Sistemul

Pamant-Luna
Pământul (numit
și Terra sau „Planeta
albastră”) este a
treia planetă de la Soare și
cea mai mare dintre planetele
telurice ale Sistemului Solar,
atât pentru masă, cât și
pentru diametru. Este
singurul corp ceresc despre
care se știe că
adăpostește viață.
Luna este un corp
astronomic care orbitează planeta 
Pământ, fiind singurul său satelit
natural permanent. Este al cincilea
cel mai mare satelit natural
din Sistemul Solar, și cel mai mare
dintre sateliți planetari relativ la
dimensiunea planetei pe care o
orbitează (obiectul său primar).
După satelitul lui Jupiter, Io, Luna
este al doilea cel mai dens satelit
dintre cei ale căror densități sunt
cunoscute.
 Distanța orbitală actuală a Lunii este de 384.400 km, sau 1,28
secunde-lumină. Această valoare este de aproximativ treizeci de ori
mai mare ca diametrul Pământului, mărimea aparentă pe cer fiind
aproape la fel de mare ca cea a Soarelui, ca urmare Luna acoperă
Soarele aproape perfect în timpul eclipselor totale de Soare.
Această potrivire de aparență vizuală nu va continua în viitorul
îndepărtat, pentru că distanța între Lună și Pământ este într-o lentă
creștere.
Luna efectuează o orbită completă în jurul
Pământului în raport cu stelele fixe o dată la
fiecare 27,3 zile.
 Întrucât Pământul se deplasează și el în
același timp pe orbita sa în jurul Soarelui,
durează puțin mai mult până când Luna
ajunge în aceeași fază în raport cu Pământul,
adică circa 29,5 zile. 
 Spre deosebire de majoritatea sateliților
altor planete, orbita Lunii este mai aproape
de planul ecliptic decât de planul
ecuatorial al planetei. Orbita Lunii
este perturbată subtil de Soare și Pământ cu
influențe mici, complexe și în interacțiune
reciprocă. De exemplu, planul orbitei
Lunii se rotește treptat o dată la fiecare 18,61
de ani, ceea ce afectează alte aspecte ale
mișcării acesteia.
Fazele Lunii sunt cauzate de
mișcarea Lunii în jurul
Pământului în raport cu Soarele.
Pe măsură ce Luna se mișcă în
jurul Pământului, părți din ea
sunt iluminate, iar altele sunt în
umbră. Luna are nevoie de 28
de zile pentru a face o orbită
completă a Pământului, iar în
acest timp, Luna arată diferit de
Pământ, în funcție de poziția sa.
Luna se află în rotație sincronă: ea se
rotește în jurul axei în aproximativ aceeași
durată de timp cât îi ia să efectueze
o revoluție în jurul Pământului. Aceasta
are ca urmare faptul că are în permanență
aproape aceeași față întoarsă către Pământ.
Datorită efectului librației, circa 59% din
suprafața lunii se poate vedea de pe
Pământ.
Cea mai mare altitudine a Lunii pe cer
variază cu faza lunară și cu anotimpul.
Luna plină este la punctul cel mai ridicat
pe cer iarna.
Lunea este vizibilă timp de două
săptămâni la fiecare 27,3 zile la Polul
Nord și Polul Sud. Lumina Lunii este
utilizată de zooplanctonul din Oceanul
Arctic atunci când Soarele este sub orizont
timp de mai multe luni consecutiv.
Atracția gravitațională pe care o exercită masele una față de
cealaltă scade invers proporțional cu pătratul distanței între
cele două mase. Ca urmare, atracția puțin mai puternică
exercitată de Lună asupra părții Pământului aflată mai
aproape de ea în comparație cu cea opusă conduce la forțele
mareice. Forțele mareice afectează atât scoarța Pământului,
cât și oceanele.

Cel mai evident efect al forțelor mareice este formarea a două

umflături pe oceanele Pământului, una pe partea de Pământ
dinspre lună, cealaltă pe cea opusă Lunii. Aceasta conduce la
o creștere a nivelului mărilor, numită maree oceanică.
Cum Pământul se învârte în jurul propriei axe, una dintre
aceste umflături oceanice (fluxul) ridică apa de „sub” Lună, în
timp ce cealaltă este exact invers. Ca urmare, există două
fluxuri și două refluxuri în circa 24 de ore.

Deși gravitația produce accelerație și mișcare în cadrul

oceanelor lichide de pe Pământ, cuplajul gravitațional între
Lună și masa solidă a Pământului este elastic și plastic.
Rezultatul este un efect mareic mai pronunțat al Lunii asupra
Pământului, care produce o umflătură a porțiunii solide a
Pământului aflată cel mai aproape de Lună, care acționează ca
un cuplu de forțe în opoziție față de rotația Pământului. Acest
cuplu „consumă” moment cinetic și energie cinetică de
rotație, încetinind rotația Pământului.
Eclipsele pot avea loc atunci când Soarele, Pământul și Luna sunt
toate într-o linie dreaptă (așa-numita „sizigie”). Eclipsele de Soare au
loc la lună nouă, când Luna este între Soare și Pământ. Eclipsele de
Lună au în schimb loc la lună plină, când Pământul este între Soare
și Lună. Dimensiunea aparentă a Lunii este aproximativ egală cu cea
a Soarelui, ambele având o lățime de circa o jumătate de grad.
Soarele este mult mai mare decât Luna, dar distanța de atâtea ori mai
mare este cea care le face să pară de aceeași dimensiune când sunt
privite de pe Pământ.

Deoarece distanța între Lună și Pământ crește treptat în

timp, diametrul unghiular aparent al Lunii este în scădere. De
asemenea, în evoluția sa către faza de gigantă roșie, dimensiunea
reală a Soarelui, împreună cu diametrul său aparent pe cer, cresc
încet. Combinația acestor două schimbări înseamnă că acum câteva
sute de milioane de ani, Luna acoperea întotdeauna complet Soarele
la eclipsele de Soare, și nu era posibilă nicio eclipsă inelară. La fel,
peste câteva sute de milioane de ani, Luna nu va mai acoperi complet
Soarele, și nu vor mai avea loc eclipse totale de Soare.

Întrucât orbita Lunii în jurul Pământului este înclinată cu circa

5,145° față de orbita Pământului în jurul Soarelui, eclipsele nu au loc
la fiecare lună plină și lună nouă. Pentru a avea loc o eclipsă, Luna
trebuie să fie în apropierea intersecției celor două plane orbitale.