UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Conf. univ. dr. Gina Orga-Dumitriu

DREPTUL EUROPEAN AL AFACERILOR

Manual
pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă
 CUPRINS

1. GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU……………………. p. 3

2. PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI…………...p. 6

3. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ COMPLEMENTARĂ

RECOMANDATĂ PENTRU TEMELE 1-10...........................................................p. 8

4. CERINŢE DE FOND ŞI DE FORMĂ PRIVIND

(TEHNO-)REDACTAREA TEMELOR PENTRU ACASĂ
ŞI/SAU A TEMELOR DE CONTROL……………………………………………p.11

5. CONŢINUTUL ANALITIC AL MANUALULUI:

5.2. DREPTUL EUROPEAN AL AFACERILOR

Tema 1. Consideraţii introductive.

1.1. Repere istorice ale construcţiei europene........................................p.13
1.2. Drept european al afacerilor ............................................................p.23

Tema 2. Libera circulaţie a mărfurilor.

Noţiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniu de aplicare.............p.44

Tema 3. Interzicerea intre statele membre a

taxelor cu efect echivalent taxelor vamale..............................................p.47

Tema 4. Interzicerea între statele-membre a restricţiilor cantitative şi

a măsurilor cu efect echivalent ...............................................................p.69

Tema 5. Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor......................p.78

Tema 6. Libera circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor........................................ p.84

Tema 7. Libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor. Aspecte generale ..........p.89

Tema 8. Libera circulaţie a persoanelor................................................................p.94

Tema 9-10. Libertatea de stabilire și de prestare a serviciilor ...................... p.115

 1. GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Introducere

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept european

afacerilor, care este comună învăţământului la forma de zi şi la forma de învăţământ la
distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.

El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie

materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei
respective.

Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în

învăţământ naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale pe baze
interactive. Parcurgerea manualului, pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea
informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor
dobândite la rezolvarea unor probleme specializate.

Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o parte omogenă din
componenţa manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referinţă (cuvinte-
cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de concentrare intelectuală
care să nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al modulului de
studiu şi nu ia în calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă, testele de
autoevaluare sau pe cele de evaluare).

Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor

autoinstruirii.

Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele aşteptate doar
cu condiţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor de studiu,
procedură care este prezentate în cele ce urmează.

Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de autoinstruire.

Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de autoinstruire

pe baza manualului de faţă:

1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar în cazul
în care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de studiu. Criteriile şi
modalitatea de ”înlănţuire” a modulelor de studiu sunt prezentate la fiecare modul de studiu
şi ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametrii maximali a
programului de autoinstruire;

2. Fiecare modul de studiu conţine şi un test de evaluare şi/sau temă pentru acasă pe care
studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii înţelegerii
fenomenelor ţi proceselor descrise sau prezentate în modulul de studiu;

3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt de

perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate cotra cronometru;

4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:

• se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu

• se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie)
• se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat
• se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului
• se parcurge bibliografia recomandată
• se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar, conţinutul
dezvoltat de idei al modulului
• se efectuează testul de autoevaluare ţi se verifică, prin confruntare cu răspunsurile
date la sfârşitul manualului, corectitudinea răspunsurilor
• se efectuează testul de evaluare şi/sau tema pentru acasă sau de control (după caz)

OBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să se facă o

pauză de 30 de minute sau o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de
studiu să se facă o pauză de 30 de minute.

5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de un modul de studiu pe zi, pentru a nu

se periclita însuşirea temeinică şi structurală a materiei. În funcţie de necesităţile şi
posibilităţile de studiu ale studentului, studiul unui modul poate fi fracţionat pe mai multe
zile, dedicând cel puţin 30 de minute pe zi studiului.

TEMA PENTRU ACASĂ (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru

fiecare temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu
individual necesar înşirii şi mai ales înţelegerii temei. Rezolvarea ei se poate face în aprox.
1-2 or2.

TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter

integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele studiate
anterior şi de a provoca capacitatea sitentică şi creativă a studentului. Pregătirea ei necesită
un efort mai îndelungat (aprox.10 ore), implică stăpânirea temelor anterioare precum şi
consultarea tutorelui de disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe parcursul
manualului astfel încât să acopere cele mai importante părţi ale acestuia.
 2. PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI

Manualul de studiu „Dreptul european al afacerilor“ reprezintă o sinteză realizată în

manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ zi.

Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră mai
accentuat enunțiativă, elementele de detaliu sau de explicaţie redundantă (necesare pentru
atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi găsite de către
student în bibliografia de specialitate recomandată.

Obiectul cursului „Dreptul european al afacerilor“:

Obiectul cursului îl reprezintă analiza semnificaţiilor teoretice şi practice

circumscrise instituțiilor fundamentale în dreptul afacerilor în lumina reglementărilor de
drept intern și de drept UE referitoare la libertăţile de circulaţie în Uniunea Europeană –
libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor, respectiv a capitalurilor.

Obiectivele disciplinei:

Manualul de Dreptul european al afacerilor îşi propune ca obiectiv cunoaşterea şi

însuşirea de către studenţii anului III a regulilor de funcţionare ale pieţei unice, a liberei
circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor, respectiv a capitalurilor.

Obiective principale:

a) consolidarea noțiunilor privind formele societare reglementate în dreptul intern

ca actori ai mediului de afaceri, înţelegerea mecanismelor generale ale pieţei
comune, însuşirea implicaţiilor economice şi juridice ale libertăţilor de circulaţie
şi analiza impactului acestora asupra schimburilor comerciale europene şi
mondiale;

b) abordarea comparativă a instituţiilor prin raportare și la dreptul intern al statelor-

membre şi în contextul dreptului UE și a dreptului comerţului internaţional;

c) formarea vocabularui juridic necesar pentru integrarea noțiunilor proprii

materiei în ansamblul de cunoștințe deja dobândite.

Descrierea structurii manualului:

 Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual
(autoinstruire) și este compartimentat în teme de studiu. Structura fiecărei teme de studiu
este următoarea:

I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)

III. Termeni de referinţă (concepte cheie)

IV. Structura temei de studiu

V. Rezumatul ideilor principale

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

VII. Bibliografia recomandată

VIII. Întrebări recapitulative

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă.

 3. BIBLIOGRAFIA GENERALĂ COMPLEMENTARĂ

Prezentul manual constituie bibliografia generală minimală obligatorie

pentru studiul disciplinei Drept și administrarea afacerilor. El reprezintă minimul de
informaţie necesară pentru înţelegerea şi însuşirea noţiunilor fundamentale ale disciplinei.

Studiul ştiinţific al disciplinei impune parcurgerea următoarei liste de bibliografie

românească selectivă:

• Tratate, cursuri, monografii

M.C. Dobrilă, Dreptul european al afacerilor, Ed. Universul Juridic, București,
2019.
Anamaria Groza, Uniunea Europeană. Drept material, Ed. CH Beck, București,
2014.
Sergiu Deleanu, Drept european al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013;
Păun C., Dreptul afacerilor. Teoria. Profesioniştii. Impozitarea, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015
Oprea A., Dreptul afacerilor. Sinteze pentru studenţii economişti, Ed. Risoprint,
Cluj-Napoca, 2011
Orga-Dumitriu G., Instituţii de drept public şi privat. Curs universitar pentru
învăţământul economic superior, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009
I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. II, Ed. CH Beck,
Bucureşti, 2008
I. Schiau, T. Prescure, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990. Analize şi
comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a, revăzută şi adăugită după
Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
Beatrice Andreşan-Grigoriu, Tudorel Ştefan, Tratatele Uniunii Europene –
actualizat 2010, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010;
A. I. Dusca, A. L. Turculeanu, Drept comunitar al afacerilor, Caiet de seminar, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
F. C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene • Libertăţile fundamentale, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2009;
P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
I. N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2009;
G. Blaj, Restrângerea dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români în U.E.,
Jurisprudenţa naţională şi comunitară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009;
 D. M. Şandru, Drept comunitar. Integrarea europeană. Impactul asupra
schimburilor comerciale europene şi mondiale, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007
M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
G. Tudor, D. Călin, Jurisprudenţa C.J.C.E., vol. I • Principiile dreptului comunitar
• Concurenţa • Libera circulaţie a mărfurilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
G. Tudor, D. Călin, Jurisprudenţa CJCE, vol. II • Libertatea de a presta servicii •
Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire • Politica socială • Jurisdicţia
comunitară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
C. Gâlcă, Drept social, vol. 1. Principii. Libera circulaţie a lucrătorilor, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2006;
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar
european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
J. Boulouis, R.M. Chevallier, D. Fasquelle, M. Blanquet, Les grands arrêts de la
jurisprudence communautaire, Tome 2, Droit communautaire des affaires • Marché
intérieur • Politiques communautaires, Paris, Dalloz, 5e édition,, 2002.

• Articole, studii, note, comentarii

Gina Orga-Dumitriu, The Autonomous Interpretation of Matters Relating to a
Contract – a Test of Coherence, in Călina Jugastru, Gina Orga-Dumitriu, Nadia-Cerasela
Aniței, Exploring the Boundaries of International Private Law. International perspectives
on Law, Policy and Practice, Symphologic Publishing, 2016, pag. 9-33.
Gina Orga-Dumitriu, Dreptul de stabilire al societăţilor în UE şi fiscalitatea, în
Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 1/2015, pag. 41-50;
Gina Orga-Dumitriu, About the recent interpretation of CJEU in the matter of
unfair terms of consumer credit contracts. Relevant meanings for the national case law, în
Perspectives of Business Law Journal volume 3, Issue 1, 2014, pag. 12-25, disponibil la
www.businesslaw/conference.ro/revista/archive.html) și
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2907388;
Gina Orga-Dumitriu, Europenizarea dreptului contractual. Contribuţia libertăţilor
de circulaţie, în Revista Română de Drept European nr. 4/2013, p. 55-76;
Gina Orga-Dumitriu, Cross-border Transfer of the Registered seat – a Cinderella
of the Freedom of establishment ?, în SGEM 2014 International Multidisciplinary
Scientific Conferences on Social Sciences & Arts, Political Sciences, Law, Finance,
Economics & Tourism, Conference Proceedings, volume I, ISBN: 978-619-7105-25-4,
ISSN: 2367-5659, DOI: 10.5593/sgemsocial2014/B21/S5.076, Published by STEF92
Technology Ltd., Sofia, 2014, p. 577-588, disponibil la
http://www.sgemsocial.org/,şi la
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2909685
 R. Vartolomei, Consideraţii privind aplicarea în România a Regulamentului CE
nr. 2560/2001 privind plăţile transfrontaliere în euro, în R.R.D.Com. nr. 2/2009;
N. Diaconu, I. Vasile, Compatibilitatea reglementărilor naţionale cu dreptul
comunitar în domeniul taxei auto, în R.D.C. nr. 12/2008;
D. Velicu, Câteva consideraţii asupra migraţiei transfrontaliere libere a
societăţilor comerciale, în R.D.C. nr. 5/2007;
O. Ţinca, Efectul direct al dreptului comunitar, în Dreptul nr. 11/2007;
I. Niţă, Ordinea juridică comunitară în cadrul ordinii juridice europene, în
R.R.D.I. nr. 4 ianuarie – iunie 2007;
Z. Levana, Efectul direct al dreptului comunitar. Implicaţii asupra taxei speciale
pentru autoturisme, în R.R.D.A. nr. 1/2007;
C.F. Costaş (traducere, rezumat şi comentariu), Jurisprudenţă comunitară recentă,
Impozitare internă. Taxă asupra autoturismelor. Accize. Autoturisme second-hand.
Import, în R.R.D.A. nr. 1/2007;
D. C. Ungur, Taxa specială plătită la prima înmatriculare a autoturismelor în
România şi incompatibilitatea acesteia cu dreptul comunitare, în R.R.D.C. nr. 2/2007;
D. Mazilu, Libera circulaţie a mărfurilor – exigenţă fundamentală a comerţului
european şi mondial. Contractele de achiziţie publică, contractele de concesiune de lucrări
publice, contractele de concesiune de servicii, în R.D.C. nr. 1/2007;
H. Puwak, Piaţa europeană a serviciilor financiare sub incidenţa unor noi
reglementări, în R.R.D.C. nr. 2/2007;
G. C. Frenţiu, Limitări ale exercitării dreptului la liberă circulaţie în lumina
prevederilor Legii nr. 248/2005, în Dreptul nr. 1/2007;
M. Banu (selecţie, traducere şi comentariu), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie, a
Tribunalului de Primă instanţă şi a Tribunalului Funcţiei Publice • Libera circulaţie a
persoanelor şi politica în materia imigraţiei şi a vizelor • Libera circulaţie a lucrătorilor
şi politica socială, în R.R.D.C. nr. 2/2007;
C. Jura, R.M. Petraşcu, Norme internaţionale privind libera circulaţie şi dreptul la
muncă al navigatorilor pe nave sub pavilion străin, în R.R.D.C. nr. 4/2007;
I. Simion, Liberalizarea serviciilor în piaţa internă, în R.R.D.C. nr. 4/2007;
L. Brînzoiu, Aplicarea dreptului comunitar de către instanţele judecătoreşti din
unele state devenite membre ale Uniunii Europene în anul 2004, în R.R.D.C. nr. 1/2006,
p. 63 şi urm;
V. Duculescu, Noua extindere a Uniunii Europene spre Est: alternativă reală sau
exerciţiu de imagine, în R.R.D.C. nr. 1/2006;
M. Hansenne, Europa, locurile de muncă şi globalizarea, în R.R.D.C. nr. 3/2006;
S. Tulbure, Libera circulaţie a persoanelor: incidenţe economice şi juridice, în
R.D.C. nr. 4/2005;
N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de
muncă cuprinse în Directiva parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE, în
R.R.D.M. nr. 1/2005;
N. Voiculescu, Noi reglementări privind libera circulaţie pe teritoriul României a
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European precum
şi privind munca străinilor în România, în R.R.D.M. nr. 4/2005;
D. Mazilu, Forţa de muncă în Uniunea Europeană. Liberalizarea pieţei muncii.
Impact asupra comerţului european şi global, în R.D.C. nr. 4/2005;
 L. Imre, Dreptul de liberă stabilire a societăţilor comerciale în dreptul comunitar
– Evoluţie şi tendinţe, Partea I, în R.D.C. nr. 1/2005;
D. Mazilu, Libera circulaţie a serviciilor – componentă importantă pentru
funcţionarea pieţei unice europene, în R.D.C. nr. 1/2005
O. Ţinca, Detaşarea salariaţilor în străinătate în cadrul prestărilor de servicii, în
R.D.C. nr. 4/2005;
N. Diaconu, Regimul juridic aplicabil persoanei juridice străine, în R.D.C. nr.
2/2005;
R. Moise, Libertatea de stabilire şi fiscalitatea directă în dreptul comunitar, în
R.R.D.C. nr. 3/2005;
V. Duculescu, Principiul subsidiarităţii – principiu fundamental al Tratatului
Constituţional European, în R.D.C. nr. 1/2004;
D. Mazilu, Dreptul comunitar şi dreptul naţional, în R.R.D.C. nr. 2/2004;
M. Voicu, Definirea politicilor economice comune în proiectul Constituţiei uniunii
Europene. Cadrul general şi principiile, în R.D.C. nr. 1/2004;
C.A. Moarcăş, Migraţia forţei de muncă calificate: tendinţe contemporane, analiză
şi posibile opţiuni politice din perspectiva normelor internaţionale ale muncii, în P.R. nr.
6/2004;
M. Voicu (selecţie şi traducere), II. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene • Libertatea de stabilire. Avocat. Hotărârea Reyners • Libertatea de prestare a
serviciilor. Consilier juridic. Hotărârea van Binsbergen, în R.D.C. nr. 1/2004;
O. Ţinca, Politica economică şi monetară a Uniunii Europene, în R.D.C. nr.
2/2003.
S. Cristea, Decizia Burbaud privind dreptul la liberă circulaţie şi efectele ei asupra
sistemului românesc de funcţie publică, în Curierul Judiciar nr. 11/2003;
M. Voicu (traducere, rezumat şi comentariu), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene. Libera circulaţie a lucrătorilor, în R.D.C. nr. 2/2003;
O. Ţinca, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
2/2002;
O. Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
11/2002.
I. Georgiu, Libertatea de circulaţie şi consecinţele integrării României în Uniunea
Europeană, în Dreptul nr. 11/2002;
V. Duculescu, Libertatea comerţului şi desfiinţarea vizelor, în R.D.C. nr. 1/2002.
M. Voicu (selecţie şi traducere), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, Libera circulaţie a lucrătorilor şi a serviciilor în Uniunea Europeană, în R.D.C.
nr. 11/2002.
L. Miulescu, Principalele caracteristici ale raportului între dreptul comunitar
european şi drepturile naţionale ale statelor membre. Consecinţe pentru dreptul român în
perspectiva accederii României în Uniunea Europeană, în Dreptul nr. 12/1990.

Legislația privind libertățile de circulație în Uniunea Europeană, La Zi, Ed.

CH Beck, București, 2015.
 4. CERINŢE DE FOND ŞI DE FORMĂ PRIVIND TEHNOREDACTAREA
TEMELOR PENTRU ACASĂ ŞI/SAU A TEMELOR DE CONTROL

a) referatul trebuie să aibă o structură logică şi echilibrată care se va prezenta în

cuprinsul acestuia;
b) referatul trebuie să fie redactat într-un limbaj academiccu utilizarea corectă şi
riguroasă a conceptelor şi noţiunilor de specialitate;
c) referatul va fi elaborat şi redactat cu utilizarea a cel puţin 3 surse bibliografice
actuale şi diferite care vor fi identificate la sfârşitul lucrării precum şi cu utilizarea
corectă a trimiterilor bibliografice în subsolul paginilor;
d) referatul se va tehnoredacta cu font Times New Roman CE, caractere de 14, la un
rând;
e) întinderea referatului va fi de 6-15 pagini;
f) depunerea referatului se face electronic peadresa tutorelui de disciplină până cel
mai târziu la data înscrisă în calendarul activităţilor didactice şi de evaluare;
g) referatele care prezintă actualitate şi originalitate precum şi cele care abordează
probleme controversate vor putea fi selectate pentru publicare în una din
publicaţiile oficiale ale Facultăţii (Revista Acta Universitatis Cibiensis Seria
Jurisprudentia sau într-una din publicaţiile Centrelor de Cercetare Ştiinţifică din
cadrul facultăţii).

Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a temelor de control,
a lucrării de licenţă precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul se va adresa pentru
bibliografie suplimentară tutorelui de disciplină.
 5. CONŢINUTUL ANALITIC AL DISCIPLINEI

5.1. DREPT EUROPEAN AL AFACERILOR

Tema 1. Consideraţii introductive

I. Obiective specifice:

• analiza cadrului istoric şi instituţional al procesului integrării europene;

• însușirea unor aspecte generale privind reglementările de drept UE aplicabile
domeniului afacerilor..

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• enumerarea organizaţiilor internaţionale de cooperare economică constituite în

Europa după cel de-al doilea război mondial;
• identificarea etapelor integrării europene şi enumerarea structurilor instituţionale
cu caracter integrativ, respectiv cunoaşterea rolului acestora.

III. Cuvinte-cheie:

• cooperare internaţională, integrare europeană, Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, Comunitatea
Economică Europeană, Uniunea Europeană, drept integrator.

IV. Structura temei de studiu:

1. Repere istorice ale construcţiei europene.

2. Dreptul și administrarea afacerilor pe teritoriul Uniunii Europene – aspecte
generale

V. Rezumat:
 După cel de-al doilea război mondial, în Europa occidentală au fost înfiinţate
organizaţii internaţionale de cooperare în plan economic şi politico-militar (Uniunea
Europei Occidentale, Consiliul Europei, Organizaţia Europeană de Cooperare Economică);
mai mult, apariţia celor trei Comunităţi Europene - Comunitatea Europeană a Cărbunelui
şi Oţelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi Comunitatea Economică
Europeană marchează afirmarea unei veritabile concepţii integrative la nivel european.
Înfiinţarea structurilor supranaţionale amintite reprezintă primul pas în procesul integrării
europene a cărui evoluţie a fost marcată prin semnarea Actului Unic European (1986), a
Tratatului de la Maastricht privind instituirea Uniunii Europene (1992), a Tratatului de la
Amsterdam (1997), a Tratatului de la Nisa (2001), respectiv a Tratatului de la Lisabona
(2007).

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

1. Repere istorice ale construcţiei europene

1.1. Mișcarea europeană după a doua conflagrație mondială

Ideea unei Europe Unite nu este o creație a sec. XX chiar dacă a luat forme concrete
de manifestare abia în acest veac al extremelor. După Conferința de Pace de la Paris din
1919, dezideratul unității europene a fost promovat (și) de Societatea Națiunilor (Liga
Națiunilor) ca primă organizație internațională de securitate al cărei obiectiv principal a
fost menținerea păcii mondiale1. Declanșarea celui de-al doilea război mondial a însemnat
eșecul scopului principal al Societății, acela de a împiedica o nouă conflagrație mondială.
Tocmai realitățile devastatoare ale celui de-al doilea război mondial, chestiunea
germană2 și vulnerabilitatea acestei Europe dezintegrate și divizate de conflictul dintre est
și vest au readus în prim-plan ideea unității europene/unificării Europei.
După ce în discursul istoric susținut în 5 martie 1946 la Universitatea Westminster din
Fulton, Missouri, Winston Churchil vorbește pentru prima dată despre Cortina de Fier în
discursul din 19 septembrie 1946 susținut în Aula Universității din Zürich descrie
tragedia Europei și afirmă că „trebuie să construim un fel de Statele Unite ale Europei”3 și
încheie Așa că vă spun vouă: Lăsați Europa să se ridice !”

1
Atunci când Societatea i-a acuzat pe soldații italieni că ținteau corturile medicale ale Crucii Roșii în
timpul celui de-al doilea război mondial, Benito Mussolini a replicat: „Societatea Națiunilor este extrem de
eficientă atunci când ciripesc păsărelele, dar își pierde complet utilitatea atunci când atacă ulii. După o serie
de succese și unele eșecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit neputincioasă în fața agresiunii Puterilor Axei din
anii 1930.
2
Practic, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, au fost vehiculate „două posibile soluții ale
problemei germane: integrarea RFG în câmpul occidental pentru a o mobiliza în confruntarea cu blocul
communist sau eliminarea pericolului german prin neutralizarea militară și economică a RFG”, a se vedea
A.Groza, Uniunea Europeană. Drept instituțional, Ed. CH Beck, București, 2008, p. 4. O anume
„neîncredere față de Germania” și„diferența de opinie între viziunea anglo-americană și cea franceză
referitoare la gestionarea resurselor de cărbune și oțel ale acesteia; Franța intenționa să câștige controlul
asupra rezervelor de carbine din bazinul râului Saar (…) și să împiedice Germania să se refacă economic mai
înainte ca planul de modernizare a Franței să producă rezultate: pe de altă parte, Statele Unite erau interesate
în găsirea unei soluții acceptabile pentru ambele părți și profitabilă pentru Europa în general”, a se vedea
Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. CH Beck, București, 2007, p. 2-3.
3
 Primit cu reacții reținute din partea oamenilor politici și a presei – acest
discurs a fost mai tarziu considerat primul moment semnificativ în parcursul istoric spre
Uniunea Europeană deși ideea constituirii unui centru de putere regională și a înființării
unor State Unite ale Europei, după modelul SUA, mai fusese vehiculată anterior.
(- mișcarea pan-europeană din 1923 inițiată de contele austriac Richard
Coudenhove-Kalergi promova ideea unor State Unite ale Europei pentru a contrabalansa
Marile Puteri de la acea dată (Marea Britanie, Rusia și SUA); în lucrarea sa – Paneuropa,
Coudenhove-Kalergi a sugerat unificarea Europei după modelul SUA4;
- a existat chiar un plan pentru o Federație europeană elaborat în 1930 de Aristide
Briand deținător al premiului Nobel pentru pace neînsușit de vreun guvern și neîncurajat
în niciun fel de contextul politic al momentului marcat de ascensiunea fascismului în Italia
și a național-socialismului în Germania și efectele crizei mondiale din 1929-1930;
-nu mai puțin scrierile marilor ganditori și filozofi precum JJ Rousseau sau
Immanuel Kant care în opera Despre pacea eternă din 1795 vorbea despre necesitatea
creării unei federații a statelor europene care să aibă o ordine republicană sub cupola
unei constituții comune, federație care ar putea preîntâmpina toate războaiele întrucât
statele democratice au o mai mare disponibilitate pentru pace decât regimurile autocrate;
și teoreticieni ai dreptului au susținut ideea unei „Uniuni a statelor europene”5. )

Sub patronajul lui Winston Churchill, este înfiinţată în mai 1947 Mişcarea pentru
Europa Unită - ostilă organizaţiilor supranaţionale şi favorabilă cooperării
interguvernamentale.
De fapt, două concepții s-au confruntat pentru transpunerea în practică a acestor
obiective de unitate europeană • concepția mai moderată care își propunea ca obiectiv
realizarea unei simple cooperări interguvernamentale și • o concepție mai radicală care
susținea crearea unei structuri federale europene6. Nu insistăm acum asupra aspectelor
ideologice privind teoriile vehiculate (federalistă, funcțională)7 pentru realizarea acestui
proces de unificare la nivel european.
Delimitarea între conceptele de cooperare și integrare este, în schimb, binevenită.
Cooperarea este posibilă între toate statele lumii, integrarea este posibilă doar pe
plan regional și între state învecinate.
Cooperarea în forma liberalizării comerțului lasă structurile și enitățile inițiale
neatinse și nu urmărește crearea de noi entități econ sau jur. Dimpotrivă, integrarea este
orientată spre crearea de noi structuri.
În cazul unei cooperări are loc o conlucrare fără aparat instituțional. Integrarea nu
se poate înfăptui prin simpla cooperare a unor state suverane fiind necesară crearea de
autorități centrale cu competență decizională8.
Primele eforturi de constituire a unei cooperări interstatale pe continentul european
nu au pornit însă de la astfel de viziuni teoretice asupra viitorului Europei, ci pe tărâmul
mult mai prozaic al intereselor economice naționale. Planul de reconstrucție a Europei

4
A se vedea I. Eleonora Rusu, G. Gornig, Dreptul Uniunii Europene, ed. 3, Ed. CH Beck,
București2009, p. 4.
5
A se vedea I. Eleonora Rusu, G. Gornig, op. cit., p. 4-5.
6
Pentru dezvoltări, a se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit., 2-3.
7
Cu privire la metodele de transpunere în practică ale proiectului european și concepțiile juridice
propuse a se vedea I. Eleonora Rusu, G. Gornig, op. cit., 5-6.
8
Idem, p. 8-9.
elaborat de ministrul de externe american George C. Marshall în anul 1947 a obligat statele
Europei să decidă în comun asupra modului de împărțire a mijloacelor financiare, fapt ce
a catalizat primele eforturi de cooperare la nivel european9; pentru administrarea Panului
Marshall10 a fost înființată în 1948 Organizația Europeană pentru Cooperare
Economică devenită ulterior – mai exact în anul 1961 Organizaţia pentru Cooperare
Economică şi Dezvoltare – O.C.E.D. prin intrarea S.U.A., Canadei, Australiei şi Japoniei.

Confruntarea celor două abordări (unionistă sau federalistă) vehiculate de mișcarea

europeană în cadrul Congresului Europei din mai 1948 (prezidat de Winston Churchill
și care a numărat nu mai puțin de 800 delegați11) și unde
- participanţii recomandă crearea unei adunări deliberative europene şi a unui
consiliu special european, care să pregătească integrarea politică şi economică a ţărilor
europene
- adoptarea unei Carte a drepturilor omului şi crearea unei Curţi de Justiţie
care să asigure respectarea unei astfel de carte).

a intensificat dialogurile interguvernamentale ceea ce a avut ca prim rezultat

înființarea în ianuarie 1949, prin voința comună a 10 state12, a Consiliului Europei - o
structură mai apropiată de ideile unioniste și dezamăgitoare pentru federaliști13, rolul
acestuia manifestându-se în special în domeniul social și cultural, nu economic14.

În plan militar, un moment important este marcat de înfiinţarea Uniunii Europei

Occidentale – U.E.O. prin semnarea la 17 martie 1948 a Tratatului de la Bruxelles
(modificat prin Acordul de la Paris din 23 octombrie 1954 și conţinând clauza

9
Ibidem, p. 10.
10
Planul Marshall (în engleză, The Marshall Plan, cu numele oficial European Recovery Program
(ERP)), a fost primul plan de reconstrucție conceput de către Statele Unite ale Americii și destinat țărilor
europene afectate de al doilea război mondial. El a avut ca scop ajutorul financiar rapid pentru reconstrucția
Europei și asigurarea de aliați pentru Statele Unite ale Americii pe continent. La 5 iunie 1947, într-un discurs
rostit în Aula Universității americane Harvard, secretarul de stat american George Marshall a anunțat lansarea
unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili
extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.
La 19 iunie 1947, miniștrii de externe ai Franței (Georges Bidault) și Regatului Unit (Ernest Bevin)
au semnat un comunicat prin care au invitat 22 de state europene să trimită reprezentanți la Paris pentru a
schița un plan de reconstrucție europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic
american”, Moscova a interzis țărilor ei satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii considerau
că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera ei de influență și la pierderea
avantajelor politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de-al
doilea război mondial. Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman, a se
vedea https://ro.wikipedia.org/wiki/Planul_Marshall.

11
12
Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și
Suedia.
A se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit., p. 2.
13

Un succes politic semnificativ al amintitei structuri l-a reprezentat adoptarea Convenţiei europene
14

a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi intrată în
vigoare la 3 septembrie 1953.
angajamentului militar reciproc în caz de agresiune a unui stat membru15) urmată de
constituirea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord – N.A.T.O. în urma semnării
la 4 aprilie 1949 a Tratatului de la Washington.
În replică, statele socialiste din Europa Centrală şi de Est, sub influenţa politico-
economică a U.R.S.S., înfiinţează structuri instituţionale similare de cooperare economică
– Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – C.A.E.R. în ianuarie 1949, respectiv de
cooperare militară prin semnarea la 14 mai 1955 a Tratatului de la Varşovia16.

1.2. Înființarea Comunităților europene. Despre «metoda Monnet sau filosofia

Comunităților»17

După cele două conflagrații mondiale, Europa occidentală își pierduse poziția
centrală avută în mod constant în istoria universală iar apariția celor două noi puteri
mondiale: SUA și URSS părea să arunce într-o umbră nemeritată Europa de Vest astfel
încât statele vest-europene aveau nevoie de o cooperare politică și integrare economică
care să le reasigure rolul de prim rang pe scena relațiilor internaționale 18. Prima etapă a
integrării europene a reprezentat-o constituirea celor trei Comunităţi prin intermediul
cărora statele membre au urmărit de o manieră originală dezvoltarea unor zone de
cooperare mai eficientă decât cea permisă de organizaţiile internaţionale anterior amintite.

Una dintre personalitățile rămase în afara celor două tabere (unionistă vs.
federalistă, subl. ns.), francezul Jean Monnet19, însărcinat de generalul Charles de Gaulle
cu revitalizarea economică a Franței avea o viziune mai pragmatică. Considera că
reconstrucția europeană se poate realiza numai prin renunțarea treptată și în anumite
sectoare de activitate economică la suveranitatea națională și cooperarea strânsă în aceste
domenii între state20.
S-a scris destul asupra complexității și volatilității relațiilor dintre fostii aliați.
Spațiul nu ne permite să reamintim decât pe scurt contextul în care Jean Monnet și-a pus
ideea în practică:
- debutul a ceea ce va fi numit Războiul rece și îngrijorarea cauzată de
popularitatea partidelor comuniste în Europa de Vest;
- Planul Marshall;
- diferența de opinie între viziunea anglo-americană și cea franceză
referitoare la Germania (la care am făcut deja referire) și mai ales la gestionarea resurselor
de carbune și oțel ale acesteia21.

15
Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, iar ulterior Spania,
Portugalia şi Grecia.
16
Urmare înlăturării regimurilor comuniste din statele membre şi a căderii zidului Berlinului în anul
1989 amintitele organizaţii internaţionale au devenit istorie, fiind desfiinţate în anul 1991.
17
A se vedea A. Groza, op. cit., p. 3.
18
A se vedea J. Ordner, La voie fédérale, Avenir de l’Europe, Ed. Unicomm, 1999, p. 40 și urm.
19
Monnet provenea din regiunea franceză Cognac. După terminarea studiilor, la vârsta de 16 ani, a
călătorit în întreaga lume datorită profesiei sale de distribuitor de coniac şi, ulterior, de bancher. În timpul
celor două războaie mondiale, a ocupat poziţii înalte în domeniul producţiei industriale, în Franţa şi în Regatul
Unit. https://europa.eu/european-union/about-eu/history/eu-pioneers_ro#box_12
20
A se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit.,p. 2.
21
Idem, p. 2-3.
 Jean Monnet l-a abordat pe Robert Schuman, ministrul francez de externe – motivat
nu numai politic dar și personal să găsească soluția reconcilierii (fiind originar din
Lorraine, provincie veșnic în dispută între Franța și Germania) cu ideea înființării unei
comunități a cărbunelui și oțelului gestionată de o autoritate supranațională.

După consultări care au ca rezultat susținerea proiectului de către propriul cabinet,

consultarea Germaniei și a secretarului de stat american
la 9 mai 1950 în Sala orologiului din Quai d′Orsay, sediul Ministerului Afacerilor
externe al Franței, în cadrul unei conferințe de presă, Robert Schuman (ministrul francez
de externe) și-a asumat responsabilitatea politică asupra Declarației Schuman - primul
pas în realizarea unei Europe unite sprijinită pe reconcilierea franco-germană fiind astfel
făcut.

Metoda propusă consta într-un proiect pragmatic de creare a unei piețe comune prin
plasarea producției franco-germane de cărbune și oțel sub o Înaltă Autoritate comună
întrucât „Europa nu se va naște dintr-o singură trăsătură de condei sau printr-un proiect
unic măreț ci va putea fi construită doar prin realizări practice prin crearea inițial a unei
solidarități de facto”.
Precizează în discurs și că punerea producției de oțel și cărbune a Germaniei și a
Franței sub o comandă comună va face un război între cele două țări nu numai greu de
conceput ci practic imposibil.
Aceasta ar trebui în același timp să fie capabilă să împiedice întoarcerea abuzurilor
de putere economică și politică a Konzern urilor germane pe care Autoritatea internațională
de la Ruhr încercase încă din 1945 să le demonteze

Declarația Schumann stabilește fundamentele ideologice și juridice ale construcției

comunitare22. Aceasta deoarece Franța propunea așezarea celor două industrii grele sub
gestiunea unei autorități comune, supranaționale și independente, în cadrul unei
organizații deschise și altor state europene.

Era un cadru care trebuia să le permită europenilor să găsească „soluții comune la

problemele comune”, conform formulei lui Monnet23.
Planul Schuman înseamnă o metodă aparent modestă, dar realistă și eficientă.
Obiectivul imediat a fost pacea durabilă în Europa care presupunea
soluționarea chestiunii germane.
Obiectivul final, de lungă durată, al Declarației Schuman este unul politic.
Potrivit metodei Monnet,
integrarea economică premerge integrării politice
integrarea sectorială anunță integrarea globală24.
Practic, integrarea economică sectorială nu este doar un scop ci o etapă
intermediară, un instrument al integrării politice. Fiecare progres în sensul integrării făcea

22
A se vedea C. Blumann, L. Dubois, Droit institutionnel de l’Union européenne, Litec, Paris,
2005, p. 3.
23
A se vedea J. F. Deniau, L’Europe interdite, Ed. Du Seuil, Paris, 1977, p. 48 apud A.Groza, op.
cit., p. 3.
24
A se vedea A.Groza, op. cit., p. 5 și notele bibliografice indicate
posibil un alt progres, integrarea marcându-și evoluția datorită acestui efect sau fenomen
de angrenaj. „Unificarea economică ar constitui baza unei viitoare federații europene” pt
care Planul Schuman era doar „un prim pas”. În realitate, desenul federal al construcției
europene a rămas întotdeauna în filigran în spatele operei economice25
Menit să stingă vechea rivalitate între Franța și Germania, Planul Schuman a trezit
interesul mai multor state europene.

→ Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

La 18 aprilie 1951 este semnat la Paris de către Franţa, R.F.Germania, Belgia,

Olanda, Luxemburg şi Italia Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, încheiat pe o perioadă de 50 de ani şi intrând în vigoare la 25 iulie
195226.
Prin prevederile TCECO, au fost create 4 instituții, majoritar supranaționale:
- Înalta Autoritate (alcătuită din 9 persoane independente numite de cele 6 state
membre fondatoare) învestită cu puteri decizionale pentru statele membre și întreprinderile
care activau în cele 2 industrii
- Adunarea parlamentară compusă din delegați ai Parlamentelor naționale, cu
competențe de supraveghere
- Consiliul Special de Miniștri alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui guvern,
cu rol consultativ și anumite puteri de decizie în realizarea obiectivului de a armoniza
acțiunile Înaltei Autorități cu cea a guvernelor naționale
- Curtea de Justiție alcătuită din 9 judecători cu sarcina de a aplica și interpreta
dispoz Tratatului27.
La Luxemburg, sediul instituțiilor CECO s-a născut și s-a dezvoltat astfel un
veritabil spirit european.
Înalta Autoritate cea mai importantă dintre instituții datorită prerogativelor sale
decizionale și forței juridice recunoscute actelor sale față de statele membre și operatorii
economici. Relativa sa independență financiară – rezultată din taxa aplicată întreprinderilor
naționale care activau în domeniul cărbunelui și oțelului (1% asupra producției
întreprinderilor) plus amenzile pe care era îndreptățită să le aplice - a contribuit la acest
statut28.
TCECO a instituit piața comună a cărbunelui și oțelului prin interzicerea taxelor
vamale de import și a export și a taxelor cu efect echivalent (t.e.e) și a restricțiilor
cantitative (r.c.) asupra acestor produse și a interzis discriminarea între producători sau
între consumatori. În fapt, CECO reprezenta o uniune vamală imperfectă prin eliminarea
drepturilor de vamă și a r.c. între statele membre, fără ca un tarif vamal comun să fie
instituit. Principiile sale de funcționare erau libera circulație a cărbunelui și oțelului și
libera concurență29.
25
Idem, p. 6 și notele bibliografice indicate.
26
Tratatul privind înfiinţarea C.E.C.O. a ieşit din vigoare la data de 23 iulie 2002.
27
A se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit.,p. 4.
28
A se vedea A.Groza, op. cit., p. 7.
29
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord nu a aderat la acest Tratat din cauza relațiilor
sale privilegiate cu statele Commonwealth ului și a convingerii sale nezdruncinate în rolul său de putere
mondială.
 Așezarea fundației pentru reconcilierea și cooperarea europeană a reprezentat un
pas semnificativ. Tratatul CECO și sistemul instituit de acesta contribuiau prea puțin la
rezolvarea unei alte probleme presante: integrarea Germaniei de Vest în sistemul de apărare
stabilit prin Tratatul Atlanticului de Nord (NATO)30.
În atmosfera de euforie ce a urmat semnării TCECO,
la inițiativa W Churchil și urmare unei rezoluții a Adunării Consultative a
Consiliului Europei și a planului Pleven (primul-ministru francez Rene Pleven)
la 27 mai 1952, la Paris, statele CECO au semnat
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Apărării care preconiza
înființarea unei structuri supranaționale similare celei înființate prin TCECO precum și a
unei Armate Europene sub autoritatea unui Minister eur al Apărării (!), prevederi care
implicau un transfer important de suveranitate într-un domeniu foarte sensibil.
Adunarea națională franceză (Assemblée nationale) a respins, în august 1954,
ratificarea tratatului,
fiind abandonat și proiectul de Tratat al unei Comunități Politice Europene
prezentat la 10 martie 195331

→ Tratatele de la Roma: Tratatul de instituire a Comunității Economice

Europene și (CEE) și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei
Atomice (Euratom sau CEEA)

În mai 1955, guvernul Olandei adresa, în numele Benelux–ului, celorlalte trei state
membre ale CECO un memorandum propunând crearea unei piețe comune generale a celor
șase state member în care ar fi asigurată libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor, a
persoanelor și a serviciilor.
Reuniți la Mesina pentru a examina acest document miniștrii de externe ai celor
șase state vor adopta la
2 iunie 1955 o rezoluție prin care au recunoscut, în numele guvernelor lor, că
- înființarea unei piețe comune europene era obiectivul acțiunii lor în domeniul
politicii economice și
au însărcinat un Comitet de delegați guvernamentali asistați de experți sub
președinția unei personalități politice – fiind desemnat Paul Henri Spaak, om de stat belgian
(ministru externe) cu un studiu prealabil acestui efect. Adoptat la 21 aprilie 1956, raportul
acestui Comitet cunoscut sub numele raportul Spaak a fost prezentat la o nouă conferință
a miniștrilor de externe reunită la Veneția 29 și 30 mai 1956 care propunea crearea unei
piețe comune generale și
punerea în comun a industriilor nucleare ale celor 6. Tratatele CEE și Euratom-ului
redactate în câteva luni de muncă susținută a grupurilor de experți reuniți la Castelul de

30
A se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit.,p. 5.
31
In anii următori tot ceea ce ar fi însemnat o acțiune comună în domeniul apărării a fost privit cu
suspiciune. Problema reînarmării Germaniei de vest rezolvată în final prin Acordurile de la Paris din 23 oct
1954 prin care RFG a fost recunoscută ca stat suveran și putea astfel să adere la Tratatul Atlanticului de Nord,
idem, p. 5.
Val Duchesse (aproape de Bruxelles) răspundeau acestui dublu obiectiv32. Astfel Belgia,
mai exact orașul Bruxelles (unde a fost stabilit sediul principal al Comisiei și Consiliului,
cu precizarea că, potrivit tratatelor constitutive, fiecare Comunitate avea propria Comisie
și propriul Consiliu) a devenit „provizoriu” centrul de lucru al Comunităților europene, în
concurență permanent cu Luxemburg-ul (Curtea) și Strasbourg –ul (Parlamentul).
Încheiate pe o perioadă nedeterminată, Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A./EUROATOM) având ca scop crearea unei
pieţe comune nucleare, și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene care
îşi propunea un obiectiv şi mai larg, depăşind graniţele unei solidarităţi economice pur
sectoriale şi aspirând la formarea unei pieţe unice și integrarea europeană, au fost semnate
la 25 martie 1957 la Roma, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Cele două noi Comunități care se alăturau CECO erau prevăzute cu instituții
proprii: câte o Comisie (și nu Înaltă Autoritate)33, o Adunare parlamentară, un Consiliu de
Miniștri și o Curte de Justiție. Spre deosebire de Tratatul CECO, în schema celor două
Tratate de la Roma puterea decizională aparține Consiliului de Miniștri, iar Comisiei îi
revine rolul de inițiator și executant al măsurilor comunitare34.
Din rațiuni de evitare a unei supraîncărcări birocratice, instituțiile Comunităților au
fost unificate. Astfel, concomitent cu semnarea celor două tratate de la Roma a fost semnată
inițial
Convenția privind instituțiile comune mai multor Comunități
prin care se instituia o singură Adunare parlamentară și o singură Curte de
Justiție pentru toate cele 3 Comunități,
pentru ca din 1967 prin Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie
unică a Comunităților Europene sau Tratatul de fuziune (semnat la 8 aprilie 1965 și intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1967)
cele 3 Comunități să aibă un set unic de instituții, adâncindu-se practic legăturile
funcționale dintre diferitele tratate.
Toate cele 3 organizații au dobândit astfel o singură Comisie, același Consiliu,
aceeași Adunare parlamentară (denumirea de Adunare parlamentară se va menține oficial
până la intrarea în vigoare a AUE în iulie 1987) și o Curte de Justiție unică.

