Marile Descoperiri Geografice

 << Înapoi
 Tema 10 - Calatori si calatorii prin Univers
Cuprins:
1. Provocări
2. Trasee de cunoaştere
3. Exemple de abordare integrată
4. Resurse suplimentare
Provocări
 Ce este de fapt lumea noastra?

 Cum poti calatori �n acelasi loc, schimb�nd doar perspectiva?
 De ce explorarea spatiului a avut, �n secolul al XX-lea, o miza politica? Azi mai pot influenta interesele
politice activitatea de cercetare stiintifica?
[cuprins]
Trasee de cunoaştere
 Momente esenţiale ale explorării tainelor Universului. Studiul se poate concentra pe evoluţia în timp a
cercetărilor privind Universul, din Antichitate până în zilele noastre. Se vor evidenţia descoperirile ştiinţifice
şi consecinţele acestora.
 Călătorul şi călătoria în istorie şi literatură. Subiectul poate fi dezvoltat predominant din perspectivă istorică şi
literară: evoluţia literaturii de călătorie; călători celebri şi experienţele lor; lumi imaginare şi lumi reale;
imaginea celuilalt în ochii călătorului.
 Ştiinţă şi politică: cercetarea spaţiului în secolul XX. Tema poate fi abordată prin prisma relaţiei dintre modelele
de comportament în relaţiile internaţionale impuse de lumea bipolară postbelică şi eforturile de cercetare a
spaţiului cosmic în aceeaşi perioadă.
 Apă, aer, foc, pământ: călătorii în căutarea celor patru elemente. Se pot reconstui expediţii organizate de-a
lungul timpului pentru a studia fiecare dintre cele patru elemente: explorarea oceanelor (expediţiile conduse
de J. Y. Cousteau), prima aselenizare, erupţia unui vulcan, teritorii necunoscute (D. Livingstone şi H. Stanley
în Africa).
 Călătorind cu viteza luminii. Tema poate fi studiată prin simularea unei expediţii de cercetare a spaţiului cu o
navă care ar călători cu viteza luminii: ce ar putea descoperi în diferite etape ale călătoriei; cât de departe ar
putea ajunge; ce tehnologii ar putea fi utilizate etc.
 Cosmogonia: modele de interpretare în istoria religiilor. Se pot studia conexiunile dintre modelele de
interpretare a lumii oferite de religie de-a lungul timpului şi descoperirile ştiinţei.
[cuprins]
Exemple de abordare integrată
Călători şi călătorii prin univers
„Universul nostru este presărat cu peste o sută de miliarde de galaxii, fiecare dintre ele conţinând aproximativ o
sută de miliarde de stele. Nu e limpede câte planete se învârt în jurul acestor stele, dar e sigur că măcar pe una
din ele a apărut viaţa. Şi, mai ales, există o formă de viaţă care a avut capacitatea şi îndrăzneala să cugete
asupra originilor acestui vast univers.”
(Simon Singh, Big Bang)
Fenomenele din Univers se petrec la o scară care cuprinde dimensiuni spaţiale şi temporale începând cu cele
gigantice până la cele mai mici posibile. Înţelegerea lumii a devenit tot mai unitară odată cu progresul cunoaşterii,
ceea ce a adus transformări uriaşe în concepţia generală a omenirii despre Univers. Lumile obiectelor mici, mari şi
foarte mari au fost investigate pe măsură ce ştiinţa a pătruns mai adânc în tainele naturii. Aceasta oferă o imensă
variaţie pe scara tuturor proprietăţilor materiei, atât în privinţa distanţelor, a intervalelor de timp, a maselor, a
temperaturilor, a energiilor, etc. Nu se pune doar problema măsurării ci şi a înţelegerii legilor care guvernează
fiecare nivel dimensional. Ceea ce se petrece la dimensiuni mici nu se repetă la fel la alte dimensiuni. De la stea la
atom, particule elementare, avem de-a face cu diferite manifestări calitative ale materiei.
Pentru a le putea cuprinde pe toate, fie şi într-un jurnal de călătorie imaginară, vom apela la repere spaţiale şi
temporale constituite din puterile lui 10.
De ce călătorim după puterile lui 10?

Deoarece utilizarea notaţiilor exponenţiale favorizează operaţiile matematice cu numere foarte mari (cazul
macrocosmosului) sau foarte mici (cazul lumii microscopice).
Călătorie spaţială prin Univers

Vom începe o incursiune spaţială prin Univers plecând de la puterea 1 a lui 10, iar unitatea de măsură fiind metrul.
Această “călătorie” este similară unor operaţii de zoom-out sau de zoom-in pe o hartă digitală.
La start vom întâlni ceea ce ne înconjoară: arbori, clădiri, stâlpi, reprezentări fireşti ale lumii înconjurătoare.
Dimensional vorbind, indivizii umani se situează undeva între 100 şi 101. Acum vom începe călătoria spre
Univers. Evident, este necesară o navetă spaţială care trebuie lansată de pe Pământ şi care va trebui să îşi poată
asigura independenţa energetică pentru ceva vreme.
102 – acoperişurile clădirilor, terenuri de sport
103 – perspectiva cartierelor
104 – oraşe
105 – ţările
106 – continentele şi întinderile de apă (oceane şi mări)
107 – Terra
Fig. 1 - Terra
Cum s-a născut Pământul?

În urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de ani, un nor de gaz şi praf interstelar condensa.
Principalele momente din formarea Terrei au fost: concentrarea
materiei gazoase, aranjarea gravitaţională, dezintegrarea elementelor grele, încălzirea din interior spre exterior,
formarea şi evoluţia geosferelor. Ca urmare a condensării norului, cu predilecţie în zona lui centrală, a
apărut o sferă care se rotea cu viteza mai mare decât azi. Datorită încălzirii progresive s-a produs dezintegrarea
elementelor grele din interiorul planetei. Scoarţa planetei a fost
fragmentată de magma care a adus la suprafaţă substanţe, gaze şi apă. Aşa s-
au născut atmosfera şi hidrosfera terestră. Creşterea masei atmosferice a
dus la încetinirea mişcării de rotaţie. Raza Pământului a crescut cu circa o treime.
Compoziţia atmosferei s-a modificat de-a lungul timpului. Iniţial era foarte densă şi conţinea mult dioxid de
carbon şi amoniac. Apariţia biosferei, învelişul viu al Terrei, a dus la creşterea concentraţiei
de oxigen atmosferic.
De-a lungul celor aproximativ 4,5 miliarde de ani Terra a trecut printr-o
perioadă de încălzire puternică urmată de o glaciaţiune. Se crede că dacă
răcirea ar fi fost mai puternică cu 3-4°C, Pământul ar fi fost acoperit cu o
crustă de gheaţă ireversibilă. Evoluţia însă a fost de aşa factură încât a
favorizat apariţia şi dezvoltarea formelor inteligente de viaţă. Fragmentele meteoritice cădeau spre
suprafaţa sferei formate. La locul impactului apăreau cratere enorme. În urma dezintegrărilor radioactive care
au avut loc, precum şi datorită energiei potenţiale gravitaţionale datorate aglomerării, miezul sferei s-
a încălzit rămânând în stare lichidă. Straturile superioare s-au solidificat formând mantaua şi crusta Sub
acţiunea vaporilor de apă şi a emisiilor de hidrogen din interiorul sferei, s-
au amorsat reacţii chimice care au dus la apariţia unor molecule complexe. Primele organisme terestre erau
constituite din sisteme moleculare autoreproducătoare. Înfăţişarea Terrei s-
a schimbat odată cu încetarea ploilor meteoritice. Atunci a început ridicarea munţilor şi
apariţia apelor curgătoare. Totodată, materialul din mantaua Terrei a fost
ridicat spre fundul oceanelor, iar marginile continentelor au fost subduse către profunzimi. Prin ciocnirea
plăcilor tectonice au apărut lanţurile muntoase. Au urmat perioade de glaciaţiuni. Selecţia naturală a ales sistemele
moleculare autoreproductibile care s-au putut adapta mediului în schimbare. Primele au apărut plantele care
utilizau lumina pentru a descompune apa în hidrogen şi în oxigen. Ulterior au apărut forme de viaţă din ce
în ce mai complexe şi mai inteligente.
Resurse web suplimentare:

http://www.youtube.com/watch?v=-gDcxI4WcSA&feature=related
108 – Terra se vede de la 100000 km

109 – percepem o parte din orbita Lunii
1010-1011– percepem o parte dintre orbitele planetelor sistemului solar
1012 – percepem, vedem întregul sistem solar
Fig. 2 – Sistemul solar
Sistemul solar
Sistemul solar ar putea fi definit ca fiind un ansamblu de corpuri cosmice
planete şi aglomerări de materie, care gravitează în jurul Soarelui din cauza
câmpului gravitaţional al acestuia. Soarele se află în centrul sistemului solar şi concentrează circa 99% din
masa totală a acestuia. Este alcătuit în totalitate din gaze, are lumină proprie şi temperatură ridicată cu care
întreţine procese de generare a energiei.
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea se cunoşteau doar planetele Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn.
Imaginea sistemului solar s-a îmbogăţit în secolul al XIX-lea prin
descoperirea planetelor Uranus, Neptun şi Pluto, a asteroizilor, denumiţi şi planetoizi sau planete mici.
Majoritatea lor se găsesc între orbitele planetelor
Marte şi Jupiter. Tot atunci au fost descoperite mai multe comete şi au fost create modele pentru structura
şi alcătuirea lor. Au fost studiaţi anumiţi meteoriţi
cu orbite circumsolare ca şi cometele. Mulţi dintre meteoriţi provin din destrămarea cometelor.
Acum putem schiţa portretul sistemului Solar: 9 planete (Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn,
Uranus, Neptun, Pluto), 60 de sateliţi naturali
ai planetelor descoperiţi până în prezent, câteva zeci de mii de asteroizi, mulţi, foarte mulţi meteoriţi şi
comete. Între aceste componente se află mediul interplanetar constituit din pulberi, radiaţii, câmpuri magnetice
etc.). Distanţele dintre Soare şi cele 9 planete sunt foarte mari.
Soarele emană continuu energie: lumină în domeniul vizibil, radiaţii infraroşii, ultraviolete, radiaţii X,
gamma şi unde radio în domeniul invizibil.
Această energie devine parte a mediului interplanetar şi se numeşte vânt solar.
Planetele au formă aproximativ sferică. Atunci când sunt privite prin lunetă sau prin telescop, ele apar ca
nişte discuri, nu scânteiază şi au strălucire variabilă. Venus este cel mai strălucitor astru, Uranus este cea mai
depărtată planetă vizibilă cu ochiul liber. Planetele asemănătoare Pământului se numesc telurice şi au densitatea
ridicată, volumul redus, iar atmosfera rarefiată. În
această categorie intră Mercur, Venus şi Marte, alături de Terra. Ele au sateliţi puţini şi sunt constituite din
substanţe pietroase şi din metale. Celelalte planete, asemănătoare cu Jupiter se numesc joviene. Ele sunt: Jupiter,
Saturn, Uranus şi Neptun. Ele au densitatea mai mică decât primele, volumul mare,
atmosfera densă, mulţi sateliţi şi sunt în general alcătuite din hidrogen şi din compuşii
acestuia. Pluton un intră în nici una dintre categorii. În reprezentările uzuale ale sistemului solar planetele apar
ca fiind sfere (de fapt discuri), cu dimensiuni proporţionale cu mărimea lor. La fel şi Soarele. Dacă
am micşora întregul sistem de un miliard de ori, ar trebui utilizate sfere de următoarele dimensiuni:
 Soare 1,4 m diametru;

 Mercur 5 mm diametru, la distanţa de 58 m de Soare;
 Venus 13 mm diametru, la 108 m de Soare;
 Pământ 13 mm diametru, la 149 m de Soare;
 Marte 7 mm diametru, la 228 m de Soare;
 Jupiter 144 mm diametru, la 778 m de Soare;
 Saturn 121 mm diametru, la 1400 m de Soare;
 Uranus 53 mm diametru, la 2500 m de Soare;
 Neptun 50 mm diametru, la 4500 m de Soare;
 Pluto 5 mm diametru, la 5900 m de Soare.

http://www.youtube.com/watch?v=tFLOsRSuW0E&feature=related
http://www.astro-urseanu.ro/invata.html
1014-1015– percepem stele din galaxia noastră

Fig. 3 – Miliarde de stele
Ce sunt stelele?
Stelele sunt sfere strălucitoare alcătuite din gaz. Singura stea suficient de apropiată de Pământ pentru a arăta ca o
sferă este Soarele. Celelalte miliarde de stele sunt mult prea îndepărtate, încât par a fi punctiforme chiar şi atunci
când sunt privite prin cele mai puternice telescoape. Numărul aproximativ al stelelor este de 200 de bilioane de
bilioane. Ele diferă prin strălucire şi prin culoare, apărând galbene, albastre sau roşii, deoarece au mărimi şi
temperaturi diferite. Principalele elemente chimice aflate în componenţa lor sunt: hidrogenul şi heliul.
Temperaturile mari din centrul stelei fac posibile reacţii nucleare de fuziune între atomii de hidrogen. În urma
reacţiei prin care se unesc doi atomi de hidrogen rezultă o mare cantitate de energie, alături de atomii de heliu.
Această cantitate de energie eliberată provoacă strălucirea stelei.
Sarcină de lucru:
Scrie un jurnal al naşterii şi evoluţiei unei stele, în funcţie de mărimea sa. Utilizează momentul 4, Naşterea şi evoluţia u
din lecţia AeL intitulată Reacţia de fuziune în Soare.

http://www.youtube.com/watch?v=0GJTEc6VuyI&feature=related
1016m = 1an-lumină
1020– suntem suficient de departe pentru a percepe forma spirală a galaxiei noastre
Fig. 4 - Calea Lactee
Ce sunt galaxiile?
Galaxiile reprezintă grupări mari de stele, praf şi gaze, având forme şi mărimi diferite şi ţinute împreună de către
gravitaţie. Galaxiile mici au în componenţă sute de mii de stele, iar cele gigante au mii de miliarde. Graţie
dezvoltării instrumentelor pentru observaţii astronomice, au fost identificate galaxii
aflate la 10 miliarde de ani-lumină faţă de Pământ. Se estimează că în Universul vizibil se află în jur de
100 de bilioane de galaxii. Noi ne aflăm împreună cu sistemul solar într-
o galaxie gigantică spirală, numită Calea Lactee. Ea conţine în jur de 200 de miliarde de stele şi materie
interstelară, şi are diametrul de aproximativ o sută de mii de ani-lumină. Soarele se află pe unul dintre braţele
spiralei şi se roteşte în jurul centrului galaxiei, aflat la 26000 ani-lumină,
cu viteza de 250 km/s. Timpul necesar unei rotaţii complete este de aproximativ 240 de milioane de ani.
Există două tipuri de galaxii: spirale şi eliptice. Toate galaxiile spirale
se rotesc. La fel o parte dintre galaxiile eliptice. Galaxiile călătoresc foarte încet în spaţiu, trecând uneori
unele pe lângă altele. Atunci pot apărea deformări. Este posibil chiar ca o galaxie mare să înghită una mai mică
din cauza gravitaţiei. Se pare că şi Calea Lactee a asimilat câteva galaxii mai mici. În timpul acestor procese,
stelele nu se ciocnesc deoarece spaţiul dintre ele este foarte mare.
Toate stelele vizibile în nopţile senine pe cer fac parte din galaxia
noastră. Pământul se află pe braţul Orion. Privite prin telescop, celelalte galaxii apar ca nişte pete de
ceaţă din cauză că se află la distanţe foarte mari. Din emisfera nordică se pot observa cu ochiul liber numai
galaxiile din Andromeda, aflate la 2,3 milioane de ani de Calea Lactee şi galaxia din Constelaţia Triunghiul.
Revenim pe Pământ, la 100! Începem să călătorim spre lumea subatomică.
10-1 – este dimensiunea frunzelor.
Fig. 5 – Musetelul (Matricaria Chamomilla)
10-2-10-3 – se văd nervurile frunzelor din ce în ce mai bine

Fig. 6 - 10-4– Se observă celulele pe suprafaţa frunzei
Fig. 7 - 10-5– Celula vegetală se vede foarte bine
Fig. 8 - 10-6– Apare nucleul celulei
Calatorie in interiorul florii de musetel

Fig. 9 – Granula de polen
10-7– se vede cromatina din nuclee

10-8– se văd lanţurile de ADN
10-9– se văd nucleotide ADN.
Fig. 10 – Materia la scara nano.Nanoparticule de platina auto- asamblate
10-10– se zăreşte învelişul electronic al atomului

10-11– se văd electronii de pe straturile interioare ale învelişului electronic
10-12– se zăreşte nucleul atomic
10-13– se vede nucleul atomic
10-15– se zăreşte un proton
10-16– se disting quarcurile
Călătorie temporală prin Univers.

Vom începe o incursiune temporală prin Univers plecând de la puterea 0 a lui 10, iar unitatea de măsură fiind
secunda. Această “călătorie” este similară unor operaţii de întoarcere în timp, respectiv de evadare in viitor. Veţi
avea nevoie de multă imaginaţie!
100 – este ordinul de mărime al pulsului uman. Limitele normale ale frecvenţei cardiace medii în repaus sunt
cuprinse între 60 şi 100 bătăi pe minut.
10-3– este ordinul de mărime al duratei bătăii din aripile unei albine care zboară
10-4– este ordinul de mărime al duratei de viaţă a mezonilor μ.
Ce sunt mezonii μ?
Sunt nişte particule elementare generate în atmosfera terestră la înălţimi de 20-30 de km! Timpul de viaţă propriu
(măsurat într-un sistem de referinţă solidar cu mezonul) este de 1,5∙10-6s. Ei se deplasează cu viteza 0,998 din
viteza luminii (3∙108m/s). Astfel, cât trăiesc ar trebui să parcurgă doar 450 m. Dar ei pot fi detectaţi în vecinătatea
solului terestru, la circa 22,5 km de locul generării lor. Cum este posibil aşa ceva? Doar dacă timpul lor de viaţă ar
fi mai mare! Cam de
7,5∙10-5s. Prezenţa lor la sol fiind o realitate, înseamnă că se verifică experimental dilatarea duratelor în sistemele
de referinţă diferite de sistemul propriu. Se confirmă astfel teoria restrânsă a relativităţii elaborată de către Albert
Einstein.
10-8– este ordinul de mărime al timpului de viaţă al stării excitate a atomilor dintr-un sistem atomic oarecare.
10-10– este ordinul de mărime al timpului necesar luminii să străbată sticla ferestrei.
10-15– este ordinul de mărime al perioadei de rotaţie a unui electron în jurul nucleului de hidrogen.
Revenim în zilele nostre la 105s! Începem să călătorim spre puteri pozitive ale lui 10, spre viitor.
107 – este ordinul de mărime al unui an pământean. Imaginaţi-vă câte aţi putea nota în jurnalul vostru într-un an!
109 – este ordinul de mărime al duratei vieţii unui om
1016– este ordinul de mărime al presupusei existenţe a Terrei
Fig. 11 – Evolutia Terrei
Sarcină de lucru:
Scrieti un jurnal al evolutiei planetei noastre. Începe cu nasterea sa, apoi tratează ceea ce s-a întâmplat de-a lungul erelo
geologice. Utilizează momentul 3, Nucleosinteza, din lecţia AeL intitulată Reacţia de fuziune în Soare.
1017 – este ordinul de mărime al presupusei existenţe a Universului
De la origini spre ziua de azi- jurnalul naşterii Universului

