauza de mobilitate.

1. Clauza cu privire la formarea profesională


Modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile parţilor, durata
formarii profesionale şi orice alte aspecte legate de formarea profesională fac obiectul unor
acte adiţionale la contractul individual de muncă. Între angajator şi salariatul său poate
interveni un contract special de formare profesională, fie un contract de calificare
profesională, fie un contract de adaptare profesională.
Aşadar o clauză de formare profesională poate să intervină:
1. încă de la momentul încheierii contractului individual de muncă;
2. pe parcursul executării unui contract de muncă sub forma unui act adiţional.
Formarea profesională a salariaţilor se poate realiza prin următoarele forme:
- participare la cursuri organizate de către angajator sau de către furnizorii de
servicii de formare profesională din ţară sau din străinătate;
- stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă;
- formarea individualizată;
- alte forme de pregătire convenite între angajator şi salariat.

234 Munca de noapte este munca prestată între orele 22 00- 0600, cu posibilitatea abaterii cu o oră în plus sau în minus faţă de aceste
limite.
235 A se vedea A. Ţiclea, A. Popescu, C. Tufan, O. Ţinca, M. Ţichindelean, Dreptul muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004,
pag. 387 şi următoarele. 248 A se vedea art. 192 din Codul muncii.

165
Clauza de formare profesională individualizată se stabileşte 248 de către angajator
împreună cu salariatul în cauză, ţinând seama de criteriile avute în vedere în cadrul planului
anual de formare profesională şi de condiţiile de desfăşurare a activităţii la locul de muncă.
Ea vizează parcurgerea de către salariat, pe durata executării contractului de muncă a unei
anumite modalităţi de pregătire profesionala.
Sunt negociabile:
a. durata cursului sau stagiului de formare profesională;
b. scoaterea parţială sau totală din activitate;
c. cuantumul indemnizaţiei în cazul în care pregătirea presupune scoaterea
integrală din activitatea salariatului;
d. durata interdicţiei pentru salariat de a lua iniţiativa încetării contractului
individual de muncă în cazul în care cursul sau stagiul de formare
profesională a fost mai mare de 60 de zile şi cheltuielile au fost suportate de
angajator. Codul muncii stabileşte numai durata minimă a acestei interdicţii
şi anume 3 ani, durata ei concretă - mai mare de 3 ani - stabilindu-se prin
acordul părţilor.
Dacă participarea la cursurile sau la stagiul de formare profesională presupune
scoaterea integrală din activitate, contractul individual de muncă al salariatului respectiv se
suspendă acesta beneficiind de o indemnizaţie plătită de angajator, prevăzută în contractul
colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă, după caz.
Pe perioada suspendării contractului individual de muncă salariatul beneficiază de
vechime la acel loc de muncă, aceasta perioadă fiind considerată stagiu de cotizare în
sistemul asigurărilor sociale de stat.
În cazul în care salariatul este cel care are iniţiativa participării la o formă de
pregătire profesională cu scoatere din activitate, angajatorul va analiza solicitarea
salariatului, împreună cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor. Potrivit art.
196, alin. 2 din Codul muncii angajatorul va decide cu privire la cererea formulată de
salariat în termen de 15 zile de la primirea solicitării. Acesta va decide şi cu privire la
condiţiile în care va permite salariatului participarea la forma de pregătire profesională,
inclusiv dacă va suporta în totalitate sau în parte costul ocazionat de aceasta.
Salariaţii care au încheiat un act adiţional la contractul individual de muncă cu
privire la formarea profesională pot primi în afara salariului corespunzător locului de muncă
şi alte avantaje în natură pentru formarea profesională.
Nu se poate stabili prin negociere un regim aplicabil salariatului mai aspru în raport
cu cel legal, cum ar fi de exemplu să suporte cheltuielile determinate de pregătirea sa
profesională chiar şi în cazurile în care este concediat pentru motive care nu ţin de persoana
sa.

2. Clauza de neconcurenţă
Raportul de muncă este unul centrat pe încredere reciprocă. Salariatul se află faţă de
angajator intr-un raport de subordonare disciplinară liber consimţită la data încheierii
contractului de muncă din care derivă obligaţia acestuia de a respecta disciplina muncii.
Obligaţia de neconcurenţă236 face parte din conţinutul obligaţiei generale de fidelitate
a salariatului faţă de angajatorul său. Orice salariat, chiar şi cel care nu este legat printr-o

236 A se vedea A. Ţiclea, Tratat de Dreptul muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, pag. 373-376.

166
clauză de neconcurenţă, are obligaţia generala de a nu afecta, prin actele sale, interesele
legitime ale angajatorului.
Clauza de neconcurenţă nu are deci rolul de a institui o nouă obligaţie în sarcina
salariatului, ci de a accentua şi configura precis o obligaţie preexistentă.
Având un caracter intuitu personae, contractul individual de munca implica din
partea angajatorului o încredere specială în salariatul său. Acestei încrederi trebuie să-i
corespundă o obligaţie corelativă de fidelitate a salariatului fată de angajator. Clauza de
neconcurenţă este parte a acestei obligaţii de fidelitate, aflându-se una faţă de cealaltă într-
un raport de la întreg la parte.
Potrivit art. 21 din Codul muncii la încheierea contractului individual de munca sau
pe parcursul executării acestuia, părţile pot negocia şi cuprinde în contract o clauza de
neconcurenţă prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze,
în interes propriu sau al unui terţ o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la
angajatorul său în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe care angajatorul se
obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurenţă.
Clauza de neconcurenţă îşi produce efectele dacă în cuprinsul contractului individual
de muncă sunt prevăzute :
9 în mod concret activităţile ce sunt interzise salariatului la data încetării
contractului ;
9 cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare ;
9 perioada pentru care îşi produce efectele clauza de neconcurenţă;
9 terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii ;
9 aria geografică unde salariatul poate fi în egală competiţie cu angajatorul.
Indemnizaţia de neconcurenţă lunară datorată salariatului nu este de natură salarială,
se negociază şi este de cel puţin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului
din ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă sau, în cazul
în care durata contractului individual de muncă a fost mai mică de 6 luni, din media
veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului.
Indemnizaţia de neconcurenţă reprezintă o cheltuială efectuată de angajator,
deductibilă la calculul profitului impozabil şi se impozitează la persoana fizică beneficiară,
potrivit legii. Dat fiind faptul că indemnizaţia de neconcurenţă nu are caracterul unui venit
salarial, rezultă că fostul salariat nu datorează contribuţiile sociale.
Referitor la perioada în care clauza de neconcurenţă îşi produce efectele
reglementările legale statuează că aceasta îşi produce efectele pentru o perioadă de
maximum 2 ani de la data încetării contractului individual de muncă. Aceste prevederi nu
sunt aplicabile în cazurile în care încetarea contracului individual de muncă s-a produs de
drept, cu excepţia cazurilor prevazute la art. 56 lit. d), f), g), h) şi j) 237 ori a intervenit din
iniţiativa angajatorului pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
Legiuitorul a stabilit şi limitări ale clauzei de neconcurenţă. Astfel, clauza de
neconcurenţă nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitării profesiei
salariatului sau a specializării pe care o deţine. La sesizarea salariatului sau a
237 Art.56, prevede: contractul individual de munca încetează de drept: d) „la data comunicării deciziei de pensionare pentru
limită de vârstă, pensionare anticipată parţială sau pensionare pentru invaliditate a salariatului, potrivit legii; f) ca urmare a
admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate,
de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare; g) ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse
privative de libertate de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; h) de la data retragerii de către autorităţile sau
organismele competente a avizelor, autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei; j)la data expirării
termenului contractului individual de munca încheiat pe durata determinată. 251 A se vedea art. 23, alin. 2 din Codul muncii.

167
Inspectoratului teritorial pentru muncă instanţa competentă poate diminua efectele clauzei
de neconcurenţă251.
Consecinţele nerespectării clauzei de neconcurenţă sunt prevăzute de art. 24 din
Codul muncii: „în cazul nerespectării, cu vinovăţie a clauzei de neconcurenţă salariatul
poate fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi, după caz, la daune-interese corespunzătoare
prejudiciului pe care l-a produs angajatorului”.

3. Clauza de mobilitate
Cauza de mobilitate238 este reglementată de art. 25 din Codul muncii. Părţile pot
stabili, în considerarea specificului muncii ca executarea obligaţiilor de serviciu de către
salariat să nu se realizeze într-un loc stabil de muncă, beneficiind, în schimb de prestaţii
suplimentare în bani sau în natură.
Dispoziţiile acestui text trebuie coroborate cu cele ale art. 17 alin. 2 lit.b din acelaşi
cod: din conţinutul contractului individual de muncă trebuie să facă parte şi clauza
referitoare la locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul
să muncească în diverse locuri.
Clauza de mobilitate geografică poate fi negociată şi introdusă în contractul
individual de munca încă de la încheierea acestuia sau poate să facă obiectul unei negocieri
ulterioare şi să ia forma unui act adiţional la contract.
Se consideră că această clauză de mobilitate trebuie să conţină nu numai menţiunea
că salariatul îşi va îndeplini obligaţiile de serviciu în mai multe locuri de munca, cu
evidenţierea unităţilor, subunităţilor, localităţilor, efectuând şi anumite deplasări, dar trebuie
să conţină şi natura ori cuantumul prestaţilor suplimentare în bani sau în natura la care
salariatul are dreptul.
Este necesar să se precizeze ca „mobilitatea” salariatului, deplasările lui nu vor
afecta felul muncii şi, evident, nici salariul, în sens negativ. Este firească această concluzie
având în vedere principiul că oricărei obligaţii trebuie să-i corespundă, corelativ, un drept şi
invers.

4. Clauza de confidenţialitate
Din îndatorirea de fidelitate, decurge, ca în cazul obligaţiei de neconcurenţă, şi
obligaţia de confidenţialitate239 a salariatului faţă de angajatorul său.
Potrivit art. 26 din Codul muncii, prin intermediul ei părţile convin ca, pe toată
durata contractului individual de muncă şi după încetarea acestuia, să nu transmită date sau
informaţii de care au luat cunoştinţă în timpul executării contractului, în condiţiile stabilite
în regulamentele interne, în contractele colective sau în cele individuale de muncă.
În sens restrâns şi expres este vorba de obligaţia salariatului de a respecta secretul de
serviciu.
Reglementarea clauzei de confidenţialitate se justifică prin aceea că părţile cu ocazia
încheierii şi apoi a executării contractului de muncă, iau cunoştinţă despre date şi informaţii
provenind de la fiecare dintre ele. Unele dintre acestea au evident caracter confidenţial.
Pentru a-şi proteja reciproc interesele, părţile pot negocia şi introduce în contractul lor o
atare clauză.

238 A se vedea O. Macovei, Conţinutul contractului individual de muncă , Editura Lumina Lex, Bucureşti 2004, pag. 283-286.
239 A se vedea R. Dimitriu, Contractul individual de muncă – prezent şi perspective, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2005, pag. 169
- 174.

168
Informaţiile care pot fi dobândite de către salariat pe parcursul executării
contractului de munca sunt:
a. Informaţii a căror divulgare constituie infracţiune sau contravenţie ex legem. Acestea
atrag răspunderea penală, respectiv contravenţională şi, a fortiori, pe cea disciplinară
independent de existenţa unei consacrări exprese a caracterului secret. În această
categorie pot fi incluse acele informaţii care sunt declarate secrete nu de către
angajator, ci de către lege. Sancţiunea pentru divulgarea acestora este prevăzută de
lege.
În categoria informaţiilor secrete ex legem sunt cuprinse:
- informaţiile secrete de stat (informaţiile care reprezintă sau care se referă la
anumite elemente esenţiale pentru siguranţa statului);
- informaţii secrete de serviciu (acestea se stabilesc de conducătorul persoanei
juridice, pe baza normelor prevăzute prin hotărâre a Guvernului.
b. Informaţiile calificate a fi confidenţiale prin regulamentul intern sau prin contractul
colectiv de muncă. Divulgarea lor constituie abatere disciplinară, chiar dacă nu s-a
stipulat contractual caracterul confidenţial.
c. Informaţiile a căror divulgare este interzisă numai în caz de prevedere contractuală
expresă.
d. Informaţiile accesibile publicului. În această categorie intră:
- informaţiile general – accesibile salariaţilor (în lipsa de clauză de confidenţialitate,
acestea pot fi utilizate de către salariat în mod liber, chiar şi pe parcursul
contractului de muncă);
- informaţiile accesibile publicului larg.
Nerespectarea acestei clauze de către oricare dintre parţi atrage obligarea celui în
culpă la plata de daune – interese.
După întinderea lor în timp, clauzele de confidenţialitate sunt de două feluri:
a. clauze care cuprind obligaţia salariatului de a păstra secretul asupra unor anumite
informaţii pe parcursul executării contractului de muncă;
b. clauze care cuprind obligaţia salariatului de a păstra confidenţialitatea asupra unor
anumite informaţii şi după finele contractului de muncă.
Încălcarea obligaţiei asumate prin contractul individual de muncă poate determina şi
răspunderea disciplinară a salariatului vinovat.

III. Clauze speciale, nereglementate de Codul muncii, care pot fi incluse în


contractul individual de muncă

În afara clauzelor expres prevăzute de lege, părţile pot insera, în virtutea principiului
libertăţii de voinţa, şi alte clauze. Cu titlul exemplificativ menţionam: clauza de conştiinţa,
clauza de stabilitate, clauza privind drepturile de proprietate intelectuala, clauza de obiectiv,
clauza de delegare de atribuţii, clauza de risc, clauza de restricţie în timpul liber.

1. Clauza de conştiinţă
Legislaţia muncii română nu reglementează posibilitatea includerii în contractul
individual de munca a clauzei de conştiinţă. Lipsa de reglementare în legislaţia muncii a
acestei clauze este suplinită de alte reglementari din legislaţia română, precum şi din cea

169
internaţională la care România a aderat şi care, fără a se referi în mod expres la contractul
individual de munca, proclamă dreptul persoanei la libertatea de conştiinţă.
Astfel, art. 29 din Constituţie - Libertatea conştiinţei - dispune că „libertatea gândirii
şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă.
Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasa,
contrare convingerilor sale. Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste
în spirit de tolerantă şi respect reciproc”.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la art. 18 prevede ca: „orice om are
dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă, de religie.. .”.
Clauza de conştiinţă este definitivă ca fiind acea clauză contractuală inclusă într-un
contract individual de muncă în care salariatul şi angajatorul convin asupra raţiunilor pentru
care primul poate refuza fără a fi sancţionat disciplinar, executarea unei dispoziţii de lucru
legal date, pe care, dacă ar pune în executare, ar contravenii în acest fel, conştiinţei sale.
Din punct de vedere al salariatului, obiectul clauzei de conştiinţă poate fi întemeiat
de următoarele raţiuni:
- morale (cum ar fi cazul unui jurnalist care ar trebui să realizeze un material care nu
ar prezenta realitatea situaţiei respective);
- ştiinţifice (este cazul, spre exemplu, al unui genetician care a refuzat să participe la
realizarea unui proiect de modificare genetica a unor soiuri de plante, în măsura în
care el consideră că rezultatul ar fi periculos pentru om sau pentru societatea
umană);
- politice (spre exemplu, un reporter tv refuza să realizeze un material critic în
legătura cu o anumită formaţiune politică);
- religioase (este cazul refuzului unui jurnalist de a întocmi materiale critice la
adresa unui cult recunoscut legal din care el însuşi face parte);
- de politeţe (spre exemplu, refuzul de a utiliza expresii sau calificative dure la
adresa anumitor persoane).
Pentru a fi apărat de răspundere disciplinară salariatul trebuie să probeze însă că
refuzul executării ordinului de serviciu legal dat se întemeiază pe obiecţiile sale de
conştiinţă.
Sub aspectul momentului înscrierii clauzei de conştiinţă în contractul individual de
muncă, distingem:
a. cu ocazia negocierii contractului individual de muncă;
b. posterior încheierii contractului individual de munca, ca un act adiţional la acesta.
În ambele ipoteze înscrierea ei nu se va putea face fără a exista acordul ambelor
părţi, dat în acest sens, neexistând nici un text de lege care să îl oblige pe angajator să
accept o astfel de clauză.
Refuzul executării de către salariat a ordinului de serviciu legal dat de către
angajator nu poate fi justificat de o simplă contrarietate de opinii dintre cele doua părţi ale
raportului juridic de muncă, ci numai de obiecţia de conştiinţă.

2. Clauza de stabilitate

170
Asigurarea stabilităţii în muncă a constituit una dintre preocupările permanente ale
legiuitorului. Salariaţii beneficiază de dreptul de a li se asigura stabilitatea în muncă 240,
drept urmare a consacrării sale indirecte.
Pentru a se asigura stabilitatea salariatului la locul de muncă, părţile au posibilitatea
– în baza principiului libertăţii contractuale – de a include în contractele individuale de
muncă o clauza de stabilitate.
Clauza de stabilitate reprezintă convenţia părţilor prin care angajatorul îşi asumă în
mod unilateral obligaţia de a menţine postul oferit salariatului pe o perioada certă de timp.
Efectul inserării în contractul individual de muncă a unei cauze de stabilitate constă în
imposibilitatea angajatorului de a modifica sau desface unilateral contractul individual de
muncă, pe perioada la care s-a obligat.
Se apreciază că salariatul nu poate invoca clauza de stabilitate în situaţia în care
angajatorul va proceda totuşi la concediere pentru cauze imputabile lui sau datorita unei
cauze obiective.
Sancţiunea nerespectării clauzei de stabilitate de către angajator creează în favoarea
salariatului posibilitatea de a cere şi primi despăgubiri; cuantumul acestora va fi stabilit
ţinându-se cont de salariul pe perioada pentru care angajatorul garantase stabilitatea în
munca.

3. Clauza privind drepturile de proprietate intelectuală


Analizând drepturile de proprietate intelectuală, trebuie să avem în vedere că acestea
cuprind drepturile de autor şi drepturile de proprietate industrială.
Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, are calitatea de autor persoana fizică sau
persoanele care au creat opera.
Odată recunoscută unei persoane fizice calitatea de autor al unei astfel de opere,
aceasta este beneficiara, prin lege a două categorii de drepturi subiective distincte: drepturi
morale şi drepturi patrimoniale.

4. Clauza de obiectiv
Obiectul raporturilor juridice de muncă este format din doua elemente inseparabile,
care se intercondiţionează: prestarea muncii de către salariat si, de cealaltă parte,
remunerarea muncii prestate. Ca obiect al acestor raporturi, obligaţia salariatului de a presta
munca este o obligaţie de a face.
În ipoteza în care salariatul nu-şi îndeplineşte principala obligaţie – prestarea muncii
– angajatorul este în drept să îi aplice o sancţiune disciplinară, nu să solicite despăgubiri. Pe
de altă parte, obligaţia salariatului de a presta munca este, de regulă, o obligaţie de mijloace.
În ipoteza inserării în contractul individual de munca a unei clauze de obiectiv 241,
obligaţiei iniţiale a salariatului – obligaţie de mijloace – i se va adăuga şi obligaţii de
rezultat, deci munca trebuie să îmbrace şi forma unui rezultat cert.
Devenind parte a unui contract individual de muncă ce conţine o clauză de obiectiv,
salariatul înţelege că obligaţia sa – de a munci este amplificată de obligaţia de a ajunge la
un anumit rezultat.

240 A se vedea R. Dimitriu, Contractul individual de muncă – prezent şi perspective, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2005, pag 176-
177.
241 A se vedea O. Macovei, op. cit., loc.cit., pag. 310 - 313.

171
5.Clauza de delegare de atribuţii
Pe parcursul executării contractului individual de muncă 242, prin act adiţional, este
posibilă inserarea unei clauze prin care angajatorul – sau un salariat cu funcţie de conducere
deleagă unui salariat din subordinea sa o parte din atribuţiile sale.
Dacă există în contractul individual de muncă o astfel de clauză, neîndeplinirea
atribuţiilor delegate constituie o neîndeplinire a atribuţiilor de serviciu şi, în măsura în care
salariatul este culpabil, va justifica aplicarea unei sancţiuni disciplinare.

6. Clauza de risc
Anumite activităţi, fără a fi ilicite, nu pot fi îndeplinite de anumite categorii de
persoane, având în vedere caracteristicile lor particulare: activităţile desfăşurate la locul de
muncă, grele vătămătoare sau periculoase, activităţile penibile.
Constituţia prevede în art. 41 alin. 2 că ,, salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie
socială”.
Clauza de risc reprezintă acea prevedere contractuală, stabilită de comun acord de părţile
contractuale prin care, salariatul asumându-şi prin felul sau locul muncii un risc deosebit,
beneficiază de anumite avantaje suplimentare, pe care angajatorul se obligă să i le asigure.
Datorită condiţiilor deosebite în care salariatul urmează să îşi desfăşoare activitatea, în
afara drepturilor stabilite prin lege sau prin contactele colective de muncă, angajatorul se
obligă să îi acorde salariatului avantaje suplimentare.

7. Clauza de restricţie în timpul liber


Potrivit art.108 din Codul muncii, timpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul îl
foloseşte pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă. Din reglementarea legală a timpului de
muncă reiese că aceasta se calculează în ore pe zi şi ore pe săptămână. Perioada de timp
care nu este cuprinsă în timpul de muncă va constitui timpul liber aflat la dispoziţia
salariatului.
Există însă posibilitatea ca, prin acord de voinţă, părţile să stabilească în sarcina salariatului
obligaţia ca, o parte a timpului său liber, acesta să rămână la domiciliu sau într-un loc care
va fi comunicat angajatorului, astfel încât să poată fi în măsură ca, la cererea angajatorului,
să efectueze o anumită muncă. Deci, părţile au posibilitatea de a insera în contactul
individual de muncă o clauză de restricţie a timpului liber al salariatului. Perioada de timp
în care salariatul, chemat de acasă, desfăşoară activitatea în folosul angajatorului urmează a
fi încadrată în timpul normal de lucru, iar nu ca ore suplimentare 243. În nici o situaţie
angajatorul nu poate cere salariatului să presteze activitatea depăşind durata maximă a
timpului de lucru. Această clauză de restricţie în timpul liber poate îmbrăca două forme:
- salariatul îşi asumă obligaţia de a se afla într-un loc ce va fi comunicat angajatorului pe o
perioadă îndelungată de timp (posibil pe toată durata contactului individual de muncă) ; -
salariatul îşi asumă obligaţia de a se afla într-un loc ce va fi comunicat angajatorului.

8. Clauza de mobilitate profesională


Codul muncii nu reglementează decât clauza de mobilitate geografică, fără a face
nici o referire la clauza de mobilitate profesională.

242 Doar în mod excepţional, o astfel de clauză poate fi negociată încă de la încheierea contractului individual de muncă.
243 A se vedea I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pag. 443.

172
În virtutea libertăţii de voinţă a părţilor contactului individual de muncă, acestea pot
recurge la inserarea în contract a unei asemenea clauze, neexistând nici un text de lege care
să interzică aceasta.
Clauza de mobilitate profesională priveşte unul din elementele fundamentale ale
contractului individual de muncă – felul muncii. Prin faptul că îşi dă acordul la cuprinderea
acesteia în contract, salariatul permite angajatorului să îi schimbe felul muncii.
Interesul introducerii clauzei de mobilitate profesională în contractul individual de muncă
revine deopotrivă salariatului şi angajatorului:
- schimbarea felului muncii salariatului, urmare a avansării acestuia (în cazul absolvirii
cursurilor sau stagiilor de formare profesională) ori a desfiinţării postului său (fiind
ameninţat cu şomajul), nu poate fi decât în favoarea sa;
- pentru angajator, existenţa clauzei de mobilitate profesională în contractele de muncă ale
unor salariaţi prezintă avantajul că, putând modifica, în anumite situaţii, felul muncii
acestora, are posibilitatea de a promova salariaţi competenţi precum şi de a asigura acestora
existenţa unei continuităţi în muncă, în cadrul aceluiaşi colectiv, ceea ce conduce la
întărirea coeziunii colectivului da salariaţi din unitate, cu efect direct pe planul rezultatelor
muncii.