Comunitățile Europene sunt organizații internaționale care, deși constituite după

mecanismele dreptului internațional public, se diferențiază de organizațiile internațional
tipice prin integrarea statelor, acestea dezvoltând în anumite domenii (politica externă) și
cooperarea tradițională, îmbinând astfel elementele de integrare cu cele de cooperare într-
o structură eficientă și originală35. Tratatele lor constitutive – veritabile Constituții ale
Comunităților - au fost aplicate de instituțiile comunitare special create în acest scop, în
timp ce executarea tratatelor internationale rămâne, în mod obișnuit, la latitudinea statelor
semnatare36. Având în prim plan integrarea economică iar la orizont perspectiva politică,

32
A se vedea L. Vogel, op. cit., p. 3.
33
Denumirea de Înaltă Autoritate este înlocuită cu termenul mai modest și mai tehnic de Comisie
reflectând nu doar o schimbare terminologică oarecare ci dorința de a transfera puterea decizională
Consiliului de miniștri instituție interguvernamentală
34
A se vedea pentru dezvoltări Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit.,p. 7.
35
A se vedea A.Groza, op. cit., p. 2.
36
Idem, p. 2 și notele bibliografice indicate.
Comunitățile au reprezentat primul nivel al unității europene37 iar extinderea acestora în
anii care au urmat mărturisește despre faptul că tocmai aceste organizații europene mai
puțin întinse geografic au adus în economia și politica statelor fondatoare și mai târziu și a
altor state europene schimbări profunde.

Extinderea Comunităţilor Europene prin aderarea şi a altor state europene a

marcat ultimele decenii ale secolului trecut şi continuă şi astăzi, confirmând, nu fără unele
eşecuri, viabilitatea proiectului european. Procesul negocierilor a cunoscut şi anumite
reticenţe faţă de unele state candidate, iar exemplul Marii Britanii despre care se afirma că
ar fi un adevărat „cal troian“ al S.U.A. în Europa38 (cu care negocierile au fost suspendate
în 1963, pentru a fi reluate în 1967, încheiate în 1970) este elocvent. Începând cu 1 ianuarie
1973, alături de Marea Britanie devin state membre şi Danemarca şi Irlanda39, peisajul
european devenind astfel, cu referire la ultima ţară, „mai puţin omogen, prin aderarea unui
stat cu nivel de trai mai scăzut decât al celorlalte“40. Au urmat apoi Grecia, începând cu 1
ianuarie 1981, Spania şi Portugalia din 1 ianuarie 1986, admiterea celor din urmă
determinând datorită supraproducţiei de legume şi fructe un dezechilibru economic
temporar. Căderea zidului Berlinului şi unificarea Germaniei a fost unanim acceptat ca un
factor de progres politic şi de stabilitate a Europei, pentru ca începând cu 1 ianuarie 1995
să devină state membre şi Austria, Finlanda şi Suedia41. Lărgirea Comunităţilor europene
prin admiterea de noi membri este şi azi un subiect actual al politicii externe a statelor
europene42; epuizând cronologia „lărgirilor europene“, arătăm că, după semnarea în 15
aprilie 2003 la Atena a Tratatelor de aderare, începând din 1 mai 2004 au devenit state-
membre încă 10 state (şi anume Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Cipru, Malta,
Lituania, Letonia, Estonia), pentru ca, în fine, la 25 aprilie 2005 la Luxemburg să fie
semnat Tratatul de aderare al României şi Bulgariei, data intrării în vigoare a acestuia fiind
1 ianuarie 2007.
Evoluţia construcţiei comunitare a înregistrat un pas înainte prin semnarea la 17 şi
28 februarie 1986 la Luxemburg şi Haga a Actului unic european intrat în vigoare la 1
iulie 198743 prin care statele membre, propunându-şi drept obiectiv principal realizarea
„pieţei interne“44, se exprimau în sensul integrării economice prin înlăturarea obstacolelor
la libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Actul unic european

37
Ibidem, p. 1.
38
A se vedea O. Bibere, Uniunea europeană – Între virtual şi real, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 7,
citat după O. Manolache, op. cit., p.6.
39
Tratatul de aderare al Marii Britanii, Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei a fost semnat la data de
22 decembrie 1972 la Bruxelles; Norvegia nu a aderat totuşi la Comunităţi întrucât urmare rezultatului
negativ al referendumului organizat la nivel naţional în 24 septembrie 1972 nu a ratificat tratatul.
40
A se vedea A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed.. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.
15
41
Precizăm că nici acum Norvegia nu devine stat membru, ca urmare a votului negativ (al doilea,
după cel din 1972) al referendumului din noiembrie 1994.
42
Pentru detalii cu privire la stadiul negocierilor şi cu alte state, a se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 16,
O. Manolache, op. cit., p. 17.
43
Denumirea de Act unic (subl. ns.) European a fost inspirată de faptul că acesta presupune
combinarea a două categorii de dispoziţii: unele prin care se modifică cele trei tratate constitutive, respectiv
altele privind promovarea unei politici externe comune.
44
Prin art. 14 alin. (2) din Tratatul C.E. piaţa internă era definită drept „un spaţiu fără frontiere
interne în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor“.
nu a fost decât o etapă intermediară şi necesară spre constituirea Uniunii Europene într-un
context politic favorabil (destrămarea U.R.S.S., înlăturarea regimurilor comuniste din
blocul estic european, unificarea germană).
Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992 la
Maastricht (intrat apoi în vigoare la 1 noiembrie 1993) a reprezentat un episod reformator
în procesul integrării europene. Uniunea Europeană beneficiază de un aparat instituţional
unic, alcătuit din instituţiile comunitare (Consiliul Comunităţilor Europene devine prin
Tratatul de la Maastricht Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul european, Comisia
europeană şi Curtea de Justiţie) şi Consiliul european cu rol în stabilirea direcţiilor politicii
generale ale U.E.. Uniunea Europeană - deşi nu beneficiază (încă) de personalitate juridică,
neputându-se angaja în relaţiile externe decât în plan politic - este construită pe trei piloni:
Comunităţile (Comunitatea Economică Europeană devenind Comunitatea Europeană); a
doua structură priveşte Politica externă şi de securitate comună – P.E.S.C., iar a treia
Cooperarea în domeniile justiţiei şi al afacerilor interne – J.A.I.
Modificarea denumirii Tratatatului Comunităţii Economice Europene45 în Tratatul
de Instituire a Comunităţii Europene ilustrează concepţia potrivit căreia Comunitatea nu
mai are o dimensiune exclusiv economică. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht a fost
introdusă noţiunea de „cetăţenie“ a Uniunii Europene, sens în care dispoziţiile art. 17 din
T.C.E. arată că „ (...). Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat
membru“46. Nu mai puţin, realizarea Uniunii Economice şi Monetare constituie
obiectivul esenţial introdus în cadrul Tratatului C.E. prin Tratatul de la Maastricht; dacă
Uniunea Economică presupune coordonarea politicilor economice ale statelor membre,
Uniunea Monetară implică instituirea unor rate de schimb ireversibile între monedele
naţionale şi trecerea la moneda unică euro.
A urmat Tratatul de la Amsterdam (încheiat la 2 octombrie 1997 şi intrat
în vigoare la 1 mai 1999) care, după A.U.E. şi Tratatul de la Maastricht, reprezintă, practic,
a treia revizuire semnificativă a tratatelor comunitare. Fără a ne propune o descriere
detaliată a conţinutului acestuia, se impune să reţinem că prin Tratatul de la Amsterdam o
parte din cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene a fost introdusă în cadrul Tratatului
C.E. sub Titlul IV „Vizele, azilul, imigrarea şi alte politici privitoare la libera circulaţie a
persoanelor“. Prin semnarea la 26 februarie 2001 a Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare
la 1 februarie 2003) statele membre înţeleg să susţină şi pe viitor reforma instituţională
necesară în vederea extinderii Uniunii Europene spre ţările din Europa Centrală şi de Est47.
În fine, un moment de referinţă în evoluţia procesului comunitar îl constituie
Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie
2009 prin care şefii de stat şi de guvern ai statelor membre U.E., din dorinţa de a depăşi
starea de aparent blocaj creată în anul 2005 prin respingerea de către francezi şi olandezi a
referendumului privind Constituţia europeană în anul 2005, şi-au propus să adapteze
instituţiile europene şi metodele lor de lucru, să consolideze legitimitatea democratică a
Uniunii şi a valorilor sale funadamentale.

45
În acelaşi timp, prin Tratatul de la Maastricht, părţile a doua şi a treia din Tratatul C.E.E. au fost
regrupate sub titlul „Politicile Comunităţii“ conţinând dispoziţiile referitoare la cele patru libertăţi
fundamentale.
46
Cu privire la prerogativele specifice cetăţeniei europene a se vedea infra, p. 23.
47
Pentru detalii a se vedea I. N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, p. 24 şi urm, respectiv S.
Deleanu, Dreptul comunitar al afacerilor, p. 3, a se vedea http://facultate.regielive.ro.
 Sub aspectul conţinutului său, Tratatul de la Lisabona a procedat la amendarea
tratatelor existente – Tratatul asupra Uniunii Europene, care îşi va menţine denumirea
(fiind numit în continuare potrivit prevederilor Tratatului de la Lisabona T.U.E.-nou) şi
Tratatul asupra Comunităţii Europene (T.C.E.) care a fost redenumit Tratatul privind
funcţionarea U.E. (T.f.U.E.).
Cum evocarea tuturor modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona se
circumscrie, în mod tradiţional, obiectului de studiu al unei alte discipline didactice (drept
comunitar), ne limităm a face referire doar la ceea ce se situează în aria de interes a materiei
noastre. În consecinţă, din ansamblul prevederilor modificatoare ale Tratatului de la
Lisabona reţinem ca fiind relevante pentru domeniul analizat dispoziţiile referitoare la: i)
dobândirea de către Uniunea Europeană a personalităţii juridice (art. 48 din T.U.E.-nou);
prin recunoaşterea calităţii de subiect de drept pe scena relaţiilor internaţionale, acţiunea
externă a Uniunii Europene nu mai este limitată doar la angajamente politice, aceasta
putând negocia şi încheia acorduri internaţionale în nume propriu, respectiv dobândi
capacitatea de a deveni membru în organizaţii internaţionale48; ii) reglementarea unor
competenţe exclusive ale Uniunii în următoarele domenii: uniunea vamală, stabilirea
regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne, politica monetară pentru
statele membre din zona euro, conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii
comune a pescuitului şi politica comercială comună.

2. Dreptul european al afacerilor – noțiune, trăsături, izvoare.

2.1. „Europenizarea”. Ordinea juridică europeană – categorii de norme

juridice.

→ Semnificațiile noțiunii de europenizare. Fenomenul europenizării49 poate fi

analizat dintr-o triplă perspectivă:
i) europenizarea ca dezvoltare a unui drept particular la nivel european, dreptul UE
ceea ce implică o deteritorializare a normelor incidente unor domenii determinate şi,
concomitent, (re)construcţia lor transnaţională;
ii) europenizarea ca acţiune a dreptului derivat, a principiilor şi politicilor europene
asupra legislaţiilor naţionale ceea ce ridică problema transformărilor la care este supus
dreptul intern atunci când este expus legislaţiei Uniunii Europene şi, în fine,
iii) europenizarea – concept sinonim cu noţiunea tehnică de
armonizare/unificare/tehnica instrumentului opțional ca metode de realizare a convergenței
normelor juridice ale statelor membre.

48
Instituirea, prin art. 9 din T.U.E.-nou, a funcţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru
afaceri externe şi politică de securitate (deservită de persoana care deţine şi funcţia de vicepreşedinte al
Comisiei Europene) este expresia preocupării pentru eficientizarea prerogativei de reprezentare a Uniunii în
relaţiile cu statele terţe şi cu organizaţiile internaţionale, prerogativă ce decurge din personalitatea juridică a
Uniunii.
49
L. Miller, The Emergence of EU Contract Law. Exploring Europeanization, Oxford University
Press, 2011, p. 4.
 Normele care alcătuiesc ordinea juridică a UE pot fi clasificate în două mari
categorii:

I. cele care definesc instituțiile Uniunii, competențele acestora, modalitățile de

funcționare, raporturile lor reciproce sau cu statele membre, țările terțe și organizațiile
internaționale. Acestea sunt regulile de drept public european înăuntrul căruia s-ar putea,
printr-o transpunere aproximativă a categoriilor noastre de drept intern, identifica un drept
constituțional, un drept administrativ și un drept internațional public european.

II. normele referitoare la „acțiunea” instituțiilor europene, a statelor membre și a

resortisanților acestora în măsura în care această acțiune interesează stabilirea și
funcționarea pieței interne, elaborarea și aplicarea de politici economice și sociale
commune. Acestea sunt, în special regulile constitutive și de funcționare a Uniunii
economice și monetare; cele referitoare la instituirea uniunii vamale, libera circulație a
capitalurilor și a persoanelor, libertatea de a presta servicii, accesul la munca salariată sau
profesiile independente, libera concurență. Desigur, sunt cuprinse normele prin intermediul
cărora se realizează armonizarea (prin directive) a legislațiilor naționale și instrumentele
de unificare (prin regulamente în domenii specifice).

Ar fi inexact a susține că normele celei de a doua categorii formează un drept privat

european prin opoziție cu dreptul public european50. Cum cele mai multe dintre acestea
privesc acțiunea economică și socială a Uniunii și a statelor membre, se poate afirma că,
în realitate, vorbim despre un drept economic și social care depășește frontiera tradițională
dintre dreptul public și dreptul privat. Normele de drept privat european sunt în realitate
subordonate acestor politici/obiective ale Uniunii pentru protecția drepturilor conferite
cetățenilor Uniunii.

Acest ansamblu compozit (reunind doua categorie de norme la care am făcut mai
sus referire) poate fi, la rândul său, subdivizat în mai multe categorii:

- dreptul monetar, fiscal și financiar european care are în special ca obiect

politicile economice, fiscale și monetare și libera circulație a capitalurilor;
- dreptul social european care cuprinde regulile referitoare la libera circulație
a lucrătorilor, coordonarea regimurilor naționale de securitate socială, la politica socială
europeană;
- în fine, dreptul european al afacerilor în care putem grupa
i) regulile care consacră stabilirea pieței interne prin intermediul liberei circulații a
mărfurilor, libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii și
ii) cele care au ca obiect de a stabili și menține concurența51.

50
A se vedea Louis Vogel, Droit européen des affaires, Dalloz, Paris, 2013, p. 68.
51
A se vedea L. Vogel, op. cit., p. 69.
 În termeni mai generali, ar fi vorba despre dreptul pieței interne și dreptul european
al concurenței52 ca o consecință a tendinței manifeste de autonomizare și consolidare a
acestor două volete de norme juridice.

Odată însușită această diviziune, putem înțelege că dreptul material al Uniunii nu

se rezumă doar la dreptul european al afacerilor chiar dacă acesta din urmă este alcătuit din
norme de drept material UE.

2.2. Dreptul european al afacerilor – obiect de reglementare și izvoare

Noțiune. Disciplină sau ramură juridică ? Dreptul european al afacerilor (d.e.af.)

se caracterizează printr-un pronunţat caracter pluridisciplinar, fiind un ansamblu eterogen
de norme juridice (de drept comercial, vamal, fiscal) circumscrise domeniului afacerilor pe
teritoriul UE și aplicabile lucrătorilor, persoanelor care desfășoară activități independente,
întreprinderilor precum şi statelor membre.
Apreciem că ne aflăm în prezența doar a unei discipline juridice nu și a unei ramuri
de drept întrucât deși există un obiect de reglementare comun al acestor norme (raporturile
circumscrise domeniului afacerilor pe teritoriul Uniunii la care participă subiectele de drept
mai sus enumerate), metodele utilizate (armonizare – minima/completă, unificare) sunt
proprii dreptului Uniunii, nefiind „specifice” dreptului european al afacerilor.

Trăsături. La nivel doctrinar53, se afirmă că ar constitui trăsături particulare ale

dreptului european al afacerilor următoarele:
- drept suprapus sistemelor de drept naţionale, nesubstituindu-se acestora;
conflictul între normele de drept intern şi normele Uniunii se soluţionează în favoarea
aplicării celor din urmă;
- d. e. af. are dimensiunea unui drept „integrator“, TFUE fiind un tratat-cadru care
presupune existenţa unui drept derivat;
- în fine, nu mai puțin caracterul descentralizat al normelor care îl alcătuiesc, în
sensul că acestea pot fi invocate direct în faţa autorităţilor jurisdicţionale ale statelor-
membre.

În realitate, apreciem că acestea sunt trăsături proprii dreptului Uniunii în general,

împrumutate și de dreptul european al afacerilor.
Caracterul eterogen al normelor ce alcătuiesc acest edificiu normativ constituie, în
opinia noastră, particularitatea dreptului european al afacerilor.

Eterogenitatea izvoarelor dreptului european al afacerilor

→ Aspecte generale privind diversitatea izvoarelor d.e.af.

52
Puternica specializare a normelor reglementând domeniul concurenței a permis dezvoltarea unei
discipline distincte – dreptul (european al) concurenței. Chiar dacă în mod tradițional normele referitoare la
libera concurența fac parte din dreptul european al afacerilor, nu vor constitui obiectul nostru de analiză.
53
A se vedea L. şi J. Vogel, Le droit européen des affaires, Dalloz, Paris, 1994, p. 3-6, citat după S.
Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova Lugoj, p. 23.
 Care este realitatea normativă a d.e.af. în stadiul său de dezvoltare actual ? În
principal, apreciem că este vorba despre:

- dispozițiile de drept primar din TFUE privind libertățile de circulație și

- acquis-ul comunitar în dreptul contractelor reprezentat de corpul de directive
privind contractele încheiate de consumatori (transpuse în legislațiile naționale) și
instrumentele de drept international privat european care prezintă importanță în materie.

Eterogenitatea și o anume incompletitudine reprezintă, în opinia noastră,

trăsătura proprie dreptului european al afacerilor, fiind vorba despre un melanj al unor

- dispoziții de drept primar TFUE și dispoziții de drept derivat (directivele

consumeriste și regulamentele relevante)
- reguli materiale aplicabile contractelor încheiate de consumatori și
reguli conflictuale privind instanța competentă în litigiile transfrontaliere
și legea aplicabilă obligațiilor contractuale.

O precizare terminologică devine necesară. Deşi utilizarea sintagmei de drept

european îşi are rădăcinile istorice în directă legătură cu adoptarea Convenţiei europene a
drepturilor omului (considerată a fi primul text internaţional de factură europeană, termenul
fiind folosit cu referire la Consiliul Europei), procesul integrării - deschis de apariţia
Comunităţilor şi, ulterior, a Uniunii Europene - a permis, după cum deja am văzut,
manifestarea caracterului versatil al termenului. Este astăzi de domeniul evidenţei că
dreptul izvorât din amintita convenţie nu mai poate să îşi însuşească de o manieră exclusivă
conceptul de drept european.
Raţiunile pentru care, sub aspect terminologic, referirile noastre (...) sunt făcute la
dreptul european sunt legate, în principal, de implicaţiile juridice ale modificărilor
structurale ale arhitecturii europene aduse prin intrarea în vigoare la 1 decembrie 2009 a
Tratatului de la Lisabona.
Cum Uniunea Europeană a dobândit personalitate juridică, substituindu-se şi
succedând Comunităţii Europene iar structura tripartită a pilonilor consacrată prin Tratatul
de la Maastricht (CE, PESC, JAI) a încetat să mai subziste54, aşa-zisa „dispariţie” a
Comunităţii coincide cu eclipsarea denumirii terminologice de drept comunitar 55.
Preferinţa noastră terminologică ne apare ca fiind justificată cu atât mai mult cu cât, potrivit
dispoziţiilor art. 6 din T.U.E., Carta drepturilor fundamentale are aceeaşi valoare juridică

54
Practic, Tratatul de la Lisabona a continuat ceea ce se iniţiase prin Tratatul de la Amsterdam când
o parte din pilonul al III-lea (şi anume vizele, azilul, imigrarea şi cooperarea în materie civilă) a fost trecută
sub incidenţa TCE; în noua formulă structurală consacrată de prevederile modificatoare ale Tratatului de
reformă, dispariţia pilonului al III-lea din TUE este urmată de aducerea întregului său domeniu de cooperare
interguvernamentală la pilonul I, şi implicit, sub incidenţa metodelor de legiferare specifice acestuia. În
concret, dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţienească şi a celei judiciare în materie penală au fost
alăturate celor deja existente după Amsterdam în pilonul I (la care am făcut deja referire) şi reunite alcătuiesc
Titlul V intitulat Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie din TFUE. Politica externă şi de securitate comună
(pilonul al II-lea în concepţia Maastricht) rămâne în continuare un domeniu reglementat de TUE.
55
J.-S. Berge, Question de vocabulaire: impact de la disparition du terme „Communauté” et ses
dérivés dans les traités sur l’Union européenne sur le droit des contrats, în Revue des contrats (RDC) n° 2,
2008, p. 523 şi urm.
cu cea a tratatelor (sau, în alţi termeni, a fost introdusă în dreptul primar european),
Uniunea aderă la CEDO iar drepturile fundamentale constituie principii generale ale
dreptului Uniunii.
Totuşi, independent de dinamica terminologică şi de reconfigurarea interpretărilor
date în lumina ultimelor modificări aduse tratatelor constitutive, corpul de reguli identificat
sub denumirea de drept comunitar, inclusiv cel incident domeniului contractelor nu au fost
supuse extincţiei56.

→ Acquis-ul comunitar în dreptul contractelor (reprezentat, în principal, de

corpul de directive privind contractele încheiate de consumatori) şi regulamentele de drept
internaţional privat european (Bruxelles I bis şi Roma I) reprezintă realitatea normativă
imediată şi tangibilă a d.e.c. în stadiul său de dezvoltare actual.

• Contribuția directivelor consumeriste.

A. Tehnici particulare de vânzare şi contracte atipice. Prima generaţie a

directivelor privind contractele încheiate de consumatori este privită ca o mixtură a două
varietăţi de măsuri: pe de o parte,

- cele care reglementează metode particulare de marketing şi de vânzare, pe de altă

parte sunt
- cele care reglementează tipuri specifice de contracte.
În prima categorie intră:
- Directiva 85/577/CEE privind protecţia consumatorilor în cazul
contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale şi
- Directiva 97/7/CE privind protecţia consumatorilor cu privire la
contractele la distanţă, iar
în a doua categorie:
- Directiva 90/314/CEE privind
pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite şi
- Directiva 94/47/CE privind protecţia dobânditorilor în ceea ce priveşte anumite
aspecte ale contractelor privind
dobândirea dreptului de folosinţă pe durată limitată a bunurilor imobile.

Aceste directive reglementează aspectele referitoare la anumite practici

contractuale şi reflectă interesul legiuitorului european pentru asigurarea transparenţei
contractuale şi pentru stadiul formării contractului, fiind activate
mijloace preventive de protecţie a consimţământului consumatorului prin
intermediul

56
Tocmai din această perspectivă se recomandă a rosti «cu optimism temperat cuvintele care
simbolizează schimbare, dar şi continuitate: „Dreptul comunitar a murit. Trăiască dreptul Uniunii Europene
!”», a se vedea Beatrice Andreşan-Grigoriu, Comentariu pe marginea Tratatului de Reformă, în Tratatele
Uniunii Europene. Versiune oficială consolidată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. XVII. În sensul arătat a
se vedea şi G. Soilier, Quand disparaît la Communauté, reste le droit communautaire, în Les dynamiques du
droit européen en début de siècle. Etudes en l’honneur de Jean-Claude Gautron, Ed. Pédone, 2004, p. 513
şi urm.
 obligaţiei de informare precontractuală şi al
termenului legal de reflecţie, respectiv al
dreptului de retractare a consimţământului

Se afirmă despre aceste directive că ar fi operat mai mult la «periferia dreptului

contractual», fiind în contrast faţă de generaţia ulterioară de directive care au intrat în
substanţa propriu-zisă a contractului.

B. O intervenţie tot mai susţinută a legiuitorului european. De la

reglementarea unor aspecte privind formarea contractelor la cele privind executarea:
clauzele abuzive şi vânzarea de bunuri de consum.
Se înscriu aici:
- Directiva 93/13/CEE privind
clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii,
- Directiva 1999/44/CEE privind
anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe.
Formula originală amenajată de legiuitorul UE pentru reprimarea clauzelor abuzive
- prin recursul la criteriile de determinare a caracterului abuziv:
- lipsa de negociere a clauzei,
- dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi
- încălcarea de către profesionist a exigenţei de bună-credinţă)
a fost consolidată de dezvoltările înregistrate la nivel jurisprudenţial prin
exercitarea de către Curtea de la Luxemburg a funcţiei sale interpretative.57

Adoptarea acestor directive reflectă o schimbare autentică de direcţie, trecând

dincolo de acţiunile de până acum situate în zona oarecum marginală a dreptului
contractual şi intrând în „teritorii sacre” ale dreptului contractual intern al statelor membre.
Li se vor adăuga
- Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale
- Directiva 2008/48/CE privind contractul de credit de consum (v. OUG
50/2010 și „saga” proceselor cu Volksabank, Banca Românească, etc privind comisioanele
de risc).

• Contribuția anumitor instrumente de drept international privat european58.

De la data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, mai exact din 1 mai 1999,
Uniunea dispune de o competenţă pentru adoptarea de măsuri privind cooperarea judiciară
în materie civilă cu incidenţă transfrontalieră59. În contextul transferării domeniului
cooperării în materie civilă din fostul pilon III al UE (instituit prin Tratatul de la Maastricht)
în TCE, convenţiile internaţionale relevante în materie au fost comunitarizate prin
transformarea lor în regulamente, ca instrumente proprii metodelor şi politicii legislative

57
A se vedea fișele seminar cu privire la jurisprudenta CJUE relevantă.
58
A se vedea fișele de seminar atașate suportului de curs.
59
A se vedea art. 65 din TCE, devenit în prezent art. 81 din TFUE.
specifice pilonului I60. În consecinţă, transformarea convenţiilor de drept internaţional
privat în instrumente europene61 nu poate fi ignorată.
Mai exact, din corpul de reglementări care alcătuiesc drept internațional privat
european, reținem că sunt (și) izvoare ale dreptului european al afacerilor :

• Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Bruxelles I bis62 care a înlocuit Regulamentul

(CE) nr. 44/2001 - Bruxelles I63 (prin care a fost comunitarizată Convenţia de la Bruxelles
din 196864) care unifică normele referitoare la conflictele de competenţă în materie civilă
şi comercială şi cuprinde, inter alia, reguli pentru determinarea instanţei competente în
cazul litigiilor izvorâte din contractele transfrontaliere 65 şi

• Regulamentul nr. 593/2008 - Regulamentul Roma I66 care unifică normele ce

reglementează conflictele de legi în materia obligaţiilor contractuale (şi prin care a fost
„comunitarizată” Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale).

60
Doar primul pilon este supranaţional, dreptul unional circumscris pilonilor II şi III este edificat
pe principiile clasice ale dreptului internaţional.
61
Pentru un amplu studiu în materie a se vedea A.-J. Kerhuel, Locul dreptului internaţional privat
în construcţia europeană, în RRDE nr. 6/2012, p. 89-109.
62
Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 a consolidat spațiul de libertate, securitate și justiție prin
înlăturarea procedurii de exequatur și recunoașterea efectului executoriu al hotărârilor străine că
Regulamentul (CE) 44/2001 nu suprimase procedura de exequatur ci doar a făcut-o automată la cerere, pentru
dezvoltări a se vedea Șerban-Alexandru Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, adnotat cu explicații
și jurisprudența CJUE. Actualizat la 26 februarie 2015, Ed. Hamangiu, București, 2015.
63
Denumirea oficială integrală fiind Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie
2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (JO
L 12 din 16 ianuarie 2001, p. 1), modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1791/2006 (JO L 363 din 20 decembrie
2006, p. 1) şi Regulamentul (CE) nr. 1103/2008 (JO L 304 din 14 noiembrie 2008, p. 80).
64
Convenţia de la Bruxelles privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă
şi comercială din 27 septembrie 1968.
65
În contextul în care Regulamentul (CE) 44/2001 nu suprimase procedura de exequatur ci doar a
făcut-o automată la cerere, este meritul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 de a fi contribuit la consolidarea
spațiului de libertate, securitate și justiție prin înlăturarea procedurii de exequatur și recunoașterea efectului
executoriu al hotărârilor străine. Pentru dezvoltări, a se vedea Șerban-Alexandru Stănescu, Regulamentul
(UE) nr. 1215/2012, adnotat cu explicații și jurisprudența CJUE. Actualizat la 26 februarie 2015, Ed.
Hamangiu, București, 2015
66
Regulamentul (CE) 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008
privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), publicat în JO L 177 din 4 iulie 2008, p. 6.
 Cauzele conexate C-274/16, C-447/16 și C-448/16
flightright GmbH
împotriva
Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA (C-274/16)
[cerere de decizie preliminară formulată de Amtsgericht Düsseldorf (Tribunalul
Districtual din Düsseldorf, Germania)]
și
Roland Becker
împotriva
Hainan Airlines Co. Ltd (C-447/16)
și
Mohamed Barkan
Souad Asbai
Assia Barkan
Zakaria Barkan
Nousaiba Barkan
împotriva
Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA (C-448/16)

[cereri de decizie preliminară formulate de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de

Justiție, Germania)]

„Cereri de decizie preliminară – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 și Regulamentul

(UE) nr. 1215/2012 – Competența privind soluționarea acțiunilor formulate în temeiul
Regulamentului (CE) nr. 261/2004 – Zbor întârziat – Călătorie cu mai multe segmente de
zbor – Noțiunea «materie contractuală» – Prestare de servicii – Loc de executare – Pârât
care are domiciliul într-o țară terță”

A. Cauza C-274/16, Flightright GmbH/Air Nostrum Líneas Aéreas del

Mediterráneo SA

Situația de fapt. Pasagerii din această cauză au cumpărat de la de la operatorul de

transport aerian Air Berlin PLC & Co Luftverkehrs KG (denumit în continuare „Air
Berlin”) un bilet pentru o călătorie compusă din două zboruri legate, de la Ibiza (Spania)
la Düsseldorf (Germania), via Palma de Mallorca (Spania).
Primul segment a fost operat de Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA
(denumită în continuare „Air Nostrum”). Cel de al doilea segment a fost operat de Air
Berlin. Primul segment al călătoriei a fost întârziat, fapt care a condus la pierderea zborului
de legătură al pasagerilor. Aceștia au ajuns în cele din urmă la Düsseldorf cu o întârziere
de treisprezece ore.
Pasagerii au cedat creanța rezultată din această întârziere, în sensul Regulamentului
nr. 261/2004, firmei Flightright GmbH (denumită în continuare „flightright”). Aceasta din
urmă solicită în prezent companiei Air Nostrum o despăgubire în valoare de 500 de euro,
precum și dobânzile aferente.

Procedura națională și întrebarea preliminară. Flightright a formulat acțiunea

(după data de 10 ianuarie 2015) în fața Tribunalului Districtual din Düsseldorf, Germania.
Această instanță are îndoieli cu privire la aspectul dacă are competență
internațională pentru a soluționa litigiul. Mai precis, se întreabă dacă destinația finală,
Düsseldorf, constituie locul de executare în sensul articolului 7 punctul 1 litera (b) din
Regulamentul nr. 1215/2012, dat fiind că întârzierea s-a produs în cadrul primului segment
al călătoriei, care nici nu a început, nici nu s-a încheiat în Germania și care a fost operat de
un alt transportator aerian decât cel cu care a fost încheiat contractul de transport.
În aceste condiții, Tribunalul Districtual din Düsseldorf a suspendat judecarea
cauzei și a adresat Curții următoarea întrebare:

„În cazul unui transport aerian de persoane efectuat în două etape, fără o escală
notabilă pe aeroportul de tranzit, atunci când acțiunea se îndreaptă împotriva operatorului
efectiv de transport aerian care a efectuat prima etapă a călătoriei, în timpul căreia s-a
produs neregularitatea, în a doua etapă a călătoriei transportul fiind efectuat de un alt
operator de transport aerian, se consideră, în sensul articolului 7 punctul (1) litera (a) din
[Regulamentul nr. 1215/2012], că locul de executare este locul de sosire din a doua etapă
a călătoriei?”

Raporturi juridice

Pasageri (cedenti)____________Flightright GmbH (cesionar)

TAC (Air Berlin)__________________________TAE (Air Nostrum)

Implicații juridice

I. Criterii de competență aplicabile. Natura creanței. Materie contractuală sau

delictuală ?

1. Care este natura creanței invocate de pasageri împotriva transportatorului aerian

efectiv Air Nostrum ca urmare a întârzierii produse în cadrul primului segment al călătoriei
? Această creanță poate fi calificată drept creanță în materie contractuală în sensul
Regulamentului (CE) nr. 44/2001 (Regulamentul Bruxelles I) și al Regulamentului (UE)
nr. 1215/2012 (Regulamentul Bruxelles I bis) ? Dispozițiile cărui regulament sunt
aplicabile ?

2. Care sunt regulile potrivit cărora urmează a se stabili instanța care are competența
internațională de soluționare a acțiunii în despăgubire împotriva TAE ? Cesionara creanței
a formulat acțiune în fața instanței germane (Amtsgericht Düsseldorf); în fapt, TAE Air
Nostrum a efectuat doar primul segment al călătoriei (Ibiza – Palma de Mallorca). Care
este criteriul de competență aplicabil pentru a identifica dacă instanța germană poate sau
nu soluționa acest litigiu transfrontalier ?

II. Forul aplicabil acțiunilor formulate împotriva operatorului efectiv de

transport aerian

1. Soluția CJUE în hotărârea Rehder (C-204/08) îccp competența internațională

de soluționare a acțiunilor întemeiate pe Regulamentul nr. 261/2004 introduse de un
pasager care a încheiat un contract de transport cu un operator de transport aerian care a
fost și TAE-ul care a operat zborul direct anulat.

2. Soluția din jurisprudența Rehder poate fi extinsă la călătoriile cu mai multe

segmente de zbor ?

3. Operatorul contractual de transport aerian (TAC) și operatorul efectiv de

transport aerian: reflectarea locului de executare, a se vedea aprecierile dezvoltate în
Concluziile AG Michal Bobek prezentate la 19 octombrie 2017

Cadrul juridic

a) Regulamentul (CE) nr. 261/200467

- art. 2 lit. (b) – operator de transport aerian

- art. 3 – domeniu de aplicare

Art. 3 alin. (1) prevede că Regulamentul nr. 261/2004 se aplică:

„(a) pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru
în care se aplică tratatul;
(b) pasagerilor care pleac de pe un aeroport situat într-o ar ter ctre un
aeroport situat pe teritoriul unui stat membru în care se aplic tratatul, exceptând cazurile
în care aceștia au primit indemnizații sau compensații și au beneficiat de asistență în țara
terță respectivă, în cazul în care operatorul de transport aerian al zborului respectiv este un
transportator comunitar“.

Art. 3 alin. (5) prevede că Regulamentul se aplică tuturor operatorilor de

transport aerian care asigură transportul pasagerilor menționați la alineatele (1) și (2) ale
aceleiași dispoziții. Articolul 3 alineatul (5) a doua teză prevede că, „[î]n cazul în care un

67 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în
materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii
prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 (JO 2004, L 46, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 12,
p. 218)
operator de transport aerian (TAE, subl. ns) care nu are un contract cu pasagerul își execută
obligațiile în conformitate cu prezentul regulament, atunci se consideră că acesta
acționează astfel în numele persoanei care are un contract cu pasagerul respectiv”.

- art. 6 – asistența în caz de întârziere în funcție de durata întârzierii și de

distanța zborului
- art. 7 – compensațiile oferite pasdagerilor
- art. 13 dreptul la reparații

b) Regulamentul (UE) nr. 1215/201268 [Regulamentul Bruxelles I (reformat)]

- art. 66 alin. (1) – Regulamentul se aplică acțiunilor introduse (actelor autentice

întocmite sau înregistrate și tranzacțiilor judiciare încheiate) după 10 ianuarie 2015

Cu privire la instanța competentă: v. criteriile de competență (dispoziții generale,

competențe speciale, competență exclusivă)
- art. 4 alin. (1) – domiciliul pârâtului
„(...)persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în
justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”.
- art. 6 alin. (1) - „dacă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru,
competența instanțelor este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului
membru în cauză […]”
- art. 6 alin. (2) - „împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de
naționalitate, care își are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, poate să invoce în acel
stat membru normele de competență în vigoare acolo […] în aceeași manieră ca și cetățenii
statului membru respectiv”.

- art. 7 pct 1 lit .(a) „în materie contractuală“ instanța de la locul de executare
a obligației în cauză,
- art. 7 pct. 1 lit. (b): locul de executare a obligației este în cazul:
vânzării de mărfuri - ...
/prestării de servicii - „locul dintr-un stat membru
unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile”.

- art. 7 pct. 2 „în materie delictuală și cvasidelictuală”, instanța „de la locul

unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.

