FACULTATEA DE SILVICULTURA

REFERAT LA DISCIPLINA
ISTORIA PADURILOR

-PLUTARITUL PE BISTRITA-

Prof. coordonator:

Studenti:
GRUPA I, ANUL I - ID
 Râul Bistriţa, “apa repede” ce străbate Bacăul

Cu o lungime de 288 km, râul Bistriţa ocupă locul 13 în ierarhia reţelei

hidrografice, fiind al doilea mare afluent al Siretului, după râul Bârlad.

Denumirea provine din limba slavă şi poate fi tradusă ca “apa repede”. Râul
Bistriţa izvorăşte din Munţii Rodnei, de la 1850 m altitudine, dintr-un mic circ glaciar
situat sub vârful Gargalău (2159 m), străbate Carpaţii Orientali, apoi trece prin oraşele
Bicaz, Piatra Neamţ, Roznov, Buhuşi şi Bacău pentru a se vărsa în Siret, la 9 km în aval
de Bacău. Bistriţa, ,,podoaba apelor moldovene”, cum o numea geograful Simion
Mehedinţi, este un râu de munte şi are cel mai lung curs montan dintre toate râurile
României. Dacă Dunărea -  între Baziaş şi Drobeta-Turnu Severin - ferăstruieşte relieful
muntos “numai” pe o lungime de 144 km, Bistriţa îşi croieşte un drum de 216 km.

Plutaşii de pe Bistriţa
Pe Bistrița Aurie negustorii transportau lemne până la Galați și Chilia, necesar
pentru construcții de corăbii. Se transportau lemne (molid, brad) cu greutate volumică
mai mică decât a apei, dar și lemele de foc (fag, stejar) după ce erau uscate jumate de an.
Dacă la jumătatea secolului XIX- plutăritul pe Bistrița era plin de riscuri din cauza
stâncilor și neregularizării cursului de apă, după 1885 au loc importante lucrări
de amenajare, iar după 1918 plutăritul pe Bistrița a devenit și mai eficient, un drum de
la Vatra Dornei la Galați fiind parcurs pe plute în 10 zile.
 Modul de construire a plutei

Lemnele se deplasau în plute alcătuite din 2-5 table distincte, legate între ele prin
sârme împletite sau cabluri (gânjuri).O tablă era formată din 20-30 de buşteni.Tabla care
plutea în faţă se numea buzar, ultima codar, iar cele intermediare se numeau mijlocare.

Plutele erau legate pentru a se deplasa cu capetele subţiri ale buştenilor înainte, despicând
mai uşor apa.Fiecare plută avea două cârme, una pe buzar şi cealaltă pe codar, fiind
dotate şi cu 1-2 cârme de rezervă.

Erau situaţii când plutele erau mai mari, iar pe buzar se amplasau două cârme.În general,
viteza de deplasare era între 6 și 12 km/h funcţie de pantele râurilor.

Practicarea plutaritului

Plutăritul se practica mai ales primăvara, când apele erau crescute în urma
topirii zăpezii ori a căderii ploilor abundente, dar şi vara, când nivelul apelor era
crescut artificial cu ajutorul unor baraje, numite opusturi, ce se executau în amonte
de zona flotabilă (schiţa 1). În spatele acestor zăgazuri se înmagazina o cantitate
de apă care, lăsată să curgă prin canale și porţi asigura în sectorul flotabil profilul
de curgere necesar plutirii.
 Pentru ca plutele să nu fie expuse ruperii, la început se elibera doar 20-25% din
debitul întreg, cu rolul de a creşte adâncimea normală a râului şi de a ridica materialele de
plutit de pe fundul albiei și abia dupa cel puţin o jumătate de oră se dădea drumul la hait.
Acest avans era necesar pentru că plutele mergeau mai repede decât apa şi puteau eșua pe
uscat.

Transportul lemnului angrena un număr mare de muncitori care trebuiau să fie

buni cunoscători ai cursului apelor pe care lucrau. De asemenea erau alcătuite echipe de
muncitori specializate în încheierea şi legarea plutelor, conducerea acestora, executarea
lucrărilor de intervenţie sau în executarea lucrărilor hidrotehnice.            

După forma și după modul cum erau compuse, plutele erau de două feluri:        

- pluta ţoloşă (schiţa 2), alcătuită din 16-18 bârne dispuse în ađa fel încât și prova
şi pupa plutei să fie egale la lățime (se aşeza o bârnă cu capătul gros și lângă ea a
doua cu capătul subţire).    

Pentru a incheia pluta, se bătea în prima bârnă un cui de lemn (boinog) de care se
lega o funie ce ţinea pluta în loc.Peste bârnele care formau plutele se puneau trei
chingi, peste care se băteau cuie de lemn ce treceau prin fiecare bârnă (schiţa 3).
„Dindărătul chingii mari este un cui numit purice (B), bătut pieziș pe chingă, ce
ține chingile mai tare lipite de bârne și nu lasă ca chinga sa sară din locul ei”.Pe
trei bârne situate la mijloc, lângă chingi se construieşe jugul plutei (C), format din
trei rasteie perpendiculare pe bârne, la capătul cărora se află două fălcele.

- pluta cu dulab (schiţa 4), la care bârnele cu capetele subţiri se aşezau la prova
iar cele groase la pupa, formată din 5-12 fârtaie, fiecare fârtai cuprinzând 6-16
bârne.
 Plutăritul a rămas un meşteşug peste care s-a aşternut uitarea, fără puterea
de a fi readus în actualitate, tehnologia modernă conducând la dispariţia acestei
meserii odată cu amenajarea râurilor şi construirea de diguri şi baraje. Pe valea
Bistriţei, finalizarea construcţiei barajului de acumulare de la Bicaz a pus capăt
acestei meserii.