IV. Clauze interzise în contractul individual de muncă

Potrivit art. 38 din Codul muncii, salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt
recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile
recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
Dacă la încheierea contractului individual de muncă, se asigură principiul liberei negocieri a
clauzelor contractului, negociere bazată pe principiul egalităţii juridice, după acest moment,
situaţia juridică a salariatului este total diferită, el aflându-se faţă de angajator într-o poziţie
de dublă subordonare: economică şi juridică.
Având în vedere poziţia superioară pe care se găseşte angajatorul faţă de salariat pe
parcursul executării contractului individual de muncă, este posibil ca acesta să facă presiuni
asupra salariatului şi sa-l determine a fi de acord cu includerea în contractul său de muncă a
unor clauze care vor putea avea ca efect restrângerea, limitarea ori chiar anihilarea unor
drepturi ale salariaţilor.
În contractul individual de muncă pot să fie introduse două categorii de astfel de
clauze:
1. clauze care ar aduce atingere unor libertăţi sau drepturi fundamentale;
2. clauze prin care salariatul ar renunţa la drepturile care îi sunt recunoscute prin
lege.
Indiferent care din aceste două categorii de clauze se vor regăsi în concret în
contractul individual de muncă, acestea vor fi lovite de nulitate, fără ca aceasta să afecteze
contractul individual de muncă în întregul său. Pe lângă sancţiunea nulităţii absolute a
acestor clauze, Codul muncii în art. 276 alin. 1 lit. d prevede că stipularea în contractul
individual de muncă a unor clauze contrare dispoziţiilor legale constituie contravenţie şi se
sancţionează cu amendă corespunzătoare.

1. Clauze care ar aduce atingere unor libertăţi sau drepturi fundamentale

173
Clauze care ar aduce atingere unor libertăţi sau drepturi fundamentale sunt
considerate a fi:
¾ Clauza de exclusivitate.
Prin clauza de exclusivitate s-ar interzice salariatului să presteze
activitate/activitate profesională sau comercială proprie.
¾ Clauza prin care salariatul ar fi condiţionat să facă sau să nu facă parte,
ori să se retragă sau nu dintr-o organizaţie sindicală.
Pe plan individual, libertatea sindicală se manifestă în dreptul recunoscut
persoanelor încadrate în muncă ăi funcţionarilor publici de a adera în mod liber
la un sindicat, de a se retrage când doresc din sindicat sau de a nu adera la nici
un sindicat.
¾ Clauza prin care s-ar limita dreptul salariatului de a participa la grevă.
Constituţia României recunoaşte dreptul la grevă ca un drept fundamental al
salariaţilor din orice domeniu, în scopul ca ei să îşi poată asigura respectarea
intereselor lor legitime. Dreptul la grevă este prin natura sa, atât un drept
socialeconomic, cât şi un drept social-politic.
Posibilitatea exercitării dreptului la grevă nu trebuie interpretată în mod absolut.
Prin lege sunt stabilite interdicţii şi limitări ale dreptului la grevă.
Imposibilitatea admiterii unei clauze de renunţare la dreptul la grevă a condus la
calificarea grevei ca fiind un drept constituţional care este intangibil atâta timp
cât este exercitat în mod legal.

2. Clauze prin care salariatul ar renunţa la drepturile care îi sunt


recunoscute prin lege

¾ Clauza compromisorie.
Clauza compromisorie este înţelegerea prin care părţile convin ca litigiile ce se
vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu aceasta să fie
soluţionate pe calea arbitrajului. Obiectul clauzei compromisorii, care se
încheie în scris, îl constituie un litigiu sau mai multe litigii care se pot ivi în
viitor între părţile contractante, determinabile prin raportare la contractul care o
cuprinde. Procedura de soluţionare a conflictelor de muncă este diferită, după
cum este vorba despre conflicte de interese sau conflicte de drepturi şi este
reglementată prin Codul muncii, respectiv prin Legea nr. 168/1999 privind
soluţionarea conflicelor de muncă.
¾ Clauza de variabilitate.
Părţile nu au posibilitatea de a insera în contractul individual de muncă o clauză
de variabilitate, care ar avea drept efect dreptul angajatorului ca oricând pe
parcursul executării contractului individual de muncă, să modifice elementele
fundamentale ale contractului.

Bibliografie necesară aprofundării:

174
1. I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.
2. I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii. Vol I şi II., Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003.
3. A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
4. A. Ţiclea, Dreptul muncii. Curs universitar. Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
5. A. Popescu, Dreptul internaţional şi european al muncii, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008.
6. R. Dimitriu, Contractul individual de muncă – prezent şi perspective, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2004.
7. Alexandru Ţiclea, Constantin Tufan, Marioara Ţichindelean, Ovidiu Ţinca, “Dreptul
muncii”, Editura Rosetti, Editia Bucureşti, 2004.
8. O. Macovei, Conţinutul contractului individual de muncă, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004.
9. I. T. Ştefănescu, Consideraţii generale referitoare la aplicarea art. 38 din Codul muncii,
Revista “Dreptul” nr. 9/2004.

Întrebări recapitulative:
1. Ce înţelegeţi prin clauză de neconcurenţă? Dar prin cea de exclusivitate?
2. Delimitaţi clauzele obligatorii de clauzele facultative.
3. Ce înţelegeţi prin clauze interzise a fi inserate în contractul individual de
muncă.
4. Faceţi o paralelă între locul muncii şi clauza de mobilitate.

Teste de autoevaluare:

1. Clauza de neconcurenţă produce efecte:


a. pe durata contractului individual de muncă;
b. pe durata perioadei de probă;
c. după încetarea contractului individual de muncă;
d. pe toată durata de executare a contractului individual de muncă, cât şi după încetarea
acestuia.

2. Clauza de mobilitate presupune prestarea muncii de către salariat:


a. la domiciliul său;
b. la sediul angajatorului;
c. fără a avea un loc de muncă stabil,
d. niciuna din variantele de mai sus.

Răspunsuri corecte: 1. c; 2. c.

Teste de autoevaluare:
1. Salariaţii pot renunţa la drepturile recunoscute de lege:
a.numai în scris;

175
b.numai cu titlu oneros;
c.numai în anumite limite;
d.niciuna din variantele de mai sus.

2. Clauza de conştiinţă îşi produce efectele:


a. pe durata perioadei de probă;
b. pe durata executării contractului individual de muncă;
c. după încetarea contractulu individual de muncă;
d. niciuna din variantele de mai sus.

3. În cazul nerespectării clauzei de neconcurenţă de către salariat:


a. angajatorul poate cere restituirea indemnizaţiei;
b. poate fi obligat la plata unor daune interese;
c. poate fi sancţionat disciplinar;
d. nu are consecinţe juridice.

4. În cazul inserării unei clauze de obiectiv în contractul individual de muncă, salariatul:


a. îşi asumă o obligaţie de diligenţă;
b. îşi asumă o obligaţie de rezultat;
c. are drepturi la salariu suplimentar;
d. are drepturi de proprietate intelectuală.

Temă de casă.
1. Realizaţi o paralelă între : locul muncii, felul muncii, clauza de mobilitate geografică şi
clauza de mobilitate profesională.
2. asemănări şi deosebiri între obligaţia de fidelitate şi clauza de neconcurenţă.

TEMA NR. 12

CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂ - MODIFICAREA ŞI SUSPENDAREA -

I. Obiectivele temei de studiu:


- cunoaşterea cazurilor de modificare şi suspendare a contractului individual de
muncă;
- cunoaşterea efectelor determinate de modificarea şi suspendare a contractului
individual de muncă;

176
- cunoaşterea procedurii.
- prezentarea tematicii prin folosirea aspectelor practice, a reglemenătrilor
internaţionale, dar şi de drept comparat.

II. Competenţe dobândite de student:


- studentul să fie capabil să identifice cazurile de modificare şi suspendare a
contractului individual de muncă;
- studentul va fi capabil să întocmească acte care au ca obiect situaţii de modificare şi
suspendare a contractului individual de muncă.

III. Cuvinte cheie: delegare, detaşare, trecere temporară în altă muncă, suspendare, modificare,
concediu.

IV. Structura temei :


I. Modificarea contractului individual de muncă
II. Suspendarea contractului individual de muncă

V. Rezumat. Executarea contractului individual de muncă este guvernată de principiul


stabilităţii în muncă ceea ce denotă faptul ca atât modificarea, cât şi suspendarea pot interveni
numai în condiţiile prevăzute de lege şi aceasta deoarece cele două instituţii sunt în deplină
concordanţă cu principiul forţei obligatorii a contractului între părţi, principiu consacrat de
art. 969 Cod Civil. Codul Muncii stabileşte regula potrivit căreia modificarea contractului
individual de muncă poate avea loc numai prin acordul părţilor, modificarea unilaterală
având caracter de excepţie, fiind posibilă numai în situaţiile expres si limitativ prevăzute de
lege.

I. Modificarea contractului individual de muncă

1. Noţiune si reglementare
Executarea contractului individual de muncă este guvernată de principiul stabilităţii
în muncă ceea ce denotă faptul ca atât modificarea, cât şi suspendarea pot interveni numai
în condiţiile prevăzute de lege şi aceasta deoarece cele două instituţii sunt în deplină
concordanţă cu principiul forţei obligatorii a contractului între părţi, principiu consacrat de
art. 969 Cod Civil.
În acelaşi sens, potrivit art. 72 alin. 1 din Contractul Colectiv de muncă unic la nivel
naţional pe anii 2007-2010, contractul individual de muncă se poate modifica în ceea ce
priveşte felul muncii, locul muncii şi drepturile salariale prin acordul părţilor sau din
iniţiativa uneia din părţi în cazurile prevăzute de Codul muncii.
Refuzul salariatului de a accepta o modificare a clauzelor referitoare la felul muncii,
locul muncii sau drepturile salariale nu dă dreptul celui care angajează de a proceda la
aplicarea unor sancţiuni disciplinare sau la desfacerea unilaterală a contractului individual
de muncă pentru acest motiv.
Potrivit art. 41 alin. 3 din Codul Muncii, modificarea contractului individual de
muncă poate viza următoarele elemente:
a) durata contractului;

177
b) locul muncii;
c) felul muncii;
d) condiţiile de muncă;
e) salariul;
f) timpul de muncă şi timpul de odihnă.
Codul Muncii stabileşte regula potrivit căreia modificarea contractului individual de
muncă poate avea loc numai prin acordul părţilor, modificarea unilaterală având caracter
de excepţie, fiind posibilă numai în situaţiile expres si limitativ prevăzute de lege.
Modificarea contractului constă în mod obişnuit în trecerea salariatului într-un alt loc
de muncă sau într-o altă activitate în mod temporar sau definitiv. Ea poate fi urmarea unor
necesităţi social–economice, a unei mai bune organizări a muncii sau poate fi determinată
de unele interese personale ale salariaţilor.

2. Obligaţia de informare
Modificarea contractului se va realiza cu respectarea prevederilor art. 17 alin. 1, 2 si 4
si de art. 19 din Codul Muncii, angajatorul având obligaţia de a informa salariatul, anterior
modificării, cu privire la clauzele care urmează să se modifice.
Scopul acestei informări este acela de a-l proteja pe salariat, care astfel îşi va exprima
consimţământul fiind în cunoştinţă de cauză cu privire la obiectul modificării.
Orice modificare a unuia din elementele esenţiale ale contractului individual de
muncă impune încheierea unui act adiţional la contract, în termen de 15 zile de la data
încunoştinţării în scris a salariatului, cu excepţia cazurilor când o asemenea modificare
rezultă ca posibilă din lege sau din contractul colectiv de muncă aplicabil. În acest din urmă
caz modificarea prevederilor legale sau ale contractelor colective de muncă aplicabile
determină automat şi modificarea contractului individual de muncă.
Obligaţia încheierii un act adiţional în formă scrisă, reprezintă o aplicaţie a
principiului similitudinii, deoarece şi încheierea contractului individual de muncă în formă
scrisă este obligatorie.
În situaţia în care angajatorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de informare în termenul
precizat mai sus, salariatul este în drept să sesizeze, în termen de 30 de zile, instanţa
judecătorească competentă şi să solicite despăgubiri corespunzătoare prejudiciului pe care l-
a suferit ca urmare a neexecutării de către angajator a obligaţiei de informare.

3. Clasificarea cazurilor de modificare a contractului individual de muncă


A. În raport cu rolul manifestărilor de voinţă părţilor:
a. modificarea convenţională;
b. modificarea unilaterală;
c. modificarea în temeiul legii.
B. După elementul (sau elementele) contractului individual de muncă supuse modificării:
a. unitatea (ex. detaşarea);
b. felul muncii (ex. detaşarea, trecerea în altă muncă);
c. locul muncii (ex. delegarea, detaşarea);
d. salariul.
C. După cum este sau nu nevoie de consimţământul salariatului:
a. unilaterale;
b. convenţionale.

178
D. După durata contractului individual de muncă:
a. temporare (delegare, detaşare, trecerea temporară în altă muncă);
b. definitive (trecerea definitivă într-o altă muncă).

4. Cazuri de modificare

1. Modificarea prin acordul părţilor


Modificarea convenţională a contractului individual de muncă poate fi iniţiată de
oricare dintre părţile contractante, însă necesită realizarea acordului de voinţă între
angajator şi salariat.
Principiul pacta sunt servanda îşi găseşte aplicabilitate în dreptul muncii.
Codul muncii cuprinde cu titlu de excepţie, o dispoziţie care reprezintă o aplicare a
adagiului rebus sic stantibus, şi anume: prevederile art. 23 alin. 2, potrivit cărora, la
sesizarea salariatului sau inspectoratului teritorial de muncă, instanţa competentă poate
diminua efectele clauzei de neconcurenţă 244.
Modificarea prin acordul părţilor, nu este, de regula, supusă unor restricţii sau
limitări. Cu toate acestea orice modificare a contractului nu trebuie să aducă vreo atingere
drepturilor salariaţilor care sunt ocrotite prin dispoziţii imperative ale legii, şi ca atare,
exclud orice tranzacţie, renunţare sau limitare - art. 38 Codul muncii.

2. Modificarea unilaterală a contractului individual de muncă


Modificarea unilaterală a contractului individual de muncă constituie o excepţie,
întrucât asemenea modificări sunt posibile, potrivit Codului muncii „numai în cazurile şi
condiţiile prevăzute de prezentul cod”.
Contractul individual de muncă poate fi modificat unilateral de angajator numai prin
delegare sau detaşare, cu respectarea prevederilor art. 42 - 47, ori prin modificarea
temporară a locului şi felului muncii în situaţii excepţionale, în condiţiile art. 48 din Codul
muncii.
Chiar dacă în unele cazuri – delegare, detaşare, trecere temporară în altă muncă -
modificarea contractului este urmarea unui act unilateral (decizie, dispoziţie, ordin) emis de
angajator, o atare modificare are la bază, consimţământul general şi prealabil dat de salariat
la încheierea contractului, prin recunoaşterea posibilităţii generice şi virtuale a angajatorului
de a lua aceste măsuri în interesul bunului mers al serviciului 245.
Cu privire la inadmisibilitatea modificării unilaterale facem referire, în special, numai
la elementele esenţiale ale contractului şi anume felul muncii, determinat atât de calificarea
profesională, cât şi de funcţia sau meseria încredinţată, locul muncii, prin care se înţelege
unitatea şi localitatea, unde se prestează munca, precum şi salariul. 246
În mod excepţional, potrivit art. 48 din Codul muncii, angajatorul poate modifica
temporar locul şi felul muncii, fără consimţământul salariatului, în cazul unor situaţii de
forţă majoră, cu titlu de sancţiune disciplinară sau ca măsură de protecţie a salariatului.
Specific modificărilor unilaterale ale contractului individual de muncă este
caracterul temporar.

244 R. Dimitriu, Contractul individual de muncă - prezent si perspectivă, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2005, pag. 211-212.
245 A. Ţiclea, Tratat de dreptul mucii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, pag. 452.
246 Ş. Beligrădeanu, Limitele dreptului unităţii de a dispune modificarea definitive a contractului de munca prin act unilateral, în
“Revista română de drept” nr. 9-12/1998, pag.49

179
Delegarea

Reglementare. Noţiune.
Reglementată în cuprinsul art. 42-44 din Codul muncii, prin instituţia delegării se
înţelege exercitarea temporară de către salariat , din dispoziţia angajatorului, de lucrări sau
sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu, în afara locului său de muncă, în interesul
angajatorului.
Delegarea trebuie deosebită de situaţia juridică potrivit căreia angajatorul poate
numi prin decizie în posturile de conducere devenite vacante, numai până la ocuparea
acestora prin examen sau concurs, a unui înlocuitor. Este evident că numirea unui înlocuitor
cu delegaţie într-un post de conducere vacant, are loc o schimbare a felului muncii.
Delegarea trebuie deosebită şi de delegarea de atribuţii pe trepte ierarhice şi
compartimente de muncă. Specifică dreptului administrativ, această operaţiune reprezintă o
măsură cu caracter organizatoric, potrivit căreia atribuţiile conferite prin lege unei persoane
cu funcţie de conducere sunt executate de o alta, în baza actului de voinţă al titularului 247.

Trăsături caracteristice ale delegării


Delegarea prezintă următoarele trăsături caracteristice:
Singurul element din contractul individual de muncă care se modifică este locul de
muncă, salariatul urmând să execute unele lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de
serviciu pe care le are, în afara locului său de muncă respectiv, într-o subunitate sau unitate
cu personalitate juridică din sistemul angajatorului sau într-o altă unitate, situată, în ambele
ipoteze, în aceeaşi localitate sau în altă localitate. Celelalte elemente ale contractului rămân
neschimbate - art. 42 alin. 1 si art. 43 din Codul muncii.
Delegarea reprezintă o modificare cu caracter temporar, putându-se lua doar
pentru un interval de timp limitat, care de regulă este de cel mult 60 de zile, dar care cu
acordul salariatului, se poate prelungi cu cel mult 60 de zile - art. 44 din Codul muncii).
După cum s-a arătat in literatura juridică 248, delegarea este o măsură obligatorie numai
în ceea ce priveşte prima perioadă de maximum 60 de zile. Pentru perioada de prelungire,
delegarea presupune acordul salariatului. În acest caz delegarea nu mai are caracter
unilateral, devenind o modificare convenţională a contractului individual de muncă. Însă,
modificarea locului de muncă nu este interzisă după expirarea celei de-a doua perioade de
60 de zile. Dacă delegarea se dispune iniţial pentru o perioadă mai mare de 60 zile, ea este
valabilă pentru maxim 60 de zile. Pentru a-şi produce efectele în continuare, după expirarea
perioadei de 60 de zile, este necesar acordul salariatului.
Durata delegării se stabileşte pe zile calendaristice, iar nu lucrătoare.
C. Delegarea este o măsură unilaterală şi obligatorie care se poate lua numai de către
angajator, aceasta întrucât ea are la bază consimţământul general şi prealabil dat în acest
sens de salariat la încheierea contractului individual de muncă - art. 43 Codul muncii.
Fiind o măsură obligatorie dispusă de angajator, refuzul nejustificat al salariatului de
a-i da curs reprezintă o încălcare a obligaţiilor de serviciu care atrage răspunderea
disciplinară a celui în cauză, mergând până la desfacerea contractului individual de muncă.
D. Delegarea chiar şi într-o terţă unitate, se poate dispune doar pentru realizarea unor
lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu ale angajatului - art. 43 Codul

247 A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, pag. 430.
248 I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag. 459.

180
muncii, deci ea este o măsură care se poate lua numai în interesul angajatorului, aspect
sub care se deosebeşte în primul rând de detaşare.
Angajatorul este singurul în măsură să aprecieze necesitatea delegării, însă dreptul de
a dispune delegarea nu poate fi exercitat abuziv, în sensul că această măsură nu poate avea
caracter şicanator.
E. Delegarea presupune existenţa unui acord prealabil între angajator şi unitatea la
care s-a trimis salariatul. Acest acord trebuie să se refere la desfăşurarea muncii la locul
delegării precum şi la încetarea acesteia. Este indiferentă forma sub care se perfectează
acordul, fiind însă esenţială existenţa lui. Această înţelegere este indispensabilă pentru buna
desfăşurare a activităţii persoanei delegate la unitatea la care a fost trimisă.
Acordul nu este necesar în următoarele cazuri:
a) Când unitatea la care urmează să se facă delegarea este obligată prin lege să
admită prezenţa salariatului delegat;
b) Când delegarea are loc la o subunitate sau la o formaţie de lucru proprie.
F. Dispoziţia de delegare, potrivit principiului simetriei actelor juridice, constituind o
modificare a contractului de muncă, se dă pe un formular tipizat, adică în formă scrisă.
Această condiţie nu priveşte însă validitatea delegării, ca act juridic, ci decurge din
necesitatea respectării disciplinei financiare la acordarea şi justificarea drepturilor băneşti.
G. Ţinând cont de faptul că delegarea are la bază consimţământul general şi prealabil
dat de salariat la încheierea contractului, dispoziţia de delegare nu este un act administrativ
ci un act de drept al muncii.
Salariatele gravide, începând cu luna a V-a de sarcină precum şi cele care alăptează,
nu vor fi trimise în „deplasare” decât cu acordul lor 249. Evidenţiem, în acest context, că atât
în legislaţie, cât şi in contractele colective se utilizează pentru delegare - ca instituţie
juridică - şi termenul „deplasare”. Delegare – deplasare sunt, de regulă, sub aspectul naturii
lor juridice, termeni sinonimi.
H. Sub aspectul legalităţii, delegarea este supusă controlului organelor de
jurisdicţie a muncii. În ceea ce priveşte oportunitatea acestei măsuri, ea rămâne exclusiv la
aprecierea angajatorului, care poartă răspunderea pentru buna organizare a muncii.

Efectele delegării
Delegarea presupune executarea unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor
de serviciu ale salariatului într-un alt loc de muncă. Pe perioada delegării, raportul juridic de
muncă pe care salariatul îl are cu unitatea unde este angajat (unitatea care îl deleagă), nu
încetează şi nici nu se suspendă, motiv pentru care felul muncii şi salariul rămân
neschimbate, iar salariatul îşi păstrează funcţia, gradul şi treapta de salarizare, precum şi
toate celelalte drepturi prevăzute în contractul individual de muncă -art. 42 alin. 1 din Codul
muncii.
Salariatul delegat trebuie să respecte normele de disciplină şi de protecţia muncii în
unitatea unde-şi execută sarcinile. Cu toate acestea răspunderea disciplinară poate fi
angajată numai faţă de angajatorul unde salariatul este încadrat. Pentru aceasta angajatorul
unde salariatul este trimis în delegaţie trebuie să-i aducă acestuia la cunoştinţă prevederile
regulamentului intern, precum şi orice alte particularităţi disciplinare ale unităţii.
Dacă între cele două unităţi există un contract civil sau comercial (în executarea
căruia a fost delegat salariatul respectiv), răspunderea patrimonială va fi antrenată astfel:
unitatea prejudiciată se va adresa împotriva celei care l-a delegat pe salariat cu o acţiune în
249 Art. 33 alin. 2 din Contractul colectiv de munca unic la nivel naţional pe anii 2007-2010.

181
daune pentru acoperirea pagubei sale; la rândul ei, unitatea care a dispus delegarea se va
regresa împotriva salariatului său, potrivit art. 270 şi urm. din Codul muncii. Pentru
prejudiciile cauzate unei alte unităţi, în timpul executării delegării, salariatul nu răspunde
potrivit Codului muncii faţă de unitatea păgubită dacă nu se află în raporturi de muncă cu
aceasta. Potrivit dreptului comun, poate fi antrenată răspunderea civil delictuală, conform
art. 1000 alin. 3 din Codul civil. Unitatea prejudiciată poate solicita, pe cale judecătorească,
despăgubiri de la autorul daunei (salariatul delegat, în calitate de prepus), fie de la
angajatorul care a dispus delegarea(în calitate de comitent), fie de la ambii, în solidar 250.
Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la
o indemnizaţie de delegare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de
muncă aplicabil.
Potrivit Hotărârii Guvernului 543/1995, personalul instituţiilor publice şi al regiilor
autonome cu specific deosebit care se deplasează în alte localităţi în interesul serviciului
primeşte o indemnizaţie de delegare (şi de detaşare) pe zi, iar dacă delegarea (sau detaşarea)
durează mai mult de 30 de zile neîntrerupte în aceeaşi localitate primeşte pentru timpul ce
depăşeşte 30 de zile o indemnizaţie fixă. Această indemnizaţie se acordă proporţional cu
numărul de zile ce depăşeşte durata neîntreruptă de 30 de zile calendaristice.
Salariaţii care în perioada delegării îşi pierd temporar capacitatea de muncă au dreptul
la plata unei indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, pe lângă indemnizaţia de
delegare, şi la decontarea cheltuielilor de cazare.
Perioada delegării constituie vechime în muncă. Perioada delegării nu se înscrie în
carnet de muncă distinct, dar se completează în rubrica privind modificarea contractului de
muncă din registrul general de evidenţă al salariaţilor.

Încetarea delegării
Delegarea încetează în următoarele cazuri:
¾ La expirarea duratei pentru care a fost dispusă;
¾ La data rechemării salariatului, fie pentru că sarcinile sale de
serviciu au fost deja îndeplinite la unitatea unde a fost trimis, fie pentru că prezenţa
sa în unitatea care l-a delegat este imperios necesară.
¾ La data încetării contractului individual de muncă.

