Chcompanorg Suport Curs

CHIMIA COMPUŞILOR
ANORGANICI FARMACEUTICI
Modulul IX – an I, AMF
Suport de curs
I. INTRODUCERE
Chimia (denumirea provine din cuvântul egiptean kēme pronunțat [k'em], care înseamnă „pământ”)
reprezintă una dintre ramurile științelor naturale al cărei obiect de studiu îl constituie compoziția, structura,
proprietățile și schimbarea materiei,
Ca obiect de studiu, chimia a apărut acum câteva milenii în anumite părți ale lumii, mai exact în Orientul
Mijlociu sub forma alchimiei, iar aceasta din urmă a permis elaborarea chimiei moderne ca urmare
a revoluției chimice (1773) si se ocupa cu:
o studierea materiei la nivel atomic,
o proprietățile atomilor,
o modul de formare a legăturilor chimice,
o formarea compușilor chimici,
o modul în care anumite substanțe interacționează la nivel molecular și conferă materiei anumite
proprietăți generale,
o modul în care nivelul de interacțiune dintre aceste substanțe poate conduce la crearea altor
substanțe prin intermediul unor reacții chimice.
Disciplinele cuprinse în chimie sunt grupate tradițional după tipul de materie studiată sau tipul de studiu.
Acestea includ: chimia anorganică (studiul materiei anorganice), chimia organică (studiul materiei
organice), biochimia (studiul substanțelor din organismele biologice, vii), chimie fizică (studiile legate de
energia sistemelor chimice la scară macromoleculară, moleculară și submoleculară), electrochimie, chimia
analitică (analiza mostrelor de material pentru înțelegerea compoziției chimice și structurii acestuia) etc.
Multe alte discipline specializate au apărut în anii recenți, de exemplu neurochimia - studiul chimic
al sistemului nervos.
Istoric
Definiția generală a chimiei (cea acceptată în mod implicit de marele public) s-a schimbat de-a lungul
timpului, pe măsură ce noi ramuri au fost incluse în studiul chimiei. Ca și componentă a istoriei științelor,
etimologia termenului de "chimie" este considerată a fi una diversă, fără a se fi ajuns la un anumit consens.
Prima menționare a termenului de chimie este atribuită lui Dioclețian în anul 296, în momentul când ordona
incendierea cărților locuitorilor din Alexandria, privind modul prin care aurul și argintul pot fi replicate; cu
toate acestea, este posibil ca această menționare făcută de Dioclețian să fie o simplă legendă.
Se consideră că termenul provine din cuvântul arab al-kīmīā, ce desemna acel set timpuriu de practici
care îngloba elementele chimiei, metalurgiei, astrologiei, astronomiei, misticismului și medicinei; obiectul
principal al alchimiei era considerat a fi transformarea materialelor în aur. Termenul arab este derivat din
limba greaca, χημία sau χημεία (chemia), care desemna arta făuririi aurului și argintului. Totodată, termenul
poate fi considerat ca provenind de la cuvântul "chumeia", care insemna arta extragerii sucurilor sau
infuziilor din plante, precum și prepararea medicamentelor și tincturilor din plante.
În limba greacă, termenul este întâlnit în cartea unui scriitor grec, Suidas, din secolul al XI-lea. La origine,
termenul grecesc a fost stabilit datorită influențelor Egiptului Antic, unde termenul keme însemna "nisipul
1
aluvial al Nilului", "pământ negru". Limba persană a influențat de asemenea originea termenului, datorită
termenului de "kimiya", care însemna "artă, truc”.
În anul 330, Zosimos din Panopolis denumea alchimia ca fiind studiul compoziției apelor, mișcărilor,
creșterii, încorporării, respingerii, desenului sufletului din trupuri și al împreunării sufletelor cu trupurile.
În anul 1661, Robert Boyle elaborează modelul chimiei prin intermediul principiilor sale mereologice, care
încorporau filozofia corpusculariană. Principiul generic, acela că chimia este bazată pe considerentul că
materia este alcătuită din componente minuscule, apare la începutul lucrării "Chimistul sceptic".
Glaser susținea în 1663 despre chimie că este o artă științifică prin care cineva învață cum să dizolve corpuri,
cum să reprezinte diversele substanțe din compoziția lor, cum să combinedin nou substanțele între ele și cum
să le aducă la un grad de perfecțiune mai mare.
Stahl definea chimia în 1730 ca fiind arta împărțirii corpurilor mixte, compuse și agregate în elementele
principale ale lor.
În 1837, Jean Baptiste Dumas definea chimia ca fiind știința care se ocupă cu legile și efectele forțelor
moleculare. Totodată, este cel care contribuie la dezvoltarea teoriilor chimiei organice, afirmând că între cele
2 ramuri ale chimiei, principiile sunt aceleași.
În anul 1947, chimia este denumită de către Linus Pauling ca fiind știința substanțelor: a structurii,
proprietăților și reacțiilor care le schimbă în alte substanțe.
Raymond Chang oferă o definire mai largă a termenului, menționând chimia în 1998 ca fiind studiul
materiei și a schimbărilor prin care trece.
Chimia ca stiinta
Un grup de chimiști de la Oxford, Robert Boyle, Robert Hooke și John Mayow au început remodelarea
tradițiilor vechi, de ordin alchimic, într-o disciplină științifică. În mod special, Boyle este considerat a fi
părintele chimiei datorită celei mai importante lucrări ale sale, Chimistul sceptic, unde diferențierea este
făcută între cunoașterea alchimiei și descoperirile științifice ale noii chimii. Acesta a formulat legea lui Boyle,
a respins teoria clasică a celor "4 elemente" și a propus o alternativă mecanistă a atomilor și reacțiilor
chimice al căror studiu s-ar fi putut face prin experimente riguroase.
Teoria flogistonului (substanța aflată la baza tuturor reacțiilor de combustie) a fost propus de către
germanul Georg Ernst Stahl la începutul secolului al XVIII-lea și a fost accentuată de către chimistul
francez Antoine Lavoisier, omologul chimist al fizicianului Newton, care a reușit mai mult decât oricine să
făurească o nouă știință bazată pe filon teoretic, prin elucidarea principiului conservării masei și dezvoltării
unui sistem nou de nomenclatură chimică utilizat până în zilele noastre.
Cu toate acestea, înainte de eforturile lui Lavoisier, numeroase descoperiri importante au fost făcute în
special privind natura aerului, care s-a demonstrat a fi compus din numeroase gaze. Chimistul scoțian Joseph
Black (primul chimist experimental) și olandezul J. B. van Helmont descoperiseră dioxidul de carbon, sau ceea
ce Black numise 'aer inert' în 1754; Henry Cavendish descoperise hidrogenul și elucidase proprietățile sale,
iar Joseph Priestley și, independent, Carl Wilhelm Scheele, izolaseră oxigenul pur.
Chimistul englez John Dalton a propus teoria moderna a atomilor, aceea că toate substanțele sunt
compuse din atomi indivizibili ai materiei și că fiecare atom are o masă atomică variabilă.
Dezvoltarea în teoria electrochimică a combinațiilor chimice apare la începutul secolului al XIX-lea, ca
rezultat al muncii a 2 oameni de știință în particular, J. J. Berzelius și Humphry Davy; aceasta a putut fi
descoperită datorită invenției pilei voltaice de către Alessandro Volta. Davy descoperise 9 elemente chimice
noi, incluzând metalele alcaline, prin extragerea acestora utilizând curentul electric aplicat pe minereurile
acestora.
Britanicul William Prout a propus pentru prima oară ordonarea tuturor elementelor chimice folosind
masa lor atomică, datorită faptului că toți atomii aveau același multiplu al masei atomice de hidrogen. J. A. R.
Newlands începuse o variantă timpurie a tabelului periodic, care a fost ulterior dezvoltat în tabelul periodic
modern în anii 1860 de către Dmitri Mendeleev și independent de alți oameni de știință, precum Julius Lothar
Meyer. Gazele inerte, ulterior numite "gaze nobile", au fost descoperite de către William Ramsay în
colaborare cu Lord Rayleigh la finalul secolului, completând astfel structura de bază a tabelului.
Chimia organică a fost dezvoltată de către Justus von Liebig și alții, ca urmare a sintezei ureei de
către Friedrich Wöhler, care dovedise că organismele vii erau reduse, în teorie, în chimie. Alte avansări
cruciale ale secolului XIX-lea erau înțelegerea legăturilor valente (Edward Frankland în 1852) și aplicarea
termodinamicii în chimie (J. W. Gibbs și Svante Arrhenius în anii 1870).
2
Elementul chimic
Un element chimic reprezintă substanța pură care este constituită dintr-un singur tip de atom,
caracterizat de un anumit număr de protoni din interiorul nucleului atomic (cunoscut ca și număr atomic,
notat cu simbolul Z). Masa atomică este indicată drept sumă a numărului de protoni și neutroni din interiorul
nucleului. Cu toate că toți nucleii unui atom aparținand aceluiași element ar avea același număr atomic, masa
lor atomică nu trebuie să fie neapărat egală; atomii care prezintă diverse mase atomice sunt cunoscuți
drept izotopi. De exemplu, toți atomii cu 6 protoni în nucleu sunt atomi ai elementului chimic carbon, dar
atomii de carbon pot avea mase atomice 12 și 13.
Modelul standard de prezentare al elementelor chimice este tabelul periodic al elementelor, care
ordonează aceste elemente în funcție de numărul lor atomic. Tabelul este constituit din grupe (coloane) și
perioade (șiruri).
Ioni si saruri
Un ion este un tip de un atom sau moleculă care a cedat sau a acceptat unul sau mai mulţi electroni.
Cationii încărcaţi pozitiv (de exemplu, cationul de sodiu Na+) şi anionii încărcaţi negativi (de exemplu, clorură
Cl-) pot forma o structură cristalină de sare neutră (de exemplu, clorură de sodiu NaCl). Exemple de ioni
poliatomici care nu se despart în timpul reacţiilor sunt hidroxizii (OH-), fosfaţii (PO43-) şi alţii.
Compus chimic
Un compus reprezintă substanţa chimică pură, formată din mai mult de un element. Proprietăţile
compusului sunt determinate de uşoare similitudini cu cele ale elementelor sale constituente.
Nomenclatura standard pentru compuşi este determinată de către Uniunea Internaţională de Chimie Pură şi
Aplicată (IUPAC). Compuşii organici sunt numiţi conform sistemului de nomenclatură organică, în timp ce
compuşii anorganici sunt numiţi conform sistemului nomenclaturii anorganice.
Molecula
O moleculă reprezintă cea mai mică unitate indivizibilă a unei substanţe chimice pure, care posedă un
set unic de proprietăţi chimice, reprezentând potenţialul de a suferi un anumit set de reacţii chimice cu alte
substanţe. De regulă, moleculele sunt reprezentate de atomii legaţi prin legături covalente, structura lor fiind
neutră din punct de vedere electric, iar toate valenţele electronilor sunt aranjate cu alţi electroni fie în
diverse legături, fie singulari.
3
Spre deosebire de ioni, moleculele există ca unităţi neutre din punct de vedere electric. Când această
condiţie este încălcată, încărcătura electronică a moleculei determină un ion molecular sau ion poliatomic.
Complexele poliatomice încărcate care sunt prezente în solide (de exemplu, ionii sulfat sau azotat) nu sunt
considerate drept molecule în chimie.
Gazele inerte sau nobile (heliu, neon, argon, krypton, xenon şi radon) sunt compuse din atomi singulari
ca unitate de bază, însă celelalte elemente chimice izolate constau fie în molecule, fie in reţele de atomi
legaţi. Moleculele identificabile alcătuiesc substanţe cunoscute, precum apa, aerul, dar şi unele substanţe
organice precum alcoolul, zahărul, benzina şi diverse produse farmaceutice.
Cu toate acestea, nu toate substanţele sau compuşii chimici sunt alcătuiţi din molecule şi, într-adevăr,
majoritatea solidelor care compus crusta, mantaua şi nucleul Pământului sunt elemente chimice fără grupare
moleculară. Aceste tipuri de substanţe, precum compuşii ionici şi solide în reţea, sunt organizate în aşa
manieră încât nu este necesară existenţa unor molecule identificabile. În schimb, aceste substanţe sunt
discutate în termeni de unitate celulară ca şi cea mai mică structură repetitivă din interiorul substanţei.
Exemple de asemenea substanţe sunt sărurile minerale (ca sarea de masă), solidele precum carbonul şi
diamantul, metalele, siliciul şi minerale silicate, precum cuarţul şi granitul.
Una din principalele caracteristici ale moleculei este geometria sa, numită structură moleculară. În timp
ce structura moleculară diatomică, triatomică sau tetraatomică poate fi comuna (lineară, piramidala,
angulară etc.), structura moleculelor poliatomice, constituite din mai mult de 6 atomi, poate fi determinanta
pentru natura sa chimică.
