I.

CHIMIA O ŞTIINŢĂ A NATURII

I.1. Ştiinţele naturii

Fizica, chimia şi biologia constituie ştiinţele fundamentale ale naturii.

Fizica (de la cuvântul grecesc physis – natura) se ocupă cu transformările care
au loc în natură (fenomene) şi cu forţele care le provoacă.
Chimia este ştiinţa care studiază compoziţia, proprietăţile şi transformările unor
specii materiale, unitare şi bine definite, numite substanţe.
Biologia studiază viaţa şi fiinţele vii.
Dezvoltarea logică, întâi a chimiei şi apoi a fizicii, a dirijat aceste ştiinţe
spre cercetarea particulelor cele mai mici din care este alcătuită materia. Pentru
a înţelege proprietăţile materiei trebuie să se cunoască proprietăţile şi
comportările celor mai mici particule materiale din care ea este compusă.
Încă de la începutul sec. 19, chimiştii au recurs la ipoteza existenţei
atomilor pentru a explica legile combinaţiilor chimice. Aproape un secol s-a
crezut că atomii sunt cele mai mici particule existente într-o materie (în greacă,
atom înseamnă “ce nu poate fi divizat”).
În sec. 20 fizicienii au descoperit că atomii sunt construcţii complicate,
alcătuite din particule mai simple numite electroni, protoni şi neutroni. Ulterior,
în urma cercetărilor s-a descoperit şi existenţa altor particule elementare (au
fost numite astfel deoarece nu pot fi descompuse în particule mai simple).
Printre acestea se numără pozitronii, mezonii, neutrino şi altele. Studiul acestor
particule ţine de domeniul fizicii.
Din cele afirmate anterior, se poate desprinde o nouă definiţie a chimiei,
şi anume: Chimia este ştiinţa care se ocupă cu atomii şi combinaţiile acestora,
molecule, ioni şi cristale.
Această definiţie este mai profundă decât prima, dar nu pe deplin
satisfăcătoare, deoarece nu trasează o frontieră netă între fizică şi chimie.
De fapt, atomii şi combinaţiile lor nu pot fi cercetaţi fără ajutorul fizicii.
Întrepătrunderea domeniilor chimiei şi fizicii este atât de intimă încât chimia nu
poate fi studiată fără o bună cunoaştere a fizicii sau cel puţin a anumitor
capitole ale acestei ştiinţe.
De exemplu:
 mărimile fundamentale şi unităţile de măsură ale fizicii sunt aceleaşi cu
ale chimiei;
 metodele de lucru utilizate în chimie sunt în cea mai mare măsură
metode fizice adaptate la problemele speciale ale chimiei.
Matematica, deşi nu este o ştiinţă a naturii, aduce un ajutor nepreţuit omului în
eforturile sale de a cunoaşte fenomenele naturale. Cea mai exactă formă pentru
a descrie un fenomen natural sau a enunţa o lege a naturii este cea matematică.
În chimie, în ultimele decenii s-au remarcat progrese remarcabile
datorită adoptării din ce în ce mai mult a metodelor de gândire şi de lucru ale
fizicii şi, implicit, ale matematicii.