B. Cauza C-448/16, Mohamed Barkan și alții/Air Nostrum L.A.M. SA

Situația de fapt. Domnul Mohamed Barkan, soția sa și cei trei copii ai lor (denumiți
în continuare „domnul Barkan și alții”) au cumpărat de la operatorul de transport aerian
Iberia Líneas Aéreas de España (denumită în continuare „Iberia”) un bilet pentru o călătorie
compusă din două zboruri legate, din Melilla (Spania) la Frankfurt am Main (Germania)
via Madrid (Spania). Primul segment al călătoriei, de la Melilla la Madrid, a fost operat de

68 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1). Acest regulament a abrogat
Regulamentul nr. 44/2001.
Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA (denumită în continuare „Air Nostrum”),
în timp ce al doilea segment, de la Madrid la Frankfurt am Main, a fost operat de Iberia.
Plecarea din Melilla spre Madrid a fost întârziată, iar pasagerii au pierdut zborul de legătură
și au ajuns la destinația lor finală (Frankfurt am Main) cu o întârziere de patru ore.
Procedura națională și întrebările preliminare. Acești pasageri au formulat o
acțiune împotriva companiei Air Nostrum, cu sediul în Spania, fiecare dintre ei solicitând
o despăgubire în valoare de 250 de euro în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (a) din
Regulamentul nr. 261/2004. Domnul Barkan solicită de asemenea rambursarea sumei de
100 de euro, cu dobânzile aferente, pentru alimentele consumate și pentru apelurile
telefonice efectuate pe durata întârzierii (acțiune denumită în continuare „a doua acțiune –
Barkan”). Acțiunea a fost formulată înainte de 10 ianuarie 2015.
Instanța de prim grad a admis acțiunea. În apel însă, acțiunea a fost respinsă.
Instanța de apel a considerat că instanțele germane nu aveau competență internațională.
Potrivit acestei instanțe, nu a existat un loc de executare pe acest teritoriu, în sensul
Regulamentului (CE) nr. 44/2001. Acțiunea în discuție a avut ca obiect întârzierea
segmentului de zbor de la Melilla la Madrid și, astfel, instanța respectivă a considerat
numai aceste două locuri drept locuri de executare relevante.
Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), sesizată cu recurs, a
constatat că, în prezenta cauză, competența internațională nu putea fi atribuită instanțelor
germane decât dacă locul prestării serviciului în cauză era situat în Germania. Această
decizie depinde de aspectul dacă raportul juridic dintre reclamanții din cauza principală și
Air Nostrum poate fi clasificat drept contractual, în pofida faptului că nu există niciun
raport contractual direct între acești pasageri și Air Nostrum.
În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a suspendat
judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări:
„1) Articolul 5 punctul 1 litera (a) din [Regulamentul nr. 44/2001] trebuie
interpretat în sensul că noțiunea «materie contractuală» include și o acțiune în despăgubire
formulată în temeiul articolul 7 din [Regulamentul nr. 261/2004] care este introdusă
împotriva unui operator efectiv de transport aerian care nu este parte la contractul încheiat
cu pasagerul respectiv?
2) În măsura în care articolul 5 punctul 1 din [Regulamentul nr. 44/2001] este
aplicabil:
În cazul unui transport aerian de persoane pe o rută compusă din două zboruri, fără
o escală notabilă pe aeroportul de tranzit, se consideră că locul de executare, în sensul
articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua teză din [Regulamentul nr. 44/2001], este destinația
finală a pasagerului chiar dacă dreptul la compensație invocat, astfel cum este prevăzut la
articolul 7 din [Regulamentul nr. 261/2004], se întemeiază pe un incident intervenit în
timpul primului segment al călătoriei, iar acțiunea a fost introdusă împotriva
transportatorului aerian care a operat primul zbor, dar care nu este parte la contractul de
transport?”
Implicații juridice

I. Criterii de competență aplicabile. Natura creanței. Materie contractuală sau

delictuală ?
 1. Care este natura creanței ce constituie obiectul acțiunii în despăgubire formulate
de dnul Barkan șa împotriva transportatorului aerian efectiv Air Nostrum ?
Această creanță poate fi calificată drept creanță în materie contractuală în sensul
Regulamentului (CE) nr. 44/2001 (Regulamentul Bruxelles I) ?

2. Potrivit căror reguli urmează a se stabili instanța care are competența

internațională de soluționare a acțiunii în despăgubire împotriva unui operator efectiv de
transport aerian care nu era operatorul de transport aerian contractual al pasagerilor ?

În fapt, TAE Air Nostrum a efectuat doar primul segment al călătoriei de la Melilla
(Spania) la Madrid (Spania), plecarea din Melilla spre Madrid fiind întârziată. Urmare
pierderii zborului de legătură, pasagerii au ajuns la destinația lor finală (Frankfurt am Main)
cu o întârziere de patru ore. Care este criteriul de competență aplicabil pentru a identifica
dacă instanța germană poate sau nu soluționa acest litigiu transfrontalier ?

II. Forul aplicabil acțiunilor formulate împotriva operatorului efectiv de

transport aerian

1. Soluția CJUE în hotărârea Rehder (C-204/08) îccp competența internațională

de soluționare a acțiunilor întemeiate pe Regulamentul nr. 261/2004 introduse de un
pasager care a încheiat un contract de transport cu un operator de transport aerian care a
fost și TAE-ul care a operat zborul direct anulat.
2. Soluția din jurisprudența Rehder poate fi extinsă la călătoriile cu mai multe
segmente de zbor ?
3. Operatorul contractual de transport aerian (TAC) și operatorul efectiv de
transport aerian: reflectarea locului de executare, a se vedea aprecierile dezvoltate în
Concluziile AG Michal Bobek prezentate la 19 octombrie 2017

Raporturi juridice

Pasageri (Dnul Mohamed Barkan șa)

TAC (Iberia)__________________________TAE (Air Nostrum)

Cadrul juridic

a) Regulamentul (CE) nr. 261/200469

- art. 2 lit. (b) – operator de transport aerian
- art. 3 – domeniu de aplicare

69 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în
materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii
prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 (JO 2004, L 46, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 12,
p. 218)
 Art. 3 alin. (1) prevede că Regulamentul nr. 261/2004 se aplică:
„(a) pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru
în care se aplică tratatul;
(b) pasagerilor care pleac de pe un aeroport situat într-o țară terță către un
aeroport situat pe teritoriul unui stat membru în care se aplică tratatul, exceptând cazurile
în care aceștia au primit indemnizații sau compensații și au beneficiat de asistență în țara
terță respectivă, în cazul în care operatorul de transport aerian al zborului respectiv este un
transportator comunitar“.

Art. 3 alin. (5) prevede că Regulamentul se aplică tuturor operatorilor de

transport aerian care asigură transportul pasagerilor menționați la alineatele (1) și (2) ale
aceleiași dispoziții. Articolul 3 alineatul (5) a doua teză prevede că, „[î]n cazul în care un
operator de transport aerian (TAE, subl. ns) care nu are un contract cu pasagerul își execută
obligațiile în conformitate cu prezentul regulament, atunci se consideră că acesta
acționează astfel în numele persoanei care are un contract cu pasagerul respectiv”.
- art. 6 – asistența în caz de întârziere în funcție de durata întârzierii și de
distanța zborului
- art. 7 – compensațiile oferite pasagerilor
- art. 13 dreptul la reparații

b) Regulamentul (CE) nr. 44/200170 (Regulamentul Bruxelles I)

Instanța competentă
Secțiunea 1. Dispoziții generale
- art. 2 alin. (1) – domiciliul pârâtului
„(...)persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în
justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”.
- art. 4 alin. (1) - „dacă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru,
competența instanțelor este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului
membru în cauză […]”
- art. 4 alin. (2) - „împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de
naționalitate, care își are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, poate să invoce în acel
stat membru normele de competență în vigoare acolo […] în aceeași manieră ca și cetățenii
statului membru respectiv”.

Secțiunea 2. Competențe speciale

- art. 5 pct 1 lit .(a) „în materie contractuală“ instanța de la locul de executare
a obligației în cauză,
- art. 5 pct. 1 lit. (b): locul de executare a obligației este în cazul:
vânzării de mărfuri - ...

70 Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea
hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74). Acest regulament a fost
abrogat de Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) (Regulamentul Bruxelles I
reformat)
 /prestării de servicii - „locul dintr-un stat membru
unde,
în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate
serviciile”

- art. 5 pct. 3 „în materie delictuală și cvasidelictuală”, instanța „de la locul

unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.

C. Cauza C-447/16, Roland Becker/Hainan Airlines Co. Ltd

Situația de fapt. Domnul Roland Becker a încheiat un contract de transport aerian

cu compania aeriană Hainan Airlines Co. Ltd (denumită în continuare „Hainan Airlines”)
pentru o călătorie alcătuită din două zboruri legate. Acest operator de transport aerian are
sediul în afara teritoriului Uniunii. Primul segment al călătoriei respective a avut loc din
Berlin-Tegel (Germania) la Bruxelles (Belgia), iar al doilea segment, de la Bruxelles la
Beijing (China). Domnul Becker a efectuat check-inul pentru ambele segmente la Berlin și
a primit cărțile de îmbarcare corespunzătoare. Bagajele sale au fost înregistrate până la
Beijing. Primul segment al călătoriei, operat de Brussels Airlines, s-a desfășurat conform
programului. La Bruxelles însă, domnului Becker i s-a refuzat îmbarcarea pentru al doilea
segment, până la Beijing, care era operat de Hainan Airlines.

Procedura națională și întrebarea preliminară. Domnul Becker solicită, prin

intermediul unei acțiuni formulate în Germania împotriva Hainan Airlines, o despăgubire
în valoare de 600 de euro, în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul
nr. 261/2004, cu dobânzile și cheltuielile de judecată aferente (acțiune denumită în
continuare „a treia acțiune – Becker”). Acțiunea a fost formulată înainte de 10 ianuarie
2015.

Instanța de prim grad a respins acțiunea pentru motivul că instanțele germane nu

aveau competență internațională. Instanța de apel a ajuns la aceeași concluzie. În opinia
acesteia din urmă, nu a existat un loc de executare pe teritoriul național, întrucât primul
segment, de la Berlin la Bruxelles, și al doilea segment, de la Bruxelles la Beijing,
constituiau două zboruri distincte în temeiul Regulamentului nr. 261/2004. Acțiunea în
discuție are ca obiect exclusiv segmentul de călătorie de la Bruxelles la Beijing: s-a
considerat, astfel, că locul de executare era Bruxelles. Instanța menționată a constatat de
asemenea că sediul companiei Hainan Airlines nu era situat în Germania și că, prin urmare,
competența internațională a instanțelor germane nu se putea întemeia pe locul sediului.
Întrucât contractul în litigiu avea ca obiect prestarea de servicii, competența se putea
întemeia doar pe articolul 5 punctul 1 litera (a) și pe articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua
teză din Regulamentul nr. 44/2001.

Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), sesizată cu recurs, a

constatat că împrejurarea dacă instanțele germane au sau nu au competență internațională
depinde de natura raportului juridic dintre domnul Becker și Hainan Airlines. Aceasta
depinde și de aspectul dacă aeroportul Berlin, ca loc de plecare pentru primul zbor, poate
fi considerat loc de executare în sensul Regulamentului nr. 44/2001.

În aceste împrejurări, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a suspendat

judecarea cauzei și a adresat Curții următoarea întrebare:

„În cazul unui transport aerian de persoane pe o rută compusă din două zboruri, fără
o escală notabilă pe aeroportul de tranzit, se consideră că locul de executare, în sensul
articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua teză din [Regulamentul nr. 44/2001], este locul de
plecare pentru primul segment al călătoriei, chiar dacă dreptul la compensație invocat,
astfel cum este prevăzut la articolul 7 din [Regulamentul nr. 261/2004], se întemeiază pe
un incident care a intervenit în timpul celui de al doilea segment al călătoriei, iar acțiunea
a fost introdusă împotriva celeilalte părți la contractul de transport, respectiv un operator
de transport aerian care a operat al doilea zbor, dar nu și primul zbor?”

Implicații juridice

Cum determinăm care este instanța care are competența internațională de a

soluționa o acțiune în despăgubire întemeiată pe Regulamentul nr. 261/2004 introdusă de
un pasager împotriva unui operator de transport aerian care nu are sediul pe teritoriul unui
stat-membru ?

Raporturi juridice

Pasager Dnul Roland Becker_______________TAC Hainan Airlines, cu

sediul într-o țară-terță
de la Berlin-Tegel la Beijing via Bruxelles

Primul segment al călătoriei (de la Berli-Tegel la Bruxelles) operat de Brussels

Airlines conform prrogramului de zbor.
Al doilea segment al călătoriei (de la Bruxelles la Beijing) operat de Hainan Airlines
care refuză în Bruxelles îmbarcarea dnului Becker.

Cadrul juridic

a) Regulamentul (CE) nr. 261/200471

- art. 2 lit. (b) – operator de transport aerian

71 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în
materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii
prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 (JO 2004, L 46, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 12,
p. 218)
 - art. 3 – domeniu de aplicare

Art. 3 alin. (1) prevede că Regulamentul nr. 261/2004 se aplică:

„(a) pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat pe teritoriul unui stat

membru în care se aplică tratatul;
(b) pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat într-o țară terță către
un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru în care se aplică tratatul, exceptând
cazurile în care aceștia au primit indemnizații sau compensații și au beneficiat de asistență
în țara terță respectivă, în cazul în care operatorul de transport aerian al zborului respectiv
este un transportator comunitar“.

Art. 3 alin. (5) prevede că Regulamentul se aplică tuturor operatorilor

de transport aerian care asigură transportul pasagerilor menționați la alineatele (1)
și (2) ale aceleiași dispoziții.

Articolul 3 alineatul (5) a doua teză prevede că, „[î]n cazul în care un
operator de transport aerian (TAE, subl. ns) care nu are un contract cu pasagerul își execută
obligațiile în conformitate cu prezentul regulament, atunci se consideră că acesta
acționează astfel în numele persoanei care are un contract cu pasagerul respectiv”.

- art. 6 – asistența în caz de întârziere în funcție de durata întârzierii și de

distanța zborului
- art. 7 – compensațiile oferite pasagerilor
- art. 13 dreptul la reparații

b) Regulamentul (CE) nr. 44/200172 (Regulamentul Bruxelles I)

Cu privire la determinarea instanței competente

Secțiunea 1. Dispoziții generale
- art. 2 alin. (1) – domiciliul pârâtului
„(...)persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în
justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”.
- art. 4 alin. (1) - „dacă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat
membru, competența instanțelor este determinată, în fiecare stat membru, de legislația
statului membru în cauză […]”
- art. 4 alin. (2) - „împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de
naționalitate, care își are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, poate să invoce în acel

72 Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea
hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74). Acest regulament a fost
abrogat de Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) (Regulamentul Bruxelles I
reformat)
stat membru normele de competență în vigoare acolo […] în aceeași manieră ca și cetățenii
statului membru respectiv”.

Secțiunea 2. Competențe speciale

- art. 5 pct 1 lit .(a) „în materie contractuală“ instanța de la locul de executare a
obligației în cauză,
- art. 5 pct. 1 lit. (b): locul de executare a obligației este în cazul:
vânzării de mărfuri - ...
/prestării de servicii - „locul dintr-un stat membru
unde,
în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate
serviciile”

- art. 5 pct. 3 „în materie delictuală și cvasidelictuală”, instanța „de la locul

unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.

Aplicație practică 1

Starea de fapt
Dna Castagnetta, profesionist cu domiciliul în Spania citește pe Internet anunțul
dnei Gamina, profesionist cu domiciliul în Franța, interesată să achiziționeze păpuși
dansatoare de Flamenco. Dna Castagnetta o contactează pe dna Gamina pentru a-i propune
să cumpere colecția sa de 1 000 de piese în valoare de 4 000 de euro.
Dna Gamina dorește să vadă păpușile pentru a aprecia valoarea lor înainte de a
accepta oferta dnei Castagnetta. Încântată să obțină modele de o raritate excepțională, dna
Gamina acceptă prețul cerut de dna Castagnetta și e de acord să îi plătească 30% din
valoarea acestuia odată cu primirea primelor 500 de păpuși și se angajează să plătească
restul de 70% la primirea celorlalte 500 de exemplare.
Totuși, în timp ce prima parte a contractului este executată fără dificultate, atunci
când dna Castagnetta trimite la data convenită a doua parte a comenzii aceasta i se restituie
cu mențiunea «retur la expeditor», dna Gamina răspunzând că nu are intenția de a plăti a
doua parte a comenzii.
Dna Castagnetta vrea să sesizeze instanța pentru a obține plata integrală a păpușilor;
ea suspectează că dna Gamina ar fi primit păpușile care o interesau mai mult, refuzând de
a onora partea restantă a contractului.
Cerințe
Ea vă solicită consilierea juridică, dorind să știe ce instanță trebuie să sesizeze și
care va fi legea aplicabilă;
Dorește să știe care sunt temeiurile care ar putea justifica cererea sa împotriva
dnei Gamina;
În fine, dorește să știe în ce condiții decizia dată va putea fi executată în Spania.
Repere:
 Cu privire la legea aplicabilă
Lipsa determinării legii aplicabile  Convenția de la Viena – Executarea
contractului
Cu privire la competența instanței
Lipsa determinării instanței  Regulamentul Bruxelles I bis
Cu privire la efectele hotărârii
Executarea în Spania a unei decizii pronunțate în Franța – Creanțe necontestat

Aplicație practică nr. 2

Starea de fapt. Dnul Picpic, cactofil, comandă pe Internet de la societatea Pictout

al cărei sediu social este în Polonia, o specie rară de cactus: Ariocarpus. Acceptând
condițiile generale de vânzare printr-un simplu clic, el plătește comanda sa via Internet.
Societatea Pictout se angajează să livreze cactusul la domiciliul francez al dnului Picpic în
două săptămâni.
Atunci când primește coletul, dnul Picpic constată starea deplorabilă a cactusului și
dorește să i se restituie suma deja debitată din contul său.
El consultă condițiile generale ale vânzării și vede că legea poloneză este desemnată
drept lege aplicabilă contractului încheiat cu societatea Pictout.

Vechi licențiat în drept, dnul Picpic își amintește că domiciliul pârâtului

desemnează în principal instanța competentă; îngrijorat, el apelează la vechiul său amic
și avocat dnul Bar’o pentru a ști ce instanță trebuie să sesizeze ?
Acceptând condițiile generale de vânzare desemnând legea poloneză, el îl întreabă
care va fi legea aplicabilă în litigiu.

Repere:

Cu privire la competența instanței

Lipsa determinării instanței competente
 Regulamentul (CE) nr.44/2001 (Reg. Bruxelles I):art. 5 pct. 1 lit. a)/
/Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (Reg. Bruxelles I bis): art. 7 pct. 1 lit. a)
Verificarea datei la care este formulată acțiunea împotriva societății Pictout de către
dnul Picpic
(înainte sau după 10 ianuarie 2015).

Cu privire la legea aplicabilă

Condițiile generale de vânzare (CGV) acceptate de dnul Picpic au valoare
contractuală ?
Dreptul intern: legea poloneză desemnată  Convenția de la Viena
 VII. Bibliografia recomandată:

P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi

doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a , Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar
european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
O. Ţinca, Efectul direct al dreptului comunitar, în Dreptul nr. 11/2007;
I. Niţă, Ordinea juridică comunitară în cadrul ordinii juridice europene, în R.R.D.I.
nr. 4 ianuarie – iunie 2007;
V. Duculescu, Principiul subsidiarităţii – principiu fundamental al Tratatului
Constituţional European, în R.D.C. nr. 1/2004.

VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Care sunt organizaţiile internaţionale de cooperare economică şi politico-militară

înfiinţate în Europa după cel de-al doilea război mondial ?

▪ Care sunt structurile care marchează începutul procesului de integrare europeană

în Europa occidentală de la jumătatea sec. XX ?

▪ Care sunt componentele instituţionale ale Uniunii Europene ?

▪ Care sunt pilonii ce alcătuiesc structura Uniunii Europene potrivit Tratatului de la

Maastricht ?

▪ Care sunt elementele de noutate introduse prin Tratatul de la Lisabona ?

▪ Care sunt coordonatele din perspectiva cărora poate fi caracterizat ansamblul

normelor juridice ce alcătuiesc dreptul european al afacerilor ?
 IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Dimensiunea pluridisciplinară a dreptului european al afacerilor.

 Tema 2-3. Libera circulaţie a mărfurilor.
Noţiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniu de aplicare.
Interzicerea intre statele membre a taxelor vamale de import şi de export

I. Obiective specifice:

• însuşirea de către student a mijloacelor efective de realizare a pieţei comune şi a

domeniului de aplicare (spaţial şi material) al liberei circulaţii a mărfurilor;
• înţelegerea de către student a finalităţii interzicerii între statele membre a taxelor
vamale, respectiv a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• însuşirea de către student a noţiunii de marfă în accepţiunea jurisprudenţială

consacrată de CEJ (CJCE);
• identificarea de către student a mărfurilor comunitare faţă de cele necomunitare,
respectiv enumerarea subcategoriilor de mărfuri comunitare şi mprfuri necomunitare;
• însuşirea noţiunii de taxe cu efect echivalent taxelor vamale şi exemplificări de
sarcini pecuniare ce pot fi calificate sau nu drept taxe cu efect echivalent taxelor vamale.

III. Cuvinte-cheie:

• piaţă comună, integrare negativă/integrare pozitivă, uniune vamală, mărfuri

comunitare, mărfuri necomunitare, taxe cu efect echivalent taxelor vamale.

IV. Structura temei de studiu:

1. Noţiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniul de aplicare al liberei circulaţii

a mărfurilor.
2. Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale.

V. Rezumat:

Realizarea pieţei comune şi funcţionarea efectivă a liberei circulaţii a mărfurilor

implică înlăturarea obstacolelor comerciale, fiscale sau administrative între statele membre
precum şi armonizarea reglementărilor naţionale ale statelor membre. Potrivit dispoziţiilor
28 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 23 alin. (1)] Uniunea „este alcătuită dintr-o uniune vamală
care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea între statele
membre a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent precum
şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile acestora cu ţări terţe“. Libera circulaţie a
mărfurilor operează, sub aspect spaţial, în cadrul limitelor teritoriale în care statele-membre
îşi exercită suveranitatea, în timp ce, sub aspect material, se aplică mărfurilor comunitare
(în sensul consacrat de prevederile art. 5 pct. 23 din Codul vamal al Uniunii, adică
următoarelor categorii: mărfurilor obţinute în întregime pe teritoriul vamal al Uniunii,
mărfurilor importate din teritorii care nu aparţin teritoriului vamal al Uniunii şi aflate în
liberă practică, respectiv mărfurilor obţinute pe teritoriul vamal al Uniunii din bunuri
fabricate în întregime în Comunitate şi din bunuri aflate în liberă practică sau prin
prelucrarea acestora).
Taxele cu efect echivalent reprezintă orice sarcini pecuniare care, indiferent de
mărimea, denumirea sau modul de aplicare, sunt impuse unilateral asupra mărfurilor
naţionale sau străine în considerarea trecerii unei frontiere; nu mai puţin, obligaţia
pecuniară pretinsă în schimbul unui serviciu determinat nu poate fi calificată drept taxă cu
efect echivalent dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: prestaţia efectuată reprezintă un
avantaj real pentru beneficiarul acesteia, avantajul astfel asigurat este procurat în mod
individual operatorului economic iar contravaloarea taxei pretinse este proporţională cu
serviciul prestat acestuia.
În situaţia perceperii de taxe vamale sau taxe cu efect echivalent acestora, statele-
membre au obligaţia fie de a înlătura reglementările legale interne aflate în conflict cu
normele comunitare, fie de a extinde avantajele fiscale acordate mărfurilor autohtone şi
asupra celor importate.

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

1. Noţiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniu de aplicare.

Preliminarii. Potrivit dispozițiilor art. 3 din T.U.E.-nou (ex-art. 2 din T.U.E.),
instituirea pieței interne și a unei Uniuni economice și monetare (a cărei monedă este euro)
reprezintă mijloacele efective de realizare a obiectivelor comunitare în cadrul cărora
„dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe
stabilitatea preţurilor (...), coeziunea economică, socială și teritorială precum şi
solidaritatea între statele membre“ ocupă un rol esențial. În accepțiunea consacrată de
Curtea de Justiție, piața comună presupune „eliminarea tuturor obstacolelor aduse
schimburilor comerciale intracomunitare în vederea fuzionării piețelor naționale într-o
piață unică ce va realiza condiții cât mai apropiate posibil de cele ale unei veritabile piețe
interne“73. Crearea pieței comune presupune înlăturarea barierelor comerciale, tehnice,
fiscale sau administrative între statele membre (ceea ce este cunoscut sub denumirea de
„integrare negativă“), respectiv elaborarea regulilor de funcționare a liberei circulații a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor și armonizarea reglementărilor naționale
ale statelor membre (fiind vorba despre așa-zisa „integrare pozitivă“)74.
Sediu juridic. Libera circulație a mărfurilor este reglementată în Titlul II al Părții a
treia - „Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii“ (art. 28-37 din T.f.U.E.-ex-art. 23-31 din
T.C.E.), precedând dispozițiile incidente liberei circulații a persoanelor, serviciilor și

73
C.J.C.E., 5 mai 1982, C. 15/81.
74
În sensul arătat, a se vedea M. Crăcană, M. Căpățână, Libera circulație a persoanelor, bunurilor,
serviciilor și capitalurilor, Ed. Tritonic, București, 2007.
capitalurilor. Dispoziții incidente LCM regăsim și în legislația secundară – Regulamentul
(UE) de stabilire a Codului vamal al Uniunii nr. 952/2013/UE, Reg. (CE) nr. 2679/98
privind funcționarea pieței interne în legătură cu libera circulație a mărfurilor.
Conform art. 28 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 23 alin. (1)], Uniunea „este alcătuită
dintr-o uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică
interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe
cu efect echivalent precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile acestora cu ţări
terţe“. Introducerea Tarifului vamal comun (T.V.C.) s-a realizat în două etape: în prima
fază, tarifele vamale naţionale au fost apropiate în mod treptat pentru ca ulterior să se
instituie T.V.C. Uniunea vamală a permis Comunităţii promovarea unei politici comerciale
comune şi elaborarea unei legislaţii vamale proprii, respectiv Codul vămilor comunitare75
(intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994), înlocuit de Codul Vamal Modernizat, în prezent
aflându-se în vigoare Codul Vamal al Uniunii76.
Domeniu de aplicare (spaţial și material). Libera circulaţie a mărfurilor se
desfăşoară în cadrul limitelor teritoriale în care statele-membre îşi exercită suveranitatea,
cu precizarea că există totuşi anumite teritorii integrate teritoriului vamal definit de codul
vămilor comunitare care aparţin unor state care nu au aderat la U.E. (principatul Monaco,
San Marino). Potrivit art. 28 din T.f.U.E. (ex-art. 23 din T.C.E.) uniunea vamală are în
vedere ansamblul schimburilor intracomunitare de mărfuri, reglementări speciale fiind
incidente anumitor categorii de mărfuri (cărbune, oţel, materiale nucleare).
În accepţiunea jurisprudenţială consacrată de C.J.U.E, prin marfă se înţelege orice
bun cu valoare economică transportat peste o frontieră în scopul unei tranzacţii comerciale.
Delimitarea noţiunii a fost ocazionată de reglementarea italiană instituind taxarea la export
a operelor cu valoare artistică, istorică, arheologică sau etnografică; susţinerile statului
italian potrivit cărora:
• bunurile arătate (și considerate drept „bunuri culturale“) nu ar putea fi asimilate
mărfurilor, iar
• scopul impunerii taxei nu ar consta în colectarea de venituri, ci de a asigura
protecţia „moştenirii artistice“ italiene nu au fost primite, apreciindu-se că nu există
niciun motiv pentru care bunurile respective – trecând o frontieră şi constituind obiectul
unor operaţiuni comerciale – să nu fie considerate drept mărfuri şi să nu se afle sub
incidenţa regulilor comunitare impuse de principiul liberei circulaţii a mărfurilor77.
Tot pe cale jurisprudenţială au fost calificate drept mărfuri inclusiv • deşeurile fără
valoare comercială dar care presupun anumite costuri pentru întreprinderi precum şi
• materialele audiovizuale78 (nu şi emisiunile sau mesajele publicitare aflate sub
incidența regulilor referitoare la libera circulație a serviciilor) sau

76
Instituit prin Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 (cu modificările aduse prin Regulamentul nr.
82/97, Regulamentul nr. 955/1999, respectiv Regulamentul nr. 2700/2000), Codul vamal comunitar a fost
înlocuit de noul Cod Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat) adoptat prin Regulamentul (CE)
nr.450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din
4 iunie 2008; punerea în aplicare a acestui regulament a avut loc treptat, începând cu data de 24 iunie 2009,
finalizarea urmând a avea loc cel mai târziu la data de 24 iunie 2013, reformarea C.V.M fiind desăvârșită
prin Codul vamal al Uniunii adoptat prin Reg. (UE) nr. 952/2013
77
C.J.C.E., 10 decembrie 1968, C. 7/68.
78
C.J.C.E., 30 aprilie 1974, C. 155/73.
 • monedele de la data la care nu mai deţin curs legal într-un stat membru79 (în caz
contrar, fiind aplicabile regulile privind libera circulaţie a capitalurilor).
Principiul liberei circulaţii se aplică mărfurilor unionale în sensul consacrat de
art. 5 pct. 23 din Codul vamal al Uniunii, şi anume:
- mărfurilor obţinute în întregime pe teritoriul vamal al Uniunii;
- mărfurilor importate din teritorii care nu aparţin teritoriului vamal al Uniunii şi
aflate în liberă practică (circulând liber). Potrivit dispozițiilor art. 29 din T.f.U.E. (ex-art.
24 din T.C.E.) sunt considerate în liberă practică într-un stat membru mărfurile care provin
din state-terţe pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi au fost plătite taxele
vamale dacă nu au beneficiat de rambursarea totală sau parţială a acelor taxe;
- mărfurilor obţinute în cadrul teritoriului vamal al Uniunii din bunuri fabricate
în întregime în Comunitate şi din bunuri aflate în liberă practică sau prin prelucrarea
acestora.
Dacă procesul de fabricare a unei mărfi se desfăşoară pe teritoriul a două sau mai
multe state, marfa este considerată originară din ţara în care a avut loc ultima transformare
substanţială sub aspect economic; la nivel jurisprudențial, s-a arătat că suntem în prezența
unei transformări esențiale atunci când „produsul dobândește o compoziție și caracteristici
specifice proprii, pe care nu le poseda inițial“80 sau dacă „transformarea a făcut posibilă
confecționarea unui produs nou și original“81. De regulă, operaţiunile de asamblare nu
prezintă relevanţă pentru stabilirea originii mărfurilor; totuşi, acestea devin semnificative
în ipoteza în care efectuarea monoperelor de asamblare devine stadiul de fabricaţie
determinant în cadrul căruia se concretizează, practic, destinaţia diferitelor elemente
componente ale mărfii iar marfa dobândeşte însuşiri calitative specifice (cu titlu
exemplificativ, pot fi reţinute asamblările din domeniul auto)82.
Celelate mărfuri sunt neunionale, originea lor putând fi
- nepreferenţială (regula generală) sau
- preferenţială fie prin i) aşezarea lor în această categorie ca urmare a dispoziţiilor
tratatelor internaţionale încheiate de Comunitate și ulterior de Uniune cu state terţe sau
grupări de state, fie prin ii) stabilirea în mod unilateral de către Comunitate a caracterului
preferenţial în favoarea unor state (este cazul statelor mediteraneene care beneficiază de
tarife preferinţiale în contextul politicii specifice a Uniunii faţă de acestea).

Mărfurile care circulă în Uniune sunt prezumate a fi mărfuri unionale, autorităţile

interesate fiind ţinute să dovedească natura necomunitară a mărfurilor.

2. Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale.

În lipsa unei definiţii legale, Curtea a statuat că taxele cu efect echivalent, fără a fi
taxe vamale în sensul strict al termenului, sunt orice sarcini pecuniare care, indiferent de
mărimea, denumirea sau modul de aplicare, sunt impuse unilateral asupra mărfurilor
naţionale sau străine pentru că ele trec o frontieră83.

79
C.J.C.E., 23 noiembrie 1978, C. 7/78.
80
C.J.C.E., 27 aprilie 1994, C. 49/76.
81
C.J.C.E., 31 ianuarie 1979, C. 114/78.
82
A se vedea S. Deleanu, Dreptul comunitar al afacerilor, p. 10, http://facultate.regielive.ro.
83
C.J.C.E., 1 iulie 1969, C. 24/68.
 Pentru înţelegerea semnificaţiilor noţiunii, relevantă este concepţia consacrată de
Curte prin decizia pronunţată în afacerea Social Fonds voor Diamantarbeiders84. În
contextul în care legea belgiană prevedea obligaţia importatorilor belgieni de a vărsa
0,33% din valoarea importurilor de diamante într-un fond social constituit în favoarea
lucrătorilor din industria de prelucrare a diamantelor, importatorul belgian Branchfeld a
invocat faptul că reglementarea naţională contravine dispoziţiilor comunitare; în
consecinţă, instanţa belgiană a dispus înaintarea cererii în vederea pronunţării unei decizii
preliminare de interpretare a Curţii de Justiţie.
Apărarea formulată de statul belgian, fundamentată în principal pe ideea că:
• impunerea acestei contribuţii la fondul social respectiv nu urmăreşte protejarea
industriei sale naţionale de profil, Belgia nedezvoltând o industrie de acest gen,
a fost respinsă de Curte, care a reţinut că:
• destinaţia sumelor astfel obţinute nu prezintă importanţă atâta timp cât
• sarcina pecuniară instituită de legea belgiană, determinând o creştere a preţului
mărfii, devine un obstacol la libera circulaţie a mărfurilor.

Urmând concepţia consacrată de Curtea de la Luxemburg, taxele cu efect echivalent

taxelor vamale pot fi caracterizate prin următoarele trăsături specifice:
- au caracter pecuniar deosebindu-se astfel de restricţiile cantitative sau de
măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative85;
- sunt impuse în mod unilateral de către autorităţile statelor membre;
- sunt impuse mărfurilor în considerarea faptului că acestea trec o frontieră. Tot pe
cale jurisprudenţială, s-a reţinut că noţiunea de frontieră trebuie avută în vedere în sensul
larg al termenului, urmând a fi avută în vedere şi frontiera regională (este cazul teritoriilor
franceze „de dincolo de mări“ – Réunion); prin urmare taxa percepută la intrarea într-o
regiune a unui stat membru a mărfurilor a) provenite dintr-o altă parte a acestui stat sau a
celor b) importate dintr-un alt stat membru, respectiv la ieşirea mărfurilor din regiune
(intitulată „taxă de chei“ sau „de debarcader“86) reprezintă un obstacol la fel de grav la
libera circulaţie a mărfurilor ca şi o taxă percepută la frontiera naţională87.
Mai mult, împrejurarea că taxa respectivă nu are un caracter protecţionist, aceasta
aplicându-se inclusiv mărfurilor naţionale importate din alte regiuni ale statului respectiv,
nu prezintă importanţă în calificarea taxei ca fiind una cu efect echivalent. Aceasta este
consecinţa faptului că, prin Tratat, taxele vamale şi cele cu efect echivalent
- sunt interzise chiar dacă nu produc un efect discriminatoriu, adică indiferent dacă
produsele importate intră sau nu în concurenţă cu cele autohtone;
- în fine, taxele cu efect echivalent sunt prohibite indiferent de mărimea, denumirea
sau modul de aplicare al acestora, respectiv indiferent de destinaţia pentru care au fost
instituite. În alţi termeni, nu prezintă importanţă valoarea inferioară a taxei denumirea
acesteia sau circumstanţele aplicării acesteia, atâta timp cât aceasta, antrenând sporirea
costului mărfii, obstaculează libera circulaţie a mărfurilor. Nu mai puţin, nu este relevant

84
C.J.C.E., 1 iulie 1969, C. 2-3/69.
85
Pentru detalii privind noţiunea şi efectele restricţiilor cantitatitive, respective a măsurilor cu efect
echivalent restricţiilor cantitative a se vedea infra, p…
86
C.J.C.E., 16 iulie 1992, C. 163/90, citată după D. M. Șandru, Drept comunitar. Integrarea
europeană. Impactul asupra schimburilor comerciale europene și mondiale, Ed. Universitară, București,
2007, p. 133.
87
Idem.
cine este beneficiarul sumelor astfel obţinute sau raţiunea pentru care a fost instituită taxa;
cu titlu ilustrativ, taxa instituită de statul grec asupra exporturilor de tutun, chiar şi în
condițiile în care resursele colectate erau destinate finanțarii fondurilor sociale (pensii)
pentru angajații din sectorul tutunului a fost apreciată drept o taxă cu efect echivalent
întrucât perceperea acesteia, determinată de faptul trecerii frontierei, reprezenta un obstacol
în calea liberei circulații a mărfurilor.

Exemplificativ, interpretând jurisprudența în materie a C.E.J au fost calificate drept

taxe cu efect echivalent taxelor vamale88:
- taxele impuse la frontieră în mod unilateral pentru acoperirea costurilor
administrative antrenate de operațiunile vamale;
-taxele pretinse pentru efectuarea controalelor tehnice, sanitar-veterinare,
exceptând situația în care realizarea acestora este prevăzută de normele comunitare;
- taxele solicitate pentru strângerea datelor statistice.

Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent:

• Taxele pretinse pentru servicii prestate agenţilor economici (de exemplu,

pentru depozitarea mărfurilor, dacă agentul economic are posibilitatea să ia această decizie;
dacă însă i se impune o taxă obligatorie pentru depozitarea pe durata îndeplinirii
formalităţilor vamale aceasta are natura unei taxe cu efect echivalent89).
Obligația pecuniară pretinsă în schimbul unui serviciu determinat nu poate fi
considerată taxă cu efect echivalent dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele
condiții:
- prestația efectuată reprezintă un avantaj real pentru beneficiarul acesteia; astfel,
cu referire la condiția arătată este ilustrativ cazul Societății italiene de oleoduc transalpin
cu privire la care Curtea. a apreciat că taxa percepută societății la debarcarea petrolului în
Italia, tranportat apoi în Germania și Austria prin oleoduc reprezintă contravaloarea
beneficiului procurat prin utilizarea apei și a instalațiilor portuare, servicii asigurate de
stat90;
- beneficiul asigurat prin intermediul prestației respective să fie procurat individual
operatorului economic, sens în care Curtea a statuat că nu constituie un avantaj individual
controlul executat de către Institutul italian de comerț exterior asupra mărfurilor exportate,
serviciul respectiv vizând în realitate interesele generale ale exportatorilor italieni astfel
încât taxa pretinsă în schimbul controlului nu poate fi reținută drept o contraprestație a unui
avantaj determinat, efectiv și care să profite în mod individual beneficiarului91;
- contravaloarea taxei să fie proporțională cu serviciul prestat agentului economic.

88
A se vedea L. Dubois, C. Bleumann, Droit matériel de lʼUnion Européenne, Ed. Montchrestien,
Paris, 2001, p. 208; în același sens, și D. M. Șandru, Drept comunitar. Integrarea europeană. Impactul asupra
schimburilor comerciale europene și mondiale, Ed. Universitară, București, 2007.
89
C.J.C.E., 17 mai 1983, C. 132/82.
90
C.J.C.E., 16 martie 1983, C. 266/81, citată după O. Ținca, Libera circulație a mărfurilor în
Uniunea Europeană, în R.D.C. nr. 11/2002, p. 78-79.
91
C.J.C.E., 26 februarie 1975, C. 63/74.
 • Taxele solicitate în temeiul unor dispoziţii legale comunitare, cum este cazul
taxelor aferente controalelor pentru verificarea îndeplinirii unor obligaţii instituite prin
prevederi legale comunitare (fitosanitare, veterinare,etc).

• Obligațiile pecuniare care fac parte din sistemul de impozite interne ale unui
stat-membru aplicate potrivit dispozițiilor art. 110-113 din T.f.U.E. (ex-art. 90-93 din
T.C.E.)
În considerarea principiului egalităţii de tratament între bunurile indigene şi
bunurile importate, conform prevederilor art. 110 din T.f.U.E. (ex-art. 90 din T.C.E.)
niciun stat membru nu poate aplica direct sau indirect produselor celorlalte ţări comunitare
impozite interne, de orice natură, superioare celor care se aplică produselor naţionale
similare sau care să protejeze indirect alte produse (exemplificativ, o anumită taxă va fi
prohibită dacă este susceptibilă să favorizeze producţia de mărfuri indigene în defavoarea
importului unei mărfi dintr-un alt stat membru). Aceste prevederi, dată fiind insuficienta
armonizare a reglementărilor fiscale din statele membre, urmăresc aşezarea mărfurilor din
statele membre într-o situaţie fiscală comparabilă cu aceea a mărfurilor indigene.
Astfel, dacă un produs național este supus unui impozit, în scopul menținerii unui
tratament fiscal echitabil, importul produsului similar provenit dintr-un stat-membru poate
fi supus aceleiași impuneri. În interpretarea jurisprudențială a C.J.C.E., sunt considerate
similare mărfurile care prezintă „proprietăți analoage sau care răspund acelorași nevoi ale
consumatorilor“92.
Dacă prevederile alin.1 din art. 110 din T.f.U.E. vizează produsele similare,
dispozițiile alin. 2 se referă la mărfuri care, fără a fi similare, se află față de produsele
naționale într-un raport de concurență fie și numai parțială, indirectă sau potențială93,
ipoteză în care nu pot fi aplicate produselor provenite din alte state-membre impozite
interne de natură să le protejeze pe cele autohtone concurente. Practic, instituirea unor
sarcini pecuniare de natură să urmărească scopuri pur protecționiste contravine politicilor
fiscale comunitare. Fără a exclude facultatea recunoscută statelor-membre de a acorda
anumite facilități fiscale produselor indigene, Curtea a statuat că acestea trebuie extinse în
aceleași condiții și la produsele importate94.
Alături de dispozițiile care prevăd interdicția taxelor vamale și a taxelor cu efect
echivalent, prevederile fiscale privind obligativitatea aplicării în condiții nediscriminatorii
a impozitelor interne sunt, în concepția legiuitorului comunitar, mijloace distincte de
asigurare a liberei circulații a mărfurilor. În consecință, cu referire la corelația corectă
dintre taxele cu efect echivalent și obligațiile fiscale prevăzute de legislația internă a unui
stat-membru, este de reținut că „dispozițiile referitoare la taxele cu efect echivalent și cele
referitoare la impozitarea internă discriminatorie nu pot fi aplicate împreună, astfel încât în
sistemul consacrat de tratat aceeași impunere să aparțină celor două categorii în același
timp“95. Respectând această linie de gândire, Curtea a apreciat că impozitul care era
reglementat atât cu privire la produsele naționale, cât și la cele importate dar care se aplica
în fapt aproape exclusiv acestora din urmă, producția autohtonă fiind nesemnificativă (fiind
vorba în speță despre o reglementare fiscală italiană care aplica impozitul producției de

92
C.J.C.E., 27 februarie 1980, C. 169/78.
93
C.J.C.E., 27februarie 1980, C. 168/78.
94
Idem.
95
C.J.C.E., 11 martie 1992, C. 78/90, citată după D.M.Șandru, op. cit., p. 135.
banane, volumul importurilor fiind în mod substanțial mai mare decât cel al producției
autohtone96) nu poate fi considerat drept o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale atâta
timp cât obligația pecuniară respectivă se înscrie în sistemul general de taxe și impozite
interne ale unui stat-membru; în același timp, în măsura în care impozitul a fost prevăzut
din rațiuni protecționiste, de favorizare indirectă a mărfurilor indigene, perceperea lui
contravine dispozițiilor art. 110 alin. 2 din T.f.U.E. [ex-art. 90 alin. (2) din T.C.E.]
În ipoteza în care au fost percepute taxe vamale sau alte taxe cu efect echivalent
statul are obligaţia fie să înlăture reglementările legale interne care sunt în conflict cu cele
comunitare, fie să extindă avantajele fiscale acordate bunurilor indigene la mărfurile
importate. În plan fiscal, statul trebuie să restituie sumele încasate.
În lipsa unor dispoziţii comunitare în domeniu, procedura recuperării taxelor
încasate ilicit este de competența statelor membre, restituirea integrală a taxei urmând a
avea loc cu respectarea principiului autonomiei instituționale și procedurale a statelor-
membre. Dat fiind efectul direct al dispozițiilor comunitare ce interzic perceperea taxelor
cu efect echivalent, persoanele prejudiciate pot solicita instanțelor naționale restituirea
taxelor încasate ilegal; se impune să precizăm că obligația de restituire se naște de la data
plății taxei și nu de la data la care judecătorul comunitar a constatat încălcarea normelor
comunitare. Bineînțeles, instanțele naționale sunt ținute să procedeze la evaluarea corectă
a întinderii prejudiciului, și în consecință, să limiteze restituirea taxelor în măsura în care
au fost incluse de către agenţii economici în preţurile plătite de către cumpărători.
Importatorii prejudiciaţi prin reducerea volumurilor importurilor pot solicita daune-
interese sub condiția dovedirii faptului că restrângerea este determinată de taxele percepute
în mod ilicit.