Substanţe şi amestecuri
O substanţă chimică reprezintă compoziţia materiei care este definită şi posedă anumite proprietăţi
fizico-chimice.
În momentul când mai multe substanţe sunt prezente, rezultatul este numit amestec. Exemple de
amestecuri sunt aerul şi aliajele.
Proprietăţi fizice
Proprietăţile fizice ale unei substanţe reprezintă acele calităţi caracteristice şi definitorii ale acesteia; de
exemplu, clorura de sodiu este întâlnită sub diverse forme - granulară, sub forma sării de bucătărie sau sub
forma cristalizată (între 2-3 mm, până la 5 cm în diametru). Indiferent de forma în care ar fi întâlnită, prezintă
aceleaşi proprietăţi caracteristice (aranjarea cristalină, gust etc.). Totodată, sunt considerate a fi proprietăţi
fizice acele caracteristici care nu implică schimbarea substanţei la nivel chimic.
Exemple de proprietati fizice:
Caracterul higroscopic
O substanță se numește higroscopică dacă are proprietatea de a absorbi sau adsorbi umezeala din aer.
Printre aceste substanțe se numără sarea, mierea, glicerina, etanolul, metanolul, acidul
sulfuric concentrat și hidroxidul de sodiu solid. Absorbția umezelii este în general urmată de dilatarea
sau comprimarea materialului. Pentru a preintampina degradarea unele din aceste substanțe trebuie
păstrate în recipiente închise ermetic.
Delicvescenta - este procesul prin care o substanță solidă absoarbe vapori de apă din aer pentru a forma
o soluție. Acest proces se desfășoară dacă presiunea de vapori a apei din aer este mai mare decât
presiunea de vapori a soluției saturate. La temperatură și presiune date, absorbția vaporilor de apa se
continuă până la saturarea soluției.
Eflorescenta – este proprietatea unor saruri cristaline de a se transforma in pulbere amorfa prin pierderea
apei de cristalizare. În chimie, apa de cristalizare reprezintă acele molecule de apă care se găsesc în
interiorul cristalelor. Apa este de obicei incorporată în timpul formării cristalelor din soluția care conține
substanța respectivă
Clivaj - tendinţa întâlnită la minerale sau cristale de a se sparge sau despica, în paralel cu reţeaua structurii
lor cristaline. Suprafaţa clivajului este netedă, în general cu o reflectare bună a razelor luminoase.
Solubilitate - indică gradul în care o substanţă pură se poate dizolva într-un dizolvant, alcătuind o soluţie
omogenă unde repartizarea atomilor, moleculelor şi ionilor este uniformă. Pentru lichide parţial miscibile
reciproc, care formează o soluţie eterogenă cu cel puţin 2 faze lichide (lichid multifazic) solubilitatea se
denumeşte miscibilitate. Dizolvantul în modul cel mai frecvent este un lichid, dar sunt şi unele excepţii când
unii dizolvanţi sunt:
- Solide, ca în cazul aliajelor, sticlei, ceramicii, semiconductoare
4
- Gaze, ce dizolvă solide sau lichide, de obicei la temperaturi şi presiuni înalte, ca de exemplu siliciul în
vapori de apă în anumite procese geochimice.
În funcţie de cantitatea de substanţă dizolvată, soluţiile se clasifică în:
- soluţii saturate: care conţin cantitatea maximă de substanţă dizolvată la o anumită temperatură
- soluţii nesaturate: în care se mai poate dizolva o cantitate de dizolvat până la saturaţie
Gust
Miros
Densitate - este o mărime fizică folosită pentru descrierea materialelor şi definită ca masa unităţii de volum.
Astfel, densitatea unui corp este egală cu raportul dintre masa şi volumul său. Unitatea de măsură în Sistemul
Internaţional pentru densitate este kilogramul pe metru cub (kg/m³); alte unităţi folosite sunt gramul pe
centimetru cub (g/cm³), kilogramul pe litru (kg/L) etc. Densitatea se notează de obicei cu litera grecească ρ
(ro) sau cu iniţiala cuvântului, litera d.
Conductivitate termică - este mărimea fizică prin care se caracterizează capacitatea unui material de a
transmite căldura (prin conducţie termică) atunci când este supus unei diferenţe de temperatură.
Conductivitate electrică - este mărimea fizică prin care se caracterizează capacitatea unui material de a
permite transportul sarcinilor electrice atunci când este plasat într-un câmp electric.
Maleabilitate - capacitatea unui material de a se deforma sub un efort de compresiune; acest lucru este
adesea caracterizat prin capacitatea materialului de a forma o foaie subţire prin ciocănire sau laminare.
Ductilitate - este capacitatea unui material solid de a se deforma sub un efort de tracţiune; acest lucru este
adesea caracterizat prin capacitatea materialului de a fi întins într-un fir.
Duritate - este rezistenţa la penetrare opusă de un corp solid la acţiuni mecanice penetrante exterioare.
Această rezistenţă se poate manifesta faţă de acţiuni de şlefuire, zgâriere, tocire prin utilizare repetată.
Stare de agregare - reprezintă un set de stări ale unui sistem fizic macroscopic care are o compoziţie chimică
şi proprietăţi fizice relativ uniforme (precum temperatura, structura cristalină, presiunea etc.). Cel mai
cunoscute exemple de stări de agregare sunt solid, lichid şi gazos. O diferenţă principală printre fazele solide
este structura de aranjament a atomilor (stare cristalina sau amorfa).
Starea cristalină rezultă din aranjarea unităților structurale ale solidului (ioni, atomi, molecule) într-o ordine
bine definită în trei dimensiuni. Această așezare ordonată are loc atât în cadrul unui grup limitat de unități
structurale (ordine locală), cât și pe domenii întinse (ordine depărtată).
Un compus solid amorf (sau necristalin, non-cristalin etc.) este un compus solid în care atomii constituenți nu
prezintă aranjament ordonat la distanță lungă, ordine caracteristică compușilor solizi cristalini. Denumirea
provine din limba greacă („a”, fără și „morphé”, formă).
Ilustrarea schematică a structurii siliciului în formă cristalină, amorfă și amorfă hidrogenată
Sublimarea/Desublimarea
În fizică sublimarea este fenomenul de trecere, prin încălzire, a unei substanțe din stare solidă direct în
stare de vapori (gazoasă), fără a mai trece prin starea lichidă. Fenomenul de sublimare este
endotermic, adică are loc cu absorbție de căldură. Exemple de substanțe care sublimează
sunt naftalina, iodul etc.
Fenomenul invers, cel de trecere a unei substanțe din stare de vapori direct în starea solidă, poartă
numele de desublimare. Fenomenul de desublimare este exotermic, adică are loc cu cedare de
căldură.
Legătură chimică
5
În funcţie de modul în care atomii îşi formează configuraţia completă a ultimului strat, interacţiunile dintre ei
(legăturile chimice) sunt diferite. Legăturile chimice cunoscute astăzi se clasifică astfel:
Legături intramoleculare, care se stabilesc între atomii componenţi ai unei combinaţii chimice. În cadrul
acestor tipuri de legături sunt incluse:
 Legătura ionică
 Legătura covalentă
 Legătura coordinativă
 Legătura metalică
Legături intermoleculare, care se stabilesc între molecule deja formate. Dintre acestea, cele mai importante
sunt:
 Legătura de hidrogen
 Legătura van der Waals
Conceptul de legătură chimică se referă la modul în care atomii se unesc pentru a forma molecule, fiind
starea de echilibru între particulele încărcate pozitiv din nucleu şi particulele negative care oscilează printre
acestea. Fiind mai mult decât nişte simple stări de atracţie şi respingere, energiile şi modul de distribuire
caracterizează disponibilitatea unui electron de a se uni cu un alt atom.
Proprietăţi chimice
Proprietăţile chimice ale unei substanţe reprezintă acele caracteristici specifice participării în reacţiile
chimice.
Subdiscipline
Ca orice alt obiect de studiu major, chimia este împărţită în câteva subdiscipline:
 Chimie organică este ramura chimiei care se ocupă cu studiul structurii, proprietăţilor, reacţiilor de sinteză
sau de descompunere a compuşilor organici. Compuşii organici sunt substanţe alcătuite în principal din
carbon şi hidrogen, dar pot conţine şi oxigen, azot, sulf, fosfor sau bor, precum şi restul elementelor, dar în
cantităţi mult mai mici.
 Chimie anorganică este o ramură a chimiei, ce studiază proprietăţile elementelor chimice şi compuşii formaţi
de acestea. Interpretarea compuşilor anorganici se face cel mai bine prin modele calitative ale mecanicii
cuantice. Nu există o distincţie clară între disciplina organică şi anorganică, fiind întrepătrunse în
cadrul chimiei organometalice.
 Chimie analitică reprezintă disciplina ştiinţifică ce dezvoltă şi aplică metode, instrumente şi strategii în scopul
obţinerii de informaţii cu privire la compoziţia şi natura elementelor.
 Chimie fizică este ramură a chimiei care se ocupă cu studierea fenomenelor macroscopice, atomice,
subatomice şi particulare în sistemele chimice, în ceea ce priveşte legile fizice. Chimia fizică adesea foloseşte
concepte din fizică precum mişcarea, energie, forţă, timp, termodinamică, chimie cuantică, mecanică
statistică, şi dinamică.
 Electrochimie reprezintă un domeniu de interferenţă dintre chimie şi studiul electricităţii, care studiază
reacţiile electrochimice şi aplicaţiile acestora: electroliza, coroziunea, acumulatorii electrici, bateriile,
procedeele electrochimice de acoperire metalică. Cel mai important procedeu care este studiat de
electrochimie este electroliza, ce reprezintă o reacţie chimică ce are loc la trecerea curentului electric.
 Biochimie este ştiinţa care studiază chimia vieţii. Considerată multă vreme o ramură interdisciplinară aflată la
graniţa între chimie şi biologie, biochimia s-a dezvoltat în special în ultimele decenii ca o disciplină de sine
stătătoare, abordând subiecte ca structura chimică a substanţelor din care sunt formate organismele,
interacţiunile între aceste substanţe şi transformările metabolice pe care acestea le suferă in vivo. În mare, se
poate considera că biochimia are două ramuri: biochimia metabolismelor şi biochimia structurală.
 Chimie teoretică este o ramură a chimiei ce se foloseşte de legile fizicii pentru a explica şi prezice
proprietăţile diferitelor substanţe.
6
 Chimia materialelor este reprezentată de prepararea, caracterizarea şi înţelegerea substanţelor folositoare.
Principalele obiecte de studiu sunt chimia stărilor de agregare (solide, lichide, polimeri) şi procesele ce au loc
între stări de agregare diferite.
 Neurochimie o ramură a neurologiei, ce se ocupă cu studierea naturii şi funcţiilor neurotransmiţătorilor şi cu
efectul pe care substanţele chimice îl au asupra celulelor nervoase.
 Chimie nucleară este o ramură a chimiei care studiază radioactivitatea, procesele nucleare şi proprietăţile
nucleare ale compuşilor. Altfel spus, este studiul chimiei elementelor radioactive, cum sunt actinidele radiu şi
radon, împreună cu studiul implicării chimiei în echipamentul necesar realizării proceselor nucleare.
Etc.
Chimia anorganică este o ramură a chimiei care studiază proprietățile elementelor chimice și
a compușilor anorganici (toți compușii chimici formați din aceste elemente, cu excepția celor organici, care
sunt subiectul chimiei organice). Interpretarea compușilor anorganici se face cel mai bine prin modele
calitative ale mecanicii cuantice. Această ramură are aplicații extrem de diverse în industria chimică, prin
studiul catalizatorilor, polimerilor, pigmenților, surfactanților, combustibililor, etc.
Fiind o știință experimentală, informațiile fundamentale despre reactanți, produși de
reacție sau mecanismele de reacție sunt obținute prin observații experimentale. Diversele ramuri ale chimiei
anorganice (chimia organometalică, chimia polimerilor anorganici, chimia combinațiilor complexe) sunt într-o
continuă dezvoltare. Chimia anorganică are în sfera de studiu reacțiile chimice, legăturile chimice,
proprietățile elementelor chimice din sistemul periodic și a compușilor formați de aceștia.
Mulți compuși anorganici sunt compuși ionici care sunt formați din cationi și anioni. Un exemplu ar
fi sarea numită clorură de magneziu, MgCl2, care este formată din cationi de magneziu Mg2+ și anioni de clor
Cl−. În acești compuși suma sarcinilor electrice este mereu nulă, ei fiind neutri din punct de vedere electric.
Doi parametrii care ajută la descrierea ionilor sunt potențialul de ionizare (pentru cationi) și afinitatea pentru
electroni (pentru anioni). Principalele clase de compuși studiați de chimia anorganică
sunt acizii și bazele anorganice, sărurile și oxizii (pot fi oxizi acizi sau bazici).
