Dualismul unda-corpuscul

Dualismul undă-corpuscul se referă la o proprietate fundamentală a materiei care, la un

moment dat, se comportă ca o undă, pentru ca într-un alt moment să acționeze ca o
particulă.

Pentru a înțelege dualitatea undă-corpuscul trebuie să înţelegem diferenţele dintre

particule și unde.

Cu toţii suntem familiarizați cu particulele de materie, indiferent dacă acestea sunt

boabe de nisip, de sare, atomi, electroni și așa mai departe.

Proprietățile particulelor pot fi prezentate dacă ne referim, de exemplu, la o bucată de

marmură. Aceasta este o rocă metamorfică care ocupă la un moment dat un loc în
spațiu. Dacă vom lovi uşor o bucată de marmură cu degetul atunci îi vom imprima
acesteia o energie cinetică și astfel marmura se va deplasa. Dacă aruncăm în aer mai
multe bucăţi de marmură, acestea vor cădea pe pământ şi fiecare dintre ele îşi vor
transmite energia cinetică podelei de care se lovesc.

Prin contrast, undele sunt răspândite. Ca exemplu, pot fi menţionate valurile de la

suprafaţa unui ocean sau dintr-un lac, undele sonore și undele luminoase.

Dacă la un moment dat o undă este localizată în spaţiu, după un timp aceasta se va
răspândi, similar valurilor de la suprafaţa unui lac în care aruncăm o piatră. Unda
transportă o energie odată cu deplasarea sa. Spre deosebire de o particulă, energia
unei unde este distribuită în spațiu, deoarece unda se răspândeşte.

Caracterul ondulatoriu este pus in evidenta de fenomene precum

interferenta, difractia si polarizarea, in timp ce caracterul materiei
corpuscular este pus in evidenta de emisia si absorbtia luminii, efectul
fotoelectric si efectul Compton.
Teoriile clasice propuneau modele in care un obiect era considerat fie o
particula, fie o unda, ca mai apoi, Louis de Broglie sa generalizeze conceptul
dand nastere ideii dualitatii.

In mecanica cuantica, lumina nu este considerata nici unda, nici corpuscul in

sensul clasic al cuvantului, ci este unitatea celor doua, fara o delimitare
precisa.

In anul 1887, Heinrich Rudolf Hertz a descoperit efectul fotoelectric si

a fost necesara introducerea unei noi teorii care sa justifice acel
fenomen, intucat teoria clasica era in contradictie cu rezultatele
experimentale.

Mai tarziu, in anul 1905, Albert Einstein explica legile efectului

fotoelectric, presupundand ca lumina este alcatuita din particule
numite fotoni, si aplicand ipoteza lui Plank, conform careia energia
este cuantificata.

Louis de Broglie a publicat teza lui de doctorat, in care sustinea ca

orice particula in miscare are asociata o unda, extinzand astfel teoria
lui Einstein. A primit premiul Nobel in anul 1929, dupa ce teoria sa a
fost verificata experimental.

Efectul fotoelectric extern

Acesta este un fenomen fizic, in care se manifesta natura corpusculara

a luminii, constand in emisia electronilor de catre un corp aflat sub
actiunea radiatiilor electromagnetice.
Einstein a explicat acest fenomen, presupundand ca fotonii din care
este alcatuita lumina se ciocnesc de atomii din substanta respectiva,
iar fiecare foton incident eliberand cate un electron. Aceasta relatie
este cunoscuta sub numele de legea lui Einstein.

Teoria Relativitatii

• Teoria relativităţii reprezintă în fizica modernă un ansamblu a

două teorii formulate de Albert Einstein: relativitatea restrânsă şi
relativitatea generală.

Ideea de bază a acestor două teorii este că timpul şi distanţele unui

eveniment măsurate de doi observatori au, în general, valori diferite,
dar se supun totdeauna aceloraşi legi fizice. Când doi observatori
examinează configuraţii diferite, şi anume deplasările lor, una în raport
cu cealaltă, aplicând regulile logice, se constată că legile fizice au în
mod necesar o anumită formă

• Relativitatea restrânsă, formulată în 1905, s-a născut din

observaţia că transformarea care permite schimbarea unui sistem
referenţial, transformarea lui Galilei, nu este valabilă pentru
propagarea undelor electromagnetice, care sunt dirijate de
ecuaţiile lui Maxwell. Pentru a putea împăca mecanica clasică cu
electromagnetismul, Einstein a postulat faptul că viteza luminii,
măsurată de doi observatori situaţi în sisteme referenţiale
 inerţiale diferite, este totdeauna constantă (ulterior a demonstrat
că acest postulat este de fapt inutil, pentru că viteza constantă a
luminii derivă din formele legilor fizice).

