Referat Experimentul Michelson-Morley

În cadrul unuia dintre cele mai celebre experimente din istoria fizicii, Albert Michelson şi
Edward Morley au încercat în anul 1887 să detecteze mişcarea eterului luminifer, un mediu
imaginat în epocă pentru a explica propagarea undelor de lumină. Experimentul a fost un eşec,
dar a contribuit la declanşarea unei adevărate revoluţii în fizică.
CE ESTE ETERUL?
Deşi natura ondulatorie a luminii fusese demonstrată încă din jurul anului 1800
(experimentul lui Thomas Young), analogiile cu propagarea sunetului prin aer şi calculul vitezei
undelor sonore relativ la mediul de propagare, dăduseră naştere de-a lungul secolului XIX
câtorva teorii privind mediul prin care se propagă lumina, mediu la care se credea pe atunci că
este relativă viteza luminii, în linia de gândire a relativităţii clasice. Se considera că acel mediu
misterios, denumit eter luminifer ori, simplu, eter, este omniprezent, pătrunde prin orice, există
şi în spaţiul cosmic, iar caracteristicile sale permit propagarea undelor luminoase cu viteza
impresionantă a cărei valoare aproximativă fusese calculată încă de atunci.
Prin analogie cu propagarea undelor sonore prin diferite medii, despre care se constatase
experimental că circulă mai repede printr-un mediu mai greu compresibil (de pildă, o bară de
oţel) ori, la fel, mai rapid prin mediile cu o greutate cât mai mică, se estima că acest eter ar trebui
să fie foarte, foarte uşor şi, în acelaşi timp, foarte greu de comprimat. Aceste caracteristici îl
făceau extrem de greu detectabil, aparent având de-a face cu un mediu care înconjura şi
pătrundea prin toată planeta Pământ, existent în întregul sistem solar, dar care nu opunea nicio
rezistenţă în faţa deplasării pe orbitele circumsolare a planetelor ori altor corpuri cereşti. Toate
acestea fiind teoretizate, a apărut, desigur, problema detectării acestui mediu relativ la care se
credea că lumina se propagă cu o viteză de 186,350 de mile pe secundă (+/- 30 mps), conform
unor experimente efectuate în anul 1879 de către unul dintre protagoniştii articolului de faţă,
fizicianul american Albert Abraham Michelson (1852-1931).

Interferometrul folosit de Michelson şi Morley în 1887

ETERUL ŞI MIŞCAREA PĂMÂNTULUI PRIN SPAŢIU

Cea mai celebră încercare de a detecta mişcarea relativă a Pământului faţă de acest misterios  eter
luminifer îi aparţine aceluiaşi Albert Michelson. Acesta era interesat de măsurarea cât mai exactă a valorii vitezei
luminii, iar la acea vreme existau câteva teorii care încercau să explice felul în care valorile observate şi măsurate
ale vitezei luminii ar putea fi afectate de mişcarea prin sistemul solar a Pământului.
Terra parcurge distanţe imense pe parcursul mişcării orbitale în jurul Soarelui, iar viteza sa pe orbita
circumsolară este de aproximativ 30 de km/s ori peste 108,000 de km/h. La fel, Soarele se roteşte în jurul centrului
galaxiei Calea Lactee cu viteză încă şi mai mare şi există şi alte mişcări la nivele superioare ale structurii
Universului. Se credea că din moment ce Pământul este în mişcare, ar trebui să apară un "vânt eteric" detectabil, dat
de mişcarea Terra prin eter. Cu toate că uneori era posibil ca mişcarea planetei să coincidă, ca orientare şi viteză, cu
cea a eterului, era imposibil ca planeta să rămână permanent în repaus faţă de eter, din cauza variaţiilor vitezei şi
direcţiei sale de deplasare prin sistemul solar, dar şi al celorlalte mişcări de la nivele superioare ale structurii
Universului, amintite mai înainte. Se considera, şi pe bună dreptate având în vedere modelul teoretic luat în
considerare la acea vreme, că în fiecare punct de pe suprafaţa planetei puterea şi direcţia acestui "vânt eteric" ar
trebui să varieze în funcţie de momentul zilei şi de anotimp.
Prin analizarea vitezei luminii în direcţii şi momente de timp diferite, se considera că ar fi posibil să se
măsoare mişcarea Pământului relativ la eter. Diferenţa aşteptată a fi măsurată între valorile măsurate ale vitezei
luminii în diferite direcţii era foarte mică, având în vedere că viteza pe orbita circumsolară a planetei Pământ este de
aproximativ o sutime de procent din viteza luminii. Existau şi teorii care susţineau ideea că Terra ar trage, efectiv,
eterul cu ea prin spaţiu, prin intermediul gravitaţiei. Michelson însuşi credea că din moment ce eterul este în repaus
şi Pământul se deplasează prin el, valoarea vitezei luminii observată la suprafaţa planetei ar trebui să depindă de
direcţia de mişcare a undelor luminoase: în aceeaşi direcţie cu mişcarea orbitală a Pământului ori în direcţie opusă.
Un număr destul de mare de fizicieni a încercat efectuarea acestor măsurători la jumătatea secolului al XIX-lea, dar
acurateţea necesară depăşea posibilităţile instrumentelor vremii.