În chimia anorganică sunt cunoscute mai multe tipuri de reacții chimice, printre care se numără reacțiile
de descompunere, de combinare sau de dublu schimb. Cea din urmă, specifică compușilor anorganici, are loc
când se interschimbă doi ioni componenți a două săruri diferite, fără să se modifice stările de oxidare.
În reacțiile redox, unul dintre reactanți, numit agent oxidant, își micșorează numărul de oxidare, iar celălalt,
numit agent reducător, își mărește numărul de oxidare, ceea ce produce un transfer de electroni.
Compușii anorganici sunt răspândiți în natură sub forma mineralelor. Solul conține, de exemplu, sulfuri
de fier (cum este pirita) și sulfați de calciu (gipsul). De asemenea, unii compuși anorganici pot fi biomolecule,
ca de exemplu electroliți (clorura de sodiu), ioni fosfat (în alcătuirea ATP-ului și a ADN-ului) etc.
Chimia medicală și chimia farmaceutică sunt discipline științifice care se află la intersecția
dintre chimie (în special chimia organică de sinteză) și farmacologie și alte științe de specialitate din domeniul
biologic.
Chimia Farmaceutică are drept obiectiv studiul substanţelor medicamentoase utilizate în terapie, sub
aspectul metodelor de obţinere, proprietăţilor fizico-chimice, proprietăţilor farmacologice şi al relaţiilor
structură chimică – activitate biologică, precum și proiectarea si obţinerea de noi structuri chimice cu
potențial efect farmacologic.
II. HALOGENII SI COMBINATII CHIMICE CARE CONTIN HALOGENI

Halogenii sunt elemente componente ale grupei a VII-a (grupa a XVII-a) care se intâlnesc într-un număr foarte
mare de forme medicamentoase. Aceştia sunt : F, Cl, Br, I.
1. FLUORUL ŞI COMPUSII SAI
7
FLUORUL, F
Poziţia în Sistemul Periodic: grupa a VII-a (grupa aXVII-a), perioada a 2-a.
Fluorul se găseşte în natură numai sub formă legată şi anume:
 Fluorură de calciu: CaF2 (fluorina);
 Criolita: Na3AlF6;
 Apatita: Ca5(PO4)3F.
Este un element cu importanţa biologică, deoarecev intră în compoziţia sistemului osos şi în special al
smalţului dentar. Din aceste motive se introduce in pastele de dinţi sub formă de fluorura de sodiu
NaF.
Se prezintă sub formă de gaz toxic, de culoare galbenă, miros pătrunzător şi se obţine prin electroliza
fluorurilor topite.
Este cel mai electronegativ nemetal.
Rol biologic:
 fixarea Ca
 prevenirea cariilor
 dezvoltarea dinţilor
 formarea smalţului dentar şi a sistemului osos.
Obs. Excesul de fluor determină opacitatea dintelui
Fluorizarea apei este metoda cea mai eficientă de prevenire a cariei. La aceasta se adaugă şi faptul că
orice pastă de dinţi conţine anumite cantităţi de fluor. Cantitatea de F din pastele de dinţi variază între
0,4-1,5 mgF/1g pastă.
Dacă apa conţine mai puţin de 0.3 ppm ( parti pe milion) trebuie suplimentat astfel:
 0,25mgF/zi pentru copii de la 6 luni la 3 ani
 0,5mgF/zi pentru copii de la 3 ani la 6 ani
 15mgF/zi pentru copii de la 6 ani la 16 ani.
La cumpărare pastele de dinţi se aleg în funcţie de: vârstă, riscul apariţiei cariilor, cantităţi de F din apă.
De regulă la copiii sub 6 ani pasta nu trebuie să conţină mai mult de 600 ppmF/g, iar peste 6 ani să nu
conţină mai mult de 1450 ppmF/g.
a.) ACID FLUORHIDRIC, ACIDUM FLUORHIDRICUM, HF
Obţinere:
Se obţine în urma reacţiei dintre acid fluorhidric şi fluorură de calciu, proces care se realizează
industrial în instalaţii de plumb sau platină.
CAF2 + H2SO4=2HF +CaSO4.
Proprietăţi:
Se prezintă sub formă de gaz incolor, cu miros pătrunzător, foarte uşor solubil în apă, care se
lichefiază la temperatura de +19,5C.
Acidul fluorhidric se comercializează sub formă de soluţie apoasă 30-40 %. Soluţia apoasă este
incoloră, fumegă la aer, are acţiune mai corozivă decât în stare gazoasă, dizolvă majoritatea metalelor.
Corodează porţelanul şi sticla tarnsformând bioxidul de siliciu în tetra-fluorură de siliciu gazoasă.
SiO2 + 4HF=SiF4+2H2O
Întrebuinţări:
Are efect antiseptic puternic, opreşte fermentaţiile butirice şi lactice. Se utilizează la conservarea
preparatelor anatomice şi pentru gravare pe sticlă.
Atât acidul fluorhidric, cât şi sărurile fluorhidrice sunt toxice.
b.) FLUORURA DE SODIU, NATRII FLUORIDUM [FRX], NaF

Obţinere:
Se obţine în urma reacţiei dintre acid fluorhidric şi carbonat de sodiu în soluţie apoasă.
Na2CO3 + 2HF=2NaF +CO2 + H2O.
Îndustrial se obţine în urma calcinării fluorinei în prezenţa carbonatului de sodiu.
8
Na2CO3 + CaF2=2NaF + CaCO3.
Proprietăţi:
Se prezintă sub formă de pulbere albă cristalină, fără miros, cu gust slab sărat toxic, solubilă în 26 p
apă şi greu solubilă în alcool.
Soluţia preparată cu apă proaspăt fiartă şi răcită are reacţie neutră sau slab alcalină.
Identificare:
Sodiul se identifică prin introducerea substanţei în flacără unui bec de gaz Bunsen, iar flacăra este
colorată în galben.
Prin tratarea soluţiei apoase de Na F cu clorură de bariu rezultă un precipitat alb floconos, solubil în
acid clorhidric.
Acidul sulfuric deplasează HF din fluorura de sodiu, la cald. Reacţia se face sub nişă întrun vas
acoperit cu o sticlă de ceas. Prezenţa HF se poate observa prin faptul că raecţionează cu bioxidul de
siliciu din sticla de ceas, fenomen vizibil prin procesul de coroziune.
Controlul purităţii:
Se controlează: alcalinitatea, aciditatea, fluorosilicaţii, conform FRX.
Determinare cantitativă:
Determinarea cantitativă se realizează titrimetric, în mediu neapos, cu HClO4 0,1M, utilizând ca
indicator galben de metanil în dioxan.
Trebuie să conţină între 98-101,0% NaF.
Actiune terapeutica:
-fluorurarea apei potabile pentru a preveni cariile dentare
-conservant al sângelui proaspăt pentru a nu-l lăsa să se coaguleze
-creşterea rezistenţei smalţului dentar
Indicatii terapeutice:
-pentru fluorizarea apei potabile
-pentru prevenirea cariei dentare la copii sub formă de: soluţie bucală (ape de gura), paste de dinţi;
comprimatele nu se mai utilizeaza
-sub formă de drajeuri de 40 mg, se utiliza în tratamentul osteoporozei
Reactii adverse:
-pătarea albicioasă a dinţilor
-colorarea în galben-brun a dinţilor
-erodarea dinţilor
Contraindicatii:
Nu este necesar la copiii sub 6 luni dacă NaF este prezent în apă în cantităţi suficiente (mai mici de
0,3mg la litru).
Nu se administrează la copiii sub 2 ani dacă apa are între 0,3-0,7mg NaF intr-un litru de apă.
Nu se administrează dacă NaF este în apă în cantitate mai mare de cca 1mg la litru.
Administrare:
-oral, comprimatele se sug seara la culcare. Se administrează numai dacă în apa potabilă se găseşte
mai puţin de 0,3 mg NaF la litru  nu se mai comercializeaza
Conservare:
În vase de sticlă parafinate în interior bine închise, pentru a feri produsul de umezeală.
2. CLORUL ŞI COMPUŞII SĂI
CLORUL, Cl
Poziţia în Sistemul Periodic : grupa a VII-a principală (grupa a XVII-a), perioada a 3-a
Clorul se găseşte în natură:
9
- sub formă liberă, în emanaţii vulcanice;
- în combinaţii: NaCl (sare de bucătărie, în minele de sare), KCl (silvină), KCl.MgCl2x6H2O (carnalită),
KCl.MgSO4x3H2O (cainită), în apele mărilor şi oceanelor etc.
Obţinere:
Industrial se obţine, ca produs secundar , la prepararea hidroxidului de sodiu prin hidroliza clorurii
de sodiu.
Proprietăţi:
Se prezintă sub formă de gaz de culoare galben-verzui, cu miros înţepător, sufocant, solubil în apă
în raport 2/1 v/v, care se lichefiază (obţinându-se un lichid galben-verzui) la temperatura camerei şi la
o presiune de 6,6 atmosfere.
Soluţia saturată conţine 0,68 % clor.
Clorul reacţionează cu apa conform următoarei reacţii:
Cl2 + H2O = HCl + HClO
Acidul hipocloros prezintă instabilitate şi se descompune în acid clorhidric şi oxigen.
HClO=HCl + 1/2O2
Datorită eliberării oxigenului atomic rezultă efectele antiseptic, decolorant, oxidant si dezinfectant
al apei potabile.
Clorul este mai elerctonegativ dect bromul şi iodul pe care le eliberează din săruri.
2KI + Cl2 = 2KCl + I2
Întrebuinţări:
Soluţia apoasă de clor conţine 0,4-0,5% Cl şi se utilizează ca reactiv la masa de analiză numit şi „apă
de clor”. Apa de clor conţine : Cl2, HCl, HClO (acid hipocloros). De asemenea, sub formă de combinaţii,
ca: hipocloriţi, clorat de potasiu, acid clorhidric şi săruri, se utilizează în farmacie. Se pastreaza in sticle
de culoare bruna.
a.) ACID CLORHIDRIC, HCl
Sinonime: acid muriatic, spirt de sare
Este întâlnit în natură în emanaţiile vulcanice şi în izvoarele din aceste regiuni. În sucul gastric se
găseşte în procent de 0,3%.
Obţinere
Sub formă pură se obţine în instalaţii speciale în urma reacţiei dintre clorul şi hidrogenul obţinute la
electroliza clorurii de sodiu.
Cl2 + H2 = 2HCl
Acidul clorhidric tehnic se obţine ca produs secundar la prepararea carbonatului de sodiu, prin
acţiunea acidului sulfuric asupra clorurii de sodiu.
Această reacţie se desfăşoară în două etape:
NaCl + H2SO4 = NaHSO4 + HCl, la temperatură obişnuită;
NaCl + NaHSO4 = Na2SO4 + HCl, la temperaturi peste 70oC.
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de gaz incolor, cu miros înţepător, iritant, foarte uşor solubil în apă (un volum
de apă dizolvă 450 volume de HCl gazos), care prin răcire se lichefiază uşor. Concentraţia maximă a
acidului clorhidric în soluţie apoasă este de 42%, dar peste concentraţia de 25%, fumegă la aer,
deoarece degajă acid clorhidric gazos. Soluţia care fumegă la aer este numită Acidum chlorhidricum
fumans. Soluţia apoasă a acidului clorhidric dizolvă metalele mai active, ca de exemplu: Zn, Al, Fe, cu
degajare de hidrogen.
Densitatea soluţiilor apoase de acid clorhidric este dependentă de concentraţie, iar concentraţia se
poate afla după determinarea densităţii utilizând următoarea relaţie, HCl%=(d-1) x 200, ca de
exemplu:
- d=1,05; HCl%=10,17;
- d=1.10; HCl%=20,01.
În FRX sunt oficinale:
Acidum hydrochloricum (Acid clorhidric concentrat);
Acidum hydrochloricum dilutum (Acid clorhidric diluat).
Indicatii
10
-hipoaciditate gastrică pentru a favoriza procesele digestive sau a împiedica fermentaţiile anormale în
doze de 1-3ml/24 h sub formă de sol 10 %
Conservare
-vase de sticlă cu dop rodat.
ACIDUM HYDROCHLORICUM [FRX], ACID CLORHIDRIC CONCENTRAT
Este soluţia apoasă a acidului clorhidric de concentraţii cuprinse între 35-39%.
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de lichid limpede, incolor, cu miros înţepător caracteristic, densitatea 1,174-
1,189, miscibil în orice proporţie cu apa şi alcoolul, soluţia apoasă cu gust acru, chiar şi în diluţii foarte
mari fumegă la aer, motiv pentru care trebuie ambalat în recipiente bine închise.