• Aceasta l-a condus la revizuirea conceptelor fundamentale ale

fizicei teoretice, cum sunt timpul, distanţa, masa, energia,
cantitatea de mişcare, cu toate consecinţele care derivă. Astfel,
obiectele în mişcare apar mai grele şi mai dense pe direcţia lor de
mişcare, pe când timpul se scurge mai lent la ceasurile aflate în
mişcare. O cantitate de mişcare este acum asociată vitezei luminii,
viteza luminii în vid devenind viteză limită atât pentru obiecte, cât
şi pentru informaţii. Masa şi energia devin echivalente. Două
evenimente care par simultane unui observator, apar în momente
diferite altui observator care se deplasează în raport cu primul.
Relativitatea restrânsă nu ţine cont de efectele gravitaţiei,
elementul central al formulării ei matematice sunt transformările
lui Lorenz.

• un corp pus in miscare va continua sa-si pastreze aceasta stare la

nesfarsit, schimbarea survenind doar atunci cand asupra corpului
va acţiona o forta exterioara.de la principiu 1 ia nastere de fapt
teoria restransa a relativitatii. Principiului Relativitatii zice ca legile
mecanicii sunt aceleaşi în orice SRI. Asta a zis galileo
galilei,adevaratul parinte al relativitatii. Einstein l-a
completat.Dupa o lunga perioada de studiu Principiul Relativitatii
a primit forma sa finala, conform careia nu doar legile mecanicii, ci
legile întregii naturi sunt aceleasi in toate sistemele de referinţă
inertiale. Teorema relativitatii cuprinde mai multe descoperiri
 precedente,fara de care Einstetein nu ar fi reusit sa faca mare
lucru.De mare greutate este descoperirea ecuatiilor campului
electromagnetic de catre Maxwell,realizand astfel unificarea celor
doua campuri.

• Odata cu fundamentarea acestei teorii au aparut aproape imediat

si inevitabil primele dispute de fond ale fizicienilor asupra modului
obiectiv de descriere al naturii. Pe de o parte se afla tabara
mecanicistiilor, conform carora toate procesele şi fenomenele din
Univers erau descrise cu ajutorul mecanicii lui Newton, iar în
cealalta tabara erau sustinatorii teoriei lui Maxwell. Din
confruntarea celor doua tabere s-a nascut Teoria Relativitatii.
Adevarata problema era incompatibilitatea teoriei lui Maxwell si a
principiului Relativitatii cu legea clasica de compunere a vitezelor.

• Acesta e unul dintre principiile fundamentale ale naturii, fiind

sustinut de experimente. deci legea constantei vitezei luminii în
vid va deveni astfel unul din postulatele Teoriei Speciale a
Relativitatii.

Principiul relativității

Principiul relativității este un criteriu de judecare a teoriilor fizice, care afirmă că acestea nu

sunt corecte dacă nu enunță aceleași legi ale fizicii în anumite situații similare între ele. Aceste
tipuri de principii au fost aplicate cu succes în știință, fie implicit (ca în mecanica newtoniană) fie
explicit (ca în teoriile lui Albert Einstein, a relativității restrânse și generale).

Principiul relativității restrânse afirmă că legile fizicii trebuie să fie identice în

toate sistemele de referință inerțiale, dar că acestea pot varia între sistemele de
referință neinerțiale. A fost folosit atât în mecanica newtoniană cât și în relativitatea
restrânsă; în cea de-a doua, influența sa a fost atât de puternică încât Max Planck a
botezat teoria după acest principiu.
Principiul forțează legile fizice să fie aceleași în orice vehicul care se deplasează cu
viteză constantă și în orice vehicul în repaus. O consecință este aceea că observatorul
dintr-un sistem de referință inerțial nu poate determina o viteză sau direcție absolută a
deplasării sale prin spațiu; pot vorbi doar de deplasarea relativă la un alt obiect.
Principiul nu extinde această proprietate la sistemele de referință neinerțiale deoarece
aceste sisteme, în experiența generală, nu se comportă conform acelorași legi ale fizicii
-- de exemplu, oamenii simt forțe fictive când sistemul lor de referință este accelerat.

În mecanica newtoniană
Principiul relativității restrânse a fost enunțat explicit pentru prima oară de Galileo
Galilei în 1639 în lucrarea sa Dialog privind cele două mari sisteme ale lumii, folosind
metafora corabiei lui Galilei.
Mecanica newtoniană a adăugat principiului relativității câteva alte concepte -- diferite
legi și o presupunere privind existența unui timp absolute-. Când este formulat în
contextul acestor legi, principiul relativității afirmă că legile fizicii sunt invariante sub o
transformare galieleiană.