FIZICA ȘI CRĂCIUNUL

Fizica
este știința care studiază proprietățile și structura materiei, formele de
mișcare ale acesteia, precum și transformările lor reciproce. Fizica este una
dintre cele mai fundamentale discipline științifice, iar scopul său principal
este de a înțelege cum se comportă universul.
Oricum se pune problema, fizica este una dintre cele mai vechi discipline
academice; prin intermediul unei subramuri ale sale, astronomia, ar putea fi
cea mai veche. Uneori sinonimă cu filozofia, chimia și chiar unele ramuri ale
matematicii și biologiei,de-a lungul ultimelor două milenii, fizica a devenit
știință modernă începând cu secolul al XVII-lea, iar toate aceste discipline
sunt considerate acum distincte, deși frontierele rămân greu de definit.
Fizica este poate cea mai importantă știință a naturii deoarece cu ajutorul ei pot fi
explicate în principiu orice alte fenomene întâlnite în alte științe ale naturii cum
ar fi chimia sau biologia. Limitările sunt legate de incapacitatea noastră de a
obține suficient de multe date experimentale, în cazul biologiei, ori de
incapacitatea (până acum) sistemelor de calcul de a analiza dinamica moleculelor
foarte complexe, în cazul chimiei. Descoperirile în fizică ajung de cele mai multe
ori să fie folosite în sectorul tehnologic, și uneori influențează matematica sau
filozofia. De exemplu, înțelegerea mai profundă a electromagnetismului a avut
drept rezultat răspândirea aparatelor pe bază de curent electric - televizoare,
computere, electrocasnice etc.; descoperirile din termodinamică au dus la
dezvoltarea transportului motorizat; iar descoperirile din mecanică au dus la
dezvoltarea calculului infinitezimal, chimiei cuantice și folosirii unor instrumente
precum microscopul electronic în microbiologie.
Astăzi, fizica este un subiect vast și foarte dezvoltat. Cercetarea este divizată în
patru subdomenii: fizica materiei condensate; fizica atomică, moleculară și
optică; fizica energiei înalte; fizica astronomică și astrofizică. Majoritatea
fizicienilor se specializează în cercetare teoretică sau experimentală, prima
ocupându-se de dezvoltarea noilor teorii, și a doua cu testarea experimentală a
teoriilor și descoperirea unor noi fenomene. În ciuda descoperirilor importante
din ultimele patru secole, există probleme deschise în fizică care așteaptă a fi
rezolvate. De exemplu, cuantificarea gravitației este poate cea mai arzătoare
dintre probleme și cu siguranță și cea mai dificilă. Odată cu elucidarea acestei
probleme, fizicienii vor avea o imagine mult mai clară despre interacțiile din
natură și cu siguranță multe dintre fenomenele și obiectele pe care le întâlnim în
astrofizică, de exemplu găurile negre, își vor găsi explicația într-un mod natural.
Astronomia antică
Astronomia este una dintre cele mai vechi științe naturale. Civilizații timpurii
care datează înainte de 3000 î.Hr., cum ar fi sumerienii, egiptenii antici și
civilizația din Valea Indus, aveau o cunoaștere predictivă și o înțelegere de bază
a mișcărilor Soarelui, Lunii și stelelor. Stelele și planetele, despre care se credea
că reprezintă zei, erau adorați. În timp ce explicațiile pentru pozițiile observate
ale stelelor erau adesea neștiințifice și lipsite de dovezi, aceste observații
timpurii au pus bazele astronomiei ulterioare, întrucât s-a descoperit că stelele
traversează cercuri mari pe cer, ceea ce, totuși, nu a explicat pozițiile planetelor.
Potrivit matematicianului danez Asger Aaboe, originile astronomiei occidentale
pot fi găsite în Mesopotamia, iar toate eforturile occidentale în științele exacte
descind din astronomia babiloniană târzie.