Big Bang este modelul care oferă o explicaţie elegantă asupra originii a tot ceea ce vedem noaptea pe cer, fiind
una dintre cele mai mari înfăptuiri ale inteligenţei şi spiritului uman. Explică apariţia materiei, energiei, spaţiului
şi timpului, altfel spus la existenţa universului. Această teorie încearcă să explice de ce universul se extinde
permanent încă de la apariţia sa, şi de ce pare a fi uniform în toate direcţiile. Este rezultatul curiozităţii fără limite,
imaginaţiei fabuloase, observaţiai pătrunzătoare şi a logicii implacabile.
Cartea de identitate a Universului începe, potrivit actualei cunoaşteri, ca în imaginea următoare!
Fig. 12 – Geneza Universului
Un călător care ar fi asistat la naşterea şi evoluţia Universului ar putea nota în jurnalul său următoarele:
Universul şi timpul au avut un început, în explozia primordială. Astrofizicienii nu pot explica apariţia
universului la momentul iniţial care ar presupune o temperatură infinită. Ei iau ca punct de plecare momentul
10-43 (timp Planck) secunde după explozie. La această vârstă fragedă tot Universul era conţinut într-o sferă de
mărime infimă, subnucleară, de numai 10–33 centimetri diametru (nucleul unui atom are ordinul de mărime de
10–13 centimetri). Temperatura la acel stadiu era însă inimaginabil de mare, de ordinul a 1032 grade.
La 10-34 s temperatura ajunge la 1011 K. Universul este acum o supă în care se amestecă materie şi radiaţie.
Fiecare particulă dintre cele prezente se ciocneşte rapid cu cealaltă. Echilibrul termic tinde spre perfecţiune, deşi
Universul se află în expansiune rapidă. Abundă electronii, pozitronii şi particulele fără
masă: fotonul, neutrino şi antineutrino. Densitatea este imensă, astfel încât particulele neutrino, despre care se
ştie că pot călători ani la rând printre cărămizi de plumb fără a fi difuzaţi, sunt menţinuţi în echilibru termic cu
electronii, cu fotonii şi cu pozitronii. După prima secundă de viaţă a Universului, temperatura a ajuns deja la
1010K. Universul este încă prea fierbinte pentru ca neutronii şi protonii să dea naştere nucleelor atomice stabile.
După 14 secunde, temperatura atinge 3 · 109 K. Electronii şi pozitronii încep recombinarea, anihilându-se rapid.
În acest proces se eliberează cantităţi mari de energie care vor încetini răcirea Universului. Totuşi, Universul este
acum suficient de rece pentru a se pune problema formării nucleelor stabile.
Când se atinge temperatura de 109K (de aproximativ 70 de ori mai mare decât este azi în centrul Soarelui)
au trecut deja primele 3 minute din viaţa Universului. Nu mai există electroni şi pozitroni care s-au
recombinat.Predomină fotonii, neutrinii şi antineutrinii. Se formează deja nuclee de deuteriu,
dar ele sunt încă instabile. Continuând răcirea la 0,9 · 109K, procesul de nucleosinteză avansează şi încep
să apară nuclee de He stabile.
După circa jumătate de oră de la Big Bang, temperatura este 3 · 108K, iar în compoziţia Universului intră
acum nuclee de heliu, în proporţie de 22 28% din totalul particulelor nucleare, iar în rest, protoni liberi şi
electroni legaţi de protoni sau liberi, adică atomi de hidrogen. Compoziţia va persista circa 700 000 de ani până
când temperatura va scădea suficient, încât atomii să devină stabili şi să nu mai existe electroni liberi.
Este momentul în care Universul devine transparent la radiaţie prin lipsa electronilor care acum s-au legat de
nucleu, formând atomi stabili. Inaugurăm era decuplării materiei de energie. De aici înainte se deschide drumul
formării galaxiilor şi a stelelor. În acord cu această teorie, Universul a început la o temperatură infinită. Odată cu
extinderea lui temperatura scade. La fel şi radiaţia lui. După sute de mii de ani temperatura a ajuns la
câteva mii de grade. Primele nuclee sintetizate au fost heliul, hidrogenul, litiul, nucleele elementelor uşoare.
Carbonul şi oxigenul au apărut după un miliard de ani, prin combinarea nucleelor grele cu electroni pentru
a forma atomi. Până la această combinare
radiaţia circulă greu din cauza deselor ciocniri cu electronii. Naşterea
primilor atomi de hidrogen a dus la eliberarea radiaţiilor. Evident că
aceasta a produs transparenţa Universului şi răcirea lui până la 2,7 K, temperatura minimă a
fondului cosmic de radiaţie.
Sarcină de lucru:
Scrieți un jurnal al naşterii elementelor chimice prezente la ora actuală în Univers. Utilizați momentul 3, Nucleosinteza
lecţia AeL intitulată Reacţia de fuziune în Soare.
Între vârstele de 2 şi, respectiv, 4 milioane de ani s-au format cuasarii, găuri negre din mijlocul galaxiilor, şi
stelele, din gazele şi praful interstelar.
Stelele s-au concentrat ulterior în galaxii. Urmare a reacţiilor de fuziune nucleară dezvoltate şi-
au făcut apariţia nucleele grele. Aceasta a dus la evoluţia stelelor prin explozii, în urma cărora au apărut
supernovele.
Soarele s-a fomat acum 4,55 miliarde de ani, prin condensarea unui nor interstelar în echilibru dinamic. Norul,
compus în majoritate din hidrogen, cuprindea particule elementare, atomi, ioni, molecule şi grăunţe de praf.
Trecerea unei stele masive sau a unei unde gravitaţionale a destabilizat norul protosolar şi a declanşat procesul de
condensare. Faza de condensare a durat circa un milion de ani, până ce temperatura centrului a crescut suficient
pentru ca să se declanşeze reacţiile nucleare şi de atunci Soarele a început să strălucească. Soarele îşi va păstra
starea actuală încă aproape 5 miliarde de ani, până ce îşi va consuma întreaga cantitate de hidrogen cuprinsă în
nucleu. După aceea va urma o nouă fază de condensare, care va ridica şi mai mult temperatura astfel încât să poată
înceape procesul de „ardere” a heliului. Atunci Soarele va deveni o gigantă roşie, a cărei diametru va atinge orbita
lui Jupiter, înglobând astfel şi Pământul. După consumarea elementelor uşoare (H, He, C, ...), Soarele se va
transforma într-o „pitică albă” şi se va răci încetul cu încetul până ce se va stinge, după o viaţă
de circa 20 de miliarde de ani.
Cu 4,6 miliarde de ani în urmă s-a format sistemul solar în jurul centrului de gravitaţie, numit Soare.

Calea Lactee- http://mwmw.gsfc.nasa.gov/mmw_edu.html
Sistemul Solar- http://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/
Big Bang - http://science.nasa.gov/astrophysics/focus-areas/what-powered-the-big-bang/
Big Bang- http://www.youtube.com/watch?v=B1AXbpYndGc&feature=fvw
Ştiinţa are două aspecte complementare: teoria şi experimentul. Teoria construieşte şi oferă modele ale realităţii.
Experimentul este cel chemat să verifice aceste modele comparându-le cu realitatea. Testarea experimentală a
modelului Big Bang aşteaptă de mulţi ani fiind destul de greu să faci experimente cu Universul. Tehnica de
observaţie a progresat, telescoapele au devenit din ce în ce mai performante.Argumente care susţin corectitudinea
teoriei Big Bang:
 Vârsta celor mai bătrâne stele este de 12-13,2 miliarde de ani, ceea ce corespunde parţial cu vechimea
Universului.
 Analiza luminii emise de galaxii indică faptul că obiectele galactice se îndepărtează unele de altele cu o
viteză cu atât mai mare, cu cât sunt mai îndepărtate de Pământ, ceea ce sugerează că galaxiile erau altădată
adunate într-o regiune unică a spaţiului (Hubble, 1929);
 Existenţa azi, în toate regiunile Universului, a radiaţiei de fond ("radiaţie cosmică") foarte slabă, un fel de
fosilă, rămăşiţă de pe urma torentelor de căldură şi lumină din primele clipe ale Universului (Penzias şi
Wilson, 1956).
Găsirea unor explicaţii pentru momentul exploziei primordiale sunt asteptate de la experimentele care se vor
desfăşura la CERN (Centrul European de Cercetări Nucleare).Large Hadron Collider, LHC-ul este noul fanion al
laboratorului european de cercetări nucleare. Construirea LHC a necesitat peste 12 ani, mobilizând peste 7.000 de
fizicieni şi investiţii de circa 3,76 miliarde de euro.
Cum este cel mai puternic accelerator de particule din lume, se aşteaptă ca LHC-ul să ofere noi perspective în
misterele Universului nostru. Se va încerca recrearea condiţiilor din primele clipe ale Universului prin ciocnirea
unor hadroni (de exemplu protoni), acceleraţi până ating viteza luminii. Cercetătorii vor încerca să identifice
bosonii Higgs, particule subatomice, instabile, numite şi "ale lui Dumnezeu", cruciale pentru înţelegerea fizicii
actuale, pe care mulţi le-au studiat fără să le fi văzut vreodată.
Fig. 12 – Bosonul Higgs
Aflat într-un tunel de 27 de kilometri, la 100 de metri adâncime sub graniţa franco-elveţiană, LHC foloseşte circa
1.200 de magneţi superconductori pentru a dirija fasciculele de protoni şi pentru a le face să circule în interiorul
tunelului cu viteza luminii. În plus, în anumite regiuni ale tunelului, protonii intră în coliziune cu energii enorme.
În locurile în care au loc ciocnirile se află aparatură specială care măsoară interacţiunea protonilor pentru a
descoperi informaţii care ar putea impinge mai departe frontierele cunoaşterii.
Fig. 13 – CERN
Sarcină de lucru:
Alcătuiţi scurte descrieri ale celor patru detectori principali din cadrul LHC: Atlas, Compact Muon Solenoid (CMS), A
LHCb. Utilizaţi resursele indicate în continuare.

http://public.web.cern.ch/public/en/lhc/lhc-en.html
Subtema 3. Ştiinţa şi politică. Cercetarea spaţiului în secolul XX
„Războiul care tocmai s-a încheiat nu seamană deloc cu cele din trecut: de acum, acela care va reuşi să ocupe un
teritoriu, îşi va impune acolo propriul sistem social. Fiecare îşi va impune prezenţa în funcţie de cât de departe
vor putea ajunge trupele sale. Nu va exista o altă soluţie!”
(I. V. Stalin, 1945)
Repere cronologice:
1946 – Discursul lui W. Churchill la Fulton (S.U.A.), marchează divizarea lumii în două mari zone de influenţă:
sovietică şi americană.
1947 – Elaborarea doctrinei Truman, privind stăvilirea expansiunii comunismului în lume.
1948 – Blocada Berlinului.
1949 – Formarea N.A.T.O.
1955 – Formarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
1957 – Se lansează pe orbită primul satelit artificial al Pământului.
1958 – Satelitul american Explorer I descoperă centura de radiaţii Van Allen, din jurul Pământului.
1961 – Iuri Gagarin este primul om care zboară în spaţiul cosmic.
1963 – Cosmonauta sovietică Valentina Tereşkova devine prima femeie care realizează un zbor orbital în jurul
Pământului.
1969 – Astronautul Neil Armstrong ajunge pe suprafaţa Lunii.
1972 – Acordul S.A.L.T. I (Strategic Arms Limitation Talks), privind controlul armamentului strategic deţinut de
S.U.A. şi U.R.S.S..
1977 – Lansarea sondei spaţiale Voyager 1, prima care a părăsit sistemul nostru solar.
1979 – Acordul S.A.L.T. II.
1986 – U.R.S.S. finalizează prima staţie spaţială orbitală cu echipaj permanent, Mir.
1989 – Sfârşitul Războiului rece.
1991 – Autodizolvarea Tratatului de la Varşovia; destrămarea U.R.S.S.
Contextul politic general al Războiului rece. Perioada ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial a fost
dominată, în planul relaţiilor internaţionale, de afirmarea celor două "superputeri" - S.U.A. şi U.R.S.S. - fapt ce a
dus, pentru câteva decenii, la o adevărată polarizare a lumii în două sisteme politice rivale: cel capitalist,
democratic, dominat de S.U.A. şi cel comunist, controlat de U.R.S.S. Această perioadă s-a caracterizat prin
confruntarea politică, ideologică, militară şi social-economică dintre cele două sisteme, situaţie definită prin
noţiunea de Război rece. Denumirea dată este justificată de faptul că rivalitatea dintre cele două superputeri nu s-a
transformat într-un conflict armat direct.
Primul moment care a marcat împărţirea lumii în cele două mari zone de influenţă (americană şi sovietică) a fost
discursul rostit de W. Churchill la Fulton (Missouri, S.U.A., 1946), în care a utilizat termenul de "cortină de fier"
pentru a desemna divizarea Europei ca urmare a instaurării controlului sovietic în Europa Centrală şi de Est.
Fig. 14 – Europa divizată de „Cortina de fier”.
Deţinerea de către statul american a armei nucleare a accelerat cursa înarmărilor, aceasta devenind una dintre
principalele caracteristici ale Războiului rece. În prima etapă (1946-1962), administraţia americană a aplicat aşa-
numita Containement policy, de "stăvilire" a comunismului, ilustrată de doctrina Truman (1947), ce avea în vedere
apărarea intereselor americane în Mediterana orientală (Grecia şi Turcia) şi Iran în faţa eventualei extinderi a
influenţei sovietice.
În Europa, prima criză a Războiului rece a fost "blocada Berlinului", instituită de Stalin, conducătorul U.R.S.S., în
1948, cu scopul de a institui controlul sovietic asupra întregului oraş german. Americanii au asigurat alimentarea
populaţiei din vestul Berlinului (administrat de S.U.A., Franţa şi Marea Britanie), printr-un pod aerian, astfel că
sovieticii au fost nevoiţi să ridice blocada. După un an, Germania era împărţită în două state - cel comunist
(R.D.G., partea de răsărit) şi cel capitalist, democratic (R.F.G., partea apuseană). Oraşul a rămas divizat, în est
fiind instalată capitala statului comunist german, iar Berlinul de Vest a fost integrat Republicii Federale Germane,
stat democratic. Zidul Berlinului (1961), ridicat din ordinul conducătorului sovietic Hrusciov, a reprezentat
simbolul divizării Europei, acesta împiedicând libera circulaţie între partea răsăriteană, comunistă, şi cea
occidentală a oraşului, capitalistă.
Fig. 15 – Zonele de ocupaţie din Germania, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial.
În plan politico-militar, Războiul rece a fost marcat de constituirea a două alianţe rivale. În 1949 s-a constituit
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) formată din S.U.A., Marea Britanie, Belgia, Olanda,
Luxemburg, Italia, Franţa, Norvegia, Islanda, Danemarca, Canada, Turcia, Grecia (din 1952), R.F.G. (din 1955),
Spania (din 1982). Pactul (sau Tratatul) de la Varşovia, cuprinzând statele europene comuniste, a fost fondat în
1955.
În 1950 a izbucnit o nouă criză: războiul din Coreea (1950-1953). Coreea de Nord, comunistă (susţinută de China
şi U.R.S.S.), a atacat Coreea de Sud, sprijinită de forţele americane, aflate sub mandat O.N.U. Războiul s-a
încheiat prin armistiţiul de la Panmunjon şi consacrarea existenţei a două state coreene (unul comunist, în nord,
altul capitalist, în sud, de o parte şi de alta a paralelei 38°).
Momentul culminant al Războiului rece a fost reprezentat de criza rachetelor din Cuba (1962). Aceasta a fost
determinată de amplasarea unor rachete sovietice purtătoare de focoase termonucleare care ameninţau direct
teritoriul american, pe teritoriul Cubei. Criza a fost depăşită prin negocieri între preşedintele american J. F.
Kennedy şi urmaşul lui Stalin la conducerea U.R.S.S., Nichita Hrusciov, sovieticii acceptând să-şi retragă
rachetele în schimbul neintervenţiei S.U.A. împotriva regimului pro-sovietic cubanez al lui Fidel Castro.
Fig. 15 – Raza de acţiune prevăzută pentru rachetele nucleare sovietice din Cuba (1962)
După 1962, relaţiile internaţionale s-au caracterizat printr-o relativă destindere între cele două sisteme politice
rivale şi aşa-numita "coexistenţă paşnică" (1962-1989). În plan militar, negocierile dintre acestea s-au purtat
îndeosebi în jurul controlului nivelului de înarmare, în direcţia renunţării la anumite tipuri de arme (interzicerea
experienţelor nucleare, a proliferării armelor atomice, limitarea armamentului strategic). Astfel, de pildă, între
S.U.A. şi U.R.S.S. s-au semnat în 1972, apoi în 1979, acordurile S.A.L.T. 1 şi respectiv S.A.L.T. 2 privind
controlul armamentului strategic.
Sursa documentară 1:
O consecinţă esenţială a tratatului era permanentizarea noţiunii de descurajare prin teroare reciprocă:
abandonând rachetele defensive, fiecare dintre părţi oferea practic populaţia şi teritoriul său drept ostatic al unui
eventual atac cu rachete strategice. Ambele părţi aveau deci un interes vital în a împiedica un război care nu
putea fi decât reciproc distrugător. Acordul asupra rachetelor strategice a marcat primul pas către controlul
armamentelor în era termonucleară.
(Preşedintele S.U.A., Richard Nixon, despre S.A.L.T. 1, 1972)
Sarcină de lucru:
Cautaţi informaţii suplimentare şi realizaţi o axă cronologică a principalelor momente ale cursei înarmărilor din perioad
postbelică. Evidenţiaţi, în cadrul axei, legăturile dintre eforturile pentru înarmare şi cercetările pentru explorarea spaţiu
cosmic.
Perioada „coexistenţei paşnice” nu a fost lipsită de momente de criză. În Vietnam, după înfrângerea Franţei, fosta
putere colonială, s-au format, prin acordul de la Geneva (1954), două state delimitate de paralela 17°. Vietnamul
de Nord (stat comunist, condus de Ho Şi Min, sprijinit de U.R.S.S.) a atacat în 1962 partea de sud, în ajutorul
căreia s-a implicat armata americană. În 1975, Vietnamul de Sud a fost integrat Vietnamului de Nord, Statele
Unite fiind nevoite să se retragă din conflict. Ocupaţia sovietică din Afganistan (1979 – 1989) a prilejuit
sprijinirea insurgenţilor afgani de către tabăra occidentală şi a determinat retragerea trupelor sovietice din această
ţară.
După 1980 s-a putut observa o nouă escaladare a cursei înarmărilor, ilustrată de instalarea de rachete sovietice în
R.D.G., Polonia şi Cehoslovacia şi a unor arme asemănătoare, americane, în Italia şi R.F.G. Negocierile sovieto-
americane (la Rejkavik, în 1986, sau Malta, în 1989) şi noile relaţii instaurate între cele două superputeri după
preluarea conducerii U.R.S.S. de către Mihail Gorbaciov, au contribuit încheierea Războiului rece. După
prăbuşirea comunismului în Europa, Pactul de la Varşovia şi-a încetat existenţa (1991).
Competiţia pentru cucerirea spaţiului în perioada Războiului rece. În perioada postbelică, ştiinţa şi tehnica au
cunoscut o dezvoltare fără precedent. Descoperirile, din ce în ce mai puţin întâmplătoare, reprezintă rezultatul
unor investiţii economice şi umane importante (devenind o preocupare constantă a statelor). Cuceririle ştiinţei
influenţează toate domeniile activităţii umane, de la medicină la cercetarea aero-spaţială sau de la utilizarea
energiei nucleare la viaţa cotidiană. Practic, perioada postbelică a fost dominată de două mari direcţii ale evoluţiei
ştiinţei şi tehnicii: cucerirea spaţiului şi dezvoltarea tehnologiilor informatice.
Cucerirea spaţiului a reprezentat una dintre manifestările Războiului rece, complementară în mare măsură cursei
înarmărilor, ce a dominat întreaga perioadă. Aşa-numita “cursă spaţială” desemnează competiţia dintre Statele
Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică privind explorarea spaţiului, derulată, în principal, între anii 1957 -
lansarea satelitului artificial sovietic Sputnik 1, care a pus în discuţie supremaţia tehnologică a Statelor Unite - şi
1975 - joncţiunea, în spaţiu, a unui vehicul spaţial american cu unul sovietic (misiunea Apollo-Soyuz). Etapele
cursei spaţiale au vizat lansarea primilor sateliţi artificiali, a primilor oameni în spaţiu, trimiterea de sonde spaţiale
către planetele apropiate de Terra şi respectiv a oamenilor pe Lună.
Succesul misiunilor spaţiale constituia o miză esenţială în rivalitatea dintre cele două superputeri, acesta fiind
prezentat de fiecare dintre ele ca o dovadă a superiorităţii sistemului politic propriu fiecăreia.
Sursa documentară 2
În zilele noastre, inventatorul solitar, care meştereşte în atelierul său, a fost depăşit de adevărate trupe de şoc
alcătuite din cercetătorii care lucrează în laboratoare şi în centrele de testare. La fel, universitatea liberă, prin
tradiţie izvor al ideilor novatoare şi al descoperirilor neîngrădite, cunoaşte o revoluţie în ceea ce priveşte
organizarea activităţii de cercetare. În mare măsură din cauza costurilor enorme, obiectivul obţinerii unui
contract guvernamental de cercetare ajunge să înlocuiască adeseori curiozitatea intelectuală. Sute de
calculatoare înlocuiesc bătrâna tablă neagră. (...) Revoluţia tehnologică a ultimelor decenii este în mare parte
responsabilă pentru poziţia noastră militaro-industrială. În acest context, cercetarea ocupă un loc central,
devenind tot mai complexă şi costisitoare.
(Preşedintele S.U.A., D. Eisenhower, 1961)
Sarcină de lucru:
Cautaţi informaţii suplimentare despre perioada postbelică şi identificaţi momente în care Războiul rece s-a manifestat
culturii şi chiar în domeniul sportului.
MOMENTE ale cursei spaţiale (1957-1974)
Data
Misiunea spaţială Ţara
4 octombrie 1957 Sputnik 1. Plasarea pe orbită a primului U.R.S.S.

satelit artificial.
3 noiembrie 1957 Sputnik 2. Primul animal plasat pe U.R.S.S.

orbită: câinele Laika
31 ianuarie 1958 Explorer 1. Descoperirea centurii Van S.U.A.