Detaşarea

Noţiune
Potrivit art. 45 alin 1din Codul muncii, detaşarea reprezintă actul prin care se dispune
schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator,
în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia.
În cazuri excepţionale, prin detaşare se poate modifica şi felul muncii dar numai cu
acordul salariatului.

Trăsături caracteristice ale detaşării

250 I.T. Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Prezentarea de ansamblu şi observaţii critice asupra noului Cod al muncii, în
“Dreptul” nr. 4/2003, pag. 72-73; Ş. Beligrădeanu, Legislaţia muncii, comentată, vol.XLVII, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003, pag.131.

182
A. Determină o modificare a locului muncii. Salariatul urmează să presteze o
muncă de acelaşi fel cu cea desfăşurată până in momentul detaşării, dar de această dată în
folosul unităţii unde a fost detaşat, care poate să fie situată în aceeaşi localitate cu
angajatorul sau în altă localitate - art. 42 alin. 1 şi art. 45 din Codul muncii.
În situaţii excepţionale şi numai cu consimţământul scris al angajatului, o dată cu
locul muncii se poate schimba şi felul muncii, acesta urmând să presteze în cadrul unităţii
beneficiare a detaşării alte activităţi decât cele pe care le-a avut la angajator (art. 45 din
Codul muncii).
B. Această modificare a contractului individual de muncă este o măsură
luată în mod unilateral de către angajator, măsură obligatorie pentru salariat doar pentru
prima perioadă, de cel mult 1 an in baza consimţământului prealabil de la încheierea
contractului, acesta având posibilitatea să o refuze doar in mod excepţional şi pentru
motive personale temeinice - art. 45 si art. 46 alin. 3 din Codul muncii.
Detaşarea nu este un act de drept administrativ, ci un act de drept al muncii bazat pe
consimţământul general şi prealabil dat de salariat la încheierea contractului individual de
muncă. Dispoziţia detaşării se justifică doar prin interesul serviciului 251.
C. Detaşarea este o modificare cu caracter temporar care poate fi dispusă pe
o perioadă de cel mult 1 an. Prelungirea detaşării este posibilă, conform art. 46 alin. 2, din
6 in 6 luni, dar numai pentru motive obiective ce impun prezenţa salariatului la angajatorul
la care s-a dispus detaşarea şi doar cu acordul ambelor părţi. Astfel în cazul prelungirii
detaşării, aceasta nu mai are caracter unilateral, devenind o modificare convenţională a
contractului individual de muncă. Dacă detaşarea se dispune iniţial pentru o perioadă mai
mare de 1 an, ea este valabilă pentru maximum un 1 an de zile. Pentru ca detaşarea să
producă efecte după expirarea acestei perioade trebuie să existe acordul salariatului.
Detaşarea este limitată in timp; ea poate fi prelungită din 6 în 6 luni, fără nici o
restricţie, dacă există acordul ambelor părţi. Formularea legii este ambiguă; legea nu
precizează dacă e vorba de acordul celor doi angajatori sau de acordul salariatului detaşat şi
angajatorul unde acesta este detaşat.
D. Detaşarea este dispusă în interesul unităţii la care este detaşat salariatul.
Această măsură constituie o transmitere de drepturi şi obligaţii având la bază acordul celor
două unităţi, acestea fiind singurele în măsură să aprecieze necesitatea detaşării. Cu toate
acestea dreptul de a dispune detaşarea nu poate fi exercitat abuziv, în sensul că această
măsură nu poate avea caracter şicanator266.
E. Dispoziţia detaşării îmbracă forma scrisă, potrivit principiului simetriei
actelor juridice, constituind o modificare a contractului de muncă. Lipsa acestui înscris
constatator nu afectează valabilitatea acestei măsuri. Forma scrisă este determinată de
necesitatea respectării disciplinei financiare la acordarea şi decontarea drepturilor băneşti
ale celor detaşaţi; cel detaşat îşi păstrează funcţia şi toate celelalte drepturi prevăzute in
contractul de muncă.
F. Detaşarea este supusă controlului instanţei judecătoreşti numai în ceea
ce priveşte aspectele legate de legalitatea acestei măsuri, oportunitatea ei rămânând la
aprecierea celor doi angajatori.

Efectele detaşării

251 S. Ghimpu, A.Ţiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 317 – 318. 266 A. Athanasiu,
L. Dima, Dreptul muncii, Editura CH Beck, Bucureşti, 2005, pag. 86.

183
Detaşarea presupune executarea unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor
de serviciu aferente unui post vacant de la angajatorul la care este detaşat salariatul.
În consecinţă, în primul rând, detaşarea are ca efect suspendarea contractului
individual de muncă încheiat de salariat cu unitatea care îl detaşează şi încadrarea
temporară a salariatului respectiv la unitatea la care este detaşat. Drept urmare, pe perioada
detaşării, prestarea muncii de către salariat în favoarea unităţii care îl detaşează, precum şi,
în principiu, plata salariului de către această unitate sunt suspendate – art. 52 lit. e din Codul
muncii.
Întrucât pe întreaga durată a detaşării angajatorul este obligat să păstreze postul
celui detaşat şi să-l reprimească la încetarea detaşării, existând riscul ca activitatea acestuia
sa fie perturbată, el poate angaja o terţă persoană care să îndeplinească sarcinile de serviciu
ale celui detaşat, dar numai pentru o durată determinată şi anume cea a detaşării.
Trebuie precizat că salariatului prin detaşare nu i se poate crea o situaţie mai grea,
nefiind îngăduit să i se pretindă îndeplinirea unei alte activităţi decât cea prevăzută in
contractul de muncă.
Pe durata detaşării salariatul beneficiază de toate drepturile care îi sunt mai
favorabile, fie de drepturile de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie de la cel unde a
fost detaşat.
Angajatorul cedent are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca
angajatorul cesionar să îşi îndeplinească integral şi la timp toate obligaţiile faţă de salariat.
În cazul în care acesta nu-şi îndeplineşte aceste obligaţii, ele vor fi îndeplinite de
angajatorul cedent.
În situaţiile în care există divergenţe între angajatori sau nici unul dintre aceştia nu-
şi îndeplineşte obligaţiile respective, salariatul detaşat are dreptul de a reveni la locul său de
muncă, de a se îndrepta împotriva oricăruia dintre angajatori sau chiar amândurora şi de a
cere executarea silită a obligaţiilor neîndeplinite.
Dreptul la concediul de odihnă al celui detaşat nu va fi afectat de detaşarea care a
avut loc. Salariatul va beneficia de concediu, în condiţiile determinate la angajatorul cu care
a încheiat contractul de muncă, inclusiv în ceea ce priveşte programarea iniţială. Durata
concediului de odihnă acordat în perioada detaşării se calculează în funcţie de întreaga
activitate din an, iar nu în funcţie de durata detaşării.
Ca urmare a desfăşurării activităţii, pe perioada detaşării, în cadrul angajatorului
cesionar, cel în cauză este subordonat acestuia, care exercită puterea disciplinară. Salariatul
detaşat răspunde patrimonial direct faţă de angajatorul la care este detaşat pentru
prejudiciile cauzate în legătură cu prestarea muncii 252 conform art. 270 şi următ. din Codul
muncii. De asemenea acest angajator poartă răspunderea pentru prejudiciile cauzate celui
detaşat, precum si faţă de terţi, prin daunele produse prin faptele salariatului în legătură cu
munca efectuată.
Salariatul detaşat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la
o indemnizaţie de detaşare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de
muncă aplicabil. Pe toată durata detaşării el primeşte o indemnizaţie al cărei rol, asemenea
indemnizaţiei de delegare, este de a compensa cheltuielile suplimentare de hrană şi
întreţinere, prilejuite de dislocarea sa din mediul de viaţă obişnuit. Această indemnizaţie se
poate acorda numai dacă condiţiile de muncă şi transport nu permit salariatului aflat în
detaşare să se înapoieze zilnic în localitatea de unde a fost detaşat. În cazul în care detaşarea
depăşeşte 30 de zile consecutive în locul diurnei zilnice se plăteşte o indemnizaţie egală cu

252 Tribunalul Suprem, dec. de îndrumare nr. 1/1976(pct. 12) în „Culegere de decizii ”pe anul 1976, pag. 28.

184
50% din salariul de bază zilnic. Această indemnizaţie se acordă proporţional cu numărul de
zile ce depăşeşte durata neîntreruptă de 30 de zile.

Încetarea detaşării
Detaşarea poate înceta în următoarele situaţii:
1. La data expirării duratei pentru care a fost dispusă;
2. Prin încetarea raporturilor de muncă dintre unitatea care dispune detaşarea şi
salariatul în cauză în oricare din modalităţile prevăzute de Codul muncii.
3. Prin revocarea detaşării de către angajatorul cedent;
4. La iniţiativa salariatului, pentru motiv întemeiat. De vreme ce salariatul ar fi putut
refuza detaşarea, pentru motive personale temeinice, putem considera că el poate să şi pună
capăt detaşării, dacă asemenea motive, inexistente la data la care a fost dispusă detaşarea,
intervin pe parcurs253;
5. La iniţiativa angajatorului cesionar, unde salariatul este detaşat, cu titlu de
sancţiune. Angajatorul unde salariatul este detaşat nu poate dispune desfacerea disciplinară
a contractului de muncă, dar ar putea pune capăt detaşării.

Trecerea temporară într-o altă muncă

Noţiune.
Literatura juridică a definit această situaţie ca fiind „modificarea unilaterală a
contractului individual de muncă în temeiul căreia salariatul îndeplineşte, într-o perioadă
determinată, o altă funcţie sau meserie decât cea prevăzută în contract şi care trebuie să
corespundă - cu unele excepţii stabilite de lege - calificării sale profesionale” 254.

Situaţii.
Conform principiului libertăţii contractuale, părţile de comun acord pot proceda
oricând la trecerea temporară sau definitivă a salariatului într-un alt loc de muncă sau/şi
într-o altă muncă în aceeaşi unitate. În acest caz, se va produce o modificare convenţională
a contractului individual muncă.
Cu acordul salariatului, modificarea temporară a locului şi/sau a felului muncii se
realizează de regulă:
1. prin numirea unui înlocuitor cu delegaţie (girarea unei funcţii vacante);
2. prin înlocuirea unei persoane care lipseşte temporar de la serviciu şi căreia unitatea
trebuie să-i păstreze postul (în acest caz, postul nefiind deci vacant).
Ca măsură unilaterală şi obligatorie pentru salariat, art. 48 din Cod dispune:
„angajatorul poate modifica temporar locul şi felul muncii, fără consimţământul salariatului
şi în cazul unor situaţii de forţă majoră, cu titlu de sancţiune disciplinară sau ca măsură de
protecţie a salariatului, în cazul şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod”.
În caz de forţă majoră, trecerea temporară în altă muncă nu poate avea loc decât pe
perioada în care acţionează acea împrejurare externă imprevizibilă şi de neînlăturat; dacă
sunt neînţelegeri, salariatul se poate adresa instanţei de judecată, care va hotărî dacă
angajatorul abuzează sau nu de dreptul său.
253 R. Dimitriu, Contractul individual de muncă - prezent si perspectivă, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2005, pag. 225.
254 A. Ţiclea, S. Ghimpu, op. cit., p.323.

185
Ca măsură de protecţie a salariatului, trecerea temporară într-o altă muncă
intervine:
a. dacă pe baza recomandării medicale trebuie să presteze o muncă mai uşoară;
b. pentru pensionării de invaliditate de gradul III.
Sunt inadmisibile:
a. trecerea unilaterală a salariatului dintr-o funcţie de conducere într-o funcţie de
execuţie (modificându-se, astfel, atât felul muncii, cât şi salariul);
b. înlocuirea sancţiunilor disciplinare cu alte măsuri unilaterale (neprevăzute de
lege) care să afecteze locul muncii, felul muncii sau salariul.
În final trebuie subliniat faptul ca modificarea clauzelor oricărui contract individual de
muncă pe criterii discriminatorii este interzisă, fiind sancţionată, cu titlu de contravenţie, de
art. 6 lit. a din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor
formelor de discriminare255.

Efectele trecerii temporare în altă muncă.


Cu ocazia trecerii temporare în altă muncă, salariaţii sunt obligaţi să îndeplinească
întocmai şi la timp atribuţiile noului loc de muncă. În acelaşi timp ei trebuie să respecte
disciplina stabilită, fiind răspunzători pentru orice încălcare a normelor legale, a atribuţiilor
stabilite şi a ordinelor superiorilor ierarhici.
Salariatul chiar temporar mutat într-o altă muncă decât cea prevăzută în contractul
lui îşi angajează răspunderea disciplinară dacă în mod culpabil îşi îndeplineşte defectuos
obligaţiile aferente funcţiei încredinţate. Nu se poate apăra motivând lipsa
consimţământului său ori lipsa de calificare atâta timp cât munca nou încredinţată este
corespunzătoare pregătirii profesionale.
Se va antrena răspunderea patrimonială dacă prin fapta sa culpabilă în legătură cu
munca a produs o pagubă angajatorului său.
La data expirării perioadei, salariatul revine la locul său de muncă iniţial, pe funcţia
prevăzută în contract.

6. Transferul
Concordant cu specificul economiei de piaţă, Codul muncii nu mai reglementează
transferul, respectiv acordul tripartit dintre salariat şi doi angajatori, prin care salariatul
trecea de la un angajator la celălalt (prin cesiunea definitivă a contractului individual de
muncă), nici la cerere, nici în interesul serviciului ca modalitate definitivă de modificare a
contractului individual de muncă.
Transferul, caz de modificare definitivă a raportului de muncă este prevăzut prin legi
speciale, pentru mai multe categorii profesionale: personal didactic, medici, judecători şi
procurori, funcţionari publici, poliţişti, etc.
Utilitatea şi necesitatea transferului rezultă chiar din dispoziţiile Codului muncii referitoare
la transferul întreprinderii, unităţii sau al unor părţi ale acesteia către un alt angajator. Se
prevede astfel expres că „drepturile şi obligaţiile cedentului, care decurg dintrun contract
sau raport de muncă existent la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului”.
Un asemenea transfer „nu poate constitui motiv de concediere individuală sau colectivă a
salariaţilor de către cedent ori de către cesionar” - art. 169 din Codul muncii.

255 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2000, cu modificările ulterioare.

186
7. Alte cazuri de modificare definitivă a contractului individual de muncă.
Modificarea definitivă a contractului de muncă în conformitate cu art. 41 din Codul
muncii trebuie înţeleasă schimbarea unor elemente esenţiale ale acestuia, intervenită în
cursul executării sale, şi anume: durata contractuală, felul muncii, locul muncii, condiţiile
de muncă, salariul.
Cu excepţia cazurilor când există interdicţie legală, modificarea definitivă a
contractului este oricând posibilă prin acordul părţilor. Însă, modificarea unilaterală prin
actul angajatorului, în principiu, nu este admisă.
Practica judiciară este constantă în ceea ce priveşte faptul că trecerea definitivă a
unui salariat chiar la acelaşi angajator, la altă muncă decât cea prevăzută la încadrare
constituie o modificare esenţială a contractului şi nu se poate dispune fără consimţământul
celui în cauză. Chiar şi trecerea de pe un post de muncă pe altul cu menţinerea salariului,
dar cu modificarea atribuţiilor de serviciu, constituie o modificare a felului muncii şi deci a
contractului, ceea ce este inadmisibil256.
Cu privire la modificarea contractului unui lider sindical, aceasta poate interveni
numai cu acordul organului colectiv de conducere al sindicatului.
Promovarea este un caz de modificare a contractului de muncă care este supusă
condiţiilor generale ale încadrării în funcţie. În cele mai numeroase cazuri, promovarea se
face - ca şi încadrarea de altfel - prin examen sau concurs.
Întrucât promovarea implică asumarea unor responsabilităţi sporite, aceasta este posibilă
numai dacă persoana în cauză consimte la realizarea ei.
Există cazuri în care felul muncii se poate modifica pentru a se evita încetarea
contractului257. O atare modificare presupune consimţământul special al persoanei în cauză
nu numai atunci când însuşi salariatul şi-a găsit un nou loc de muncă, dar şi când aceasta se
efectuează la propunerea angajatorului. Modificare definitivă a contractului poate fi
determinată de motive de sănătate cu excepţia cazului când se impune pensionarea.

II. Suspendarea contractului individual de muncă

1. Noţiune
Executarea contractului individual de muncă reprezintă un proces ce se desfăşoară în
timp. În anumite împrejurări, prevăzute chiar de lege, care antrenează imposibilitatea
temporară de realizare obligaţiilor reciproce prevăzute în contractul de muncă, acesta se
suspendă în ceea ce priveşte principalele sale efecte - prestarea muncii şi plata salariului
corespunzător.
Pe durata suspendării pot exista alte drepturi şi obligaţii al părţilor sub condiţia de a
fi prevăzute ca atare fie în legi speciale, fie în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în
regulamentul intern, fie, în sfârşit, în contractul individual de muncă 258.
Suspendarea reprezintă un rezultat determinat de aplicarea şi funcţionarea a două
principii fundamentale din dreptul muncii şi anume:
ƒ Stabilitatea raporturilor de muncă, care impune cu necesitate menţinerea în
fiinţă a contractului;

256 A. Ţiclea, op. cit., loc.cit, pag. 466.


257 Art. 64, alin. 1 din Codul muncii.
258 I. T. Ştefănescu, Modificările Codului muncii comentate, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2006, pag. 55 - 56.

187
ƒ Caracterul sinalagmatic al acestui contract care presupune prestaţii succesive, iar
în situaţia în care o parte încetează temporar executarea obligaţiilor asumate, cealaltă să procedeze
în mod simetric la sistarea temporară a îndatoririlor sale. Pentru a fi in situaţia suspendării şi nu a
încetării contractului, este imperios necesar ca neexecutarea să fie temporară şi lipsită de vreun
caracter culpabil. În caz contrar vom fi în situaţia încetării contractului individual de muncă prin
concediere.
În ceea ce priveşte executarea obligaţiilor există o anumită ordine ce nu poate fi
inversată: obiectul contractului se realizează în timp, întâi prin prestarea muncii de către
salariat, şi numai după aceea se naşte obligaţia angajatorului de a-l remunera. În principiu,
plata anticipată a salariului nu este posibilă. Drept consecinţă, suspendarea contractului
intervine numai atunci când obiectul nu se realizează prin prestaţiile succesive la care
salariatul s-a obligat şi nu în cazul în care din diferite motive, nu este plătit salariul la
termenul convenit de părţi259.

2. Situaţii în care nu operează suspendarea


O caracteristică a tuturor cazurilor de suspendare care îşi găsesc reglementarea în
Codul muncii este faptul că motivele suspendării determină suspendarea prestării muncii de
către salariat şi numai ca o consecinţă suspendarea plăţii salariului de către angajator. Acest
fapt are la bază subordonarea care impune executarea e către salariat a atribuţiilor sale de
serviciu cu respectarea programului de lucru stabilit de angajator şi sub controlul acestuia.
Neplata salariului nu înlătură subordonarea salariatului faţă de angajator, astfel încât
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către salariat a obligaţiilor sale poate
determina sancţionarea disciplinară a acestuia.

3. Clasificarea cazurilor de suspendare


Codul muncii reglementează urmatoarele cazuri de suspendare:
1) Suspendarea de drept;
2) Suspendarea din iniţiativa salariatului; 3)
Suspendarea din iniţiativa angajatorului; 4)
Suspendarea prin acordul părţilor.

4. Suspendarea de drept
Intervine în virtutea legii, din pricina unor împrejurări ce, independent e voinţa
părţilor, fac cu neputinţă prestarea muncii.
Situaţiile de suspendare de drept a contractului individual de muncă sunt de obicei
situaţii de excepţie determinate de260 :
¾ Motive medicale;
¾ Motive socio-profesionale;
¾ Situaţii excepţionale, denumite generic cazuri de forţă majoră.
Potrivit art. 50 din Codul muncii, contractul se suspendă în următoarele situaţii:

a) Concediu de maternitate
În scopul protejării mamei şi copilului, femeilor însărcinate li se acordă concediu
medical de maternitate care se poate întinde pe durata a 126 de zile calendaristice,

259 A. Ţiclea, A. Popescu, C. Tufean, O. Ţinca, M. Ţichindelean, Dreptul muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, pag. 440 – 441.
260 R. Dimitriu, Contractul individual de muncă - prezent si perspectivă, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2005, pag. 245.

188
cuprinzând concediu prenatal şi concediu postnatal. Concediul pentru sarcină se acordă pe o
perioadă de 63 de zile înainte de naştere, iar concediul de lăuzie pe o perioadă de 63 de zile
după naştere. Cele două concedii se compensează între ele, în funcţie de recomandarea
medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare. Cu toate acestea potrivit dispoziţiilor
Ordonanţei Guvernului nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii în locurile de muncă,
aprobată cu modificări prin Legea nr.25/2004 concediul postnatal nu poate avea o durată
mai mică de 42 de zile261.
Pe perioada suspendării contractului de muncă, salariata nu beneficiază de salariu,
dar are dreptul la indemnizaţie suportată din bugetul asigurărilor sociale de stat. Cuantumul
acestei indemnizaţii este de 85% din baza de calcul stabilită ca medie a veniturilor lunare
din ultimele 6 luni anterioare primei zile de concediu medical înscrise în certificatul
medical, pentru care s-a datorat contribuţia de asigurări sociale.
Potrivit art. 66 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii
20072010, în cazul în care salariata se află în concediu de maternitate unitatea este obligată
să compenseze, din fondul de salarii, pentru o perioadă stabilită prin contractul colectiv de
muncă la nivel de unitate, dar nu mai puţin de 6 săptămâni, diferenţa dintre salariul de bază
individual avut şi indemnizaţia legală la care aceasta are dreptul.
Pe perioada în care salariata se află în concediu de maternitate angajatorul nu poate
încadra pe postul său o altă persoană cu contract de muncă pe durată nedeterminată, ci
numai pe o durată determinată, până la revenirea pe post a celei în cauză.
Distinct de concediul de maternitate, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.96/2003 se prevede că acordarea concediului de risc maternal 262, în cazul în care salariata
desfăşoară la locul de muncă o activitate ce reprezintă riscuri pentru sănătatea sau
securitatea sa ori cu repercusiuni asupra sarcinii şi alăptării, iar angajatorul, din motive
justificate, nu poate să-i modifice corespunzător condiţiile/orarul de muncă ori să o
repartizeze la un alt loc de muncă(art. 9).

b) Concediu pentru incapacitate temporară de muncă


Condiţiile acordării acestui concediu şi a indemnizaţiei aferente sunt stabilite de
art.98, alin. 1, lit. a şi urm., din Legea 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale, modificată şi completată.
Contractul se suspendă pe perioada în care salariatul se află în incapacitate
temporară de muncă generată de:
¾ boala obişnuită;
¾ Accidente în afara muncii; ¾ Boli profesionale; ¾
Accidente de muncă.
În astfel de situaţii salariatul este în imposibilitate să presteze munca din motive
independente de voinţa sa, ceea ce determină şi neplata salariului pe întreaga perioadă a
incapacităţii. El va fi totuşi îndrituit să primească o indemnizaţie pentru incapacitate
temporară de muncă263.
Suspendarea contractului durează până la însănătoşirea salariatului şi redobândirea
capacităţii de muncă.
261 Durata minimă de 6 săptămâni a concediului postnatal este impusă şi de prevederile Convenţiei Internaţionale a Muncii
nr.183/2000, ratificată de România prin Legea 452/2002 publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.535 din 23
iulie 2002.
262 A se vedea şi art.31 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.158/2005 publicată în „Monitorul Oficial al României”,
partea I, nr. 1074 din 29 noiembrie 2005.
263 În condiţiile prevăzute de art. 12-17 din O.U.G. nr. 158/2005 actualizată.

