TEORIA GENERALĂ A CONTRACTELOR

Noţiunea de contract

Potrivit art. 1166 Cod civil, contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe
persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
În literatura juridică, contractul a fost definit ca fiind „un acord de voinţă realizat între două
sau mai multe persoane pentru a crea un raport juridic – dând naştere unei obligaţii sau constituind
un drept real – a modifica sau stinge un raport juridic preexistent”.

Clasificarea contractelor

a) După raportul dintre obligaţii:

Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi
interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune
obligaţii în sarcina ambelor părţi.
b) După interesul material urmărit de părţi:
Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor
asumate este cu titlu oneros.
c) După forma cerută ad validitatem:
Contractul poate fi consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Convenţia este solemnă atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute
de lege şi reală atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului.
 d) După modul în care sunt exprimate voinţele contractante:
Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori redactate de una
dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le
accepte ca atare.
Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină
raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta.
e) După cum sunt sau nu expres reglementate de legea civilă şi calificate prin denumiri
speciale, contractele se împart în contracte numite şi contracte nenumite.

Formarea contractului

Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei
oferte de a contracta.
Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare
pentru eşecul acestora.
Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile
nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii.
Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru
prejudiciul cauzat celeilalte părţi.
 Valabilitatea consimţământului

Potrivit art. 1204 Cod civil, consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în
cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ. Este anulabil contractul
încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia se afla, fie şi numai vremelnic, într-
o stare care o punea în neputinţa de a-şi da seama de urmările faptei sale.
Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la
momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte
cunoscute.

Viciile consimţământului

Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă
sau leziune.
Viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber al
voinţei de a încheia un contract.
 Eroarea
Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate
cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra
căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
Eroarea esenţială, în oricare din formele sale, atrage nulitatea relativă a contractului.
Eroarea neesenţială (indiferentă) este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin
importante la încheierea contractului, în sensul că partea aflată în eroare ar fi încheiat actul
juridic şi dacă ar fi avut o corectă reprezentare a acelor împrejurări, astfel încât nu este
afectată însăşi valabilitatea acestuia.

Dolul

Potrivit art. 1214 alin. 1 Cod civil, consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a
aflat într-o eroare provocată de manopere frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din
urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care
se cuvenea să i le dezvăluie.
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului chiar dacă
eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială. Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine
de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.
 Violenţa
Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri
justificate, induse fără drept de cealaltă parte sau de un terţ.
Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură, încât partea ameninţată putea să
creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau
bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent.
Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei
persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ
a fost viciat.

Leziunea
Leziunea constă în disproporţia vădită de valoare între prestaţii ce există în momentul
încheierii contractului.
Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestaţii, conform art. 1221 alin. 1 Cod civil.
Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea
contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.
 Nulitatea contractului

Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa

valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune.
Nulitatea poate fi definită ca sancţiunea care lipseşte actul juridic civil de efectele
contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Din această definiţie pot fi desprinse trăsăturile caracteristice ale nulităţii:
 este o sancţiune de drept civil;
 intervine numai atunci când sunt încălcate norme juridice care reglementează
condiţiile de validitate ale contractului (indiferent dacă sunt condiţii de fond sau de
formă);
 consta în lipsirea contractului de efectele ce contravin normelor juridice edictate
pentru încheierea valabilă a contractului, deci nu priveşte, întotdeauna, contractul în
întregul lui;
 are caracter subsidiar, intervenind doar dacă legea nu prevede o altă sancţiune
pentru încălcarea condiţiilor de valabilitate.
 Interpretarea contractului

Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul

literal al termenilor.
La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului,
de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de
comportamentul lor ulterior încheierii contractului.
Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se
potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului.
Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului,
de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul
atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe.
Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care
nu ar putea produce niciunul.
Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta,
oricât de generali ar fi termenii folosiţi.
 Clauze abuzive

 Cadrul juridic este reprezentat in principal de Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului

Europei privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
 Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii a fost transpusă în dreptul românesc prin Legea nr. 193 din 06.11.2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Domeniul de aplicare

Noţiunea de consumator prezintă o importanţă deosebită în delimitarea domeniului de

aplicare a Directivei pentru că, prin aceasta, se urmăreşte protejarea anumitor categorii de
contractanţi împotriva clauzelor abuzive.
Noţiunea de comerciant/profesionist
Spre deosebire de noţiunea de consumator, cea de comerciant nu a ridicat atâtea probleme,
stabilindu-se, atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi în dreptul naţional, că prin comerciant se
înţelege orice persoană fizică sau juridică ce acţionează în scopuri legate de activitatea sa
profesională, publică sau privată.
Unele diferenţe pot fi constatate cu privire la terminologia folosită: fie sunt utilizaţi termenii
de „vânzător” şi „furnizor”, fie de „comerciant” sau „profesionist”.
 Noţiunea de clauză abuzivă
Noţiunea de clauză abuzivă este definită în art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Prin
clauză abuzivă se înţelege orice clauză contractuală care nu s-a negociat individual şi,
în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ
între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul
consumatorului.
Potrivit prevederilor art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 (republicată şi consolidată
la data de 13.06.2014), sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu
consumatorul şi care, prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract,
creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Se disting două condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a fi
considerată abuzivă:
1. să nu fie negociată individual;
2. să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în
detrimentul consumatorului.
Potrivit art. 3 alin. 3 din Directiva 93/13/CEE, Anexa I conţine o listă orientativă şi
neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.
 Efectele contractului