Allen.
18 decembrie 1958 Project SCORE. Primul satelit de S.U.A.

telecomunicaţii.
17 februarie 1959 Vanguard 2. Primul satelit meteorologic S.U.A.
7 august 1959 Explorer 6. Prima fotografie a Terrei S.U.A.

realizată din spaţiu.
12 aprilie 1961 Vostok 1. Primul om în spaţiu: Iuri U.R.S.S.
Gagarin
14 decembrie 1962 OSO 1. Prima survolare a planetei S.U.A.

Venus.
16 iunie 1963 Vostok 6. Prima femeie în spaţiul U.R.S.S.

cosmic: Valentina Tereşkova
19 august 1964 Syncom 3. Primul satelit geostaţionar. S.U.A.
10 martie 1965 Voshod 2. Prima ieşire în spaţiu a unui U.R.S.S.

om (în afara vehiculului spaţial)
14 iulie 1965 Mariner 4. Prima survolare a planetei S.U.A.

Marte.
3 aprilie 1966 Luna 10. Primul satelit artificial pe U.R.S.S.

orbita Lunii.
21 iulie 1969 Apollo 11. Primul om pe Lună. S.U.A.
15 decembrie 1970 Venera 7. Prima coborâre pe solul unei U.R.S.S.

alte planete (Venus)
23 aprilie 1971 Saliut 1. Prima staţie spaţială. U.R.S.S.

15 iulie 1972 Pionier 10. Prima misiune spaţială care S.U.A.
părăseşte sistemul nostru solar.
29 martie 1974 Mariner 10. Prima survolare a planetei S.U.A.

Mercur.
La 12 octombrie 1492, după o traversare ce a durat cinci saptamâni, Cristofor Columb şi echipajul său de 88 de
oameni au pus piciorul, în sfârşit, pe o insulă a Americii. La mai puţin de cinci secole mai târziu, iată cum doi
locuitori ai aceleiaşi Americi pun piciorul pe
Lună, prima etapă în descoperirea unui Univers despre care ni se părea de neconceput, în mod paradoxal, atât să
fie limitat cât şi să nu aibă limite. Am păşit astfel în era lumii infinite, anunţată deja de fisiunea atomului. Oare ne
aşteaptă, ca oameni, transformări la fel de radicale precum cele provocate de descoperirea Lumii Noi?(A.
Fontaine, Era lumii infinite, Le Monde, 22 iulie 1969)
Sarcină de lucru:
Realizaţi un afiş (poster) care să evidenţieze transformările provocate de descoperirea Lumii Noi, respectiv pe cele dete
de explorarea spaţiului în deceniile 6 şi 7 ale secolului al XX-lea.
Principalele misiuni care au marcat cursa spaţială

Sputnik 1. Ideea lansării unui satelit artifical al Pământului a aparţinut lui Serghei Koroliov, proiectantul primelor
rachete sovietice. La 4 octombrie 1957, de pe cosmodromul Baikonur, era lansat primul obiect spaţial de acest tip,
Sputnik 1. Evenimentul a provocat reacţia întregii opinii internaţionale şi a provocat accelerarea implicării Statelor
Unite în programul de explorare şi cucerire a spaţiului. Astfel, în 1958, preşedintele american D. Eisenhower a
semnat documentul prin care era înfiinţată Agenţia Spaţială Americană (NASA).
Tehnica modernă progresează cu o viteză impresionantă. Acum 10 ani, astronomii şi profesorii de mecanică
spaţială evidenţiau cu scepticism condiţiile extrem de dificile ce ar trebui îndeplinite pentru lansarea unui satelit
artificial veritabil al Pământului. Şi iată că, fără vreun anunţ prealabil, micuţa sferă rusească a fost lansată. Cum
să nu fie impresionate mulţimile de oameni? (...) “Satelit artificial”, vor zice geofizicienii, “micuţa lună” va
prefera publicul să îi spună. Psihologic vorbind, ruşii au lansat ieri o stea adevărată. Lumina vizibilă a Terrei,
chiar dacă nu este decât o simplă reflectare a Soarelui pe o micuţă sferă metalică, străluceşte totuşi cu o forţă de
nemăsurat!
Fig. 15 – Sputnik 1 (1957)
Sarcină de lucru:
Realizaţi câte un fragment de jurnal aparţinând unor contemporani ai lansării satelitului Sputnik 1. Comentaţi evenimen
perspectiva unui militar sovietic, respectiv a unui cetăţean american, a unui astronom, a unui medic, a unui psiholog etc
Vostok 1. La 12 aprilie 1961, de pe cosmodromul Baikonur a fost lansată nava “Vostok”, la bordul careia se afla
pilotul rus Iuri Gagarin (1934-1968). Acesta a devenit astfel primul om care a călătorit in spatiu. El a făcut
înconjurul Pământului într-o oră şi 48 de minute. Statele Unite au raspuns acestui eveniment prin lansarea, la
rândul lor, a primei misiuni asemănătoare: nava Freedom 7 (zborul Mercury-Redstone 3, 5 mai 1961), la bordul
careia se afla astronautul american Alan B.Shepard Jr. (1923-1998).
Fig. 16 – Iuri Gagarin
Vostok 6. La iniţiativa lui Serghei Koroliov, în 1963, U.R.S.S. a pregătit prima misiune spaţială având la bord o
femeie. Valentina Tereşkova (1937-) s-a aflat în spaţiu 2 zile şi 22 de ore, devenind prima femeie care a efectuat
un zbor solitar în spaţiu şi cea mai tânără cosmonaută.
Fig. 16 – Valentina Tereşkova
Programul Apollo (1961-1975). Programul a reprezentat iniţiativ a preşedintelui S.U.A., J. F. Kennedy, care, în
discursul inaugural de la Casa Albă (ianuarie 1961) a propus americanilor atingerea „noii frontiere”, noţiune ce
implica şi recuperarea întîrzierii tehnologice a Statelor Unite faţă de Uniunea Sovietică în domeniul spaţial.
Scopul programului era trimiterea oamenilor pe Lună până la sfârşitul deceniului 7 al secolului XX. Bugetul
alocat a fost de 25 de miliarde de dolari, proiectul implicând în jur de 400 000 de oameni. Uniunea Sovietică
trimisese deja sonde automate spre Lună, din 1959, urmate apoi de sondele americane Lunar Orbiter, devenite
sateliţi ai Lunii. Dacă în 1966, sovieticii au reuşit să aselenizeze sonda Luna 9, la 21 iulie 1969, americanii Neil
Armstrong şi Edwin „Buzz” Aldrin au fost primii oameni care au păşit pe Lună, în cadrul zborului Apollo 11,
îndeplinind astfel obiectivul iniţial al programului. Ei au petrecut în total 13 ore pe suprafaţa Lunii. În ansamblu,
12 astronauţi au pus piciorul pe Lună. Misiunea comună Apollo-Soyuz, din 1975, a marcat simbolic finalul cursei
spaţial şi începutul cooperării în domeniul cunoaşterii spaţiului cosmic.
Fig. 16 – Echipajul misiunii Apollo 11: Neil Armstrong, Michael Collins şi Edwin “Buzz” Aldrin (1969)
Fig. 17 – Edwin Aldrin pe Lună (1969)

Explorarea Lunii: http://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/lunar/lunartimeline.html
Misiunile Apollo: http://www.nasa.gov/mission_pages/apollo/index.html
Cuvintele rostite de Neil Armstrong la 21 iulie 1969:
http://www.nasa.gov/multimedia/videogallery/index.html?media_id=11463016
Agenţia Spaţială Europeană. Înfiinţată în anul 1975, aceasta este principala organizaţie interguvernamentală a
Europei producătoare de misiuni spaţiale şi înaltă tehnologie. Misiunile de explorare a planetelor sistemului solar
– Marte, Jupiter, Saturn, sateliţii de observarea Terrei în domeniile radar şi optic, dezvoltarea rachetei Ariane, sunt
dezvoltate prin aplicaţii spaţiale în diverse domenii socio- economice şi de securitate. ESA gestionează împreună
cu Uniunea Europeană programele GALILEO – navigaţie prin satelit - şi GMES – Monitorizare globală pentru
mediu şi securitate. România a devenit membru al ESA în anul 2006.
Sarcină de lucru:
1. Căutaţi informaţii suplimentare pentru:
• a realiza un jurnal de bord al unui astronaut participant la una dintre misiunile Apollo;
• a alcătui un program de antrenament urmat de un candidat la una dintre misiunile spaţiale;
• a redacta o listă a efectelor zborului în spaţiu asupra corpului uman;
• a realiza o axă cronologică a misiunilor spaţiale derulate din 1975 şi până în zilele noastre.
2. Realizaţi un poster privind conceptul „noua frontieră”, lansat de preşedintele american J.F. Kennedy, pentru a prezen
implicaţiile politice, sociale, militare şi ştiinţifice ale acestuia în epocă.
nă Apollo-Soyuz (1martie 1975)
[cuprins]
Resurse suplimentare
 Despre activitatea astronautului rom�n Dumitru Prunariu:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Prunariu
 Memorialul astronauţilor americani: The Astronauts Memorial Foundation (SUA):
http://amfcse.org/Default.htm
 The Smithsonian National Air and Space Museum:
http://www.nasm.si.edu/exhibitions/gal114/gal114.htm
 Războiul rece din perspectivă britanică:
http://whatliesbeneath.org.uk/server.php?show=nav.24218&disableFlash=0
 Informaţii privind programele spaţiale sovietice/ruse:
http://www.russianspaceweb.com/chronology.html
 Utilizarea animalelor în programele spaţiale:
http://www.time.com/time/photogallery/0,29307,1827333_1742739,00.html
 Enciclopedie a spaţiului cosmic:
http://www.spacetoday.org/
 Ferestre spre Univers:
http://www.windows2universe.org/
 Enciclopedia astronautică :
http://www.astronautix.com/
 Imagini de arhivă privind Războiul rece:
http://www.youtube.com/watch?v=HpYCplyBknI&feature=related
 Cronologie explorării spaţiului:
http://www.nasaimages.org
 Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” :
http://www.defense.ro/muzeumilitar/index.html
 Muzeul German al Tehnicii, din Sinsheim:
http://www.technik-museum.de/
[cuprins]
 << Înapoi
 Tema 3 - Nevoi si resurse: utilizare, epuizare, gasire de noi resurse
Cuprins:
1. Provocări
Provocări
 Care a fost scopul marilor expeditii geografice?
 Ce surse energetice nepoluante exista �n momentul de fata �n lume?

 Care sunt nevoile tale? Ce resurse poti oferi?
 Ce influente ale marilor descoperiri geografice din secolele al XV-XVIII-

lea pot fi regasite �n lumea de azi?
[cuprins]
 Europa în căutarea resurselor: marile descoperiri geografice şi
formarea imperiilor coloniale. Tema poate fi studiată din perspectiva
istoriei, a economiei, a geografiei, cu accent pe resursele economice
necesare Europei în secolele al XV-lea-al XVI-lea şi pe consecinţele
extinderii controlului european asupra altor continente.
 Nevoi nelimitate versus resurse limitate. Se poate realiza o incursiune
în istoria economică, pentru a studia modul în care, de-alungul
timpului, oamenii au găsit mijloace ingenioase de a acoperi nevoile
specifice unui anumit stadiu de dezvoltare al civilizaţiei cu resurse
limitate disponibile, potrivit nivelului tehnologic al vremii.
 Resursa umană: exploatare sau valorificare a potenţialului uman?
Tema poate fi abordată din perspectiva multiplelor forme de utilizare a
forţei de muncă, a resursei umane în general, de la sclavia antică sau
modernă la „migraţia creierelor, întâlnită frecvent în lumea de azi.
 Nevoi şi resurse în natură. Subiectul poate fi dezvoltat diferitelor forme
de întrebuinţare a resurselor naturale. De exemplu, se poate pune
accent pe relaţiile trofice în care unele specii de vieţuitoare reprezintă
hrană (resursă de materie şi energie pentru alte specii), se poate discuta
dinamica dintre nevoile de hrană şi resursele existente pornind de la
dinamica relaţiei pradă-prădător (care apoi poate fi extrapolată şi la
fenomene sociale).
 Resursele limitate şi consecinţele epuizării lor. Se poate realiza o
anchetă privind situaţia actuală a resurselor limitate de tipul petrolului,
cărbunelui, gazelor naturale etc., iar pe baza acesteia se pot simula
consecinţele pe care epuizarea acestora le-ar putea avea asupra
civilizaţiei umane sau asupra mediului natural în general.
 Piramida nevoilor (Maslow) şi accesul la resursele necesare
satisfacerii lor. Pornind de la analiza treptelor piramidei se poate
analiza comportamentul uman corespunzător fiecărui nivel şi modul în
care acţionează reclamele în modelarea comportamentului de
consumator.
[cuprins]
Subtema 1. Europa în căutarea resurselor: marile descoperiri geografice

şi formarea imperiilor coloniale
"Majestatea Voastră trebuie să ştie ca ne-am reîntors 18 oameni cu doar o

singură corabie din cele cinci cu care am plecat. Am descoperit mirodenii,
trestie de zahăr şi perle. Majestatea voastră va şti să aprecieze faptul că
am făcut înconjurul lumii, că plecând către vest, am revenit prin est."
(Jurnalul lui Antonio Pigafetta, sec. al XVI-lea)
Repere cronologice:
Sec. X-XI – Călătoriile vikingilor pe ţărmurile estice ale continentului
american.
Sec. al XIII-lea – Călătoria lui Marco Polo în China şi Asia de Sud-Est.
1418-1431 – Portughezii se instalează în arhipelagurile Madeira şi Azore.
1488 – Bartolomeo Diaz descoperă extremitatea sudică a Africii (Capul
Bunei Speranţe).
1492 – Prima călătorie a lui Cristofor Columb peste Oceanul Atlantic.
1494 – Tratatul de la Tordesillas.
1498 – Vasco da Gama înconjoară Africa şi ajunge pe ţărmul vestic al
Indiei.
1500 – Portughezul Alvaro Cabral descoperă Brazilia de azi.
1518-1522 – Spaniolii conduşi de Hernan Cortez cuceresc Imperiul Aztec.
1531-1535 – Spaniolii conduşi de Francisco Pizzaro cuceresc Imperiul
Incaş.
1600 – Înfiinţarea Companiei engleze a Indiilor Orientale.
1602 – Înfiinţarea Companiei olandeze a Indiilor de Vest.
1608 – Începe colonizarea franceză a Canadei.
1652 – Prima aşezare olandeză în Africa de Sud.
1642 – Călătoria lui Abel Tasman în Pacificul de Sud.
1768-1771; 1772-1775; 1776-1779 – Călătoriile lui James Cook.
1830 – Franţa cucereşte Algeria.
1839-1842 – Războiul opiului, purtat de Marea Britanie împotriva Chinei.
1867 – Franţa desăvârşeşte cucerirea Indochinei.
1884-1885 – Conferinţa de la Berlin, privind controlul asupra coloniilor şi
zonelor de influenţă extraeuropene.
1888-1897 – Expediţiile lui Fridtjof Nansen în Arctica.
1898 – S.U.A. ocupă Cuba, Porto Roco, Filipine. Anexarea arhipelagului
Hawaii. Anglia şi Franţa luptă pentru controlul asupra Sudanului.
1899-1902 – Războiul burilor (albii olandezi) din Africa de Sud împotriva
Marii Britanii.
1907 – S.U.A. ocupă Nicaragua.
1910 – Japonia anexează Coreea.
1914 – S.U.A. inaugurează Canalul Panama, proprietate americană.
Contextul istoric general. Călătoriile de explorare a teritoriilor îndepărtate

nu au reprezentat o noutate absolută pentru Europa secolelor al XV-lea şi
al XVI-lea. Astfel de explorări fuseseră realizate în Antichitate de fenicieni
sau de greci, apoi, în primele secole ale Evului Mediu, de arabi ori de
vikingi. Acestea răspundeau curiozităţii legitime a epocii cu privire la
lumea înconjurătoare, dar îndeplineau totodată şi un rol economic şi social
important: căutarea de noi resurse, pentru acoperirea nevoilor umane.
Vikingii, de pildă, au ajuns în Islanda şi Groenlanda iar în jurul anului
1000, au explorat zona Terra Nova din America de Nord, dar fără
consecinţe notabile pe termen lung. Din secolul al XV-lea, Europa a
desfăşurat un proces complex de deschidere către alte orizonturi teritoriale,
în urma căruia vaste spaţii geografice, altă dată complet necunoscute,
aveau să fie descoperite şi subordonate dominaţiei marilor puteri europene.
Mai întâi portughezii şi spaniolii, apoi francezii, englezii şi olandezii, au
contribuit, prin descoperirile geografice efectuate, la formarea imperiilor
coloniale şi, în cele din urmă, la mondializarea economiei.
În plan politic, marile expediţii de explorare din secolele al XV-lea – al
XVI-lea au reprezentat, într-o anumită măsură, o prelungire a cruciadelor
din secolele anterioare, un răspuns în faţa agravării pericolului musulman
ilustrat de otomani în Europa. În plan economic, se poate vorbi de o
adevărată “foamete monetară” ce caracteriza Europa secolului al XV-lea,
aflată în plină expansiune demografică şi urbană. Comerţul european avea
nevoie de monedă, iar aceasta nu putea fi furnizată în cantităţi suficiente
doar prin exploatarea resurselor continentului. Metalele preţioase, ca şi
mirodeniile ori produsele de lux (piperul, şofranul, scorţişoara, cuişoarele,
moscul, ambra, smirna etc.), aduse din fabuloasele tărâmuri ale Orientului
Îndepărtat aveau să fie căutate de exploratorii aflaţi în slujba puterilor
europene. Marile descoperiri geografice au fost favorizate de progrese
tehnice şi ştiinţifice ale epocii: portulanele, caravela, busola, astrolabul.
Fig. 1 - Hans Holbein cel Tânăr: Portretul negustorului Georg Gisze din
Gdansk (1535)
Sarcini de lucru:
1. Priviţi cu atenţie reproducerea picturii Portretul negustorului Georg Gisze

din Gdansk, de Hans Holbein cel Tânăr. Realizaţi o listă a elementelor prezente
în imagine, care sugerează ocupaţia personajului.
2. Căutaţi informaţii suplimentare pentru a realiza un dosar tematic cu titlul:

Bănci şi bancheri la începutul Epocii Moderne. Europa – o lume în expansiune
în secolul al XVI-lea.
3. Pe baza cunoştinţelor de istorie şi de geografie, alcătuiţi o hartă a lumii

cunoscute de europeni în a doua jumătate a secolului al XV-lea.
Fig. 2 - Portulan reprezentând Mediterana de Est (1590)
Henric Navigatorul era curios să afle ce pământuri se găseau dincolo de
Insulele Canare, căci nimeni nu putea da răspunsul la această întrebare.
Acesta a fost primul motiv al acţiunilor sale. Cel de-al doilea a fost acela
că, dacă pe aceste teritorii se aflau porturi unde se putea acosta fără vreun
risc, de acolo ar fi putut fi aduse în regat mărfuri la preţuri foarte bune. Al
treilea motiv: principele dorea să afle dacă aceste teritorii erau conduse
de principi creştini care să-l ajute împotriva duşmanilor credinţei. Iar cel
de-al patrulea, a fost dorinţa fierbinte de a răspândi sfânta credinţă
creştină şi de a aduce spre ea sufletele celor dornici de mântuire.
(Eanes de Azura, Cronica descoperirii şi cuceririi Guineei, sec. al XVI-
lea)
Fig. 3 - Henric Navigatorul (portret, sec. al XV-lea)
Sarcină de lucru:
Identificaţi în sursa documentară 1 cel puţin trei cauze ale marilor descoperiri
geografice din secolele al XV-lea-al XVI-lea.
Expediţii realizate de Portugalia. Suprapopularea Portugaliei, limitarea

expansiunii terestre din cauza vecinătăţii spaniole, nevoia de metale
preţioase şi de mână de lucru ieftină, au fost principalele cauze ale
expediţiilor maritime lusitane din secolul al XV-lea. Portughezii s-au
instalat în insulele Madera, Azore, pe coasta vestică a Africii, sub
conducerea principelui Henric Navigatorul. În 1488, Bartolomeo Diaz a
atins extremitatea sudică a Africii, Capul Bunei Speranţe, iar în 1497-1498,
Vasco da Gama a realizat pentru prima dată înconjurul Africii, a trecut apoi
în Oceanul Indian şi a acostat în India, la Goa şi Calicut, revenind în
Portugalia cu corăbiile încărcate cu mărfuri orientale. Astfel, noul drum
către India, prin ocolirea Africii, era deschis. În 1500, navigatorul Alvaro
Cabral descoperea ţărmul de est al Americii de Sud, ce avea să devină
Brazilia, stăpânire portugheză.
Fig. 4 - Vasco da Gama acostând la Calicut (ilustraţie, sec. al XIX-lea)
Patru ambarcaţiuni părăsiră uscatul şi veniră în întâmpinarea noastră,
dorind să afle cine suntem. Localnicii ne arătară portul Calicut (…).
Căpitanul îl trimise pe unul dintre ai noştri la Calicut. Localnicii care l-au
însoţit, l-au dus la doi mauri (arabi) din Tunis, care ştiau să vorbească
genoveza şi castiliana. În loc de bun venit, aceştia l-au întrebat răstit “Ce
cauţi aici?”. Iar omul nostru le-a răspuns: creştini şi mirodenii.
(Alvaro Velho¸ Sosirea lui Vasco da Gama în India )
Expediţii organizate de Spania. În 1492, regii Spaniei, Ferdinand de

Aragon şi Isabela de Castilia, au acceptat propunerea lui Cristofor Columb
de a organiza o expediţie maritimă pentru găsirea drumului către Indii
navigând spre vest, peste Oceanul Atlantic. Cu trei caravele – Santa Maria,
Niña şi Pinta, Columb a părăsit portul Palos la 3 august 1492, iar în
octombrie 1492 a ajuns în Insulele Bahamas din Arhipelagul Antilelor. Cea
dintâi insulă descoperită de Columb a fost numită San Salvador. În timpul
acestei prime călătorii, el a explorat actualele insule Cuba şi Haiti. Până în
1503, Columb a mai efectuat alte trei călătorii, în timpul cărora a explorat
insulele Americii Centrale şi coasta nordică a Americii de Sud. Explorările
lui Columb au fost completate de cele efectuate de Amerigo Vespucci, la
rândul său un navigator aflat în slujba Spaniei. Între anii 1519-1522,
portughezul Fernando Magellan, sprijinit de împăratul romano-german
Carol Quintul (rege al Spaniei), a iniţiat prima călătorie în jurul lumii.
Ocolind continentul american prin sud, el a străbătut strâmtoarea care
astăzi îi poartă numele şi a trecut în Oceanul Pacific. Magellan a ajuns în
apropierea Asiei, în Insulele Filipine, unde şi-a pierdut viaţa în timpul unui
conflict cu băstinaşii (1521). Expediţia sa a fost continuată de Sebastian el
Cano, care a revenit în Spania în 1522, încheind prima circumnavigaţie a
Terrei.
Fig. 5 - Expediţiile conduse de Cristofor Columb
Am găsit un mare număr de insule populate de foarte mulţi locuitori. Le-
am ocupat pe toate, în numele Alteţelor Voastre, fără a întâmpina vreo
opoziţie. Toate sunt foarte fertile; sunt foarte frumoase, uşor accesibile şi
acoperite de mii de specii de arbori. Trebuie să fi văzut porturile maritime,
ca şi numerosele râuri grandioase, cu ape curate, încărcate de aur. În
insula Juana se găsesc multe mirodenii, mine mari de aur şi alte metale.
(...) Locuitorii acestor insule nu au nici fier, nici oţel, nici arme, pe care,
de altfel, nu ar putea să le folosească, nu pentru că nu ar fi suficient de
robuşti, ci pentru că sunt foarte temători.
(Scrisoare trimisă de Cristofor Columb regelui şi reginei Spaniei)
Sarcini de lucru:
1. Identificaţi, în sursa documentară 3, fragmentele care arată dorinţa lui

Cristofor Columb de a îndeplini, în cursul explorărilor sale, interesele
economice ale Spaniei.
2. Pe baza imaginii Sosirea lui Cristofor Columb în Lumea Nouă, redactaţi o

relatare a descoperii insulei San Salvador (octombrie 1492) din punctul de
vedere al lui Cristofor Columb, al unui marinar spaniol de pe una dintre cele trei
nave ale primei expediţii conduse de Columb, respectiv din cel al unui băştinaş.
3. Realizaţi o hartă a expediţiei conduse de Fernando Magellan.
Fig. 6 - Sosirea lui Cristofor Columb în Lumea Nouă (litografie, 1594)

Fig. 7 - Nava Victoria, condusă de Fernando Magellan (hartă, 1590)
Expediţii organizate de Anglia, Franţa şi Olanda. Anglia şi Franţa au

organizat, la rândul lor, expediţii maritime. În 1497, genovezul Giovanni
Cabotto (John Cabot) a explorat, în numele regelui Angliei, regiunea Terra
Nova, din America de Nord, urmat în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea de
navigatorii Davis, Hudson şi Baffin. În 1584, era întemeiată prima colonie
nord-americană a Angliei, Virginia. În 1534, francezul Jaques Cartier a
ajuns pe coasta estică a Canadei, teritoriu ocupat sub numele de Noua
Franţă. Din secolul al XVII-lea, olandezii s-au implicat în explorarea
Oceanului Pacific. Printre marii navigatori ai secolelor al XVII-lea şi al
XVIII-lea s-au numărat Abel Tasman (care a descoperit, în 1642, insula ce
îi poarta azi numele), Jacob Roeggeven (exploratorul Insulei Paştelui),
Samuel Wallis (care a descoperit Tahiti), Louis de Bougainville, James
Cook. În cursul a trei călătorii, desfăşurate în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea, Cook a explorat Alaska, insulele Polineziei, Hawaii, Noua
Zeelandă, Australia.
Fig. 8 - Expediţiile conduse de James Cook (sec. al XVIII-lea)
Fig. 9 - James Cook (portret, sec. al XVIII-lea)
Sarcină de lucru:
Căutaţi informaţii suplimentare pentru a realiza un mic dicţionar al

navigatorilor şi exploratorilor din secolele al XV-lea-al XIX-lea.
Consecinţe ale marilor descoperiri geografice

Cucerirea vechilor civilizaţii precolumbiene. Locuitorii zonelor
temperate, favorabile culturii porumbului, de pe platourile Mexicului de
astăzi sau ale Anzilor Cordilieri, au constituit civilizaţii agrare originale,
aşa cum au fost cea mayaşă, aztecă şi incaşă. Aflaţi în Peninsula Yucatan
din Mexic, mayaşii au rămas în istorie prin oraşele vaste, cu caracter sacru,
constituite în jurul templelor şi altor spaţii cu destinaţie religioasă. Mayaşii
au elaborat un calendar extrem de complex, bazat pe calculul anului sacru,
a celui solar (365 de zile) şi a celui venusian (2920 de zile) şi o scriere de
tip hieroglific. În astronomie realizau calcule foarte precise, în matematică
au fost cel dintâi popor din lume care a utilizat cifra “0”. În cursul secolului
al XIV-lea, mayaşii au intrat sub dominaţia aztecilor.
Proveniţi din nordul Mexicului, aztecii au fondat în 1345 oraşul Mexico

(Tenochtitlan), care avea să devină capitala unui imperiu puternic.
Societatea aztecă era ierarhizată şi războinică, nobilii (războinici şi
sacerdoţi) dominând masa oamenilor de rând. În prima jumătate a secolului
al XVI-lea, statul aztecilor a fost cucerit de spaniolii conduşi de Hernan
Cortez şi a fost transformat în colonie a Regatului Spaniei (Noua Spanie).
Imperiul incaşilor cuprindea, în principal, actualele state Bolivia şi Peru.
Capitala sa, Cuzco, număra aproximativ 200 000 de locuitori şi era
dominată de Templul Soarelui (zeul suprem), ale cărui ziduri erau
acoperite cu aur. În fruntea statului se afla împăratul (Marele Inca),
descendent al Zeului Soare. Statul avea 12 milioane de locuitori (vorbind
peste 500 de limbi diferite), care erau conduşi de funcţionari şi preoţi,
supravegheaţi de o armată numeroasă şi supuşi unor reguli economice
stricte (munca era obligatorie pentru toţi, producţia era centralizată în
depozitele statului, de unde o parte era destinată nevoilor statului şi
nobilimii, o alta cultului religios iar cea de-a treia, distribuită populaţiei).
Cucerirea imperiului de către spaniolii conduşi de Francisco Pizzaro a fost
favorizată de războiul civil dintre cei doi fraţi pretendenţi la tron, Huascar
şi Atahualpa. Teritoriul incaşilor a devenit, la rândul său, stăpânire
spaniolă.
Din secolul al XVI-lea, aproximativ 150 000 de colonişti spanioli şi
portughezi s-au instalat în teritoriile cucerite pe continentul american,
aducând cu ei un nou mod de viaţă şi o civilizaţie total diferită de cea
autohtonă. America a devenit o prelungire a Europei, fiind condusă după
modelul şi instituţiile europene.
Fig. 10 - O reprezentare a societăţii aztece (Codex Mendoza, sec. al XVI-
lea)
Fig. 11 - Machu Pichu, centru al civilizaţiei incaşe (Peru)

Fig. 12 - Calendarul maya
Civilizaţia maya:
http://www.pbs.org/wgbh/nova/maya/
Civilizaţia aztecă:
http://www.memo.fr/article.asp?ID=MOY_AME_005
Sarcini de lucru:
1. Realizaţi o hartă a Americii precolumbiene, care să redea distribuţia teritorială

a principalelor populaţii locale şi a limbilor vorbite de acestea.
2. Alcătuiţi o listă a principalelor cauze care au provocat cucerirea de către

europeni şi dispariţia civilizaţiilor precolumbiene.
Formarea primelor imperii coloniale. În 1493, papa Alexandru al VI-lea

a împărţit noile teritorii descoperite, trasând o linie imaginară la 370 mile
vest de Insulele Azore. În 1494, prin Tratatul de la Tordesillas, s-a stabilit
că Portugalia avea să stăpânească teritoriile situate la est de această linie,
iar Spania pe cele de la vest. Imperiul colonial portughez, format îndeosebi
din puncte de coastă, pe ţărmurile Africii sau ale Asiei (cu excepţia
Braziliei) s-a dovedit fragil, datorită prea marii dispersări teritoriale a
coloniilor şi a populaţiei destul de puţin numeroase a Portugaliei,
incapabilă să susţină o colonizare de lungă durată. Imperiul colonial
spaniol era format din viceregate supuse autorităţii regale centrale,
considerate de aceasta adevărate surse de aur şi argint. Abundenţa de
resurse din colonii nu a contribuit însă la dezvoltarea economică a Spaniei,
nevoită să importe mărfurile necesare.
În Asia, Coloniile întemeiate de europeni începând din secolul al XVI-lea

au cuprins, zonele de sud şi sud-est ale continentului (Filipine, Indonezia,
India, Birmania etc.), având asupra populaţiei locale o influenţă mult mai
redusă comparativ cu cele americane. Comunităţile europene au rămas, în
general, izolate, mulţumindu-se mai degrabă cu avantajele economice,
civilizaţia orientală păstrându-şi trăsăturile specifice. Ulterior, aceste
stăpâniri au cuprins şi alte teritorii (Indochina, India etc.).
Fig. 13 - Harta Cantino, a primelor stăpâniri coloniale europene (1502)
Noi rute comerciale şi mărfuri. Vechile rute maritime şi porturi ale

Mediteranei şi-au pierdut treptat din însemnătate în favoarea celor de pe
latura atlantică a Europei: Lisabona, Cadix, Londra, Amsterdam, Bordeaux
etc. În jurul anului 1500 se conturează trei noi rute comerciale maritime:
cea a mirodeniilor – aduse din India prin sudul Africii; cea a metalelor
preţioase aduse din Peru, prin Strâmtoarea Magellan, către Spania, şi cea
care lega Mexicul de Spania, traversând Atlanticul de Nord. Comerţul a
fost favorizat de asemenea, de afluxul de metale preţioase provenite din
minele Americii (argintul, provenit din exploatarea de la Potosi, America
de Sud). Dezvoltat între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, dominat de
portughezi şi de olandezi, comerţul triunghiular avea trei etape - schimbul
de mărfuri europene (ţesături, podoabe, diverse produse manufacturate)
contra sclavilor negri, în Africa; apoi, de aici, în America, vânzarea
sclavilor şi cumpărarea de produse locale; în final, vânzarea acestor
produse în Europa, cu profituri foarte mari. Comerţul cu sclavi negri,
întrebuinţaţi ca mână de lucru pe teritoriul american, s-a păstrat până în
secolul al XIX-lea. În acelaşi timp, cantitatea de monedă de pe pieţele
europene a crescut, în secolul al XVI-lea, mai rapid decât producţia de
mărfuri ce ar fi putut să absoarbă abundenţa de metale preţioase, ceea ce a
dus la creşterea generalizată a preţurilor (inflaţie), afectând astfel
categoriile sociale neimplicate în activităţile profitabile legate de marile
descoperiri (nobilimea, de exemplu, şi-a pierdut forţa economică).
Fig. 14 - Comerţul triunghiular

În decursul a 40 de ani au murit din cauza tiraniei spaniolilor peste 12
milioane de suflete (…) prin războaie nedrepte şi crude (…) şi prin
exploatarea crudă şi feroce (…). Motivul pentru care creştinii au ucis
atâţia oameni a fost numai dorinţa nepotolită de aur, setea de îmbogăţire.
(Bartolomeo de Las Casas, Relatarea călătoriilor şi descoperirilor
spaniole, sec. al XVI-lea)
Principala şi aproape singura cauză (a creşterii preţurilor) este abundenţa
aurului şi a argintului, care, în zilele noastre, este în acest regat mai mare
ca niciodată… Dar, s-ar putea întreba cineva, de unde atât de mult aur şi
argint? Acum peste opt decenii, portughezul, navigând în largul mărilor,
şi-a umplut corăbiile cu toate bogăţiile Indiilor... În acelaşi timp,
castilianul, luând în stăpânire pământurile noi, peste măsură de bogate în
aur şi argint, a adus, la rândul său, aceste bogăţii în Spania… Dar
spaniolul care, în cele necesare traiului zilnic, depinde de Franţa, obligat
fiind să se aprovizioneze de aici cu grâne, pânzeturi ori postavuri, va
merge până la capătul Pământului ca să caute metalele preţioase… Azi, se
află mai mult aur şi argint în Spania şi în Italia decât în Franţa. De aceea,
totul este mai scump în Spania şi în Italia decât în Franţa şi încă mai
scump în Spania faţă de Italia…
(Jean Bodin, scrisoare către dl. de Malestroit, sec. al XVI-lea)
Eu ştiu că domnia ta, Altramirano, ai venit din Spania în Indii pentru a-l
servi pe Majestatea sa, acum 23 de ani. L-ai slujit cu armele, caii, supuşii
tăi, cu mari chelturieli şi punându-ţi în pericol propria viaţă. Ca
recompensă parţială pentru marile servicii aduse, în numele Majestăţii
Sale, îţi încredinţez tribul numit Millapoa; de acesta te vei servi potrivit
recomandărilor şi ordinelor regale, tratându-i cum se cuvine, pentru ca
numărul membrilor tribului să crească şi aducându-i la religia noastră
creştină. De asemenea, va trebui să aveţi arme şi cai pentru a-l sluji pe
Majestatea sa în caz de revoltă.
(O exploataţie colonială oferită de guvernatorul din Chile, sec. al XVI-lea)
Sarcini de lucru:
1. Imaginaţi-vă că vă aflaţi în America de Sud, în secolul al XVI-lea, ca stăpâni

ai unor teritorii coloniale. Ce decizii aţi adopta în vederea exploatării lor? Prin
ce s-ar asemăna ori s-ar deosebi deciziile voastre faţă de situaţiile relatate de
sursele 4 şi 6?
2. Pe baza cunoştinţelor de istorie şi de economie, realizaţi o diagramă

explicativă a fenomenului economic descris de sursa 5.
3. Alcătuiţi un afiş care să ilustreze schimbul de produse (plante, animale,

mărfuri etc.) realizat între Europa şi America în secolele al XVI-lea-al
XVIII-lea, ca urmare a descoperirii Lumii Noi.
Londra este în mod sigur cel mai mare port comercial din lume, iar
negustorii săi sunt organizaţi în mai multe companii puternice. Prima
dintre ele este The East India Company, care aduce din Asia ceai,
porţelanuri, mătase, bumbac, mirodenii. A doua este The South Sea
Company, care face comerţ cu Spania şi Mexic. Cea de a treia este
compania Levantului, care face afaceri cu pielărie, ţesături, mătăsuri şi
cafea din Persia şi Arabia. The Africa Company expediază tot felul de
mărfuri spre ţările africane, îndeosebi produse metalurgice. Cumpără în
schimb fildeş, aur şi sclavi negri pe care îi oferă apoi plantaţiilor
americane.
(Cesar de Saussure, Vedere asupra Angliei în timpul domniei lui George al
II-lea, 1730)
Fig. 15 - Aşezare olandeză în Java (Asia de Sud-Est)
Colonialismul în secolul al XIX-lea. Nevoia de materii prime, pieţe de

desfacere şi regiuni de colonizare pentru populaţia în creştere a puterilor
europene s-a aflat la baza formării imperiilor coloniale. În secolul al
XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea s-au produs
schimbări semnificative în distribuţia teritoriilor coloniale (Canada a intrat
sub controlul Angliei, aceasta ocupând de asemenea, în Asia, India, cele 13
colonii engleze de pe coasta atlantică a Americii de Nord şi-au obţinut
independenţa, majoritatea coloniilor latino-americane au devenit state
independente etc.).
Majoritatea teritoriilor din Africa şi Asia au fost împărţite, în secolul al

XIX, în colonii şi zone de influenţă ale marilor puteri europene. Ocupaţia a
fost exercitată prin administrare directă sau prin intermediul conducătorilor
locali, fiind adeseori prezentată de puterile coloniale ca o binefacere a
civilizaţiei, pentru comunităţile băştinaşe. În mare măsură, reglementarea
statutului regiunilor coloniale din Africa s-a realizat în cadrul Conferinţei
de la Berlin (1884-1885). La cumpăna secolelor XIX-XX, Japonia şi
S.U.A. au intrat, la rândul lor, în cursa colonială. Lupta pentru colonii a
generat, în secolul al XIX-lea, numeroase conflicte între marile puteri,
devenind una dintre cauzele principale ale Primului Război Mondial.
Conflicte şi revolte coloniale în secolul al XIX-lea şi la începutul

secolului al XX-lea
1830 – Franţa cucereşte Algeria.