189
Dacă bolnavul nu este recuperat la expirarea duratelor de acordare a indemnizaţiei,
medicul curant propune pensionarea pentru invaliditate, doar în situaţii temeinic motivate
de posibilitatea recuperării, medicul primar sau cel specialist, după caz, poate propune
prelungirea concediului medical peste 183 de zile, în scopul evitării pensionării de
invaliditate şi menţinerii asiguratului în activitate.
Medicul expert al asigurărilor sociale decide prelungirea concediului sau
continuarea programului recuperator, reducerea programului de lucru, reluarea activităţii în
raport de pregătirea profesională şi de aptitudini ori pensionarea de invaliditate.
Prelungirea concediului medical peste 183 de zile se face pentru cel mult 90 de zile.
Cuantumul brut al indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă se
determină prin aplicarea procentului de 75% asupra bazei de calcul. Pentru incapacitate
temporară de muncă determinată de tuberculoză, SIDA, neoplazii, precum şi de o boală
infectocontagioasă din grupa A şi de urgenţe medico-chirurgicale 264, este de 100% din baza
de calcul.

c) Carantina
În perioada astfel stabilită salariaţii nu pot presta munca şi, în consecinţă, nu vor
beneficia de plata salariului. Totuşi aceşti salariaţi, fiind asiguraţi în sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, potrivit Legii nr. 19/2000, au dreptul la o
indemnizaţie pentru carantină care se suportă integral din bugetul asigurărilor de stat în
cuantum de 75% din media veniturilor lunare asigurate din ultimele 6 luni, dacă îndeplinesc
condiţia unui stagiu de cotizare de 6 luni în ultimele 12 luni anterioare primei zile de
concediu.

d) Efectuarea serviciului militar


Începând cu data de 1 ianuarie 2007, potrivit art.2 şi 3 din Legea nr. 395/2005
executarea serviciului obligatoriu, în calitate de militar în termen şi militar cu termen redus,
se suspendă; ea devenind obligatorie pe durata stării de război, a stării de mobilizare,
precum şi pe timpul stării de asediu.

e) exercitarea unei funcţii în cadrul unei autorităţi elective,


legislative sau judecătoreşti pe toată durata mandatului, dacă legea nu prevede
altfel265
În această categorie se încadrează contractele individuale de muncă a salariaţilor
care, au fost aleşi sau numiţi în funcţii de demnitate publică, în Parlament, Guvern, consilii
judeţene sau locale, prefecturi, primării etc. O dată aleşi sau numiţi în funcţie, contractul
individual de muncă al acestor persoane nu încetează, ci se suspendă, pe perioada
îndeplinirii mandatului, urmând ca executarea lui să reîncepă după expirarea acestui
mandat. În condiţiile în care legea specială prevede posibilitatea cumulului de funcţii,
contractul nu se va suspenda, ci va continua să-şi producă efectele.
Perioada exercitării mandatului de parlamentar va fi luată în considerare pentru
stabilirea vechimii în muncă, iar la capătul acesteia, revenind la locul de muncă, fostul
deputat sau senator va fi îndrituit la un salariu cel puţin egal cu cel pe care l-ar fi avut dacă

264 Conform art. 9 din O.U.G. nr. 158/2005, lista cuprinzând urgenţele medico-chirurgicale, precum şi bolile
infectocontagioase din grupa A este stabilită prin hotărâre a guvernului.
265 Acest caz a fost modificat prin Legea nr. 480/2003, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.814 din 18 noiembrie
2003.

190
contractul de muncă nu ar fi fost suspendat, continuând să presteze munca în tot acest
interval.

f) îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate de sindicat


Pe perioada în care liderul sindical este salarizat de către organizaţia sindicală,
contractul său individual de muncă sau, după caz, raportul de serviciu se suspendă, iar
acesta îşi păstrează funcţia şi locul de muncă avute anterior, precum şi vechimea în muncă,
respectiv în specialitate sau în funcţia publică deţinută, în condiţiile legii. Acest caz de
suspendare este prevăzut şi în art. 11 din Legea nr. 54/2003 cu privire la sindicate.
Cu toate acestea este posibil ca liderul sindical să continue prestarea muncii,
exercitând în paralel şi activitatea sindicală. În această situaţie, contractul de muncă nu se
suspendă , deoarece suspendarea este reglementată ca un beneficiu, un drept al liderului
sindical,nu ca o obligaţie a acestuia. Aşadar, alegerea în funcţie de lider sindical nu atrage
incompatibilitatea automată cu calitatea de salariat al angajatului.

g) forţa majoră
În jurisprudenţa civilă266267, forţa majoră a fost definită ca fiind o împrejurare de
origine externă, cu caracter excepţional, absolut imprevizibilă şi inevitabilă. Aprecierea
invincibilităţii se realizează in abstracto, având în vedere condiţia şi posibilitatea unei
persoane capabile care depune diligenţa şi prudenţa maximă de care este în stare.
O împrejurare numai relativ imprevizibilă, în condiţiile date, nu este un caz de forţă
majoră, ci este un caz fortuit268.
În ceea ce priveşte raporturile contractuale, forţa majoră exonerează de răspundere
debitorul care nu şi-a executat obligaţiile sale, din cauza apariţiei, după momentul încheierii
contractului, a unui obstacol extern, imprevizibil şi irezistibil.
Cu titlu de exemplu, poate să constituie cazuri de forţă majoră: catastrofele
naturale(cutremure, secetă, inundaţii), criza gravă de materii prime, dificultăţi în
aprovizionare şi transport, deteriorarea utilajelor de producţie, conflictele de muncă
(grevele) etc.
Aprecierea caracterului de forţă majoră a unei situaţii trebuie să se facă in
conformitatea cu prevederile legale. Bunăoară, instanţa supremă a stabilit că blocajul
financiar nu constituie o împrejurare imprevizibilă şi de neînlăturat pentru un agent
economic spre a nu-şi îndeplini obligaţiile contractuale. În consecinţă, un angajator nu poate
invoca „lipsa de bani” pentru a suspenda contractele de muncă ale salariaţilor. Poate invoca
eventual lipsa de comenzi potrivit art. 52 lit. d din Codul muncii.
Deoarece pe perioada cât acţionează forţa majoră prestarea muncii este imposibilă,
contractul de muncă este suspendat în virtutea legii, dacă sunt neînţelegeri, salariatul se
poate adresa instanţei de judecată, care va hotărî dacă angajatorul abuzează sau nu de
dreptul său.
Deşi conform art. 51 lit. f din Codul muncii participarea la grevă reprezintă un caz de
suspendare a contractului de muncă din iniţiativa salariatului, totuşi greva, pentru
neparticipanţii la grevă, reprezintă un caz de forţă majoră, ca şi pentru angajator, de altfel.

h) în cazul în care salariatul este arestat preventiv, în condiţiile Codului de

266 Tribunalul Suprem, col.civ., dec.nr. 1096 din 12 iulie 1978, în „Revista Română de Drept” nr. 1/1979, pag.
267 .
268 C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Editura CH Beck, Bucureşti, 2001, pag. 291.

191
procedură penală
În situaţia în care salariatul a fost arestat preventiv pentru săvârşirea unei infracţiuni
(indiferent de natura ei), întrucât el se găseşte în imposibilitate de a-şi continua activitatea,
dar în acelaşi timp până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare
beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, contractul său de muncă nu încetează ci este
suspendat.
Cu privire la durata arestării preventive aceasta nu poate depăşi 30 de zile - art. 149
alin.1 din Codul de procedură penală şi poate fi prelungită de către instanţa de judecată - art.
159 din Codul de procedură penală. Pe durata arestării preventive a salariatului operează
suspendarea de drept a contractului său de muncă. Fiind în incapacitate de a presta munca,
acesta nu va primi nici salariul.
Suspendarea durează până la încetarea arestării, clasarea, scoaterea de sub urmărire,
încetarea acesteia - art. 11 din Codul de procedură penală, dată de la care salariatul trebuie
să revină la locul său de muncă.
În condiţiile în care arestarea durează mai mult de 30 de zile, angajatorul poate, în
temeiul art. 61 lit. b din Codul muncii, să dispună concedierea celui în cauză.

i) în alte cazuri prevăzute expres de lege


Codul muncii nu restrânge cazurile de suspendare de drept ale contractului
individual de muncă la cele enumerate în cuprinsul art. 50 lit. a - h, ci prevede posibilitatea
ca şi alte acte normative să reglementeze situaţii care constituie astfel de cazuri.
Potrivit art. 155 alin. 5 din Legea 31/1990 privind societăţile comerciale 269, dacă
adunarea generală a unei societăţi comerciale pe acţiuni a hotărât şi s-a pornit o acţiune în
justiţie împotriva directorilor executive, contractul de muncă se suspendă de drept până la
rămânerea definitivă a sentinţei.
Prin Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză
tehnică judiciară270271 a fost instituit un caz special de suspendare legală a contractului.
Conform art. 16 din Ordonanţă, salariaţii numiţi experţi tehnici judiciari beneficiază,
la toate unităţile la care au fost încadraţi, pe timpul necesar pentru efectuarea expertizelor
tehnice judiciare ce le-au fost încredinţate.
În perioada în care nu prestează muncă în calitatea de salariat, datorită efectuării
expertizei tehnice judiciare încredinţate, expertul tehnic judiciar nu va primi salariu; el îşi
păstrează însă în această perioadă celelalte drepturi conferite de calitatea de salariat.
Un alt caz de suspendare a contractului individual de muncă îl priveşte pe asistentul
maternal profesionist care nu are în plasament sau în încredinţare copii.
Potrivit Hotărârii Guvernului nr. 679/2003 272, asistentul maternal profesionist este
persoană fizică, atestată, care asigură prin activitatea pe care o desfăşoară la domiciliul său
creşterea, îngrijirea şi educarea, necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi
primeşte în plasament sau în încredinţare - art. 1.
Activitatea acestuia se desfăşoară în baza unui contract individual de muncă,
încheiat cu serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau cu organismul privat
autorizat care le supraveghează activitatea pe perioada de valabilitate a atestatului.

269 Republicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, modificată ulterior.
270 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 26 din 25 ianuarie 2000, aprobată prin Legea nr.
271 /2002, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 249 din 15 aprilie 2003.
272 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 443 din 23 iunie 2003.

192
Acest contract se suspendă pe perioada suspendării atestatului ori în alte cazuri
prevăzute de lege (art. 8).
Asemănătoare este şi situaţia asistentului persoanei cu handicap care nu are în
îngrijire o asemenea persoană. În acest sens, art. 5 alin. 5 din Normele metodologice privind
condiţiile de încadrare, drepturile şi obligaţiile asistentului personal al persoanei cu
handicap, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 427/2001 273 prevede: „contractul
individual de muncă se suspendă pe perioada în care asistentul personal nu are în îngrijire
persoana cu handicap grav, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege”.

5. Suspendarea din iniţiativa salariatului


Suspendarea contractului individual de muncă prin actul unilateral al salariatului
intervine în cazurile în care salariatul optează să-şi exercite un drept care determină
suspendarea.
Conform art. 51 din Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi
suspendat din iniţiativa salariatului în următoarele situaţii :

a) Concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau în cazul


copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani
Începând cu data de 1 ianuarie 2006 în temeiul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului 274,
persoanele care în ultimul an înaintea naşterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri
profesionale supuse impozitului pe venit potrivit Legii nr. 571/2003 275 privind Codul fiscal,
cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de concediu pentru creşterea copilului
de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum şi de o
indemnizaţie lunară.
Concediul şi indemnizaţia lunară, se cuvin pentru fiecare din primele 3 naşteri sau,
după caz pentru primii 3 copii ai persoanelor care au adoptat copilul, cărora li s-au
încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care au copilul în plasament ori în plasament în
regim de urgenţă, precum şi persoana care a fost numită tutore.
Opţional, unul din părinţi, beneficiază la cerere, de indemnizaţie, dacă solicitantul
îndeplineşte condiţiile de stagiu. De aceleaşi drepturi beneficiază şi cel care a adoptat, a fost
numit tutore, căruia i s-a încredinţat copii spre creştere şi educare sau în plasament familial.
Aşadar, pe acestă perioadă, contractul individual de muncă se suspendă. Pe durata
suspendării, angajatorul poate încadra pe acelaşi post salariaţi pe baza de contracte
individuale de muncă pe durată determinată.
Coroborând prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 cu
prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 art. 124 alin. 2, rezultă că
salariatele beneficiază de concediu pentru îngrijirea copilului după efectuarea celor 42 de
zile calendaristice obligatorii prevăzute ca şi concediu de postnatal, de lăuzie.
O problemă care a apărut în practică se referă la modul de aplicare al acestor
dispoziţii, în cazul în care de concediul pentru creşterea copilului este solicitat de soţul -
salariat, asigurat sau o elevă, aşadar asigurată, dar care nu are stagiu de cotizare efectuat
potrivit legii.

273 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 237 din 2 mai 2001, modificată ulterior prin Hotărârea Guvernului nr. 463,
publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 484 din 8 iunie 2005.
274 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 1008 din 14 noiembrie 2005.
275 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, modificată şi completată ulterior.

193
În conformitate cu prevederile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
158/2005, de cele 42 de zile de lăuzie beneficiază doar asiguraţii care îndeplinesc condiţiile
de stagiu de cotizare. Având în vedere faptul că eleva nu îndeplineşte condiţia stagiului, ea
nu mai poate beneficia de cele 42 de zile de lăuzie. În ceea ce priveşte tatăl, dacă acesta
îndeplineşte condiţiile are dreptul să solicite concediu pentru îngrijirea copilului, contractul
individual de muncă fiind suspendat începând cu ziua naşterii copilului 276.

b) Concediul pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, sau, în


cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18
ani
Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, salariaţii au dreptul la
concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, sau, în
cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18
ani - art.26.
Opţional, de indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav, beneficiază, la cerere,
unul din părinţi, dacă solicitantul îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare. Se bucură de
aceleaşi drepturi, şi asiguratul care, a adoptat, a fost numit tutore, căruia i s-au încredinţat
copii în vederea adopţiei sau i-au fost daţi în plasament.
Indemnizaţia se acordă pe baza certificatului de concediu medical eliberat de
medicul de familie şi a certificatului pentru persoane cu handicap, emis în condiţiile legii -
art. 28.
În ceea ce priveşte durata pe care se acordă indemnizaţia, aceasta nu poate fi mai
mare de 45 de zile calendaristice pe an, excepţie făcând situaţia în care copilul este
diagnosticat cu boli infectocontagioase, neoplazii, este imobilizat în aparat gipsat, este
supus unor intervenţii chirurgicale. Durata concediului medical în aceste cazuri este lăsată
la aprecierea medicului curant - art. 29.
Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei este de 85% din baza de calcul - art. 30.
Acest caz de suspendare a contractului individual de muncă se aseamănă cu cel
privind incapacitatea temporară de muncă a salariatului sau concediul de maternitate.
Diferenţa este determinată de durata concediului.

c) Concediu paternal
Acest caz de suspendare îşi găseşte reglementarea în Legea nr. 210/1999 privind
concediul paternal277.
Concediul paternal se acordă pentru a asigura participarea efectivă a tatălui la
creşterea noului-născut, indiferent dacă copilul este din căsătorie, din afara ei sau este
adoptat de titularul dreptului.
Durata concediului paternal este de 5 zile, iar în cazul în care tatăl copilului a obţinut
un certificat de absolvire a unui curs de puericultură, durata este de 15 zile lucrătoare.
Concediul se acordă la cerere, în primele 8 săptămâni de la naşterea copilului, justificat cu
certificatul de naştere al acestuia, din care să rezulte calitatea de tată a petiţionarului.
Pe durata concediului, titularul va primi o indemnizaţie egală cu salariul aferent
zilelor lucrătoare respective, calculată pe baza salariului brut realizat incluzând sporurile şi

276 Interpretare în acord cu practica Direcţiilor de Muncă şi Solidaritate Socială, valabilă conform stadiului legislaţiei actuale.
277 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 654 din. 31 decembrie 1999. 291 Text modificat
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005.

194
adaosurile la salariul de bază. Indemnizaţia se plăteşte din fondul de salarii al unităţii şi se
include în veniturile impozabile ale salariatului.

d) Concediul pentru formare profesională


Codul muncii prevede dreptul salariaţilor de a beneficia, la cerere, de concedii
pentru forare profesională, cu plată sau fără plată - art. 149 din Codul muncii.
Pe perioada acestui concediu, contractul individual de muncă se suspendă, ca urmare
a faptului că nu se mai prestează munca.
Concediul fără plată se acordă la solicitarea salariatului, pe perioada formării profesionale
pe care el o urmează din iniţiativa sa. Angajatorul poate respinge solicitarea salariatului
numai cu acordul sindicatului sau, după caz, cu acordul reprezentanţilor salariaţilor şi
numai dacă absenţa salariatului ar prejudicia grav desfăşurarea activităţii.
Concediul plătit se acordă în cazul în care angajatorul nu şi-a respectat obligaţia de a
asigura pe cheltuiala sa participarea unui salariat la formarea profesională. Durata unui
asemenea concediu este de maxim 10 zile lucrătoare sau de până la 80 de ore - art. 152 alin.
1 din Codul muncii291.

e) Exercitarea unor funcţii elective în cadrul organismelor constituite la nivel


central sau local, pe toată durata mandatului
Acest caz de suspendare poate interveni în ipoteza desemnării şi exercitării
activităţii în unele organisme profesionale constituite la nivel central sau local.
Pe perioada mandatului - atunci când nu este posibil cumulul de funcţii - contractul
individual de muncă al celui în cauză, nu încetează ci este suspendat. La sfârşitul
mandatului persoana respectivă revine la locul său de muncă. Spre exemplu, dispoziţii
privind suspendarea contractului individual de muncă pe perioada mandatului în
organismele profesionale sunt cuprinse în Legea nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei
de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România 278 sau
Legea nr. 305/2004 privind exercitarea profesiei de farmacist, precum şi organizarea şi
funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România 279.

f) Participarea la grevă
Condiţiile de exercitare a grevei sunt stabilite de Codul muncii - art. 250-253 şi de
art. 40 - 46 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă 280.
În ipoteza unei greve, este suspendat contractul de muncă al salariaţilor participanţi
la grevă, cât şi al celor neparticipanţi dacă, din cauza grevei, aceştia din urmă nu-şi pot
continua activitatea.
În literatura juridică se arată că această categorie de salariaţi - neparticipanţi la grevă
- vor avea contractul suspendat în temeiul art. 52 alin. 1 lit. d din Codul muncii 281, adică
pentru situaţia „întreruperii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, în
special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare”. Totuşi, textul citat
are în vedere ipotezele de suspendare din iniţiativa angajatorului, situaţie în care cu greu ar
putea fi inclus cazul neparticipanţilor la grevă. Pare mai degrabă că ne aflăm în ipoteza unui

278 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 578 din 30 iunie 2004.
279 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 578 din 30 iunie 2004.
280 Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 582 din 29 noiembrie 1999, cu modificările ulterioare.
281 I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluvers, Bucureşti, 2007, pag. 712.

195
caz de suspendare de drept282, deşi art. 50 din Codul muncii nu lasă deschisă în suficientă
măsură nici posibilitatea unei asemenea interpretări.
Legiuitorul va trebui să clarifice (din acest punct de vedere dar şi sub alte aspecte 283)
prin norme exprese situaţia salariaţilor neparticipanţi la grevă, dar care nu-şi pot continua
activitatea,
În ceea ce priveşte participarea la grevă, aceasta conduce la suspendarea contractului
individual de muncă atât în ipoteza unei greve legale, cât şi în cea a unei greve nelegale.
Dacă însă greva este legală, angajatorul nu va putea proceda la sancţionarea salariaţilor
grevişti şi nici la înlocuirea lor cu persoane încadrate cu contract de muncă pe perioadă
determinată sau cu contract de muncă temporară.
Pe parcursul grevei , participanţii îşi menţin toate drepturile ce decurg din raportul
de muncă cu excepţia drepturilor salariale.
Aceste drepturi nu se mai menţin dacă instanţa de judecată sau comisia de arbitraj a
hotărât, după caz, suspendarea sau încetarea grevei. În ipoteza în care greva este declarată
ilegală, drepturile menţionate, dacă s-au plătit, trebuie restituite.

g. Absenţele nemotivate.
Contractul individual de muncă poate fi suspendat în situaţia absenţelor nemotivate
ale salariatului, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul
individual de muncă, precum şi prin regulamentul intern 284.
Prin O.U.G. nr. 65/2005 a fost abrogat textul de la art. 51 lit. g din Codul muncii,
conform căruia, contractul individual de muncă putea fi suspendat din iniţiativa salariatului
în situaţia absenţelor nemotivate, adăugându-se un alineat nou care prevede că suspendarea
poate interveni, într-un atare caz, numai în condiţiile stabilite prin contractul individual,
precum şi prin regulamentul intern.
În literatura juridică se susţine că aceste modificări sunt eronate, inutile şi chiar
contradictorii, de natură a antrena confuzii.
Chiar dacă s-ar stabili anumite ipoteze de suspendare în cazul unor absenţe
nemotivate, şi în altele nu, consecinţa este aceeaşi în orice situaţie de absenţe nemotivate:
suspendarea contractului individual de muncă.
Cum nici o sancţiune disciplinară, cu excepţia avertismentului scris, nu poate fi
dispusă mai înainte de efectuarea cercetării prealabile - art. 267 alin.1 din Codul muncii, cu
această ocazie se va clarifica dacă este vorba de absenţe nemotivate propriu-zise ori
salariatul respectiv a fost ţinut de un motiv obiectiv sa vină la serviciu (bolnav, a suferit un
accident, a avut de rezolvat o problemă familială urgentă situaţie în care conform art. 147
din Codul muncii, salariatul are dreptul la zile libere plătite; această perioadă este asimilată
timpului efectiv lucrat, salariatul fiind salarizat pentru ea etc., prezentând documentele
necesare). Se poate constata astfel, de exemplu, că în cauză a operat o suspendare de drept a
contractului - art. 50 lit. b sau g din Codul muncii şi nu una din iniţiativa salariatului.
Numai în situaţia când absenţele nu au avut la bază un motiv obiectiv, atunci ele au
caracter nemotivat şi vor determina aplicarea unei sancţiuni disciplinare, chiar desfacerea
contractului de muncă(concedierea disciplinară).

282 R. Dimitriu, Situaţia salariaţilor neparticipanţi la grevă, în „Revista română de dreptul muncii” nr.1/2002, pag. 61.
283 Ş. Beligrădeanu, Examen de ansamblu asupra Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, în „Dreptul” nr.
1/2000, p. 12.
284 Art. 51 alin. 2 din Codul muncii a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005.

196
Drept consecinţă, încadrarea absenţelor nemotivate între cazurile de suspendare a
contractului individual de muncă la iniţiativa salariatului nu reprezintă consacrarea unui
drept al acestuia de a suspenda discreţionar contractul său fără ca angajatorul să-l poată
sancţiona pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale contractuale. Scopul reglementării este doar
acela de a stabili că întreruperea prestării muncii determină automat şi justifică suspendarea
plăţii salariului de către angajator.
Trebuie subliniat că absenţele nemotivate nu reprezintă una din situaţiile de
suspendare a contractului individual de muncă în care nu se poate dispune concedierea
salariatului în cauză.

6. Suspendarea din iniţiativa angajatorului


Suspendarea din iniţiativa angajatorului operează în situaţii prevăzute de art. 52 din
Codul muncii.

a) pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile legii


Conform art. 267 alin. 1 din Codul muncii, nici o sancţiune disciplinară, cu excepţia
avertismentului scris, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări
disciplinare.
Cercetarea prealabilă, ascultarea salariatului şi verificarea susţinerilor sale înainte de
a i se aplica sancţiunea disciplinară constituie o condiţie esenţială a cărei aducere la
îndeplinire este obligatorie, deoarece sancţiunea disciplinară poate fi aplicată numai dacă
cerinţa legii a fost satisfăcută, prevederea legală respectivă având caracterul unei măsuri de
protecţie în scopul de a preveni aplicarea unor sancţiuni disciplinare nejustificate 285.
Pe durata cercetării disciplinare, angajatorul are prerogativa de a suspenda contractul
individual de muncă al celui în cauză. În funcţie de rezultatul cercetării, respectiv dacă
salariatul este sau nu vinovat de săvârşirea abaterii care i se impută şi de gradul de
vinovăţie, îşi va relua sau nu activitatea.
Cu privire la durata suspendării şi deci a cercetării prealabile, Codul muncii nu
cuprinde dispoziţii exprese. În doctrină s-a apreciat că aceasta poate fi de cel mult 10 zile,
deoarece, conform art. 264 alin. 1 lit. b din Codul muncii, sancţiunea disciplinară constând
în suspendarea contractului individual de muncă poate fi aplicată pe o perioadă maximum
10 zile. Or, prelungirea cercetării prealabile şi deci a suspendării contractului individual de
muncă pentru efectuarea acestei cercetări, peste 10 zile, înseamnă, de fapt, aplicarea unei
sancţiuni disciplinare ce excede legii 286. Alţi autori287 consideră că cercetarea prealabilă şi
deci suspendarea contractului individual de muncă nu pot depăşi 30 de zile, considerându-
se că aceasta începe în ziua în care se constată abaterea şi se sfârşeşte în ziua în care
angajatorul trebuie să emită decizia de sancţionare. O altă apreciere în literatura juridică
este în sensul că durata suspendării va fi dimensionată în raport cu tipul de sancţiune avută
în vedere de angajator (de exemplu, dacă se cercetează o abatere disciplinară, prealabil
concedierii, durata cercetării va putea fi mai îndelungată, fără a se putea depăşi, fireşte,
termenul prevăzut în art. 268 alin. 1 din Codul muncii ) 288.

b) ca sancţiune disciplinară

285 Decizia Curţii de Apel Ploieşti nr.1325 din 23 noiembrie 2004.


286 A. Ţicla, Tratat de dreptul muncii, Editura Univrsul juridic, Bucureşti, 2008, pag. 495.
287 V. Zanfir, Codul muncii comentat, Editura Tribuna economică, Bucureşti, 2004, pag. 144.
288 R. Dimitriu, Contractul individual de muncă - prezent si perspectivă, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2005, pag. 258.