Astronomii egipteni au lăsat monumente care arată cunoștințe despre constelații
și mișcările corpurilor cerești, în timp ce poetul grec Homer scria despre diverse
obiecte cerești în operele sale Iliada și Odiseea; mai târziu, astronomii greci au
furnizat nume, care sunt folosite și astăzi, pentru majoritatea constelațiilor
vizibile din emisfera nordică.
Filosofie naturală
Filosofia naturală își are originea în Grecia în perioada arhaică (650 î.Hr. - 480
î.Hr.), când filosofii presocratici precum Thales au respins explicațiile non-
naturaliste pentru fenomenele naturale și au declarat că fiecare eveniment are o
cauză naturală. Ei au propus idei verificate prin rațiune și observație, iar multe
dintre ipotezele lor s-au dovedit de succes în experiment; de exemplu, s-a găsit
că atomismul este corect la aproximativ 2000 de ani după ce a fost propus de
filosoful grec Leucip și discipolul său Democrit.
Fizica clasică
Sir Isaac Newton (1643–1727), ale cărui legi ale mișcării și gravitației
universale au fost repere majore în fizica clasică.
Progresele majore din această perioadă includ înlocuirea modelului
geocentric al sistemului solar cu modelul heliocentric copernican, legile care
guvernează mișcarea corpurilor planetare determinate de Johannes Kepler între
1609 și 1619, lucrări de pionierat asupra telescoapelor și astronomiei
observaționale de către Galileo Galilei în secolele al XVI-lea și al XVII-lea,
precum și descoperirea și unificarea de către Isaac Newton a legilor mișcării și
a gravitației universale care vor ajunge să-i poarte numele.De asemenea,
Newton a dezvoltat calculul infinitezimal, studiul matematic al schimbării, care
a furnizat noi metode matematice pentru rezolvarea problemelor fizice.
Fizica modernă
Max Planck (1858–1947), inițiatorul teoriei mecanicii cuantice.
Albert Einstein (1879–1955), a cărui activitate asupra efectului fotoelectric și
a teoriei relativității au dus la o revoluție în fizica secolului XX

Fizica modernă a început în secolului XX cu lucrarea lui Max Planck în teoria

cuantică și cu teoria relativității a lui Albert Einstein. Ambele teorii au apărut
din cauza inexactităților în mecanica clasică în anumite situații. Mecanica
clasică a prezis o viteză variabilă a luminii, care nu putea fi rezolvată cu viteza
constantă prevăzută de ecuațiile lui Maxwell ale electromagnetismului; această
discrepanță a fost corectată de teoria lui Einstein a relativității speciale, care a
înlocuit mecanica clasică pentru corpurile cu mișcare rapidă și a permis o viteză
constantă a luminii.Radiația corpului negru a oferit o altă problemă fizicii
clasice, care a fost corectată
atunci când Planck a propus că dacă limităm energia radiată la valori discrete
(complet diferit de viziunea clasică, în care toate nivelurile energetice posibile
sunt permise), atunci observațiile experimentale vor putea fi înglobate într-o nouă
teorie. Aceasta împreună cu efectul fotoelectric a condus la teoria mecanicii
cuantice prevalând față de fizica clasică pentru scări foarte mici.
În multe privințe, fizica provine din filosofia greacă antică. De la prima încercare
a lui Thales de a caracteriza materia, până la deducția lui Democrit că materia ar
trebui să se reducă la o stare invariabilă, astronomia ptolemeică despre un
firmament cristalin și cartea „Fizica” lui Aristotel (o carte timpurie despre fizică,
care a încercat să analizeze și să definească mișcarea din un punct de vedere
filosofic), diverși filosofi greci și-au avansat propriile teorii despre natură. Fizica
a fost cunoscută drept filosofie naturală până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Începând cu secolul al XIX-lea, fizica a fost considerată o disciplină distinctă de
filosofie și celelalte științe.
Fizica, la fel ca și restul științei, se bazează pe filosofia științei și „metoda ei științifică” pentru
progresul cunoștințelor noastre despre lumea fizică. Metoda științifică utilizează
raționamentul a priori, precum și raționamentul posteriori și folosește inferența bayesiană
pentru a măsura validitatea unei teorii date.