1839-1842 – Războiul opiului, purtat de Marea Britanie împotriva Chinei.
1852-1885 – Războaiele anglo-birmane.
1857 – India: răscoala şipailor, îndreptată împotriva dominaţiei britanice.
1860-1870 – Noua Zeelandă: războaiele maori, împotriva britanicilor.
1881-1888 – Răscoala mahdistă, în Sudan, împotriva stăpânirii anglo-
egiptene.
1888-1890 – Revolta Africii de Vest, sub conducerea lui Samory Touré,
împotriva francezilor.
1895-1896 – Franţa cucereşte Madagascarul.
1898 – Confruntare anglo-franceză în Sudan.
1898 – Războiul hispano-american: Spania cedează Statelor Unite Cuba,
Porto Rico, Guam, Filipine (desfiinţarea imperiului colonial spaniol).
1899-1902 – Războiul burilor (albii olandezi) din Africa de Sud împotriva
Marii Britanii.
1906 – Confuntare diplomatică franco-germană în privinţa Marocului.
1911 – A doua criză marocană.
1911-1912 – Războiul italo-otoman pentru Tripolitania (Libia).
1910 – Japonia anexează Coreea.
Fig. 16 - Împărţirea Chinei (caricatură franceză, sec. al XIX-lea)
Deschiderea în faţa civilizaţiei a singurei zone din lume în care aceasta nu
este încă prezentă, înlăturarea tenebrelor ce acoperă populaţii întregi,
reprezintă o cruciadă demnă de acest secol al progresului. Trebuie să
fixăm stindardul civilizaţiei în pământul Africii şi să luptăm împotriva
comerţului cu sclavi negri.
(Regele Belgiei, Leopold al II-lea, discurs, 1876)
Nu există un drept al naţiunilor zise superioare faţă de cel al naţiunilor
inferioare. (...) Să nu încercăm să ascundem violenţa sub numele ipocrit de
civilizaţie. Să nu vorbim de drept şi de misiune. Cucerirea despre care
vorbiţi este un abuz de forţă al civilizaţiei ştiinţifice asupra civilizaţiei
rudimentare, în profitul pretinsului civilizator. Vorbind astfel de civilizaţie
înseamnă să adăugăm violenţei, ipocrizia.
(Georges Clemenceau, discurs, 1885)
Fig. 17 - Imperiul colonial britanic la începutul secolului al XX-lea
Sarcini de lucru:
1. Pe baza cunoştinţelor de geografie, realizaţi un planiglob, pe care să înscrieţi:

coloniile şi zonele de influenţă ale marilor puteri la cumpăna secolelor XIX-XX,
materiile prime exploatate de acestea din colonii, principalele trasee maritime
utilizate.
2. Organizaţi un joc de roluri în care să dezbateţi problema colonialismului şi a

sclaviei în epoca modernă, din punctul de vedere al unui britanic, al unui
francez, al unui autohton africa, respectiv al unui aborigen din Australia.
3. Realizaţi o prezentare Power Point cu tema: „Urmările politicii coloniale

din epoca modernă pentru lumea de azi”.
Anexă. Fişă de lucru

1. Realizaţi o prezentare cu titlul “Drumul prin istorie al mirodeniilor” în
care să descrieţi principalele plante aromatice, mirodenii şi condimente,
evoluţia preţurilor, ţări producătoare şi exportatoare de mirodenii. Compuşi
chimici implicaţi în generarea aromelor specifice (uleiuri volatile, esteri,
etc).
Fig. 18 - Mirodenii
2. Realizaţi o prezentare a plantelor aclimatizate în Europa: fasole, porumb,

cartof, tutun, tomate. Tehnologii de cultură, rolul în alimentaţie al acestor
specii.
3. Realizaţi o prezentare a plantelor aclimatizate în America: grâu, secară,

mei, orz, măslin, viţă de vie. Tehnologii de cultură, rolul în alimentaţie al
acestor specii.
4. Sursă documentară:
Una din cele mai mari probleme în aceste expediţii era perioada
îndelungată în care marinarii rămâneau la bordul vaselor, neavând acces
la alimente proaspete. De aceea era necesar să ia provizii suficiente,
constând în hrană uscată, carne şi peşte uscat şi o pâine specială, numită
în portugheză «biscoito», biscuiţi. Aceste alimente nu conţineau vitamina
C şi, în lipsa ei, oamenii se îmbolnăveau de scorbut. Relatările despere
expediţia lui Vasco da Gama sugerează că scorbutul era principala cauză
de deces în rândul echipajului. (R. Magalhães).
Realizaţi o prezentare cu tema: “Scorbutul produs de deficienţa de
vitamina C - marele neajuns al expediţiilor” în care să vă referiţi la
vitamina C (antiscorbutică): surse, rolul în organism al acesteia,
manifestările excesului şi ale carenţei, necesar zilnic de vitamina C.
5. Pe baza resurselor web suplimentare, realizaţi o prezentare PowerPoint a
progrese tehnice în navigaţie (cârma, busola, caravela, astrolabul), baza
marilor descoperiri geografice. Descrierea acestor dispozitive, evoluţia lor
de-a lungul timpului, utilitate.
Fig. 19 - O copie a vasului Santa Maria cu care Columb a pornit în căutarea

Americii
Fig. 20 - Astrolab, inventat în anul 170 Î.H., folosit pentru calcule
astrologice şi în navigaţie.
Fig. 21 - Busola - cunoscută din timpul împăraţilor din China a fost
perfecţionată de portughezi în timpul marilor descoperiri geografice
Anexă: Resurse energetice

Aici, pe Terra, primim toată energia de care avem nevoie, în principal
lumina şi căldura de la Soare. Ea este esenţială pentru viaţa de pe această
planetă. Soarele trimite spre Pământ 180 000 terawati energie, în fiecare
secundă. Spre comparaţie, în acord cu statisticile efectuate de ONU,
omenirii îi sunt necesari 13 terawati per secundă pentru susţinerea
activităţii din industrie, transporturi, agricultura şi a activităţilor casnice.
Convertoare de energie solară

Lumina soarelui conţine energia necesară plantelor pentru a creşte. Plantele
sunt organisme care îşi pregătesc singure hrana din substanţe minerale, apă
şi dioxid de carbon în cadrul procesului de fotosinteză. Fotosinteza este
procesul fiziologic prin care plantele verzi sintetizează substanţele organice
din dioxid de carbon şi apă cu ajutorul luminii solare absorbite de clorofila
şi eliberează oxigen. Practic, mâncarea şi combustibilii fosili pe care îi
utilizăm sunt produşi ai fotosintezei, procesul care transformă energia
luminii solare în forme de energie ce pot fi folosite în sisteme biologice.
Organisme începând cu bacteriile, algele şi terminând cu plantele
superioare sunt capabile să realizeze fotosinteza.
Petrolul, cărbunele şi gazele naturale, sunt resturi de plante care au trăit cu
milioane de ani în urmă. Energia din aceşti combustibili, eliberabilă prin
ardere, este energie chimică în care a fost convertită lumina soarelui.
De cele mai multe ori noi utilizăm sursele poluante precum cărbunii,
petrolul, gazele naturale pentru a ne acoperi necesarul de energie. Energia
furnizată acum de către aceste surse are preţ mare, este epuizabilă,
poluează planeta şi generează conflicte între deţinătorii săi.
Chiar şi energia eoliană îşi datorează existenţa curenţilor atmosferici
produşi ca urmare a încălzirii neuniforme a straturilor de aer.
Celulele fotovoltaice (photo= luminăşi voltaic= electricitate) sunt

dispozitive care convertesc lumina solară în electricitate. Utilizate cândva
doar în spaţiul extraterestru, pentru a asigura resursele necesare
funcţionării sateliţilor, azi ele apar în situaţii din ce în ce mai variate. În
viitorul apropiat ar putea chiar să furnizeze energia electrică necesară
locuinţelor noastre. La ora actuală, tehnologia lor de fabricaţie este încă
scumpă. Este drept, în prezent costul producerii unui Watt prin intermediul
panourilor solare este de 6-7 ori mai mare decât costul producerii sale în
termocentrale, dar investiţia se amortizează în timp. În plus, să nu uitam:
panourile solare sunt ecologice. Şi cum resursele naturale sunt deja în
pericol de epuizare… ar cam fi cazul să ne gândim la viitorul nostru.
Celulele fotovoltaice sunt construite din semiconductori precum siliciul.
Atunci când fasciculul de fotoni atinge elementul fotovoltaic, o parte din el
este absorbită în stratul semiconductor, unde eliberează electroni din
legăturile covalente. Mişcarea acestor electroni va fi dirijată prin
intermediul unor câmpuri electrice interne. Dacă stratul semiconductor are
contacte metalice pe suprafeţe, atunci curentul electric poate fi dirijat spre
exteriorul elementului fotovoltaic.
Aici se poate utiliza lecţia AeL MAG 14- Randamentulde funcţionare al
aparatelor electrice, Momentul 6.
Ce se întâmplă de fapt în Soare?

Soarele, sursa noastră de lumină şi de energie,este reactorul termonuclear
perfect şi sigur de pe cer! Energia solară, oferită cu generozitate, este de
înaltă calitate putând fi transformată eficient în caldură, electricitate,
energie chimică. Este nepoluant, etern (pentru următoarele câteva miliarde
de ani) şi gratis pentru toată lumea.
Fuziunea nucleară este procesul prin care două nuclee atomice reacţionează
pentru a forma un nou nucleu, mai greu (cu masă mai ridicată) decât
nucleele iniţiale. Ca urmare a fuziunii se produc şi alte particule
subatomice, ca de exemplu neutroni sau raze alfa (nuclee de heliu) sau beta
(electroni sau pozitroni).
Deoarece nucleele participante sunt încărcate electric, reacţia de fuziune
nucleară poate avea loc numai atunci când cele două nuclee au energie
cinetică suficientă pentru a învinge potenţialul electric (forţele de
respingere electrică) şi prin urmare se apropie suficient pentru ca forţele
nucleare (care au rază de acţiune limitată) să poată rearanja nucleonii.
Această condiţie presupune temperaturi extrem de ridicate, dacă reacţia are
loc într-o plasmă, sau presupune accelerarea nucleelor în acceleratoare de
particule.
Aici se poate utiliza lecţia AeL NUC 12- Reacţia de fuziune în Soare,
pentru a ilustra reacţia de fuziune nucleară împreună cu procesele de
nucleosinteză din stele.
Cum am putea crea un reactor de fuziune termonucleară pe Pământ?

Temperaturile uriaşe care trebuie atinse pentru a menţine reacţia de fuziune
ar distruge orice material de pe Terra. Reproducerea reacţiei presupune
plasarea plasmei într-o cuşcă toroidală generată de câmpuri magnetice
puternice, pentru a preveni evadarea particulelor încărcate electric din
plasmă. Un astfel de control magnetic se exercită în reactoarele numite
TOKAMAK.
O altă posibilitate de control ar fi confinarea inerţială a plasmei utilizând
laseri.
Aici se poate utiliza lecţia AeL NUC 12- Reacţia de fuziune în Soare,
pentru a ilustra reacţia de fuziune nucleară controlată în Tokamak sau cu
laseri.
Energia nucleară
Se obţine în reacţii de fisiune nucleară, în reactoare nucleare.
Reactorul nuclear este o instalaţie în care este iniţiată o reacţie nucleară în
lanţ, controlată şi susţinută la o rată staţionară. Reactoarele nucleare sunt
utilizate în principal pentru generarea producţiei de căldură pentru generare
de electricitate; producţie de căldură pentru încălzire domestică şi
industrială. Ele utilizează uraniul rafinat şi îmbogăţit pentru a produce
reacţii de fisiune nucleară.
Aici se poate utiliza lecţia AeL NUC9- Reactorul nuclear pentru a ilustra
funcţionarea unui reactor nuclear şi a unei centrale nuclearo-electrice.
Într-o anumită măsură este adevărat că energia nucleară este curată şi nu
poluează atmosfera, însă niciodată nu se menţionează faptul că aceste
lucruri sunt valabile strict în timpul procesului de generare a electricităţii.
În urma acestui procedeu rămân deşeuri radioactive care trebuie să fie
depozitate sute de ani înainte de a deveni inofensive.
“Energia verde” este un termen care se referă la surse de energie
regenerabilă şi nepoluantă. Electricitatea generată din surse regenerabile
devine din ce în mai disponibilă. Prin alegerea unor astfel de surse de
energie regenerabilă consumatorii pot susţine dezvoltarea unor energii
curate care vor reduce impactul asupra mediului asociat generării energiei
convenţionale şi vor creşte independenţa energetică.
Energia fotovoltaică şi eoliană reprezintă o soluţie viabilă pentru locaţiile

care nu beneficiază în prezent de racordare la reţeaua naţională de
electricitate. În viitor, printr-o legislaţie corespunzătoare aceste sisteme pot
deveni rentabile şi pentru consumatorii conectaţi la reţeaua naţională prin
eliminarea necesităţii folosirii unor acumulatori şi livrării energiei direct în
reţeaua naţională.
[cuprins]
1. Istoria navigaţiei maritime:
http://www.abc.net.au/navigators/navigation/history.htm
2. Instrumente de navigaţie:
http://www.waterencyclopedia.com/Mi-Oc/Navigation-at-Sea-History-
of.html
3. Călătoriile lui Cristofor Columb:
http://www.columbusnavigation.com/
4. Arhivă despre viaţa şi călătoriile lui Cristofor Columb:
http://www.franciscan-archive.org/columbus/
5. Muzeul Naţional al Marinei Marii Britanii:
http://www.nmm.ac.uk/index.php
6. Civilizaţia incaşilor:
http://en.wikipedia.org/wiki/Inca_civilization
7. Muzeul aurului din Peru:
http://www.museoroperu.com.pe/museum.html
8. Muzeul Naţional de Arheologie din Peru:

http://museonacional.perucultural.org.pe/index.htm
9. Călătorii şi exploratori:
http://www.ucalgary.ca/applied_history/tutor/eurvoya/
10. Cristofor Columb, 1492
http://www.youtube.com/watch?v=3r0pio1h0xA
11. Fernando Magellan
http://www.youtube.com/watch?v=iwzoH2a-E4A
12. Condimentele şi sănătatea
http://www.youtube.com/watch?v=--mKb2S8v0w
13. Enciclopedia condimentelor
http://www.theepicentre.com/Spices/spiceref.html
[cuprins]
<< Înapoi
Tema 5 - Reactii si relatii. Cauze si efecte.(Determinism si

predictibilitate)
Cuprins:
1. Provocări
Provocări
Cum putem folosi energia nucleara?
Ce sunt emotiile? Cum �ti influenteaza viata?
Cum poate un eveniment local sa influenteze istoria �ntregii lumi?
[cuprins]
Cauzele şi efectele crizelor energetice. Pot fi studiate avantajele,
dezavantajele, impactul utilizării diferitelor surse de energie.
Influenţele Lunii asupra Terrei. Tema poate fi abordată din perspectiva

astronomiei, fizicii, geografiei, matematicii (maree, eclipse, alternanţa
zi/noapte etc.).
Lumina şi ochiul uman. Se pot realiza materiale privind percepţia luminii,

orientarea în spaţiu, sisteme de redare a culorilor, teoria cromaticii.
Culoarea, mijloc de adaptare şi supravieţuire. Se pot studia diferitele

forme de adaptare prin culare în lumea animală şi în cea vegetală.
Cunoaşterea universului cu ajutorul propulsiei reactive. Racheta, motorul

cu reacţie etc.
Filmul fotografic – o invenţie depăşită sau actuală? Se pot aborda

probleme legate de evoluţia tehnicii fotografice, radiografiile, evoluţia
aparatelor medicale din domeniu.
Reacţii şi relaţii în istorie. Tratatele de pace şi consecinţele acestora. Se

pot realiza studii de caz cu privire la rolul diplomaţiei în evoluţia
comunităţilor umane.
Conflictele locale din secolul XX şi implicaţiile lor la nivel mondial. Studiu

de caz: Criza canalului Suez (1956). Se pot realiza studii de caz asupra
implicaţiilor diferitelor conflicte locale: Războiul din Coreea, Războiul din
Vietnam, Războaiele arabo-israeliene etc.
Efectele mediului marin asupra lumii înconjurătoare. Curenţii marini,

salinitatea, aerosolii, deteriorarea metalelor, conservarea epavelor.
Conservarea alimentelor. Tehnologii de ieri şi de azi.
Influenţa căldurii asupra metalelor. Călirea, topirea, metode de durificare,

prelucrarea metalelor preţioase (orfevrăria).
Influenţa schimbărilor atmosferice asupra corpului uman. Se pot realiza

studii asupra temperaturilor extreme, presiunii atmosferice etc.
Reacţiile emoţionale: cauze şi efecte. Tema poate fi studiată din

perspectiva biologiei, a psihologiei sau a sociologiei.
Efectul Coandă şi aplicaţiile sale.
Determinism şi predictibilitate în stabilirea sexelor. Studiul ADN,

clonarea, statistici
[cuprins]
Subtema 1: Cauzele şi efectele crizelor energetice. Despre utilizarea

energiei nucleare
Problema asigurării necesarului energetic al omenirii este din ce în ce

mai pregnantă dată fiind limitarea resurselor energetice clasice (petrol,
cărbuni, gaze naturale), efectul lor nociv asupra mediului înconjurător şi
nu în ultimul rând creşterea populaţiei.
În ultime vreme s-au construit multe reactoare nucleare, deoarece ele
generează energia necesară într-un mod care nu pune în pericol
sănătatea publicului sau mediul înconjurător. Pe de altă parte centralele
nucleare sunt eficiente, o tonă de U-235 produce mai multă energie
decât 12 milioane de barili de petrol.
Reactorul nuclear este o instalaţie în care este iniţiată o reacţie

nucleară în lanţ, controlată şi susţinută la o rată staţionară (în opoziţie cu
o bombă nucleară, în care reacţia în lanţ apare într-o fracţiune de
secundă şi este complet necontrolată).
Reactoarele nucleare sunt utilizate în principal pentru generarea
producţiei de căldură pentru generare de electricitate; producţie de
căldură pentru încălzire domestică şi industrială; producţie de hidrogen;
la desalinare. Există însă şi reactoarele de cercetare unde se produc
diverşi izotopi radioactivi, cum ar fi americiu pentru detectorii de fum,
respectiv cobalt-60, molibden-99 şi alţii, folosiţi în medicină. În
cercetarea ştiinţifică sunt utilizaţi pentru asigurarea surselor de radiaţie
cu neutroni şi pozitroni (cum ar fi pentru Analiza cu activare neutronică şi
Datarea cu potasiu-argon); pentru dezvoltarea de tehnologii nucleare.
Din punct de vedere istoric, reactoarele nucleare au fost utilizate prima
dată pentru producerea plutoniului necesar fabricării bombei atomice.
Tot în domeniul militar sunt utilizate la propulsia submarinelor şi a
vapoarelor (deşi aceasta presupune un reactor mult mai mic decât cel
folosit într-o centrală nuclearo-electrică).
Reactoarele termice depind, în general, de uraniul rafinat şi îmbogăţit.
Unele reactoare nucleare pot să opereze cu o mixtură de plutoniu şi
uraniu (MOX). Procesul prin care minereul de uraniu este extras din
mină, procesat, îmbogăţit, folosit, posibil reprocesat şi depozitat este
cunoscut ca ciclul combustibilului nuclear.
Sarcină de lucru:
Studiază lectia AeL intitulată Reactorul nuclear, NUC 9. Utilizează

momentele 2 si 4 ale lectiei pentru a afla detalii despre reactia de fisiune
nucleară si modul în care este ea controlată în reactoarele nucleare.
Redactează un scurt articol pentru o revistă de popularizare a stiintei în
care să descrii ce înseamnă o reactie de fisiune în lant.
Uraniul este scos din mină ca orice metal. Minereul brut de uraniu de pe
teritoriul Satelor Unite are o concentraţie de oxid de uraniu cuprinsă între
0,05% şi 0,3%. Minereul de uraniu nu este rar; cele mai probabile
resurse largi, exploatabile la un cost de 80$/kg sunt localizate în
Australia, Kazakhstan, Canada, Africa de Sus, Brazilia, Namibia, Rusia
şi Statele Unite.
Minereul brut este măcinat şi tratat chimic. Pudra rezultată de oxid de
uraniu este transformată apoi în hexaflorură de uraniu în vederea
pregătirii pentru îmbogăţire.
La sfârşitul ciclului de operare, combustibilul din unele configuraţii este
„consumat” şi este descărcat şi înlocuit cu combustibil nou, proaspăt.
La nivel european, funcţionează 196 unităţi de reactoare nucleare, iar
încă 16 reactoare sunt în construcţie în diferite ţări. În România, la
Centrala Nucleară de la Cernavodă funcţionează în prezent unităţile I şi
II, ce produc împreună circa 18% din consumul de energie electrică al
ţării, aflându-se pe locul al doilea după Hidroelectrica, societate care
produce 22% din energia necesară României.
Într-o anumită măsură este adevărat că energia nucleară este curată şi
nu poluează atmosfera, însă niciodată nu se menţionează faptul că
aceste lucruri sunt valabile strict în timpul procesului de generare a
electricităţii. În urma acestui procedeu rămân deşeuri radioactive care
trebuie să fie depozitate sute de ani înainte de a deveni inofensive.
Sarcină de lucru:
Studiază lectia AeL intitulată Reactorul nuclear, NUC 9. Utilizează

momentele 2 si 4 ale lectiei pentru a afla detalii despre reactia de fisiune
nucleară si modul în care este ea controlată în reactoarele nucleare.
Redactează un scurt articol pentru o revistă de popularizare a stiintei în
care să descrii ce înseamnă o reactie de fisiune în lant.
Un accident nuclear, ca cel produs în 1986 la centrala nucleară de la

Cernobîl poate polua zone întinse şi va produce îmbolnăvirea sau chiar
moartea a sute de persoane. Un risc foarte real este cel al proliferării
armelor nucleare, deoarece în reactoarele care folosesc uraniu natural
drept combustibil, aşa cum este şi cel de la Cernavodă, se poate
produce plutoniu, folosit la fabricarea armelor nucleare (aşa cum s-a
întâmplat în India, în 1974).
Fisiunea nucleară controlată poate furniza cantităţi imense de energie.
Efectele pierderii controlului reacţiei de fisiune dintr-o centrală nucleară
pot fi reduse prin utilizarea tehnologiilor noi care asigură sisteme de
etanşare, supraveghere, monitorizare, răcire a miezului şi oprire a
reactorului în caz de avarie.
Scala INES a evenimentelor nucleare clasifică accidentele nucleare
pentru a se putea asigura o raportare corectă de către autorităţile
oficiale.
Seria accidentelor nucleare a debutat la Windscale. Au urmat Mayak,
Three Miles, Cernobîl.
Sarcină de lucru:
Vizionează filmul documentar intitulat „Bătălia pentru Cernobîl”pentru a

afla detalii despre accidentul nuclear petrecut acolo. Scrie un eseu în
care să expui propria părere despre rolul politicii comuniste în
desfășurarea evenimentelor din 26 aprilie 1986.
Ce s-a întâmplat atunci la Cernobîl?