Identificare
Prin apropierea de gura flaconului cu acid clorhidric concentrat a unei baghete de sticlă umectată cu
amoniac concentrat, se formează un fum dens de clorură de amoniu.
Cu cloratul de potasiu reacţionează şi formează clor, care colorează în albastru hârtia de filtru
umectată cu iodură de potasiu şi amidon.
Soluţia apoasă reacţionează cu azotatul de argint, rezultând un precipitat alb, cazeos, insolubil în
acid azotic, dar solubil în amoniac concentrat.
Condiţii de puritate
Se verifică următoarele impurităţi: acid sulfuros, clor, substanţe oxidante.
Determinare cantitativă
Se determină titrimetric, in soluţie diluată, cu NaOH 1M, utilizând ca indicator metiloranjul.
Întrebuinţări
Se întrebuinţează ca: reactiv şi pentru prepararea acidului clorhidric diluat.
Conservare
Se depozitează în recipiente bine închise, în dulapuri încuiate, respectând cadrul legislativ pentru
manipularea acestei substanţe.
ACIDUM HYDROCHLORICUM DILUTUM [FRX], ACID CLORHIDRIC DILUAT
Este soluţia apoasă a acidului clorhidric de concentraţii cuprinse între 9,5-10,5%.
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de lichid limpede, incolor, fără miros, miscibil în orice proporţie cu apa şi
alcoolul, cu gust acru, reacţie foarte acidă, densitatea relativă de 1,047-1,052 şi trebuie să
îndeplinească condiţiile de puritate similare acidului clorhidric concentrat.
Se determină titrimetric, cu NaOH 1M, utilizând ca îndicator metiloranjul.
Întrebuinţări
Se întrebuinţează ca: acidifiant gastric în hipo- şi anaclorhidrie în anumite preparate farmaceutice.
b.) HIPOCLORIT DE SODIU, NATRII HYPOCLOROSUM, NaOCl [Reactiv FRX]
Obţinere
Se prezintă numai sub formă hidratată. Hidraţii se obţin la temperaturi scăzute prin reacţia dintre
soluţia apoasă de clor (acid hipocloros HClO) şi hidroxidul de sodiu.
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de cristale, se descompun foarte uşor. Prin tratare cu acid clorhidric pune în
libertate clor elementar. Hipocloritul de sodiu reacţionează şi cu dioxidul de carbon din atmosferă
eliberând clor şi oxigen.
2 NaOCl + CO2 = Na2CO3 + Cl2 + 1/2O2.
Determinarea cantitativă, se realizează prin titrare iodometrică.
NaOCl + 2HCl=Cl2 + NaCl + H2O
2KI + Cl2 = I2 + 2KCl
I2 + 2 Na2S2O3 = 2NaI + Na2S4O6
Întrebuinţări
Se întrebuinţează, ca antiseptic în soluţie apoasă 0,5%, dezinfectant
11
Antisepticele = sunt substanțe antibacteriene sau antivirale care sunt aplicate pe țesuturile vii sau pe
piele pentru a reduce posibilitatea de infecție, sepsis sau putrefacție. Antisepticele se deosebesc
de antibiotice prin faptul că antibioticele acționează în organism, iar antisepticele pe suprafețe în afara
organismului, dar și pentru că antisepticele au acțiune neselectivă asupra microorganismelor cu care
vine în contact. Unele antiseptice sunt bactericide, capabile să ucidă bacteriile, iar altele sunt
numai bacteriostatice, realizând doar inhibarea creșterii sau înmulțirii bacteriilor.
Dezinfectantele = sunt substante care elimina de pe o suprafață sau un obiect a
majorității microbilor și microorganismelor daunatoare, deci substante care reduc numărul de germeni
patogeni.
SOLUTIE DE HIPOCLORIT DE SODIU, SOLUTIO NATRII HYPOCHLOROSI
Sinonime: Soluţia Dakin
Obţinere
Se obţine prin reacţia dintre soluţia apoasă a varului cloros cu carbonatul de sodiu şi bicarbonatul
de sodiu.
CaOCl2 + Na2CO3 = NaOCl + CaCO3 + NaCl
CaOCl2 + NaHCO3 = HClO + CaCO3 + NaCl
Acidul hipocloros astfel format tamponează alcalinitatea hipocloritului de sodiu, anulând acţiunea
iritantă a acestuia.
Preparatul astfel obţinut conţine 0,5% clor activ şi se prezintă ca o soluţie limpede cu miros de clor,
foarte instabilă, care se păstrează în recipiente colorate, complet umplute.
c.) CLORURĂ DE VAR, VAR CLOROS, CALCARIA CHLORATA, CaOCl2
Varul cloros conţine în amestec următoarele substanţe: hipoclorit de calciu, clorură de calciu,
hidroxid de calciu, carbonat de calciu şi apă.
Obţinere
Se obţine în urma reacţiei dintre clorul gazos şi hidroxidul de calciu, în instalaţii speciale. Reacţia
fiind exotermă, vasul în care reacţionează trebuie să fie răcit deoarece căldura produce transformarea
hipocloritului în clorat, respectiv descompunerea lui prin eliberare de oxigen.
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere albă sau cenuşie, fină sau granuloasă, delicvescentă, cu miros
pronunţat de clor şi gust arzător. Este solubilă în apă, dar soluţia este tulbure, din cauza prezenţei
combinaţiilor insolubile ale calciului: hidroxid de calciu şi carbonat de calciu.
Acizii şi dioxidul de carbon, în prezenţa umidităţii, descompun varul cloros eliberând clor gazos.
CaOCl2 + 2HCl = CaCl2 + H2O + Cl2
CaOCl2 + CO2 = CaCO3 + Cl2
Valoarea varului cloros este dat de cantitatea de clor activ eliberat sub influenţa acizilor.
Se conservă în vase bine închise, ferit de lumină şi la loc răcoros.
Determinarea cantitativă se realizează prin titrare iodometrică.
Întrebuinţări
Se întrebuinţează ca dezinfectant şi decolorant.
d.) CLORURĂ DE SODIU [FRX], NATRII CHLORIDUM, NaCl
Sinonime: sare de masa, sare de bucatarie
Se găseşte în natură în cantităţi mari în zăcăminte saline sau în apa
mărilor şi oceanelor.
România este ţara unde se găsesc cele mai mari zăcăminte, iar
dintre localităţile unde se exploatează sarea menţionăm: Ocna-Mureş,
Slănic, Uioara, Tg.Ocna, Ocnele-Mari, Praid etc.
Preparare
Clorura de sodiu de uz farmaceutic se obţine prin purificarea sării
naturale prin următoarea modalitate: soluţia sarii naturale se tratează
cu carbonat de sodiu pentru precipitarea sărurilor de calciu şi
magneziu, se filtrează, excesul de carbonat de sodiu se neutralizează cu acid clorhidric, iar clorura de
sodiu se cristalizează după evaporarea apei.
12
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere albă cristalină sau cristale cubice, cu gust sărat, solubilă în 3 părţi
apă rece, 2,5 părţi apă fierbinte, 12 părţi glicerol, puţin solubilă în alcool, soluţa apoasă are reacţie
neutră.
Identificare
Sodiul se identifică prin introducerea substanţei în flacără unui bec de gaz Bunsen, iar flacăra este
colorată în galben.
Prin tratarea soluţiei apoase de NaCl cu azotat de argint rezultă un precipitat alb cazeos, insolubil în
acid azotic diluat, dar solubil în amoniac concentrat.
Controlul purităţii
Se controlează: aciditatea-alcalinitatea (indicator fenolftaleină), amoniu, bariu, calciu, magneziu,
bromuri, ioduri, potasiu, substanţe uşor carbonizabile, nitraţi, fier şi sulfaţi, conform FRX.
Determinarea cantitativă se realizează titrimetric în mediu apos, cu solutie AgNO3 0,1M (metoda
Mohr) utilizând ca indicator cromat de potasiu.
Trebuie să conţină între 99,5-100,5% NaCl.
Se utilizează sub următoarele preparate oficinale:
Iniectabile Natrii Chloridi - Soluţie injectabilă de clorură de sodiu, [FRX]
Soluţia injectabilă de clorură de sodiu (100 mg sau 200 mg/ml, adica 10% sau 20%) este o soluţie
sterilă şi apirogenă de clorură de sodiu în apă pentru preparate injectabile.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: aport de clorură de sodiu.
Infundibile kalii et natrii chloridi – Soluţie perfuzabilă de clorură de potasiu şi clorură de sodiu, [FRX]
care conţine 36 mmoli K+, 103mmoli Na+ ŞI 138 mmoli Cl-.
Infundibile natrii chloridi – Soluţie perfuzabilă de clorură de sodiu (Ser fiziologic), [FRX], conţine 9 g/l
clorură de sodiu (sau 0,9%) sau 154 mmoli de Na+ şi 154 mmoli Cl-.
Infundibile natrii chloridi composita sau Infundibile Ringeri - Soluţie perfuzabilă de clorură de sodiu
compusă (Solutie Ringer), [FRX], conţine 8,6 g/l clorură de sodiu, 0,5 g/l clorură de calciu, 0,3 g/l
clorură de potasiu care corespunde la: 147 mmoli Na+, 4 mmoli K+, 2,28 mmoli Ca2+, 156 mmoli Cl-.
Infundibile natrii chloridi composita cum natrio lactato – Soluţie perfuzabilă de clorură de sodiu
compusă cu lactat de sodiu (Soluţie Hartmann) [FRX], conţine clorură de sodiu 6 g/l, clorură de calciu
0,5 g/l, clorură de potasiu 0,3 g/l, acid lactic 4,02 g/l, hidroxid de sodiu 1,79 g/l care corespunde la 147
mmoli Na+, 4 mmoli K+, 0,77 mmoli Ca2+, 624 mmoli Cl-.
Întrebuinţări NaCl:
-în soluţie apoasă 0,9% sub formă de ser fiziologic;
-la izotonizarea soluţiilor parenterale (injecţii, perfuzii), colirelor, picăturilor pentru nas.
-în concentarţie de 10-20% are acţiune coagulantă, se voloseste in varsaturi, ca vehicul al solutiilor
pentru nebulizare, clisme, în apele minerale clorurate necesare în tratamentul gastritelor, băi
reumatice.
-aliment mineral indispensabil omului în cantităţi de 2 g pe zi.
-menţinerea echilibrului osmotic al celulelor.
-restabilirea tensiunii sanguine normale în hemoragii
-stimulant al mucoasei gastrice secretorii.
-in hipocloremie, hiponatremie
Contraindicatii NaCl:
-reumatici, deoarece reţine cantităţi mari de apă(circa 6 moli apă la un mol sare)
-hipertensivi, in cantitati mari, deoarece creste tensiunea
-edeme
-sindrom de hipercorticism
Reactii adverse NaCl:
-edem, dacă este în exces
e.) CLORURĂ DE POTASIU [FRX], KALII CHLORIDUM, KCl
13
Răspândire: zăcăminte in America Latină
Preparare
- recristalizare din produsul brut obţinut din zăcămintele naturale, în care se găseşte în concentraţii
ridicate, ca de exemplu: silvină (KCl), carnalita (KCl.MgCl2.H2O) şi cainita (KCl.MgSO4.3H2O);
- prin neutralizarea carbonatului de potasiu cu acid clorhidric:
K2CO3 + 2 HCl = 2 KCl + H2O + CO2
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere albă cristalină sau cristale incolore, cu gust slab sărat, fără miros,
solubilă în 3 părţi apă şi practic insolubilă în alcool şi eter.
Identificare
Potasiul se identifică prin introducerea substanţei în flacăra unui bec de gaz Bunsen, iar flacăra se
colorează în violet.
Prin tratarea soluţiei apoase de NaCl cu azotat de argint rezultă un precipitat alb cazeos, insolubil în
acid azotic diluat, dar solubil în amoniac concentrat.
Cu amestecul de acetat de sodiu şi acid tartric formează un precipitat cristalin.
Se controlează: aciditatea-alcalinitatea (indicator fenolftaleină), amoniu, bariu, calciu, magneziu,
bromuri, ioduri, sodiu, substanţe uşor carbonizabile, nitraţi, fier şi sulfaţi, conform FRX.
Determinarea cantitativă se realizează titrimetric în mediu apos cu solutie de AgNO 3 0,1M (metoda
Trebuie să conţină între 99-100,5% KCl.
Întrebuinţări
Potasiul are următoarele funcţii fiziologice:
- este principalul cation intracelular;
- contribuie la contracţia muşchilor: striaţi, miocardic şi netezi;
- are rol important în transmisia sinaptică (neuronala);
- diuretic (creste reabsorbtia Na+)
- acţiunea cardiacă este antagonizată de ionii de Na+ şi Ca2+.
-hipopotasemie ( în special în tulburări digestive, vărsături, diaree etc.)