În jurisprudența Tatu Curtea a reținut că:

«Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să

instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor
înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel
stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor
vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja
cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe
piața națională».

În alți termeni, interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de

fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri
provenind din alte state membre, favorizând produsele naționale (Hotărârea Tatu, citată
anterior, punctul 52 și jurisprudența citată).
Curtea a confirmat ulterior în mai multe rânduri această poziție în privința
prevederilor OUG nr. 50/2008 în forma inițială sau după modificările intervenite ulterior97:

96
C.J.C.E., 7 mai 1987, C. 193/85.
97OUG nr. 50/2008 a fost modificată prin OUG nr. 208/2008 pentru stabilirea unor măsuri privind taxa pe
poluare pentru autovehicule. Potrivit acestei ordonanțe de urgență, autovehiculele a căror capacitate cilindrică
nu depășește 2000 cm3 și care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state membre ale
 Hotărârea Nisipeanu, C-263/10

pct. 24. În ceea ce privește taxele aplicate autovehiculelor, este cert că vehiculele
prezente pe piață într-un stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul
articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața
vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare”
vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și cu aceeași
uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate de pe piața statului membru menționat și cele
cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, din alte state membre
constituie produse concurente (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 55 și jurisprudența
citată).

Cu privire la limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri

31 În ipoteza în care hotărârea care urmează a fi pronunțată ar statua că articolul 110
TFUE se opune perceperii unei taxe precum cea instituită prin reglementarea națională în
cauză, guvernul român a solicitat Curții, cu ocazia ședinței, să limiteze efectele în timp ale
hotărârii sale.
32 În conformitate cu o jurisprudență constantă, interpretarea unei norme a dreptului
Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 TFUE
lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel
cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare.
Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice
născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite
și condițiile care permit supunerea

litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special

Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, Rec., p. 379, punctul 27, Hotărârea
din 10 ianuarie 2007, Skov și Bilka, C-402/03, Rep., p. I-199, punctul 50, precum și
Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C-313/05, Rep., p. I-513, punctul 55).
33 Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al
securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să
limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat-o. Pentru a putea
impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume
buna-credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (Hotărârea Skov și Bilka,
citată anterior, punctul 51, precum și Hotărârea din 3 iunie 2010, Kalinchev, C-2/09,
nepublicată încă în Repertoriu, punctul 50).

Uniunii Europene începând cu data de 15 decembrie 2008 erau exceptate de la obligația de plată a taxei pe
poluare pentru autovehicule, stabilită potrivit OUG nr. 50/2008. Aceste dispoziții urmau să rămână în vigoare
până la 31 decembrie 2009.
OUG nr. 208/2008 a fost abrogată prin OUG nr. 218/2008 privind modificarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, care a modificat din nou OUG
nr. 50/2008. Această ordonanță prevede, printre altele, anumite exceptări suplimentare pentru anumite
autovehicule înmatriculate pentru prima dată (indiferent dacă în România sau în alte state membre) între 15
decembrie 2008 și 31 decembrie 2009.
A se vedea și OUG 7/2009 și OUG nr. 117/2009.
34 În ceea ce privește riscul unor perturbări grave, trebuie amintit că existența unor
consecințe financiare care ar rezulta pentru un stat membru dintr-o hotărâre preliminară
nu justifică, prin ea însăși, limitarea în timp a efectelor acestei hotărâri (Hotărârea din 20
septembrie 2001, Grzelczyk, C-184/99, Rec., p. I-6193, punctul 52, Hotărârea din 15
martie 2005, Bidar, C-209/03, Rec., p. I-2119, punctul 68, și Hotărârea Brzeziński, citată
anterior, punctul 58). Statului membru care solicită o astfel de limitare îi revine
obligația de a prezenta în fața Curții date cifrice care să stabilească riscul unor
repercusiuni economice grave (Hotărârile Brzeziński, punctele 59 și 60, și Kalinchev,
punctele 54 și 55, citate anterior).
35 Or, în ceea ce privește repercusiunile economice care pot decurge dintr-o hotărâre
prin care Curtea declară că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum
cel instituit prin OUG nr. 50/2008, guvernul român s-a limitat în esență la menționarea
numărului mare de cereri de rambursare a taxei percepute, care s-ar ridica la aproximativ
40 000, și să facă referire la criza economică de care este afectată România.
36 Trebuie să se constate că, în lipsa unor date cifrice mai precise care să permită să se
concluzioneze că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile
prezentei hotărâri, condiția privind existența unor perturbări grave nu poate fi considerată
stabilită.
37 În aceste condiții, nu este necesar să se verifice îndeplinirea criteriului privind
buna-credință a celor interesați.
38 Din aceste considerații rezultă că nu este necesar să fie limitate în timp efectele
prezentei hotărâri.

Și în Cauzele conexate Cîmpean și Ciocoiu Guvernul român a solicitat Curții pentru

ipoteza în care Curtea ar hotărî că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare
precum cel aplicabil în cauză limitarea efectelor în timp ale deciziei sale. În speță, dna
Câmpean plătise la 18 ianuarie 2012 taxa de poluare prev. de Legea nr. 9/2012, respectiv
dnul Ciocoiu la data de 18 mai 2012. În ambele cauze având ca obiect restituirea taxei ca
fiind incompatibilă cu dreptul Uniunii, se formulează întrebări preliminare de Tribunalul
Sibiu în Câmpean, respectiv Curtea de Apel București în apel după admiterea acțiunii de
Tribunalul Teleorman.

Regimul fiscal instituit prin Legea nr. 9/2012 și OUG nr. 1/2012. În cele din urmă,
OUG nr. 50/2008 a fost abrogată de Legea nr. 9/2012 din 6 ianuarie 2012 privind taxa
pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, denumită în continuare „Legea
nr. 9/2012”) care a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2012.
Taxa introdusă prin aceeași lege era deopotrivă legată de prima înmatriculare
a autovehiculului pe teritoriul României [art. 4 alin. (1)]. Legea conținea însă în plus
dispoziția de la articolul 4 alineatul (2), potrivit căreia:
„Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a
dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru
care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform
Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare [inclusiv cele care
rezultă din Legea nr. 343/2006], sau taxa pe poluare pentru autovehicule [adică taxa
stabilită în temeiul OUG nr. 50/2008] și care nu face parte din categoria
 autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor
legale în vigoare la momentul înmatriculării.”

Cu toate acestea, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2012 din 30 ianuarie

2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru
emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate
în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) din lege (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 97 din 31 ianuarie 2012, denumită în continuare „OUG
nr. 1/2012”), care a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2012, a suspendat aplicarea articolului
4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 până la 1 ianuarie 2013. Pe de altă parte, potrivit
OUG nr. 1/2012, contribuabilii care au achitat această taxă în conformitate cu prevederile
articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a
Legii nr. 9/2012 și data intrării în vigoare a OUG nr. 1/2012 au dreptul la restituirea
acesteia.

Practic, deși Legea nr. 9/2012 intrată în vigoare la 13 ianuarie 2012, spre deosebire
de OUG nr. 50/2008 prevedea la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era
datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a
unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase
încă această taxă
OUG nr. 1/2012 (în vigoare din 31 ianuarie 2012) a privat articolul 4 alin. (2) de
efectele sale până la 1 ianuarie 2013.

Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor

principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în
ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre
decât România și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante, în timp ce
vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în
niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

Mai mult, OUG nr. 1/2012 prevedea nu numai

- suspendarea aplicării articolului 4 alin (2) din Legea nr. 9/2012 începând de la 31
ianuarie 2012, ci și
- restituirea taxei pe poluare percepute în temeiul articolului 4 alin. (2) în perioada
cuprinsă între 13 ianuarie 2012 și 30 ianuarie 2012. În consecință, situația creată
retroactiv prin OUG nr. 1/2012 pentru această perioadă era, la rândul său, caracterizată
prin aplicarea unui regim care avea un efect descurajator...

În favoarea limitării în timp a efectelor deciziei Curții, Guvernul român a invocat

faptul că legiuitorul național a acționat cu bună-credință atunci când a înlocuit OUG
nr. 50/2008 cu Legea nr. 9/2012, care avea ca scop să facă taxa pe poluare conformă cu
articolul 110 TFUE.
Ori, tocmai am constatat că, prin adoptarea OUG nr. 1/2012, guvernul român a
menținut în fapt un regim fiscal pe care Curtea îl declarase deja incompatibil cu articolul
110 TFUE în Hotărârea Tatu, Nisipeanu. Prin urmare, se și arată în Ordonanța Curții din
3 februarie 2014, pct. 38 că acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea
urmărită de legiuitorulul național.
În altă ordine de idei, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp
a posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi
admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată
(Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C-292/04, Rep., p. I-1835, punctul 36).
Practic, la punctul 33 din ordonanța Câmpean și Ciocoiu, Curtea reiterează
interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile anterioare, Tatu și Nisipeanu. Cum Curtea
nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării menționate, și
aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată de guvernul
român în cauza Nisipeanu, o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul prezentei
ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură.

Reglementările naționale de stabilire a modalităților de rambursare a

taxelor percepute împotriva dreptului Uniunii. Principiile echivalenței și efectivității.
Hotărârile preliminare în cauzele C-200/14 Câmpean și C-288/14 Ciup
Problematica taxei percepute în România la înmatricularea autovehiculelor este de
câțiva ani o prezență permanentă în jurisprudența Curții. În urma unei serii de hotărâri ale
Curții, această taxă, în diferite forme ale sale, a fost declarată incompatibilă cu dreptul
Uniunii (v. hotărârile Tatu, Nisipeanu, Manea și o serie de ordonanțe în materie). Acestea
nu epuizează însă tematica menționată, având în vedere că nu mai puțin problematice s-au
dovedit a fi și normele privind restituirea acestei taxe adoptate de autoritățile române (vezi
hotărârile Irimie, Nicula, Târșia).
Aceasta a fost chestiunea ridicată în întrebările preliminare adresate Curții în două
cauze, separat, de două instanțe române (Tribunalul Sibiu și Tribunalul Timiș); deși cele
două cauze nu au fost conexate, Curtea a decis organizarea unei ședințe comune, întrucât
întrebările preliminare se suprapun în mare măsură, vezi concluziile comune ale AG în
Cauzele C-200/14 Câmpean și C-288/14 Ciup.
Instanțele de trimitere au avut îndoieli privind compatibilitatea reglementărilor
naționale privind modalitățile de restituire a taxelor percepute fără a fi datorate (prevăzute
art. XV din OUG nr.8/2014) cu dreptul Uniunii. În concret, cererile de decizie preliminară
formulate au privit interpretarea art. 6 TUE, a principiilor pe care trebuie să le respecte
rambursarea taxei de poluare și taxei pentru emisiile poluante (cu referire la principiul
echivalenței și efectivității) precum și a art. 17,20, 21 alin. 91) și art. 47 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE).

Considerații teoretice privind obligația de restituire a taxelor percepute cu

încălcarea dreptului Uniunii. Dreptul de a obține rambursarea taxelor percepute de un
stat membru cu încălcarea normelor dreptului Uniunii reprezintă consecința și completarea
drepturilor conferite justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii care interzic astfel de
taxe, după cum au fost acestea interpretate de Curte. Statele membre sunt, așadar, obligate
să ramburseze cu dobândă impozitele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii.
 În lipsa unei reglementări a Uniunii în materie de restituire a unor impozite naționale
percepute fără să fi fost datorate, definirea modalităților și a procedurilor de restituire
revine în temeiul principiului autonomiei procedurale stat membru.
Modalitățile procedurale referitoare la acțiunile destinate să asigure protecția
drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie, cu toate acestea, să fie
mai puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor similare de drept intern (principiul
echivalenței) și nici să fie concepute astfel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv
de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul
efectivității).

Reglementări speciale privind executarea silită a hotărârilor judecătorești de

restituire a taxei de poluare și taxei pentru emisiile poluante

OUG nr. 8/2014 și Ordinul nr. 365/741 din 19 martie 2014 al ministrului mediului și al
mimistrului finanțelor publice.
Potrivit expunerii de motive a OUG nr. 8/2014, adoptarea acesteia a fost justificată, printre
altele, de „dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea
hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea contravalorii taxei pe poluare pentru
autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, având în
vedere influența negativă pe care o are executarea silită a titlurilor executorii, în
condițiile dreptului comun, atât asupra bugetului Administrației Fondului pentru
Mediu, cât și asupra bugetului general consolidat, [și] având în atenție necesitatea instituirii
unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a
hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate contravalorile taxei pe poluare pentru
autovehicule și taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule. Întrucât lipsa
acestor prevederi ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor
bugetare și, în mod implicit, atât nerespectarea angajamentelor interne asumate de
Administrația Fondului pentru Mediu, cât și neîndeplinirea obligațiilor, în domeniul
protecției mediului, pe care România le are în calitate de stat membru al Uniunii Europene”.
Articolul XV din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8 din 26 februarie
2014 pentru modificarea și completarea unor acte normative și alte măsuri fiscal-bugetare
(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2014, denumită în
continuare „OUG nr. 8/2014”) prevede:
„(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect
restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante
provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și
cheltuielile de judecată, precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești,
devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, se va realiza pe parcursul
a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20 % din valoarea acestora.
(2) Cererile de restituire ale contribuabililor prevăzuți la alineatul (1) se
soluționează, conform prevederilor [Ordonanței Guvernului nr. 92 din 24 decembrie
2003 privind Codul de procedură fiscală (Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 941 din 29 decembrie 2003, denumită în continuare «OG nr. 92/2003»)], cu
modificările și completările ulterioare, în termen de 45 de zile de la înregistrare,
iar plata tranșelor anuale se efectuează conform graficului stabilit de Administrația
Fondului pentru Mediu.
 (3) Termenul prevăzut la alineatul (1) curge de la data împlinirii termenului
prevăzut la alineatul (2).
(4) În cursul termenului prevăzut la alineatul (1) orice procedură de executare
silită se suspendă de drept.
Normele de punere în aplicare ale OUG nr. 8/2014 au fost stabilite prin Ordinul
Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice și al Ministerului Finanțelor Publice
nr. 365/741/2014 (denumit în continuare „Ordinul nr. 365/741/2014”). Anexa nr. 1 la acest
ordin reglementează procedura de restituire a taxei care prevede printre altele că:
- restituirea intervine numai la cererea contribuabilului, la care acesta este obligat să
anexeze printre altele o copie legalizată a hotărârii judecătorești prin care se constată
obligația de restituire (punctele 1-3, 7 și 8),
- cererea de restituire a taxei este examinată în termen de 45 de zile, care constituie o
excepție de la termenul de 30 de zile aplicat în mod normal în situații similare (punctul
5),
- sumele datorate cu titlu de restituire pot fi compensate cu alte obligații fiscale ale
persoanei interesate, dar numai în limita unor tranșe anuale (20 %) stabilite în OUG
nr. 8/2014 (punctul 19).

Potrivit art. 3 din ordinul menționat plățile se fac din sumele încasate cu titlu de timbru de
mediu, din bugetul Fondului pentru mediu.
Art. 1-3 din Ordonanța nr. 22 din 30 ianuarie 2002 privind executarea obligațiilor de
plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii (denumită în continuare
„OG nr. 22/2002”):
„Articolul 1
(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților
publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora
sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată
respectivă.
(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților
publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru
acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în
scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate.

Articolul 2
Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din
cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni,
să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest
termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de
organul competent de executare, la cererea creditorului.

Articolul 3
În cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul
prevăzut la articolul 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit
Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în
materie.”
Procedura fiscală este reglementată de OG nr. 92/2003.

Articolul 116 din această ordonanță, intitulat „Compensarea”, prevede la alineatele (1),
(2), (4) și (6):
„(1) Prin compensare se sting creanțele statului sau unităților
administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe,
contribuții și alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanțele debitorului
reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la
concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea
de creditor, cât și pe cea de debitor, cu condiția ca respectivele creanțe să fie
administrate de aceeași autoritate publică, inclusiv unitățile subordonate acesteia.
(2) Creanțele fiscale ale debitorului se compensează cu obligații datorate aceluiași
buget, urmând ca din diferența rămasă să fie compensate obligațiile datorate altor
bugete, în mod proporțional, cu respectarea condițiilor prevăzute la alineatul (1).
[…]
(4) Dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care
creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile.
[…]
(6) Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea
debitorului sau din oficiu. […]”

Articolul 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554 din 2 decembrie 2004
(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004), cu modificările
ulterioare, intitulat „Obligația executării”, prevede la alineatul (1):

„Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să

înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să
efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face
de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de
termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.”

Analiza conformității cu dreptul Uniunii a dispozițiilor de drept

român în materia rambursării taxelor percepute cu încălcarea art. 110 TFUE

Cu privire la principiul echivalenței. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții,

principiul echivalenței înseamnă că modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate
să asigure protecția drepturilor conferite de dreptul Uniunii nu pot fi mai puțin favorabile
decât cele aplicabile acțiunilor similare din dreptul intern.
Prin urmare, cu referire particulară la restituirea unei taxe percepute împotriva
dreptului Uniunii (cum susțin reclamanții din litigiul principal că este taxa pentru emisiile
poluante prevăzută de Legea nr. 9/2012), Curtea reține că respectarea principiului
echivalenței presupune ca statele membre să nu prevadă modalități procedurale mai puțin
favorabile pentru cererile de rambursare a unei taxe care sunt întemeiate pe o încălcare a
dreptului Uniunii decât cele care sunt aplicabile acțiunilor similare, din punctul de vedere
al obiectului, al cauzei și al elementelor lor esențiale, întemeiate pe o încălcare a dreptului
intern.
Guvernul român a susținut că modalitățile procedurale privind plata sumelor
prevăzute prin hotărârile judecătorești de restituire a taxei pe poluare și a taxei pentru
emisiile poluante sunt comparabile celor aplicabile acțiunilor similare întemeiate pe
încălcarea dreptului intern, invocând plata eșalonată pe o perioadă de cinci ani a drepturilor
bănești datorate salariaților din administrația publică.

Respectarea principiului echivalenței implică însă

un tratament egal al acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii și al celor

«care au un obiect și o cauză asemănătoare» întemeiate
pe dreptul intern
(v. pct. 33 din Concluziile AG),

și nu «echivalența normelor procedurale naționale aplicabile

unor litigii de natură diferită sau care aparțin unor ramuri ale
dreptului diferite
(pct. 55 din hotărâre și jurisprudența citată – Hotărârea din 6 octombrie 2015,
Orizzonte Salute, C-61/14, pct. 67, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia,
C-69/14, pct. 34).

Pentru a verifica dacă cerințele impuse de principiul echivalenței sunt respectate în

cauza principală, instanța de trimitere ar trebui să verifice dacă acțiunile cărora li se aplică
modalitățile procedurale pe care Guvernul român le consideră analoage celor prevăzute de
art. XV din OUG nr. 8/2014 și de Ordinul nr. 365/741/2014 sunt, din punctul de vedere al
cauzei lor, al obiectului lor, precum și al elementelor lor esențiale, similare cu o acțiune
întemeiată pe încălcarea dreptului Uniunii precum acțiunea principală. Ori, nu aceasta este
situația dat fiind faptul că Guvernul român se referă la acțiuni având ca obiect restituirea
drepturilor salariale restante datorate de administrația publică angajaților săi.

De altfel, Avocatul general a și arătat la pct. 34 din concluzii următoarele:

« Aprecierea conformității cu principiul în discuție a normelor privind restituirea unei
taxe declarate incompatibilă cu dreptul Uniunii (în speță, art. XV din OUG nr. 8/2014 și
Ordinul nr. 365/741/2014) impune, așadar, compararea acestora cu normele în vigoare în
dreptul național referitoare la restituirea taxei declarate – de exemplu în urma unui control
de constituționalitate – ca fiind percepute cu încălcarea dreptului național. Astfel, normele
naționale privind restituirea sau plata de către trezoreria statului a obligațiilor de altă natură
decât restituirea unei taxe percepute fără a fi datorată, de exemplu salarii neplătite, sunt în
speță total irelevante și nu determină nici conformitatea, nici neconformitatea cu principiul
echivalenței a normelor referitoare la restituirea unei taxe declarate incompatibilă cu
dreptul Uniunii».

Cu privire la principiul efectivității, prin Hotărârea Curții din 30 iunie 2016 în

cauza C-200/14 Silvia Georgiana Câmpean se reține sub par. 57 că
 «trebuie să se examineze, în primul rând, dacă un sistem de rambursare a unei taxe percepute
cu încălcarea dreptului Uniunii precum sistemul instituit prin normele prevăzute la articolul XV
din OUG nr. 8/2014 și de Ordinul nr. 365/741/2014 face excesiv de dificilă sau imposibilă în
practică exercitarea drepturilor întemeiate pe ordinea juridică a Uniunii, ținând seama de locul pe
care aceste norme îl ocupă în ansamblul procedurii, de modul în care aceasta din urmă se derulează
și de particularitățile respectivelor norme în fața instanțelor naționale».

Luând în considerare condițiile în care urmează a se face restitui taxele încasate cu

încălcarea dreptului Uniunii –
- cu eșalonarea restituirii taxei pe o perioadă de 5 ani
- restituirea având loc la cererea contribuabilului și obligația de a anexa anumite
înscrisuri
- cu limitarea valorii resurselor financiare alocate restituirii taxei
- restricțiile cu privire la executarea silită
- termenul de soluționare a cererii de restituire

Curtea reține următoarele

« 61 În aceste împrejurări, trebuie să se considere că un asemenea sistem de rambursare a

sumelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii împreună cu dobânzile aferente, al căror
cuantum a fost constatat printr-o decizie judecătorească executorie, privit în ansamblul său,
îl plasează pe justițiabil într-o situație de incertitudine prelungită cu privire la data la care va
obține rambursarea integrală a cuantumului taxei plătite fără a fi datorate, fără a dispune de
mijloace care să îi permită să constrângă autoritatea publică să își execute obligația dacă
aceasta nu procedează de bunăvoie la executare, indiferent dacă din motive legate de lipsa
fondurilor sau din alte motive.

62 În consecință, un sistem de rambursare a taxelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii

precum cel prevăzut la articolul XV din OUG nr. 8/2014 și de Ordinul nr. 365/741/2014 face
exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii excesiv de dificilă și nu
îndeplinește obligația care revine statelor membre de a garanta acordarea unui efect deplin
unor astfel de drepturi.»

și conchide că

«Principiul efectivității trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de

rambursare cu dobândă a taxelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii al căror
cuantum a fost constatat prin decizii judecătorești executorii precum sistemul în discuție
în litigiul principal, care prevede o eșalonare pe cinci ani a rambursării acestor taxe și care
condiționează executarea unor astfel de decizii de disponibilitatea fondurilor încasate în
temeiul unei alte taxe, fără ca justițiabilul să dispună de posibilitatea de a constrânge
autoritățile publice să își îndeplinească obligațiile dacă acestea nu și le îndeplinesc de
bunăvoie. Instanței de trimitere îi revine sarcina de a verifica dacă o reglementare precum
cea care ar fi aplicabilă în cauza principală în lipsa unui astfel de sistem de rambursare
îndeplinește cerințele principiului efectivității».
 Cauza C-377/10
Adrian Băilă
împotriva
Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Craiova
Administrației Fondului pentru Mediu

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267

TFUE de Tribunalul Dolj (România), prin decizia din 9 iunie 2010, primită de Curte
la 26 iulie 2010]

Trimitere preliminară - Lipsa unei legături cu realitatea sau cu obiectul

acțiunii principale - Inadmisibilitate.

Situația de fapt, procedura națională și întrebările preliminare. Dorind să

înmatriculeze în România un autoturism adus din Kuweit (stat în care vehiculul, deși
fabricat în Marea Britanie, era înmatriculat), d-nul A. Băilă a achitat la 2 iunie 2009 taxa
de poluare prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru
autovehicule. Ulterior, acesta a formulat o acțiune la Tribunalul Dolj, prin care a solicitat
rambursarea sumei plătite în temeiul respectivei taxe, pentru motivul că aceasta din urmă
era incompatibilă cu articolul 110 TFUE .

Tribunalul Dolj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele

întrebări preliminare:

„1) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că
interzice unui stat membru să instituie o taxă prezentând caracteristicile taxei
de poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 în forma modificată prin OUG
nr. 218/2008, datorită faptului că de această taxă sunt scutite autovehiculele
M1 cu norma de poluare Euro 4 și capacitatea cilindrică mai mică de 2 000
cmc, precum și toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4 care se
înmatriculează pentru prima dată în România sau într-un alt stat membru în
perioada 15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică autovehiculelor de ocazie
similare sau concurente provenite din alte state membre înmatriculate anterior
datei de 15.12.2008, dat fiind faptul că această taxă poate reprezenta un impozit
intern asupra bunurilor provenind din alte state membre discriminatoriu
indirect față de impozitarea produselor naționale, protejând producția națională
a autovehiculelor noi?

2) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că

interzice unui stat membru să instituie o taxă prezentând caracteristicile taxei
de poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 în forma modificată prin OUG
 nr. 218/2008, datorită faptului că de această taxă sunt scutite autovehiculele
M1 cu norma de poluare Euro 4 și capacitatea cilindrică mai mică de 2 000
cmc, precum și toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4 care se
înmatriculează pentru prima dată în România sau într-un alt stat membru în
perioada 15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică autovehiculelor având alte
caracteristici tehnice decât cele menționate mai sus, înmatriculate în aceeași
perioadă în alte state membre, dat fiind faptul că această taxă poate reprezenta
un impozit intern asupra bunurilor provenind din alte state membre
discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale, protejând
producția națională a autovehiculelor noi?”

Implicații juridice. Cererea pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare formulată

de Tribunalul Dolj este admisibilă ?

Cadrul juridic

Art. 110 TFUE (ex-art. 90 T.C.E.) prevede:

„Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne
de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de
natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.”

Regulamentul de procedură al Curții de Justiție al Uniunii Europene prevede la

Articolul 93. Domeniul de aplicare. Procedura este reglementată de prevederile prezentului titlu:
(a) în cazurile prevăzute la articolul 23 din Statut;
(b) în ceea ce privește trimiterile formulate în temeiul unor acorduri la care Uniunea sau state
membre sunt părți.

Articolul 94. Cuprinsul cererii de decizie preliminară. Pe lângă textul întrebărilor adresate Curții
cu titlu preliminar, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă:
(a) o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost
constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se
întemeiază întrebările;
(b) conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul,
jurisprudența națională pertinentă;
(c) expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la
interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care
instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului
principal.

Articolul 99. Răspunsul prin ordonanță motivată. Atunci când o întrebare formulată cu titlu
preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja, atunci când răspunsul
la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la
întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la
propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să
se pronunțe prin ordonanță motivată.
RECOMANDĂRI CJUE în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea
trimiterilor preliminare (2016/C 439/01)

Cu privire la obiectul și întinderea cererii de decizie preliminară

8. Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea sau la validitatea dreptului

Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului național sau la aspecte de fapt invocate în cadrul
litigiului principal.
9. Curtea nu se poate pronunța asupra cererii de decizie preliminară decât dacă dreptul Uniunii este
aplicabil cauzei principale. În această privință, este indispensabil ca instanța de trimitere să expună
toate elementele pertinente, de fapt și de drept, care o determină să considere că dispozițiile
dreptului Uniuni sunt susceptibile să se aplice în speță.

Soluția CJUE: v. pct. 8, 9 și 11 din Ordonanța Curții din 6 decembrie 2010

ORDONANȚA CURȚII (Camera a cincea)

6 decembrie 2010(*)

„Trimitere preliminară – Lipsa unei legături cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale
– Inadmisibilitate”

În cauza C-377/10,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul
articolului 267 TFUE de Tribunalul Dolj (România), prin decizia din 9 iunie 2010, primită
de Curte la 26 iulie 2010, în procedura
Adrian Băilă
împotriva
Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Craiova,
Administrației Fondului pentru Mediu,

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul J.-J. Kasel, președinte de cameră, domnii M. Ilešič (raportor) și E.
Levits, judecători,
avocat general: doamna E. Sharpston,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta

Ordonanță

1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 110

TFUE.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Băilă, pe de o parte, și
Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Craiova și Administrația Fondului pentru
Mediu, pe de altă parte, cu privire la o taxă de mediu impusă domnului Băilă cu ocazia
înmatriculării unui vehicul.
3 Respectiva taxă de mediu a fost introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (denumită în continuare
„OUG nr. 50/2008”), care impune, la articolul 3, o taxă pe poluare pentru „autovehiculele
 din categoriile M1-M3 și N1-N3, astfel cum sunt acestea definite în [reglementările privind
omologarea de tip]”.
4 Potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 208/2008 pentru stabilirea unor măsuri
privind taxa pe poluare pentru autovehicule (denumită în continuare „OUG nr. 208/2008”),
autovehiculele a căror capacitate cilindrică nu depășește 2 000 cm3și care se înmatriculează
pentru prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene începând cu
data de 15 decembrie 2008 se exceptează de la obligația de plată a taxei pe poluare pentru
autovehicule, stabilită potrivit prevederilor OUG nr. 50/2008.
5 OUG nr. 208/2008 a fost ulterior abrogată prin Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 218/2008 privind modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru
instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (denumită în continuare „OUG
nr. 218/2008”), această nouă ordonanță prevăzând că autovehiculele M1 cu norma de poluare
Euro 4 a căror capacitate cilindrică nu depășește 2 000 cmc, precum și toate autovehiculele
N1 cu norma de poluare Euro 4, care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în
alte state membre ale Uniunii Europene în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2009
inclusiv, se exceptează de la obligația de plată a taxei pe poluare pentru autovehicule stabilită
potrivit prevederilor OUG nr. 50/2008.
6 După ce și-a adus vehiculul în România, domnul Băilă a achitat, la 2 iunie 2009, taxa impusă
prin reglementarea rezumată mai sus. Ulterior, acesta a formulat o acțiune la Tribunalul Dolj,
prin care a solicitat rambursarea sumei plătite în temeiul respectivei taxe, pentru motivul că
aceasta din urmă era incompatibilă cu articolul 110 TFUE.
7 În aceste condiții, Tribunalul Dolj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții
următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că interzice unui
stat membru să instituie o taxă prezentând caracteristicile taxei de poluare instituită
prin OUG nr. 50/2008 în forma modificată prin OUG nr. 218/2008, datorită faptului
că de această taxă sunt scutite autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro 4 și
capacitatea cilindrică mai mică de 2 000 cmc, precum și toate autovehiculele N1 cu
norma de poluare Euro 4 care se înmatriculează pentru prima dată în România sau
într-un alt stat membru în perioada 15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică
autovehiculelor de ocazie similare sau concurente provenite din alte state membre
înmatriculate anterior datei de 15.12.2008, dat fiind faptul că această taxă poate
reprezenta un impozit intern asupra bunurilor provenind din alte state membre
discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale, protejând producția
națională a autovehiculelor noi?
2) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că interzice unui
stat membru să instituie o taxă prezentând caracteristicile taxei de poluare instituită
prin OUG nr. 50/2008 în forma modificată prin OUG nr. 218/2008, datorită faptului
că de această taxă sunt scutite autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro 4 și
capacitatea cilindrică mai mică de 2 000 cmc, precum și toate autovehiculele N1 cu
norma de poluare Euro 4 care se înmatriculează pentru prima dată în România sau
într-un alt stat membru în perioada 15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică
autovehiculelor având alte caracteristici tehnice decât cele menționate mai sus,
înmatriculate în aceeași perioadă în alte state membre, dat fiind faptul că această taxă
poate reprezenta un impozit intern asupra bunurilor provenind din alte state membre
discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale, protejând producția
națională a autovehiculelor noi?”

Cu privire la admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare

8 Potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un
instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale, cu ajutorul căruia Curtea
furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt
necesare pentru soluționarea litigiului cu care sunt sesizate (a se vedea în special Hotărârea
din 16 iulie 1992, Meilicke, C-83/91, Rec., p. I-4871, punctul 22, Hotărârea din 5 februarie
2004, Schneider, C-380/01, Rec., p. I-1389, punctul 20, și Hotărârea din 24 martie 2009,
Danske Slagterier, C-445/06, Rep., p. I-2119, punctul 65).

9 În cadrul acestei cooperări, întrebările preliminare privind dreptul Uniunii beneficiază de o

prezumție de pertinență. Refuzul de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță
națională nu poate interveni decât atunci când este evident că interpretarea dreptului Uniunii
solicitată de instanța națională nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii
principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune
de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care
îi sunt adresate (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cipolla
și alții, C-94/04 și C-202/04, Rec., p. I-11421, punctul 25, precum și Hotărârea din 1 iunie
2010, Blanco Pérez și Chao Gómez, C-570/07 și C-571/07, nepublicată încă în Repertoriu,
punctul 36).

10 În speță, din dosar reiese că vehiculul supus taxei în litigiu în acțiunea principală a fost adus
de domnul Băilă în România din Kuweit, stat în care vehiculul respectiv era înmatriculat.

11 Or, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 110 TFUE nu este aplicabil decât
mărfurilor importate din celelalte state membre și, dacă este cazul, mărfurilor originare din
state terțe care se află în liberă circulație în statele membre. Respectivul articol este, prin
urmare, inaplicabil produselor importate direct din state terțe (Hotărârea din 10 octombrie
1978, Hansen & Balle, 148/77, Rec., p. 1787, punctul 23, Hotărârea din 9 iunie 1992, Simba
și alții, C-228/90-C-234/90, C-339/90 și C-353/90, Rec., p. I-3713, punctul 14, precum și
Hotărârea din 18 decembrie 1997, Tabouillot, C-284/96, Rec., p. I-7471, punctul 23).

12 Rezultă că articolul 110 TFUE nu este aplicabil într-o situație precum cea din acțiunea
principală.

13 Prin urmare, în cazul în care Curtea ar oferi interpretarea articolului 110 TFUE solicitată de
Tribunalul Dolj, această interpretare ar fi lipsită de pertinență pentru soluționarea litigiului
aflat pe rolul acestei instanțe.

14 În aceste condiții, nu există nicio legătură între interpretarea solicitată a dreptului Uniunii și
realitatea sau obiectul acțiunii principale. Se impune, așadar, constatarea, în temeiul
articolului 92 alineatul (1) și al articolului 103 alineatul (1) din Regulamentul de procedură
al Curții, că prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare este în mod vădit
inadmisibilă.

Cu privire la cheltuielile de judecată

15 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) dispune:
 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunalul Dolj prin
decizia din 9 iunie 2010 este în mod vădit inadmisibilă.

Semnături

VII. Bibliografia recomandată:

F. C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene • Libertăţile fundamentale, Ed.

Universitară, Bucureşti, 2009;
P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar
european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
N. Diaconu, I. Vasile, Compatibilitatea reglementărilor naţionale cu dreptul
comunitar în domeniul taxei auto, în R.D.C. nr. 12/2008
Z. Levana, Efectul direct al dreptului comunitar. Implicaţii asupra taxei speciale
pentru autoturisme, în R.R.D.A. nr. 1/2007;
C.F. Costaş (traducere, rezumat şi comentariu), Jurisprudenţă comunitară recentă,
Impozitare internă. Taxă asupra autoturismelor. Accize. Autoturisme second-hand.
Import, în R.R.D.A. nr. 1/2007;
D. C. Ungur, Taxa specială plătită la prima înmatriculare a autoturismelor în
România şi incompatibilitatea acesteia cu dreptul comunitare, în R.R.D.C. nr. 2/2007;
D. Mazilu, Libera circulaţie a mărfurilor – exigenţă fundamentală a comerţului
european şi mondial. Contractele de achiziţie publică, contractele de concesiune de lucrări
publice, contractele de concesiune de servicii, în R.D.C. nr. 1/2007;
G. Tudor, D. Călin, Jurisprudenţa C.J.C.E., vol. I • Principiile dreptului comunitar
• Concurenţa • Libera circulaţie a mărfurilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
M. Voicu, Definirea politicilor economice comune în proiectul Constituţiei uniunii
Europene. Cadrul general şi principiile, în R.D.C. nr. 1/2004;
O. Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
11/2002.
 VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Care este domeniul de aplicare (material şi spaţial) al liberei circulaţii a mărfurilor

?

▪ Care sunt categoriile de mărfuri considerate mărfuri comunitare ?

▪ Ce se înţelege prin mărfuri aflate în liberă practică ?

▪ Ce sunt taxele cu efect echivalent taxelor vamale ?

▪ Care sunt criteriile din perspectiva cărora taxele cu efect echivalent urmează a fi
deosebite de taxele pretinse operatorilor economici în schimbul unor servicii determinate?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Sunt calificate drept taxe cu efect echivalent:

a) taxele impuse la frontieră în mod unilateral pentru acoperirea cheltuielilor

administrative ocazionate de operaţiunile vamale;
b) taxele aferente controalelor pentru verificarea îndeplinirii anumitor obligaţii
instituite prin reglementările comunitare;
c) taxele percepute în schimbul unor servicii prestate agenţilor economici.

▪ Nu pot fi considerate drept taxe cu efect echivalent:

a) taxele pretinse pentru servicii prestate agenţilor economici;

b) taxele solicitate în temeiul unor dispoziţii legale comunitare;
c) obligaţiile pecuniare care fac parte din sistemul de impozite interne ale unui stat-
membru aplicate potrivit dispoziţiilor art. 110-113 din T.f.U.E. (ex-art. 90-93 din T.C.E.).

▪ În ipoteza în care au fost percepute taxe vamale sau taxe cu efect echivalent taxelor
vamale, statul-membru are obligaţia:

a) de a înlătura reglementările legale interne care sunt în conflict cu cele

comunitare;
b) de a extinde avantajele fiscale acordate bunurilor indigene şi asupra mărfurilor
importate;
 c) fie de înlătura reglementările legale interne care sunt în conflict cu cele
comunitare, fie de a extinde avantajele fiscale acordate bunurilor indigene şi asupra
mărfurilor importate.

▪ Procedura recuperării taxelor cu efect echivalent percepute în mod ilicit este

stabilită:

a) prin legislaţia statelor-membre;

b) prin norme unionale;
c) prin hotărârile instanţelor judecătoreşti.

▪ Distincţia dintre taxele cu efect echivalent şi obligaţiile fiscale prevăzute în

legislaţia unui stat-membru.
 Tema 4. Interzicerea între statele-membre a restricţiilor cantitative şi
a măsurilor cu efect echivalent

I. Obiective specifice:

• analiza rolului jurisprudenţei C.J.U.E. şi a efortului de armonizare legislativă între

reglementările statelor-membre în procesul de reducere şi eliminare a restricţiilor
cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• recunoaşterea restricţiilor cantitative, respectiv a măsurilor cu efect echivalent

restricţiilor cantitative faţă de taxele cu efect echivalent;
• enumerarea categoriilor de măsuri ce pot fi reţinute sau nu drept măsuri cu efect
echivalent restricţiilor cantitative;
• identificarea măsurilor care privesc modalităţile de vânzare de măsurile care
privesc în mod efectiv marfa şi calificarea corectă a acestora.

III. Cuvinte-cheie:

• restricţii cantitative, măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative

(M.E.E.R.C.), măsuri privind producţia mărfurilor, măsuri privind modalităţile de
vânzare.