Sâmbătă, 26 aprilie 1986, la 01:23:58 am, reactorul #4 a suferit o
explozie catastrofală a vaporilor de apă, care a declanşat un incendiu, o
serie de explozii adiţionale şi fluidizare nucleară. Particulele radioactive
au fost aruncate în atmosferă şi duse de vânt spre frontierele
internaţionale.
Explozia centralei nucleare de la Cernobîl din fosta U.R.S.S. a produs o
catastrofă ecologică radioactivă de proporţii incalculabile, afectând peste
5 000 000 de oamenii din multe părţi ale Europei.
Se ştie că, în asemenea situaţii oameni trebuie sfătuiţi să stea cât mai
mult timp posibil în casă, în spaţii închise şi să fie informaţi de pericolul
îmbolnăvirii incurabile prin contaminarea cu radiaţii şi reziduuri
radioactive, iar periodic să se raporteze evoluţia radioactivităţii nucleare
din atmosferă şi numai la scăderea la parametri normali a intensităţii
radioactive din atmosferă, numai atunci se va putea ieşi şi circula cu
siguranţă afară din casă.
Fig. 1 – Centrala nucleara
Ce se întâmplă azi la Cernobîl?

Toţi locuitori permanenţi ai oraşului şi împrejurimilor acestuia au fost
evacuaţi pentru că nivelul de radiaţie în aria respectivă devenise
periculos. Acum, la Cernobîl sunt oameni de ştiinţă care se ocupă de
lichidarea Centralei Atomoelectrice. Pripiat, oraşul părăsit învecinat a
rămas neîntreţinut, dar Cernobîlul a fost renovat şi are acum o populaţie
de aproximativ 2.000 locuitori, inclusiv vizitatori şi turişti.
Ce trebuie făcut cu deşeurile nucleare? Unde le putem depozita în

siguranţă?
Stadiul final al ciclului de combustibil nuclear este managementul
combustibilului „ars”, foarte înalt radioactiv, care constituie cea mai
problematică componentă a fluxului de deşeuri nucleare. După 50 de ani
de energetică nucleară întrebarea „cum să se administreze aceste
resturi materiale?” se confruntă cu probleme de securitate şi tehnice, una
dintre importantele direcţii de acţiune a criticilor industriei nucleare fiind
chiar aceste costuri şi riscuri pe termen lung asociate cu managementul
deşeurilor radioactive.
Care este impactul utilizării tehnologiilor nucleare asupra societăţii

şi a naturii?
O uzină de preparare a minereurilor radioactive sau o centrală electrică
nucleară, în afară de elementul utilizabil, produce şi o cantitate imensă
de produse secundare sau inutilizabile, denumite deşeuri radioactive. Se
ştie că, deşeurile radioactive ca şi minereul sau substanţa radioactivă
constituie un pericol pentru sănătatea omului.
Gradul de periculozitate se datorează duratei, uneori chiar de mii de ani
în care deşeurile îşi păstrează proprietăţile radioactive.
Depozitarea deşeurilor radioactive este o problemă mondială şi de
actualitate, ca să nu mai vorbim de accidentele grave produse prin
explozia unor astfel de centrale nucleare sau numai prin deteriorarea
unor accesorii din instalaţiile complexe ale acestor centrale nucleare.
Deşeurile radioactive obţinute în reactoarele nucleare sunt închise în
recipiente din materiale foarte rezistente la condiţiile de impact termic şi
radiant.
Specialiştii sunt de părere că, cea mai sigură soluţie este stocarea
recipientelor în depozite geologice săpate în straturi de rocă compactă la
adâncimi foarte mari sau stocarea lor la suprafaţă, în instalaţii special
construite şi ţinute sub observaţie. O altă soluţie este depozitarea
deşeurilor radioactive în adâncul mărilor şi oceanelor.
Toate acestea constituie soluţii de moment, deoarece în urma încălzirii
puternice datorată dezintegrării nucleare radioactive materialul
recipientelor se deteriorează în timp şi conţinutul lor ar reacţiona cu
mediul înconjurător.
Contaminarea poate fi extrem de periculoasă pentru sănătatea omului
prin acumularea elementelor radioactive în flora şi în fauna terestră şi
marină, ce constituie resursele de hrană ale omenirii.
Energia nucleară emisă de deşeurile radioactive prin procesul
dezintegrării nucleare radioactive sub formă de radioactivitate ar putea fi
absorbită de un ansamblu de baterii fototermoelectrice şi transformată
direct în curent electric continuu.
Sarcină de lucru
Scrieţi un scenariu pentru o dezbatere televizată pe tema „Energia
nucleară pro sau contra?”. Participă un fizician nuclearist, un radiolog, un
politician, un jurnalist, etc.
Sarcină de lucru:
Scrieţi un scenariu pentru o dezbatere televizată pe tema „Energia

nucleară pro sau contra?”. Participă un fizician nuclearist, un radiolog, un
politician, un jurnalist, etc.
Subtema 8: Conflictele locale din secolul XX şi implicaţiile lor la

nivel mondial. Studiu de caz: Criza canalului Suez (1956)
Nicio suveranitate nu se va mai exercita asupra Egiptului, cu excepţia

celei a poporului egiptean. Azi suntem liberi şi independenţi. Azi, egipteni
ca voi vor conduce Compania canalului, vor controla diferitele lui
instalaţii şi vor dirija navigaţia pe canal, aşadar, pe pământul Egiptului.
(Discursul conducătorului egiptean G. A. Nasser, cu prilejul naţionalizării

Canalului Suez, 26 iulie 1956)
Repere cronologice:
1858 – Ferdinand de Lesseps întemeiază Compania Universală a
Canalului Maritim Suez, având drept obiectiv construirea canalului.
1869 – Inaugurarea oficială a Canalului Suez.
1954 – Gamal Abder Nasser, membru al mişcării Ofiţerilor liberi, preia
conducerea Egiptului, prin înlăturarea preşedintelui Mohammed Neguib.
1956 – Nasser introduce un regim politic autoritar. Este ales preşedinte
al republicii (raïs, 1956-1970).
1956, 26 iulie – Naţionalizarea Canalului Suez.
1956, 29 octombrie-6 noiembrie – Războiul israelo-egiptean.
1956 – 15 noiembrie – Intervenţia forţelor ONU, „Căştile albastre”.
1967 – Retragerea trupelor ONU din zona Canalului Suez. În urma
Războiului de Şase Zile, dintre Israel şi statele arabe, canalul a rămas
închis până în 1975.
Context general. Perioada care a urmat celui de-al Doiea Război

Mondial s-a caracterizat, în planul relaţiilor internaţionale, prin
bipolaritatea lumii (structurarea întregului ansamblu politico-militar
mondial în jurul a doi poli de putere, SUA şi URSS), ceea ce a
determinat rivalitatea dintre cele două superputeri şi dintre cele două
sisteme, democratic şi comunist, cunoscută sub numele de Războiul
rece (1946-1989). În această perioadă, îndeosebi în prima parte (1946-
1962, etapa maximei confruntări), nenumărate iniţiative sau acţiuni
politice, militare, economice, ştiinţifice au fost reflectate prin prisma
competiţiei provocate de Războiul rece. Conflictele locale izbucnite după
1946, precum Războiul din Coreea (1950-1953), Criza Suezului (1956),
Războaiele arabo-israeliene (1948, 1967, 1973), Războiul din Vietnam
(1955-1975) etc., au reprezentat evenimente cu implicaţii la nivel
mondial, ca urmare a participării directe sau indirecte a celor două
superputeri, SUA şi URSS.
Criza canalului Suez a fost un exemplu tipic pentru această situaţie. O
iniţiativă locală, privind naţionalizarea unui obiectiv economic şi strategic
de pe teritoriul Egiptului, a determinat o criză mondială, cu urmări
neprevăzute, devenind un eveniment-cheie pentru relaţiile internaţionale
postbelice. Prin intervenţiile lor, SUA şi URSS au colaborat pentru prima
dată, înlăturând pericolul declanşării unui nou război mondial.
Fig. 2 - Canalul Suez văzut din satelit
Construcţia şi istoricul Canalului Suez. Săparea unui canal pentru a

străpunge istmul Suez, ce lega Egiptul de Peninsula Sinai, a reprezentat
o necesitate pentru comerţul maritim mondial, deoarece ar fi scurtat în
mod semnificativ timpul necesar parcurgerii traseului Europa-Extremul
Orient, străbătut, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin ocolirea
Africii.
Ideea construirii acestuia este foarte veche, primele eforturi în acest
sens fiind făcute încă din vremea faraonilor. Primele studii sistematice de
fezabilitate au fost realizate cu prilejul campaniei lui Napoleon Bonaparte
în Egipt (1798-1799). Problemele tehnice uriaşe precum şi costurile
implicate de o astfel de lucrare au împiedicat multă vreme realizarea ei.
Construcţia Canalului Suez s-a încadrat în politica de reforme şi de
modernizare în spirit european a Egiptului, desfăşurată de conducătorii
egipteni Said Paşa (1854-1863) şi Ismail (1863-1879). Lucrările de
modernizare începute în epocă (edificii sociale, căi ferate, Canalul Suez)
au determinat probleme economice grave: datoria externă a Egiptului a
crescut foarte mult, iar ţara a intrat sub controlul puterilor europene
creditoare, îndeosebi sub cel al Marii Britanii.
În 1854, inginerul francez Ferdinand de Lesseps a întemeiat Compania
Universală a Canalului Maritim Suez, primind din partea statului egiptean
o concesiune a exploatării acestuia pe timp de 99 de ani, din momentul
inaugurării construcţiei. Statul egiptean deţinea 44% din acţiunile
companiei. Marea Britanie a văzut această lucrare ca o posibilă
ameninţare la adresa intereselor ei în Egipt, prin creşterea influenţei
Franţei, provocând numeroase întreruperi în perioada construcţiei.
Canalul, cu o lungime totală de 160 km, a fost inaugurat oficial în anul
1869. El leagă Port Said, de la Marea Mediterană de oraşul Suez, de la
Marea Roşie. Se estimează că, la construirea canalului, au muncit 1,5
milioane de egipteni, dintre care 125 000 şi-au pierdut viaţa în timpul
lucrărilor, îndeosebi din cauza holerei. În zilele noastre, traversarea
canalului se realizează, pe apă, în circa 11-16 ore.
În 1875, ca urmare a lipsei de fonduri, Egiptul şi-a vândut partea sa din
acţiunile deţinute la Compania Suezului guvernului de la Londra. Marea
Britanie a devenit astfel acţionarul principal. Mai mult, în anii următori,
Marea Britanie şi-a impus controlul total asupra Egiptului, inclusiv asupra
forţelor sale militare, chiar dacă, formal, această ţară se afla încă sub
suzeranitatea Imperiului Otoman. De asemenea, trupe britanice au fost
instalate în zona Canalului Suez. Convenţia de la Constantinopol (1888)
a fixat statutul internaţional al canalului, care trebuie să fie deschis atât
în timp de pace cât şi în timp de război, navelor comerciale şi militare ale
tuturor statelor.
Între 1914 şi 1922 Egiptul s-a aflat sub protectorat britanic. În timpul
Primului Război Mondial, acordurile Sykes-Picot, privind teritoriile
stăpânite de Imperiul Otoman şi statutul acestora după război, au fost
purtate astfel încât să-i îndepărteze pe francezi de Canalul Suez. De
aceea, Marea Britanie a optat pentru controlul asupra Palestinei şi al
Iordaniei, oferind Franţei Siria, aflată la distanţă de canal.
Deşi independent din 1922, Regatul Egiptului a rămas sub influenţa Marii
Britanii până după al Doilea Război Mondial. În 1952, regele egiptean
Faruk a fost înlăturat de la putere printr-o acţiune a organizaţiei Ofiţerilor
liberi, Egiptul devenind republică (1953). Primul preşedinte, Mohammed
Neguib, este, la rândul său, înlăturat de Gamal Abder Nasser, în 1954.
Negocierile purtate cu britanicii se finalizează, în 1953, printr-un acord
privind Suezul: cele două părţi convin ca evacuarea zonei Canalului de
Suez de către britanici să se încheie în iunie 1956. Naţionalizarea
canalului în acelaşi an a provocat o criză politico-militară de amploare.
Fig. 3 - Canalul Suez. Localitatea Ismailia (1860)
Probleme ecologice determinate de Canalul Suez. Construirea

Canalului Suez a izolat fizic Africa de Asia, fapt ce a afectat speciile de
vieţuitoare nezburătoare. Pentru prima dată, printr-o acţiune umană,
două continente au fost separate. Legătura dintre Mările Mediterană şi
Roşie a permis, prin intermediul apelor, transferul diferiţilor paraziţi sau
microbi, vehiculaţi pe canal sau prin deşeurile lăsate de navele ce îl
tranzitează. Aerul şi ploaia din regiune au devenit acide, ca urmare a
emisiilor de gaze provenite de la vapoare. Aproximativ 30% din tranzitul
comercial maritim mondial se petrece prin, sau în legătură cu acest
canal. De asemenea, 28% din totalul petrolierelor ce navighează în
cursul unui an tranzitează prin Canalul Suez, fapt ce determină riscul
ridicat de accidente petroliere şi de maree neagră. De aici şi importanţa
sa strategică excepţională.
Sarcină de lucru:
Identificaţi în sursele documentare 1 şi 2 cuvintele sau expresiile care
arată atitudinea de putere dominantă pe plan mondial adoptată atât de
Sua cât şi de URSS.
Pe grupe de lucru, organizaţi câte o investigaţie asupra crizei Suezului,

din punctul de vedere al Egiptului, al Angliei, al Franţei, al Israelului şi al
ONU.
Implicaţii politico-militare. Criza canalului Suez. Pe primul plan al

proiectelor interne ale preşedintelui Nasser se afla construirea unui baraj
hidrografic la Assuan, pe fluviul Nil, important pentru dezvoltarea
agriculturii egiptene. Finanţarea sa a constituit subiectul negocierilor cu
Statele Unite şi Marea Britanie. Politica externă egipteană deranja însă
marile puteri. Pe de o parte, Nasser milita pentru unitatea lumii arabe, pe
de altă parte acesta începuse să se apropie de URSS şi se afla în
fruntea mişcării de nealiniere, a ţărilor proaspăt eliberate de sub
stăpânirea colonială sau în curs de dezvoltare (aşa numita Lumea treia).
Prin urmare, Statele Unite au decis suspendarea negocierilor privind
finanţarea Barajului Assuan. În replică, la 26 iulie 1956, preşedintele
egiptean a decis naţionalizarea Companiei Canalului Suez, fără
incidente deosebite în prima etapă. Naţionalizarea trebuia să aducă
Egiptului fondurile necesare acoperirii costurilor Barajului de la Assuan.
Fig. 4 - Gamal Abder Nasser (preşedinte al Egiptului, 1956-1970)
Trei state au hotărât să reacţioneze în forţă în lunile următoare: Marea

Britanie, principala acţionară a Companiei; Franţa, deranjată de sprijinul
acordat algerienilor de către Nasser în condiţiile desfăşurăriii războiului
pentru independenţă în Algeria; Israelul, neliniştit de puterea militară a
Egiptului şi de posibila întrerupere a transportului său maritim. Cele trei
au format o alianţă politico-militară pe baza Acordurilor de la Sèvres.
Astfel, cele trei state s-au pus de acord asupra unui plan în două etape:
Israelul urmează să invadeze Peninsula Sinai; forţele britanice şi
franceze vor folosi această operaţiune drept pretext pentru a interveni, a
ocupa zona canalului şi a-l înlătura de la putere pe Nasser (Operaţiunea
Muschetarul). La 29-30 octombrie, Israelul atacă şi ocupă Sinaiul după
câteva zile, apoi, în ciuda opoziţiei exprimate de SUA şi de ONU, trupele
franco-britanice debarcă la Port-Said la 5 noiembrie. Totodată, la 31
octombrie 1956, Franţa şi Marea Britanie bombardează Egiptul, pentru
a-l obliga să redeschidă canalul pentru navigaţie.
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite (ONU) a reacţionat prin rezoluţii
care prevedeau intervenţia Forţei de Urgenţă a Naţiunilor Unite (FUNU),
având drept misiune înlocuirea trupelor franco-britanice şi restabilirea
păcii. Pe baza acestor documente s-au constituit „Căştile albastre”,
trupele de intervenţie neutre ale ONU în zonele de conflict. Intervenţia lor
în Egipt, în 1956, a reprezentat prima operaţiune multilaterală a ONU.
Naţiunile Unite au confirmat legitimitatea deciziilor statului egiptean
privind Canalul Suez.
În plin Război rece, SUA au URSS au avut pentru prima dată o poziţie
comună, de respingere a intervenţiei Franţei, Marii Britanii şi Israelului,
presiunile exercitate de acestea ducând la încetarea conflictului şi la
retragerea trupelor implicate. Israelul s-a retras pe linia frontierei din
1949. Mai mult, URSS a ameninţat cu utilizarea armei nucleare împotriva
celor trei state, iar SUA, pentru a-şi accentua presiunea, au intervenit pe
plan financiar împotriva Marii Britanii.
Fig. 5 - Campania israeliană în Sinai (1956)
Guvernul Statelor Unite consideră se poate ajunge la un armistiţiu între
Egipt şi Israel prin mijloace paşnice, şi chiar la o reglementare echitabilă
a problemei Canalului Suez (...). Această acţiune a fost o eroare (...). Nu
acceptăm folosirea forţei ca mijloc de reglementare a relaţiilor
internaţionale. Statele Unite nu au fost consultate în niciun fel, cu privire
la niciuna dintre etapele acţiunilor declanşate până acum şi nu au fost
informate înainte de declanşarea acestora.
(declaraţia preşedintelui SUA, D. Eisenhower, 2 noiembrie 1956)
Trebuie să vă avertizez că războiul pe care Franţa şi Anglia, prin
intermediul Israelului, l-au declanşat împotriva statului egiptean, poate
avea consecinţe deosebit de periculoase pentru pacea generală. (...)
Majoritatea zdrobitoare a statelor membre ale ONU s-a pronunţat pentru
încetarea imediată a ostilităţilor şi retragerea trupelor străine. (...)
Guvernul sovietic este pe deplin hotărât să recurgă la forţă împotriva
agresorilor, pentru a restabili pacea în Orient.
(scrisoarea mareşalului Bulganin, preşedintele Consiliului de miniştri al
URSS, către guvernele Marii Britanii şi Franţei, 5 noiembrie 1956)
Consecinţe ale Crizei canalului Suez.
Franţa pierde rolul de putere dominantă în nordul Africii în favoarea SUA