-miastenie
-comă diabetică
-tratamente cu ACTH (corticotropina sau hormon adenocorticotrop), cortizon, DOCA (acid deoxicolic)
-regimului desodat în nefrite, nefroze, ciroză, hipertensiune arterială, afectiuni reumatice tratate cu
antiinflamatoare - in organism nu reţine apa, de aceea se foloseşte în preparatul „sare fără sodiu” ce
conţine KCl, NH4Cl, CaCl2
Contraindicatii:
14
-stări de hiperpotasemie (anurie, tratament cu diuretice care economisesc K etc.)
Mod de administrare:
-intern –pulberi, comprimate; ambele forme se folosesc în doze de 0,25-0,5 g, de 4-5 ori pe zi.
-extern – soluţii injectabile 15 g%
Se utilizează sub următoarul preparat oficinal:
Infundibile kalii et natrii chloridi –Soluţie perfuzabilă de clorură de potasiu şi clorură de sodiu, [FRX]
care conţine 36 mmoli K+, 103mmoli Na+ ŞI 138 mmoli Cl-.
f.) CLORURA DE CALCIU [FRX], CALCII CHLORIDUM, CaCl2
Puritatea: nu trebuie să conţină ca impurităţi : săruri de amoniu,
fier, stronţiu, bariu, arsen, săruri alcaline.
Proprietati fizice - solid, cristale albe, prismatice, fără miros, cu gust
arzător, sărat, higroscopic (1 mol s reţine 6 moli apă), delicvescent
(se dizolvă în propria apă de cristalizare in contact cu aerul)
-antiinflamator
-antialergic
-antispastic asupra musculaturii netede intestinale
-favorizează coagularea sanguină şi depunerea calciului
- epistaxis - rinită alergica
- hemoragie intestinală - boala serului
- meno- şi metroragie - prurit
- purpură - edeme inflamatorii
- fenomene anafilactice (edem - recalcifiant în: tuberculoză,
Quinke) alăptare, sarcină, colite, enterite,
- astm, urticarie rahitism.
- colici biliare - osteomalacie, osteoporoză
-soluţie 50% folosită pentru obţinerea unor amestecuri refringente în amestec cu gheaţă, deoarece în
reacţie cu apa absoarbe căldura
-oral comprimate, comprimate efervescente, solutii (Clorocalcin picaturi orale solutie 12,2%), siropuri,
solutii parenterale (pentru injectii i.v. şi i.m.)
Conservare: Recipiente bine închise pentru că este foarte higroscopic.
Se utilizează sub următoarele preparate oficinale:
Iniectabile calcii chloridi 100 mg sau 200 mg/ml– Solutie injectabila de clorura de calciu 10% sau 20%,
[FRX], este o solutie sterila de CaCl2 in apa pentru preparate injectabile
Solutio calcii chloridi 50% - Solutie de clorura de calciu 50% [FRX]
Este o solutie limpede, incolora, fara miros si cu gust sarat-amarui, ce contine 50g CaCl2 si apa distilata
la 100g.
g.) CLORURĂ DE MAGNEZIU, MAGNEZII CHLORIDUM, MgCl2
Actiuni terapeutice:
-laxativ
-purgativ
-deprimă centrii respiratori şi alţi centrii bulbomedulari
-anticonvulsivant în intoxicaţii cu stricnină.
-intoxicaţii cu stricnină -migrenă
-tetanos -urticarie
-coree -carenţă în magneziu – cârcei
-astm bronşic
Mod de administrare
15
-intern – solutii, în doze de 0,5-1,5g/zi ca laxativ; 5g în apă ca purgativ
Conservare: Recipiente bine închise
h.) CLORURA DE AMONIU [FRX], AMMONII CHLORIDUM, NH4Cl
Sinonime: Ţipirig
Preparare
- reacţia dintre sulfatul de amoniu şi clorura de sodiu în soluţie saturată
fierbinte:
(NH4)2SO4 + 2NaCl = Na2SO4 + 2NH4Cl
Sulfatul se sodiu precipită la cald, iar după răcire se cristalizează clorura
de amoniu.
- prin neutralizarea amoniacului cu acid clorhidric.
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere albă cristalină, cu gust răcoritor,
arzător, sărat, solubilă în 3 părţi apă, 10 părţi glicerol, 100 părţi alcool;
soluţia apoasă are reacţie slab acidă, iar prin încălzire se
volatilizează şi se descompune în amoniac şi acid clorhidric.
Identificare
Prin încălzire cu hidroxid de sodiu în soluţie apoasă degajă vapori de amoniac care albăstresc hârtia
roşie de turnesol.
NH4Cl + NaOH = NH3 + NaCl + H2O
Prin tratarea soluţiei apoase cu azotat de argint rezultă un precipitat alb cazeos, insolubil în acid
azotic diluat, dar solubil în amoniac concentrat.
Se controlează următoarele impurităţi: aciditatea-alcalinitatea (indicator roşu de metil), tiocianaţi,
bariu, bromuri, ioduri, conform FRX.
Determinarea cantitativă se realizează titrimetric, în mediu apos, prin adăugarea unui exces de sol.
AgNO3 0,1M (metoda Volhard) şi retitrare cu tiocianat de amoniu 0,1M, utilizând ca indicator sulfat de
fier III şi de amoniu.
Trebuie să conţină între 99-100,5% NH4Cl.
-expectorant
-diuretic
-acidifiant
Întrebuinţări
- uz intern, ca expectorant şi diuretic în doze de 0,2-0,5 g;
- parenteral, în tratamentul alcalozei metabolice.
i.) CLORURA DE ZINC [FRX], ZINCI CHLORIDUM, ZnCl2
Descriere:
Clorura de zinc este o masa cristalina sau pulbere cristalina sau
granuloasa alba, practic fara miros, cu gust arzator, caustic, foarte
higroscopica.
Obtinere:
Clorura de zinc se obține din reacția acidului clorhidric cu zincul
metalic.
Zn + 2 HCl --> ZnCl2 + H2↑
Se adaugă în acid puțin câte puțin zincul metalic până când acesta nu
mai reacționează cu zincul, aceasta fiind „apa tare stinsă”. Șpanul de
zinc, având o suprafață mai mare în raport cu volumul, va duce la micșorarea timpului de obținere a
clorurii de zinc.
Din reacție rezultă și se degajă hidrogenul care e inflamabil și în funcție de raportul de amestec
(stoechiometric) cu aerul poate arde sau poate exploda. Deci reacția trebuie sa aibă loc în încăperi
aerisite și fără foc deschis sau scântei.
16
La cositorirea tablei galvanizate acidul clorhidric nu trebuie stins complet: el trebuie sa mai rămână în
amestec cu clorura de zinc pentru a reacționa cu zincul de pe tablă, iar apoi clorura de zinc să curețe
tabla acolo unde a fost aplicat amestecul acid clorhidric-clorură de zinc.
Proprietati:
Clorura de zinc este foarte solubilă în apă. Totodată, ea este higroscopică și delicvescentă. Mostrele
trebuie păstrate departe de surse de umiditate, chiar și de vaporii de apă prezenți în aer. Nu există
niciun mineral cu această formulă chimică în afară de mineralul foarte rar numit simonkolleit, cu
formula Zn5(OH)8Cl2·H2O.
Soluția clorurii de zinc dizolvă oxizi metalici, formând cloruri bazice.
Controlul calitatii: conform FRX.
Intrebuintari:
Clorura de zinc are utilizări largi în prelucrarea textilelor și în sinteza chimică.
Servește la curățirea suprafeței metalelor (decapare) în tinichigerie, datorita proprietatii de a reactiona
cu oxizii metalici.
Actiuni terapeutice: astringent, caustic
Solutia Clorura de Zinc 30% este destinata administrării externe la adulţi, în medicina dentară.
Conservare: in recipiente de capacitate mica, bine inchise, ferit de umiditate; Separanda.
3. BROMUL ŞI COMPUŞII SĂI
a.) BROMUL, Br
Poziţia în Sistemul Periodic : aparţine grupei halogenilor alături de Cl, F, I, mai exact grupei a VII-a (a
XVII-a), perioada a 4-a.
Răspândire: nu apare liber în natură, ci numai sub formă de săruri în saline, în apa lacurilor şi a mărilor.
Bromul ca atare nu se foloseşte in farmacie; se utilizează doar sărurile lui, anume bromuri alcaline şi
alcalino-pamantoase, precum şi unele combinaţii organice.
BROMURILE
În terapie sec utilizează bromuri ale metalelor alcaline şi alcalino-pământoase. Sunt substanţe albe
cristaline, uşor solubile în apă, bromura de sodiu fiind higroscopică, iar bromurile de calciu şi stronţiu
fiind delicvescente. Sunt sensibile la lumină şi oxigen, decompunându-se şi eliberând brom.
Stabilitatea cea mai mare o are bromura de potasiu.
Se utilizează în terapie ca sedative SNC.
b.) BROMURA DE SODIU [FRX], NATRII BROMIDUM, NaBr
Preparare
6NaOH + 3Br2 = 5NaBr + NaBrO3+3H2O
La soluţia obţinuta se adaugă cărbune vegetal, se calcinează uşor
obţinându-se din bromat de sodiu bromură de sodiu.
NaBrO3+3C= NaBr+3CO.
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere albă cristalină, fără miros cu gust
sărat, solubilă în 1,2părţi apă şi în 16 p alcool. Soluţa apoasă are
reacţie neutră sau slab alcalină.
Identificare
Sodiul se identifică prin introducerea substanţei în flacără unui bec
de gaz Bunsen, iar flacăra este colorată în galben.
Prin tratarea soluţiei apoase de NaBr cu azotat de argint, rezultă un precipitat alb gălbui, insolubil în
acid azotic diluat, dar greu solubil în amoniac concentrat.
Se controlează: aciditatea-alcalinitatea (indicator fenolftaleină), bariu, calciu, bromuri, ioduri,
potasiu, conform FRX.
17
Determinarea cantitativă se realizează titrimetric, în mediu apos, cu sol. AgNO3 0,1M (metoda
Trebuie să conţină între 99,0-100,5% NaCl.
Întrebuinţări
Se întrebuinţează ca sedativ SNC, hipnotic (mai bun decât KBr)
Indicatii terapeutice
-urticarie -spasme
-astm -vărsături
-tuse convulsivă -migrenă
-insomnie
Contraindicatii – tuberculoză, ateroscleroză
c.) BROMURA DE POTASIU [FRX], KALII BROMIDUM, KBr
Preparare
6KOH (soluţie fierbinte) + 3Br2 = 5KBr + KBrO3+3H2O
La soluţia obţinuta se adaugă cărbune vegetal, se calcinează uşor
obţinându-se din bromat de sodiu bromură de sodiu.
KBrO3+3C = KBr+3CO.
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere albă cristalină sau cristale
incolore, fără miros, cu gust sărat, solubilă în 1,7părţi apă, 4p
glicerol şi în 200 p alcool. Soluţa apoasă are reacţie neutră sau slab
alcalină.
Identificare
Potasiul se identifică prin introducerea substanţei în flacără unui bec de gaz Bunsen, iar flacăra este
colorată în violet.
Prin tratarea soluţiei apoase de KBr cu azotat de argint, rezultă un precipitat alb gălbui, insolubil în
Se controlează: aciditatea-alcalinitatea (indicator fenolftaleină), bariu, calciu, bromuri, ioduri,
potasiu, conform FRX.
Determinarea cantitativă se realizează titrimetric, în mediu apos cu sol. AgNO3 0,1M (metoda Mohr)
utilizând ca indicator cromat de potasiu.
Trebuie să conţină între 98,0-100,5% KCl.
Întrebuinţări
Se întrebuinţează ca sedativ SNC si anticonvulsivant.
-nevroze
-psihoze însoţite de insomnii
-convulsii
Reactii adverse
-tulburări digestive
-erupţii cutanate
-slăbirea memoriei.
Contraindicatii–vârstnici cu afecţiuni cardiovasculare şi renale.
Precauţii :cardiaci şi afecţiuni renale
d.) BROMURA DE AMONIU [FRX], AMMONII BROMIDUM, NH4Br
18
Preparare
Soluţia de amoniac se trateaază la rece cu soluţie de
brom (picătură cu picătură), iar acidul bromhidric în exces
este neutralizat de excesul de amoniac.
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere albă cristalină, fără
miros, higroscopică, cu gust sărat, usor solubilă în apă şi
solubila in alcool. Soluţa apoasă are reacţie slab acidă.
Identificare
Amoniul se identifică prin fierberea soluţiei cu hidroxid
de sodiu într-o eprubetă la gura căreia se pune hartie rosie
de turnesol, care se albăstreşte în urma degajării vaporilor
de amoniac.
Prin tratarea soluţiei apoase de KBr cu azotat de argint,
rezultă un precipitat alb gălbui, insolubil în acid azotic
diluat, dar greu solubil în amoniac concentrat.