Dezvoltarea fizicii a răspuns multor întrebări ale filosofilor timpurii, dar a ridicat
și noi întrebări. Studiul problemelor filosofice din jurul fizicii, filosofia fizicii,
implică probleme precum natura spațiului și a timpului, determinismul și
perspectivele metafizice, cum ar fi empirismul, naturalismul și realismul.
Mulți fizicieni au scris despre implicațiile filosofice ale operei lor, de
exemplu Laplace, care a susținut determinismul cauzal, și Erwin Schrödinger,
care a scris despre mecanica cuantică.Fizicianul matematician Roger Penrose a
fost numit platonist de Stephen Hawking, un punct de vedere pe care Penrose îl
discută în cartea sa, „Drumul către realitate”. Hawking s-a referit la el însuși ca
un „reducționist fără rușine” și comentează punctele de vedere ale lui Penrose.
TEORII DE BAZA
Deși fizica se ocupă cu o mare varietate de sisteme, anumite teorii sunt folosite
de toți fizicienii. Fiecare dintre aceste teorii a fost testată experimental de
nenumărate ori și s-a dovedit a fi o aproximare adecvată a naturii. De exemplu,
teoria mecanicii clasice descrie cu exactitate mișcarea obiectelor, cu condiția ca
acestea să fie mult mai mari decât atomii și să se miște cu mult mai puțin
decât viteza luminii. Aceste teorii continuă să fie în prezent domenii de cercetare
activă. Teoria haosului, un aspect remarcabil al mecanicii clasice a fost
descoperit în secolul XX, la trei secole după formularea inițială a mecanicii
clasice de către Isaac Newton (1642-1727).
Aceste teorii centrale sunt instrumente importante pentru cercetarea temelor mai
specializate și este de așteptat ca orice fizician, indiferent de specializarea lui, să
fie alfabetizat cu ele. Acestea includ: mecanică clasică, mecanică
cuantică, termodinamică și mecanică statistică, electromagnetism și relativitatea
restrânsă.
Fizica clasică include ramurile și subiectele tradiționale care au fost bine
dezvoltate înainte de începutul secolului XX — mecanică
clasică, acustică, optică, termodinamică și electromagnetism. Mecanica clasică
este preocupată de corpuri acționate de forțe și corpuri în mișcare și poate fi
împărțită în: statică (studiul forțelor care acționează asupra unui corp care nu
este supus unei accelerații), cinematică (studiul mișcării fără a ține cont de
cauzele sale) și dinamică (studiul mișcării și forțele care o afectează);
mecanica poate fi, de asemenea, împărțită în: mecanica solidelor și mecanica
fluidelor (cunoscute împreună ca mecanica mediilor continue), acestea din
urmă incluzând ramuri
precum: hidrostatică, hidrodinamică, aerodinamică și pneumatică. Acustica
este studiul modului în care sunetul este produs, controlat, transmis și primit.
Ramurile importante ale acusticii includ ultrasunetele, studiul undelor sonore
cu o frecvență foarte înaltă dincolo de domeniul auzulu
DACĂ MOȘ CRĂCIUN ARE 90KG SI 1.70 ACESTA CÂND LIVREAZĂ
CADOURI ȘI TREBUIE SĂ COBOARE PE HORN ȘTIIND CĂ HORNUL ARE
5M LUNGIME SI 2.5 LĂȚIME. CU CE VITEZĂ MEDIE V-A CĂDEA MOȘUL?
 M=90kg H-c v=s Vm=H = 5m =1m
 h=1.70 c Dt 15s 3s 18
c Vm= 1 = 1 = 1 3600
 H=5m 3 1000 km 3 1000
G 1 5
 l=2.5m
3600 l
 DT=15s -v (3
Vm= 18 = 6 =1.2 km
 Vm=?
15 5 h
PROIECT REALIZAT DE
Simion Ștefania
Maxim Ana
Colodiuc Ștefan
Denis Achiței