IV. Structura temei de studiu:

1. Distincţia dintre restricţiile cantitative, respectiv măsurile cu efect echivalent

restricţiilor cantitative şi taxele cu efect echivalent taxelor vamale;
2. Măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative – noţiune, categorii.

V. Rezumat:

Realizarea pieţei unice implică nu numai interzicerea taxelor vamale şi a taxelor cu

efect echivalent ci şi interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.
Restricţiile cantitative reprezintă acele măsuri de natură să determine o restrângere totală
sau parţială a comerţului intracomunitar, implicând astfel – spre deosebire de taxele cu
efect echivalent care sunt interzise independent de producerea unor atare efecte – o scădere
minimă a importurilor, exporturilor sau tranzitului de bunuri. Măsurile cu efect echivalent
sunt asimilabile, practic, sub aspectul consecinţelor pe care le produc, restricţiilor
cantitative; potrivit definiţiei legale consacrate de prevederile art. 2 alin. 1 din Directiva nr.
50/70, M.E.E.R.C. sunt acele „măsuri, altele decât cele aplicabile în mod nediferenţiat
produselor naţionale şi produselor importate, care constituie un obstacol în calea
importurilor care ar putea avea loc în absenţa lor, inclusiv cele care fac importurile mai
dificile sau mai oneroase decât vânzarea produselor naţionale“. Sfera M.E.E.R.C. nu se
limitează doar la acele reglementări ale statelor-membre susceptibile să împiedice
schimburile intracomunitare, fiind una mai largă, în sensul că şi anumite practici
administrative ale autorităţilor din statele-membre de natură să afecteze comerţul
intracomunitar, pot fi calificate ca atare.

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

Realizarea pieţei unice în cadrul uniunii vamale comunitare implică şi interzicerea

între statele membre a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent (art. 34-37
din T.f.U.E. –ex-art. 28-31 din T.C.E.). Reducerea şi eliminarea restricţiilor cantitative s-a
realizat prin intervenţia organelor de jurisdicţie şi prin procesul de armonizare legislativă
între reglementările din statele membre.
Rolul jurisprudenței C.J.C.E. în procesul de reducere și eliminare a restricțiilor
cantitative și a măsurilor cu efect echivalent.
Restricțiile cantitative au fost definite drept măsurile care implică o restrângere
totală sau parțială a importurilor, exporturilor sau a tranzitului de bunuri98; pentru o
înțelegere adecvată a noțiunii, în literatura juridică de specialitate s-a arătat că în timp ce
taxa cu efect echivalent „este condamnată mai mult în funcție de obiectul său decât de
efectele pe care le produce“99, restricțiile cantitative și măsurile cu efect echivalent acestora
presupun „un minim de incidență restrictivă asupra schimburilor intracomunitare“100.
Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative (prescurtate în continuare
M.E.E.R.C.) au constituit obiectul de reglementare al Directivei nr. 50/70101, conținutul lor
fiind circumscris, potrivit art. 2 alin.1, la acele „măsuri, altele decât cele aplicabile în mod
nediferențiat produselor naționale și produselor importate, care constituie un obstacol în
calea importurilor care ar putea avea loc în absența lor, inclusiv cele care fac importurile
mai dificile sau mai oneroase decât vânzarea produselor naționale“. Prezintă implicații
deosebite în materie hotărârea pronunțată de C.J.C.E. în afacerea Dassonville unde s-a
reţinut că reprezintă o M.E.E.R.C. cea prin care în Belgia s-a solicitat comercianţilor care
importau whisky englez ce circula liber în Franţa să îşi procure un certificat de origine din
statul producător. Cum numai importatorii direcţi puteau obţine fără dificultăţi deosebite
certificatul solicitat, Curtea a statuat că ne aflăm în situaţia unei M.E.E.R.C. Se arată în
conținutul deciziei că mijloacele de probă cerute pentru dovedirea autenticității denumirii
de origine a unui produs trebuie să poată fi accesibile în condiții rezonabile și relativ
similare tuturor resortisanților astfel încât să nu determine restrângeri ale comerțului
intracomunitar. În accepţiunea jurisprudenţială consacrată de afacerea Dassonville,

98
C.J.C.E., 12 iulie 1973, C. 2/73.
99
L. Dubois, C. Bluman, Droit communautaire materiel, Ed. Montchrestien, Paris, 1999, p. 191.
100
L. Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 191.
101
A se vedea J.O. L 13 din 19 ianuarie 1970.
M.E.E.R.C. sunt orice reglementări comerciale ale statelor membre susceptibile să
împiedice, direct sau indirect, în mod real sau potenţial, comerţul intracomunitar102.
Măsurile cu efect echivalent produc efecte similare restricţiilor cantitative și
constau nu numai în dispoziţii legale, ci și în practicile administrative autorităţilor publice
care afectează schimburile intracomunitare (de exemplu, examinarea cu lentoare
considerabilă a solicitărilor formulate în scopul autorizărilor de folosire a unor aparate
importate, pasivitatea şi toleranţa autorităţilor administrative faţă de faptele particularilor
având drept consecinţă împiedicarea liberei circulaţii a mărfurilor sens în care poate fi
exemplificată atitudinea autorităţilor franceze care nu au adoptat măsurile necesare şi
adecvate în vederea opririi actelor de violenţă ale agricultorilor francezi care distrugeau
legumele şi fructele originare din statele membre103).
Caracterul obligatoriu al acestor măsuri nu este neapărat necesar, fiind calificate
drept M.E.E.R.C. și actele prin care autoritățile publice recomandă o anumită atitudine cum
ar fi campania de promovare a produselor naționale. A fost cazul acțiunii grupării Irish
Goods Council desfășurate în cadrul programului de 3 ani susținut de guvernul irlandez în
vederea promovării produselor irlandeze; apărările formulate de administrația irlandeză
prin care s-a susținut că organizarea și desfășurarea campaniei au fost realizate de o entitate
privată și nu publică au fost respinse, C.J.C.E. apreciind că demersurile publicitare au fost
posibile cu largul concurs al guvernului irlandez. În consecință, chiar dacă nu suntem în
prezența unor acte obligatorii, s-a subliniat că o atare practică este de natură „să influențeze
comportamentul comercianților și al consumatorilor în acest stat, având ca efect
nerespectarea (împiedicarea realizării) finalităților Comunității“104.
Într-o enumerare exemplificativă, între măsurile cu efect echivalent pot fi reţinute:
- măsurile privind producţia mărfurilor (norme de drept intern prin care se
reglementează denumirea, forma, dimensiunea, greutatea sau compoziţia). Este elocventă
astfel afacerea Cassis de Dijon prilejuită de o reglementare germană potrivit căreia
băuturile alcoolice trebuie să aibă un % de alcool de cel puţin 32°. Lichiorul francez Cassis
de Dijon conţinea un % sub limita minimă stabilită de autorităţile germane. Argumentele
invocate de guvernul german au fost următoarele: instituirea unei atare măsuri se
fundamentează pe rațiuni de protecție asupra sănătăţii publice, împiedicând proliferarea
băuturilor slab alcoolizate cu care consumatorii s-ar obişnui mai uşor; printr-o atare măsură
se acordă prioritate imperativelor protecţiei consumatorilor şi loialităţii tranzacţiilor
comerciale prin standardizarea produselor alcoolice de natură să împiedice concurenţa
excesivă prin preţurile băuturilor slab alcoolizate. C.J.C.E. a apreciat că ne aflăm în
prezenţa unei M.E.E.R.C., fiind restrâns în mod nejustificat importul de băuturi care sunt
produse şi comercializate în mod legal în alte state membre105. În schimb, nu au fost
calificate drept măsuri cu efect echivalent acele dispoziţii naţionale care, deşi au instituit
interdicţii de natură să aducă atingere schimburilor comerciale intracomunitare, au fost
introduse din raţiuni privind protecţia mediului înconjurător106.

102
C.J.C.E., 11 iulie 1974, C. 8/74.
103
C.J.C.E., 9 decembrie 1997, C. 265/95.
104
C.J.C.E., 24 noiembrie 1982, C. 249/81.
105
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 56.
106
Este cazul reglementării olandeze prin care s-a interzis pescuitul anumitor specii din dorinţa de a
preveni dispariţia acestora, afacerea Kramer, C.J.C.E., 14 iulie 1976, citată după S. Deleanu, op. cit., p. 69.
 - măsurile referitoare la modul de prezentare a mărfurilor. Cu titlu ilustrativ, pot
fi amintite prevederile legale spaniole107 prin care, din considerente protecţioniste, se
refuza exportul vinului de Rioja în vrac avantajându-se astfel societăţile de îmbuteliere din
regiunile de producţie; în consecinţă, C.J.C.E. a stabilit că reglementarea respectivă este de
natură să aducă o restrângere nejustificată dreptului producătorului de a alege o societate
de îmbuteliere care i-ar putea asigura condiţii mai favorabile, favorizând interesele
economice ale întreprinderilor de îmbuteliere locale în defavoarea comercianţilor din
statele membre importatoare. Apărarea statului spaniol argumentată, în principal, pe
protecţia proprietăţii industriale a fost apreciată ca neîntemeiată atâta timp cât nu s-a
dovedit că îmbutelierea efectuată în zona de producţie ar fi absolut necesară pentru a
conserva trăsăturile particulare ale vinului respectiv108.
- măsurile prin care importatorii mărfurilor comunitare sunt ţinuţi de obligaţia de
a proceda la analiza acestora prin verificarea parametrilor tehnici ai mărfurilor în raport
cu indicaţiile furnizorilor;
- măsurile prin care se instituie obligativitatea îndeplinirii anumitor formalităţi în
vederea efectuării operaţiunilor de import-export (obținerea de licențe, efectuarea în mod
sistematic de controale sanitare impuse în mod unilateral de statele-membre la momentul
trecerii frontierei, excepție făcând situația în care obligativitatea acestora decurge din
reglementări comunitare) ;
- măsurile prin care consumatorilor li se sugerează să cumpere produse autohtone;
- măsurile prin care se controlează preţul mărfurilor fiind avute în vedere cele care
permit ca vânzarea mărfurilor importate să aibă loc în condiții mai oneroase decât cea a
mărfurilor autohtone.
Calificarea unei reglementări naționale sau a unei practici drept o măsură cu efect
echivalent este subordonată unei cerințe esențiale, și anume, trăsătura acesteia de a a aduce
atingere direct sau indirect, în mod actual sau potențial, desfășurării libere a tranzacțiilor
comerciale intracomunitare. Din perspectiva arătată, în accepțiunea jurisprudențială
consacrată de C.J.C.E. în afacerea Keck și Mithouard109 măsurile privind modalitățile de
vânzare nu sunt calificate, de regulă, drept M.E.E.R.C. În speță, urmare apărărilor invocate
de învinuiții Keck și Mithouard care au revândut mărfuri la prețuri inferioare celor de
cumpărare, s-a solicitat Curții să se pronunțe asupra compatibilității față de prevederile art.
29 din T.C.E. (devenit art. 35 din T.f.U.E) a dispozițiilor legale franceze110 prin care s-a
instituit interdicția vânzării în pierdere a mărfurilor. Curtea a constatat că aplicarea
reglementărilor naționale care limitează sau interzic anumite modalități de vânzare asupra
mărfurilor provenite din alte state membre nu este de natură să „împiedice, direct sau
indirect, în mod actual sau potențial, comerțul dintre statele membre în sensul reținut în
afacerea Dassonville“ sub condiția ca acestea să „influențeze (adică se se aplice, subl. ns.)
în același fel, în fapt și în drept, comercializarea produselor naționale și a celor care provin
din alte state membre“. Se argumentează în decizie că deși comercianților li se interzice
vânzarea în pierdere, nu suntem în prezența unei M.E.E.R.C. deoarece aplicarea acestor

107
Decretul – regal nr. 157/1988 privind stabilirea regulilor care cârmuiesc denumirile de origine
controlate pentru vinuri și a regulamentelor de punere în aplicare a lui, respectiv Regulile Rioja adoptate în
temeiul acestuia.
108
Pentru detalii a se vedea O. Manolache, op. cit., p. 237-238.
109
C. J.C.E., 24 noiembrie 1993, C. 267-268/91, în Bull.CE, nr. 12/1993, p. 165-166.
110
A se vedea art. 1 din Legea nr. 63-628 din 2 iulie 1963, în forma modificată prin Ordonanța nr.
86-1243 din 1 decembrie 1986.
prevederi „nu este de natură să împiedice accesul pe piață al produselor importate sau să le
defavorizeze într-o măsură mai mare decât defavorizează produsele naționale, neaflându-
ne astfel în domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 28 din Tratat (art. 28 din T.C.E. devenit
art. 34 din T.f.U.E.subl.ns)“111.
În consecință, în concepția C.J.C.E. se face distincție între măsurile care privesc
în mod efectiv fie marfa (denumirea, compoziția, modul de ambalare), fie operațiunea
propriu-zisă de import care sunt contrare, în principiu, dispozițiilor art. 35 din T.f.U.E și
măsurile care privesc modalitățile de vânzare sub condiția ca acestea să se aplice
nediscriminatoriu nu numai produselor importate cât și celor indigene. Au fost incluse în
această ultimă categorie și, în consecință, respectându-se concepția promovată în afacerea
Keck și Mithouard, s-a reținut că nu sunt incompatibile cu prevederile comunitare
următoarele reglementări naționale: dispozițiile legale belgiene112 care interziceau
comercianților să ofere un produs pentru vânzare sau să vândă în pierdere, fiind asimilată
vânzării în pierdere și înstrăinarea unei mărfi cu un profit minim113; prevederile italiene
stabilind orarul de funcționare al magazinelor (cu referire expresă la închiderea totală în
zilele de duminică și sărbătorile legale114); legislația franceză prin care se interziceau
reclamele televizate în cazul distribuitorilor115 sau cea prin care statul grec rezerva
vânzarea laptelui fabricat special pentru copii în favoarea exclusivă a farmaciilor116.

VII. Bibliografia recomandată:

P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi

doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
O. Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
11/2002.

111
C.J.C.E., C. 267-268/91, citate supra.
112
A se vedea Legea belgiană din 14 iulie 1991 privind practicile comerciale.
113
C.J.C.E., 11 august 1995, C.63/94.
114
C.J.C.E., 2 iunie 1994, C.69 și 258/93 (conexate).
115
C.J.C.E., 9 februarie 1995, C. 412/93.
116
C.J.C.E., 29 iunie 1995, C. 391/92.
 VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Ce sunt restricţiile cantitative ?

▪ Care sunt trăsăturile esenţiale din perspectiva cărora se poate aprecia că ne aflăm
în prezenţa unei măsuri cu efect echivalent ?

▪ Prin ce se deosebesc restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent de taxele

cu efect echivalent ?

▪ Măsurile care privesc modalităţile de vânzare reprezintă măsuri cu efect

echivalent ?

▪ În ce condiţii practicile administrative ale autorităţilor publice dintr-un stat-

membru pot fi calificate drept măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative ?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Reducerea şi eliminarea restricţiilor cantitative s-a realizat prin:

a) procesul de armonizare legislativă între reglementările din statele-membre;

b) prin introducerea Tarifului vamal comun;
c) prin intervenţia organelor de jurisdicţie.

▪ Pot fi considerate drept măsuri cu efect echivalent:

a) măsurile privind producţia mărfurilor de natură să facă importurile mai dificile

sau mai oneroase decât vânzarea mărfurilor autohtone;
b) măsurile prin care, în temeiul unor reglementări comunitare, se instituie
obligativitatea îndeplinirii anumitor formalităţi în vederea efectuării operaţiunilor de
import-export,
c) măsurile prin care se controlează preţul mărfurilor de natură să determine
vânzarea în condiţii mai oneroase a mărfurilor importate faţă de cele autohtone.

▪ Nu pot fi calificate drept măsuri cu efect echivalent:

a) măsurile privind denumirea, compoziţia, modul de ambalare al mărfurilor de

natură să împiedice, direct sau indirect, în mod real sau potenţial, comerţul intracomunitar;
b) practicile administrative ale autorităţilor publice ale unui stat-membru care
afectează schimburile intracomunitare;
 c) măsurile referitoare la modalităţile de vânzare aplicabile în mod
nediscriminatoriu nu numai produselor importate ci şi celor indigene.

▪ O reglementare naţională având ca obiect interdicţia vânzării în pierdere a

mărfurilor reprezintă:

a) o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative;

b) o măsură referitoare la modalităţile de vânzare;
c) o măsură prin care se controlează preţul mărfurilor.

▪ Rolul jurisprudenţei C.J.U.E. cu privire la determinarea naturii şi categoriilor de

măsuri cu efect echivalent.

Notă: Exercițiile propuse mai jos sunt extrase din Tudorel Ștefan, Beatrice
Andreșan-Grigoriu, Dreptul Uniunii Europene. Culegere de grile și spețe, ed. 2, Ed. CH
Beck, București, 2010.

1. Măsurile naționale cu efect echivalent restricțiilor cantitative interzise de

art. 34 TFUE (ex-art. 28 TCE) sunt:

a) reglementările naționale neutre care impun anumite modalități de comercializare

în privința tuturor mărfurilor.
b) reglementările naționale care impun taxe pentru mărfuri de proveniență externă
ca urmare a faptului că acestea traversează granița.
c) reglementările naționale care pot împiedica, direct sau indirect, actual sau
potențial, comerțul intracomunitar care nu au o justificare legată de un obiectiv de interes
general și care nu sunt aplicate proporționale cu aceasta.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.

2. Măsurile naționale prin care se reglementează modul în care se

comercializează un produs într-un stat membru UE:

a) sunt permise de TFUE în măsura în care nu discriminează produsele de import.

b) sunt interzise de TFUE, cu excepția situației în care sunt justificate de unul din
motivele prevăzute de art. 36 TFUE (ex-art. 30 TCE) dacă este vorba despre măsuri direct
discriminatorii.
c) sunt interzise de TFUE cu excepția situației în care sunt justificate de cerințele
imperative de ordine publică dezvoltate de jurisprudența CJUE.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.
 3. Distincția între măsurile naționale care mențin sau creează obstacolele în
calea liberei circulații a mărfurilor și măsurile naționale care mențin sau creează
limite ori interdicții referitoare la modul în care sunt comercializate mărfurile a fost
statuată în cauza:

a) Keck și Mithouard.
b) Dassonville.
c) Cassis de Dijon.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.

4. Alegeți dintre variantele de mai jos răspunsul corespunzător uneia dintre

justificările permise pentru adoptarea de măsuri direct discriminatorii prin care
statele membre pot restrânge libera circulație a mărfurilor:

a) eficacitatea controalelor fiscale.

b) protecția proprietății industriale și comerciale.
c) protecția consumatorilor.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.

5. O măsură naţională prin care se interzice farmaciştilor dintr-un stat

membru să facă reclamă produselor homeopatice în afara farmaciilor, şi anume la
radio:

a) constituie o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative pentru că poate

conduce la reducerea importurilor, chiar dacă se aplică atât produselor naţionale cât şi celor
importate din alte state membre;
b) constituie un aranjament de comercializare deoarece nu face mai dificil accesul
pe piaţă al produselor importate, nu face mai dificilă comercializarea acestora şi nu are
legătură cu marfa în sine;
c) constituie fie o excepţie justificată de protecţia sănătăţii publice de la restricţiile
de ordin cantitativ, rezultând din jurisprudenţa Curţii, fie o excepţie prevăzută de art. 36
TFUE (ex-art. 30 TCE) în funcţie de argumentele pe care le poate aduce statul membru.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.

6. În absenţa normelor de armonizare ale UE, măsura naţională prin care

persoanele care doresc să înmatriculeze în statul lor un autoturism dintr-un alt stat
membru, trebuie să achite o sumă de bani înainte de punerea în circulaţie a
autoturismului:

a) este permisă de Tratat, în măsura în care nu se produce o discriminare între

produsele similare interne şi cele de import şi nu se favorizează sectoare interne de
producţie;
 b) este interzisă de Tratat, cu excepţia situaţiei în care este justificată de unul din
motivele limitativ prevăzute de art. 36 TFUE (ex-art. 30TCE), dacă este o măsură
discriminatorie;
c) este interzisă de Tratat, cu excepţia situaţiei în care este justificată de unul din
motivele prevăzute de art. 36 TFUE (ex-art.30 TCE) sau de cerinţele imperative de ordine
publică dezvoltate de jurisprudenţa CJUE, dacă o este o măsură cu adevărat neutră.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.

7. Acțiunea în restituirea sumelor plătite statului în aplicarea unor norme

naționale emise cu încălcarea dispozițiilor de drept al UE este guvernată de
principiul:

a) autonomiei procedurale interne, fără restricții.

b) autonomiei procedurale interne, cu limitări.
c) acțiunea este întotdeauna supusă regulilor stabilite uniform la nivelul UE.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.
 Tema 5. Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor

I. Obiective specifice:

• analiza condiţiilor în prezenţa cărora derogările de la libera circulaţie a mărfurilor

nu pot fi reţinute ca având caracter ilicit;
• înţelegerea caracterului limitativ şi de strictă interpretare a motivelor care, potrivit
dispoziţiilor art. 36 din T.f.U.E., pot legitima instituirea unor obstacole la libera circulaţie
a mărfurilor.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• enumerarea cauzelor ce constituie excepţii de la libera circulaţie a mărfurilor;

• identificarea categoriilor de excepţii de la libera circulaţie a mărfurilor.

III. Cuvinte-cheie:

• excepţii consacrate de T.f.U.E. / excepţii jurisprudenţiale, interes general,

ordine publică, morală publică, securitate publică, protecţia vieţii şi sănătăţii
persoanelor, protecţia proprietăţii industriale şi comerciale – regula epuizării
dreptului, protecţia consumatorilor, protecţia producţiei cinematografice, potecţia
mediului înconjurător, protecţia libertăţii de expresie şi a pluralismului în domeniul
presei, discriminare arbitrară, restricţie deghizată.

IV. Structura temei de studiu:

1. Sediul juridic şi domeniul de aplicare al excepţiiilor la libera circulaţie a

mărfurilor.
2. Excepţiile jurisprudenţiale.

V. Rezumat:

Cum obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor nu sunt a priori ilicite, sunt

recunoscute drept justificate anumite derogări de la libera circulaţie a mărfurilor sub
rezerva îndeplinirii următoarelor condiţii: instituirea lor să fie determinată din raţiuni de
protecţie a unui interes general, să fie în mod obiectiv necesară, proporţională cu interesul
astfel apărat şi nediscrimanatorie, si , în fine, să nu existe în domeniul respectiv
reglementări comunitare de armonizare a legislaţiilor statelor-membre având acelaşi obiect
cu măsura derogatorie respectivă.

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

1.1. Sediu juridic. Domeniu de aplicare. Obstacolele la libera circulație a

mărfurilor nu sunt a priori ilicite, prin urmare, dacă rațiunile pentru care au fost instituite
sunt justificate de un interes general, nu pot fi tratate ca fiind M.E.E.R.C. Într-o enumerare
limitativă și de strictă interpretare, dispozițiile art. 36 din T.f.U.E. (art. 30 din T.C.E.)
redau motivele care pot legitima derogări de la principiul liberei circulații a mărfurilor,
arătându-se că „dispozițiile art. 34-35 nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor la import,
export sau de tranzit justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranţă
publică, de protecție a sănătăţii şi a vieții persoanelor şi a animalelor sau de conservare a
plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică
sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale“.

Cu titlu exemplificativ, pot fi reținute următoarele situații în care, la nivel

jurisprudențial, în temeiul art. 30 din T.C.E. (devenit în prezent art. 36 din T.f.U.E.),,
derogările de la principiul liberei circulații a mărfurilor au fost recunoscute ca fiind
justificate:
- măsura prin care Marea Britanie, pentru motive de ordine publică, a instituit
interdicția de a exporta monede bătute în acest stat-membru (dar a căror distrugere, în ciuda
faptului că nu mai au curs legal, este în același timp interzisă în acest stat-membru117),
restricția fiind justificată de protecția dreptului de a bate monedă care, în mod tradițional,
se circumscrie prerogativelor de care dispune un stat în apărarea intereselor sale;
- interzicerea importului de materiale pornografice printr-o reglementare britanică
a fost apreciată drept justificată118 din perspectiva motivului referitor la morala publică, în
timp ce securitatea publică a reprezentat rațiunea pentru care în legislația irlandeză s-a
prevăzut obligarea importatorilor de produse petroliere de a se aproviziona parțial de la o
rafinărie situată pe teritoriul național119;
- protecția vieții și a sănătății persoanelor a fost motivul care a legitimat adoptarea
reglementării olandeze instituind obligația înregistrării obligatorii a oricărui medicament
ce urmează a fi comercializat pe teritoriul acestui stat-membru, indiferent dacă provine din
import sau este un produs indigen sau a legii britanice prin care s-a dispus interdicția
medicilor farmaciști de a înlocui un medicament cu un altul cu efect similar (prescripțiile
medicale fiind în mod necesar legate de persoana pacientului) sau, în fine, a reglementării
franceze prin care comercializarea anumitor produse (lentile de contact) a fost în mod
exclusiv recunoscută doar unei anumite categorii profesionale (respectiv opticienilor) în
considerarea faptului că vânzarea acestora implică și obligația de a furniza cumpărătorilor
informații specifice utilizării produselor respective120; cu referire la motivul constând în
protecția sănătății animalelor, pe aceeși identitate de rațiune, C.J.C.E. a apreciat că

117
C.J.C.E., 23 noiembrie 1978, C. 7/78.
118
C.J.C.E., 14 decembrie 1979, C. 34/79.
119
C.J.C.E., 10 iulie 1984, C. 72/83, exemplu preluat după O. Manolache, op. cit., p. 236.
120
În sensul arătat, a se vedea G. Druesne, Droit de lʼUnion Européenne et politiques
communautaires, ed. a 6-a, P.U.F., Paris, 2001, p. 97-98.
dispozițiile legale germane care, în ipoteza achiziționării din import a produselor furajere,
reglementează obligația obținerii unei autorizații veterinare eliberate de autoritatea
competentă sunt justificate în temeiul art. 30 din Tratat (din T.C.E. subl. ns.)121;
- referindu-ne la „protecția proprietății industriale și comerciale“122,excepțiile de
la principiul liberei circulații a mărfurilor sunt recunoscute în măsura în care sunt justificate
de protecția „obiectului specific“ al dreptului de proprietate intelectuală sau industrială
respectiv. Astfel, pentru titularul unui brevet „obiectul specific“ al dreptului constă în
prerogativa exclusivă de a utiliza o invenție în vederea fabricării și a primei puneri în
circulație a produselor industriale (fie în mod direct, fie prin acordarea unei licențe terților)
precum și de a se opune contrafacerii; odată pus produsul în vânzare sau comercializat cu
consimțământul titularului dreptului, se depășeșc, practic, limitele „obiectului specific“ al
dreptului său, funcționând în materie regula „epuizării“ dreptului potrivit căreia
monopolul recunoscut prin lege titularului dreptului se consumă prin primul act de
comercializare a produsului123 și, în consecință, „actele secundare de comercializare (și nu
de producție, până la până la prima punere în vânzare) vor expune produsul principiului
liberei circulații“124.
Practic, titularul dreptului nu se va mai putea opune importului produsului care a
fost pus deja în circulație pe teritoriul unui alt stat-membru fie de către el, fie de către un
terț cu consimțământul său125. În schimb, dacă dreptul său de proprietate intelectuală sau
industrială este încă ocrotit ca efect al unei reglementări naționale pe teritoriul unui stat-
membru refuzul său la comercializarea pe teritoriul unui alt stat-membru este legitim.
Această soluție nu este decât consecința faptului că întinderea protecției dreptului este de
„competența“ legislativă a fiecărui stat-membru, ceea ce permite ca protecția drepturilor
de proprietate intelectuală să suporte un tratament diferit, sub aspectul condițiilor de
aplicare, în legislațiile naționale. În sensul arătat, în litigiul ocazionat de exportul din
Danemarca în Germania a suporturilor materiale pe care era înregistrată opera lui Cliff
Richard, C.J.C.E. a recunoscut autorului dreptul de a se opune comercializării casetelor și
discurilor sale pe teritoriul statului german întrucât, chiar dacă potrivit legii daneze dreptul
de autor nu mai era protejat, în Germania dreptul de autor beneficia de o durată de protecție
mai lungă.

121
C.J.C.E, 27 martie 1985, C. 73/84.
122
Dincolo de formula terminologică folosită în textul comunitar, precizăm că urmează a fi avute
în vedere, practic, toate drepturile de proprietate intelectuală (dreptul de autor, mărcile, brevetele,
desenele și modelele industriale).

123
Se impune să precizăm că regula amintită operează nu numai în situația în care prima valorificare
a produsului este realizată de însuși titularul dreptului, ci și în cazul în care aceasta are loc din inițiativa unui
terț abilitat.
124
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 72-73.
125
În materia exploatării dreptului de marcă, regula epuizării dreptului suportă o limitare, în sensul
că, în situația în care un terț comercializează produsul în condiții de natură să creeze confuzii asupra originii
acestuia, titularului dreptului i se recunoaște prerogativa de a acționa împotriva terțului chiar dacă produsul
era deja pus în circulație pe teritoriul unui stat-membru. În sensul arătat, la nivel jurisprudențial, s-a reținut
că epuizarea dreptului nu are loc în caz de alterare a produsului, apreciindu-se că ne aflăm în prezența alterării
produsului și atunci când punerea în vânzare a acestuia s-a făcut în „condiții obiectiv incompatibile cu
imaginea recunoscută a produsului“, a se vedea afacerea Christian Dior, C.J.C.E., 4 noiembrie 1997,
exemplu preluat după A. Fuerea, idem, p. 74.
 Dincolo de faptul că sfera de aplicare a excepțiilor consacrate de prevederile art.
36 din Tratat nu poate fi, printr-o interpretare extensivă, lărgită în afara celor expres
prevăzute de norma comunitară amintită, se impune să precizăm că derogările respective
nu trebuie să permită discriminări arbitrare sau restricții deghizate în comerțul
intracomunitar; introducerea unor interdicții sau restricții în mod exclusiv asupra
mărfurilor importate în favoarea, din considerente pur protecționiste, a mărfurilor indigene
similare ar însemna o deturnare a rațiunilor și scopurilor pentru care au fost recunoscute
excepțiile reglementate de art. 36 din T.f.U.E. În consecință, se impune să analizăm în
continuare în ce condiții derogările de la libera circulație a mărfurilor pot fi instituite în
mod legitim.

1.2. Condiții de aplicare. În literatura juridică de specialitate126, sunt admise în

mod constant următoarele condiții de invocare a excepțiilor de la principiul liberei circulații
a mărfurilor:
- inexistența în domeniul respectiv a unor reglementări comunitare de armonizare a
legislațiilor statelor-membre care să aibă același obiect cu măsura derogatorie instituită de
un stat-membru; cu referire la semnificațiile acestei condiționări, se impune să subliniem
că motivele enumerate de art. 36 din Tratat nu mai pot fi invocate drept temei al derogării
de la libera circulație în prezența unor directive comunitare de armonizare în materie,
recunoscându-li-se practic un caracter provizoriu.
- măsura națională respectivă să fie adoptată din necesitatea de a proteja un interes
general și să fie în mod obiectiv necesară pentru ocrotirea acestui interes; analizând
consecințele juridice antrenate de aplicarea acestei condiții, la nivel doctrinar, într-o
formulare plastică, s-a arătat că „măsura trebuie să asigure protecția interesului general
peste tot unde acesta trebuie să existe“
- derogarea respectivă să nu aibă un caracter discriminatoriu, urmând a fi aplicabilă,
de regulă, atât în cazul mărfurilor importate cât și a celor autohtone;

VII. Bibliografia recomandată:

P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi

doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;

126
A se vedea S. Deleanu, op. cit., p. 88-90, A. Fuerea, op. cit., p. 62.
 O. Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
11/2002.

VIII. Întrebări recapitulative:

▪ În prezenţa căror condiţii o măsură având ca obiect instituirea unei îngrădiri la

libera circulaţie a mărfurilor are caracter legitim, neputând fi calificată drept M.E.E.R.C.?

▪ Ce sunt restricţiile deghizate de la libera circulaţie a mărfurilor ?

▪ Ce categorii de excepţii de la libera circulaţii a mărfurilor cunoaşteţi ?

▪ Care sunt motivele care, potrivit dispoziţiilor art. 36 din T.f.U.E., pot justifica
derogări de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor ?

▪ Pentru ce raţiuni au fost recunoscute, în jurisprudenţa C.J.C.E., restricţii ale liberei

circulaţii a mărfurilor ?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Măsura prin care, potrivit legislaţiei irlandeze, s-a instituit obligaţia importatorilor
de produse petroliere de a se aproviziona parţial de la o rafinărie cu sediul în Irlanda are
natura unei derogări legitime de la regimul liberei circulaţii a mărfurilor din raţiuni care
privesc protecţia:
a) ordinii publice;
b) moralei publice;
c) securităţii publice.

▪ Măsura prin care legiuitorul francez a recunoscut dreptul de comercializare al

lentilelor de contact doar în favoarea categoriei profesionale a opticienilor a fost instituită
din raţiuni justificate de:
a) protecţia consumatorului;
b) protecţia sănătăţii persoanelor;
c) imperativul corectitudinii în tranzacţiile comerciale.

▪ Se înscriu, potrivit art. 36 din T. f.U.E, în categoria cauzelor limitative şi de strictă

interpretare ce constituie restricţii justificate la libera circulaţie a mărfurilor următoarele
motive:
a) ordinea publică;
b) protecţia vieţii şi a sănătăţii persoanelor;
 c) protecţia proprietăţii industriale şi comerciale;
d) protecţia libertăţii de expresie şi a pluralismului în domeniul presei.

▪ Au fost reţinute drept excepţii jurisprudenţiale de la libera circulaţie a mărfurilor

îngrădirile justificate de următoarele motive:
a) protecţia consumatorilor;
b) protecţia producţiei cinematografice;
c) protecţia mediului înconjurător.

▪ Corelaţia dintre protecţia dreptului de proprietate intelectuală şi industrială şi

libera circulaţie a mărfurilor.
 Tema 6. Libera circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor

I. Obiective specifice:

• înţelegerea necesităţii liberalizării deplasărilor de capitaluri şi evoluţia

reglementărilor în materie;
• analiza distincţiei dintre deplasările de capital şi plăţile curente;
• înţelegerea legăturii dintre libera circulaţie a capitalurilor, respectiv a plăţilor
curente şi celelalte libertăţi de circulaţie;
• analiza restricţiilor acceptate de la libera circulaţie a capitalurilor.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• identificarea unei deplasări de capital faţă de o plată curentă;

• exemplificarea unor măsuri reprezentând obstacole de la libera circulaţie a
capitalurilor;
• enumerarea derogărilor justificate de la libera circulaţie a capitalurilor.

III. Cuvinte-cheie:

• deplasări de capital, plăţi curente, libera circulaţie a capitalurilor, restricţii

privind libera circulaţie a capitalurilor.

IV. Structura temei de studiu:

1. Sediu juridic. Distincţia dintre deplasările de capitaluri şi plăţile curente;

2. Corelaţia dintre libera circulaţie a capitalurilor, respectiv a plăţilor şi celelalte
libertăţi de circulaţie;
3. Excepţii de la libera circulaţie a capitalurilor.

V. Rezumat:

Liberalizarea deplasărilor de capital s-a produs relativ lent, făcând obiectul unor
reglementări comunitare succesive până la desăvârşirea ei prin Tratatul de la Maastricht.
Deplasările de capital se impun a fi diferenţiate de plăţile curente; astfel, în sensul consacrat
la nivel jurisprudenţial în afacerea Luisi si Carbone, în timp ce deplasările de capitaluri
sunt acele operaţiuni financiare având ca obiect plasarea sau investiţia unor resurse băneşti,
plăţile reprezintă remunerările cuvenite pentru prestarea unor servicii.
 În lipsa desfăşurării libere a deplasărilor de capitaluri, funcţionarea efectivă a
regulilor pe care sunt construite celelalte libertăţi de circulaţie (libertatea de stabilire,
libertatea de a presta servicii în domeniul bancar sau al asigurărilor) ar fi compromisă. Nu
mai puţin, cum plăţile reprezintă contraprestaţii datorate în schimbul achiziţionării de
mărfuri sau prestării unor servicii, este vizibil faptul că libera circulaţie a mărfurilor,
persoanelor şi serviciilor implică în mod necesar recunoaşterea efectivă a unei libertăţi
derivate – cea a plăţilor.
Derogările de la libera circulaţie a capitalurilor au caracter justificat dacă instituirea
acestora se manifestă ca o consecinţă a exercitării prerogativelor statelor-membre în
vederea eliminării fraudei fiscale sau în scopuri de informare administrativă şi statistică.

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

1. Sediu juridic. Distincția dintre deplasările de capitaluri și plățile curente.

Dincolo de semnificațiile economice pozitive ale uniunii monetare, realizarea acesteia a
cunoscut o evoluție relativ lentă dată fiind importanța rolului tradițional al statelor în
materia înfăptuirii politicilor monetare naționale. Liberalizarea capitalurilor s-a produs
treptat, constituind, astfel, obiectul unor reglementări comunitare succesive, fiind vorba
despre: Prima Directivă din 11 mai 1960 privind liberalizarea investițiilor directe,
Directiva nr. 85/566 din 17 noiembrie 1986 prin care au fost liberalizate creditele pe termen
lung legate de operațiunile privind achiziționarea titlurilor care nu erau negociate la bursă
și, în fine, prin Directiva nr. 88/361 din 24 iunie 1988 care a înlăturat restricțiile privind
circulația capitalului între resortisanții statelor membre, transferurile de capital urmând a
fi efectuate în aceleași condiții ale ratei de schimb precum cele aplicate plăților curente.
Libera circulație a capitalurilor a fost desăvârșită prin dispozițiile Tratatului de la
Maastricht, dobândind recunoaștere nu numai în relațiile dintre statele-membre ci și în
relațiile cu statele-terțe.
Distincția dintre deplasările de capital și plățile curente, consacrată la nivel
jurisprudențial prin hotărârea pronunțată de Curte în afacerea Luisi si Carbone127 este
necesară în vederea stabilirii corecte a domeniului de aplicare a liberei circulații a
capitalului, respectiv a liberei circulații a plăților. În timp ce deplasările de capitaluri sunt
acele operațiuni financiare având ca obiect plasarea sau investiția unor resurse bănești,
plățile sunt remunerările datorate în schimbul efectuării unor servicii. Se reține astfel că
„transferul fizic de bancnote nu poate fi deci clasificat ca o deplasare de capital atunci când
transferul în cauză corespunde unei obligații de plată rezultând dintr-o tranzacție implicând
circulația mărfurilor și serviciilor“ astfel încât „transferurile în legătură cu turismul ori cu
călătoriile în scopuri în scopuri de comerț, educație ori tratament medical constituie plăți
și nu o deplasare a capitalului chiar dacă ele sunt efectuate prin intermediul transferului
fizic de bancnote“128. În consecință, nu se circumscrie unei deplasări de capital transferul
bancar realizat ca urmare a unei tranzacții desfășurate în domeniul schimburilor de mărfuri
sau prestării de servicii. Pentru a extinde sfera exemplificării, arătăm că plata primelor de
asigurare a răspunderii are valoarea unei plăți curente, spre deosebire de plata primelor de
asigurare de viață, de investițiile efectuate în scopul constituirii unei societăți comerciale
pe teritoriul unui alt stat membru, de plasamentele financiare pe termen lung sau de

127
C.J.C.E., 31 ianuarie 1984, C. 286/82 și C. 26/83.
128
Idem. A se vedea și C.J.C.E., 23 februarie 1995, C. 358 și 416/93.
operațiunile privind titlurile de valoare ce reprezintă deplasări de capitaluri (sub condiția
ca transferul de valoare să aibă loc dintr-un stat membru în altul sau, dacă se desfășoară pe
teritoriul aceluiași stat să se desfășoare către un neresortisant al acelui stat-membru).
Sunt obstacole la libera circulație a capitalului obligația de a înscrie o ipotecă în
evidențele de carte funciară exclusiv în moneda națională a unui stat-membru sau refuzul
de a acorda beneficiul unei exonerări fiscale pentru dividendele pe acțiuni plătite de către
o societate ce are sediul pe teritoriul unui alt stat-membru

2. Corelația dintre libera circulație a capitalurilor, respectiv a plăților și

celelalte libertăți de circulație. Dincolo de domeniul de aplicare diferit al libertăților de
circulație, realizarea efectivă a acestora face vizibilă legătura dintre regulile de funcționare
ce le guvernează, în sensul că libertatea de stabilire sau libertatea de prestare a serviciilor
ar fi golite de conținut în absența desfășurării libere a unor anumite deplasări de capitaluri.
Astfel, în literatura juridică de specialitate s-a subliniat că „libertatea de stabilire
postulează129 dreptul investitorului comunitar de a avea părți sociale într-o societate
înființată în alt stat de membru sau de a crea o filială. Tot astfel, libertatea de prestare a
serviciilor în sectoarele sensibile, ca cel bancar sau al asigurărilor, presupune liberalizarea
mișcărilor pe termen scurt și a transferurilor în executarea unor contracte de asigurare“130.
În același timp, luând în considerare faptul că plățile reprezintă contraprestații datorate în
cadrul unor tranzacții ce implică schimburi de mărfuri sau prestarea unor servicii, este
evident că libera circulație a mărfurilor, persoanelor și a serviciilor implică și existența unei
libertăți derivate - cea a plăților.