Controlul purităţii - Conform FRX.
Determinarea cantitativă, se realizează titrimetric, în mediu apos, AgNO3 0,1M (metoda Mohr)
Trebuie să conţină între 99,0-100,5% bromura de amoniu.
Întrebuinţări
Se întrebuinţează ca sedativ SNC si în tusea convulsiva la copii (antitusiv).
e.) BROMURA DE CALCIU [FRX], CALCII BROMIDUM, CaBr2
Preparare
2HBr + CaCO3 = CaBr2 + CO2 + H2O
Acidul bromhidric în soluţie apoasă se neutralizează cu carbonat de calciu, se filtrează şi se evaporă.
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere incoloră cristalină sau masă granulară albă, fără miros,
higroscopică, cu gust arzător la început, apoi sărat-amărui, foarte uşor solubilă în apă şi alcool,
insolubilă în eter şi cloroform.
Identificare
Calciul se identifică prin introducerea substanţei în flacără unui bec de gaz Bunsen, iar flacăra este
colorată în galben-cărămiziu. Cu oxalatul de amoniu dă un precipitat alb insolubil în amoniac şi în acid
acetic, dar solubil în acizi minerali.
Prin tratarea soluţiei apoase de KBr cu azotat de argint rezultă un precipitat alb gălbui, insolubil în
Determinarea cantitativă se realizează titrimetric, în mediu apos, AgNO 3 0,1M (metoda Mohr)
Trebuie să conţină între 95,0-99% bromura de calciu.
Întrebuinţări
Se întrebuinţează ca sedativ SNC, in laringospasm. Datorită delicvescenţei se utilizează exclusiv sub
forma de soluţii apoase.
f.) BROMURA DE SRONŢIU [FRX], SRONTII BROMIDUM, SrBr2
Preparare
2HBr + SrCO3 = SrBr2 + CO2 + H2O
Acidul bromhidric în soluţie apoasă se neutralizează cu carbonat de strontiu, se filtrează şi se
evaporă la sec.
Proprietăţi
19
Se prezintă sub formă de cristale incolore, fără miros, higroscopice, cu gust sărat, solubile în 0,4p
apă, 1,6 p alcool şi practic insolubile în eter. Prin încălzire se dizolvă în apa de cristalizare.
Identificare
Stronţiul se identifică prin introducerea substanţei în flacără unui bec de gaz Bunsen, iar flacăra este
colorată în roşu-carmin.
Prin tratarea soluţiei apoase cu azotat de argint, rezultă un precipitat alb gălbui, insolubil în acid
azotic diluat, dar greu solubil în amoniac concentrat.
Determinarea cantitativă se realizează titrimetric, în mediu apos, AgNO 3 0,1M (metoda Mohr)
Trebuie să conţină între 98,8-101% bromura de calciu.
Întrebuinţări
Se întrebuinţează ca sedativ SNC, hipnotic şi fluidificant al secreţiei bronşice.
4. IODUL ŞI COMPUŞII SĂI
a.) IODUL [FRX], IODUM, I

Poziţia în Sistemul Periodic : grupa aVII-a, perioada a 5-a
Răspândire: Iodul se găseşte în natură în:
- apa mărilor şi oceanelor;
- în sedimentele petroliere;
- în compoziţia unor ape minerale;
- în algele marine din genurile: Laminaria şi Fucus vel
Ascophyllum, la care produsul vegetal uscat conţine 0,03-
0,2% iod;
- în salpetrul de Chile.
În ţara noastră se găseşte în apele minerale de la: Herculane, Govora şi în apa sondelor. Apa de
sondă de la Boldeşti şi apa minerală de Govora conţin aproximativ 8-10 g iod/tonă.
Pentru obţinerea industrială a iodului se folosesc:
- apa sondelor;
- cenuşa algelor marine;
- apele reziduale rezultate după cristalizarea salpetrului de Chile ( nitrat de sodiu).
În organismul uman se găseşte în tiroidă, este element de importanţa vitală, iar carenţa iodului din
organism poate produce tulburări metabolice.
IODUL RESUBLIMAT (I2)
Obţinere din cenuşa algelor marine
Cenuşa algelor marine conţine predominant carbonat de sodiu, dar şi iod în concentraţii de
aproximativ 0,1-0,5%.
Procedeul de extracţie constă în tratarea suspensiei apoase de cenuşă cu acid sulfuric, după care
rezultă sulfaţi ai elementelor metalice, care se cristalizează. În continuare soluţia concentrată
rezultată, în urma cristalizării sulfaţilor, este tratată cu acid sulfuric şi dioxid de mangan la fierbere, iar
în urma acestei reacţii rezultă iod elementar.
2NaI + 2H2SO4 + MnO2 = I2 + Na2SO4 + MnSO4 + 2H2O
Obţinere din apa sondelor
Apa sondelor conţine aproximativ 25-30g iod/m3, sub formă de iodură, din care iodul elementar se
obţine prin oxidare, precipitare sau electrochimic.
Obţinerea prin oxidare poate fi realizată prin acidularea apei de sondă şi tratarea acesteia cu acid
azotos.
2HI + 2HNO2 = I2 + 2NO + 2H2O
20
Iodul pus în libertate se poate separa din soluţia apaosă prin adsorbţie pe cărbune, de pe care este
eluat cu soluţie de tiosulfat de sodiu sau hidroxid de sodiu, obţinându-se, astfel, o soluţie care conţine
3-4% iod.
I2 + 2Na2S2O3 = 2NaI + Na2S4O6
Din iodura de sodiu iodul este pus în libertate cu un oxidant.
I2 + 2NaOH = NaI + NaOI + H2O
Din aceste săruri iodul se eliberează prin acidularea soluţiei.
Obţinerea prin precipitare se realizează prin precipitare din apa de sondă cu soluţie de azotat de
argint sau prin trecerea apei de sondă printr-un strat de clorură de argint.
NaI + AgNO3 = AgI + NaNO3
NaI + AgCl = AgI + NaCl
Din iodura de argint, iodul elementar se obţine prin tratarea soluţiei cu pilitură de aluminiu,
rezultând argint metalic şi iodură de aluminiu, din care iodul elementar se obţine prin tratare cu clor
gazos, iar argintul metalic se dizolvă în acid azotic, după care este din nou întrebuinţat.
3AgI + Al = AlI3 + 3Ag
2 AlI3 + Cl2 = 2AlCl3 + 3I2
Obţinerea electrochimică presupune electroliza apei, care conţine iodură, folosind anod de cupru,
când rezultă iodură de cupru, din care iodul se eliberează prin oxidare.
2CuI + MnO2 + H2SO4 = I2 + 2CuSO4 + 2MnSO4 + 4H2O
Obţinerea din apele reziduale rezultate după cristalizarea salpetrului de Chile
Apa rezultată după cristalizarea salpetrului de Chile conţine aproximativ 10% NaIO 3, din care iodul
elementar se obţine prin tratarea acestei soluţii cu dioxid de sulf sau sulfit acid de sodiu.
2NaIO3 + 5SO2 + 4H2O = I2 + 3H2SO4 + 2NaHSO4
2NaIO3 + 5NaHSO3 = I2 + 2Na2SO4 + 3NaHSO4 + H2O
Iodul brut astfel obţinut se purifică prin sublimare. Chiar în această situaţie iodul mai conţine
impurităţi de Br, Cl sub formă de combinaţii interhalogenice solide: ClI, Cl3I, BrI etc.
Pentru eliminarea acestor impurităţi se procedează la o resublimare după amestecare cu iodura de
potasiu. În urma acestui proces impurităţile halogenice rămân în reziduu sub formă de săruri.
ClI + KI = KCl + I2
BrI + KI = KBr + I2
Cl3I + 3KI = 3KCl + 2I2
Proprietăţi
Iodul se prezintă sub formă de lame friabile cu luciu metalic
sau fragmente de culoare cenuşie–violacee, cu miros pătrunzător
caracteristic, foarte greu solubile în apă, solubile în: 10 părţi
alcool, 20 părţi eter, 45 părţi cloroform, uşor solubile în benzen,
disulfură de carbon şi puţin solubile în glicerol. În prezenţa
iodurilor solubilitatea iodului în apă creşte, formându-se
poliioduri, în care iodul este legat labil, păstrând proprietăţile de
iod elementar.
KI + I2 = 2KI3
La aer şi încălzire se volatilizează, rezultând vapori de culoare violetă.
Soluţiile iodului în:
- alcool şi eter au culoare brună;
- disulfură de carbon au culoare violet;
- benzen şi cloroform au culoare violet-roşcată.
În general iodul dă coloraţii brune în solvenţii care au oxigen în moleculă şi culoare violet în solvenţii
fară oxigen în moleculă.
Reactivitatea iodul este asemănătoare bromului şi clorului, dar mai diminuată din cauza diferenţei
de electronegetivitate.
Iodul are capacitatea de a reacţiona direct cu metalele, motiv pentru care la cântărire trebuie evitat
contactul cu ustensile sau aparatură metalică.
Identificare
21
Pentru identificarea iodului se pot utilize următoarele modalităţi:
- încălzire sub nişă, rezultând vapori violeti;
- reacţia cu soluţia de amidon la rece, rezultând o culoare albastră, care dispare la cald
Se realizează conform FRX.
Dozare
Se realizează conform FRX, după dizolvarea în apă prin intermediului iodurii de potasiu şi titrare cu
tiosulfat de sodiu în prezenţa amidonului ca indicator.
Trebuie să conţină: 99,5-100,5% iod.
Întrebuinţări
Iodul este singurul dintre halogeni care se
întrebuinţează în terapie sub formă elementară.
Extern are acţiune: dezinfectantă, antiseptică,
antimicotică, fiind utilizat sub formă de soluţii
alcoolice sau glicerol.
În FRX este oficinală Soluţia alcolică de iod-iodurat
(tinctura de iod), Solutio iodi spirituosa (contine iod
2g, iodura de potasiu 3g si alcool 50° la 100g), cu
actiune caustica, antimicotica, antiseptica, folosita
extern in unele piodermite sau dermatomicoze.
Intern se utilizează, sub forma Soluţiei Lugol
(contine iod 5g, iodura de potasiu 10g si apa distilata 85g) în
hipotiroidie. Extern se mai foloseste si Alcoolul iodat 1% sau 2% ca dezinfectant, antiseptic si
antimicotic.
Conservare - Se păstrează în vase de sticlă brună cu dop rodat pentru a evita sublimarea sa.
b.) IODURA DE SODIU [FRX], NATRII IODIDUM, NaI
Obţinere
Iodura de sodiu se obţine prin tratarea:
-iodului cu soluţie apoasă fierbinte de hiroxid de sodiu şi prin
transformarea iodatului în iodură.
I2 + 2NaOH = NaI + NaOI + H2O
Din aceste săruri iodul se eliberează prin acidularea soluţiei.
-a unei soluţii fierbinţi de iodură fero-feroasă cu carbonat de
sodiu.
Fe3I8 + 4Na2CO3 = Fe3O4 + 8NaI + 4CO2
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă, cu gust sărat, slab amar, fără miros, la aer şi lumină
se colorează în galben-brun, este higroscopică şi se lichefiază la aer. Se dizolvă în 0,6 părţi apă, 2 părţi
glicerol şi 3 părţi alcool. Se conservă în recipient bine închise, ferite de lumină şi la loc uscat.
Identificare
Sodiul colorează flacăra becului de gaz în galben.
Soluţia apoasă:
- formează cu azotatul de argint un precipitat galben insolubil în amoniac concentrat;
- acidulată cu acid clorhidric, plus soluţie de clorură de bariu şi cloroform, se agită, după care stratul
cloroformic se colorează în violet (iod).
Dozare
Se realizează conform FRX, iodatometric. Soluţia apoasă acidulată cu acid clorhidric se titrează în
prezenţa cloroformului cu soluţie apoasă de iodat de sodium 0,05 M, până la decolorarea
cloroformului. Trebuie să conţină: 99,00-101,00% NaI.
Întrebuinţări
- ateroscleroză
22
- expectorant mucolitic
- stimulează circulaţia periferică şi viscerală
- în afecţiuni tiroidiene
- extern - acţiune antimicotică
-sifilis
-hipertensiune arterială
-bronşită cronică
-reumatism cronic
-actinomicoză
-ateroscleroză
Este mai bine tolerată de organism decât KI
Contraindicatii
-sensibilitate la iod
-adenom tiroidian
-tuberculoză pulmonară evolutivă
c.) IODURA DE POTASIU [FRX], KALII IODIDUM, KI
Obţinere
Iodura de potasiu se obţine prin tratarea:
-iodului cu soluţie apoasă fierbinte de hiroxid de potasiu şi
prin transformarea iodatului în iodură.