197
Art. 264 alin. 1 lit. b din Codul muncii prevede sancţiunea disciplinară constând în
„suspendarea contractului pentru o perioadă de până la 10 zile lucrătoare”. Cu alte cuvinte,
în funcţie de gravitatea abaterii, de împrejurările în care fapta a fost săvârşită şi de persoana
salariatului, angajatorul poate aplica şi sancţiunea suspendării contractului de muncă pentru
o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile lucrătoare.
Sancţiunea disciplinară presupune absenţa salariatului de la locul de muncă, astfel că
el nu prestează munca ce constituie obiect al contractului, şi în consecinţă nu primeşte
salariul.
Totuşi, sancţiunea disciplinară a suspendării contractului individual de muncă, poate
fi dispusă şi în conformitate cu prevederile unor acte normative cu caracter special, în
condiţiile şi pe durata stabilită prin reglementările respective.

c) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva


salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu
funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti
Suspendarea într-un atare caz ar trebui să reprezinte o obligaţie aşa cum prevedea
Legea nr. 1/1970, abrogată, şi nu doar o facultate. Dacă i s-ar permite unui salariat să-şi
continue munca după ce a săvârşit „fapte incompatibile cu funcţia deţinută”, ar însemna că i
se facilitează şi permite să comită în continuare asemenea fapte.
S-a susţinut ca posibilitatea suspendării contractului individual de muncă într-un
asemenea caz, încalcă prezumţia de nevinovăţie , prevăzută de art. 23 din Constituţie,
conform căruia: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
persoana este considerată nevinovată”.
Curtea Constituţională289 însă a observat „în primul rând că luând măsura
suspendării contractului individual de muncă, angajatorul nu se pronunţă asupra vinovăţiei
sau nevinovăţiei angajatorului şi nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni
ale căror soluţionare intră în sfera de activitate organelor judiciare. Angajatorul poate doar
să formuleze plângere penală împotriva salariatului, dacă deţine date şi indicii suficiente cu
privire la săvârşirea de către acesta a unei fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută,
solicitând autorităţilor competente soluţionarea cazului. În această situaţie sau atunci când
ia cunoştinţă despre trimiterea în judecată a angajatului pentru săvârşirea unei fapte de
aceeaşi natură poate lua măsura suspendării.
Măsura suspendării durează până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti,
având aşadar un caracter provizoriu.”
Curtea a reţinut că prezumţia de nevinovăţie, în sensul Legii fundamentale, este o
măsură de protecţie constituţională a libertăţii individuale, cu aplicabilitate, deci, în dreptul
penal şi procesual penal. Prin dispoziţiile textului constituţional menţionat s-a statuat că,
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, este considerată
nevinovată persoana căreia i se impută săvârşirea unei fapte penale. Faţă de acestea,
facultatea de a lua măsura suspendării, acordată angajatorului, prin dispoziţia legală
criticată, nu încalcă prezumţia de nevinovăţie, consacrată de Constituţie 290.
În aceeaşi decizie, Curtea a precizat că şi în situaţia în care fapta pentru care s-a
formulat plângere penală ori s-a dispus trimiterea în judecată nu va atrage răspunderea
penală, aceasta poate constitui abatere disciplinară care poate oferi temeiul desfacerii

289 Decizia nr. 24/2003, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. A se vedea şi Decizia nr.
520/2005, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 985 din 7 noiembrie 2005.
290 În acelaşi sens este şi Decizia nr. 200/2002, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.566 din 1 august 2002.

198
contractului de muncă. Astfel, instituţia suspendării contractului individual de muncă
reprezintă o măsură de protecţie a angajatului, al cărui contract de muncă nu poate fi
desfăcut până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Curtea a mai observat că „dispoziţiile examinate nu contravin nici dreptului la
muncă garantat de art. 38 alin. 1 din Constituţie, salariatul nefiind împiedicat să se
încadreze în perioada suspendării contractului individual de muncă la altă unitate sau în altă
funcţie decât cea cu care este incompatibilă fapta ce constituie obiectul acuzării”.
În conformitate cu prevederile art. 52 alin. 1, observăm două situaţii de suspendare a
contractului individual de muncă şi anume:
1. angajatorul a formulat o plângere penală împotriva salariatului pentru o faptă
incompatibilă cu funcţia deţinută, indiferent dacă această faptă a fost săvârşită ca autor,
coautor, instigator sau complice. Problema dacă fapta penală este sau nu incompatibilă cu
acea funcţie se rezolvă de la caz la caz în raport cu atribuţiile de serviciu şi răspunderea ce
revine celui în cauză;
2. salariatul a fost trimis în judecată pentru o astfel de faptă, independent de
plângerea angajatorului. În acest caz salariatul se afla în raporturi de muncă cu partea
vătămată, care nu este, în acest caz angajatorul ci o altă persoană fizică sau juridică care a
sesizat organul de urmărire penală, ceea ce a determinat şi trimiterea în judecată. Este
posibilă şi sesizarea din oficiu.
Suspendarea din funcţie poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite condiţiile
menţionate, în caz contrar măsura suspendării este nelegală. Fiind o reglementare de
excepţie, textul este de strictă şi limitată aplicare numai la ceea ce legiuitorul a prevăzut în
mod expres.
Măsura la care ne referim nu operează de drept, ci este necesară manifestarea de
voinţă a angajatorului prin decizie – ordin, dispoziţie, decizie – emisă de persoana sau
organul în drept să o dispună.
Aşa cum reiese din dispoziţiile legale pe durata suspendării cel în cauză ar putea să
ocupe un alt post (evident care să nu atragă incompatibilitatea determinată de săvârşirea
faptei penale) în aceeaşi unitate sau în altă unitate.
În primul caz, nu este vorba de o suspendare din funcţie, ci de o modificare
temporară a contractului de muncă (până la încetarea cauzei care a determinat această
măsură) dispusă cu acordul salariatului de angajator.
În cel de-al doilea caz, este vorba de o încadrare în muncă pe o durată determinată
(până la încetarea suspendării) realizată la iniţiativa persoanei respective 291.
Principalul efect al suspendării din funcţie este interzicerea temporară ca salariatul să-
şi exercite funcţia. Ca o consecinţă, pe perioada suspendării nu se cuvine salariul.
Suspendarea durează până la :
• condamnarea rămasă definitivă;
• achitarea sau încetarea procesului penal hotărâtă de instanţa penală.
În prima situaţie, contractul individual de muncă încetează de drept în virtutea art.
56 din Codul muncii, fie ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau funcţiei ca măsură
de siguranţă sau pedeapsă complementară(lit. i); fie ca urmare a condamnării penale(lit. g).
În cel de-al doilea caz, dacă există totuşi o vinovăţie penală sau extrapenală -
angajatorul este în drept să sancţioneze disciplinar angajatul putând să meargă până-ntra
colo încât să desfacă contractul de muncă(art. 264 din alin. 1 din Codul muncii).
291 Curtea Constituţională prin Decizia nr. 354/2001, publicată în Montorul Oficial al României, partea I, nr. 16 din 14 ianuarie
2002, a constatat că dispoziţiile Legii nr. 1/1970, abrogată, nu contravin Constituţiei.

199
Una din problemele care s-a ridicat în practică, referitor la consecinţele suspendării
este aceea dacă angajatorul, dispunând suspendarea, poate în acelaşi timp s desfacă
contractul de muncă. Ţinând seama de faptul că pe de o parte suspendarea presupune
existenţa sau menţinerea contractului şi că această măsură este obligatorie, iar pe de altă
parte, că şi în materie disciplinară devine aplicabil principiul „penalul ţine loc civilului”, s-a
considerat că asemenea posibilitate nu există.
Potrivit art. 52 alin. 2 din Codul muncii, dacă se constată nevinovăţia lui salariatul iţi
reia activitatea anterioară plătindu-i-se în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile
contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe
perioada suspendării sale292. Modificarea adusă textului legal este bine venită, înlăturându-
se carenţele sale anterioare.

d) în cazul întreruperii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, în


special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare
Pentru a interveni acest caz de suspendare, angajatorul trebuie să-şi întrerupă
activitatea temporar, această întrerupere fiind generată în special, de dificultăţile economice,
dar şi datorită unor motive economice şi structurale (de exemplu, înlocuirea utilajelor,
modernizarea sau repararea lor, reorganizarea unor subunităţi sau chiar a formaţiilor de
lucru).
Chiar dacă art. 53 se referă generic la „întreruperea activităţii angajatorului”, în
realitate nu se poate concluziona că legiuitorul ar fi reglementat implicit lockout-ul
(constând în închiderea temporară, totală sau parţială, a unităţii de către angajator, în
considerarea grevei declanşate sau a cărei declanşare este iminentă). Logic şi istoric textul
trebuie interpretat în sensul că întreruperea activităţii este determinată de factori obiectivi –
tehnici sau de altă natură – iar nu exclusiv de voinţa angajatorului.
S-a apreciat că într-un atare caz este vorba de un „şomaj tehnic” 307, evident cu
caracter temporar. Perioada suspendării nu este limitată, ea va dura până la încetarea cauzei
care a determinat-o. Legiuitorul lasă la aprecierea angajatorului momentul de începere a
suspendării şi când aceasta se termină.
Pe durata întreruperii temporare a activităţii salariaţii beneficiază de o indemnizaţie
plătită din fondul de salarii ce nu poate mai mică de 75 % din salariul de a bază
corespunzător locului de muncă ocupat. Plata acestei indemnizaţii se face numai dacă
întreruperea activităţii nu este imputabilă salariaţilor şi doar dacă în intervalul respectiv
aceştia se află la dispoziţia angajatorului care poate oricând să dispună reînceperea
activităţii.
S-a susţinut că aceste dispoziţii prin care angajatorul, este obligat ca, pe perioada
întreruperii temporare a activităţii, să plătească angajaţilor cel puţin 75 % din salriul de
baza, îngrădesc exerciţiul dreptului angajatorului de a decide în legătură cu propria afacere
contrar economiei de piaţă.
În acest sens, Curtea Constituţională prin decizia nr. 24/2003 293 a reţinut că
întreruperea temporară a activităţi unităţii avută în vedere de dispoziţia legală suspusă
controlului, nu este imputabilă salariaţilor şi nu se identifică cu situaţiile în care unitatea îşi
încetează activitatea datorită falimentului ori îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării.
Ca atare, obligaţia de plată a indemnizaţie de 75% din fondul de salariu în beneficiul

292 Text modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005 şi Legea de aprobare nr. 371/2005. 307 S. Ghimbu, A.
Ţiclea, Dreptul muncii , Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 307.
293 Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003.

200
angajaţilor este o măsură legală care îşi găsească reazămul constituţional în art. 1 alin. 3 din
Constituţie.
În doctrina juridică s-a apreciat că indemnizaţia trebuie să fie cel puţin egală cu
salariul minim brut pe ţară294. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care salariatul este
prezent la lucru, în cadrul programului, dar nu poate să îşi desfăşoare activitatea din motive
neimputabile acestuia cu excepţia grevei - art. 159 alin. 3 din Codul muncii.
S-a reţinut că prevederile art. 53 alin 1 Codul muncii se armonizează şi cu cele ale
Convenţiei Organizaţie Internaţionale a Muncii nr. 168/1988 privind promovarea angajării
şi protecţia contra şomajului ratificată de România prin Legea nr. 112/1992 295, care în art. 10
alin. 2 lit. b, stabileşte că „orice stat membru trebuie să se străduiască să extindă protecţia
Convenţiei, în condiţiile prestabilite, la următoarele eventualităţi: suspendarea sau
reducerea câştigului datorată unei suspendări temporare a lucrului, fără încetarea raportului
de muncă, în special pentru motive economice, structurale, tehnologice sau similare”.

e) pe durata detaşării.
Detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă
din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul
acestuia, potrivit art. 45 alin. 1 din Codul muncii.
Având în vedere că pe perioada detaşării salariatul prestează munca şi este salarizat
de angajatorul la care a fost detaşat, contractul său de muncă cu prima unitate care a dispus
detaşarea, prin act unilateral se suspendă eo ipso296.
Ca natură juridică, detaşarea este o cesiune temporară a contractului individual de
muncă.

7. Suspendarea prin acordul părţilor

Salariatul şi angajatorul pot conveni, la data încheierii contractului ori pe parcursul


executării acestuia, cu privire la suspendarea principalelor sale efecte: prestarea muncii şi
plata salariului. Această înţelegere poate avea loc în cursul executării contractului (cazul
concediului fără plată) sau chiar în momentul încheierii contractului, când salariatul îşi
poate da acordul de principiu asupra unor eventuale împrejurări ulterioare ale contractului
de muncă (de exemplu, în cazul trimiterii lui să urmeze o şcoală sau un curs de
perfecţionare). Conform art. 54 din Codul muncii, cazurile de suspendare prin acordul
părţilor sunt: a. Concediul fără plată pentru studii
Acordarea concediului fără plată este rezultatul convenţiei părţilor; cererea
salariatului cu privire la concediul fără plată apare ca o ofertă, iar aprobarea angajatorului
constituie acceptarea, ambele ducând la realizarea acordului de voinţă şi deci la încheierea
convenţiei. Deşi angajatorul are latitudinea de a accepta sau de a refuza cererea salariatului,
el va trebui să ţină cont de faptul ca salariatul, conform art. 39 alin. 1 lit. g din Codul
muncii, are dreptul la acces la formarea profesională.
Apreciind asupra cererii, angajatorul va deosebi între studiile care asigură formarea
profesională a salariatului raportat la nevoile unităţii şi studiile care nu au neapărat legătură

294 I.T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Codul muncii cu prezentare de ansamblu şi observaţii critice, supliment Dreptul nr. 4/2003, pag.
33.
295 Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 302 din 25 noiembrie 1992.
296 S. Ghimbu, A. Ţiclea, Dreptul muncii , Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 305-306.

201
cu aceasta, sau pe care salariatul le urmează tocmai în scopul de a putea părăsi unitatea în
cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea în prezent 297.
Ca urmare, contractul individual de muncă este suspendat în ceea ce priveşte
principalele sale efecte, şi anume: prestarea muncii şi plata salariului.
Potrivit Codului muncii salariaţii au dreptul, de a beneficia la cerere, de concedii pentru
formarea profesională, cu plată sau fără plată (art. 149).
Concediile fără plată pentru formare profesională, se acordă la solicitarea salariatului, pe
perioada formării profesionale pe care salariatul o urmează din iniţiativa sa. Cererea de
concediu fără plată pentru formare profesională trebuie să fie înaintată cu cel puţin o lună
înainte de efectuarea acestuia şi trebuie să precizeze data de începere a stagiului de formare
profesională, domeniul şi durata acestuia, precum şi denumirea instituţiei de formare
profesională - art. 151. alin1.
Efectuarea concediului fără plată pentru formare profesională se poate realiza şi fracţionat
în cursul unui an calendaristic, pentru susţinerea examenelor de absolvire a unor forme de
învăţământ sau pentru susţinerea examenelor de absolvire a unor forme de învăţământ sau
pentru susţinerea unor examene de promovare în anul următor în cadrul instituţiilor de
învăţământ superior - art. 151 din Codul muncii.
Art. 150 alin. 2 din Codul muncii prevede că angajatorul nu poate respinge solicitarea
salariatului de concediu fără plată pentru formare profesională numai cu acordul
sindicatului sau, după caz, acordul reprezentanţilor salariaţilor şi numai dacă absenţa
salariatului ar prejudicia grav desfăşurarea activităţii.
Trebuie precizat că, în conformitate cu art. 61 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă
încheiat la nivel naţional pe anii 2007-2010, salariaţii au dreptul la 30 de zile concediu fără
plată, acordat o singură dată, pentru pregătirea şi susţinerea lucrării de diplomă în
învăţământul superior, seral şi fără frecvenţă.

b. Concediul fără plată pentru interese personale


Conform art. 148 din Codul muncii, pentru rezolvarea unor situaţii personale,
salariaţii au dreptul la concediu fără plată.
Durata acestui concediu este prevăzută în contractul colectiv de muncă aplicabil sau
prin regulamentul intern ori, după caz, este stabilită de cele două părţi.
În acest caz salariatul solicită angajatorului permisiunea de a lipsi de la programul
de lucru cu scopul de a rezolva anumite situaţii personale, altele decât evenimentele
familiale deosebite, pentru care legea, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă
aplicabil prevăd obligaţia acordării de zile libere plătite.
Refuzul angajatorului de a acorda concediu fără plată, în pofida probelor prezentate
de către salariat cu privire la seriozitatea motivelor personale, în doctrină s-a considerat că
ar putea fi analizat din perspectiva abuzului de drept 298.

c. La aceste două cazuri de suspendare, în doctrină, s-a apreciat că ar trebui adăugat şi


cel privind desfăşurarea activităţilor în cadrul echipelor de „SALVAMONT”.
În doctrină s-a argumentat că există suspendarea contractului individual de muncă
prin acordul părţilor şi în cazul prestării de către salariat a activităţii în cadrul serviciului
public judeţean sau local SALVAMONT.

297 R. Dimitriu, Contractul individual de muncă - prezent si perspectivă, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2005, pag. 262.
298 R. Dimitriu, Contractul individual de muncă - prezent si perspectivă, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2005, pag. 262.

202
În conformitate cu dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 77/2003 privind instituirea
unor măsuri pentru prevenirea accidentelor montane şi organizarea activităţii de salvare în
munţi299, serviciul public judeţean sau local SALVAMONT îşi constituie formaţiile prin
contracte de colaborare sau contracte de voluntariat cu fiecare salvator montan(art. 7 lit. a).
Pe durata desfăşurării activităţilor în cadrul serviciului public judeţean sau local
SALVAMONT, contractul individual de muncă este considerat suspendat. Salvamontiştii
beneficiază însă de salariul mediu realizat în ultimele 3 luni şi îşi menţin calitatea de
salariaţi la unităţile sau instituţiile unde îşi desfăşoară activitatea în mod obişnuit.

8. Procedura de suspendare300
Codul muncii nu cuprinde dispoziţii cu privire la procedura de suspendare a contractului
individual de muncă.
În practică, suspendarea se materializează într-un act al angajatorului (de exemplu, în
situaţia suspendării din funcţie, sau ca sancţiune disciplinară, a detaşării etc.) fie ea este
rezultatul unui acord de voinţă (concediu fără plată).
În toate cazurile, însă, este util ca angajatorul să emită o decizie - dispoziţie, ordin, decizie,
prin care:
¾ Să dispună suspendarea ori să constate existenţa unei cauze de suspendare;
¾ Să precizeze temeiul legal;
¾ Să menţioneze durata (perioada) suspendării (termenul până la care îşi produce
efectele).
Actul emis de angajator constituie temeiul efectuării înscrierilor necesare în registrul
general de evidenţă a salariaţilor şi în carnetele lor de muncă.

9. Efectele suspendării
Suspendarea contractului individual de muncă determină suspendarea efectelor sale
principale: prestarea muncii şi salariului.
În ceea ce priveşte existenţa unor drepturi şi obligaţii ale părţilor pe durata
suspendării contractului individual de muncă, Codul muncii prevede expres ca „pot
continua să existe alte drepturi şi obligaţii ale părţilor, dacă acestea sunt prevăzute prin legi
speciale, prin contractul colectiv de muncă aplicabil, prin contracte individuale de muncă
sau prin regulamentul intern”. În lipsa unor prevederi exprese în acest sens, pe durata
suspendării contractului individual de muncă se suspendă toate efectele acestuia, atât
prestarea muncii, cât şi orice alte drepturi şi obligaţii ale părţilor.
Pentru situaţiile în care suspendarea se datorează unei fapte imputabile salariatului,
legea prevede expres că pe durata suspendării acesta nu va beneficia de nici un drept care
rezultă din calitatea sa de salariat. În consecinţă, chiar în situaţiile în care prin legi speciale,
prin contractul colectiv de muncă aplicabil, prin contractele individuale de muncă sau prin
regulamentul intern se prevede că în cazul suspendării contractului individual de muncă
salariatul beneficiază de anumite drepturi, aceste prevederi cu caracter special nu se aplică
dacă suspendarea a avut loc din cauza unei fapte imputabile salariatului.
În cele mai multe din situaţii, salariatul nu este lipsit de venituri, ci primeşte diferite
indemnizaţii (de exemplu, în caz de incapacitate temporară de muncă, de concediu de
maternitate etc.), sau chiar salariu, dar de la un alt angajator (de exemplu, în cazul detaşării,
al îndeplinirii unei funcţii de conducere în sindicat).
299 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 91 din 13 februarie 2003.
300 A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008, pag. 504.

203
În situaţiile suspendării contractului individual de muncă pe durata cercetării
disciplinare prealabile, ca sancţiune disciplinară sau ca urmare a plângerii penale sau
trimiterii în judecată a salariatului dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, acesta îşi reia
activitatea avută anterior şi i se va plăti, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii
civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit
pe perioada suspendării contractului - art. 52 alin. 2 din Codul muncii 301.
Cu privire la vechimea în muncă302, salariatul:
ƒ Beneficiază de vechime în muncă în caz de: detaşare, efectuarea serviciului militar
obligatoriu în termen, concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani,
participarea la cursuri sau stagii de formare profesională, cu scoatere integrală din
activitate, iniţiată de angajator etc.;
ƒ Nu beneficiază de vechime în muncă în caz de: suspendare ca sancţiune disciplinară,
absenţe nemotivate, concediu fără plată etc..
În mod firesc, suspendarea încetează la momentul dispariţiei cauzei care a
determinat-
o. De multe ori, este vorba de o dată certă ce se cunoaşte de la începutul suspendării (de
pildă, în cazul concediului de maternitate, al concediului pentru creşterea copilului în vârstă
de până la 2 ani, al detaşării, al trimiterii la şcoală sau la un curs de calificare). Alteori
această dată nu se cunoaşte (de exemplu, în cazul incapacităţii temporare de muncă, al
suspendării pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută etc.).
La încetarea suspendării, salariatul are obligaţia de a se prezenta la locul de muncă
pentru a-şi relua activitatea, iar angajatorul are obligaţia de a-l reprimi. Nerespectarea
acestor obligaţii poate atrage răspunderea celui în culpă. Astfel, salariatul poate fi sancţionat
disciplinar, inclusiv concediat disciplinar, iar angajatorul poate fi obligat de organul de
jurisdicţie competent să-l reintegreze în muncă pe cel în cauză şi să-i plătească despăgubiri
pe perioada până la reintegrarea efectivă.

Bibliografie necesară aprofundării:


1. I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.
2. I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii. Vol I şi II., Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003.
3. A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
4. A. Ţiclea, Dreptul muncii. Curs universitar. Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
5. A. Popescu, Dreptul internaţional şi european al muncii, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008.
6. R. Dimitriu, Contractul individual de muncă – prezent şi perspective, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2004.

Întrebări recapitulative:
1. Ce înţelegeţi prin modificare a contractului individual de muncă?
2. Ce efecte produce suspendarea contractului individual de muncă?

301 Text modificat prin O.U.G. nr. 65/2005, aprobată prin Legea nr. 371/2005.
302 I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluvers, Bucureşti, 2008, pag. 328.

204
Teste de autoevaluare:
1. Delegarea presupune:
a. modificarea locului muncii;
b. modificarea felului muncii;
c. modificarea salariului;
d. modificarea atât a felului muncii, cât şi a locului muncii.

2. Delegarea poate fi dispusă:


a. pe o perioadă de cel mult 90 de zile;
b. pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu acordul salariatului;
c. pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii;
d. nici una din variantele de mai sus.

Răspunsuri corecte: 1. a; 2. c.

Teste de evaluare:

1. Detaşarea presupune:
a. prestarea muncii în interesul angajatorului care a dispus detaşarea;
b. prestarea muncii în interesul altui angajator;
c. modificarea felului muncii;
d. modificarea locului muncii.