I.2. Scurt istoric al începuturilor ştiinţelor naturii

Primele descoperiri chimice mai însemnate ale omului primitiv au fost

fie întâmplătoare, de exemplu – focul, fie izvorâte (rezultate) din activităţile
meşteşugăreşti empirice, de exemplu - olăritul sau obţinerea de metale din
minereuri.
Primul popor care s-a înălţat la o gândire speculativă despre natură a
fost poporul grec. În sec. 5 î.e.n. a fost înfiinţată prima şcoală filozofică greacă,
şi anume, a filozofilor naturalişti. Ei şi-au concentrat atenţia asupra cunoaşterii
lumii materiale. Din această perioadă au rămas puţine materiale, fragmente
citate de autori posteriori, care au dovedit o intuiţie profundă despre structura
materiei şi legile naturii. Filozofii naturalişti au introdus conceptul de element
(în limba greacă – stoicheia).
Filozoful Parmenide admitea că există doua elemente : focul şi
pământul, primul reprezentând agentul creator activ, iar al doilea pe cel pasiv
(inert). Această concepţie este o formă primară a dualităţii moderne energie –
materie.
Empedocle (490 – 430 î.e.n.) admitea existenţa a patru elemente:
pământul, apa, aerul şi focul, care, după părerea sa nu se pot transforma unele în
altele. Toate obiectele din natură iau naştere din cele patru elemente prin
combinarea în proporţii diferite. Astfel se explică diferenţele calitative dintre
corpuri. Remarcabil în această concepţie este faptul că toate corpurile materiale
pot fi reduse la componente mai simple, puţine la număr dar cu proprietăţi
multiple de combinare. Primele trei elemente, şi anume: pământul, apa şi aerul
reprezintă cele trei stări de agregare ale materiei: solidă, lichidă şi gazoasă.
Focul poate avea aceeaşi semnificaţie ca la Parmenide (agent creator activ).
Fireşte, aceasta doctrină este naivă şi simplistă, dar noţiunea de element s-a
păstrat de-a lungul secolelor în amintirea oamenilor. Adevăratele elemente nu
puteau fi descoperite decât pe cale experimentala, ceea ce s-a întâmplat mult
mai târziu.
Filozofii Leucip (cca 450 î.e.n.) şi elevul său Democrit (cca 460 – 370
î.e.n.) au mers mai departe. După Democrit toate “lucrurile” sunt compuse din
atomi care există în număr infinit şi sunt neschimbători.
Atomii sunt antrenaţi în “vârtejuri” prin care iau naştere toate “lucrurile
compuse”. Cuvântul “vârtej” sugera probabil existenţa unor forţe chimice care
unesc atomii între ei. Democrit formulează clar legea conservării materiei în
termenii “nimic nu se naşte din ceea ce nu este, nici nu piere în nefiinţă”.
“Toate (transformările din natură) au loc prin necesitate”.
Acest termen, “necesitate” trebuie înţeles probabil în sensul că fenomenele
naturale nu sunt întâmplătoare ci decurg după legi bine definite.
Filozofii naturalişti greci nu au depăşit niciodată stadiul unor enunţuri
generale care nu au fost fundamentate prin experienţă. De aceea, doctrinele lor (
de multe ori contradictorii) nu au influenţat decât prea puţin dezvoltarea de mai
târziu a ştiinţei.
Chimia a luat naştere în sec. al 2-lea e.n. în Alexandria (Egipt).
Cuvântul chimie apare pentru prima dată într-un decret al împăratului
Diocletian din anul 296 e.n. Prin acest decret se ordona arderea cărţilor
egiptenilor despre chemeia sau arta de a “face” aur şi argint. Materia primă
pentru aceste fabricaţii de metale nobile erau metalele comune, în special
plumbul.
Arabii au transformat termenul de chimie în alchimie prin adăugarea
prefixului al.
Alchimia nu a fost niciodată o ştiinţă, deoarece nu era preocupată de
cunoaşterea naturii. În afară de “transmutaţia” metalelor în aur, alchimiştii
credeau în existenţa unui medicament universal – piatra filozofală sau elixirul
vieţii – capabil să vindece maladiile omului. După cum se observă, alchimia
specula sentimentele primare (naivitatea) omului, în special dorinţa de
îmbogăţire rapidă sau recăpătarea sănătăţii pierdute, prin mijloace miraculoase.
Adesea, alchimia a fost un pretext pentru înşelătorie.
Pe de altă parte, alchimia a avut şi părţi bune. Alchimiştii se foloseau de
o metodă de lucru care s-a dovedit mai târziu extrem de fructuoasă, experienţa.
Primele cercetări s-au efectuat în laboratoarele alchimiştilor. Ei au obţinut mai
mult sau mai puţin pure substanţe ca: acidul azotic, alcoolul şi câteva săruri.
Distilarea, a fost practicată de alchimişti. Aparatele de distilare, numite de
alchimiştii greci ambix, ne-au parvenit sub denumirea arabizată alambic..
Alchimia constituie un exemplu grăitor pentru inutilitatea unei cercetări pur
empirice, fără baze teoretice, urmărind beneficii materiale imediate.
Robert Boyle (1627 – 1691) este omul de ştiinţă care formulează pentru
prima dată o definiţie a noţiunii de element chimic mult asemănătoare celei
acceptate în zilele noastre.
În cursul secolului al 18-lea, o pleiadă de observatori şi experimentatori
talentaţi au acumulat numeroase observaţii care, sistematizate de A. L.
Lavoisier (1743 – 1794), au permis acestuia să formuleze o teorie a arderii,
constituind astfel punctul de plecare al ştiinţei chimice moderne.
Fizica, aşezată pe baze noi de Galilei (1564 – 1642) şi de Newton (1642
– 1727), s-a ocupat la început cu fenomene naturale observabile macroscopic.
Acestea au fost clasificate mai întâi după modul cum ele influenţează simţurile
omului. Principalele domenii ale fizicii clasice sunt mecanica sau ştiinţa despre
mişcarea corpurilor, acustica sau ştiinţa despre sunet, optica sau ştiinţa despre
lumină şi ştiinţa despre căldură. Acestora li s-a alăturat ulterior cercetarea
electricităţii şi a magnetismului. Un pas înainte important a fost realizat atunci
când aceste domenii diferite ale fizicii clasice au fost corelate între ele prin
concepţii abstracte, cum sunt teoria cinetică a gazelor (Bernoulli, 1700 – 1782),
ştiinţa despre unde (Huygens, 1629 – 1695), termodinamica (iniţiată în sec. al
19-lea de Carnot, Clausius, Boltzmann, Gibbs şi alţii), electrodinamica lui
Maxwell (1865) şi teoria relativităţii a lui Einstein (1905), o extindere a
mecanicii la corpuri animate de mişcări foarte rapide. O eră noua în fizică a fost
iniţiată prin descoperirea teoriei cuantelor (Planck, 1900 şi Einstein, 1905), a
mecanicii ondulatorii (de Broglie, 1923) şi a mecanicii cuantice (Scrödinger,
1926 şi Heisenberg, 1927).
Prin exploatarea acestor noi domenii de cercetare teoretică au devenit
posibile şi au fost realizate importante succese în cunoaşterea structurii şi a
comportării atomilor şi a particulelor elementare.