I2 + 2KOH = KI + KOI + H2O
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă sau
cristale cubice incolore, cu gust sărat, apoi slab amar, fără
miros, la aer şi lumină se colorează în galben-brun, nu este higroscopică şi se lichefiază la aer. Se
dizolvă în 0,7 părţi apă, 2,5 părţi glycerol, 5 părţi alcool metilic, 75 părţi acetonă şi 18 părţi alcool. Se
conservă în recipient bine închise, ferite de lumină şi la loc uscat.
Identificare
Sodiul colorează flacăra becului de gaz în violet.
Soluţia apoasă:
- formează cu azotatul de argint un precipitat galben insolubil în amoniac concentrat;
- formează cu acidul tartric în prezenţa acetatului de sodiu un precipitat alb cristalin de tartrat de
potasiu.
Dozare
Se realizează conform FRX, iodatometric. Soluţia apoasă acidulată cu acid clorhidric se titrează în
prezenţa cloroformului cu soluţie apoasă de iodat de sodiu 0,05 M, până la decolorarea cloroformului.
Trebuie să conţină: 99,00-100,50% KI.
Întrebuinţări
- în afecţiuni tiroidiene
- pentru acumularea in tiroida de iod “bun”,
asa incat iodul radioactiv sa nu mai poata
patrunde in glanda si sa fie excretat cat mai
repede de rinichi, reducandu-se impactul sau
asupra tesuturilor umane.
- prim ajutor in contaminare radioactiva
- carenta de iod
- profilaxia şi tratamentul curativ al guşii
(boala Basedow)
Contraindicatii
23
- tuberculoză pulmonară
- adenom tiroidian toxic
- sensibilizări la iod
Conservare - Ferit de lumina
d.) POVIDON-IOD
Este complex de iod cu povidonă, care conţine 9,00-12,00% iod.
Se prezintă sub formă de pulbere amorfă, galben brună sau roşie brună,
solubilă în apă şi în alcool concentrat.
Are efect antiseptic (bactericid, fungicid, virucid selectiv si
antiprotozoaric) şi dezinfectant.
Se întrebuinţează extern în pregătirea preoperatorie, în dezinfectarea
rănilor, în infecţii cutanate, în ginecologie sub formă de soluţie, ovule sau
unguent (Betadine, Iodina), prezentând avantajul că nu este iritant.
131 125
e.) RADIOIODUL I si I
Izotopii radioactivi ai iodului emit radiaţii beta şi gama, cu T1/2 = 8 zile.
Se utilizează pentru:
- investgaţii tiroidiene;
- tireotoxicoză;
- pentru terapia cancerului tiroidian.
În FRX sunt oficinale:
 Solutio natrii iodidi
 Iniectabile natrii iodidi – cu izotopii 125 si 131 ai iodului
 Capsulae natrii iodidi – cu izotopul 131 al iodului
Conservare – ferit de lumină şi umiditate.
III. OXIGENUL ŞI COMPUSII SAI

a.) OXIGENUL [FRX], OXYGENIUM, O
Poziţia în Sistemul Periodic : grupa a VI-a (grupa a XVI-a), perioada 2-a
Răspândire : este cel mai răspândit în natură; se găseşte sub formă moleculară în atmosferă (20-21% în
volume), combinat în apă, scoarţa pământului, regnul animal si vegetal etc. Este elementul
indispensabil vieţii.
Proprietati fizice
-gaz incolor, inodor şi insipid, mai greu decât aerul (d15o=1,105), solubil în apă (1/43 în volume), în
alcool (1/3,6). Nu arde, dar întreţine ardera altor substanţe
Impurităţi
-nu trebuie să conţină ca impurităţi: ozon, halogeni, CO, H2O, oxizi de azot.
Obţinere
-prin distilarea fracţionată a aerului lichefiat sau prin electroliza apei şi în cantităţi mai mici prin
oxidarea peroxidului de sodiu.
Oxigenul farmaceutic contine 98-99% oxigen pur.
-antidot faţă de CO in intoxicatii, in inec
-menţinerea vieţii (procese metabolice)
-antitoxic
-vasoconstrictor pulmonar
-antiseptic
-asfixii
-vasoconstrictor la doze mici
24
-vasodilatator la doze mari
-reanimare în amestec cu gaze anestezice
-oxigenoterapie: cu măşti nazale, sonde nazale, clopot, cameră cu oxigen
Conservare - sub presiune în tuburi de oţel (vopsite in albastru)
Atenţie! robineţii, reglatorul, manometrul nu se ung cu corpi graşi organici, existând pericolul de
explozii.
OXIGEN MEDICINAL
Numele complet al acestui medicament este Oxigen SOL 100% gaz medicinal comprimat, Oxigen SOL
100% gaz medicinal criogenic şi Oxigen SOL 100% gaz medicinal criogenic în vase criogenice mobile.
Oxigen SOL conţine oxigen, un gaz esenţial pentru viaţă. Tratamentul cu oxigen se poate efectua la
presiune normală şi la presiune crescută.
Terapia cu oxigen la presiune normală (terapia cu oxigen normobar)
Administrarea de oxigen trebuie să se realizeze cu prudenţă. Doza trebuie adaptată necesităţilor
individuale ale pacientului, tensiunea oxigenului trebuie să rămână mai mare de 8,0 kPa (sau 60
mmHg), iar saturaţia în oxigen a hemoglobinei trebuie să fie > 90%. Este necesară monitorizarea
regulată a tensiunii arteriale a oxigenului (PaO2) sau efectuarea pulsoximetriei (saturaţia arterială în
oxigen (SpO2)) şi monitorizarea semnelor clinice. Scopul este să se utilizeze întotdeauna cea mai
redusă concentraţie eficace de oxigen în aerul inhalat pentru fiecare pacient, ceea ce înseamnă cea
mai redusă doză necesară pentru menţinerea unei presiuni de 8 kPa (60 mmHg)/saturaţii > 90%.
Concentraţiile mai mari trebuie administrate pe o perioadă cât mai scurtă posibil, fiind însoţite de
monitorizarea atentă a valorilor gazului din sânge.
Terapia cu oxigen la presiune normală poate fi utilizată pentru tratamentul:
• concentraţiei scăzute de oxigen din sânge sau dintr-un anumit organ sau pentru a preveni o astfel de
situaţie (pacienţi cu insuficienţă respiratorie cronică sau acuta, insuficienţă respiratorie cronică
determinată de boala pulmonară obstructivă cronică (BPOC) sau de alte boli, pacienţi ventilaţi
mecanic, copii şi adolescenţi, nou-născuţi)
• cefaleei de tip cluster (un anumit tip de durere de cap cu crize foarte severe, de scurtă durată, pe o
singură parte a capului)
Terapia cu oxigen la presiune crescută (terapia cu oxigen hiperbar)
Terapia cu oxigen la presiune crescută trebuie efectuată numai de personal medical calificat, pentru a
evita riscul de vătămări cauzate de fluctuaţiile puternice ale presiunii.
Terapia cu oxigen hiperbar se efectuează la presiuni de peste 1 atmosferă (1,013 bari), între 1,4 şi 3,0
atmosfere (de regulă în intervalul 2-3 atmosfere). Oxigenul hiperbar se administrează într-o încăpere
cu presiune specială. Terapia cu oxigen la presiune crescută se poate administra de asemenea utilizând
o mască facială cu fixare strânsă, cu o glugă care acoperă capul sau prin tub traheal. Fiecare şedinţă de
tratament durează între 45 şi 300 minute, în funcţie de indicaţie. Terapia cu oxigen hiperbar pe termen
scurt poate necesita uneori doar o şedinţă sau două, în timp ce terapia pe termen lung poate necesita
până la 30 şedinţe sau mai multe. Dacă este necesar, şedinţele se pot repeta de 14 două-trei ori pe zi.
Terapia cu oxigen la presiune crescută poate fi utilizată:
• pentru tratamentul intoxicaţiei grave cu monoxid de carbon (de exemplu când pacientul este
inconştient)
• pentru tratamentul durerilor de decompresie bruscă (boala de decompresie)
• pentru tratamentul unei obstrucţii la nivelul inimii sau vaselor de sânge, cauzată de apariţia unor
bule (embolie gazoasă sau aeriană)
• ca tratament de susţinere în caz de resorbţie osoasă după radioterapie
• ca tratament de susţinere în cazul unui ţesut mort ca urmare a unei leziuni infectate cu bacterii care
produc gaze
Nu lăsaţi acest medicament la vederea şi îndemâna copiilor. Nu utilizaţi acest medicament după data
de expirare înscrisă pe butelia de gaz/vas/cisternă. Data de expirare se referă la ultima zi a lunii
respective.
25
Oxigenul medicinal gazos:
- Buteliile cu gaz trebuie păstrate la temperaturi între -20°C şi +65°C.
- Buteliile cu gaz trebuie păstrate în poziţie verticală, cu excepţia buteliilor cu gaz cu baza convexă;
acestea trebuie păstrate în poziţie orizontală sau într-o ladă.
- Buteliile cu gaz trebuie protejate de cădere sau de şocuri mecanice, de exemplu prin fixarea acestora
sau prin aşezarea lor într-un palet.
- Buteliile cu gaz trebuie păstrate într-un spaţiu bine aerisit, utilizat exclusiv pentru păstrarea gazelor
medicinale. Acest spaţiu destinat păstrării buteliilor cu oxigen nu trebuie să conţină niciun fel de
materiale inflamabile.
- Buteliile cu gaz care conţin un tip diferit de gaz sau un gaz care are o compoziţie diferită trebuie
păstrate separat.
- Buteliile cu gaz pline trebuie păstrate separat de cele goale.
- Buteliile cu gaz nu trebuie păstrate în apropierea unor surse de căldură. Dacă există un risc de
incendiu, mutaţi-le într-un loc sigur.
- Buteliile de gaz trebuie păstrate acoperite și protejate de efectele meteorologice.
- Închideţi robineţii buteliilor după utilizare.
- În zona de păstrare trebuie afişate clar mesaje de avertizare care interzic fumatul şi utilizarea lămpilor
cu flacără deschisă.
- Serviciile de urgenţă trebuie înştiinţate cu privire la amplasarea locului de păstrare a buteliilor.
Oxigenul medicinal lichid:
-Păstraţi vasul/cisterna într-o încăpere bine aerisită, la temperaturi între -20°C şi +50°C.
-A nu se lăsa în apropierea materialelor inflamabile şi combustibile, a surselor de căldură sau a
flăcărilor deschise.
-Dacă există un risc de incendiu, mutaţi-l într-un loc sigur.
-Nu fumaţi în apropierea vasului/cisternei.
-Transportul trebuie să se efectueze în conformitate cu reglementările internaţionale privind
transportul materialelor periculoase.
-A se evita orice contact cu uleiuri, grăsimi sau hidrocarburi.
-Oxigen SOL este un gaz pentru inhalare. Este furnizat în stare lichidă sau gazoasă, într-un recipient
special. Oxigenul este un gaz fără culoare, fără gust şi fără miros. În stare lichidă are culoarea albastră.
b.) APA DISTILATĂ [FRX], AQUA DESTILLATA, H2O
Proprietati fizice: lichid incolor, limpede, fără miros, fără gust, cu p.f..= 1000C
Obtinere: – prin distilarea apei comune cu aparate de diferite tipuri, cu circuit continuu sau
discontinuu, metalice sau din sticlă.
Controlul
calitatii:
conform
FRX
26
Întrebuinţări : solvent important în practica farmaceutică pentru a obţine forme lichide. La prepararea
soluţiilor injectabile nu se recomandă apa demineralizată cu ajutorul schimbătorilor de ioni deoarece
nu se înlătură complet microorganismele şi alte substanţe pirogene. Motiv pentru care prepararea
soluţiei injectabile apa distilată trebuie obţinută recent (cel mult 24 h) pentru a evita infectarea cu
microorganisme din aer. Se indică bidistilarea (redistilarea) care are ca scop îndepărtarea completă a
urmelor de impurităţi, îndeosebi organice, pentru a căror distrugere înainte de redistilare se adaugă
KMnO4 (0,2g la un litru de apă).
Conservare: vase de sticlă bine închise.
APA DISTILATA PENTRU PREPARATE INJECTABILE [FRX], AQUA DESTILLATA AD INIECTABILIA
-este apa destinata prepararii medicamentelor administrate pe cale parenterala, dizolvarii pulberilor
pentru preparate injectabile sau diluarii preparatelor concentrate pentru administrare parenterala in
momentul folosirii.