EXPERIMENTUL
Era nevoie de un alt tip de montaj experimental decât cele încercate până atunci, şi acesta este momentul în
care ingeniozitatea extraordinară a unui experimentalist foarte talentat precum Albert Michelson intră în scenă.   În
anul 1881, pe când studia în laboratorul de fizică al lui Hermann von Helmholtz din Berlin, Michelson proiectează şi
construieşte un dispozitiv denumit interferometru, care foloseşte o oglindă semitransparentă pentru a descompune o
rază de lumină în două componente care să se deplaseze în direcţii diferite (vezi figura de mai jos).

Interferometru - schemă de principiu

Dispozitivul avea în compunere o sursă de lumină albă îndreptată spre o oglindă semi-
argintată al cărei rol era de a separa lumina în două raze care să se deplaseze la un unghi de 90 de
grade una faţă de cealaltă. După trecerea prin mecanismul de separare a luminii, razele călătoresc
până la capetele a două braţe lungi unde sunt reflectate complet de alte două oglinzi. Se
recombină la celălalt capăt al oglinzii semi-argintate şi ajung la nivelul unui detector unde are loc
interferenţa celor două unde, una distructivă sau constructivă, în funcţie de timpul parcurs de cele
două raze.
Dacă Pământul ar călători prin eter,  cum se presupunea atunci, ar fi trebuit ca raza care
călătoreşte paralel cu eterul să aibă nevoie de mai mult timp pentru a parcurge distanţa în
comparaţie cu cea care călătoreşte la un unghi de 90 de grade faţă de eter, aşa cum rezultă din
imaginile de mai jos (se pot efectua calcule matematice simple care indică exact acelaşi lucru,
folosindu-se legile clasice pentru adunarea vectorilor vitezelor eterului şi luminii,  reguli
considerate corecte la cea vreme.
 Interferometrul era prevăzut cu un mecanism de rotaţie, astfel că direcţia razelor putea fi
ajustată. Rezultatul ar fi trebuit să fie, conform cu cele presupuse atunci, o întârziere a unuia
dintre cele două fascicule luminoase, care ar avea ca rezultat apariţia unor franje de interferenţă
pe baza cărora s-ar fi putut calcula mişcarea relativă a Pământului faţă de eter.
Michelson a folosit acest instrument fără succes pentru prima dată în 1881, pe când se
afla în Germania. Nu a putut detecta deviaţiile prevăzute de calculele iniţiale, dar a pus eşecul pe
seama erorilor de măsură datorate imperfecţiunilor instrumentelor folosite şi interferometrului.
Ulterior, lucrând în parteneriat cu Edward W. Morley (1838-1923) în Cleveland, Ohio, a efectuat
un alt experiment în iulie 1887. Deşi noul instrument era extrem de sensibil, nu s-a înregistrat
nici de această dată vreo diferenţă între vitezele celor două raze de lumină, invalidându-se astfel
ipoteza iniţială a lui Michelson. În 1897 a efectuat experimentul la mare altitudine, încercând să
detecteze "vântul eteric" cât mai departe de suprafaţa Pământului, luând în calcul acum varianta