3. Excepții de la libera circulație a capitalurilor și a plăților. Potrivit

dispozițiilor art. 65 alin. (1) lit. b) din T.f.U.E. [ex-art. 58 alin.(1) lit.b) din T.C.E] libera
circulație a capitalurilor, respectiv a plăților nu poate aduce atingere dreptului recunoscut
al statelor-membre de a a adopta măsurile necesare în vederea descurajării fraudei fiscale
sau de a institui proceduri speciale de declarare a circulației capitalurilor în scopuri de
informare administrativă și statistică. Sunt expres prevăzute în continuare drept rațiuni de
natură să justifice introducerea unor restricții și ordinea, respectiv securitatea publică, cu
precizarea că măsurile adoptate nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară
sau o restricție deghizată la libera circulație a capitalurilor și a plăților.
În realitate, alături de motivele enunțate de textul comunitar, jurisprudența Curții
recunoaște drept derogare legitimă de la libera circulație a capitalului și a plăților orice
cauză impusă în mod imperativ de protecția interesului general. Introducerea unor măsuri
restrictive apare ca justificată dacă acestea sunt folosite drept instrumente în combaterea
criminalității organizate în materia spălării banilor, a terorismului sau traficului de
stupefiante.

VII. Bibliografia recomandată:

129
Se impune totuși să precizăm că nu întotdeauna libertatea de stabilire implică și deplasarea
unui capital, este cazul în care activitatea de stabilire este însoțită de contractarea unui credit de la o bancă
de pe teritoriul acelui stat-membru.
130
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 81.
 P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar
european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
R. Vartolomei, Consideraţii privind aplicarea în România a Regulamentului CE
nr. 2560/2001 privind plăţile transfrontaliere în euro, în R.R.D.Com. nr. 2/2009;
H. Puwak, Piaţa europeană a serviciilor financiare sub incidenţa unor noi
reglementări, în R.R.D.C. nr. 2/2007;
M. Voicu, Definirea politicilor economice comune în proiectul Constituţiei uniunii
Europene. Cadrul general şi principiile, în R.D.C. nr. 1/2004;
O. Ţinca, Politica economică şi monetară a Uniunii Europene, în R.D.C. nr.
2/2003.

VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Ce sunt deplasările de capital ?

▪ Ce se înţelege prin plăţi curente ?

▪ Prin ce se deosebesc deplasările de capitaluri de plăţile curente ?

▪ Care sunt motivele care pot justifica instituirea unor restricţii la libera circulaţie a
capitalurilor ?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Constituie deplasări de capitaluri :

a) transferul bancar având ca obiect remunerarea unui tratament medical oferit în

străinătate;
b) plata primelor datorate ca urmare a contractării unei asigurări de viaţă;
 c) transferul bancar efectuat pentru plata unor titluri de valoare achiziţionate de pe
o piaţă bursieră străină.

▪ Reprezintă plăţi curente:

a) tranferurile bancare efectuate în scopul remunerării unor servicii turistice;

b) operaţiunile financiare având ca finalitate investiţia unor resurse băneşti;
c) transferurile bancare efectuate pentru remunerarea unor servicii educaţionale.

▪ Refuzul unui stat-membru de a acorda beneficiul unei exonerări fiscale pentru

dividendele plătite de o societate cu sediul pe teritoriul unui alt stat-membru reprezintă:

a) o restricţie justificată de la libera circulaţie a capitalurilor;

b) un obstacol nelegitim la libera circulaţie a capitalurilor;
c) exercitarea legitimă a prerogativelor suverane recunoscute oricărui stat-
membru în materia politicii fiscale naţionale.

▪ Constituie excepţii de la libera circulaţie a capitalurilor derogările justificate de

următoarele motive:

a) necesitatea descurajării fraudei fiscale;

b) protecţia ordinii şi securităţii publice;
c) necesitatea de a institui obligaţia declarării circulaţiei capitalului în scopul
realizării informării administrative şi statistice.

▪ Libera circulaţie a capitalurilor şi fiscalitatea.

 Tema 7. Libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor. Aspecte generale

I. Obiective specifice:

• înţelegerea semnificaţiilor conceptuale atribuite următoarelor noţiuni: libera

circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a serviciilor, respectiv libertate profesională (sau
libertăţi profesionale), libera circulaţie a lucrătorilor, libertatea de stabilire, libertatea de
prestare a serviciilor;
• analiza statutului acelor persoane identificate drept beneficiari ai libertăţilor
profesionale.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• însuşirea accepţiunii conceptuale a termenului de libertate profesională şi a

formelor de manifestare a acesteia;
• enumerarea categoriilor de beneficiari ai libertăţilor profesionale.

III. Cuvinte-cheie:

• libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a serviciilor, libertate

profesională/libertăţi profesionale, libera circulaţie a lucrătorilor, libertatea de
stabilire, libertatea de prestare a serviciilor.

IV. Structura temei de studiu:

1. Delimitări conceptuale.
2. Beneficiarii libertăţilor profesionale.

V. Rezumat:

Realizarea obiectivelor economice ale pieţei unice ar deveni iluzorie în lipsa

funcţionării efective a liberei circulaţii a persoanelor şi serviciilor. Deşi în concepţia
consacrată de T.C.E. libera circulaţie a lucrătorilor şi libertatea de stabilire sunt tratate în
mod separat de libera circulaţie a serviciilor, la nivel doctrinar, analiza semnificaţiilor
teoretice şi practice privind libera circulaţie a persoanelor şi a serviciilor suportă, în mod
obişnuit, o abordare comună. Mai mult, din perspectivă conceptuală, se susţine
recunoaşterea unei aşa-numite „libertăţi profesionale“ al cărei conţinut acoperă, practic,
trei libertăţi: libertatea de circulaţie a lucrătorilor salariaţi, libertatea de stabilire şi libertatea
de prestare a serviciilor. Astfel, libertatea profesională se manifestă în prezent ca un
concept diferit de dreptul de deplasare şi sejur care constă în facultatea recunoscută oricărui
cetăţean al unui stat-membru de a se deplasa şi a se stabili liber pe teritoriul comunitar
indepenedent de exercitarea vreunei activităţi profesionale.
Beneficiarii libertăţilor profesionale sunt: lucrătorii salariaţi, persoanele care
desfăşoară activităţi independente, destinatarii serviciilor, membrii de familie ai
lucrătorilor salariaţi, ai persoanelor care desfăşoară activităţi independente sau ai
destinatarilor serviciilor şi, în fine, persoanele juridice.

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

1. Delimitări conceptuale. Deși libera circulație a lucrătorilor și libertatea de

stabilire131 sunt reglementate în T.f.U.E. în mod distinct de libera circulație a serviciilor132,
literatura juridică ne-a obișnuit ca studiul semnificațiilor teoretice și al implicațiilor
practice ale acestora să suporte în mod tradițional o abordare comună. Dincolo de legătura
generală care le unește urmare a faptului că ambele reprezintă instrumente specifice ale
realizării acelorași obiective economice ale stabilirii pieței unice, dintr-o perspectivă relativ
particulară conexiunile se manifestă prin aceea că sfera beneficiarilor acestor libertăți este
aceeași precum și printr-o aplicare comună fie și numai parțială a unor reglementări. În altă
ordine de idei, libera circulație a serviciilor ar fi lipsită de orice suport în absența
recunoașterii operatorilor economici a libertății de stabilire după cum și prerogativele
acesteia din urmă servesc la furnizarea dincolo de frontiere a serviciilor. Mai mult, la nivel
doctrinar133 se afirmă existența așa-zisei „libertăți profesionale“ care beneficiază atât în
drepturile naționale cât și în dreptul comunitar de statutul unui drept fundamental al
persoanei; în același timp, se apreciază că în concepția tratatelor constitutive libertatea
profesională apare nu atât ca un drept al persoanei cât ca un „instrument al mobilității
actorilor economici“134, conținutul acesteia având o dimensiune trinitară, în sensul că există
în realitate trei libertăți: libertatea de circulație a lucrătorilor salariați, libertatea de stabilire
și libertatea de prestare a serviciilor.
Potrivit art. 49 alin. (2) din T.f.U.E. (ex-art. 43 alin. 2 din T.C.E.) libertatea de
stabilire reprezintă dreptul recunoscut resortisanților statelor-membre de a accede la
activitățile independente precum și la constituirea și gestionarea întreprinderilor.
Interpretând prevederile art. art. 56 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 49 alin. (1) din T.C.E.]
libertatea de a presta servicii (L.P.S.) reprezintă dreptul de a furniza servicii persoanelor
fizice și juridice cu sediul pe teritoriul altor state-membre.
Libertatea profesională se manifestă în prezent ca un concept distinct de dreptul de
deplasare și de sejur constând în facultatea recunoscută oricărui cetățean al unui stat-
membru de a se deplasa și a se stabili liber pe teritoriul comunitar independent de
exercitarea unei activități profesionale. În consecință, respectând premisele conturate, vom

131
A se vedea Cap. 1 „Lucrătorii“, respectiv Cap. 2 „Dreptul de stabilire“ din Titlul III „Libera
circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor“.
132
A se vedea Cap. 3 „Serviciile“.
133
A se vedea L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Ed. Montchrestien,
Paris, 2006, p. 77-79.
134
A se vedea, L. Dubouis, C. Blumann, op. cit., p. 77.
prezenta în continuare aspectele privind accesul resortisanților statelor-membre pe
teritoriul comunitar, respctiv problematica libertății de stabilire și a libertății de prestare a
serviciilor; investigația va surprinde coordonatele comune ale acestor libertăți fără a eluda
elementele specifice a căror cunoaștere face posibilă individualizarea conceptuală a
regimurilor aplicabile acestora.

2. Beneficiarii libertăților profesionale

2.1. Lucrătorii salariați. Potrivit dispozițiilor art. 45 din T.f.U.E. (ex-art. 39 din
T.C.E.) „libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii“ sub condiția să
aibă cetățenia unui stat-membru și să desfășoare o activitate economică. Noțiunea de
„lucrător salariat“ este interpretată în sens extensiv; în mod tradițional, în accepțiunea
jurisprudențială consacrată în afacerea Lawrie-Blum, este avută în vedere persoana care
desfășoară o activitate sub conducerea și în beneficiul unei alte persoane în schimbul unei
remunerații135. Activitatea executată trebuie să fie reală și efectivă, și nu pur marginală sau
accesorie, neprezentând importanță dacă munca este exercitată pe timp parțial sau dacă
drepturile bănești astfel procurate sunt inferioare salariului necesar minimei existențe a
familiei sale136 (este cazul unui profesor de muzică care susține 12 ore de curs săptămânal).
Activitatea trebuie să aibă în mod necesar o valoare economică, fiind realizată în schimbul
unei remunerații; jurisprudențial, în afacerea Steymann s-a admis însă că poate fi calificată
ca atare și activitatea desfășurată în cadrul unei comunități religioase dacă este retribuită
prin contribuția membrilor săi137. Mai mult, în sensul jurisprudenței Antonissen, activitatea
poate să fie chiar și potențială, în sensul că resortisanților care se află în căutarea unui loc
de muncă li se recunoaște dreptul de a invoca dispozițiile privind libera circulație, cu
precizarea că statul de primire poate să limiteze perioada la un termen rezonabil138.
2.2. Persoanele care desfășoară activități independente. Uzând fie de
prevederile art. 49, fie de cele ale art. 56 din T.f.U.E. (ex-art. 43, respectiv ale art. 49 din
T.C.E.) persoanele care desfășoară activități independente li se recunoaște dreptul de a opta
între libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii. Cum în cuprinsul studiului
nostru, vom proceda la dezvoltări ulterioare privind noțiunea și efectele acestora, ne
limităm acum doar la redarea lor enunțiativă.
2.3. Destinatarii serviciilor. De regulă, persoana care prestează un serviciu se
deplasează în statul beneficiarului prestației, prestatorul fiind cel activ, de unde și
denumirea terminologică de L.P.S. activă; nu este exclus însă ca destinatarul serviciului
(clientul) să fie cel care migrează încheind contractul în statul-membru pe teritoriul căruia
s-a stabilit prestatorul (L.P.S. pasivă). Nu prezintă importanță dacă persoana este
destinatara unui serviciu în cadrul desfășurării activității sale profesionale (sens în care s-
a reținut că beneficiază de prevederile comunitare turiștii sau persoanele care se deplasează
în alt stat-membru în scopul primirii unor îngrijiri medicale139) și nici faptul că plata
serviciului prestat este efectuată de o altă persoană decât beneficiarul acestuia (este cazul

135
C.J.C.E., 3 iulie 1986, C. 56/85.
136
C.J.C.E., 23 martie 1982, C.53/81.
137
C.J.C.E., 5 octombrie 1988, C. 196/87.
138
C.J.C.E., 26 februarie 1981, C. 292/89. În speță este vorba despre un termen de 6 luni, dar după
împlinirea acestuia resortisanților statelor-membre li se recunoaște dreptul de a rămâne în continuare dacă
fac dovada că se află în căutarea unui loc de muncă și că prezintă șanse reale de a fi angajați.
139
C.J.C.E., 2 februarie 1989, C. 186/87.
serviciilor prestate de societățile care transmiteau programe televizate prin cablu în
favoarea celor din alte state-membre care le emiteau, plata acestora fiind făcută de
abonați)140.
2.4. Membrii de familie ai lucrătorilor salariați, ai persoanelor care desfășoară
activități independente sau ai destinatarilor serviciilor. Rațiunile care justifică
recunoașterea liberei circulații și în favoarea acestei categorii derivă din protecția legitimă
a dreptului fundamental al oricărei persoane la respectarea unei vieți familiale normale
consacrat de prevederile art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, în alte
condiții interesul persoanelor de a se deplasa în interiorul Comunității pentru desfășurarea
unei activități salariate sau independente riscând să fie compromis. Instituirea liberei
circulații și în favoarea membrilor de familie a constituit obiectul dispozițiilor art. 10 din
Regulamentul nr. 1612/68, respectiv al art. 1 din Directiva nr. 73/148. Indiferent dacă este
vorba despre persoane care au sau nu cetățenia unui stat-membru, sfera persoanelor vizate
este destul de largă, fiind vorba despre:
- soțul lucrătorului salariat sau independent, cu precizarea că deși, în interpretarea
C.J.C.E., evoluția moravurilor nu a atins nivelul de a permite interpretarea extensivă a
noțiunii de partener și la concubin141, partenerul de fapt al unui resortisant comunitar îl
poate însoți pe acesta din urmă dacă și naționalilor li se recunoaște același drept;
- descendenții lucrătorului salariat sau independent sau ai soțului acestuia, cu
condiția să nu fi împlinit 21 de ani sau dacă se află în întreținerea acestora;
- ascendenții lucrătorului salariat sau independent sau ai soțului dacă se află în
întreținerea acestuia;
- orice membru de familie al lucrătorului salariat, independent sau soțului acestuia
dacă se află în întreținerea lor sau locuiește împreună cu aceștia (art. 10 pct. 2 din
Regulamentul nr. 1612/68.
2.5. Persoanele juridice142. Potrivit dispozițiilor art. 54 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-
art. 48 alin.(1) din T.C.E.], „societățile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat-
membru și având sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfăşurare a
activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate, pentru aplicarea prezentei secţiuni (privind
dreptul de stabilire, subl. ns.) persoanelor fizice resortisante ale statelor membre“. Criteriile
obiective, al încorporării, respectiv al locului situării sediului principal, au fost preferate –
se poate observa – criteriului subiectiv al controlului. Prin societăți, dispozițiile alin. 2 ale
art. 54 din T.f.U.E înțeleg „societățile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei
civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative și celelalte persoane juridice de drept
public sau privat, cu excepția celor fără scop lucrativ“. Urmează a fi avută în vedere
semnificația comunitară a termenului, și nu cea instituită potrivit dispozițiilor de drept
intern ale statelor-membre. În mod similar, noțiunea de scop lucrativ nu trebuie interpretată
restrictiv, limitându-se la profitul procurat operatorilor economici (ceea ce ar elimina
G.I.E., de exemplu) ci presupune o participare stabilă și continuă la activitatea economică
dintr-un stat-membru143. Nu lipsit de importanță este și faptul că dispozițiile anterior citate

140
C.J.C.E., 26 aprilie 1988, C. 352/85.
141
C.J.C.E., 17 aprilie 1986, C. 59/85 citată după L. Dubouis, C. Blumann, op. cit., p. 47.
142
Vom avea în vedere în acest stadiu aspectele generale privind statutul acestei categorii de
beneficiari, urmând ca aspectele specifice să fie analizate în cadrul regimului aplicabil libertății de stabilire,
respectiv libertății de a presta servicii.
143
C.J.C.E., 17 iunie 1997, C. 70/95.
au în vedere în materia libertății de stabilire și de prestare a serviciilor societățile ca entități
învestite cu personalitate juridică; din perspectiva reglementărilor concurențiale,
interesează însă conceptul de întreprindere ca formă de desfășurare a unor activități
economice, noțiunea având conotații economice, interesând mai puțin aspectul juridic144.
Conform prevederilor art. 62 din T.f.U.E. (ex-art. 55 din T.C.E.), dispozițiile art.
51-54 din T.f.U.E. (ex-art. 45-48 din T.C.E.) sunt aplicabile și în materia libertății de a
presta servicii.
Sintetizând, condițiile cerute persoanelor juridice în calitate de beneficiari ai
libertăților comunitare sunt:
- să fie constituite potrivit legislației în materie a unui stat-membru;
- să aibă sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfăşurare a
activităţii în cadrul Uniunii;
- să urmărească îndeplinirea unui scop lucrativ.

VII. Bibliografia recomandată:

P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi

doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
O. Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, ed. a IV-a, Bucureşti, 2004;
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar
european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
M.N. Costin, Meda Boroşteanu, Fuziunea ca tehnică juridică de realizare a
concentrării de întreprinderi, în R.D.C. nr. 9/2005.

VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Care este semnificaţia conceptuală atribuită noţiunii de libertate profesională ?

▪ Ce se înţelege prin libertatea de stabilire ?

▪ Ce se înţelege prin libertatea de prestare a serviciilor ?

▪ Care sunt categoriile de beneficiari ai libertăţilor profesionale ?

144
A se vedea M.N.Costin, M. Boroșteanu, Fuziunea ca tehnică juridică de realizare a concentrării
de întreprinderi, în R.D.C. nr. 9/2005, p. 15.
 ▪ Care sunt condiţiile cerute persoanelor juridice în calitate de beneficiari ai
libertăţilor comunitare ?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Libertatea de stabilire reprezintă:

a) prerogativa recunoscută oricărui cetăţean al unui stat-membru de a se deplasa şi

a se stabili liber pe teritoriul comunitar independent de desfăşurarea unei activităţi
profesionale;
b) facultatea de a furniza servicii persoanelor fizice şi/sau juridice cu sediul pe
teritoriul altor state-membre;
c) facultatea recunoscută resortisanţilor statelor-membre de a accede la activităţile
independente precum şi la constituirea şi gestionarea întreprinderilor.

▪ Sfera persoanelor considerate drept membri de familie ai lucrătorilor salariaţi, ai

persoanelor care desfăşoară activităţi independente sau ai destinatarilor serviciilor este
reprezentată de:

a) soţul lucrătorului salariat sau independent, respectiv partenerul de fapt al unui

resortisant comunitar;
b) descendenţii lucrătorului salariat sau independent sau ai soţului acestuia, dacă nu
au împlinit vârsta de 21 de ani sau dacă se află în întreţinerea acestora;
c) ascendenţii lucrătorului salariat sau independent sau ai soţului dacă seaflăîn
întreţinerea acestuia;
d) orice membru de familie al lucrătorului salariat, independent sau soţului acestuia
dacă se află în întreţinerea acestora sau locuieşte împreună cu aceştia.

▪ Trăsăturile specifice activităţii economice desfăşurate de un lucrător salariat

potrivit concepţiei jurisprudenţiale consacrate de practica C.J.U.E. în materie.

▪ Interpretarea Curții în cauza C-316/85, Centre Public d’Aide social de chastre vs.
Lebon cu privire la distincţia între persoanele cărora li se acordă în mod temporar dreptul
la reşedinţă şi cele cărora li se recunoaşte reşedinţa stabilă în urma angajării.
 Tema 8. Libera circulaţie a persoanelor

I. Obiective specifice:

• înţelegerea problematicii privind accesul efectiv al resortisanţilor comunitari pe

teritoriul statelor-membre;
• analiza evoluţiei conceptuale a liberei circulaţii a persoanelor de la un drept strâns
legat de exercitarea unei activităţi economice la un atribut inerent calităţii de cetăţean
european;
• înţelegerea raţiunilor care pot justifica instituirea unor îngrădiri la libera circulaţie
a persoanelor.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• însuşirea semnificaţiilor conceptuale atribuite liberei circulaţii a persoanelor prin

raportare la reglementările comunitare în materie;
• enumerarea prerogativelor alcătuind conţinutul liberei circulaţii a persoanelor care
desfăşoară activităţi economice;
• enumerarea excepţiilor de la principilul liberei circulaţii a persoanelor şi
identificarea naturii acestor restrângeri.

III. Cuvinte-cheie:

• libera circulaţie a persoanelor ce desfăşoară activităţi economice, drept de

intrare şi de sejur, libera circulaţie a lucrătorilor, excepţii de la la principiul liberei
circulaţii a persoanelor.

IV. Structura temei de studiu:

1. Libera circulaţie a lucrătorilor. Conţinut.

2. Evoluţia reglementărilor în materia liberei circulaţii a persoanelor şi noi
delimitări conceptuale.
3. Conţinutul liberei circulaţii a persoanelor (după introducerea noțiunii de
cetățenie a Uniunii)
4. Dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre
5. Regimul aplicabil cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene sau ale
Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene precum şi a
membrilor de familie ai acestora în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la liberă
circulaţie, de rezidenţă şi de rezidenţă permanentă pe teritoriul României.
6. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor.
 V. Rezumat:

În concepţia consacrată de prevederile art. 45 din T.f.U.E., libera circulație implică

„eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în
ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă“.
Recunoaşterea liberei circulaţii a persoanelor era, iniţial, strâns legată de exercitarea unei
activităţi salariate sau independente pe teritoriul unui stat-membru, dreptul de intrare şi de
sejur neputând exista în afara desfăşurării unei activităţi salariate, a exercitării dreptului de
stabilire sau a prestării unor servicii; în contextul promovării prin Actul Unic European din
1987 a unui spaţiu european fără frontiere interne precum şi a consacrării prin Tratatul de
la Maastricht din 1992 a cetăţeniei europene, libera circulaţie nu mai este privită ca un
corolar al liberei desfăşurări a unei activităţi economice, reprezentând o facultate ce
decurge în mod inerent din calitatea de cetăţean european.
Restrângerile aduse liberei circulaţii a persoanelor sunt fie reglementate de norme
comunitare (este cazul derogărilor instituite în domeniul angajării în administraţia publică
precum şi al celor justificate din raţiuni de protecţie a ordinii, securităţii sau sănătăţii
publice), fie consacrate pe cale jurisprudenţială (sub rezerva îndeplinirii aceloraşi condiţii
incidente şi în materia liberei circulaţii a mărfurilor).

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

1. Libera circulaţie a lucrătorilor. Conținut. Potrivit dispozițiilor art. 45 din

T.f.U.E., libera circulație implică „eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie
între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și
celelalte condiții de muncă“. Prerogativele decurgând din regula de principiu sunt:
- dreptul de a accepta ofertele de muncă efective;
- dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul statelor-membre în scopul angajării;
- dreptul de a se stabili într-un stat-membru în scopul desfășurării unei activități
profesionale potrivit dispozițiilor legale aplicabile lucrătorilor naționali în
materia încheierii, executării și încetării raporturilor juridice de muncă;
- dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat-membru după ce au ocupat un loc de
muncă pe teritoriul acestuia, în condițiile stabilite de Comisie prin măsuri de
aplicare.
Potrivit dispozițiilor art. 46 din T.f.U.E. (ex-art. 40 din T.C.E.), Parlamentul
European şi Consiliul, după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă prin
directive și regulamente, măsurile necesare în scopul liberei circulații a lucrătorilor, sens
în care amintim Regulamentul nr. 1612/68/C.E.E., respectiv Directiva nr. 68/360/C.E.E.
din 15 octombrie 1968. Conform prevederilor art. 3 din Regulament, nu sunt aplicabile
reglementările și practicile statelor membre care fie limitează sau subordonează unor
condiții, care nu sunt prevăzute pentru lucrătorii naționali, cererea și oferta privind locul
de muncă, accesul la acestea și exercitarea de către străini, fie au ca scop sau efect principal
sau exclusiv împiedicarea resortisanților altor state-membre să ocupe locuri de muncă deși
măsurile respective sunt aplicabile fără deosebire de naționalitate. Altfel spus, principiul
egalității de tratament interzice nu numai discriminarea manifestă ci și restricția deghizată
de natură să determine aceleași efecte. În consecință, lucrătorii salariați au dreptul de a se
angaja și de a exercita o activitate salariată pe teritoriul unui stat-membru în aceleași
condiții cu cele prevăzute pentru naționalii săi (cu privire la remunerare, criterii de
avansare, durata și încetarea contractului de muncă), beneficiind în statul de primire de
avantajele sociale și fiscale recunoscute cetățenilor acestuia.
Nu lipsit de importanță este faptul că principiul egalității de tratament operează nu
numai cu privire la lucrători, ci și pentru angajatori, putând fi invocat în scopul de a angaja
într-un stat-membru în care s-a stabilit lucrători care sunt naționali ai altui stat-membru145.
Libera circulație a lucrătorilor salariați este subordonată condiției referitoare la
deținerea cetățeniei unui stat-membru, recunoscându-li-se statelor prerogativa stabilirii
condițiilor de acordarea a cetățeniei sale. Cerința potrivit căreia resortisanții altor state-
membre trebuie să domicilieze pe teritoriul statului de primire pentru a fi manageri de
întreprindere a fost calificată drept o discriminare indirectă bazată pe naționalitate, urmare
a faptului că nerezidenții sunt în mod obișnuit străini146. În mod similar, aspiranții la
ocuparea unui loc de muncă nu pot fi obligați să facă la angajare proba competenței
lingvistice exclusiv prin intermediul unei diplome emise într-o anume provincie a unui stat-
membru; în fine, nu este permis ca într-un contract colectiv de muncă să se includă o clauză
care să prevadă promovarea pe baza vechimii în muncă fără luarea în considerare și a
perioadei anterioare de angajare comparabile realizate în serviciul public al unui alt stat-
membru. O atare clauză nu poate fi justificată nici prin argumente întemeiate pe
caracteristicile specifice angajării în serviciul public și (...) nici prin dorința de a se
recompensa loialitatea angajaților147.

2. Evoluția reglementărilor în materie și noi delimitări conceptuale. Inițial,

libera circulație a persoanelor era recunoscută prin Tratat ca un drept al resortisantului unui
stat-membru în vederea desfășurării unei activități salariate sau independente pe teritoriul
unui alt stat-membru; dreptul de intrare și de sejur al persoanelor care urmau a desfășura o
activitate economică era recunoscut implicit prin efectul dispozițiilor art. 45, 49 şi 54 din
T.f.U.E. (ex-art. 39, 43 și 48 din T.C.E.) și nu putea exista în afara exercitării unei activități
salariate, a dreptului de stabilire sau a prestării de servicii. Prin Directivele nr. 64/220,
respectiv 64/221 din 25 februarie 1964 și ulterior prin Directiva din 21 mai 1973 accesul
efectiv al persoanelor pe teritoriul statelor –membre a fost reglementat în vederea
desfășurării unor activități economice. Reglementările amintite sunt aplicabile lucrătorilor
independenți precum și destinatarilor serviciilor (turiști, consumatori sau pacienți care
beneficiază în timpul deplasărilor pe teritoriul comunitar de servicii turistice, medicale,
educaționale, etc.), și, implicit, și membrilor de familie ai acestora. Dreptul de intrare este
condiționat doar de prezentarea unei cărți de identitate sau a unui pașaport valabil; în cazul
în care membri de familie nu au cetățenia unui stat-membru, trebuie să obțină viza de
intrare pe teritoriul statului respectiv, statele membre fiind obligate să acorde toate
facilitățile în scopul obținerii vizelor. Dreptul de sejur prelungește, în mod natural, dreptul
precedent (de intrare, subl. ns.)148, fiind recunoscut prin obținerea documentului de ședere;

145
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 248.
146
C.J.C.E., 2 mai 1998, C. 350/96 citată după O. Manolache, idem, p. 249.
147
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 251.
148
A. Fuerea, op. cit., p. 133.
pentru persoanele salariate, prestatoare sau beneficiare de servicii pe o durată ce nu
depășește 3 luni statul de primire nu eliberează carte de ședere, iar salariaților angajați pe
o perioadă de 3-12 luni li se eliberează un document temporar de ședere a cărui valabilitate
poate fi limitată la durata contractului de muncă.Lucrătorii salariați și cei care desfășoară
activități independente, respectiv membrii lor de familie pot obține cartea de ședere dacă
au dreptul să rămână pe teritoriul statului de primire.
După intrarea în vigoare din 1987 a Actului Unic European prin care a fost declarat
obiectivul realizării unui spațiu european fără frontiere interne, evoluția conceptuală a
liberei circulații a persoanelor a fost anticipată de adoptarea la 28 iunie 1990 a trei directive
a căror finalitate a fost extinderea dreptului de intrare și de sejur studenților (Directiva nr.
90/336, înlocuită ulterior prin Directiva nr. 93/96 din 29 octombrie 1993), lucrătorilor
salariați și independenți care și-au încetat activitatea profesională (Directiva nr. 90/365),
precum și resortisanților comunitari care nu beneficiază de dreptul la liberă circulație în
temeiul altor reglementări comunitare (Directiva nr. 90/364). Este semnificativ că dreptul
de intrare și de sejur este recunoscut beneficiarilor acestor directive independent de
exercitarea unei activități profesionale. Din conținutul reglementărilor rezultă însă
preocuparea pentru existența resurselor de care dispun persoanele avute în vedere; astfel,
în cazul persoanelor care și-au încetat activitatea profesională precum și a celor care nu se
bucură de dreptul de ședere în temeiul altor dispoziții comunitare, resursele trebuie să fie
superioare nivelului celor care asigură în statul de primire acordarea ajutoarelor sociale; cu
referire la studenți, este suficientă prezentarea unei declarații prin care autoritățile statului
de primire sunt asigurate că dispune de veniturile necesare, fără a recurge la serviciile de
asistență socială (de regulă, este suficientă declarația de susținere materială din partea
părinților). Tuturor acestor categorii de persoane li se mai impune și îndeplinirea condiției
referitoare la deținerea unei asigurări de sănătate pentru riscurile ce ar putea surveni în
statul în care urmează să aibă loc formarea profesională, respectiv să se stabilească. Nu
putem să nu observăm caracterul relativ neunitar al prevederilor legale în materie149; astfel,
în timp ce lucrătorii salariați și independenți se pot deplasa liber în scopul desfășurării unei
activități profesionale fără să facă dovada veniturilor de care dispun, beneficiind în statul
de primire de avantajele fiscale și sociale recunoscute naționalilor acestuia, pensionarii și
persoanele aflate sub incidența dispozițiilor Directivei nr. 90/364 beneficiază de dreptul de
intrare și de sejur într-un stat-membru fără a putea invoca însă în materia asistenței sociale
și a regimului fiscal aplicabil egalitatea de tratament urmare a faptului că li se impune să
dețină resurse bănește suficiente; în fine, studenților care au cetățenia unui stat-membru li
se recunoaște dreptul de a intra și a se stabili pe teritoriul unui alt stat-membru în vederea
continuării studiilor, dar nu pot beneficia potrivit art. 3 din Directiva nr. 93/96, de bursele
acordate de statul de primire.
După consacrarea prin Tratatul de la Maastricht a cetățeniei U.E.150, semnificațiile
liberei circulații a persoanelor au depășit granițele tradiționale în care recunoașterea
acesteia era strâns legată de exercitarea unei activități economice. Astfel, potrivit
dispozițiilor art. 21 din T.f.U.E (ex-art.18 din T.C.E.) „orice cetățean al Uniunii are dreptul
de a circula și a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor-membre“; mai mult, Directiva

149
În sensul arătat, a se vedea și S. Deleanu, op. cit., p. 153.
150
Potrivit dispozițiilor art. 17 din T.C.E. „se instituie o cetățenie a Uniunii. Este cetățean al Uniunii
orice persoană care are cetățenia unui stat membru“. Ulterior, prin Tratatul de la Amsterdam s-a evidențiat
că „cetățenia Uniunii completează, nu înlocuiește cetățenia statelor membre“.
2004/38 din 29 aprilie 2004 consacră libera circulație și dreptul de sejur ca fiind atribute
inerente calității de cetățean european. Cetățenia europeană implică, potrivit prevederilor
art. 20-24 din T.f.U.E.(ex-art.18-21 din T.C.E.) recunoașterea următoarelor prerogative:
- dreptul de a circula și de a se statabili în mod liber pe teritoriul statelor-membre,
sub rezerva limitărilor și a condițiilor prevăzute de Tratat și a dispozițiilor
adoptate pentru aplicarea acestuia;
- dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale din statul-membru în care își
are reședința în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat, respectiv la alegerile
pentru Parlamentul european;
- dreptul de a beneficia pe teritoriul unei țări-terțe în care statul căruia îi aparține
nu este reprezentat de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare
ale oricărui stat-membru în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat;
- dreptul de a înainta petiții Parlamentului european și mediatorului instituit
conform prevederilor art. 194-195 din T.C.E. (devenite în prezent art. 227-228
din T.F.U.E.);
- dreptul de a se adresa oricărei instituții comunitare arătate la art. 7 în limba
unui stat-membru și de a primi răspuns în aceeași limbă.

Mai mult, Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre
pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului
(CEE) nr. 1612768 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE,
75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE (cunoscută şi sub
denumirea de „Directiva cetăţeniei“ şi având ca termen de transpunere data de 30 aprilie
2006) a consolidat dreptul de liberă circulaţie a cetăţenilor Uniunii, reglementând
dreptul de ieşire şi intrare pe teritoriile statelor membre, dreptul de şedere pentru o perioadă
de cel mult trei luni, respectiv pentru o perioadă mai mare de trei luni precum şi condiţiile
în care se obţine dreptul de şedere permanentă.
În fine, directiva conţine şi dispoziţii referitoare la restrângerea dreptului de intrare
şi dreptului de şedere pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate
publică şi de garantare a protecţiei împotriva expulzării nejustificate a cetăţenilor Uniunii.

3.Conţinutul liberei circulaţii a persoanelor. În considerarea faptului că, în

prezent, libera circulaţie a persoanelor nu mai este condiţionată de desfăşurarea pe teritoriul
unui stat membru a unei activităţi economice, la nivel doctrinar, se apreciază că
exteriorizarea conţinutului acesteia se poate prezenta în una din următoarele forme151:

a) dreptul de liberă circulaţie şi dreptul de şedere pe teritoriul celorlalte state

membre;
b) accesul liber la activităţi salariate;
c) libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru care presupune accesul
la activităţile nesalariate, la înfiinţarea şi gestionarea întreprinderilor.

4. Dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre

151
A se vedea N. Diaconu, Cadrul juridic privind realizarea liberei circulaţii a serviciilor şi
lucrătorilor în Uniunea Europeană, în R.R.D.C. nr. 5/2009, p. 56.
 !!! A se vedea dispoziţiile corespunzătoare din instrumentul de transpunere în
dreptul intern român a Directivei cetăţeniei - OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie
pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului
Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, republicată (M. Of. nr. 774
din 2 noiembrie 2011)152
4.1. Dreptul de ieşire şi de intrare. Potrivit art. 4 din Directiva 2004/38/CE,
tuturor cetăţenilor Uniunii care deţin cărţi de identitate sau paşapoarte valabile precum şi
membrilor familiei acestora care nu au cetăţenia unui stat membru şi care deţin paşapoarte
valabile li se recunoaşte dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa
în alt stat membru, neputându-li-se pretinde vize de ieşire sau alte formalităţi echivalente.
În mod corelativ, dispoziţiile art. 5 din directivă consacră dreptul de intrare pe
teritoriul statelor membre al cetăţenilor Uniunii care deţin cărţi de identitate sau paşapoarte
valabile precum şi a membrilor familiei acestora care nu au cetăţenia unui stat membru şi
care deţin paşapoarte valabile. Cetăţenilor Uniunii nu le pot fi impuse vize de intrare şi nici
alte formalităţi echivalente. Membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru li
se poate cere, potrivit art. 5 alin. (2) să posede o viză de intrare.

În cazul în care un cetăţean al Uniunii sau un membru al familiei acestuia care nu

este resortisant al unui stat membru nu posedă documentele de călătorie necesare sau, după
caz, viza necesară, statul membru în cauză este ţinut de obligaţia de a oferi acestor persoane
toate mijloacele rezonabile pentru a le permite să obţină, într-un termen rezonabil,
documentele necesare sau pentru a confirma ori dovedi prin alte mijloace că beneficiază
de dreptul de liberă circulaţie şi şedere.

Statul membru poate cere persoanei în cauză să-şi raporteze prezenţa pe teritoriul
său într-un termen rezonabil şi nediscriminatoriu. Nerespectarea acestei obligaţii poate
face persoana pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii şi proporţionale. În afacerea
Messner, s-a reţinut că obligaţia impusă de legislaţia italiană lucrătorilor şi prestatorilor de
servicii de a raporta prezenţa lor pe teritoriul Italiei în termen de 3 zile sancţionată cu trei
luni de închisoare sau cu amendă de 400 000 de lire italiene apare ca fiind excesiv de
restrictivă, perioada scurtă de timp de 3 zile fiind nejustificată iar sancţiunile prevăzute
pentru neîndeplinirea acesteia având un caracter disproporţionat153.

4.2. Dreptul de şedere pentru o perioadă de cel mult trei luni. Cetăţenii Uniunii
au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat o perioadă de cel mult trei luni fără nici o altă
condiţie sau formalitate în afara cerinţei de a deţine o carte de identitate valabilă sau un
paşaport valabil. În mod similar, acest drept este recunoscut şi membrilor de familie care
deţin un paşaport valabil, care nu au cetăţenia unui stat membru şi care îl însoţesc pe
cetăţeanul Uniunii ori se alătură acestuia.

152
A se vedea infra,p. (secţiunea 5).
153
A se vedea C.J.C.E., C-265/88 citată după T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 390-391.
 4.3. Dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni. Conform art. 7
alin. (1) din directivă, toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat
membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:

a) sunt salariaţi sau desfăşoară activităţi independente în statul membru gazdă sau
b) dispun de suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor astfel încât
să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în
cursul şederii şi deţin o asigurare medicală completă în statul membru gazdă sau
c) - sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de către
statul membru gazdă pe baza legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul
principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională şi
- deţin o asigurare medicală completă în statul membru gazdă şi asigură
autoritatea naţională competentă, printr-o declaraţie sau o altă procedură echivalentă la
propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi pentru membrii de familie
astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru
gazdă în timpul perioadei de şedere sau
d) sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care
îndeplineşte el însuşi condiţiile menţionate la lit. a), b) sau c).

Dreptul de şedere se extinde şi asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia

unui stat membru în cazul în care însoţesc ori se alătură cetăţeanului Uniunii în statul
membru gazdă cu condiţia ca cetăţeanul Uniunii să îndeplinească criteriile menţionate
anterior.

Un cetăţean al Uniunii care nu mai desfăşoară o activitate salariată sau o

activitate independentă îşi menţine statutul de lucrător sau de persoană care desfăşoară
o activitate independentă în următoarele condiţii:

a) se află în incapacitate temporară de muncă, ca rezultat al unei boli sau al unui

accident;
b) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a
fost angajat pe o perioadă de peste un an şi s-a înregistrat ca persoană care
caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forţei de muncă;
c) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a
îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata de sub un an sau
după ce a devenit şomer în mod involuntar în timpul primelor douăsprezece
luni şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de
ocupare a forţei de muncă. În acest caz, statutul de lucrător se menţine pentru o
perioadă de cel puţin şase luni;
d) începe un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în care se află în
şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea să
aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.

Pentru perioadele de şedere ce depăşesc trei luni, statul membru gazdă poate
impune cetăţenilor Uniunii să se înregistreze la autorităţile competente. Termenul pentru
înregistrare este de cel puţin trei luni de la data sosirii, eliberându-se un certificat de
înregistrare care conţine numele şi adresa persoanei înregistrate precum şi data înregistrării.
Nerespectarea cerinţei de înregistrare de către persoana respectivă o poate expune pe
aceasta sancţiunilor instituite de legislaţia statului membru gazdă, cu condiţia ca acestea să
fie nediscriminatorii şi proporţionale.
Pentru membrii de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai
unui stat membru, statele membre eliberează un document intitulat „Permis de şedere de
membru de familie al unui cetăţean al Uniunii“. Termenul pentru prezentarea cererii de
acordare a permisului de şedere este de cel puţin trei luni de la data sosirii, documentul
fiind eliberat în termen de cel mult şase luni de la data prezentării cererii.
Permisul de şedere este valabil timp de cinci ani de la data eliberării sau pe perioada
prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, în cazul în care această perioadă este mai mică
de cinci ani. Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţe temporare care
nu depăşesc şase luni pe an sau de absenţe de durată mai mare în vederea îndeplinirii
serviciului militar obligatoriu ori de o absenţă de cel mult douăsprezece luni consecutive
determinată de motive importante precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau
formarea profesională ori detaşarea în alt stat membru sau într-o ţară terţă.

