Metamorfoză în paralel

Lumea care aspiră spre o viziune totală asupra universului se trezeşte după o
dramatică experienţa în faţa unui obstacol de temut-destinul.
Generaţiile şi concepţia modernismului ne-au iniţiat în ceea ce există dincolo de
realitatea vizibilă.Din afară totdeauna vedem cerul albastru,sau soarele care ne protejează cu
razele lui,şi mereu simţim paşii noştri stăpâni pe lume lăsând o urmă ,un ecou pustiu.
Universul este încărcat cu non-sensuri şi incertitudini, are inepuizabile fete şi
multiple mijloace de a-şi păstra un echilibru într-o lume care l-ar putea ameninţă,după
deprinderile comune timpului şi societăţii noastre.
Suntem oameni,ne naştem,creştem cu frică morţii care nu pare a fi aşa de înspăimântătoare pe
cât credem,ajungem la maturitatea cu totul tumultoasă în care părerile noastre sunt pline de
capricii,de vehemente solitare aspirând la universe paralele,la idei preconcepute.Suntem legaţi
de univers,o legătură cu ceeea ce am fost şi ceea ce vom fi.Apar idei care ne măcină din cauza
unei uriaşe confuzii,unei nevoi de devotement către divinităţi contradictorii,amestecate unde
crezi că eşti în tot ce se întâmpla în ciuda unor ameninţări abstracte.Ai sentimentul că eşti o
persoană necunoscută care nu poate să se cunoască,într-un univers paralel în care încerci să
vorbeşti,dar nu e cu putinţă pentru că acolo nu sunt cuvinte,iar când sunt ele devin doar o
formă a tăcerii.
Te afli într-un glob de sticlă clătinat de către un Creator ,fiind acolo propriul ostatic
nefericit în vidul unui destin precar.Dar oare timpul este o materie în metamorfoză?Este prea
scurt,prea răvăşit sau e plin de scamatorii neantelese? Ce să observi?Adâncimea infinitului mic
sau vastitatea infinitului mare?Oare ne învârtim bezmetici în propria noastră orbită,când de
fapt puteam fi nişte holograme?Cine poate să spună,de fapt ce este că să zică apoi că de fapt nu
este ceea ce credea că va fi?Cert e că nu trăim în paradis ,dar nici într-un adânc abis.
Ştim cu certitudine că noi suntem totul,şi ne îndoim că acest ,,tot” nu va mai există
niciodată,viaţa devenind o uitare de sine.Prezentul nu mai este nimic fiindcă a captivat trecutul
fad şi vag,care va fi acaparat de viitor,devenind şi acesta un prezent nefast. Neliniştea
omenească ?Să simiţi că lumea este infinită,că suntem atât de mici,că nimic nu mai poate fi
schimbat,că nu putem şti niciodată adevărul,deoarece destinul vrea să joci după regurile
sale.Aşa cum sufletul provoacă şi trăieşte visele,viaţa şi materia sunt numai un vis al
spiritului.Universul în sine când vrea să ajungă la noi ,el i-a forme dictate de galaxie, se
organizează aşa cum este firesc.
,, Lumea reprezintă în ansamblu, un conglomerat nesfârşiţ, un receptacol etern în
care se aglomereză tot ceea ce ţine de soarta fizică şi psihică înconjurătoare, cunoaşte sporadic
tranformari bruşte, prin care pot fi puse în discuţie înseşi criteriile sale fundamentale de
constituire.” În realitate există doar o singură lume, însă universul contemplează mai multe
lumi paralele. Lumea reală există că obiectiv, are că atare un rol instrumental funcţionând
drept un cadru inerent al vieţuirii , adecvat în funcţie de necesităţi,Pe când lumea pararela este
concepută însă drept subiect, întrucât tot ceea ce există în această are un rost. Până şi cel mai
nesemnificativ lucru capătă în viziunea destinului un stătut propriu.
Orice evoluţie a destinului plasează lumea în sferă devenirii prin raportare la
această.Schimbările de direcţie în punctele sale nodale de evoluţie ne îndrumă spre puntea
unei lumi.Universul este structurat în jurul unei finalităţi,transformandu-se în judecată silind
omul să aspire spre absolutism.
Dincolo de viaţa există un univers neatins,puternic conturat care ne va creea aşa
cum suntem noi.