că Terra atrage cu ea eterul prin spaţiu, prin intermediul gravitaţiei. Din nou, nicio dovadă despre
vreo influenţă a eterului asupra vitezei luminii. Se părea că aceasta era aceeaşi în toate direcţiile,
în complet dezacord cu ideea că Terra se mişcă prin acest aşa-numit eter luminifer.
În următorii 50 de ani, mulţi fizicieni au repetat experimentul, în moduri din ce în ce mai
sofisticate şi folosind instrumente de o precizie extraordinară,  sperând că vor găsi vreo
greşeală care să anuleze concluzia incredibilă pe atunci că eterul nu există. Rezultatele au fost
mereu aceleaşi.
FINALUL TEORIEI ETERULUI
Experimentul Michelson-Morley a rămas în istorie drept cel mai important experiment cu
rezultat nul din istoria ştiinţei deoarece, deşi Michelson a refuzat să recunoască, experimentul
său a eşuat în a demonstra existenţa eterului. Peste câţiva ani, în 1905, Albert Einstein avea să
postuleze că viteza luminii este constantă indiferent de observator, deşi se pare că nu avea
cunoştinţă despre experimentul Michelson-Morley pe atunci. Experimentul lui Michelson şi
Morley demonstrează cât de adânc era înrădăcinată la finele secolului XIX ideea că lumina
trebuie să călătorească relativ la un anumit mediu, eterul. Vorbim, pe de o parte, de nevoia de a
raporta viteza luminii la un mediu, prin analogie cu propagarea sunetului prin aer, dar ne referim
şi la spiritul relativităţii clasice, care a dus la încercările ulterioare de a explica rezultatul nul al
experimentului în diverse moduri, cum ar fi existenţa unei contracţii a obiectelor pe direcţia lor
de mişcare, iniţial imaginată a fi relativ la eter.
Este vorba despre contracţia FitzGerald-Lorentz. În 1892 fizicianul irlandez G.F.
FitzGerald sugera că dimensiunea unui braţ al interferometrului Michelson-Morley cumva se
contractase, cu o valoare depinzând de viteza sa. Deşi pentru majoritatea fizicienilor ideea a
părut absurdă, nu a fost şi cazul unuia dintre cei mai distinşi fizicieni europeni - H.A. Lorentz,
care a introdus expresii matematice - transformările Lorentz - cu ajutorul cărora a descris
cantitativ ideile lui FitzGerald. Transformările Lorentz aveau să schimbe radical fizica. În 1889
marele matematician francez Henri Poincaré, în urma analizei rezultatelor experimentale
obţinute de Michelson şi Morley, oferea o explicaţie generală numită principiul relativităţii,
având ca idee centrală că mişcarea absolută nu va fi niciodată detectată în laborator, fizica având
nevoie, spunea el, de o teorie complet nouă pentru a fi în continuare consistentă cu toate
observaţiile experimentale. Iar peste alţi 6 ani, Albert Einstein o va introduce.
Erau vremuri când, în spiritul vederii mecaniciste a naturii impuse de pe vremea lui
Newton,  nu se putea admite existenţa unei acţiuni la distanţă ori prin vid. Eterul a fost un
construct necesar pentru a ţine în picioare edificiul mecanicist care sugera că lumina trebuie să se
deplaseze printr-un mediu.