4.4. Dreptul de şedere permanentă. Conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din
directivă, cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe teritoriul statului
membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani dobândesc dreptul
de şedere permanentă pe teritoriul acestuia. Regula se extinde şi asupra membrilor de
familie care nu au cetăţenia unui stat membru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună
cu cetăţeanul Uniunii în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Continuitatea şederii nu este afectată de
• absenţe temporare care nu depăşesc un total de şase luni pe an sau de
• absenţe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu
ori de
• o absenţă de cel mult douăsprezece luni consecutive determinată de motive
importante precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori
detaşarea în alt stat membru sau într-o ţară terţă.

Dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe din statul
membru gazdă pe o perioadă care depăşeşte doi ani consecutivi.

De la regula generală privind dobândirea dreptului de şedere permanentă, pentru

persoanele salariate sau care desfăşoară activităţi independente care şi-au încetat
activiatea precum şi pentru membrii familiilor lor au fost instituite anumite derogări.
În consecinţă, dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă se acordă
înaintea încheierii unei perioade neîntrerupte de şedere de cinci ani în cazurile în
care:

a) salariatul sau persoana care defăşoară o activitate independentă, în momentul

la care şi-a încetat activitatea, a împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului membru
respectiv în vederea pensionării pentru limită de vârstă ori
lucrătorul care şi-a încetat activitatea salariată ca urmare a pensionării anticipate a
lucrat în statul membru respectiv cel puţin în cursul ultimelor douăsprezece luni
precedente şi şi-a avut reşedinţa pe teritoriul acestuia pe o perioadă neîntreruptă mai mare
de trei ani.
În cazul în care legislaţia statului membru gazdă nu acordă dreptul la pensie pentru
limită de vârstă anumitor categorii de persoane care desfăşoară activităţi independente, se
consideră că este îndeplinită condiţia de vârstă de îndată ce beneficiarul a împlinit vârsta
de 60 de ani.

b) salariatul sau persoana care desfăşoară o activitate independentă şi care a avut

reşedinţa în statul membru gazdă timp de cel puţin doi ani şi-a încetat activitatea din cauza
unei incapacităţi permanente de muncă.
În cazul în care această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al
unei boli profesionale care îndreptăţeşte persoana respectivă la o prestaţie plătită integral
sau parţial de o instituţie publică a statului membru gazdă, nu este necesară îndeplinirea
niciunei condiţii privind durata şederii.

c) salariatul sau persoana care desfăşoară o activitate independentă şi care, după

trei ani de muncă şi şedere neîntreruptă pe teritoriul statului membru gazdă, desfăşoară o
activitate salariată şi independentă pe teritoriul unui alt stat membru, dar îşi păstrează
reşedinţa pe teritoriul statului membru gazdă unde se întoarce, de obicei, în fiecare zi sau
cel puţin o dată pe săptămână.

În vederea dobândirii dreptului de şedere permanentă în condiţiile descrise la lit. a)

şi b), perioadele de muncă desfăşurate pe teritoriul statului membru unde lucrează persoana
în cauză se consideră petrecute pe teritoriul statului membru gazdă. Perioadele de şomaj
involuntar, înregistrate corespunzător de serviciul de ocupare a forţei de muncă competent,
perioadele în care persoana a încetat munca din motive independente de voinţa sa precum
şi absenţele de la lucru şi încetarea activităţii din cauza unei boli sau a unui accident se
consideră perioade de muncă.

Statele membre eliberează cetăţenilor Uniunii care au drept de şedere permanentă,

după verificarea duratei şederii, un document care atestă şederea permanentă la data
depunerii cererii, iar membrilor de familie neresortisanţi ai unui stat membru un permis de
şedere permanentă.

5. Regimul aplicabil cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene sau ale
Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene precum şi a
membrilor de familie ai acestora în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la liberă
circulaţie, de rezidenţă şi de rezidenţă permanentă pe teritoriul României.

Prin dispoziţiile O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României
a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a
cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, republicată154 (numită în continuare ordonanţa) au fost
transpuse în dreptul intern prevederile Directivei cetăţeniei, fiind reglementate condiţiile
de exercitare a dreptului la liberă circulaţie, de rezidenţă şi de rezidenţă permanentă pe

154
A se vedea M. Of. nr. 774 din 2 noiembrie 2011.
teritoriul României precum şi limitele exercitării acestor drepturi din raţiuni de ordine
publică, securitate naţională sau sănătate publică pentru următoarele categorii de persoane:
- cetăţenii Uniunii Europene155 şi ai statelor membre ale Spaţiului Economic
European şi membrii de familie156 ai acestora, care îi însoţesc sau li se alătură
precum şi
- cetăţenii Confederaţiei Elveţiene şi membrii acestora de familie, care îi însoţesc
sau li se alătură.
Făcând aplicarea principiului general al nediscriminării pe criteriul cetăţeniei
consacrat de art. 18 T.f.U.E. (ex-art. 12 T.C.E.) şi reafirmat sub pct. 20 din preambulul
Directivei, dispoziţiile art. 3 alin. (1) din ordonanţă prevăd că cetăţenii Uniunii Europene
şi membrii acestora de familie care îşi exercită dreptul de rezidenţă pe teritoriul României
beneficiază de egalitate de tratament cu cetăţenii români în domeniul de aplicare a
tratatelor Uniunii Europene, sub rezerva prevederilor acestor tratate şi a dispoziţiilor
adoptate în aplicarea lor.
Persoanele aflate în întreţinere precum şi partenerul157 beneficiază de drepturile
membrilor de familie ai cetăţeanului Uniunii Europene privind intrarea şi rezidenţa pe
teritoriul României în condiţiile stabilite de ordonanţă.

5.1. Dreptul de intrare şi de ieşire pe/de pe teritoriul României a cetăţenilor

Uniunii Europene şi a mebrilor de familie ai acestora. Potrivit art. 5 din ordonanţă se
recunoaşte tuturor cetăţenilor Uniunii Europene dreptul de a intra pe teritoriul României
cu condiţia prezentării documentului naţional de identitate, a paşaportului sau a unui
document eliberat în condiţiile ordonanţei.
Membrii de familie care nu sunt cetăţeni ai Uniunii Europene pot intra pe
teritoriul României în temeiul unui paşaport valabil şi a vizei de intrare, exceptând cazurile
în care obligativitatea obţinerii vizei a fost desfiinţată în condiţiile legii. Prin derogare de
la regula menţionată, membrul de familie care nu este cetăţean al Uniunii Europene este
scutit de obligativitatea obţinerii unei vize de intrare sub rezerva îndeplinirii în mod
cumulativ a următoarelor condiţii:
- însoţeşte un cetăţean al Uniunii Europene sau se alătură unui cetăţean al Uniunii
Europene care îşi exercită dreptul de rezidenţă pe teritoriul României;
- deţine un document valabil, care atestă rezidenţa pe teritoriul unui alt stat
membru în calitate de membru de familie al cetăţeanului Uniunii Europene pe
care îl însoţeşte sau căruia i se alătură pe teritoriul României.

155
Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 1 din ordonanţă cetăţean al Uniunii Europene este orice persoană care
are cetăţenia unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene, altul decât România.
156
În continuare, prin pct. 3 al aceluiaşi text legal se arată că prin membru de familie se înţelege: a)
soţul sau soţia; b) descendenţii în linie directă, indiferent de cetăţenie, care nu au împlinit vârsta de 21 de ani
sau care se află în întreţinerea cetăţeanului Uniunii Europene, precum şi cei ai soţului/soţiei; c) ascendenţii
în linie directă, indiferent de cetăţenie, care se află în întreţinerea cetăţeanului Uniunii Europene precum şi
cei ai soţului/soţiei.
157
Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 6 din actul normativ indicat prin persoană aflată în întreţinere se
înţelege orice alt membru de familie, indiferent de cetăţenie, care nu se încadrează în definiţia prevăzută la
pct. 3 şi care, în ţara de origine ori de provenienţă, se află în întreţinerea sau gospodăreşte împreună cu
cetăţeanul Uniunii Europene ori se află în situaţia în care, din motive medicale grave, este necesară asistenţa
personală a acestuia. În fine, la pct. 7 se prevede că partener este persoana care convieţuieşte cu cetăţeanul
Uniunii Europene, dacă parteneriatul este înregistrat conform legii din statul membru de origine ori de
provenienţă sau, în cazul în care parteneriatul nu este înregistrat, relaţia de convieţuire poate fi dovedită.
 Refuzul intrării pe teritoriul statului român poate avea loc doar în situaţiile
limitativ enumerate de art. 6 alin. (1) din ordonanţă, şi anume dacă cetăţenii Uniunii
Europene şi membrii acestora de familie:
a) nu prezintă documentele corespunzătoare prevăzute la art. 5 şi nu fac dovada,
prin orice alt mijloc, că beneficiază de dreptul la libera circulaţie şi rezidenţă pe teritoriul
României; legiuitorul a reglementat însă obligaţia de a acorda o perioadă de timp rezonabilă
în care persoana să dovedească îndeplinirea condiţiilor de intrare, organele poliţiei de
frontieră fiind ţinute să asigure tot sprijinul necesar pentru clarificarea situaţiei persoanei
în cauză.
b) au fost declaraţi indezirabili, în condiţiile legii, sau dacă împotriva acestora a fost
dispusă măsura interzicerii intrării pe teritoriul României în condiţiile prevăzute de
ordonanţă;
c) există indicii temeinice că persoana în cauză constituie o ameninţare reală şi
prezentă la ordinea publică, securitatea naţională sau sănătatea publică.
Refuzul permiterii intrării pe teritoriul României se comunică de către organele
poliţiei de frontieră de îndată, în scris, cu indicarea motivelor care au justificat luarea
măsurii respective; împotriva refuzului se poate face acţiune la instanţa de contencios
administrativ în a cărei rază teritorială se află sediul organului emitent al actului
administrativ contestat, cererea urmând a se judeca de urgenţă şi cu precădere, în camera
de consiliu, cu citarea părţilor, hotărârea pronunţată fiind definitivă şi irevocabilă.
Introducerea acţiunii în contencios administrativ împotriva refuzului permiterii intrării pe
teritoriul României nu suspendă executarea măsurii [art. 6 alin. (4)].
În mod corelativ, art. 7 din ordonanţă prevede dreptul cetăţenilor Uniunii Europene
precum şi al membrilor familiilor lor de a părăsi teritoriul României pe baza prezentării
documentelor prevăzute la art. 5 precum şi situaţiile în care este refuzată permiterea
ieşirii din ţară, şi anume dacă persoanele avute în vedere:
a) sunt învinuite sau inculpate într-o cauză penală şi a fost dispusă instituirea unei
măsuri preventive în condiţiile Codului de procedură penală;
b) au fost condamnate şi au de executat o pedeapsă privativă de libertate.
Împotriva refuzului permiterii ieşirii de pe teritoriul României se poate face acţiune
la instanţa de contencios administrativ competentă cu respectarea aceleiaşi proceduri
prevăzute de art. 6 alin.(4) din ordonanţă.

5.2. Condiţiile de exercitare a dreptului de rezidenţă pe teritoriul României de

către cetăţenii Uniunii Europene precum şi de membrii familiilor acestora.

Dreptul de rezidenţă pentru o perioadă de cel mult 3 luni. Cetăţenii Uniunii care
intră pe teritoriul României beneficiază de dreptul de rezidenţă pentru o perioadă de cel
mult trei luni fără nici o altă condiţie sau formalitate în afara cerinţei de a deţine o carte de
identitate valabilă sau un paşaport valabil. În mod similar, acest drept este recunoscut şi
membrilor de familie care deţin un paşaport valabil, care nu au cetăţenia unui stat membru
şi care îl însoţesc pe cetăţeanul Uniunii ori se alătură acestuia.
Prin excepţie de la regula mai sus menţionată, potrivit art. 11 alin. (2) din ordonanţă
cetăţenii UE care intră pe teritoriul României şi sunt în căutarea unui loc de muncă
beneficiază de drept de rezidenţă pentru o perioadă de până la 6 luni de la data intrării
fără îndeplinirea vreunei condiţii suplimentare.
 Dreptul de rezidenţă pentru o perioadă mai mare de 3 luni. Conform art. 12
alin. (1) din ordonanţă, toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul României
pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:

a) au statutul de lucrător;
b) dispun de mijloace de întreţinere pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, de
regulă cel puţin la nivelul venitului minim garantat în România şi deţin o asigurare
medicală;
c) - sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată în condiţiile legii, cu
scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională şi
- deţin o asigurare de sănătate şi asigură autoritatea naţională competentă, printr-
o declaraţie pe proprie răspundere sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că
posedă suficiente resurse pentru ei înşişi pentru membrii de familie, de regulă cel puţin la
nivelul venitului minim garantat în România;
d) sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care
îndeplineşte el însuşi condiţiile menţionate la lit. a), b) sau c) sau ai unui cetăţean român
cu domiciliul ori reşedinţa în România.

Dreptul de rezidenţă se extinde şi asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia

unui stat membru în cazul în care însoţesc ori se alătură cetăţeanului Uniunii în statul
membru gazdă cu condiţia ca cetăţeanul Uniunii să îndeplinească criteriile menţionate
anterior.

În principiu, dreptul de rezidenţă are o durată determinată de perioada în care

titularul îndeplineşte condiţiile de exercitare a acestuia. Totuşi, prin derogare de la această
regulă, sunt stabilite condiţiile de menţinere a dreptului de rezidenţă în cazul în care
cetăţenii UE nu mai desfăşoară o activitate salariată sau independentă.
Un cetăţean al Uniunii care nu mai desfăşoară o activitate salariată sau o activitate
independentă îşi menţine dreptul de rezidenţă şi statutul de lucrător în următoarele condiţii:

e) se află în incapacitate temporară de muncă, ca rezultat al unei boli sau al unui

accident;
f) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a
fost angajat pe o perioadă de peste un an şi s-a înregistrat ca persoană care
caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forţei de muncă; rezidentul
aflat în situaţia arătată îşi păstreazădreptul de rezidenţă şi statutul de lucrător pe
perioada în care este şomer;
g) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a
avut un contract de muncă cu o durată determinată mai mică de un an sau
după ce a avut statutul de lucrător pentru o perioadă de cel mult 12 luni şi s-a
înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a
forţei de muncă. În acest caz, statutul de lucrător se menţine pentru o perioadă
de 6 luni de la data la care devine şomer;
h) începe un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în care se află
în şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea
 să aibă legătură cu domeniul în care şi-a desfăşurat anterior activitatea
profesională.

Pentru perioadele de şedere ce depăşesc trei luni, cetăţenii Uniunii vor depune, în
termen de trei luni de la data sosirii, la formaţiunile teritoriale competente ale Oficiului
Român pentru Imigrări cerere în vederea luării în evidenţă şi eliberării certificatului de
înregistrare care conţine numele şi adresa persoanei înregistrate precum şi data
înregistrării, valabilitatea acestuia fiind de 5 ani de la data emiterii (la solicitarea
cetăţeanului UE poate fi emis pentru o perioadă mai mică de 5 ani dar nu mai puţin de un
an)
Pentru membrii de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai
unui stat membru, se eliberează un document intitulat „carte de rezidenţă pentru membrul
de familie al unui cetăţean al Uniunii Europene“. Termenul pentru prezentarea cererii de
acordare este de trei luni de la data sosirii, documentul fiind eliberat în termen de cel mult
30 de zile de la data prezentării cererii. Cartea de rezidenţă este valabilă timp de 5 ani de
la data eliberării dar nu mai mare decât perioada prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii
al cărui membru de familie este.
Valabilitatea acesteia nu este afectată de • absenţe temporare de pe teritoriul
României care nu depăşesc şase luni în decurs de un an sau de • absenţe de durată mai mare
în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu ori de o • absenţă de cel mult
douăsprezece luni consecutive determinată de motive întemeiate precum sarcina şi
naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori detaşarea în alt stat membru sau
într-o ţară terţă.

Dreptul de rezidenţă permanentă. Conform dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din

ordonanţă, cetăţenii Uniunii care au avut o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul
României pentru o perioadă de cel puţin de 5 ani beneficiază de dreptul de rezidenţă
permanentă. Regula se extinde şi asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia unui
stat membru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii pe teritoriul
României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani.
Continuitatea şederii nu este afectată de
• absenţe temporare care nu depăşesc un total de şase luni pe an sau de
• absenţe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu
ori de
• o absenţă de cel mult douăsprezece luni consecutive determinată de motive
întemeiate precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori
detaşarea în alt stat membru sau într-o ţară terţă.

Dreptul de rezidenţă permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe de pe

teritoriul României pentru o perioadă care depăşeşte doi ani consecutivi.

De la regula generală privind dobândirea dreptului de rezidenţă permanentă, pentru

persoanele salariate sau care desfăşoară activităţi independente care şi-au încetat activitatea
precum şi pentru membrii familiilor lor au fost instituite anumite derogări, în sensul
recunoaşterii dreptului anterior îndeplinirii perioadei continue de 5 ani de şedere.
 În consecinţă, dreptul de rezidenţă permanentă se acordă înaintea încheierii
unei perioade neîntrerupte de şedere de cinci ani în cazurile în care:

a) salariatul sau persoana care defăşoară o activitate independentă, în momentul la

care şi-a încetat activitatea, a împlinit vârsta prevăzută de legislaţia naţională în vederea
pensionării pentru limită de vârstă ori
lucrătorul care şi-a încetat activitatea salariată ca urmare a pensionării anticipate a
fost angajat în România cel puţin în cursul ultimelor douăsprezece luni precedente şi şi-a
avut reşedinţa pe teritoriul României pe o perioadă neîntreruptă mai mare de 3 ani.
Pentru rezidenţii care desfăşoară profesii liberale condiţia referitoare la vârsta de
pensionare se consideră îndeplinită de îndată ce beneficiarul a împlinit vârsta de 60 de ani,
dacă legea nu prevede altfel.

b) salariatul sau persoana care desfăşoară o activitate independentă care a avut

reşedinţa pe teritoriul României pentru o perioadă mai mare de 2 ani şi-a încetat
activitatea din cauza pierderii totale sau a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă.
În cazul în care această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al
unei boli profesionale nu este necesară îndeplinirea niciunei condiţii privind durata şederii.

c) salariatul sau persoana care desfăşoară o activitate independentă şi care, după 3

ani de rezidenţă pe teritoriul României, desfăşoară o activitate salariată şi independentă
pe teritoriul unui alt stat membru, dar îşi păstrează reşedinţa pe teritoriul ţării noastre
unde se întoarce, de obicei, în fiecare zi sau cel puţin o dată pe săptămână.

În vederea dobândirii dreptului de rezidenţă permanentă în condiţiile descrise la lit.

a) şi b), perioadele de muncă desfăşurate pe teritoriul statului membru unde lucrează
persoana în cauză se consideră petrecute pe teritoriul României. Perioadele de şomaj
involuntar, înregistrate corespunzător de serviciul de ocupare a forţei de muncă competent,
perioadele în care persoana a încetat munca din motive independente de voinţa sa precum
şi absenţele de la lucru şi încetarea activităţii din cauza unei boli sau a unui accident se
consideră perioade de muncă.

Cu titlu de noutate faţă de prevederile directivei, dispoziţiile art. 21 alin. (8) din
ordonanţă recunosc cetăţenilor UE care fac dovada că au efectuat investiţii de
minimum 1.000.000 de euro sau au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă
întreagă dreptul de a li se putea acorda rezidenţa permanentă fără îndeplinirea condiţiilor
privind durata şederii.

Cetăţenilor Uniunii care au drept de rezidenţă permanentă pe teritoriul României li

se eliberează, după verificarea duratei şederii, de către formaţiunile teritoriale ale Oficiului
Român pentru Imigrări cartea de rezidenţă permanentă care atestă şederea permanentă la
data depunerii cererii, iar membrilor de familie neresortisanţi ai unui stat membru cartea
de rezidenţă permanentă pentru membrii de familie care nu sunt cetăţeni ai Uniunii
Europene.
 6. Excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor. Îngrădirile ce pot fi
aduse liberei circulații a persoanelor sunt fie cele prevăzute în reglementările comunitare,
fie de sorginte jurisprudențială.
6.1. Excepțiile reglementate prin dispozițiile Tratatului și a dreptului derivat.
Potrivit dispozițiilor art. 45 din T.f.U.E. (ex-art. 39 din T.C.E.) libera circulație suportă
derogări fie în materia angajării în administrația publică, fie în măsura în care sunt
justificate de motive de ordine, de securitate și de sănătate publică. Analizând natura
excepțiilor arătate, la nivel doctrinar, s-a apreciat că limitările aduse principiului liberei
circulații a persoanelor se pot clasifica în două categorii: măsurile stabilite în funcție de
natura sau caracteristicile unor activități profesionale și măsurile stabilite urmare conduitei
resortisanților statelor membre.
Cu referire la împiedicarea accesului la ocuparea locurilor de muncă din
administrația publică, derogarea este legitimată din perspectiva legăturii de solidaritate față
de stat pe care o presupune exercitarea activității respective și, în consecință, a protejării
intereselor legitime ale statului respectiv.
În interpretarea dispozițiilor art. 45 alin. (4) din T.f.U.E., s-au afirmat două
concepții: cea instituțională sau organică, promovată de unele state interesate și cea
funcțională, susținută de C.J.U.E. și de Comisie158. Potrivit teoriei instituționale, sfera de
aplicare a limitării reglementate de articolul arătat cuprinde nu numai administrația publică
centrală și serviciile externe ale statului, ci și administrația publică locală, toate instituțiile
publice și chiar unele întreprinderi publice159; în schimb, în opinia C.J.C.E. care, cu privire
la noțiunea de loc de muncă în administrația publică, a consacrat teoria funcțională, se
impune a se stabili dacă locurile de muncă respective „sunt sau nu caracteristice
activităților specifice ale administrației publice, așa cum este aceasta învestită în
exercitarea puterii publice și cu responsabilitatea apărării intereselor generale ale
statului“160. Domeniul de aplicare al derogării respective îl reprezintă locurile de muncă
din armată, poliție și alte forțe de menținere a ordinii publice, justiție, aparatul fiscal,
respectiv corpul diplomatic. În schimb, excepția consacrată de art. 45 alin. (4) din T.f.U.E.
nu poate fi primită cu privire la personalul din învățământ161 și cercetare162, personalul
medical163, angajații serviciilor de distribuire a apei, gazului și electricității, a
transporturilor, poștei și telecomunicațiilor.
În materie, implicații conceptuale și practice semnificative prezintă decizia
pronunțată în afacerea Burbaud164 prin care s-a statuat o interpretare extensivă a
principiului liberei circulații, în sensul că este recunoscut accesul resortisanților unui stat-
membru atât la funcțiile de execuție cât și la cele de conducere din administrația publică în
măsura în care acestea nu implică exercițiul puterii publice. În speță, Isabel Burbaud
(deținând dublă cetățenie – portugheză și franceză) s-a înscris la un concurs pentru
ocuparea funcției publice de director de spital în Franța, făcând dovada îndeplinirii

158
A se vedea O. Ținca, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
2/2002, p. 145.
159
A se vedea Memento pratique, Communauté Européenne, 2000-2001, Ed. Francis Lefebvre, p.
292, citat după O Ținca, op. cit., p. 145.
160
C.J.C.E, 17 decembrie 1980, C.149/79.
161
C.J.C.E., 3 iulie 1986, C. 66/85.
162
C.J.C.E., 16 iunie 1987, C. 225/85.
163
C.J.C.E., 3 iunie 1986, C. 307/84.
164
C.J.C.E., 9 septembrie 2003, C. 285/01.
condițiilor de studii și de formare profesională (absolvirea Școlii Naționale de Sănătate
Publică din Lisabona), cu precizarea că pregătirea sa profesională era recunoscută prin
diplome obținute în Portugalia; nu lipsit de importanță este și împrejurarea că în Portugalia
exercitase timp de 6 ani funcția pentru care s-a înscris la concurs în Franța. Urmare
refuzului statului francez de a face aplicarea principiului liberei circulații și a echivalenței
experienței profesionale, C.J.C.E. s-a pronunțat asupra condițiilor în care urmează a avea
loc recrutarea și promovarea în funcțiile publice ale statelor-membre și, în același timp, a
recunoscut resortisanților statelor-membre accesul la funcțiile publice de conducere ale
unui alt stat-membru165. S-a reținut, în conținutul deciziei că, în cazul în care un resortisant
al unui stat-membru ce beneficiază deja de o experiență profesională invocă accesul la
promovare, „experiența dobândită într-un alt stat-membru trebuie să fie tratată de autorități
în același mod cu cea dobândită în propriul stat“, promovarea urmând a avea loc în condiții
de tratament egal a resortisanților unui alt stat-membru cu proprii resortisanți. Cu privire
la natura de conducere a funcției publice de director de spital, Curtea a statuat că „un astfel
de post nu implică o participare directă sau indirectă la exercițiul puterii publice, nici la
funcțiile care au ca obiect salvarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivități
publice“, cu precizarea că acele funcții publice de conducere care presupun exercitarea
autorității publice rămân în continuare în domeniul de aplicare al restricției avute în vedere
de prevederile art. 45 alin. (4) din Tratat.
Excepțiile de la principiul liberei circulații a persoanelor instituite din rațiuni de
protecție a ordinii, securității sau sănătății publice sunt reglementate prin dispozițiile art.
45 alin. (3) din T.f.U.E., prevederile seriei de directive din 1968, 1973, 1990 și 1993 iar
după abrogarea acestora (a directivelor) prin Directiva nr. 2004/38 se regăsesc și în
conținutul acesteia din urmă.
Restrângerea dreptului la liberă circulație pe motive de ordine publică este
justificată în măsura în care prezența persoanei reprezintă „o amenințare reală și suficient
de gravă“166 de natură a aduce atingere unui interes fundamental al societății“167.
Restricțiile trebuie să fie întemeiate pe comportamentul individual al persoanei; făcând
aplicarea acestei reguli, C.J.C.E., în cunoscuta afacere Bonsignore ocazionată de decizia
de expulzare de pe teritoriul Germaniei a unui cetățean italian care, în timp ce își curăța
arma deținută ilegal, a ucis o persoană, nu a primit motivul invocat de statul german, de
asigurare a prevenției generale a criminalității în rândul imigranților168; lărgind sfera
aplicațiilor jurisprudențiale, în afacerea Van Duyn s-a reținut că apartenența la o
organizație apreciată în statul de primire drept un pericol pentru securitatea publică (fiind
vorba în speță despre refuzul britanic de a primi un cetățean olandez, membru al
comunității religioase scientologice al cărei statut era apreciat drept contravenind
securității publice în Marea Britanie) justifică măsura derogatorie instituită, considerându-
se că aderarea la gruparea respectivă implică identificarea cu scopurile și acțiunile
acesteia169. În același timp, nu poate fi justificată o decizie de expulzare a unui cetățean
străin dacă statul de primire nu instituie măsuri preventive și represive împotriva faptelor

165
Pentru detalii privind conținutul și efectele deciziei, a se vedea S. Cristea, Decizia Burbaud
privind dreptul la liberă circulație și efectele ei asupra sistemului românesc de funcție publică, în Curierul
Judiciar nr. 11/2003, p. 131-132.
166
C.J.C.E., 28 octombrie 1975, C. 36/75.
167
C.J.C.E., 27 octombrie 1977, C. 30/77.
168
C.J.C.E., 26 februarie 1975, C. 67/74.
169
C.J.C.E., 4 decembrie 1974, C. 41/74.
similare comise de naționalii săi170 Deși reglementările comunitare și jurisprudența
C.J.C.E. nu consacră accepțiuni diferite ale ordinii și securității publice, la nivel doctrinar
s-a afirmat că noțiunea de ordine publică se circumscrie fundamentelor societății, libertății
și securității persoanelor, în timp ce securitatea publică privește fundamentele statului și
securitatea acestuia171.
Luându-se în considerare consecințele importante pe care expulzarea resortisanților
le poate avea asupra acestora prin raportare la împrejurarea că aceștia s-au integrat efectiv
în statul de primire, s-a apreciat, în lumina principiului proporționalității, că domeniul de
aplicare al măsurilor respective trebuie să fie limitat, urmând a se ține seama de gradul de
integrare al persoanelor în cauză, durata șederii acestora în statul membru gazdă, vârsta,
starea de sănătate, situația lor familială și economică, precum și de legăturile cu țara de
origine172. Dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38 stabilesc o serie de împrejurări în care
măsurile luate prin invocarea ordinii și securității publice nu sunt justificate:
- măsurile sunt luate din rațiuni ce privesc susținerea unor scopuri economice;
- măsurile sunt luate în considerarea unei condamnări penale anterioare, existența
acesteia neputând constitui un motiv în sine care să justifice automat
expulzarea.
Cu referire la derogările justificate de sănătatea publică, maladiile avute în vedere
sunt cele infecțioase sau bolile parazitare contagioase care fac în statul de primire obiectul
unor dispoziții de protecție a resortisanților acestuia (tuberculoză, sifilis), cu precizarea ca
există maladii care pot justifica excepții de la libera circulație a persoanelor din rațiuni de
protecție a ordinii sau a securității publice (toxicomania, tulburările mintale grave). Potrivit
dispozițiilor art. 29 din Directiva 2004/38, bolile sau incapacitățile care se declanșează
după 3 luni de la data sosirii în statul de primire nu pot să fie invocate drept motive de
expulzare.
6.2. Excepțiile jurisprudențiale. Jurisprudența C.J.U.E a reținut că excepțiile de la
principiul liberei circulații a persoanelor pot fi justificate de existența unor „motive
imperative de interes general“173, sub rezerva îndeplinirii cumulative a celorași condiții
care funcționează și în materia liberei circulații a mărfurilor:
- inexistența în domeniul respectiv a unei reglementări de armonizare a legislațiilor
naționale ale statelor-membre;
- aplicarea măsurii să aibă loc în condiții nediscriminatorii;
- măsura instituită să fie în mod obiectiv necesară și proporțională față de scopul
urmărit.
Bineînțeles, sfera de aplicare a excepțiilor urmează a suporta circumstanțieri
specifice, cel mai frecvent fiind invocate considerente de ordin moral, etic sau religios174.
Cu titlu exemplificativ, au fost instituite restrângeri de la libera circulație a persoanelor

170
C.J.C.E., 27 octombrie 1977, C. 30/77.
171
A se vedea B. Goldman, A. Lyon-Caen, L. Vogel,op. cit., p. 238.
172
A se vedea N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulație a persoanelor și a forței de muncă
cuprinse în Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE, în R.R.D.M. nr. 1/2005, p. 14.
173
C.J.C.E., 4 iulie 2000, C. 424/97.
174
C.J.C.E., 4 octombrie 1991, C. 159/90.
justificate de: protecția consumatorilor175, protecția destinatarilor serviciilor176, protecția
unei limbi sau a unei culturi177, coerența sistemului fiscal178.

VII. Bibliografia recomandată:

P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi

doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
G. Blaj, Restrângerea dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români în U.E.,
Jurisprudenţa naţională şi comunitară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009;
M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
G. Tudor, D. Călin, Jurisprudenţa CJCE, vol. II • Libertatea de a presta servicii •
Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire • Politica socială • Jurisdicţia
comunitară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
C. Gâlcă, Drept social, vol. 1. Principii. Libera circulaţie a lucrătorilor, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2006;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar
european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
G. C. Frenţiu, Limitări ale exercitării dreptului la liberă circulaţie în lumina
prevederilor Legii nr. 248/2005, în Dreptul nr. 1/2007;
M. Banu (selecţie, traducere şi comentariu), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie, a
Tribunalului de Primă instanţă şi a Tribunalului Funcţiei Publice • Libera circulaţie a
persoanelor şi politica în materia imigraţiei şi a vizelor • Libera circulaţie a lucrătorilor şi
politica socială, în R.R.D.C. nr. 2/2007;
C. Jura, R.M. Petraşcu, Norme internaţionale privind libera circulaţie şi dreptul la
muncă al navigatorilor pe nave sub pavilion străin, în R.R.D.C. nr. 4/2007;
M. Hansenne...., Europa, locurile de muncă şi globalizarea, în R.R.D.C. nr. 3/2006;
S. Tulbure, Libera circulaţie a persoanelor: incidenţe economice şi juridice, în
R.D.C. nr. 4/2005;

175
C.J.C.E., 10 mai 1995, C. 384/93. S-a statuat astfel că, în statul-membru în care se află prestatorul
de servicii, pot fi adoptate măsuri prin care să se interzică ofertele telefonice adresate unor persoane din alte
state-membre care nu le-au solicitat referitoare la realizarea unor investiții pe piața de capital.
176
C.J.C.E., 18 ianuarie 1979, C. 110-111/78. În speță, s-a reținut că necesitatea asigurării protecției
artiștilor justifică instituirea unor cerințe particulare ale condițiilor în care pot sa fie prestate servicii pentru
persoanele arătate.
177
C.J.C.E., 28 noiembrie 1989, C. 379/87.
178
C.J.C.E., 6 iunie 2000, C. 35/98.
 N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de
muncă cuprinse în Directiva parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE în
R.R.D.M. nr. 1/2005;
N. Voiculescu, Noi reglementări privind libera circulaţie pe teritoriul României a
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European precum
şi privind munca străinilor în România, în R.R.D.M. nr. 4/2005;
D. Mazilu, Forţa de muncă în Uniunea Europeană. Liberalizarea pieţei muncii.
Impact asupra comerţului european şi global, în R.D.C. nr. 4/2005;
C.A. Moarcăş, Migraţia forţei de muncă calificateŞ tendinţe contemporane, în
Pandecte nr. 6/2004....;
S. Cristea, Decizia Burbaud privind dreptul la liberă circulaţie şi efectele ei asupra
sistemului românesc de funcţie publică, în Curierul Judiciar nr. 11/2003;
M. Voicu (traducere, rezumat şi comentariu), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene. Libera circulaţie a lucrătorilor, în R.D.C. nr. 2/2003;
I. Georgiu, Libertatea de circulaţie şi consecinţele integrării României în Uniunea
Europeană, în Dreptul nr. 11/2002;
O. Ţinca, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
2/2002;
V. Duculescu, Libertatea comerţului şi desfiinţarea vizelor, în R.D.C. nr. 1/2002.

VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Care sunt prerogativele recunoscute cetăţenilor Uniunii Europene ?

▪ Care sunt prerogativele care, potrivit prevederilor art. 45 din T.f.U.E.(ex-art. 39

din T.C.E.), dau expresie liberei circulaţii a lucrătorilor ?

▪ Care sunt îngrădirile aduse liberei circulaţii a persoanelor prin dispoziţiile T.f.U.E.
şi a dreptului derivat ?

▪ În ce condiţii pot fi instituite în mod legitim restricţii la libera circulaţie a

persoanelor ?

▪ Care sunt semnificaţiile deciziei Burbaud C-285/01 din 9 septembrie 2002 a

C.J.C.E. în materia liberei circulaţii a lucrătorilor ?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ În prezent, libera circulaţie a persoanelor este:

 a) este strâns legată de desfăşurarea unei activităţi economice;
b) nu este condiţionată de desfăşurarea unei activităţi economice;
c) reprezintă o prerogativă recunoscută în considerarea calităţii de cetăţean al
Uniunii Europene ?

▪ Prevederile Directivei 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulaţie se aplică:

a) tuturor cetăţenilor Uniunii care se mută sau îşi au reşedinţa într-un stat-membru,
altul decât cel ai cărui resortisanţi sunt;
b) membrilor de familie ai acestora;
c) oricăror alţi membri ai familiei indiferent de naţionalitatea lor care, în ţara din
care au venit, se află în întreţinerea sau sunt membri ai gospodăriei cetăţeanului Uniunii
care beneficiază de dreptul de şedere cu titlu principal sau dacă din motive grave de
sănătate este necesară în mod imperativ îngrijirea personală a membrului familiei de către
cetăţeanul Uniunii;
d) partenerului cu care cetăţeanul Uniunii are o relaţie durabilă, atestată
corespunzător.

▪ În concepţia consacrată de prevederile art. 45 din T.f.U.E.. şi a dreptului derivat,

libera circulaţie a lucrătorilor suportă în mod justificat derogări:

a) în materia angajării în administraţia publică;

b) din raţiuni de protecţie a ordinii, securităţii şi sănătăţii publice;
c) din raţiuni de protecţie a unei limbi sau a unei culturi.

▪ Restrângerea dreptului cetăţenilor români la libera circulaţie în Uniunea

Europeană.
 Tema 9-10. Libertatea de stabilire şi de prestare a serviciilor

I. Obiective specifice:

• însuşirea noţiunii şi a prerogativelor ce alcătuiesc conţinutul dreptului de stabilire,

respectiv a formelor şi a beneficiarilor acestuia;
• înţelegerea corelaţiei existente între libertatea de stabilire şi libertatea de a presta
servicii;
• înţelegerea noţiunii de libertate de prestare a serviciilor şi analiza formelor de
manifestare ale acesteia.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• identificarea formelor dreptului de stabilire prin diferenţierea dintre stabilirea cu

titlu principal şi stabilirea cu titlu secundar;
• enumerarea prerogativelor ce dau expresie dreptului de stabilire;
• înţelegerea delimitării dintre libertatea de stabilire şi libertatea de a presta servicii
(L.P.S.);
• utilizarea adecvată a noţiunilor de L. P. S. activă şi L.P.S. pasivă.

III. Cuvinte-cheie:

• drept de stabilire, stabilire cu titlu principal/stabilire cu titlu secundar,

libertatea de a presta servicii (L.P.S.), L.P.S. activă/L.P.S. pasivă.

IV. Structura temei de studiu:

1. Noţiunea, formele şi conţinutul dreptului de stabilire.

2. Restricţii interzise vs. restricţii permise la exercitarea libertăţii de stabilire
3. Libertatea de a presta servicii.

V. Rezumat:

Libertatea de stabilire se exteriorizează prin recunoaşterea dreptului de accede la

desfăşurarea de activităţi independente, respectiv de a continua exercitarea lor precum şi a
dreptului de a constitui şi a administra întreprinderi în condiţii similare celor aplicabile
naţionalilor statului de primire. Practic, dreptul de stabilire cunoaşte două forme de
manifestare: stabilirea cu titlu principal care constă în începerea unei activităţi
independente pe teritoriul unui stat-membru sau continuarea activităţii prin transferul
sediului de pe teritoriul unui statpe teritoriul altuia cu menţinerea personalităţii juridice şi
stabilirea cu titlu secundar care presupune extinderea activităţii pe teritoriul altor state decât
statul de origine prin înfiinţarea de filiale, sucursale, reprezentanţe sau agenţii.
Deşi libertatea de stabilire şi cea de prestare a serviciilor sunt oferite în mod egal
resortisanţilor comunitari cărora li se recunoaşte dreptul de opţiune între acestea, cele două
libertăţi au un regim diferenţiat. Potrivit prevederilor art. 57 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art.
50 alin. (1) din T.C.E.] sunt considerate servicii „prestațiile furnizate în mod obișnuit contra
unei plăți, în măsura în care nu sunt guvernate de dispozițiile referitoare la libera circulație
a mărfurilor, capitalurilor și a persoanelor“; sunt avute în vedere activităţi cu caracter
industrial, comercial, activităţile artizanale sau cele specifice exercitării profesiilor liberale.
Se impune a se face distincţia între situaţia în care prestatorul se deplasează în statul în care
se află beneficiarul prestaţiei (cunoscută sub denumirea de L.P.S. activă) şi cea în care
clientul este cel care se deplasează încheind contractul în statul-membru pe teritoriul căruia
este stabilit prestatorul (aşa-numita L.P.S. pasivă).