I.3. Ramurile chimiei

Cea dintâi preocupare a chimiei, ca o ştiinţa a naturii, este aceea de a

clasifica, după compoziţie, proprietăţile şi structura lor, numeroasele substanţe
găsite în natură sau obţinute artificial.
Substanţele chimice după natura lor, se clasifică în următoarele două
categorii :
 substanţe anorganice sau minerale, care se găsesc cu precădere în
regnul mineral. Exemple: oxigen, azot, carbon, fier, aluminiu, cupru, dioxid
de carbon, sarea, calcarul.
 substanţe organice, care se găsesc cu precădere în regnul animal sau
vegetal. Exemple: metanul, petrolul, zahărul, amidonul etc.
Compoziţia, proprietăţile şi transformările substanţelor anorganice se
studiază în cadrul chimiei anorganice (neorganice), iar cele ale substanţelor
organice în cadrul chimiei organice.
Cunoaşterea proprietăţilor, a structurii şi a transformărilor substanţelor
nu este posibilă decât prin folosirea metodelor fizice.
Elaborarea metodelor fizice aplicate la problemele chimiei formează
preocuparea chimiei fizice.
Chimia analitică este o ramură a chimiei care se ocupă cu stabilirea
compoziţiei şi a structurii substanţelor. Chimia analitică este o disciplină
ajutătoare de cea mai mare importanţă, în orice lucrare chimică. Oricare ar fi
problema cercetată este necesar să se verifice, la fiecare pas, puritatea
substanţelor cu care se lucrează sau se determină impurităţile conţinute în aceste
substanţe. Prin analiza calitativă se stabilesc elementele, ionii şi moleculele
care compun o substanţă sau un amestec, iar analiza cantitativă permite să se
determine compoziţia procentuală a substanţelor şi amestecurilor. În chimia
analitică sunt folosite atât metodele chimice cât şi cele fizice.
Chimia sintetică stă la baza industriei chimice care transformă o serie de
materii prime naturale anorganice (azot, oxigen, sulf, diferite sulfuri metalice,
carbonaţi şi oxizi metalici) sau materiale organice (cărbune, petrol şi alte
materiale de origine biologică) în produse utile omului. Ea studiază metodele
pentru obţinerea de substanţe, fie pornind de la elemente (sinteze totale), fie de
la combinaţii mai simple decât cele ce urmează a fi sintetizate (sinteze parţiale).
Dezvoltarea uriaşă a industriei chimice este rezultatul cercetării
chimice. Se disting trei etape ale cercetării chimice:
 cercetarea fundamentală;
 cercetarea aplicativă;
 cercetarea de dezvoltare sau de perfecţionare.
Cele trei forme de cercetare sunt interdependente.
Scopul cercetării fundamentale este acela de a cunoaşte cât mai exact şi
complet fenomenele chimice şi de a descoperi fenomene şi substanţe noi.
Cercetarea aplicativă pune la punct procedee pentru realizarea la scară
industrială, a reacţiilor cunoscute bine în urma cercetărilor de laborator. Apare o
specialitate distinctă, ingineria chimică – care se ocupă mai mult de aspectul
fizic al proceselor aplicate sau aplicabile în industrie, de transportul de
materiale în instalaţiile industriale, de echilibrele de fază, de echilibrele chimice
şi de cinetica reacţiilor în instalaţii, de transferul de căldură, de bilanţul de
energie, precum şi de aparatele cele mai potrivite pentru bunul mers al unui
procedeu, în condiţii economice avantajoase.
Cercetarea de dezvoltare se efectuează în secţiile de cercetare speciale
din întreprinderi şi are drept scop perfecţionarea necontenită şi îmbunătăţirea
calităţii produsului, mărindu-se randamentul prin înlocuirea unor materii prime
prin altele mai ieftine sau prin schimbarea catalizatorilor cu alţii mai eficienţi.
Cercetările aplicative şi de dezvoltare diferă de cercetarea fundamentală
numai prin orientarea lor, spre scopuri practice.
O cercetare, în oricare dintre cele trei forme menţionate, nu poate fi
eficientă dacă cercetătorul nu este educat la un înalt nivel ştiinţific, daca nu este
instruit în metodele de lucru specifice ale domeniului ştiinţific în care activează.
 Chimia nu serveşte numai industriei chimice ci şi altor ramuri ale
producţiei, precum şi altor ştiinţe. Astfel, au luat naştere numeroase discipline
anexe ale chimiei, ca geochimia, biochimia, chimia agricolă, chimia medicală,
şi altele, fiecare cu metodele şi problemele ei specifice.