2. Constituie suspendare a contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului


următoarele situaţii:
a. îndeplinirea unei funcţii de conducere salariazate în sindicat;
b. concediu pentru formare profesională;
c. detaşarea;
d. nici una din variantele de mai sus.

205
TEMA NR. 13

ÎNCETAREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ

I.Obiectivele de studiu:
-cunoaşterea cazurilor de încetare a contractului individual de muncă;
-cunoaşterea procedurii de încetare a contractului de muncă;
-formele de protecţie a salariatului în cadrul procedurii de concediere;
-cunoaşterea efectelor modalităţilor de stingere a raportului juridic de muncă.

II.Competenţele dobândite de student:


-cunoaşterea procedurii de întocmire a documentaţiei de concediere;
-cunoaşterea rolului anumitor autorităţi în cadrul procedurii de concediere colectivă;
-cunoaştrea interdicţiilor laăncetarea contractelor de muncă.

III.Cuvinte-cheie: concediere disciplinară, abatere disciplinară, sancţiune disciplinară,


concediere individuală, concediere colectivă, eintegrare, preaviz, cercetare
prealabilă, evaluare prealabilă.

IV.Structura temei:
I. Consideraţii generale cu privire la încetarea contractului individual de
muncǎ
II. Încetarea de drept
III. Încetarea prin acordul părţilor
IV. Demisia
V. Concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului
VI.Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului
VII.Reguli procedurale ale concedierii

V.Rezumat:Încetarea contractului individual de muncă reprezintă una din cele mai


importante instituţii ale dreptului individual al muncii dar şi o problemă de actualitate
înrt-o economie de piaţă care nu garantează dreptul la muncă iar legea economică a
cererii şi ofertei acţionează şi asupra forţei de muncă.Cu toat acestea, încetarea
contractului de muncă este guvernată de sunt principiul legalităţii încetării, principiul
stabilităţii raportului juridic de muncă şi principiul protecţiei sociale a salariatului.
Cazurile de încetare a raportului de muncă sunt clasificate potrivit art.55 Codul
muncii în trei mari categorii şi anume:de drept, prin acordul părţilor şi din iniţiativa
uneia din părţile contractante.

206
I.Consideraţii generale cu privire la încetarea contractului individual
de muncǎ

1. Noţiuni generale privind încetarea contractului individual de muncǎ. Clasificarea


cazurilor de încetare a contractului individual de muncǎ

Necesitǎţile sociale care impun reglementarea încetǎrii contractului individual de


muncǎ pot fi înţelese în baza principiilor care guverneazǎ aceastǎ subinstituţie a
dreptului muncii. Principiile fundamentale ale regimului legal al încetǎrii contractului
individual de muncǎ sunt: legalitatea, libertatea muncii, stabilitatea în muncǎ, caracterul
imperativ al reglementǎrilor în materie şi principiul bunei-credinţe.
Legislaţia în vigoare garantează principiul libertăţii muncii. Articolul 41 alin.(1)
din Constituţia României, republicată, prevede că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit,
iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este
liberă.
Astfel, principiul libertăţii muncii apare ca un principiu complex, care
garantează nu numai libertatea de a încheia un contract individual de muncă şi de a
negocia cu privire la conţinutul acestuia, dar si dreptul salariatului de a pune capăt
raportului juridic de muncă, oricând doreşte 303.
Materia încetǎrii contractului individual de muncǎ este dominatǎ de principiul
legalitǎţii; temeiurile, condiţiile, procedura si controlul încetǎrii acestui contract sunt
reglementate, în detaliu, în lege.
Prin încheierea contractului individual de muncǎ, cetǎţeanul îşi exercitǎ dreptul
constituţional la muncǎ. Acest drept presupune nu numai egalitatea de tratament în
domeniul raporturilor juridice de muncǎ, ci şi asigurarea stabilitǎţii raporturilor juridice
de muncǎ. Spre deosebire de contractele civile, contractul individual de muncǎ conţine
un element de stabilitate ce se regǎseşte în caracterul continuu al prestaţiilor şi
reglementarea legalǎ imperativǎ a modurilor de încetare a contractului de muncǎ,
reprezentând sursa sigurǎ de asigurare a existenţei salariatului 304. În acest sens, legislaţia
muncii prevede încheierea contractului individual de muncǎ pe durata nedeterminatǎ, iar
excepţia se referǎ la durata determinatǎ a contractului individual de muncǎ numai în
anumite situaţii, expres şi limitativ prevǎzute de lege.
Expresia cea mai elocventǎ a stabilitǎţii în muncǎ, garanţie a apǎrǎrii intereselor
salariaţilor o constituie, farǎ îndoialǎ, reglementarea prin lege a temeiurilor şi a
condiţiilor în care poate avea loc încetarea raporturilor juridice de muncǎ.
Atât literatura juridicǎ de specialitate, cât şi practica judiciarǎ utilizeazǎ mai
mulţi termeni care desemneazǎ modul în care ia sfârşit contractul individual de muncǎ.
Astfel, alǎturi de „încetare” si „demisie” folosiţi şi de legiuitor, mai sunt utilizaţi si
termenii de „desfacere”, „denunţare”, „concediere” şi „nulitate”. În esenţǎ, conţinutul
acestor termeni desemneazǎ stingerea raportului juridic de muncǎ, dar cu semnificaţii
oarecum deosebite.
Termenul de încetare a raporturilor juridice de muncǎ este cel mai cuprinzǎtor,
deoarece el include toate temeiurile de concediere sau demisie a salariatului, inclusiv şi

303 Athanasiu, A.; Dima, L.; Dreptul muncii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.105.
304 Ţichindelean, M. Încetarea contractului individual de muncă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.9.

207
situaţia de excludere a angajatului din componenţa scripticǎ a unitǎţii în legǎturǎ cu
moartea acestuia.
Încetarea contractului individual de muncǎ cuprinde toate faptele juridice, în baza
cǎrora se sting raporturile juridice de muncǎ, stabilite între pǎrţile contractului
individual de muncǎ, neavând importanţǎ dacǎ ele (faptele juridice) s-au ivit prin
acordul pǎrţilor, la iniţiativa uneia dintre pǎrţile contractante, sau datoritǎ unui
eveniment (de exemplu, decesul salariatului sau forţa majorǎ).
Termenul de concediere a salariatului provine, din punct de vedere etimologic,
de la verbul din limba francezǎ „congédier”. La momentul actual, acest termen
desemneazǎ acţiunea de „eliberare sau îndepǎrtare din serviciu”. Potrivit definiţiei
legale a noţiunii de concediere în opinia legiuitorului român, prin concediere se înţelege
încetarea contractului individual de muncǎ din iniţiativa angajatorului.
Noţiunea de concediere este definitǎ şi în instrumentele internaţionale. Astfel, art.3 din
Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 158/1982 „Privind încetarea raporturilor
de muncǎ din iniţiativa celui care angajeazǎ” menţioneazǎ cǎ termenul „concediere”
înseamnǎ încetarea raporturilor de muncǎ din iniţiativa angajatorului. Termenul de demisie
a salariatului desemneazǎ, în opinia legiuitorului nostru, desfacerea contractului individual
de muncǎ pe duratǎ nedeterminatǎ din proprie iniţiativǎ a salariatului. Demisia reprezintǎ
actul unilateral de voinţǎ a salariatului care, printr-o notificare scrisǎ, comunicǎ
angajatorului încetarea contractului individual de muncǎ, dupǎ împlinirea unui termen de
preaviz.
Încetarea contractului individual de muncǎ are ca efect desfiinţarea tuturor relaţiilor
contractuale stabilite între angajator şi salariat. Cu toate acestea, în opinia unor autori
români, „suspendarea contractului se poate datora culpei angajatorului, şi anume în
cazul anulǎrii concedierii salariatului. Pe perioada de la data desfacerii şi pânǎ la
reintegrarea în muncǎ a celui în cauzǎ, contractul de muncǎ se aflǎ în situaţia juridicǎ de
suspendare”.305
Libertatea de a munci presupune dreptul persoanei de a-şi alege profesia şi locul de
muncǎ în mod liber. Potrivit art. 6 din Pactul cu privire la drepturile economice, sociale
şi culturale, statele pǎrţi recunosc dreptul la muncǎ şi acesta cuprinde dreptul pe care îl
are orice persoanǎ de a obţine posibilitatea de a-şi procura cele necesare vieţii
sale printr-o muncǎ liber aleasǎ sau acceptatǎ.
Libertatea de a-şi alege munca este importantǎ pentru protecţia persoanei prin faptul
cǎ ea implicǎ dreptul de a fi recrutat doar pe criteriul competenţei calitǎţii profesionale.
Trebuie relevat faptul cǎ eventualele cerinţe de studii, vechime, referinţe pentru
ocuparea unei anumite funcţii nu pot fi considerate mǎsuri discriminatorii, dupǎ cum nu
pot fi calificate astfel condiţia lipsei cazierului judiciar, ori mǎsura de siguranţǎ dispusǎ
de instanţa de judecatǎ a interdicţiei temporare de a ocupa anumite funcţii ori de a
exercita diferite profesii, acestea fiind excepţii legale de la regulǎ.
Stabilitatea raporturilor juridice de muncǎ se obţine şi prin crearea condiţiilor de
muncǎ şi de trai favorabile, care genereazǎ satisfacerea de munca prestatǎ, folosirea
salariaţilor conform capacitǎţilor şi posibilitǎţilor lor de creaţie. Totodatǎ ideea
stabilitǎţii contractului de muncǎ este, de asemenea, exprimatǎ în legislaţia ce
reglementeazǎ încetarea raporturilor juridice de muncǎ. Acestui scop îi serveşte, în
special, limitarea cercului temeiurilor de concediere a salariatului, consultarea

305 Ţiclea, A., Popescu, A., Dreptul muncii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p.441.

208
(sancţionarea) unor astfel de concedieri de cǎtre organele sindicale, stabilirea
consecinţelor juridice nefavorabile pentru angajator, care a desfǎcut în mod nelegitim
contractul individual de muncǎ.
Procedura şi condiţiile în care se poate concedia un angajat reflectǎ flexibilitatea de
pe piaţa muncii dintr-o ţarǎ. Nu existǎ o modalitate comunǎ de rezolvare a acestei
situaţii în lume, în unele ţǎri contractul de muncǎ putând înceta - în anumite cazuri,
specificate - fǎrǎ nici o procedurǎ, oricând, dacă aşa doreşte una dintre pǎrţile acestuia.
În momentul în care una din cele douǎ pǎrţi nu mai doreşte sǎ continue raportul de
muncǎ, contractul individual de muncǎ poate sǎ înceteze. Aceasta se poate face în
condiţiile Codului Muncii, Capitolul V, art. 55 – 67.
Motivele constau în faptele şi actele care justificǎ încetarea contractului individual de
muncǎ. Stabilirea prin lege a motivelor de încetare a contractului de muncǎ asigurǎ
garantarea stabilitǎţii în muncǎ. Unitatea este întotdeauna obligatǎ sǎ motiveze
desfacerea contractului individual de muncǎ, sǎ indice faptele şi actele care justificǎ
încetarea contractului de muncǎ, spre deosebire de desfacerea contractului de muncǎ din
iniţiativa salariatului, care nu trebuie motivatǎ (cu excepţia cazurilor în care salariatul
are interesul sǎ precizeze motivele).
Pentru a-l proteja însă pe salariat de eventualele abuzuri patronale, ca garanţie a
stabilităţii în muncă a salariatului şi a respectării drepturilor sale, Codul muncii
reglementează expres şi limitativ situaţiile în care angajatorul poate dispune
concedierea, fixând imperativ toate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească într-o
astfel de situaţie. Codul muncii ridică la rang de principiu dreptul salariaţilor la
protecţie . Pentru a-l proteja însă pe salariat de eventualele abuzuri patronale, ca
garanţie a stabilităţii în muncă a salariatului şi a respectării drepturilor sale, Codul
muncii reglementează expres şi limitativ situaţiile în care angajatorul poate dispune
concedierea, fixând imperativ toate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească într-o
astfel de situaţie. Codul muncii ridică la rang de principiu dreptul salariaţilor la
protecţie împotriva concedierilor nelegale iar dreptul salariaţilor la protecţie în caz de
concediere este unul din drepturile cu privire la care salariaţii nu pot renunţa, orice
tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la acest drept sau limitarea lui fiind lovită
de nulitate.
Totuşi, art.31 alin.(4)C. muncii reglementează posibilitatea ca pe durata perioadei de
probă sau la sfârşitul acesteia contractul individual de muncă să înceteze la iniţiativa
oricăreia dintre părţi, printr-o notificare scrisă 306.
Cazurile sunt ipoteze legale în care poate avea loc încetarea contractului individual
de muncǎ, şi anume: cele ce nu depind de voinţa pǎrţilor contractante şi ca urmare a
voinţei unilaterale a uneia dintre pǎrţi.
Cauzele care determinǎ încetarea contractului individual de muncǎ pot fi împǎrţite:
-dupǎ natura lor juridicǎ, în: acţiuni, care, la rândul lor, pot fi acte juridice
(manifestarea unilateralǎ de voinţa a uneia dintre pǎrţi) şi fapte juridice; evenimente
(expirarea termenului contractului individual de muncǎ încheiat pe duratǎ determinatǎ,
decesul salariatului etc);
-dupǎ împrejurarea care determinǎ încetarea contractului individual de muncǎ,
distingem: ce nu depinde de voinţa pǎrţilor (forţa majorǎ, retragerea autorizaţiei
/licenţei de activitate a unitǎţii); din voinţa unei pǎrţi contractante (în caz de demisie,
solicitarea de stingere a raportului juridic de muncǎ aparţine salariatului);

306 Relaţii de muncă. Proiect finanţat de U.E.,p.28; Decretul 92/1976 privind carnetul de muncă.

209
- dupǎ modul de reglementare, distingem: cazuri reglementate de lege; cazuri
nereglementate de lege (divulgarea secretului comercial etc.).

II.Încetarea de drept

Codul muncii în art. 56 prevede cazurile de încetare de drept a contractului


individual de muncă şi anume:
a) la data decesului salariatului având în vedere că încheierea
contractului individual de muncă se încheie intuitu personae.
b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii sau a
punerii sub interdicţie a salariatului. Declararea judecătorească a morţii (art. 16-21 din
Decretul 31/ 1954) echivalează cu moartea fizică, deci una din părţile raportului
juridic de muncă nu mai există. Dacă este pus sub interdicţie(art. 142-151 din Codul
Familiei), salariatul nu poate să-şi asume obligaţii şi să-şi exercite drepturile
nemaifiind capabil juridic.
c) la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, pensionare
anticipată parţială sau pensionare pentru invaliditate a salariatului, potrivit legii.
( Legea 19/
2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurare socială);
d) ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului individual de muncă, de la data la
care nulitatea a fost constatată prin acordul părţilor sau prin hotărâre judecătorească
definitivă. Nulitatea absolută a contractului individual de muncă este reglementată direct
în legislaţia muncii şi anume în situaţia în care nu au fost respectate condiţiile legale
pentru încheierea valabilă a acestui contract (art. 57 alin. 1 din Codul muncii).
e) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariat a unei persoane
concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti de reintegrare. Reglementarea acestui caz are la bază, atât
necesitatea înfăptuirii unui act de dreptate – reintegrarea în funcţie – cât şi ocrotirea
intereselor legitime a persoanei care ocupă postul în care trebuie să se facă reintegrarea.
f) ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti deoarece detenţiunea nu permite prestarea
succesivă a activităţii în baza unui contract individual de muncă.
g) de la data retragerii, de către autorităţile sau organismele competente a avizelor,
autorizaţiilor sau atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei. În unele cazuri,
reglementate prin dispoziţii legale speciale încheierea sau modificarea contractului
individual de muncă pentru anumite posturi sau funcţii este condiţionată de existenţa
prealabilă a unui aviz, atestat sau a unei autorizaţii emise de autorităţile sau organismele
competente;
h) ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcţii, ca măsură de siguranţă
ori ca pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
prin care s-a dispus interdicţia; Potrivit legislaţiei penale, instanţa de judecată, poate
aplica nu numai pedeapsa principală (închisoarea de exemplu), dar şi o măsură de
siguranţă sau o pedeapsă complementară constând în interdicţia de a exercita o anumită
meserie, profesie, funcţie, ocupaţie;

210
i) la data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat pe durată
determinată. Potrivit Codului muncii, contractul individual de muncă se încheie pe o
durată maximă, în principiu, de 24 de luni (art. 82 alin.1). Expirarea duratei iniţiale sau a
celei rezultate în urma prelungirii sale prin acordul părţilor (art. 80 alin. 3), coincide cu
încetarea de drept a acelui contract, fără să fie nevoie de nici o altă formalitate îndeplinită
între părţi;
j) retragerea acordului părinţilor sau reprezentnţilor legali, în cazul salariaţilor cu vârsta
cuprinsă între 15 şi 16 ani. Lipsa acordului conduce la nulitate absolută, dar
remediabilă a contractului astfel încheiat, adică dacă, ulterior, părinţii sau reprezentanţii
legali, dau acel acord, contractul va fi valid. Dacă însă, în cursul executării contractului de
muncă, dezvoltarea sau sănătatea minorului este periclitată, acordul poate fi retras, caz în
care intervine încetarea de drept a contractului 307.

III.Încetarea prin acordul părţilor

Contractului individual de muncă încetează prin acordul părţilor în baza art. 55 lit. b din
Codul muncii.
Încetarea contractului individual de muncă prin acordul părţilor este o aplicaţie a
principiul simetriei actelor juridice, astfel încât, dacă încheierea contractului de muncă
este rezultatul consimţământului reciproc al părţilor, tot prin acordul de voinţă se poate
înceta acest contract, indiferent de tipul de contract de muncă.
Aşa cum forma scrisă a contractului individual de muncă nu este decât o condiţie ad
probationem, tot astfel nici pentru încetarea contractului de muncă nu este necesar, ad
validitatem, ca acordul părţilor să fie consemnat într-un înscris (deşi este preferabil).
Indiferent cum se realizează acordul părţilor, el trebuie să îndeplinească condiţiile
generale pentru valabilitatea oricărui act juridic, şi anume: o consimţământul pentru
încetarea contractului de muncă să fie al aceloraşi părţi care au încheiat respectivul
contract308;
o să rezulte indubitabil că a fost dat cu intenţia expresă şi concretă de a înceta
contractul de muncă;
o să nu fie afectat de eroare, dol sau violenţă. Totuşi principial este necesar să
se sublinieze că ameninţarea legitimă cu exercitarea unui drept al său (de
către angajator) nu poate fi reţinută ca viciu de consimţământ.
Potrivit normelor de drept comun, oferta uneia dintre părţi referitoare la încetarea
contractului individual de muncă poate fi revocată. Revocarea poate intervenii numai în
momentul în care ofertantul ia cunoştinţă de acceptarea celeilalte părţi. Partea căreia i s-a
făcut oferta de încetare a contractului de muncă prin acordul părţilor o poate refuza, ceea
ce, între altele, deosebeşte această situaţie juridică de actul unilateral al demisiei, care nu
implică acordul angajatorului, parte în contact.
După încetarea contractului individual de muncă prin acordul părţilor, acelaşi
contract nu mai poate înceta pe alt temei legal.

IV. Demisia

307 A. Ţiclea, Contractul individual de muncă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 403.

308 D. Macovei, Încetarea contractului individual de muncă, Editura Junimea, Iaşi, 1981, p. 41.

211
Potrivit principiului libertăţii muncii consacrat de Constituţie “alegerea profesiei şi a
locului de muncă sunt libere“, salariatul are posibilitatea denunţării unilaterale a
contractului individual de muncă prin aşa numita demisie.
Conform Codului muncii art.79 alin.1 “Prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă
al salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea
contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.”
Prin urmare demisia trebuie formulată în scris şi este o condiţie de validitate. Concluzia
este logică de vreme ce concedierea trebuie dispusă în scris, tot astfel pe baza principiului
simetriei actelor juridice, şi demisia trebuie să îmbrace aceiaşi formă 309. Procedural,
legea impune salariatului o singură condiţie de ordin formal şi anume să înştiinţeze
angajatorul despre hotărârea de a denunţa contractul.
Pot exista mai multe modalităţi de înştiinţare şi anume:
- înregistrarea notificării în registrul de intrare – ieşire al angajatorului, astfel notificarea
primeşte în acest fel dată certă (dies certus);
- înştiinţarea poate fi făcută şi direct angajatorului când este o persoană fizică, ceea ce este
greu de probat. Ea poate fi trimisă şi prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau
reşedinţa angajatorului.
Salariatul poate demisiona fără preaviz numai în situaţia în care angajatorul nu îşi
îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă 325, de exemplu nu
plăteşte salariul, nu ia măsuri pe linia asigurării sănătăţii şi securităţii ocupaţionale, nu
creează condiţii optime pentru îndeplinirea normei de muncă etc.
Salariatul nu este obligat să-şi motiveze demisia, dar manifestarea sa de voinţă
trebuie să fie clară, precisă, lipsită de echivoc.
Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face dovada
acesteia prin orice mijloace de probă.
Termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă sau,
după caz , cel prevăzut în contractul colectiv de muncă aplicabil şi nu poate fi mai mare
de 15 zile pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv de 30 de zile calendaristice
pentru salariaţii care ocupă funcţii de conducere (art. 79 alin.4 Codul muncii) şi curge de
la data notificării. Aceşti din urmă salariaţi de exemplu având în vedere art. 294 din Codul
muncii sunt administratorii – salariaţi, inclusiv preşedintele consiliului de administraţie
dacă este salariat, directorii generali şi directorii, directorii generali adjuncţi şi directorii
adjuncţi, şefii compartimentelor de muncă – divizii, departamente, secţii, ateliere,
servicii, birouri – precum şi asimilaţii lor, stabiliţi potrivit legii sau prin contractele
colective de muncă ori, după caz, prin regulament intern. Prin urmare, legea stabileşte o
limită maximă a preavizului nu şi una minimă. Având în vedere că, potrivit art. 79,
angajatorul poate renunţa total la dreptul său, înseamnă că este posibilă o demisie şi fără
preaviz.
Potrivit art. 79 alin. 6 din Codul muncii, în situaţia în care în perioada de preaviz
contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat
corespunzător.
Pe durata preavizului, contractul de muncă continuă să-şi producă toate efectele (art. 79
alin.5). Aceasta înseamnă că salariatul trebuie să se prezinte la locul de muncă şi să-şi
îndeplinească întocmai obligaţiile sale profesionale. În caz contrar, angajatorul este în
drept să aplice sancţiuni disciplinare, inclusiv concedierea. El însă nu va putea să dispună

309 A. Ţiclea, Contractul individual de muncă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 446. 325 Art. 79 alin. 8,
Codul muncii.

212
concedierea pentru motive neimputabile salariatului. De aceea, de la caz la caz, o
concediere în perioada de preaviz, între data depunerii demisiei şi cea a expirării
termenului de preaviz, poate să reprezinte un abuz, încălcându-se de către angajator
libertatea muncii310.
Demisia nu trebuie aprobată de angajator şi nu este necesară nici emiterea unei decizii
privind încetarea contractului aşa cum se obişnuieşte în practică. Contractul de muncă
încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de
către angajator la termenul respectiv 327.
În situaţia în care, înainte de expirarea termenului de preaviz, angajatorul şi salariatul
convin să înceteze contractul de muncă, motivul încetării, va fi acordul părţilor , nu cel
prevăzut de art. 79 din Codul muncii.
Manifestarea de voinţă a salariatului cu privire la încetarea din iniţiativa sa , a
contractului individual de muncă este irevocabilă; retractarea este posibilă numai cu
acordul expres sau implicit, al angajatorului.
Salariatul demisionează de obicei din următoarele motive: o
aplicarea unor sancţiuni nefondate; o neacordarea
echipamentului de protecţie; o neplata salariului;
o modificarea unilaterală a contractului de muncă (schimbarea locului sau
felului muncii, îngreunarea sarcinilor de serviciu);
o atitudinea critică a angajatorului, manifestată repetat şi nedrept faţă de
salariat.
Potrivit art.79, alin.8 din Codul muncii, salariatul poate demisiona fără preaviz numai în
situaţia în care angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul
individual de muncă, de exemplu, neacordarea echipamentului de protecţie, neplata
salariului etc.

V. Concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului

Potrivit prevederilor legale ale Codului muncii, concedierea reprezintă încetarea


contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, iar acesta poate fi dispusă
pentru motive care ţin de persoana salariatului sau pentru motive care nu ţin de persoana
salariatului.
Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în
următoarele situaţii (conform art. 61 din Codul muncii):
a) în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de
disciplina muncii sau de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul
colectiv de muncă aplicabil sau regulamentului intern, ca sancţiune disciplinară;
b) în cazul în care salariatul este arestat preventiv pentru o perioadă mai mare de 30 de zile,
în condiţiile Codului de procedură penală;
c) în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată
inaptitudinea fizică şi/ sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să-şi
îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat;

310 Tribunalul Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, dec. nr. 1700/R/2001, în R.R.D.M. nr.1/2002, p. 141-142. 327 Tribunalul
Suprem, secţia civilă, dec. nr. 1286/1989, în “Dreptul” nr.3/1990,p. 62.

213
d) în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este
încadrat;
e) în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiul de cotizare şi
nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii.

A)Salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplina


muncii sau de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv
de muncă aplicabil sau regulamentului intern, ca sancţiune disciplinară;
Concedierea disciplinară poate interveni, conform textului art. 61 lit. a, atunci când
salariatul săvârşeşte o abatere gravă sau abateri repetate nu numai de la disciplina muncii,
respectiv a încălcat obligaţiilor generale şi specifice ale salariaţilor legate de prestarea
muncii, subordonarea ierarhică, de respectarea normelor de comportare în cadrul
colectivului de muncă.
Textul art. 61 litera a din Codul muncii trebuie coroborat cu art. 264 alin.1 lit. f din
acelaşi cod, potrivit căruia, printre sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica
angajatorul se numără şi desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Codul muncii nu defineşte şi nu enumeră abaterile grave, dar ele pot fi stabilite prin
contractele colective de muncă sau prin regulamentele interne. Oricum o atare calificare
va fi făcută de la caz la caz, de angajator. Intră în această categorie abaterile grave
săvârşite cu vinovăţie care tulbură profund activitatea angajatorului şi fac imposibilă
continuarea relaţiilor de muncă. Gravitatea abaterii trebuie apreciată în urma analizării
detaliate a tuturor elementelor sale, a împrejurărilor de fapt în care a fost comisă, a
consecinţelor ei precum şi a circumstanţelor personale ale autorului ei (gradul de
vinovăţie, comportarea generală la serviciu, eventualele sancţiuni suferite anterior) 311.
Contractele colective de muncă sau regulamentele interne pot prevedea anume ce fapte
constituie abateri grave.
Evident numai fapta săvârşită cu vinovăţie – şi aceasta de o anumită gravitate –
justifică desfacerea contractului, aşa cum subliniază constant instanţele judecătoreşti 312.
Dar, odată această condiţie esenţială îndeplinită, faptele care pot justifica desfacerea
contractului de muncă sunt de o mare diversitate.
În practică s-a decis că sunt abateri grave care justifică desfacerea disciplinară a
contractului de muncă:
o neluarea unei măsuri sau nerespectarea măsurilor dispuse care ar putea crea
un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de
îmbolnăvire profesională313;
o părăsirea unui utilaj, în afara unităţii, într-un loc fără pază asigurată; o
sustragerea de produse şi înstrăinarea acestora;
o desfăşurarea unei activităţi identice cu cea a unităţii ( societate comercială ),
în condiţii de concurenţă neloială;

311 A se vedea Curtea de Apel Bucureşti, secţia pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă, dec. nr. 503/2002, în R.R.D.M.
nr.2/2002, pag. 109-110. Tribunalul Bucureşti , secţia a IV-a civilă, dec. nr. 724/ 1995, în “culegere .... 1997”, pag. 241-242, art.
26 din Codul muncii.
312 Ase vedea Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec. nr. 29/R/2000, în A. Ţiclea , Dreptul muncii.Culegere de practică
judiciară, p. 127-130 ( speţele 87 şi 88), Editura Rosetti 2001, Bucureşti.
313 A. Ţiclea, Contractul individual de muncă, p. 408.

214
o nerespectarea regulamentului interior care prevede pentru salariaţii cu funcţii
de conducere că aceştia au obligaţia de loialitate, onestitate şi profesionalism
faţă de unitate;
o consumul de băuturi alcolice în timpul serviciului, sau chiar în afara orelor
de program, dar în incinta unităţii;
o absenţa de la serviciu o perioadă îndelungată;
o lovirea unui alt funcţionar, ceea ce a determinat condamnarea celui în cauză;
o folosirea de forţă fizică a salariaţilor din subordine în scopul îndepărtării
din funcţie a directorului unităţii;
o vânzarea de mijloace fixe fără licitaţie, decontarea unor sume peste diurna
legală, etc.
Sunt situaţii, aşa cum s-a apreciat în practica juridică, când anumite fapte nu prezintă
caracterul unor abateri grave şi deci nu justifică desfacerea disciplinară a contractului de
muncă:
• exprimarea unor opinii ca ziarist şi cetăţean, cu caracter polemic
cu privire la modul în care unitatea este condusă de către anumite
persoane;
• atitudinea unui lider de sindicat faţă de conducerea unităţii, chiar
dacă a depăşit limitele unei discuţii calme şi civilizate;
• dormitul în timpul serviciului;
• producerea unei pagube unităţii;
• părăsirea serviciului timp de 4 ore;
• crearea unui plus de gestiune;
• “nepoliteţea” manifestată de un muncitor faţă de antreprenorul
său general.314
Angajatorul poate dispune concedierea şi pentru abateri repetate,concedierea este
posibilă în cazul săvârşirii a cel puţin două abateri. Prin ipoteză, este vorba despre abateri
lipsite de o mare gravitate, altfel măsura respectivă ar fi posibilă chiar în absenţa
caracterului repetat al faptei. Ceea ce interesează nu este numărul abaterilor disciplinare,
ci “voinţa constantă a salariatului de a încălca obligaţiile de serviciu” 315.
Într-un caz316 au fost reţinute în sarcina salariatului următoarele abateri disciplinare
repetate constând în:
• plecarea de la locul de muncă în timpul programului, fără a avea
permisiunea şefului de unitate, în vederea rezolvării unor
probleme personale;
• jocul de cărţi în timpul programului de lucru;
• întârzierea repetată de la serviciu;
• refuzul de a se prezenta la serviciu când a fost solicitat, peste
orele de program;
• insultarea colegilor de muncă.

314 A. Ţiclea, Contractul individual de muncă, p. 408-410


315 Sanda Ghimpu, Gheorghe Mohanu, Garanţii ale stabilităţii în muncă, p. 108
316 Tribunalul Arad, secţia civilă, dec. nr. 729/R/ 2000, în A. Ţiclea, op. cit., p. 132-133 ( speţa 90) 334 A. Ţiclea, op.
cit., pag. 70 – Tribunalul Bucureşti, secţia a – IV-a civilă, dec. Nr. 741/R/2000.

215
De asemenea, pot fi luate în considerare fapte anterioare, încă nesancţionate dacă
pentru acestea nu a intervenit prescripţia răspunderii disciplinare, dar nu pot fi avute în
vedere pretinse abateri disciplinare săvârşite în perioada concediului de odihnă 334.
În toate cazurile, ceea ce este esenţial în aprecierea gravităţii conduitei culpabile,
când faptele sunt repetate, este atitudinea psihică a persoanei, perseverenţa ei – cu vinovăţie
– în săvârşirea abaterilor.Acestea, nu trebuie neapărat să fie identice, de aceeaşi specie, sau
acelaşi gen, ci să constituie încălcări ale obligaţiilor de muncă şi ale normelor de
comportare317.
Şi abaterile de la normele de comportare pot determina concedierea disciplinară.
Crearea sau menţinerea unei stări de tensiune în colectivul de muncă, injuriile aduse
colegilor sau şefilor ierarhici, lovirea lor, insubordonarea constituie abateri de la normele de
comportare şi care, în funcţie de gravitatea acestora pot conduce la concediere 318.
În cazul anumitor categorii profesionale, (magistraţi, personal didactic, diplomaţi,
etc) având în vedere funcţia lor, constituie abatere disciplinară şi încălcarea normelor de
comportare în afara unităţii, deci în familie şi societate. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 303/
2004 pentru organizarea judecătorească, magistraţii răspund disciplinar şi pentru
comportările care dăunează interesului serviciului său, prestigiului justiţiei. Tot astfel,
constituie abateri disciplinare manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii
profesionale.
În temeiul art. 63 alin.1 din Codul muncii, concedierea disciplinară poate fi dispusă
numai după efectuarea de către angajator a cercetării prealabile, în cursul căreia salariatul
are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa, să ofere toate probele şi
motivaţiile pe care le consideră necesare (art. 267 alin. 4 din Codul muncii).

B) Salariatul este arestat preventiv pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în


condiţiile Codului de procedură penală
În ceea ce priveşte acest caz de concediere, trebuie avute în vedere dispoziţiile Codului de
procedură penală privind arestarea preventivă (art. 146-150), care poate fi dispusă instanţa
de judecată în situaţia în care sunt probe sau indicii temeinice că cel în cauză a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală.
Condiţia necesară şi suficientă pentru luarea măsurii în acest caz este lipsa prelungită a
persoanei de la locul de muncă, care poate influenţa negativ continuitatea activităţii în
unitate.
Concedierea înainte de trecerea termenului prevăzut este nelegală, dar nulitatea este
acoperită dacă detenţiunea s-a prelungit peste acest termen.
Dacă salariatul a fost eliberat înainte de împlinirea termenului de 30 de zile, angajatorul
este obligat să-l primească la lucru, un astfel de refuz al său fiind ilegal 319.
Deoarece pentru angajator este o facultate – şi nu o obligaţie – dacă persoana în cauză
revine la lucru după eliberarea sa (ca şi în alte situaţii, cel în cauză trebuie să se prezinte la
lucru într-un termenen rezonabil de la eliberarea sa; în caz contrar , contractul de muncă
poate fi desfăcut disciplinar), iar contractul de muncă nu fusese desfăcut încă, o atare
măsură nu se mai justifică.
317 A. Ţiclea, Contractul individual de muncă, p. 411.
318 Tribunalul Judeţean Suceava, dec. Nr. 884/1983, în “Revista română de drept” nr. 3/1984, p. 70.
319 Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, dec. Nr. 475/1998, ( republicată), op.cit. de A. Ţiclea, în op. cit., p. 412. 338 Ase vedea
pentru unele fapte, sancţionate cu închisoare contravenţională, Legea 61/ 1991, pentru sancţiune a faptelor de încălcare a unor
norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice ( republicată în M.O. al României, partea I, nr.387, din 18 august 2000),
modificată ulterior.

216
Fapta care a motivat arestarea – de natură penală sau contravenţională 338 – poate fi în
legătură cu activitatea de la locul de muncă sau independentă de acesta. Totuşi, în cazul în
care angajatorul a făcut plângere penală sau persoana în cauză a fost trimisă în judecată
pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, dacă a reţinut această
incompatibilitate, este obligat să dispună suspendarea din funcţie, potrivit prevederilor
art.52 alin.1, lit. c din Codul muncii, şi nu desfacerea contractului de muncă. Suspendarea
este obligatorie numai în caz de incompatibilitate între faptă şi exigenţele ei. Pot exista
fapte care, deşi justifică arestarea, nu creează totuşi o atare incompatibilitate 320 .
Arestarea nu implică prin sine însăşi vinovăţia. Numai după terminarea urmăririi şi a
judecăţii, în raport cu soluţia dată , se va stabili dacă revocarea în cauză este sau nu
vinovată. În caz afirmativ, motivul concedierii va fi considerat imputabil. Dacă se va stabili
nevinovăţia persoanei, unitatea nu va putea fi totuşi obligată nici la reintegrarea şi nici la
plata despăgubirilor, în cazul când desfacerea contractului a intervenit după trecerea a mai
mult de 30 de zile de la arestare. Persoana în cauză îşi va putea revendica drepturile la
despăgubiri pentru prejudiciile aduse prin arestare, potrivit art. 504 şi urm. din codul de
procedură penală321322.
Pusă în situaţia de a decide asupra constituţionalităţii art. 130 alin.1, lit. j, din Codul muncii
anterior, text preluat de noul cod (art. 61 lit. b) Curtea constituţională, s-a pronunţat prin
mai multe decizii constatând concordanţa acestuia cu legea fundamentală, mai precis cu art.
23 alin.8, conform cărora “ până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, persoana este considerată nevinovată.” Prin decizia nr. 5/ 2003 a reţinut în
esenţă că dispoziţiile vizate din Codul muncii “ nu au ca ipoteză, vinovăţia angajatului
pentru săvârşirea unei infracţiuni, raţiunea desfacerii contractului de muncă constând,
exclusiv, în necesitatea de a prevenii efectele prejudiciabile pe care le poate avea pentru
angajator absenţa prelungită a angajatului care, drept urmare, nu îşi îndeplineşte obligaţia
contractuală de prestare a muncii323324 .
Dreptul angajatorului de a desface contractul de muncă se întemeiază în acest caz pe o
situaţie obiectivă, starea de arest a angajatului, care reprezintă o condiţie necesară şi
suficientă pentru luarea măsurii, acest drept fiind independent de existenţa sau inexistenţa
vinovăţiei angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a o stabili. Sunt deci lipsite de
relevanţă natura juridică a măsurii arestării, precum şi examinarea vinovăţiei salariatului în
săvârşirea faptei pentru care este arestat 325 . Prin urmare, este evident că nu prezumţia de
vinovăţie stă la baza acestui motiv de desfacere a contractului de muncă şi, deci, nu se poate
susţine că prevederea care îl consacră încalcă dispoziţiile Constituţiei României.

320 A.Ţiclea, op.cit., p. 412.


321 Tribunalul mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec . nr., 1057/1991. S-a decis că în cazul în care persoana a fost arestată cu ocazia
evenimentelor revoluţionare (din decembrie 1989), astfel că lipsa de la locul de muncă s-a datorat unor cauze obiective
independente de voinţa sa, urmează a se considera că desfacerea contractului s-a dispus în mod ilegal.În consecinţă unitatea îi
datorează despăgubiri, dar numai de la data eliberării din penitenciar deoarece numai de la acea dată este în culpă pentru faptul că
nu a revenit pe cale administrativă asupra dispoziţiei de desfacere a contractului. (Tribunalul municipiului Bucureşti s.a IV-a
civ.,dec. nr.
322 /1991) op.cit.de A. Ţiclea în op.cit.,p.413.
323 A se vedea:dec. nr. 63/1996 şi dec. nr. 115/1996(publicate în M.O. al R., Partea I,nr.286 din 13 noiembrie
324 ;dec.nr.256/2000(pub. în M.O.al R.,Partea I nr.746 din 11 octombrie 2002);de.nr.5/2003 (publicată în M.O.al R.,Partea I, nr.79
din 7 februarie 2003).
325 A.Ţiclea. op.cit.,p.413.

217
C)Decizia organelor competente de expertiză medicală prin se constată inaptitudinea
fizică şi/ sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să-şi îndeplinească
atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat;
Potrivit art. 61 lit. c, această ipoteză de concediere exclude culpa salariatului, constituind
un caz de necorespundere profesională din raţiuni medicale. Textul legal vizează
inaptitudinea medicală a salariatului faţă de exercitarea atribuţiilor unui anumit loc de
muncă, iar nu o inaptitudine medicală generală ( care ar determina pensionarea acestuia
pentru invaliditate de gradul I sau II). Inaptitudinea medicală specială ( faţă de un anumit
loc de muncă) trebuie să fie:
• totală ( în caz contrar, dacă inaptitudinea este parţială, se pune
problema pensionării de invaliditate de gradul III);
• definitivă ( deoarece în ipoteza imposibilităţii medicale temporare de
a exercita obligaţiile de serviciu se pune problema concediului
medical)326.
Pentru a dobândi şi menţine calitatea de salariat, orice persoană fizică trebuie să fie aptă
pentru prestarea acelei munci, atât din punct de vedere fizic cât şi psihic. De aceea, este
reglementat examenul medical, nu numai la încheierea contractului individual de muncă
ci şi periodic pe parcursul executării sale.
Este posibil ca la un moment dat, din cauza bolii sau a unui accident ( de muncă ori nu)
sau din alte cauze, salariatul să-şi piardă ori să-i scadă capacitatea de muncă, devenind
necorespunzător profesional din raţiuni medicale. Este exclusă astfel culpa lui în luarea
măsurii concedierii.
În orice situaţie, însă, inaptitudinea fizică şi/ sau psihică trebuie constatată prin decizia
organelor competente de expertiză medicală ( alcătuită din medici de medicina muncii ),
nu este suficient doar avizul medical eliberat de medicul de familie sau de medicul de
medicina muncii.
De menţionat este că anterior concedierii, angajatorul are obligaţia de a-i propune
salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională
sau, după caz, cu capacitate de muncă stabilită de medicul de medicină a muncii, iar când
nu dispune de astfel de locuri trebuie să solicite spijinul agenţiei teritoriale de ocupare a
forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului ( art. 64 din Codul muncii).
Aplicarea art. 61 litera c din cod nu constituie, legal, o obligaţie pentru angajator. Dacă
însă, în pofida certificării medicale angajatorul tergiversează sau chiar nu vrea să-l
concedieze pe salariat având nevoie de serviciile sale – fără a-l putea încadra într-un alt
post, potrivit art. 48 din Codul muncii – s-ar putea pune, problema unui abuz de drept
contând în neconcedierea salariatului bolnav, opţiune care poate să influenţeze negativ
starea de sănătate a acestuia344.

D)Salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat


Potrivit art. 61 lit. d din Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea şi în cazul
în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat.
De precizat este că în comparaţie cu reglementarea anterioară a Codului muncii sfera
situaţiilor în care poate interveni această concediere s-a restrîns astfel:

326 Ion Traian Ştefănescu”Tratat de dreptul muncii”, vol.I.editura Lumina lex, 2003, p.513. 344 I.T.Ştefănescu,
op.cit., p.513-514.

218
• retragerea avizelor, autorizaţiilor sau atestărilor pentru exercitarea
profesiei constituie, în prezent, o situaţie în care contractul de muncă
încetează de drept ( art. 56 lit. h).
• inaptitudinea fizică şi/ sau psihică constituie, aşa cum am arătat
anterior, o situaţie distinctă care antrenează concedierea.
Necorespunderea profesională a fost definită în literatura juridică acea împrejurare de
natură obiectivă sau subiectivă care conduce ori este aptă să conducă la obţinerea unor
performanţe profesionale mai scăzute decît cele pe care, în mod rezonabil, angajatorul e
îndrituit a le aştepta de la salariat 327.
Ea trebuie înţeleasă ca o recunoaştere sau o stăpânire insuficientă a regulilor specifice
unei funcţii, meserii, profesii. De aceea se impune angajatorului, să probeze fapte
obiective şi repetate de natură să evidenţieze astfel de carenţe profesionale, delimitându-se
în acest mod, de neîndeplinirea accidentală, dar culpabilă, a obligaţiilor de serviciu
(situaţie în care poate intervenii concedierea disciplinară) 328.
Necorespunderea în muncă trebuie înţeleasă sub aspect profesional, deosebindu-se de
abaterile disciplinare sau de faptele penale, care pot justifica desfacerea contractului de
muncă cu titlu de sancţiune. Criteriul de diferenţiere îl constituie vinovăţia, culpa. Fără
îndoială, conduita culpabilă este ea însăşi un element al necorespunderii în funcţie, în
sensul general al moţiunii, numai că, prin gravitatea şi conţinutul ei, aceasta conduită,
raportată la obligaţiile de serviciu, dobândeşte trăsături şi accente specifice, care o
individualizează, justificând reglementarea unui motiv distinct al concedierii.
Îndeplinirea de către salariat a obligaţiilor de serviciu într-un mod defectuos, prin
comportament culpabil sau prin manifestarea unui dezinteres faţă de obligaţiile de muncă,
reprezintă o conduită care se înscrie în noţiunea de necorespundere profesională, ce
presupune o culpă profesională apreciată în raport cu ansamblul conduitei de muncă a
salariatului, şi care se încadrează în dispoziţiile Codului muncii. Astfel într-o speţă,
Tribunalul a reţinut că “într-adevăr constituie motive de necorespundere profesională
faptele indicate în decizie, pe care le-a reţinut şi prima instanţă: exploatarea defectuoasă a
autovehicolului, efectuarea de curse fără a avea verificarea tehnică a autovehicolului,
cauzarea unui accident rutier din culpa contestatorului, despre care a omis să o anunţe pe
intimată. Această conduită se înscrie în noţiunea de necorespundere profesională, ce
presupune o culpă profesională, şi nu în naţiunea abaterilor care ar justifica aplicarea
dispoziţiilor art. 130 lit. i din Codul muncii.“(Tribunalul Bucureşti s. a IV-a civ.,
dec.nr.242/1993.op.cit. de Al. Ţiclea, Contractul individual de muncă, Editura Lumina
Lex, 2003, p.415).
În consecinţă, neîndeplinirea normei de lucru, desfăşurarea defectuoasă a activităţii,
întocmirea unor lucrări de slabă calitate, împrejurări care demonstrează inaptitudinea
profesională a salariatului, justifică decizia conducerii unităţii de a desface contractul de
muncă pentru necorespundere profesională 329.

327 Raluca Dumitriu, Concedierea salariaţilor, drept românesc şi comparat, Editura OMNIA UNI SA ST,Braşov, 1999, p.192.
328 A se vedea MonaLisa Belu Magdo, Practică judiciară în materia dreptului muncii, în “Raporturi de muncă”,
nr.12/1997,p.61.
329 Curtea de Apel Cluj, s.civ., dec.nr.9/1998, în Marin Voicu, Mihaela Popoacă, Dreptul muncii, vol.I, tratat de juristprudenţă
română şi europeană, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2001,p.120-121. În speţă, contestatorul, revizor contabil, a efectuat lucrări
de revizie de gestiune calitativ şi cantitativ necorespunzătoare. Astfel, a tras concluzii ce s-au dovedit nereale şi fără să le aducă
la cunoştinţa societăţii, a sesizat organele de poliţie. Din cele 11 obiective de revizie ce urmau să fie executate el a realizat numai
5.

219
O lipsă în gestiune, de exemplu, va putea fi considerată, în împrejurările concrete, fie
urmarea unei lipsă de experienţă330, fie urmarea unor abateri repetate, săvârşite cu
vinovăţie, care vădesc atitudinea culpabilă a gestionarului.
Într-o cauză s-a reţinut că nu constituie necorespundere profesională fapta salariatului,
care la angajare nu a prezentat actele necesare întocmirii dosarului de personal, întrucât nu
s-a făcut dovada incompatibilităţii sale cu funcţia de gestionar, determinată de existenţa
antecedentelor penale, iar obligaţia de a solicita adeverinţa privind prejudiciile, ca şi cea
referitoare la antecedentele penale revine, potrivit art. 5 şi 6 din Legea nr. 22/ 1996 şi
unităţii331.
Cu toată importanţa pe care o au examenul, concursul, ori proba practică la angajare,
adevărata dovadă a capacităţii şi corespunderii profesionale în muncă o constituie
rezultatele obţinute în timpul executării contractului, care implică prestaţii succesive.
Factori multipli – de ordin obiectiv şi subiectiv – pot acţiona în timpul executării
contractului asupra capacităţii de muncă a salariatului, asupra nivelului cunoştinţelor şi
aptitudinilor sale332.
Perfecţionarea pregătirii profesionale trebuie să fie un proces continuu de adaptare a
cunoştinţelor la cerinţele ştiinţei şi tehnicii moderne. Performanţele salariatului sunt
dependente nu numai de caracteristicile sale individuale, ci şi de caracteristicile maşinilor,
materialelor, ambianţei fizice şi organizaţionale, de tipul situaţiilor care apar în procesul
muncii333.
Concedierea pentru necorespundere profesională este posibilă într-o multitudine de
situaţii, printre care pot fi menţionate:
• neprezentarea sau nereuşita la examenul sau concursul a cărui
promovare este o condiţie pentru menţinerea în funcţie;
• nedepunerea de către gestionar a garanţiilor materiale sau lipsa
constituirii garanţiei;
• provocarea de rebuturi în mod repetat;
• lipsa de procupare pentru ridicarea nivelului pregătirii profesionale;
• săvârşirea unor fapte, fie în cadrul serviciului, fie în afara acestuia;
• atitudinea refractară faţă de îndrumările primite şi desfăşurarea
activităţii numai după opinii proprii334.
Concedierea în discuţie este considerată neimputabilă salariatului drept pentru care
legiuitorul a stabilit anumite obligaţii angajatorului şi anume:
• să-i propună salariatului, anterior, alte locuri de muncă vacante în
unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu
capacitatea sa de muncă, iar când nu dispune de asemenea locuri să
solicite sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în
vederea redistribuirii celui în cauză ( art. 64 alin. 1 şi 2 din Codul
muncii).
• să-i acorde salariatului preavizul prevăzut de Codul muncii ( art. 73
alin.1).