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

1. Noţiunea, formele şi conținutul dreptului de stabilire. Potrivit prevederilor

art. 49 alin. (2) şi art. 54 din T.f.U.E. [ex-art. 43 alin. (2) şi art. 48 din T.C.E.] libertatea de
stabilire reprezintă dreptul de a accede la desfăşurarea de activităţi independente, respectiv
de a continua exercitarea lor precum şi dreptul de a constitui şi a administra întreprinderi
în aceleaşi condiţii ca şi pentru naţionalii statului de primire; în înţelesul consacrat de
dispoziţiile art. 54 din Tratat, dispoziţiile amintite sunt aplicabile societăţilor constituite în
conformitate cu legea unui stat-membru care au sediul statutar, administraţia centrală sau
sediul principal pe teritoriul comunităţii, fiind avute în vedere „societăţile civile sau
comerciale, inclusiv cooperativele, şi celelalte persoane juridice de drept public sau privat,
cu excepţia celor fără scop lucrativ“. Libertatea de stabilire – oferind resortisanţilor
comunitari facultatea de a participa într-un mod stabil şi continuu la viaţa economică pe
teritoriul altui stat-membru decât statul de origine – devine astfel un instrument juridic de
asigurare a funcţionării efective a principiului libertăţii comerţului în spaţiul economic
european.
Dreptul de statilire comportă două forme: stabilirea cu titlu principal constând în
începerea unei activităţi independente pe teritoriul unui stat-membru sau sau continuarea
activităţii prin transferul sediului de pe teritoriul unui stat pe teritoriul altuia cu menţinerea
personalităţii juridice; stabilirea cu titlu secundar care presupune extinderea activităţii pe
teritoriul altor state decât statul de origine prin înfiinţarea de filiale, sucursale, agenţii sau
reprezentanţe, extindere care se realizează fără mutarea sediului într-un alt stat spre
deosebire de stabilirea primară care implică în mod esenţial această operaţiune179.
Jurisprudenţa C.J.U.E. (C.J.C.E.) a semnalat însă dificultăţi în privinţa aplicării efective a
dreptului de stabilire principală ca urmare a diversităţii soluţiilor legislative naţionale în

179
B. Berke, J. Fazekas, G. Gado, M. Kiraly, A. Kisfaludy, P. Miskolci Bodnar, Europai tarsasagi
jog, KJK-Kerszov, Jogi es Uzleti Kiadp Kft., Budapesta, 2000, p. 26-28, citaţi după L. Imre, Dreptul de
liberă stabilire a societăţilor comerciale în dreptul comunitar – Evoluţie şi tendinţe, Partea I, în R.D.C. nr.
11/1997, p. 159-160.
ceea ce priveşte criteriile de stabilire a naţionalităţii unei societăţi comerciale, şi implicit a
determinării lui lex societatis. Astfel, apartenenţa juridică la un anumit stat a subiectelor
colective de drept este stabilită fie prin raportare la criterii obiective – respectiv al locului
situării sediului real (consacrat în dreptul continental şi potrivit căruia societatea va
dobândi naţionalitatea statului pe teritoriul căruia se află sediul principal) sau al locului
înregistrării (sistemul încorporaţiunii fiind adoptat de dreptul anglo-saxon), fie prin
raportare la criteriul subiectiv sau al controlului, potrivit căreia naționalitatea subiectului
colectiv de drept este dată de naționalitatea sau cetățenia asociaților, a persoane fizice sau
juridice care dețin acțiuni sau părți sociale în număr suficient pentru a avea controlul asupra
activității societății.
În consecință, dacă o societate își mută sediul de pe teritoriul unui stat-membru
care a adoptat pentru determinarea a naționalității societății, respectiv pentru stabilirea lex
societatis, teoria încorporațiunii pe teritoriul unui alt stat-membru care se folosește în acest
scop de teoria sediului real, va fi obligată ca, în prealabil, să procedeze la dizolvarea în
statul de origine și ulterior să se înființeze pe teritoriul statului de primire potrivit regulilor
de constituire consacrate de acesta din urmă; astfel, este exlusă operațiunea de transfer al
sediului concomitent cu menținerea personalității juridice ceea ce înseamnă că doar dacă
ambele state ar consacra teoria încorporațiunii (înmatriculării) ar fi posibil transferul
sediului dintr-un stat-membru în altul cu păstrarea personalității juridice.
Interpretarea dispozițiilor art. 43 din T.C.E. (devenit art. 49 din T.f.U.E.), în sensul
că acestea nu conferă unei societăți constituite în conformitate cu legea unui stat-membru
și având acolo sediul statutar dreptul de a-și transfera sediul într-un alt stat-membru cu
menținerea în primul stat a personalității juridice, a fost consacrată prin hotărârea
pronunțată de C.J.C.E. în afacerea Daily Mail180, care, deși a fost calificată drept „un pas
înapoi în materia unei protecții riguroase a dreptului de stabilire“181, reprezintă un
precedent judiciar semnificativ în materie; în speță, societatea engleză Daily Mail a
intenționat să-și transfere sediul social și centrul de afaceri din Marea Britanie în Olanda
fără să se dizolve și să se lichideze în prealabil în statul de origine (Marea Britanie) pentru
a beneficia astfel de anumite avantaje fiscale (scutirea de impozite). Potrivit
reglementărilor fiscale britanice, doar societățile cu reședința fiscală pe teritoriul Marii
Britanii sunt supuse impozitelor stabilite de legea engleză, reședința fiscală fiind locul unde
se situează centrul de gestiune și de conducere al afacerilor societății. În condițiile arătate,
autoritățile fiscale britanice, prevalându-se de regula din dreptul comercial englez potrivit
căreia în cazul în care o societate dorește să-și transfere sediul într-un alt stat va trebui, în
prealabil, să se dizolve în statul de origine și să se lichideze plătindu-și datoriile către toți
creditorii, a susținut că scopul mutării sediului este în realitate eludarea dispozițiilor fiscale
engleze și evitarea plății impozitelor. S-a argumentat, în continuare, că dacă operațiunea
de mutare a sediului ar fi permisă fără o dizolvare prealabilă urmată de plata datoriilor către
fisc ar echivala cu frauda la lege ceea ce nu poate fi admisibil ca efect al invocării art. 43
și 48 din T.C.E. (în prezent art. 49 şi 54 din T.f.U.E. subl.ns.)182. Prin hotărârea pronunțată,
C.J.C.E. a statuat că diferențele existente în legislațiile naționale nu pot fi armonizate în
temeiul articolelor mai sus menţionate, rămânând la latitudinea statelor-membre stabilirea
condițiilor în care se pot înființa, funcționa și înceta societățile comerciale, soluționarea

180
C.J.C.E., 27 septembrie 1998, C. 81/87.
181
D. M. Șandru, op. cit., p. 164.
182
Pentru detalii, a se vedea L. Imre, op. cit., p. 160-161.
conflictelor de legi putând avea loc prin adoptarea unor măsuri de uniformizare (prin
încheierea unor acorduri între statele-membre, fie prin armonizarea regulilor în cadrul
C.E.). Dispozițiile art. 49 şi 54 din T.f.U.E. pot fi invocate în scopul asigurării egalității de
tratament dintre societățile având naționalitatea unui stat-membru și filialele, sucursalele,
agențiile și reprezentanțele constituite pe teritoriul acestui stat de o societate cu sediul într-
un alt stat membru.
Conținutul dreptului de stabilire, așa cum a fost consacrat de prevederile
comunitare are în vedere recunoașterea dreptului unei societăți de a înființa filiale,
sucursale, agenții sau reprezentanțe pe teritoriul unui alt stat-membru al căror regim de
constituire, funcționare și încetare să nu fie discriminatoriu față de cel aplicabil societăților
statului de primire. În același timp, nici statul de origine nu trebuie să împiedice o societate
constituită în conformitate cu legislația sa în a exercita activități pe teritoriul altor state-
membre prin intermediul unei filiale, sucursale, agenții sau reprezentanțe, fiind vorba, într-
o atare ipoteză, de așa-zisa „discriminare la ieșire“. Sunt interzise, în scopul asigurării
egalității de tratament, nu numai discriminările bazate pe naționalitate sau sediu, ci și orice
forme deghizate prin care, ca efect al aplicării unor criterii diferite, se ajunge la același
rezultat. Jurisprudențial, a fost consacrată o concepție extensivă a noțiunii de discriminare,
aceasta putând rezulta fie din aplicarea de reguli diferite unor situații comparabile, fie din
aplicarea aceleiași reguli unor situații diferite.
La nivel doctrinar183, s-a arătat că dreptul de stabilire implică recunoașterea
următoarelor prerogative:
- dreptul membrilor fondatori ai unei societăți comerciale de a decide în mod
liber pe teritoriul cărui stat-membru vor înființa societatea și care va fi forma
acesteia;
- dreptul asociaților (acționarilor) de a decide dacă exercitarea activității
comerciale a societății se va desfășura pe teritoriul statului unde și-a stabilit
sediul sau administrația principală sau pe teritoriul unui alt stat membru unde
va înființa o filială sau o sucursală; statul de origine nu va putea stabili reguli
prin care să se aducă restrângeri acestui drept, obligând societatea să exercite
cel puțin o parte din activitatea sa comercială pe teritoriul său;
- dreptul asociaților de a hotărî în mod liber dacă exercitarea activității în afara
statului de constituire se va realiza prin intermediul unei filiale sau sucursale;
în consecință, statul de primire este obligat să înlăture din legislația proprie
orice dispoziții prin care, în mod direct sau indirect, se instituie obligația unei
societăți străine de a își extinde activitatea doar prin constituirea unei filiale;
- dreptul oricărei societăți la egalitate de tratament în caz de constituire a unei
filiale, sucursale, agenții sau reprezentanțe pe teritoriul unui alt stat-membru
decât cel a cărui naționalitate o are față de societățile autohtone (este vorba,pe
de parte de egalitatea de tratament între filiala unei societăți străine și societățile
statului gazdă, iar pe de altă parte de egalitatea dintre societatea-mamă și
societățile statului de primire).
Egalitatea de tratament implică următoarele consecințe:
- dreptul de a înființa sucursale fără discriminări bazate pe proveniența
capitalului și în aceleași condiții ca și societățile statului gazdă;

183
B. Berke, J. Fazekas, G. Gado, M. Kiraly, A. Kisfaludy, P. Miskolci Bodnar, op. cit, p. 22.
 - dreptul de a înființa sau de a dobândi o participație într-o filială fără discriminări
bazate pe originea capitalului și în aceleași condiții ca și societățile statului de
primire;
- drepturi identice în conducerea societăților ca și societățile statului gazdă.

Veritabila acţiune militantă a Curţii Europene de Justiţie în scopul liberalizării

dreptului de stabilire şi a recunoaşterii prerogativelor acestuia transpare din hotărârile
pronunţate în Segers şi, mai ales, în trio-ul jurisprudenţial Centros, Überseering şi Inspire
Art.
În prima speţă, un cetăţean olandez, Segers, a înfiinţat în Marea Britanie o societate
cu răspundere limitată la care deţinea calitatea de asociat unic; activitatea comercială a
societăţii se desfăşura în întregime în Olanda prin intermediul unei sucursale în cadrul
căreia Segers deţinea calitatea de angajat. Dată fiind incapacitatea de muncă survenită în
urma unui accident de muncă, Segers a solicitat autorităţilor olandeze acordarea unei pensii
de boală, cerere care i-a fost refuzată pe motiv că acesta este angajatul unei societăţi străine,
categorie care, potrivit legilor de asistenţă socială olandeze, nu este îndrituită să beneficieze
de drepturile sociale respective.
Curtea a reţinut următoarele:
• reglementările olandeze discriminează societăţile străine, mai mult, ele restrâng
în mod indirect dreptul acestora de a angaja resortisanţi olandezi; în acelaşi timp,
• sunt de natură să creeze restrângeri ale dreptului de opţiune a societăţilor dintr-un
alt stat-membru în ceea ce priveşte desfăşurarea sau extinderea activităţii comerciale pe
teritoriul altui stat prin intermediul unei filiale sau sucursale, deoarece obligă, în mod
indirect, la constituirea de filiale.
În consecinţă, s-a apreciat că acordarea unei pensii de boală pe teritoriul unui stat-
membru nu poate fi condiţionată de existenţa calităţii de salariat al unei societăţi olandeze
precum şi faptul că resortisantului unui stat-membru i se recunoaşte, potrivit art. 43 şi 48
din T.C.E. (art. 49 şi 54 din T.f.U.E.) dreptul de a hotărî unde îşi va desfăşura activitatea
comercială societatea (în statul de origine sau într-un alt stat); dacă activitatea urmează a
avea loc în afara statului de constituire, societatea-mamă este liberă în a crea fie o filială,
fie o sucursală, statul de primire neputând institui reguli care să oblige, în mod direct sau
indirect, la realizarea activităţii doar prin intermediul filialei (cum este cazul în speţă).

2. Restricţii interzise vs. restricţii permise la exercitarea libertăţii de stabilire

În faţa tendinţei accentuate a operatorilor economici de a-şi exercita dreptul de

stabilire după o metodă de benchmarking a legislaţiilor naţionale, reacţia statelor membre
de a proceda la instituirea unor restricţii era oarecum previzibilă. vom proceda ulterior la
analiza restricţiilor interzise precum refuzul înmatriculării unei sucursale, refuzul
recunoaşterii societăţii de către statul sediului real al acesteia, respectiv impunerea de
exigenţe suplimentare cu titlu de legi de poliţie ale statului sediului real şi a restricţiilor
admise: i) în caz de fraudă la legea statului de primire în cazul stabilirii secundare şi ii)
obligarea la dizolvarea societăţii în statul de origine urmată de reconstituirea acesteia în
statul în care doreşte să-şi implanteze noul sediu în cazul stabilirii principale.

2.1. Restricţii interzise

 A.Refuzul înmatriculării unei sucursale – Centros184

Hotărârea pronunţată în jurisprudenţa Centros (9 martie 1999) a statuat că refuzul

de a înmatricula sucursala unei societăţi legal constituite într-un alt stat membru constituie
o restricţie contrară fostelor art. 43 şi 48 TCE (actualele art. 49 şi 54 TFUE), marcând o
turnantă în jurisprudenţa Curţii: la un deceniu după decizia din Daily Mail despre care s-a
afirmat că a reprezentat un regres în materia dreptului stabilire hotărârea Centros va
deschide trio-ul jurisprudenţial despre care ştim astăzi că a devenit ilustrarea contribuţiei
Curţii la consolidarea libertăţii de stabilire.

Starea de fapt. Soţii Bryde, resortisanţi danezi, au înfiinţat în Marea Britanie o

societate cu răspundere limitată, legea engleză nestabilind la data constituirii societăţii o
obligaţie privind subscrierea şi vărsarea unui capital social minim. Ulterior, s-a solicitat
înmatricularea unei sucursale în Danemarca, autorităţile daneze refuzând să dea curs
cererii din perspectiva următoarelor motive:

• asociaţii danezi au constituit societatea în Marea Britanie doar pentru a se

sustrage dispoziţiilor daneze care prevăd în vederea constituirii valabile a unei societăţi
cu răspundere limitată un capital minim obligatoriu ce trebuie vărsat în întregime până la
momentul înfiinţării (echivalentul în coroane daneze a aprox 1000 lire); că
• asociaţii danezi, nedispunând de capitalul necesar se folosesc de un mijloc legal,
mai exact de prevederile art. 43 şi 48 din T.C.E. (art. 49 şi 54 din T.F.U.E.), în mod contrar
scopurilor pentru care a fost instituit dreptul de stabilire, şi anume pentru fraudarea
reglementărilor daneze imperative care, prin stabilirea la diferite forme de societăţi
comerciale a unui capital social minim obligatoriu, urmăresc protejarea intereselor
creditorilor.

Semnificaţii relevante. Răspunzând la întrebarea preliminară, Curtea reţine că

fostele art. 52 şi 58 din Tratatul de la Roma interzic unui stat să refuze înmatricularea
sucursalei unei societăţi valabil constituite într-un alt stat mb; sunt respinse astfel
susţinerile autorităţilor daneze în sensul că, în speţă, ne-am afla în prezenţa a ceea ce
doctrina americană numeşte U-Turn construction – adică invocarea cu rea-credinţă a
dispoziţiilor privind dreptul de stabilire în scopul evitării legislaţiei mai restrictive.
Potrivit jurisprudenţei Centros, faptul că societatea nu a desfăşurat nici o activitate
de la înființare pe teritoriul Marii Britanii nu are nici un efect asupra dreptului său de liberă
stabilire, urmând astfel linia de gândire promovată prin decizia Segers unde s-a reţinut că
dispoziţiile comunitare amintite împiedică autorităţile unui stat-membru să refuze unui
angajat al unei societăţi beneficiul tratamentului naţional în materie de asigurări sociale
pentru faptul că societatea are sediul într-un alt stat-membru pe teritoriul căruia nu
desfăşoară activităţi comerciale. Curtea admite că asociaţii sunt liberi să aleagă legislaţia
statului care le asigură condiţii mai suple la înfiinţarea societăţii, confirmând astfel dreptul
fondatorilor de a practica un law shopping printre legislaţiile statelor membre pentru a
beneficia de o lege de constituire mai puţin restrictivă decât cea existentă în statul în care

184
C.J.C.E., 9 martie 1999, C- 212/1997.
urmează a-şi desfăşura în mod efectiv activitatea. În alţi termeni, libertatea de stabilire
poate fi exercitată de o manieră „oportunistă”185.
Se reţine apoi în motivarea deciziei că statele-membre nu pot proteja interesele
creditorilor prin obstacularea dreptului de a înfiinţa sucursale pe teritoriul lor, urmând a
institui alte mijloace legale de protejare a acestora; în altă ordine de idei, refuzul
autorităţilor daneze contravine dispoziţiilor privind dreptul de stabilire deoarece, în mod
indirect, societatea este obligată să îşi desfăşoare activitatea doar prin intermediul unei
filiale pentru a fi astfel respectate reglementările interne în materie.

B. Refuzul recunoaşterii personalităţii juridice şi a capacităţii de a sta în

justiţie. Überseering

Într-o speţă implicând un transfer de facto de sediu social real, Curtea a statuat că
refuzul Germaniei de a admite capacitatea juridică a unei societăţi legal constituite în alt
stat membru pe motivul disocierii între locul de încorporare şi locul sediului social real
reprezintă un obstacol în calea dreptului de liberă stabilire în Uniune. În lumina acestei
jurisprudenţe, teoria sediului real se vede expusă unei serioase adaptări: statele de destinaţie
sunt obligate să renunţe la aplicarea efectelor decurgând din teoria sediului real (atunci
când acestea se prezintă a fi contrarii exercitării libertăţii de stabilire) şi să recunoască
personalitatea juridică a societăţilor valabil constituite în alte state membre.

Starea de fapt. Societatea de drept olandez Überseering BV, înmatriculată la

Registrul comerţului din Amsterdam şi care dobândise în 1990 un teren în Germania a
acţionat în instanţă o societate germană Nordic construction company (NCC) cu care
încheiase un contract de antrepriză invocând vicii în executarea lucrărilor de renovare
efectuate asupra unor imobile edificate pe terenul respectiv.
Cum în 1994, părţile societăţii Überseering fuseseră cedate în totalitate către doi
resortisanţi germani rezidenţi în Germania, societatea pârâtă a invocat că Überseering
este de acum înainte condusă din această ţară unde îşi transferase efectiv sediul său fără
a modifica înmatricularea sa. Instanţele germane inferioare au reţinut că existenţa
capacităţii juridice a societăţii era apreciată după legea statului sediului real, deci potrivit
dreptului german, şi nu prin raportare la dreptul statului de cosntituire, în cazul de faţă
dreptul olandez. Avându-şi sediul în Germania, dar nefiind înmatriculată în acel stat,
Überseering a fost considerată ca nevalabil constituită după dreptul german şi, în
consecinţă, i se refuza dreptul de a sta în justiţie.
Luând în considerare jurisprudenţa comunitară şi în special precedentul Centros,
Bundesgerichtshof decide să adreseze două întrebări preliminare către CJCE.
Prima este referitoare la compatibilitatea cu art. 43 şi 48 CE a aprecierii
capacităţii juridice şi a fortiori a capacităţii de a sta în justiţie a unei societăţi legal
constituite într-un stat membru faţă de dreptul statului în care ea a transferat sediul său
efectiv chiar dacă acest drept îi contestă orice capacitate.
A doua ridică problema mai generală a obligaţiei, în temeiul libertăţii de stabilire,
de a aprecia capacitatea juridică a unei societăţi prin raportare la dreptul statului de
constituire a societăţii.

185
A se vedea O. Cachard, Droit du commerce international, L.G.D.J., 2008, p. 123.
 Chestiuni relevante. În timp ce în Daily Mail erau analizate restricţiile pe care le
poate impune statul de origine în situaţia transferului într-un alt stat membru a
administraţiei centrale, în Überseering analiza privea restricţiile impuse de statul de
primire al sediului real. Se ridica practic conflictul între protecţia dreptului de stabilire şi
teoria sediului real consacrată de dreptul german. Apreciind că recunoaşterea de către
autorităţile statului de primire a personalităţii juridice a societăţii constituite în
conformitate cu legislaţia unui alt stat membru este un corolar al dreptului de stabilire.
Curtea răspunde că art. 43 şi 48 CE impun unui stat membru pe teritoriul căruia societatea
exercită libertatea sa de stabilire de a respecta capacitatea juridică pe care i-o conferă
dreptul statului membrub conform căruia aceasta s-a constituit.
A devenit mai mult decât evident că atunci când această teorie încalcă în mod
nejustificat dreptul de liberă stabilire, în speţă având drept consecinţă contestarea
personalităţii juridice şi a capacităţii de a sta în justiţie, statul în cauză trebuie să renunţe la
folosirea sa.

C. Impunerea de exigenţe suplimentare cu titlu de legi de poliţie ale statului

sediului social real. Inspire Art

În fine, aplicarea imperativă de reguli de drept local la o societate constituită în alt

stat membru a fost calificată drept o barieră nejustificată la libertatea de stabilire în
hotărârea Inspire Art (30 septembrie 2003) prin care, menţinându-se linia de gândire
promovată prin Centros şi Überseering, este desăvârşită liberalizarea dreptului de stabilire
a societăţilor. Nu mai puţin, soluţia „mătură”186 ultimele posibilităţi de utilizare a criteriului
sediului real în statul de primire împotriva unei societăţi valabil constituite în alt stat
membru.

Starea de fapt. Un rezident olandez constituise în Regatul Unit o societate cu

răspundere limitată având ca obiect vânzarea de obiecte de artă şi, ulterior, înfiinţase o
sucursală în Amsterdam prin intermediul căreia era desfăşurată întreaga activitate a
societăţii. Societatea a refuzat să se înregistreze în Registrul olandez al comerţului cu
menţiunea «societate pur formal străină», menţiune impusă de legea olandeză (care în
realitate viza societăţile constituite în statul american Delaware dar exercitând întreaga
lor activitate în Olanda). Camera de Comerţ şi Industrie Amsterdam a solicitat instanţei
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să oblige la înscrierea în Registrul
Comerţului a menţiunii societate formal străină.

Semnificaţii relevante. Societăţile formal străine (pseudo-foreign companies) sunt

caracterizate de o dublă legătură – una formală cu sistemul de drept al statului în care s-a
constituit şi una reală cu sistemul de drept al statului în care îşi desfăşoară efectiv
activitatea. Legislaţia olandeză impunea acestor societăţi unele exigenţe (precum
constituirea unui capital social minim şi îndeplinirea unor măsuri de publicitate); în
principal, scopul acestor reglementări era de a împiedica accesul în orice condiţii a acestor

186
A se vedea M. Menjucq, Droit international et européen des sociétés, 2e edition, Montchrestien,
2008, p. 132.
societăţi pe piaţa olandeză187. Reţinând caracterul discriminatoriu al reglementării olandeze
şi atingerea adusă libertăţii de stabilire, Curtea validează încă o dată raţionamentul afirmat
în Centros privind admiterea law shoping-ului pe piaţa internă.

2.2. Restricţiile admise

Doar două restricţii sunt permise, ele fiind descrise de unele voci doctrinare chiar
precare188 şi, cu referire particulară la cea existentă în materia dreptului de stabilire cu titlu
principal, susceptibilă de a fi eclipsată de potenţiale tendinţe legislative.

A. Restricţii impuse de statul de origine la transferul sediului dintr-un stat

membru în altul: de la Daily Mail la Cartesio

Din nou despre Daily Mail. Practic, exceptând regulamentele privind Societatea
Europeană, Grupul European de Interes Economic şi Societatea Cooperativă Europeană,
niciun text de drept derivat nu autorizează transferul sediului unei societăţi dintr-un stat
membru în altul cu menţinerea personalităţii juridice. În alţi termeni, în timp ce SE, GEIE
şi SCE se bucură de avantajul competitiv al unei mobilităţi intracomunitare complete,
pentru societăţile de drept naţional transferul sediului statutar dintr-un stat membru în altul
devine o operaţiune dificilă, date fiind barierele juridice şi fiscale impuse de legislaţiile
statelor membre. Practic, de cele mai multe ori, societatea care doreşte să-şi deplaseze
sediul este constrânsă să procedeze la dizolvarea şi lichidarea în statul vechiului sediu
urmată de reconstituirea societăţii pe teritoriul statului unde doreşte să-şi implanteze noul
sediu.
Ştim deja din consideraţiile anterioare că instanţa de la Luxemburg a fost chemată
să se pronunţe asupra transferului transfrontalier al sediului real dintr-un stat membru în
altul în jurisprudenţa Daily Mail.
În argumentarea poziţiei sale, Curtea şi-a construit raţionamentul plecând de la
ideea că, spre deosebire de persoanele fizice, societăţile sunt entităţi create în temeiul unei
ordini juridice naţionale, acestea existând numai prin diferitele legislaţii naţionale care
instituie condiţiile privind constituirea şi funcţionarea acestora.
Legislaţiile statelor membre diferă sub aspectul elementului de legătură cu teritoriul
naţional, necesar pentru constituirea unei societăţi cât şi cu privire la posibilitatea unei
societăţi constituite în conformitate cu o astfel de legislaţie de a modifica ulterior acest
element de legătură. Luând în considerare aceste diferenţe legislative, Tratatul, atunci când
a determinat societăţile beneficiare ale dreptului de stabilire, a dat valoare egală factorilor
de legătură – sediul social, administraţia centrală şi locul principal de desfăşurare a
activităţii unei societăţi. Nu mai puţin, prin fostul art. 220 (devenit art. 293 în TCE şi
abrogat prin Tratatul de la Lisabona) era prevăzută, în măsura în care era necesar,
încheierea unor convenţii între statele membre pentru a asigura menţinerea personalităţii
juridice în cazul transferului sediului societăţii dintr-o ţară în alta.

187
Pentru dezvoltări asupra implicaţiilor soluţiei pronunţate în Inspire Art a se vedea C. A. Susanu,
Sediul societăţii comerciale: aspecte relevante în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, în Analele
Ştiinţifice ale Universităţii Al.I.Cuza Iaşi, Tomul LV, Ştiinţe Juridice, 2009, p. 106.
188
A se vedea O. Cachard, op. cit., p. 123.
 În consecinţă, s-a reţinut în paragraful 23 din hotărâre, Tratatul consideră că
diferenţele existente între legislaţiile naţionale privind factorul de legătură necesar
pentru societăţile lor precum şi posibilitatea şi modalităţile de realizare a transferului
sediului, statutar sau real, al unei societăţi înfiinţate în temeiul dreptului naţional,
dintr-un stat membru în altul, reprezintă probleme care nu au fost soluţionate de
normele privind dreptul de stabilire dar care trebuie a fi abordate prin noi măsuri
legislative de armonizare sau convenţii.
În consecinţă, putem constata că, în hotărârea pronunţată în 1988 în Daily Mail,
Curtea a reţinut o poziţie prudentă. A afirmat că societăţile sunt entităţi a căror constituire
şi funcţionare depinde în mod necesar de o lege statală (sunt creaţii ale dreptului) iar
disparităţile existente între legislaţiile statelor membre cu privire la elementele de legătură
utilizate în dreptul internaţional privat societar nu au fost considerate de redactorii
Tratatelor un obstacol în calea libertăţii de stabilire189. În mod obişnuit privim azi hotărârea
din Daily Mail în antiteză cu seria Centros-Überseering-Inspire Art sau dificultăţile
existente în materia stabilirii principale cu progresele înregistrate în materia libertăţii de
stabilire secundare.
Şi despre aporturile (fie şi limitate) din Cartesio. Şi în hotărârea mai recentă din
Cartesio din16 decembrie 2008 (în speţă fiind vorba despre o societate de drept maghiar
care doreşte să îşi transfere sediul în Italia păstrându-şi totuşi calitatea de societate de drept
maghiar) se reafirmă ideea că statul membru de origine este autorizat să impună
diverse măsuri restrictive (inclusiv pierderea personalităţii juridice) atunci când
societatea doreşte să îşi transfere în străinătate doar sediul social real (transfer de
sediu, fără schimbarea legii aplicabile).
Totuşi, Cartesio aduce câteva clarificări: face distincţie nu numai între statele de
origine şi statele de destinaţie ci şi între
i) ipoteza transferului sediului social fără schimbarea legii aplicabile şi
ii) ipoteza transferului dublat de schimbarea legii aplicabile, respectiv de
transformarea societăţii într-o formă de societate prevăzută de legislaţia statului de
destinaţie.
Conform considerentelor n°112-113 din Cartesio, reglementările naţionale prin
care statul membru de origine limitează sau împiedică societatea să se transforme
într-o societate guvernată de dreptul altui stat (transfer de sediu dublat de schimbarea
legii aplicabile) vor fi, în absenţa unei justificări printr-o exigenţă imperativă de interes
general, declarate contrar dreptului Uniunii. Statul membru de origine nu poate impune
încetarea persoanlităţii juridice a societăţii astfel transformate.
În ceea ce priveşte statele de destinaţie, tripla serie jurisprudenţială Centros-
Überseering-Inspire Art permite în caz de transfer de sediu real cenzurarea reglementărilor
statelor adoptând criteriul sediului real ce restrâng dreptul de liberă stabilire.

B. Restricţii la libertatea de stabilire secundară: frauda

În Centros, Curtea a recunoscut fondatorilor societăţii întreaga libertate în alegerea

apartenenţei juridice a societăţii. Punerea în concurenţă a legislaţiilor naţionale în ceea ce
priveşte implantarea unei societăţi aparţine pur şi simplu exercitării libertăţii de stabilire190

189
A Oprea….
190
A se vedea par. 27 din hotarârea Centros.
şi nu se pune problema fraudei, abuzul nefiind deci caracterizat prin evitarea legii unui stat
membru. Ceea ce nu înseamnă, potrivit par. 38 din hotarâre, că un stat membru nu poate
lua orice măsură consideră necesară pentru a preveni sau sancţiona fraudele, fie împotriva
societăţii în sine, fie împotriva asociaţilor despre care s-a dovedit că încearcă, de fapt, prin
înfiinţarea unei societăţi să se sustragă obligaţiilor pe care le au faţă de creditorii publici
sau privaţi stabiliţi pe teritoriul statului membru191.
Totuşi, după cum sugestiv a observat doctrina, această restricţie clasică pare totuşi
aici (în Centros, subl. ns.) golită de conţinut192 din moment ce alegerea legii mai puţin
restrictive pentru constituirea societăţii este permisă în Centros. Nu mai puţin, datorită unei
glisări de vocabular, hotărârea Inspire Art complică interpretarea noţiunii de fraudă, în timp
ce aceasta nu era oricum simplă193. După ce aminteşte că law shopping-ul nu este prin el
însuşi abuziv şi fraudulos, CJCE nu exclude excepţia de a stabili de la caz la caz existenţa
unui abuz. Lipsa clarităţii acestei evoluţii a vocabularului Curţii conduce la a întreba cum
trebuie să înţelegem această noţiune de fraudă care, progresiv, devine un simplu abuz194.
Rezultă de o manieră evidentă că acest abuz de drept dacă nu poate fi asimilat
concepţiei clasice a fraudei reţinute în dreptul internaţional privat deşi nu este foarte
îndepărtat de aceasta195. Ideea este chiar cea a unei evitări a legii mai restrictive.
Dificultatea pentru a contura noţiunea de fraudă în dreptul Uniunii ţine de faptul că pentru
Curtea Europeană de Justiţie nu este o fraudă faptul de a înmatricula o societate într-o ţară
în care aceasta nu va avea nicio activitate pentru a evita legislaţia unui alt stat membru în
care se va desfăşura activitatea economică efectivă a acestei societăţi. Interpretat de această
manieră, dreptul de stabilire se îndepărtează parţial de teoria clasică a fraudei în dreptul
internaţional privat pentru că permite o evitare a legii mai restrcitive fără ca aceasta să se
impregneze de conotaţiile proprii abuzului..
Frauda sau abuzul ar constitui deci o noţiune specific comunitară196. Cum o indică
implicit hotărârea Inspire Art invocând noţiunea abuzului, frauda ar fi o formă de protecţie
contra utilizării abuzive a unui drept subiectiv recunoscut de dreptul comunitar, cum ar fi
dreptul de stabilire197.
Cum s-a putut constata că frauda nu poate rezulta, în privinţa stabilirii societăţilor,
din punerea în concurenţă a legislaţiilor naţionale, nu poate fi vorba decât de frauda la
drepturile terţilor. Această fraudă poate în special să constea într-o încălcare a dispoziţiilor
privind protecţia asociaţilor, creditorilor sau a salariaţilor.
În plus, aplicarea teoriei fraudei obligă necesarmente la a întreba asupra regimului
sancţiunii aplicabile atunci când frauda este constatată. Într-adevăr, este puţin preferabil de
a alege nulitatea întrucât aceasta nu permite instanţelor posibilitatea de a circumstanţia
sancţiunea. Mai mult, directiva din 9 martie 1968 (art. 11) operează o enumerare limitativă
a cauzelor de nulitate, interpretate restrictiv de Curte începând de la jurisprudenţa
Marleasing.

191
Idem, par. 38.
192
A se vedea O. Cachard, op. cit., p. 124.
193
A se vedea J. Béguin şa, Droit du commerce international, Litec, 2005, p. 287.
194
A se vedea J. Béguin, op. cit., p. 124.
195
A se vedea Batiffol, P. Lagarde, Droit international privé, t. 1, 8e éd., LGDJ, 1993, p. 594.
196
A se vedea M. Menjucq, op. cit., p. 103.
197
A se vedea E. Pataut, Liberté d’établissement et droit international privé des sociétés: un pas de
plus, Recueil Dalloz, 2004, p. 491, nota II, B, p. 493.
 Două sancţiuni par a fi, potrivit vocii doctrinei198, adecvate. Dacă abuzul este
analizat pe fundamentul teoriei culpei delictuale, este posibil de a vedea aici un fapt
generator de răspundere şi de a încuviinţa atribuirea de daune-interese pentru repararea
prejudiciului cauzat victimei abuzului de drept. Altă abordare constă în a reţine
inopozabilitatea constituirii societăţii. Sancţiunea fraudei ar consta atunci în aplicarea
regulilor de drept pe care asociaţii voiau să le eludeze constituind societatea lor într-un alt
stat membru. Această sancţiune ar avea în acelaşi timp avantajul supleţii. Ea ar permite de
a evita o sancţiune radicală - nulitatea, pentru a institui un control adaptat de către
judecător, mai compatibil cu libertatea de stabilire.

3. Libertatea de a presta servicii. Corelația cu libertatea de stabilire. Forme și

conținut. Libertatea de stabilire și de prestare a serviciilor deși sunt oferite în mod egal
resortisanților comunitari cărora li se recunoaște dreptul de opțiune între ele, au un regim
diferențiat. Spre deosebire de dreptul de stabilire, prestările de servicii au un caracter
ocazional; potrivit dispozițiilor art. 57 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 50 alin. (1) din T.C.E.]
sunt considerate servicii „prestațiile furnizate în mod obișnuit contra unei plăți, în măsura
în care nu sunt guvernate de dispozițiile referitoare la libera circulație a mărfurilor,
capitalurilor și a persoanelor“. Serviciile, se arată în continuare, cuprind, în special:
activități cu caracter industrial, comercial, cele artizanale precum și activitățile
profesiunilor liberale.
Dacă în materia libertății de stabilire, centrul de activitate preexistent se poate afla
în statul membru unde va fi înființat apoi un sediu secundar (este cazul unui cetățean
francez care deschide un cabinet profesional în Bruxelles, iar ulterior un centru activitate
în aceeași țară, în Bruges – drept de stabilire cu titlu secundar), libera prestare a serviciilor
presupune, conform dispozițiilor art. 56 şi 57 alin. (3) din T.f.U.E. [ex-art. 49 și 50 alin.(3)
din T.C.E.], ca prestatorul să fie stabilit într-un stat-membru diferit de cel al destinatarului
serviciilor respective199. Astfel, în literatura juridică de specialitate s-a subliniat că libera
prestare a serviciilor, spre deosebire de libertatea de stabilire, „este prin natura sa
transfrontieră“ întrucât „prin definiție, prestatorul se adresează clienților care nu sunt
rezidenți în statul în care s-a stabilit“200. De regulă, persoana care prestează un serviciu se
deplasează în statul în care se află beneficiarul prestației (de exemplu, avocatul francez este
solicitat să reprezinte un client din Luxemburg), situație care, sub aspect terminologic, este
cunoscută sub denumirea de L.P.S. activă; dar, C.J.C.E. a apreciat că libertatea de a presta
servicii consacrată de dispoziţiile comunitare mai sus menţionate include, ca un corolar
necesar, și libertatea de a beneficia de servicii, astfel, clientul este cel care se deplasează
încheind contractul în statul-membru pe teritoriul căruia s-a stabilit prestatorul care este, în
această ipoteză, elementul pasiv, de unde și denumirea de L.P.S. pasivă.

198
A se vedea J. Béguin şa, op. cit., p. 289 şi notele bibliografice indicate.
199
A se vedea S. Deleanu, op. cit., p. 104. În același sens, se arată că deși „aceste două libertăți
(libertatea de stabilire și cea de prestare a serviciilor, subl. ns.) se articulează și se pot sprijini una pe cealaltă
(...) există, în fapt, o diferență esențială, atât de natură juridică, cât și de natură pragmatică, acțională, între
libertatea care este stabilită pe teritoriul unui stat și care se adresează clientelei din acel stat și cea care,
stabilită într-un stat, se adresează clientelei dintr-un alt stat“, A. Fuerea, op. cit., p. 148.
200
Idem, p. 154.
 În materia libertății de prestare a serviciilor este notorie hotărârea pronunțată în
afacerea van Binsbergen, speța aducând în discuție situația unui consilier juridic care,
după ce s-a stabilit inițial în Olanda reprezentându-și aici clienții, ulterior se stabilește în
Belgia, solicitând să continue reprezentarea foștilor săi clienți în fața instanțelor olandeze,
fapt ce i-a fost refuzat de autoritățile olandeze pe motiv că pentru a reprezenta sau asista
un justițiabil în fața jurisdicțiilor olandeze trebuie să fie stabilit pe teritoriul Olandei. Curtea
a apreciat că deși, în materia libertății de prestare a serviciilor, pot fi instituite restricții
motivate de aplicarea regulilor deontologice de funcționare a unei profesii, acestea trebuie
să fie în mod obiectiv necesare și proporționale, ori nu este cazul în speță, obligația de a
avea reședința pe teritoriul Olandei contravenind dispozițiilor art. 49 din T.C.E. (în prezent
art. 56 din T.f.U.E.),, astfel că o atare cerință ar face ca libertatea de prestare a serviciilor
să nu fie una reală.

VII. Bibliografia recomandată:

P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi

doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
D.M.Şandru, Drept comunitar. Integrarea europeană. Impactul asupra schimburilor
comerciale europene şi mondiale, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007;
M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
G. Tudor, D. Călin, Jurisprudenţa CJCE, vol. II • Libertatea de a presta servicii •
Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire • Politica socială • Jurisdicţia
comunitară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar
european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
I. Simion, Liberalizarea serviciilor în piaţa internă, în R.R.D.C. nr. 4/2007;
L. Imre, Dreptul de liberă stabilire a societăţilor comerciale în dreptul comunitar –
Evoluţie şi tendinţe, Partea I, în R.D.C. nr. 1/2005;
D. Mazilu, Libera circulaţie a serviciilor – componentă importantă pentru
funcţionarea pieţei unice europene, în R.D.C. nr. 1/2005
O. Ţinca, Detaşarea salariaţilor în străinătate în cadrul prestărilor de servicii, în
R.D.C. nr. 4/2005;
N. Diaconu, Regimul juridic aplicabil persoanei juridice străine, în R.D.C. nr.
2/2005;
R. Moise, Libertatea de stabilire şi fiscalitatea directă în dreptul comunitar, în
R.R.D.C. nr. 3/2005;
 M. Voicu (selecţie şi traducere), II. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene • Libertatea de stabilire. Avocat. Hotărârea Reyners • Libertatea de prestare a
serviciilor. Consilier juridic. Hotărârea van Binsbergen, în R.D.C. nr. 1/2004;
M. Voicu (selecţie şi traducere), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, Libera circulaţie a lucrătorilor şi a serviciilor în Uniunea Europeană, în R.D.C.
nr. 11/2002.

VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Care este corelaţia dintre libertatea de stabilire şi principiul libertăţii comerţului?

▪ Ce se înţelege prin stabilire cu titlu principal, respectiv stabilire cu titlu secundar?

▪ Prin ce se diferenţiază libertatea de prestare a serviciilor de libertatea de stabilire?

▪ Care este sensul atribuit noţiunii de L.P.S. activă, respectiv L.P.S. pasivă ?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Dreptul de liberă stabilire implică exercitarea următoarelor prerogative:

a) dreptul membrilor fondatori ai unei societăţi comerciale de a hotărî în mod liber

pe teritoriul cărui stat-membru va fi înfiinţată o societate comercială;
b) dreptul asociaţilor unei societăţi comerciale de a decide dacă exercitarea
activităţii societăţii se va desfăşura pe teritoriul statului unde societatea şi-a stabilit sediul
sau administraţia principală sau pe teritoriul unui alt stat-membru unde va fi înfiinţată o
filială sau sucursală;
c) dreptul de a se adresa oricărei instituţii comunitare în limba unui stat-membru şi
de a primi răspuns în aceeaşi limbă;
d) dreptul asociaţilor unei societăţi comerciale de a hotărî în mod liber dacă
exercitarea activităţii comerciale în afara statului de constituire se va realiza prin
intermediul unei filiale sau sucursale.

▪ Persoanele juridice – beneficiare ale libertăţii de stabilire şi de prestare a

serviciilor;

▪ Exercitarea dreptului de liberă stabilire a societăţilor comerciale în lumina

jurisprudenţei C.J.U.E.