 Efectele între părţi

 Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Contractul se modifică sau
încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege, aspect care conturează principiul
forţei obligatorii a contractului.
 Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită
creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei.
 Efectele faţă de terţi
 Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel. Contractul este opozabil
terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de
efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui.
 La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi
universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă
contrariul.
 Semnificaţia principiului relativităţii efectelor, instituit de art. 1270 alin. 1 Cod civil, este aceea că
puterea obligatorie şi efectele contractului privesc numai părţile contractante.
 Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului se referă la situaţiile în care contractul
încheiat produce efecte faţă de anumite persoane care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la
încheierea contractului şi nici nu au calitatea de succesori ai părţilor.
 Reprezentarea

 Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o
hotărâre judecătorească, după caz.
 Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele
reprezentantului produce efecte direct între reprezentant şi cealaltă parte.

Cesiunea contractului

Potrivit art. 1315 Cod civil, o parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute
dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă
parte consimte la aceasta.
Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie
încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.
Potrivit textului de lege, pentru încheierea valabilă a cesiunii contractului se cere
acordul părţii cedate (condiţie de valabilitate). Astfel, în raporturile de cesiune a
contractului se disting trei subiecte: cedatul, cedentul şi cesionarul.
Cesiunea contractului poate fi totală sau parţială.
 Încetarea contractului

 În conformitate cu dispoziţiile art. 1321 Cod civil, contractul încetează, în condiţiile legii, prin
executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea
sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitatea fortuită de executare, precum şi din orice
alte cauze prevăzute de lege.
 La încetarea contractului, părţile sunt liberate de obligaţiile asumate. Ele pot fi însă ţinute la
repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a
prestaţiilor primite în urma încheierii contractului.

Răspunderea contractuală

Răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara

prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu
întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.
Articolul 1.350 Cod civil stabileşte reglementarea cadru în materia răspunderii contractuale,
prevăzând că: Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.
Pentru a fi în prezenţa răspunderii civile contractuale este necesar ca între debitor şi creditor să
existe un contract valabil încheiat. Ori de câte ori s-a cauzat un prejudiciu unei persoane în lipsa
sau în afara unei legături contractuale, se va angaja răspunderea civilă delictuală, ca răspundere de
drept comun.
 Condiţiile răspunderii contractuale

Fapta ilicită
Fapta ilicită săvârşită de debitorul contractual constă în încălcarea dreptului celeilalte părţi prin
neexecutarea obligaţiilor contractuale.
Condiţia existenţei faptei ilicite este reglementată de dispoziţiile art. 1.516 Cod civil, care prevăd
că: Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Atunci când, fără
justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi
fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la
executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau
rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. să folosească, atunci
când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Raportul de cauzalitate
Pentru antrenarea răspunderii civile contractuale este necesară existenţa raportului de cauzalitate
între neexecutarea obligaţiilor contractuale şi prejudiciul suferit de creditor.
Această condiţie rezultă expres din prevederile art. 1533 teza finală Cod civil, care dispune că
daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei.
În materia răspunderii civile contractuale, raportul de cauzalitate nu trebuie să fie dovedit de către
creditor, deoarece legea prezumă relativ existenţa acestuia; fiind o prezumţie relativă, debitorul va
putea să facă dovada contrară, adică va putea să dovedească faptul că între prejudiciu şi neexecutarea,
executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei nu există un raport cauză-efect.
 Vinovăţia debitorului

 Ca regulă, în materia răspunderii civile contractuale, debitorul va răspunde indiferent de gradul de

vinovăţie cu care acţionează.
 Această regulă rezultă din dispoziţiile art. 1.547 Cod civil, care prevăd că „debitorul este ţinut să
repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă”, şi din dispoziţiile art. 1548, care stabilesc că, prin
simplul fapt al neexecutării, culpa debitorului se prezumă.
 Spre deosebire de alte forme ale răspunderii juridice, culpa şi intenţia produc, în privinţa răspunderii
contractuale, aceleaşi efecte juridice: existenţa vinovăţiei debitorului contractual şi obligaţia reparării
integrale a prejudiciului.

Daunele interese
Conform art. 1516 Cod civil, „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a
obligaţiei”. În caz contrar, creditorul are dreptul la daune-interese pentru prejudiciul pe care debitorul i l-a
cauzat ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau executării cu întârziere.
Daunele interese compensatorii reprezintă echivalentul în bani datorat de debitor pentru neexecutarea
obligaţiilor.
Daunele interese moratorii sunt despăgubiri băneşti care reprezintă echivalentul prejudiciului provocat
creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate prin contract de către debitor, fără a fi necesar a
se face dovada vreunui prejudiciu de către creditor. Astfel, daunele interese moratorii se datorează
independent de producerea unui prejudiciu, considerându-se că însăşi întârzierea în executare constituie
un prejudiciu.
VĂ MULŢUMESC