330 Tribunalul jud. Suceava, dec.civ.nr.832/1982, în “Revista Română de drept”, nr. 7/1983, p.57.
331 Tribunalul Prahova, s.civ., dec.nr. 21413/1998(nepublicată), op.cit. de Al. Ţiclea, op.cit.,p.417.
332 A. Ţiclea, op.cit., p.417.
333 Gheorghe Iosif, M. Moldovan Scholz, Psihologia muncii, Editura didactică şi pedagogică Bucureşti, 1996, p.70.
334 A. Ţiclea, op.cit., p. 417-418.

220

E) Salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiul de cotizare şi nu a
solicitat pensionarea în condiţiile legii.
Potrivit dispoziţiilor legii nr. 19/ 2000 (cu modificările şi completările ulterioare)
privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, vârsta standard de
pensionare pentru bărbaţi este de 65 de ani şi pentru femei de 60 de ani; stagiul complet
de cotizare de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani pentru bărbaţi, iar stagiul minim este
de 15 ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, atingerea vârstei standard de pensionare
şi a stagiului complet de cotizare se va realiza într-un termen de 13 ani cu data de 1 aprilie
2001.
De exemplu, conform Anexei 3 la Legea nr. 19/ 2000, pentru perioada 2003-2004,
vârstele standard de pensionare şi stagiile minime şi complete de cotizare sunt:
- pentru femei: - 57 de ani şi 4 luni – vârsta standard;
- 25 de ani şi 3 luni – stagiul complet de cotizare;
- 10 ani şi 4 luni – stagiul minim de cotizare;
- pentru bărbaţi: - 62 de ani şi 4 luni – vârsta standard;
- 30 de ani şi 5 luni – stagiul complet de cotizare; - 10 ani şi 5 luni –
stagiul minim de cotizare.
Pentru perioada aprilie 2004 – septembrie 2004 se adaugă câte o lună la fiecare vârstă în
parte, respectiv stagiul de cotizare ca şi, de altfel pentru perioadele următoare până la 1
decembrie 2014.
Astfel, dacă salariatul îndeplineşte condiţiile de mai sus contractul individual de muncă
încetează de drept fără nici o formalitate 335.
Dacă salariatul întrunind condiţiile legale de pensionare, respectiv condiţiile de vârstă
standard şi stagiul de cotizare şi nu a solicitat pensionarea, respectiv nu depune cerere
pentru pensionarea sa (art. 82 alin.1 şi art. 167 alin.1 din legea 19/ 2000), angajatorul
urmează, conform art. 167 alin. 2 din aceeaşi lege (introdus prin O.U.G. nr. 49/ 2001,
aprobată prin Lgea nr. 338/ 2002, modificat prin O.U.G. nr. 9/ 2003), să depună el cererea
de pensionare. Ca urmare, într-o atare situaţie, contractul de muncă încetează de drept
ceea ce îi permite angajatorului să se dispenseze de acei salariaţi ai săi care, fără a-i mai fi
necesari, refuză să solicite pensionarea pentru limită de vârstă.
Acest drept al angajatorului este de aplicaţie temporară, concluzie care rezultă din
coroborarea art. 5 alin. 1 pct. I, II şi III, art. 167 alin. 1 şi 2 şi anexa nr. 3 la Legea nr.
19/ 2000, cu modificările ulterioare.

VI. Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului

Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă potrivit


art.65 Codul muncii, încetarea contractului de muncă determinată de desfiinţarea
locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai multe motive care nu ţin de
persoana acestuia.
Concedierea din motive care nu ţin de persoana salariatului poate fi individuală şi
colectivă.

1.Concedierea individuală

335 A. Ţiclea, op.cit., p. 395-396.

221
Potrivit art.65, alin.2 din Codul muncii desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie
efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Cauza este efectivă336 atunci când locul de muncă este suprimat din structura
angajatorului, când nu se mai regăseşte în organirama acesteia ori în statul de funcţii,
măsură care se întemeiază pe o situaţie concretă ce trebuie dovedită.
Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de
dificultăţi economice sau transformări tehnologice etc, independentă de buna sau reaua
credinţă337.
Cauza este serioasă, când se impune din necesităţi evidente privind îmbunătăţirea
activităţii şi nu disimulează realitatea.
Într-o economie de piaţă, angajatorul este liber şi poate să facă selecţia din timp,
anterior şi pe această bază, să desfiinţeze exact locul de muncă ocupat de salariatul pe
care apreciază că trebuie să-l concedieze.
Chiar şi în cazul instituţiilor şi unităţilor publice, când reducerea personalului are loc
prin decizia unui organ ierarhic superior sistemul este acelaşi. Deoarece operează ca
principiu autonomia funcţională, este firesc să se reducă un anumit număr de funcţionari
publici sau salariaţi, specificaţi, eventual pe categorii. Ulterior, funcţiile sau posturile
care se reduc din schema de funcţiuni trebuie să se stabilească de către conducerea
instituţiei sau unităţii publice în cauză.
Din acest punct de vedere există o deosebire importantă, între reglementarea din
Codul muncii anterior (art.130 alin.1 lit. a) şi noul Cod (art. 65): primul stabilea nu doar
dreptul angajatorului de a reduce unele posturi pe considerente economice, ci şi
concomitent, dreptul său de a proceda la selecţia salariaţilor care erau angajaţi pe
posturi de aceeaşi natură cu un post desfiinţat, în timp ce art. 65 din Cod reglementează,
în cazul dat, doar primul drept, cu referire la cel de-al doilea angajatorul, dacă este
nrcesar, trebuind să fi făcut uz de el în prealabil. Astfel, selecţia salariaţilor are loc în
ambele ipoteze: în trecut-anterior, concomitent sau ulterior reducerii efective a
posturilor ocupate de aceeaşi natură, în vreme ce, în prezent, doar anterior desfiinţării
locului de muncă ocupat de salariat.
Soluţia actuală este restrictivă, rigidă şi improprie angajatorului în raporturile de muncă,
în condiţiile economiei de piaţă, de aceea ar fi fost preferabilă soluţia Codului muncii
anterior.338.
În primul rând cauza trebuie să existe, să fie efectivă, să se întemeieze pe o realitate
concretă care exclude motive vagi, inconsistente şi, în consecinţă, incontrolabile. Ca
urmare, judecătorul este cel chemat să stabilească, în fiecare caz, dacă există sau nu o
astfel de cauză.
Pentru ca o cauză să fie reală şi serioasă trebuie să fie întrunite unele condiţii.
În primul rând trebuie să aibă caracter obiectiv, adică să fie impusă de dificultăţi
economice, transformări tehnologice sau de reorganizare a activităţii. Cauza trebuie să
fie independentă de factori subiectivi, de eventualele umori sau capricii, bune sau rele,
ale angajatorului.
În al doilea rând cauza trebuie să fie precisă sau exactă, adică să constituie un
veritabil motiv al concedierii, nu o intenţie de a concedia cu orice chip un anumit salariat.

336 Al.Ţiclea, Curs de dreptul muncii,Ed.C.H.Beck,Bucureşti,2007, p.296


337 Al.Ţiclea,op.cit.,p.296
338 Sistemul statornicit de noul Cod este specific legislaţiei franceze, iar cel reglementat de Codul muncii anterior se regăseşte în
legislaţia germană.

222
În al treilea rând cauza trebuie să fie serioasă, în sensul ca dificultăţile
economice, transformările tehnologice sau o reorganizare a activităţii, să aibă o anumită
gravitate care să impună cu adevărat reducerea unui loc de muncă. Astfel se cere să
existe un raport proporţional între cauză şi efect. 339
Cerinţa cauzei serioase implică o analiză dublă cu privire la angajator şi salariat.
În ceea ce-l priveşte pe angajator, se analizează dacă dificultăţile economice,
transformările tehnologice, reorganizarea activităţii, sunt de natură a antrena interesul
legitim al angajatorului de a pune capăt contractului sau contractelor de muncă. Cu
privire la salariat se analizează dacă în contextul şomajului, concedierea este ultima
soluţie posibilă, ţinând cont de vârstă, dificultăţi, situaţie familială,etc.
În realitate, aplicarea art. 65 din Codul muncii va ridica numeroase probleme.
Jurisprudenţa din statele cu economie de piaţă dezvoltată care au norme juridice
similare în această materie a conturat în timp o serie de orientări utile şi pentru
instanţele judecătoreşti din România
Astfel, este justificată concedierea 340 dacă:angajatorul are datorii la bancă şi a suferit şi
o reducere a cifrei de afaceri; două posturi sunt grupate într-unul singur; cel concediat
este înlocuit cu un colaborator voluntar, un asociat, un prestator de servicii-persoană
fizică sau juridică; trecerea salariatului în cauză pe un alt post, deşi necesară, nu este
posibilă; locul de muncă s-a desfiinţat ca urmare a pierderii unicului client al
angajatorului; se introduc tehnologii noi; unitatea se mută într-o altă localitate pentru a
înlătura anumite dificultăţi tehnice, administrative sau comerciale.
Nu este justificată concedierea dacă: angajatorul nu desfiinţează, în prealabil, postul
sau posturile vacante; angajatorul încadrează ulterior, la un interval scurt, un salariat
pentru a ocupa un post similar; un salariat, încărcat excesiv, a fost însărcinat să execute
şi sarcinile de serviciu ale celui concediat; sunt concediaţi doi salariaţi şi sunt înlocuiţi
de către o persoană care ocupă un post de aceeaşi natură cu cel desfiinţat; angajatorul
recurge sistematic la contracte individuale de muncă cu durată determinată pentru a
ocupa funcţiile celor concediaţi; se desfiinţează numai postul în care salariatul era
detaşat şi realitatea motivului concedierii nu coexistă la ambele unităţi;se întemeiază
doar pe reducerea activităţii şi pe rezultatul deficitar al unui compartiment în măsura în
care nu sau înregistrat dificultăţi la nivelul întregii unităţi; unitatea fără personalitate
juridică, având dificultăţi de natură financiară, este integrată unei societăţi comerciale
care nu întâmpină dificultăţi economico-financiare; situaţia financiară a angajatorului
este deficitară de mai mulţi ani şi nu s-a demonstrat nici o agravare a ei. 341; angajatorul
şi-a determinat propria insolvabilitate, ori şi-a produs anumite dificultăţi financiare, sau
a prelevat în interes personal sume mai mari decât îi permitea în mod normal profitul
realizat; reorganizarea nu a fost efectuată în scopul creşterii sau menţinerii
competitivităţii; se întemeiază, în realitate, pe vârsta salariatului, iar nu pe raţiuni
profesionale; se explică prin lipsa voinţei angajatorului de a regulariza situaţia
salariatului prin prisma legislaţiei muncii; sub pretextul realizării de economii, salariatul
concediat este înlocuit de un salariat mai puţin calificat care ocupă acelaşi post;etc.
Motivul concedierii nu este inerent persoanei salariatului, ci exterior acestuia.
Oricare dintre cauzele prevăzute de textul legal poate determina nu neapărat diminuarea
339 În condiţiile economiei de piaţă şi măsurile interne de eficientizare pot constitui un suport real pentru reorganizarea activităţii.
340 În temeiul bunei-credinţe, angajatorului îi revine obligaţia de a oferi salariaţilor săi un loc de muncă în noua localitate
341 Refuzul salariatului de a aceepta o modificare a contractului său de muncă, impusă de angajator, poate întemeia în legislaţii
din Europa occidentală, concedierea celui în cauză din motive economice. O astfel de soluţie, potrivit Codului român al muncii nu
este acceptat.

223
activităţii, ci doar reducerea numărului de posturi, desfiinţarea unora dintre acestea,
ceea ce va determina concedierea salariaţilor afectaţi. Reorganizarea activităţii
angajatorului excede noţiunii de reorganizare a persoanei juridice, putând privi şi
structura sa internă,
Concedierea salariatului pentru unul din aceste motive care nu ţin de persoana sa nu
poate fi decât neimputabilă salariatului respectiv.
Pentru ca măsura concedierii salariatului să fie legală, trebuie să îndeplinească unele
condiţii:
Angajatorul poate trece printr-un proces de reorganizare. În condiţiile Decretului
nr.31/1954, reorganizarea poate desemna privitor la persoanele fizice şi juridice, comasarea,
prin absorbţie sau fuziune, sau divizarea patrimoniului persoanelor juridice. Reorganizarea
desemnează şi orice act intern342¹ de eficientizare a activităţii şi de modificare a statutului de
funcţii sau a organigramei, indiferent de numărul posturilor desfiinţate. În acest sens, Legea
nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului reglementează
reorganizarea comerciantului şi a activităţii acestuia, precum şi posibilitatea ca planul de
reorganizare, în vederea redresării prin continuarea activităţii, să prevadă restrângeri de
personal prin raţiuni economice.
Singura persoană îndreptăţită să aprecieze asupra oportunităţii luării măsurii de
desfiinţare a locului de muncă al salariatului în cauză, în raport cu dificultăţile
economice, transformările tehnologice şi reorganizarea activităţii, este angajatorul.
Angajatorul este de asemenea singurul în măsură să aprecieze dacă se confruntă cu
dificultăţi economice, dacă sunt necesare transformări tehnologice sau reorganizarea
activităţii.
Chiar dacă angajatorul are această libertate de apreciere, măsura concedierii trebuie să
fie dispusă cu respectarea prevederilor legale, trebuie să aibă la bază unul din motivele
economice menţionate şi să respecte procedura reglementată de Codul muncii.
Potrivit art. 67 C. muncii, salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana
lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de
compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil.
De exemplu, persoanele concediate pentru motive care nu ţin de persoana lor
beneficiază de îndemnizaţie de şomaj dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr.
76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de
muncă.

2. Concedierea colectivă
Cadrul legal de reglementare al concedierii colective este determinat de art. 68-72 din
Codul muncii.
Reglementarea concedierii colective prin dispoziţiile Codului muncii a avut în
vedere prevederile Directivei 98/59/CE referitoare la apropierea legislaţiilor statelor
membre în privinţa concedierilor colective.
Având în vedere faptul că nu numai noţiunea concedierii colective, dar şi procedura
acesteia consacrate de Codul muncii diferă de cele reglementate prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.98/1999, dispoziţiile acestui din urmă act normativ continuă să
fie aplicabile numai în măsura în care au caracter special derogatoriu de la dispoziţiile
cu caracter general cuprinse în Codul muncii 343.

342 I.T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Codul muncii cu prezentare de ansamblu şi observaţii citice, Bucureşti,2003, p.39.

224
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.98/1999 rămâne în vigoare şi se aplică, în
măsura în care dispoziţiile sale nu contravin Codului muncii.
Potrivit art. 68 C. muncii, concedierea colectivă reprezintă încetarea contractelor
individuale de muncă, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, dispusă din unul sau
mai multe motive dintre cele prevăzute la art. 65 alin.1, a unui număr de:
a. cel puţin 10 salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi mai mult
de 20 de salariaţi şi mai puţin de 100 de sariaţi;
b. cel puţin 10% din salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel
puţin 100 de salariaţi, dar mai puţin de 300 de salariaţi;
c. cel puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel
puţin 300 de salariaţi.
Potrivit art.68 alin. 2 C. muncii, la stabilirea numărului efectiv de salariaţi concediaţi
colectiv, potrivit alin.1, se iau în calcul şi acei salariaţi cărora le-au încetat contractele
individuale de muncă din iniţiativa angajatorului, din unul sau mai multe motive, fără
legătură cu persoana salariatului, cu condiţia existenţei a cel puţin 5 concedieri.
În conformitate cu Directiva 98/59, Consiliul consideră a fi concediere colectivă
ansamblul de concedieri realizate dintr-unul sau din mai multe motive neinerente
persoanei angajaţilor doar dacă afectează un anumit număr de angajaţi şi aceste
concedieri se realizează pe durata unei perioade de timp determinate.
Conceptul de concediere colectivă trebuie să fie interpretat în sensul că înglobează
orice încetare a contractului de muncă nesolicitată de către angajat şi, prin urmare, fără
consimţământul acestuia.
Acest concept nu prevede ca aceste cauze esenţiale să corespundă voinţei angajatorului.
Directiva se aplică de asemenea concedierilor colective produse ca urmare a încetării
activităţilor unei companii în urma unei decizii judiciare.
Prin urmare, încetarea contractului de muncă nu va fi exclusă din climatul de
aplicare al Directivei din simplul fapt că depinde de circumstanţe străine voinţei
angajatorului.
Ceea ce este important în acest concept, în afară de numărul de angajaţi afectaţi, este
că motivele pe care le poate pretinde angajatorul nu trebuie să se fundamenteze pe fapte
individuale realizate de angajaţi, diferenţiindu-se astfel de alte cauze de încetare a
contractelor de muncă, cum ar fi acelea bazate pe fapte care constituie sancţiuni, şi a
căror consecinţă maximă este concedierea. Aşadar, vor rămâne în afara calculului
numeric ca fiind considerate concedieri colective, concedierile disciplinare.
Condiţiile concedierii colective
Constituie concedieri colective şi se achită datorită lor plăţi compensatorii, situaţiile în
care concedierea salariaţilor are loc cu îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative:
a. disponobilizarea se face în temeiul programelor de restructurare, reorganizare, închidere
operaţională parţială sau totală a activităţii, privatizare sau lichidare.
b. numărul persoanelor disponibilizate este conform art.68 din Codul muncii.
c. disponibilizarea personalului se face având ca temei legal art. 65 din Codul muncii.
d. disponibilizarea (concedierea) de personal se efectuează în decursul a 60 de zile
calendaristice de la data aprobării programelor de restructurare, reorganizare, închidere a
activităţii, privatizare sau lichidare.

343 Personalul disponibilizat în condiţiile O.U.G. nr. 98/1999(art.3) este în prezent personalul concediat în temeiul art. 65 alin.1,
C. muncii, deoarece în condiţiile Codului muncii încetarea activităţii unităţii prin dizolvare nu mai este un caz de
concediere(încetare a contractului individual de muncă la iniţiativa angajatorului).

225
e. salariaţii disponibilizaţi sunt încadraţi cu contract de muncă pe durată nedeterminată(art.1
din O.U.G. nr. 98/1999).
f. salariaţii disponobilizaţi, încadraţi cu astfel de contracte, au o vechime în muncă, la care
angajatorul care i-a disponibilizat, de minimum 6 luni realizată în ultimele 12 luni. g.
salariaţii disponibilizaţi să fi participat la serviciile de preconcediere colectivă.
h. concedierile să se fi dispus înăuntrul unui termen de 30 de zile calendaristice.
Sfera de aplicare a normelor legale în materie de concediere colectivă implică analiza
cu privire la angajatori şi salariaţi.
Sunt vizaţi, potrivit normelor legale, următorii angajatori: societăţile comerciale,
regiile autonome, unităţi şi instituţii finanţate din fonduri bugetare şi extrabugetare.
Procedura concedierii colective
Angajatorul va întocmi un proiect de concediere colectivă care va cuprinde: numărul
total şi categoriile de salariaţi, motivele care determină concedierea preconizată,
numărul şi categoriile de salariaţi care vor fi afectaţi de concediere, criteriile avute în
vedere, potrivit legii şi/sau contractele colective de muncă, pentru stabilirea ordinii de
prioritate la concediere, măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului
concedierilor, măsurile pentru atenuarea consecinţelor concedierii şi compensaţiile ce
urmează să fie acordate salariaţilor concediaţi conform dispoziţiilor legale şi/sau
contractului colectiv de muncă aplicabil, data de la care sau perioada în care vor avea
loc concedierile, termenul înăuntrul căruia sindicatul sau, după caz, reprezentanţii
salariaţilor pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului salariaţilor
concediaţi.
Aceste obligaţii se menţin indiferent dacă decizia care determină concedierile colective
este luată de către angajator sau de o întreprindere care deţine controlul asupra
angajatorului. Proiectul de concediere colectivă va fi comunicat printr-o notificare
sindicatului sau după caz reprezentanţilor salariaţilor, inspectoratului teritorial de muncă
şi agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, la aceeaşi dată.
În termen de 10 zile calendaristice de la comunicarea notificării, sindicatul sau după caz
reprezentanţii salariaţilor pot propuneriangajatorului măsuri în vederea evitării
condecierilor ori diminuării numărului salariaţilor concediaţi.
În termen de 5 zile calendaristice de la primirea propunerilor din partea sindicatului sau
reprezentanţilor salariaţilor, angajatorul are obligaţia de a răspunde în scris şi motivat la
acestea.
În termen de cel puţin 30 de zile calendaristice de la comunicarea proiectului de
concediere colectivă, angajatorul emite deciziile de concediere. La solicitarea motivată
a oricăreia dintre părţi, inspectoratul teritorial de muncă cu consultarea agenţiei
teritoriale de ocupare a forţei de muncă, poate dispune amânarea momentului emiterii
deciziilor de concediere cu maximum 10 zile calendaristice, în cazul în care aspectele
legate de concedierea colectivă nu pot fi soluţionare până la data stabilită prin notificare
de concediere colectivă ca fiind data emiterii deciziilor de concediere.
Decizia va fi emisă în scris, va fi motivată în fapt şi în drept, va cuprinde durata
preavizului, termenul în care poate fi contestată şi instanţa de judecată la care se
contestă, criteriile de stabilire a ordinii de prioritate între salariaţii care ocupă posturi
identice, de natura celor avute în vedere pentru concedierea colectivă precum şi lista
locurilor de muncă disponibile şi termenul de exprimare a opţiunii. Decizia produce
efecte de la data comunicării salariatului.

226
Angajatorul care a dispus concedieri colective nu poate face noi încadrări pe locurile
de muncă ale salariaţilor concediaţi timp de 9 luni de la data concedierii.În situaţia în
care în această perioadă se reiau activităţile, a căror încetare a condus la concedieri
colective, angajatorul are obligaţia de a transmite salariaţilor care au fost concediaţi o
comunicare scrisă în acest sens şi de a-i reangaja pe aceleaşi locuri de muncă pe care le-
au ocupat anterior, fără examen sau concurs ori perioadă de probă. Salariaţii au la
dispoziţie un termen de maximum 10 zile lucrătoare de la data comunicării
angajatorului de a-şi exprima opţiunea.
O reglementare specială privind concedierea colectivă întâlnim în art.86, alin.6
din Legea nr.85/2006 prin care se stabileşte că în procedura simplificată, precum şi în
cazul intrării în faliment în procedura generală, desfacerea contractelor individuale de
muncă ale personalului debitoarei se va face de urgenţă de către lichidator fără a fi
necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă.Lichidatorul va acorda
personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare.

VII.Reguli procedurale ale concedierii


1.Interdicţii
Interdicţiile cu caracter permanent la concedierea salariaţilor se referă la motivele
care nu pot sta niciodată la baza concedierii unui salariat, concedierea pe astfel de
motive fiind interzisă.
Interzicerea concedierilor pe criterii discriminatorii consacră principiul interzicerii
discriminării în relaţiile de muncă iar prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000,
cele privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, care garantează
principiul egalităţii între cetăţeni şi al excluderii privilegiilor şi discriminării în
exercitarea dreptului la muncă.
Potrivit dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.137/2000, constituie contravenţie
discriminarea unei persoane la încetarea raportului de muncă pentru motivul că aparţine
unei anumite rase, naţionalităţi, etnii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate,
respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului, sau orientării sexuale a acesteia, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege. Persoanele astfel discriminate au dreptul să
pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit precum şi restabilirea situaţiei
anterioare discriminării sau anularea situaţiei anterioare discriminării.
La cerere, instanţa poate dispune retragerea , de către autorităţile emitente, a
autorizaţiei de funcţionare a persoanelor juridice care, printr-o acţiune discriminatorie,
cauzează un prejudiciu semnificativ sau care, încalcă în mod repetat prevederile acestei
ordonanţe.
În ceea ce priveşte interzicerea concedierii salariaţilor pentru exercitarea, în
condiţiile legii, a dreptului la grevă şi a drepturilor sindicale, menţionăm că această
prevedere este în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea
conflictelor de muncă şi ale Legii sindicatelor nr. 54/2003.
Astfel, potrivit Legii nr. 168/1999, participarea la grevă sau organizarea acesteia, cu
respectarea dispoziţiilor legii, nu reprezintă o încălcare a obligaţiilor de serviciu ale
salariaţilor şi nu poate avea consecinţe negative asupra greviştilor sau asupra
organizatorilor.
În situaţia în care salariaţii participă la grevă deşi instanţa judecătorească a dispus
încetarea acesteia ca ilegală sau suspendarea ei, angajatorul poate decide concedierea

227
salariaţilor grevişti pe motive disciplinare, însă numai cu respectarea condiţii