şi URSS.
Marea Britanie se aliniază definitiv politicii externe americane.
URSS strânge legăturile cu Egiptul şi se impune în Orientul Apropiat şi

Mijlociu.
Egiptul iese consolidat din criză, Nasser devine liderul mişcării arabe şi
al celei de nealiniere.
Se accentuează lupta de eliberare de sub stăpânirea colonială a statelor

din Africa şi Asia.
Israelul câştigă o perioadă de linişte şi îşi întăreşte potenţialul militar.
Franţa recurge la o schimbare strategică majoră: dezvoltarea

potenţialului său militar nuclear, îndreptat împotriva oricărei ameninţări,
nu doar împotriva celei sovietice.
Se construieşte Barajul de la Assuan, cu finanţare asigurată parţial de

Uniunea Sovietică.
Egiptul formează o uniune statală cu Siria (Republica Arabă Unită, 1958-

1961).
Tensiunile cu Israelul persistă şi se agravează, cu prilejul Războiului de

Şase Zile (1967), acesta din urmă ocupând Peninsula Sinai. Drept
reacţie, Canalul Suez va fi închis până în 1975. Pacea cu Israelul avea
să fie semnată abia în 1979.
Barajul hidrografic de la Assuan. Cea mai controversată realizare a

regimului Nasser o reprezintă marele baraj construit pe fluviul Nil, cu
scopul de a regulariza apele acestuia şi a permite practicarea de-a
lungul întregului an a lucrărilor de irigaţii pentru terenurile agricole.
Totodată, barajul furnizează energie electrică Egiptului. Umplerea cu apă
a barajului a început în 1970. Lacul de acumulare (Lacul Nasser), cu o
capacitate de 130 km3, acoperă 60 0000 km2, având o lungime de 400
km, din care 200 km pe teritorul Sudanului. În momentul în care barajul a
atins potenţialul său maxim, acesta reuşea să furnizeze 50% din
necesarul de energie elctrică al Egiptului. Construirea lui a determinat
inundarea (şi deci pierderea) a numeroase situri arheologice din Egipt şi
Nubia (Sudan), fiind salvate doar cele protejate de UNESCO.
Fig. 6 - Imagine din satelit a Barajului de la Assuan
Printre problemele puse de construirea Barajului Assuan şi Lacului

Nasser se numără:
mutarea templelor de la Abu Simbel (construite de faraonul Ramses al II-

lea) pe malul Lacului Nasser;
maladii ale organelor interne şi hemoragii provocate de un vierme din

grupul acelomate (bilharzioza sau schistosomiaza, desoperită de
parazitologul Theodore Bilharz în sec. al XIX-lea), care se înmulţeşte în
apele stătătoare ale lacului;
eroziuni şi modificări geologice ale deltei Nilului;
pătrunderea apelor sărate în teritoriile învecinate deltei Nilului;
depunerea mâlului fertil al Nilului, pe marginea barajului, în loc să

acopere terenurile agricole, motiv pentru care se recurge acum la
îngrăşăminte chimice.
Fig. 7 - Templul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel (Nubian
Monuments UNESCO World Heritage Site)
Sarcină de lucru:
Realizaţi prezentare a acţiunilor desfăşurate sub egida UNESCO pentru

salvarea siturilor arheologice din Egipt şi Sudan.
Pe grupe de lucru, căutaţi informaţii suplimentare şi prezentaţi alte

conflicte locale din perioada postbelică şi implicaţiile acestora pe plan
mondial.
Informaţii generale:
http://www.encyclopedia.com/
Despre mişcarea de nealiniere:
http://en.wikipedia.org/wiki/Non-
Aligned_Movement#Secretaries_General
Arhivă de documente privind comunismul şi Războiul rece.
http://www.osaarchivum.org/
Subtema 10: Conservarea alimentelor. Tehnologii de ieri şi de azi.
Conservarea alimentelor în trecut...

Omul a fost obligat să înveţe de-a lungul timpului să conserve
alimentele prin uscare sau păstrare la temperaturi scăzute. Egiptenii
uscau peştele şi carnea, chinezii afumau, sărau şi uscau carnea şi
peştele. Legumele se păstrau în nisip, carnea în substanţe grase, iar
fructele în miere. Conservarea prin uscare era o practică tradiţională
pentru numeroase produse horticole încă din anii 4000-3000 î.Hr. în
Egiptul antic. În Palestina-Israel se cunoştea cu circa 2000 ani î.Hr.
prepararea stafidelor şi a oţetului.
Grecii şi romanii din antichitate cărau zăpadă şi gheaţă de pe vîrfurile
munţilor până în casele lor. Pe atunci, era considerată un lux deosebit
posesia unei pivniţe de gheaţă care era de fapt o groapă săpată în
pământ, izolată cu straturi groase de paie şi umplută cu zăpadă
bătătorită.
Istoria conservei începe în anul 1795, moment în care guvernul francez a
oferit o recompensă uriaşă oricui ar fi putut inventa o metodă de
conservare a mâncării. După ce a făcut experimente timp de mai mult de
un deceniu, Appert a reuşit să conserve alimentele prin prepararea lor
parţială, ambalarea lor în sticle închise ermetic cu dopuri, sticle care apoi
erau scufundate în apă clocotită. Teoria lui Appert de conservare a
alimentelor îi aparţine în totalitate - descoperirile lui Pasteur în ceea ce
priveşte bacteriile au survenit o jumătate de secol mai târziu. Tot
Appert a înlocuit mai târziu, borcanele de sticlă prin cutii metalice.
În 1853, Gail Borden a obţinut laptele condensat.
Fig. 8 - Patentul obţinerii laptelui condensat
Inginerul Charles Tellier s-a consacrat conservării alimentelor prin frig. A

inventat maşini frigorifice şi a amenajat vasul „Frigorifique”, prima navă
ce asigura transportul de carne proaspată pe distanţe mari ( de la
Buenos Aires la Rouen).
Fig. 9 - Vasul Frigorifique
Astfel au apărut pe piaţa americană peştele şi păsările congelate în anul

1865, apoi carnea în 1877, legumele în 1930.
Chimistul şi microbiologul Louis Pasteur (1822-1895) studiază
fermentaţiile lactică (1855), alcoolică (1859), acetică (1862), iar Moritz
Traube (1826-1894) şi Marcelin Berthelot fundamentează aspectul
enzimatic al fermentaţiilor.
Sarcină de lucru:
Identificaţi reacţiile care stau la baza fermentaţiei lactice, alcoolice şi

acetice precum şi aspectele de ordin practic ale acestor procese!
Fig. 10 - Iaurtul - produs al fermentaţiei lactice
Fig. 11 - Oţetul - produs al fermentaţiei acetice

În anii ’50, în S.U.A., a fost inventat procedeul de sterilizare a
alimentelor prin iradiere. În 1906, doi francezi au inventat procedeul
numit liofilizare, ce se baza pe deshidratarea produselor prin congelare
bruscă la -60oC, dar care a fost aplicat în industria alimentară abia prin
anii ’50.
În anii ’80, industria agroalimentară a pus la punct o tehnică de
conservare a legumelor proaspete pentru consum. În acelaşi timp,
congelarea a fost introdusă şi pentru conservarea produselor alimentare
preparate şi semipreparate, care au apărut în Franţa la începutul anilor
’70. Utilizarea cuptorului cu microunde şi evoluţia modului de viaţă au
favorizat succesul acestora mai ales în mediul urban.
Ştiaţi că...
...staniul este folosit la obţinerea cutiilor de conserve? Atunci când se
deschide o conservă, conţinutul acesteia va fi transvazat imediat în
veselă casnică, pentru a se evita combinarea alimentelor cu staniu.
Conservarea alimentelor în zilele noastre

Sub influenţa oxigenului şi a bacteriilor, alimentele sunt supuse alterării.
Conservarea, prin diferitele sale metode, prelungeşte durata de
valabilitate a produselor alimentare.
Cele mai utilizate modalităţi de conservare folosite în zilele noastre sunt:
1. uscarea - se poate realiza prin deshidratare parţială (concentrare) sau
totală. Metoda prezintă avantajul reducerii volumului şi greutăţii
alimentelor şi dezavantajul pierderii unor vitamine.
2. concentrarea - presupune evaporare, fierbere, centrifugare, etape ce
conduc la creşterea concentraţiei unor componente ale produsului
respective. Această modalitate apare în cazul sucurilor, siropurilor,
bulionului.
3. sărarea - se face atât cu sare solidă cât şi cu soluţie de sare
(saramură). Se aplică brânzei, cărnii, peştelui.
4. afumarea - alimental respective este expus la fum de lemn. Unele
componente din fum se depun pe suprafaţa alimentului şi exercită o
acţiune antiseptică. Această metodă se aplică în special mezelurilor,
cărnii.
5. congelarea - produsele alimentare sunt ţinute la temperaturi scăzute
(între -18 şi -40oC). Proprietăţile alimentelor sunt păstrate o perioadă
îndelungată (3-12 luni). Congelarea păstrează cel mai bine calităţile
nutritive ale alimentelor, chiar dacă la decongelare o parte din apa
conţinută în ţesuturile vegetale sau animale este eliberată, prin
spargerea membranei celulare.
Sarcină de lucru:
1. Conservele sunt produse alimentare din materie primă vegetală sau

animală obţinute prin conservare, închise ermetic în borcane de sticlă
sau în cutii de tablă. Există conserve de legume, de carne, de peşte şi
combinate.
Analizaţi conservele comercializate în supermarket şi identificaţi
elementele comune (conservanţi, coloranţi, modalitate de prezentare,
etc)!
2. Conform normelor oficiale, prin aditivi alimentari se înţelege orice
substanţă care, în mod normal, nu este consumată ca aliment în sine şi
care nu este ingredient alimentar caracteristic având sau nu o valoare
nutritivă şi prin a cărui adăugare intenţionată la produsele alimentare în
scopuri tehnologice, în decursul preparare, tratament şi ambalare a unor
asemenea produse alimentare procesului de fabricare, prelucrare,
devine o componentă a lor. Realizaţi un eseu cu titlul “E-urile din
alimentaţie şi efectul lor asupra sănătăţii omului” în care să clasificaţi E-
urile în funcţie de compoziţia chimică, utilizare (coloranţi, conservanţi,
emulgatori, etc).
3.”Cu excepţia maladiilor provenind din cauze accidentale, otrăvire
(plumb, arsenic, etc), din microorganisme extrem de virulente,
malformaţii congenitale, majoritatea bolilor cunoscute îşi au originea
direct sau indirect într-o alimentaţie incorectă”. (Dr. W. Kollath)
Sesiune de brainstorming: La ce credeţi că se referă dr. W.Kollath? Ce
înseamnă alimentaţie incorectă?
Subtema 13. Reacţii emoţionale: cauze şi efecte
Platon consideră ca „emoţiile perturbă gândirea”.

Pentru I. Kant ele sunt „maladii ale sufletului”.
Darwin le integrează în valoroase comportamente adaptative şi evolutive
ale speciilor.
J.P. Sartre afirma ca emoţiile sunt “un mod de existenţă a conştiinţei” ce
permite
“înţelegerea propriei fiinţe în lume”.
Conform lui René Descartes „ceea ce este sentiment in privinţa unui
subiect, este
intodeauna acţiune in orice altă privinţă”.
Există numeroase teorii care urmăresc să explice rolul emoţiilor.
Teoriile evolutive ale emoţiilor subliniază caracterul adaptativ al acestora
si funcţia de semnal; Teoriile cognitive insistă asupra modalităţii în care
prelucram informaţiile din exterior si apoi elaborăm planurile pe care le
vom pune in actiune; teoriile fiziologice insistă pe relaţiile dintre emoţie
ca stare mentală sau cognitivă si expresia ei somatică sau viscerală.
Emoţiile sunt procese afective complexe.

Prcesele afective se clasifică în funcţie de anumite criterii: intensitate,
durată, timp, mobilitate, expresivitate, grad lor de conştientizare (unele
aflându-se sub controlul direct al conştiinţei, altele scăpând acestui
control), de nivelul calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc
(unele izvorăsc din nesatisfacerea trebuinţelor, altele din nesatisfacerea
idealurilor, convingerilor, concepţiei despre lume şi viaţă) în în trei
categorii: primare, complexe, superioare.
Procesele afective complexe beneficiază de un grad mare de

conştientizare şi intelectualizare. Cuprind:
Emoţiile curente –bucuria, tristeţea, simpatia, antipatia, entuziasmul,
admiraţia, dispreţul, speranţa, deznădejdea, plăcerea, dezgustul, etc.
Emoţiile superioare – legate nu atât de obiecte, cât de o activitate pe
care o desfăşoară individul. Când între ele şi situaţiile de viaţă există
coincidenţe, asistăm la acumularea şi sedimentarea lor treptată, fapt
care generează stări emoţionale concordante. Conflictul dintre
aşteptările şi obişnuinţele emoţionale, pe de o parte, şi caracterul inedit
al situaţiilor cu care ne confruntăm, pe de altă parte, produc şocul
emoţional. Spre desoebire de afecte, ele se supun în mai mare măsură
învăţării, existând chiar o formă de învăţare numită învăţare afectivă.
Dispoziţiile afective – sunt stări difuze cu intensitate variabilă şi
durabilitate relativă. Spre deosebire de emoţii, care au o orientare
precisă, ele sunt mai vagi. Dacă dispoziţiile afective se repetă, se pot
transforma în trăsături de caracter. Firile închise, taciturne, anxioase,
mohorâte, blazate, ca şi cele deschise, bine dispuse, vesele, entuziaste,
se formează prin repetarea şi prelungirea în timp, în personalitatea
individului, a dispoziţiilor afective trăite de acesta în existenţa personală.
Procesele afective superioare sunt sentimentele şi pasiunile:

Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile,
specific umane, condiţionate social istoric. Sentimentele cum ar fi
dragostea, gelozia, ura, admiraţia, îndoiala, recunoştinţa, includ
elemente de ordin intelectual, motivaţional, voluntar şi caracterizează
omul ca personalitate.
Sentimentele se nasc din emoţii, dar nu trebuie reduse la acestea.
Sentimentul este o emoţie repetată, oscilantă şi abia apoi stabilizată şi
generalizată. Sentimentul este o emoţie care persistă în timp şi rezidă la
diverşi factori perturbatori.
Ca generalizări ale emoţiilor, sentimentele pot fi:
intelectuale (curiozitatea, mirarea, îndoiala, dragostea de adevăr) care

apar în procesul cunoaşterii şi reflectă relaţia faţă de ideile proprii sau ale
altora;
estetice (admiraţia, extazul) – apărute în procesul reflectării frumosului în

viaţă, natură, societate;
morale (patriotismul, datoria) – reflectă atitudinea faţă de bine sau rău,

faţă de conduitele personale sau ale semenilor.
Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi

generalitate foarte mare, atrăgând întreaga personalitate. „Fără pasiuni
omul nu este decât o forţă latentă”. Punându-şi în funcţiune pasiunile
nobile, cu orientare socială pentru adevăr, dreptate, progres, omul se
revitalizează, îşi consumă energia creatoare, învinge multe greutăţi. În
acelaşi timp, el trebuie să lupte cu pasiunile negative, dirijate de scopuri
egoiste, dăunătoare, ce pun stăpânire pe personalitate şi o domină,
devitalizează şi deviază comportamental.
Sarcină de lucru:
Îţi aminteşti de cea mai recentă situaţie în care te-ai considerat fericit
(norocos, entuziast)? Dacă da, spune-i pe scurt colegului tău ce anume
a determinat-o. Ce senzaţii fizice aveai? Ce vedeai, ce auzeai , ce
simţeai atunci?
Ce efect a avut asupra comportamentului tău? Cum a influenţat
rezultatul imediat?
Cum ai putea trăi mai des asemenea stări? Ce poţi face tu, personal,
pentru asta?
Fiecare elev povesteşte colegului său despre emoţiile sale, în contextul
creionat de întrebările de mai sus. După 10 minute se schimbă rolurile.
Expresiile emoţionale
Emoţiile umane precum: bucuria, tristeţea, mânia, frica, dezgustul,
surpriza etc, la om sunt însoşţiete de manifestări fiziologice si
comportamentale. În măsura în care acestea devin evidente şi pentru
ceilalţi, putem vorbi de expresii emoţionale.
Expresiile emoţionale se referă la capacitatea proceselor afective de a
se exterioriza, de a putea fi „văzute”, „citite”, „simţite”. Exteriorizarea,
manifestarea în afară, se realizează prin intermediul unor semne
exterioare care poartă denumirea de expresii emoţionale. Cele mai
cunoscute expresii emoţionale sunt: mimica, pantomimica, modificările
de natură vegetativă, schimbarea vocii.
Mimica – ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele
mobile ale feţei: deschiderea ochilor, direcţia privirii, poziţiile succesive
ale sprâncenelor, mişcările buzelor, prin intermediul cărora exteriorizăm
bucuria, suferinţa, mâhnirea, descurajarea, indignarea, sfidarea,
surpriza.
Pantomimica – ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul: ţinuta,
mersul, gesturile; mersul săltăreţ trădează bucuria, buna dispoziţie, pe
când mersul încet arată supărarea, tristeţea.
Modificările de natură vegetativă – amplificarea sau diminuarea
ritmului respiraţiei, vasocntracţia, vasodilataţia, creşterea conductibilităţii
electrice a părului, hiper sau hipotonusul muscular, modificarea
compoziţiei chimice a sângelui sau a hormonilor soldate cu paloare,
înroşire, tremurături, lacrimi, transpiraţie, gol în stomac.
Schimbarea vocii – a intensităţii, ritmului vorbirii, intonaţiei, timbrului
vocii; după intonaţie, un „da” poate fi mult mai negativ decât un „nu”.
Expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă, se însuşesc în timpul vieţii,

fie prin imitaţie, fie prin efort voluntar. Pe lângă capacitatea de învăţare a
expresiilor emoţionale, omul o are şi pe aceea de a le provoca şi dirija
voluntar, conştient, de a le stimula şi folosi convenţional pentru a
transmite o anumită stare afectivă, chiar dacă aceasta nu există. Astfel,
pot apărea discrepanţe între trăirile afective şi expresiile emoţionale.
Convenţionalizarea socială a expresiilor şi conduitelor emoţioanale,
codificarea lor în obiceiuri, ritualuri tocmai în funcţie de particularităţile
contextului social în care se manifestă are o mare valoare adaptativă, în
sensul că facilitează comportarea individului aşa cum trebuie sau aşa
cum i se solicită. Semnificativ este faptul că sub influenţa condiţiilor
sociale au apărut expresii emoţionale noi, specific umane, cum ar fi
zâmbetul cu diversele sale varietăţi: binevoitor, ironic, condescendent,
aprobativ, dispreţuitor, răutăcios.
Expresiile emoţionale îndeplinesc roluri importante în comportamentul
omului, dintre care mai semnificative sunt:
Rol de comunicare – transmitere în exterior a sttărilor interioare;
Rol de influenţare a conduitei - o persoană poate plânge pentru a

impresiona, a obţine mângâierea, acordul sau a ceea ce şi-a propus; o
alta manifestă temeri pentru a se asigura de ajutorul cuiva;
Rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile cu care ne

confruntăm – plângem în situaţii triste, râdem în cele vesele;
Rol de contagiune – de a se transmite şi de a trezi reacţii similare şi la

alte persoane, prin aceasta întărindu-se forţa lor de coeziune sau de
dezbinare a membrilor grupurilor;
Rol de accentuare sau de diminuare a însăşi stării afective – plângând

ne putem „descărca”, elibera sau dimpotrivă, „încărca” afectiv.
Identificarea şi descifrarea corectă a expresiilor emoţionale ne ajută să

comunicăm mai bine cu ceilalţi.
Sarcină de lucru:
Din imaginea de mai jos alegeţi unul dintre desene. Ce emoţie credeţi că
exprimă? Cum credeţi că se simte (din punct de vedere fiziologic, al
senzaţiilor corporale)? Ce vrea să spună?
Dacă ar povesti pe scurt o întâmplare care să aibă legătură cu starea sa
emoţională, ce ar povesti?
Fig. 11 - Oţetul - produs al fermentaţiei acetice
Repetaţi exerciţiul pentru o pereche de ochi din imaginea de mai

jos. Încercaţi pornind de la ochi şi de la emoţia pe care presupuneţi că o
exprimă să desenaţi şi restul feţei. Puneţi un nume personajului şi
explicaţi de ce aţi ales acest nume.
Emoţiile şi învăţarea
Fiecare individ are un stil dominant de învăţare, care îl ajută să
recepteze mai repede şi mai corect mesajele informative şi formative
care îi sunt transmise pe diverse canale. În activitatea de învăţare,
indivizii apelează la diferite stiluri, în funcţie de contextul în care se
întâmplă învăţarea, de tema, starea emoţională a individului etc,
niciodată însă stilul abordat nu este unul pur, ci un mix, în care însă unul
dintre stiluri este predominant. Eficienţa învăţării poate fi sporită (poţi
învăţa mai bine şi mai repede dacă ştii cum).
În chestionarul de mai jos (fişa de identificare a stilurilor de învăţare) se
prezintă diferite acţiuni care însoţesc învăţarea. Fiecare individ prezintă
preferinţe pentru unele dintre aceste activităţi şi respinge altele, în funcţie
de emoţiile asociate cu aceste activităţi.
Fişă de identificare a stilurilor de învăţare:

Bifează Da sau Nu în dreptul fiecărei afirmaţii, în funcţie de modul în
care acţionezi de obicei în situaţii ca cele prezentate mai jos.
Nr crt Afirmaţii Da Nu
1 Imi place să discut tema de învăţat cu colegul meu
2 Învăţ auzindu-mi propria voce pe casetă
3 Învăţ citind despre subiectul respectiv
4 Notez observaţiile/comentariile altora pentru ca să nu le uit
5 Imi fac plăcere exerciţiile fizice și sportul
6 Prefer să văd imaginea informaţiei pe care o învăț
7 Reţin imagini
8 Învăţ mai bine dacă cineva imi explică noțiunile
9 Obisnuiesc să imi fac notiţe si revin asupra lor
10 Când cineva spune un cuvânt lung pot număra silabele pe care le

aud
11 Am memorie bună pentru muzică şi texte de muzică
12 Imi place dialogul în grupuri mici
13 Rețin mărimea, culoarea şi forma obiectelor
14 Repet informaţiile pe care le primesc
15 Îmi place să lucrez manual
16 Imi amintesc uşor imagini din filme, figurile actorilor, alte detalii
17 Gesticulez când explic
18 Prefer să redesenez diagrame pe tablă, şi nu pe foaia de hârtie
19 Rețin mai bine ce învăt, dacă mă ridic şi merg prin cameră
20 Am nevoie de imagini, diagrame atunci când asamblez un obiect

21 Reţin forma obiectelor mai bine atunci când le ating, când le
manevrez
22 Învăţ mai bine ascultand pe altcineva
23 Mişc mult din degete si mâini atunci când sunt așezat
24 Sunt indemânatec, imi place să construiesc
25 Învăţ cu usurintă limbi străine
26 Urmăresc firul discuţiei la radio
27 Imi place să repar singur lucrurile în casă
28 Înţeleg o povestire pe care o aud la radio
29 Manipulez cu îndemânare echipamentele
30 Este plictisitor să stai pe loc mult timp
31 Imi place pantomima
32 Am spirit de observaţie
33 Iau pauze destul de des când învăţ, pentru a mă mișca
34 Recit şi scriu poezii
35 Înţeleg ce spun oamenii cu accent special sau cu defecte de

vorbire
36 Recunosc linii melodice asemănătoare
37 Imi place să dansez
38 Imi plac activităţile care necesită coordonare motrică
39 Imi sunt mai utile indicaţiile scrise decât cele pe care le primesc pe
cale orală
40 Recunosc usor sunete diferite dar asemănătoare
41 Imi place să creez sau să fac rime pentru a reţine informații
42 Imi plac experienţele practice

43 Pot discrimina între 2 forme geometrice diferite, chiar instantaneu
44 Imi amintesc cel mai bine informaţiile reprezentate sub forma

imaginilor
45 Imi este suficient să aud, nu trebuie să şi văd instrucțiunile scrise
46 Rețin numele instrumentelor muzicale, mai uşor dacă le ating, le

manipulez
47 Învăţ cu voce tare
48 Pot să redau cu uşurință pe hârtie o formă pe care am văzut-o
49 Mă orientez bine pe hartă
50 Reţin cu exactitate cuvintele unei persoane, chiar și a doua zi după

discuție
51 Regăsesc drumul de întoarcere mai uşor, dacă cineva imi

amintește repere
52 Obseerv culorile şi combinațiile lor
53 Imi place să pictez, sculptez
54 Imi amintesc uşor amănunte din acțiunile mele trecute
Decodificare
Stilurile de învăţare sunt:
Ai răspuns cu Da la întrebările 3, 4, 6, 7, 9, 13, 16, 20, 22, 32, 39, 43, 44,
48, 49, 51, 52, 54? Stilul tău de învăţare dominant este stilul vizual
Ai răspuns cu Da la întrebările 1, 2, 8, 10, 11, 12, 24, 26, 28, 34, 35, 36,
40, 41, 45, 47, 50? Stilul tău de învăţare dominant este stilul auditiv
Ai răspuns cu Da la întrebările 5, 15, 17, 18, 19, 21, 23, 25, 27, 29, 30,
31, 33, 37, 38, 42, 46, 53? Stilul tău de învăţare dominant este stilul
kinestezic.
La care dintre stilurile de învăţare ai mai multe răspunsuri de Da? Acela
este stilul pe care trebuie să îl utilizezi cel mai mult; el te va ajuta să
atingi performanţe bune. Vorbeşte despre stilul tău de învăţare cu
profesorii tăi, cu părinţii, cu consilierul psiholog şcolar.
Dacă vei obţine scoruri apropiate pentru cele trei stiluri de învăţare te
poţi bucura că eşti o persoană echilibrată, ştii să valorifici în folosul tău
orice situaţie de învăţare, orice resursă ai la îndemână. Te concentrezi
cu toate simţurile pentru a realiza învăţarea.

http://www.inteligenta-emotionala.ro/inteligenta-emotionala/prezentare/
http://www.teste-inteligenta.ro/emotionala/EQ.php
http://psihologice.50webs.com/Stildeinvatare.html
Activităţi de predare- învăţare recomandate

Tema poate fi abordată prin dezbatere dirijată - masă rotundă unde elevii
joacă diferite roluri: politician, guvernant, jurnalist, militant pentru
protecţia mediului, fizician nuclearist, medic etc. Fie se reia firul trecut al
evenimentului şi intervine fiecare la momentul oportun pentru a controla
şi limita efectele exploziei acoperişului reactorului, fie se discută opiniile
lor, acum, după câteva decenii.
Se poate solicita răspunsul întrebărilor formulate sau opinia fiecărui rol
privind cele întâmplate.
Pe parcursul temei este recomandat să utilizaţi:
- vizionare de filme documentare ce ilustrează descoperirile accidentale
şi rolul lor în evoluţia omenirii
- lucru pe echipe
- brainstorming: “Ce ar fi fost omenirea fără energie nucleară? ”
- realizare de proiecte, planşe, postere, expoziţii de fotografii
- activităţi experimentale frontale şi demonstrative în laborator (real sau
virtual)
- organizare de întruniri, mese rotunde
- activităţi experimentale.
Anexă: Accidente nucleare.

Problema asigurării necesarului energetic al omenirii este din ce în ce
mai pregnantă dată fiind limitarea resurselor energetice clasice (petrol,
cărbuni, gaze naturale), efectul lor nociv asupra mediului înconjurător şi
nu în ultimul rând creşterea populaţiei.
În ultime vreme s-au construit multe reactoare nucleare, deoarece ele
generează energia necesară într-un mod care nu pune în pericol
sănătatea publicului sau mediul înconjurător. Pe de altă parte centralele
nucleare sunt eficiente, o tonă de U-235 produce mai multă energie
decât 12 milioane de barili de petrol.
Reactorul nuclear este o instalaţie în care este iniţiată o reacţie

nucleară în lanţ, controlată şi susţinută la o rată staţionară (în opoziţie cu
o bombă nucleară, în care reacţia în lanţ apare într-o fracţiune de
secundă şi este complet necontrolată).
Reactoarele nucleare sunt utilizate în principal pentru generarea
producţiei de căldură pentru generare de electricitate; producţie de
căldură pentru încălzire domestică şi industrială; producţie de hidrogen;
la desalinare. Există însă şi reactoarele de cercetare unde se produc
diverşi izotopi radioactivi, cum ar fi americiu pentru detectorii de fum,
respectiv cobalt-60, molibden-99 şi alţii, folosiţi în medicină. În
cercetarea ştiinţifică sunt utilizaţi pentru asigurarea surselor de radiaţie
cu neutroni şi pozitroni (cum ar fi pentru Analiza cu activare neutronică şi
Datarea cu potasiu-argon); pentru dezvoltarea de tehnologii nucleare.Din
punct de vedere istoric, reactoarele nucleare au fost utilizate prima dată
pentru producerea plutoniului necesar fabricării bombei atomice. Tot în
domeniul militar sunt utilizate la propulsia submarinelor şi a vapoarelor
(deşi aceasta presupune un reactor mult mai mic decât cel folosit într-o
centrală nuclearo-electrică).
Reactoarele termice depind, în general, de uraniul rafinat şi îmbogăţit.
Unele reactoare nucleare pot să opereze cu o mixtură de plutoniu şi
uraniu (MOX). Procesul prin care minereul de uraniu este extras din
mină, procesat, îmbogăţit, folosit, posibil reprocesat şi depozitat este
cunoscut ca ciclul combustibilului nuclear.
Uraniul este scos din mină ca orice metal. Minereul brut de uraniu de pe
teritoriul Satelor Unite are o concentraţie de oxid de uraniu cuprinsă între
0,05% şi 0,3%. Minereul de uraniu nu este rar; cele mai probabile
resurse largi, exploatabile la un cost de 80$/kg sunt localizate în
Australia, Kazakhastan, Canada, Africa de Sus, Brazilia, Namibia, Rusia
şi Statele Unite.
Minereul brut este măcinat şi tratat chimic. Pudra rezultată de oxid de
uraniu este transformată apoi în hexaflorură de uraniu în vederea
pregătirii pentru îmbogăţire.
La nivel european, funcţionează 196 unităţi de reactoare nucleare, iar
încă 16 reactoare sunt în construcţie în diferite ţări. În România, la
Centrala Nucleară de la Cernavodă funcţionează în prezent unităţile I şi
II, ce produc împreună circa 18% din consumul de energie electrică al
ţării, aflându-se pe locul al doilea după Hidroelectrica, societate care
produce 22% din energia necesară României.
Într-o anumită măsură este adevărat că energia nucleară este curată şi
nu poluează atmosfera, însă niciodată nu se menţionează faptul că
aceste lucruri sunt valabile strict în timpul procesului de generare a
electricităţii. În urma acestui procedeu rămân deşeuri radioactive care
trebuie să fie depozitate sute de ani înainte de a deveni inofensive.
Un accident nuclear, ca cel produs în 1986 la centrala nucleară de la
Cernobâl poate polua zone întinse şi va produce îmbolnăvirea sau chiar
moartea a sute de persoane. Un risc foarte real este cel al proliferării
armelor nucleare, deoarece în reactoarele care folosesc uraniu natural
drept combustibil, aşa cum este şi cel de la Cernavodă, se poate
produce plutoniu, folosit la fabricarea armelor nucleare (aşa cum s-a
întâmplat în India, în 1974).
Fisiunea nucleară controlată poate furniza cantităţi imense de energie.
Efectele pierderii controlului reacţiei de fisiune dintr-o centrală nucleară
pot fi reduse prin utilizarea tehnologiilor noi care asigură sisteme de
etanşare, supraveghere, monitorizare, răcire a miezului şi oprire a
reactorului în caz de avarie.
Scala INES a evenimentelor nucleare clasifică accidentele nucleare
pentru a se putea asigura o raportare corectă de către autorităţile
oficiale.
Seria accidentelor nucleare a debutat la Windscale. Au urmat Mayak,
Three Miles, Cernobîl.
Ce s-a întâmplat atunci la Cernobîl?
Sâmbătă, 26 aprilie 1986, la 01:23:58 am, reactorul #4 a suferit o
explozie catastrofală a vaporilor de apă, care a declanşat un incendiu, o
serie de explozii adiţionale şi fluidizare nucleară. Particulele radioactive
au fost aruncate în atmosferă şi duse de vânt spre frontierele
internaţionale.
Explozia centralei nucleare de la Cernobîl din fosta U.R.S.S. a produs o
catastrofă ecologică radioactivă de proporţii incalculabile, afectând peste
5 000 000 de oamenii din multe părţi ale Europei.
Se ştie că, în asemenea situaţii oameni trebuie sfătuiţi să stea cât mai
mult timp posibil în casă, în spaţii închise şi să fie informaţi de pericolul
îmbolnăvirii incurabile prin contaminarea cu radiaţii şi reziduuri
radioactive, iar periodic să se raporteze evoluţia radioactivităţii nucleare
din atmosferă şi numai la scăderea la parametri normali a intensităţii
radioactive din atmosferă, numai atunci se va putea ieşi şi circula cu
siguranţă afară din casă.
Ce se întâmplă azi la Cernobîl?
Toţi locuitori permanenţi ai oraşului şi împrejurimilor acestuia au fost
evacuaţi pentru că nivelul de radiaţie în aria respectivă devenise
periculos. Acum, la Cernobîl sunt oameni de ştiinţă care se ocupă de
lichidarea Centralei Atomoelectrice. Pripiat, oraşul părăsit învecinat a
rămas neîntreţinut, dar Cernobîlul a fost renovat şi are acum o populaţie
de aproximativ 2.000 locuitori, inclusiv vizitatori şi turişti.
Ce trebuie făcut cu deşeurile nucleare? Unde le putem depozita în
siguranţă?
Cantitatea de energie extrasă din combustibilul nuclear se numeşte
„burn up” (arsă complet) şi este exprimată în termeni de energie termică
produsă pe unitatea iniţială de masă de combustibil. „Burn up” se mai
exprimă şi prin MW/ tone de metal greu.
Stadiul final al ciclului de combustibil nuclear este managementul
combustibilului „ars”, foarte înalt radioactiv, care constituie cea mai
problematică componentă a fluxului de deşeuri nucleare. După 50 de ani
de energetică nucleară întrebarea „cum să se administreze aceste
resturi materiale” se confruntă cu probleme de securitate şi tehnice, una
din importantele direcţii de acţiune a criticilor industriei nucleare fiind
chiar aceste costuri şi riscuri pe termen lung asociate cu managementul
deşeurilor radioactive.
Impactul utilizării tehnologiilor nucleare asupra societăţii şi a naturii
O uzină de preparare a minereurilor radioactive sau o centrală electrică
nucleară, în afară de elementul utilizabil, produce şi o cantitate imensă
de produse secundare sau inutilizabile, denumite deşeuri radioactive. Se
ştie că, deşeurile radioactive ca şi minereul sau substanţa radioactivă
constituie un pericol pentru sănătatea omului.
Gradul de periculozitate se datorează duratei, uneori chiar de mii de ani
în care deşeurile îşi păstrează proprietăţile radioactive.
Depozitarea deşeurilor radioactive este o problemă mondială şi de
actualitate, ca să nu mai vorbim de accidentele grave produse prin
explozia unor astfel de centrale nucleare sau numai prin deteriorarea
unor accesorii din instalaţiile complexe ale acestor centrale nucleare.
Deşeurile radioactive obţinute în reactoarele nucleare sunt închise în
recipiente din materiale foarte rezistente la condiţiile de impact termic şi
radiant.
Specialiştii sunt de părere că, cea mai sigură soluţie este stocarea
recipientelor în depozite geologice săpate în straturi de rocă compactă la
adâncimi foarte mari sau stocarea lor la suprafaţă, în instalaţii special
construite şi ţinute sub observaţie. O altă soluţie este depozitarea
deşeurilor radioactive în adâncul mărilor şi oceanelor.
Toate acestea constituie soluţii de moment, deoarece în urma încălzirii
puternice datorată dezintegrării nucleare radioactive materialul
recipienţilor se deteriorează în timp şi conţinutul lor ar reacţiona cu
mediul înconjurător.
Contaminarea poate fi extrem de periculoasă pentru sănătatea omului
prin acumularea elementelor radioactive în flora şi în fauna terestră şi
marină, ce constituie resursele de hrană ale omenirii.
Energia nucleară emisă de deşeurile radioactive prin procesul
dezintegrării nucleare radioactive sub formă de radiaţii radioactive ar
putea fi absorbită de un ansamblu de baterii fototermoelectrice Bf şi
transformată direct în curent electric continuu.
[cuprins]
1. Conservarea alimentelor:
2. Pregatirea conservelor:
3. Depozitarea alimentelor:
[cuprins]

Marile Descoperiri Geografice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Marile Descoperiri Geografice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

 << Înapoi

 Tema 10 - Calatori si calatorii prin Univers

3. Exemple de abordare integrată

 Ce este de fapt lumea noastra?

Exemple de abordare integrată

Călători şi călătorii prin univers

De ce călătorim după puterile lui 10?

Călătorie spaţială prin Univers

Cum s-a născut Pământul?

Resurse web suplimentare:

108 – Terra se vede de la 100000 km

 Soare 1,4 m diametru;

Resurse web suplimentare:

1014-1015– percepem stele din galaxia noastră

Resurse web suplimentare:

Fig. 4 - Calea Lactee

Fig. 5 – Musetelul (Matricaria Chamomilla)

10-2-10-3 – se văd nervurile frunzelor din ce în ce mai bine

Fig. 7 - 10-5– Celula vegetală se vede foarte bine

Fig. 8 - 10-6– Apare nucleul celulei

Calatorie in interiorul florii de musetel

10-7– se vede cromatina din nuclee

Fig. 10 – Materia la scara nano.Nanoparticule de platina auto- asamblate

10-10– se zăreşte învelişul electronic al atomului

Călătorie temporală prin Univers.

1017 – este ordinul de mărime al presupusei existenţe a Universului

De la origini spre ziua de azi- jurnalul naşterii Universului

Resurse web suplimentare:

Resurse web suplimentare:

Fig. 14 – Europa divizată de „Cortina de fier”.

MOMENTE ale cursei spaţiale (1957-1974)

4 octombrie 1957 Sputnik 1. Plasarea pe orbită a primului U.R.S.S.

3 noiembrie 1957 Sputnik 2. Primul animal plasat pe U.R.S.S.

31 ianuarie 1958 Explorer 1. Descoperirea centurii Van S.U.A.

18 decembrie 1958 Project SCORE. Primul satelit de S.U.A.

17 februarie 1959 Vanguard 2. Primul satelit meteorologic S.U.A.

7 august 1959 Explorer 6. Prima fotografie a Terrei S.U.A.

14 decembrie 1962 OSO 1. Prima survolare a planetei S.U.A.

16 iunie 1963 Vostok 6. Prima femeie în spaţiul U.R.S.S.

19 august 1964 Syncom 3. Primul satelit geostaţionar. S.U.A.

10 martie 1965 Voshod 2. Prima ieşire în spaţiu a unui U.R.S.S.

14 iulie 1965 Mariner 4. Prima survolare a planetei S.U.A.

3 aprilie 1966 Luna 10. Primul satelit artificial pe U.R.S.S.

21 iulie 1969 Apollo 11. Primul om pe Lună. S.U.A.

15 decembrie 1970 Venera 7. Prima coborâre pe solul unei U.R.S.S.

23 aprilie 1971 Saliut 1. Prima staţie spaţială. U.R.S.S.

29 martie 1974 Mariner 10. Prima survolare a planetei S.U.A.

Principalele misiuni care au marcat cursa spaţială

Fig. 15 – Sputnik 1 (1957)

Fig. 16 – Valentina Tereşkova

Fig. 17 – Edwin Aldrin pe Lună (1969)

Resurse web suplimentare:

1. Căutaţi informaţii suplimentare pentru:

 Despre activitatea astronautului rom�n Dumitru Prunariu:

 Memorialul astronauţilor americani: The Astronauts Memorial Foundation (SUA):

 The Smithsonian National Air and Space Museum:

 Războiul rece din perspectivă britanică:

 Informaţii privind programele spaţiale sovietice/ruse:

 Utilizarea animalelor în programele spaţiale:

 Enciclopedie a spaţiului cosmic:

 Imagini de arhivă privind Războiul rece:

 Cronologie explorării spaţiului:

 Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” :