Aspect: trebuie sa fie limpede, practic lipsita de particule in suspensie
Controlul calitatii: vizeaza impuritatile pirogene, sterilitatea
Conservare: in recipiente de sticla, inchise etans
Observatie: apa distilata preparata obtinuta in laborator este considerata apirogena aproximativ 4 ore
de la colectare
PEROXIZII
c.) PEROXID DE HIDROGEN, H2O2
Proprietati fizice: lichid limpede, incolor în strat subţire, albăstrui în strat mai gros, cu miros
asemănător acidului azotic. Este foarte puţin stabil, descompunându-se chiar sub acţiunea urmelor de
praf din aer. Prin descompunerea completă eliberează de 476 de ori volumul său de oxigen.
În farmacie se foloseşte sub formă de soluţie 3% şi respectiv 30% .
SOLUTIE CONCENTRATA DE PEROXID DE HIDROGEN [FRX], SOLUTIO HYDROGENII PEROXYDI
CONCENTRATA
Sinonime: Soluţia de peroxid de hidrogen 30%, Perhidrol
Proprietati fizice: Lichid limpede, miros slab caracteristic, cu acţiune caustică (albeţe imediat pielea) şi
cu reacţia slab acidă. Se amestecă în orice proporţie cu apa, alcool, eter etilic. Este un oxidant foarte
puternic.
Se foloseşte în tehnica farmaceutică doar pentru prepararea apei oxigenate.
Actiuni terapeutice
-antiseptic
-hemostatic (prin descompunere şi în contact cu oxigenul produce coagularea sângelui)
-decolorant
-sursă de oxigen în stare născândă
-antiseptic al plăgilor
-hemostatic local în epistaxis şi în hemoragii după extracţie dentară.
Conservare - Flacoane parafinate cu închidere corespunzătoare, ferite de lumină, la loc racoros (8-15°C,
Separanda)
APA OXIGENATĂ 3%, SOLUTIO HYDROGENII PEROXYDI
DILUTA
Contine 10g solutie perhidrol 30% si 90 g apa distilata.
Proprietati fizice: lichid cu gust metalic şi reacţie slab acidă.
Actiune terapeutica
-antiseptic
-hemostatic local
-decolorant
-dezodorizant
-tratamentul local al diverselor plăgi, otite, angine (gargară) - nu este
toxică şi nu afectează ţesuturile
27
-dezinfectant in dermatologie, stomatologie
-decolorare a pielii şi a părului
În tratamentul plăgilor, sub acţiunea catalazei din ţesuturi şi sânge, se pune în libertate oxigen „statu
nascendi”, cu mare putere dezinfectantă şi dezodorizantă.
Posedă, de asemenea, şi proprietăţi hemostatice, aplicându-se prin tamponare pe răni .
Pentru gargară se foloseşte diluată (o lingură de soluţie apă oxigenată 3% la un pahar cu apă).
Conservare: La loc racoros, în flacoane brune cu dop rodat.
d.) PEROXIDUL DE MAGNEZIU [FRX], MAGNESII PEROXYDUM, MgO2
În farmacie se foloseşte un amestec de peroxid de magneziu 25% şi oxid de magneziu în proporţii
variabile.
Proprietati fizice: Pulbere usoara albă, amorfa, fără miros, insolubilă în apă, nu este caustică.
Actiuni terapeutice
-antiacid
-antiseptic gastric şi intestinal
-laxativ uşor
-tulburari gastrice si intestinale (gastrite, fermentaţii acide intestinale, dispepsii)
-constipatie
-diaree de fermentaţie
Conservare: La rece, în vase bine închise, ferit de lumina.
OXIZII
Compuşii oxigenului cu metale se numesc oxizi metalici, iar cu nemetale oxizi nemetalici. Cei mai
utilizaţi oxizi în farmacie sunt : MgO, CaO, ZnO.
a.) OXID DE CALCIU, CALCII OXYDUM, CaO
Sinonime: var nestins, var ars, calcaria usta
Descriere:
Se prezintă sub formă de pulbere de culoare albă, care cu apa
reacționează energic, efervescent, cu degajare de căldură
formându-se hidroxid de calciu (varul stins).
CaO + H2O --> Ca(OH)2
Obtinere:
Oxidul de calciu se obține prin tratarea termică (arderea) la peste
825 °C a pietrei de var (calcar sau carbonat de calciu) cu eliberare
de dioxid de carbon:
CaCO3 --> CaO + CO2
Oxidul de calciu este instabil, iar la răcire poate capta dioxid de carbon din aer care după un interval de
timp reface carbonatul de calciu inițial. Oxidul de calciu are o mare afinitate pentru apă și este un
desicant mai puternic decât silicagelul.
Intrebuintari:
-obtinerea varului stins, Ca(OH)2
CaO + H2O --> Ca(OH)2
Varul nestins și cel stins (hidroxid de calciu) sunt caustici, având o reacție puternic alcalină
(valoare pH 12–13), astfel că se impune evitarea contactului cu pielea și cu ochii.
-obtinerea carbidului, CaC2
Varul nestins reacționează cu grafitul într-un cuptor cu arc electric la aproximativ 2200 ° C pentru a
forma carbid.
CaO + 3C → CaC2 + CO
Temperatura ridicată necesară pentru această reacție nu este practic realizabilă prin arderea
tradițională, astfel încât reacția este efectuată într-un cuptor cu arc electric cu electrozi de grafit.
Produsul carbură în general conține aproximativ 80% carbură de calciu în greutate.
Varul nestins este folosit în industria de construcții, la prepararea mortarului pentru tencuială, ca
ghips, sau la văruirea pereților, în industria de fabricare a cimentului, la producerea amendamentelor
de îmbunătățire a solurilor acide, la producerea acetilurii de calciu. În metalurgie este folosit la
28
desulfurarea minereului de fier. De asemenea este folosit la reținerea sulfului din fum (detoxificare), la
obținerea hipocloritului de calciu sau ca regulator al valorii pH (quantum satis, q.s.) la alimente (E 529).
Actiuni terapeutice: caustic, dezinfectant
Indicatii terapeutice: serveşte la prepararea soluţiei de hidroxid de calciu (Aqua calcis).
Conservare: In recipiente bine închise.
b.) OXID DE MAGNEZIU [FRX], MAGNESII OXYDUM, MgO
Sinonime: magnesia usta
Descriere: pulbere usoara, amorfa, alba, fara miros, cu gust slab
lesietic.
Obtinere:
Se poate obține foarte simplu, în laborator, prin arderea magneziului
în flacără. Reacția ce are loc este foarte luminoasă, în timpul oxidării
magneziului putându-se observa apariția unei flăcări orbitoare.
Dacă oxidul de magneziu obținut este lăsat într-un recipient cu apă în
care s-a lăsat soluție de fenolftaleină, se poate observa colorarea în
roșu carmin datorată formării de hidroxid de magneziu:
MgO + H2O = Mg(OH)2
Controlul calitatii: conform FRX
Intrebuintari: antiacid, laxativ
Mod de administrare: intern – ca atare sau în amestec de pulberi, în doze de 0,5-1g o dată ;
în intoxicaţii cu acizi 10g în 200ml apă.
c.) OXID DE ZINC [FRX], ZINCI OXYDUM, ZnO
Descriere:
Este o pulbere fina, amorfa, alba, fara miros si fara gust.
În natură, se găsește sub forma unui mineral numit zincit.
Obtinere:
Se obtine prin oxidarea zincului:
2 Zn + O2 --> 2 ZnO
Proprietati fizice si chimice:
Oxidul de zinc cristalin este termocromic, schimbându-și culoarea
de la alb la galben când este încălzit în aer și revenind la culoarea inițială când este răcit.
Oxidul de zinc este un oxid amfoter. Este aproape insolubil în apă, dar reacționează cu majoritatea
acizilor, cum ar fi acidul clorhidric:
ZnO + 2 HCl → ZnCl2 + H2O
Bazele de asemenea degradează solidul pentru a obține zincați solubili:
ZnO + 2 NaOH + H2O → Na2[Zn(OH)4]
Poate reacționa violent cu aluminiul și magneziul, cu cauciucul clorurat și cu uleiul de in la
temperatură, putând cauza incendii și explozii.
Reacționează cu hidrogenul sulfurat pentru a forma sulfura de zinc.
ZnO + H2S → ZnS + H2O
Intrebuintari:
Este folosit ca aditiv în diverse materiale și produse, printre care se numără cauciucuri, plastic,
ceramică, sticlă, ciment, vopsele, adezivi, pigmenți, produse alimentare (ca sursă de zinc), baterii, etc.
Controlul calitatii: conform FRX
Actiune terapeutica: absorbant, astringent slab.
Oxidul de zinc este un antibacterian si un fungistatic, de aceea se foloseste in unguente destinate
ingrijirii pielii iritate (inclusiv in cazul iritatiilor de scutec ale sugarilor), a ranilor sau ulceratiilor. De
asemenea, are proprietatea de a bloca razele UV, atat UVA cat si UVB.
In FRX este oficinalizat Unguentum zinci oxydi 10% - unguentul cu oxid de zinc 10%, cu rol sicativ,
protector.
Conservare: in recipiente bine inchise.
29
IV. SULFUL ŞI COMPUŞII SĂI
a) SULFUL, SULFUR, S
Pozitia in sistemul periodic: grupa a VI-a, perioada 3.

Răspândire : -sulf nativ în minereuri
-combinaţii : sulfaţi, sulfuri, materii organice.
Prop. fiz. - pulbere galben – citrin, fără gust, miros caracteristic deoarece sublimează uşor, p.t 1140C,
insolubil în apă, greu solubil în alcool, eter, uleiuri esenţiale, grăsimi, solubil în CS2; cu substanţe
oxidante KClO3, CaOCl2, KNO3, KMnO4 formează amestecuri explozive.
-in farmacie se foloseşte S purificat fie printr-o nouă sublimare (sulf sublimat depurat) fie prin
precipitarea lui din compuşii polisulfuraţi (sulf precipitat)
-reacţionează la rece cu halogenii (excepţie iodul), cu oxigenul şi la încălzire cu majoritatea metalelor;
arde cu flacără albastră, cu formare de SO2
SULF SUBLIMAT PURIFICAT, SULFUR SUBLIMATUM DEPURATUM, S
Prop. fiz. - Pulbere foarte fină alb-argintie, galben – deschis, fără gust ,fără miros; floarea de sulf
conţine de obicei urme de compuşi de As, se purifică prin tratare cu soluţie de NH3, cu care se lasă în
contact 24 h, apoi se spală până la reacţia neutră, se usucă la temperatură moderată.
Puritate : nu trebuie să conţină As şi Se.
Actiune terapeutica – keratolitic, antiparazitar, detoxifiant în intoxicaţiile cu plumb şi mercur, laxativ,
acţiune piretogenă ( în reumatismul cronic), purgativ
Indicatii terapeutice – dermatologie in acnee, erupţii cutanate, scabie, intoxicaţii cu plumb, mercur şi
arsen, reumatism cronic
Mod de administrare – antiparazitar 5- 25g% sub formă de unguente, in dermatologie sub forma de
unguente, suspensii; intern – laxativ şi purgativ în cantitate de 1-4g/zi
Obs. – efectul laxativ este datorat reducerii S sub influenţa florei intestinale la H2S, care măreşte
peristaltismul intestinal.
Cons. Ferit de lumină.
SULF PRECIPITAT [FRX], SULFUR PRAECIPITATUM, S
Prop. fiz. - Este o pulbere foarte fină, alb-argintie sau
galben-deschis, fără gust şi aproape fără miros.
Puritate - Sulful precipitat nu trebuie să conţină : sulfiţi,
sulfuri şi cloraţi.
Actiune terapeutica – keratolitic, antiparazitar, detoxifiant
în intoxicaţiile cu plumb şi mercur, laxativ, acţiune
piretogenă ( în reumatismul cronic), purgativ
30
Indicatii terapeutice – dermatologie in acnee, erupţii cutanate, scabie, intoxicaţii cu plumb, mercur şi
arsen, reumatism cronic
Mod de
administrare – antiparazitar 5- 25g% sub formă de unguente, in dermatologie sub forma de unguente,
suspensii; intern – laxativ şi purgativ în doze de 0,5-2g pe zi de obicei în amestec cu alţi compuşi.
SULFATII
b) SULFAT DE SODIU [FRX], NATRII SULFAS, Na2SO4*10H2O
Sin. Sarea lui Glauber
Răspândire : liber în natură atât anhidru, cât şi cu apă de cristalizare
Prop.fiz. - cristale prismatice voluminoase, incolore, transparente, fără
miros, cu gust sărat, slab amar.
-La aer uscat este eflorescent, pierde apa de cristalizare şi se transformă
într-o pulbere albă.
-Produsul cristalizat încălzit la 330C se topeşte în apa sa de cristalizare.
-Este solubil în apă (1/3), în glicerină, şi insolubil în alcool.
-Este mai puţin iritant decât sulfatul de magneziu.
-Este incompatibil cu săruri de Ca şi Sr.
Puritatea: nu trebuie sa conţină : cloruri, sulfaţi, sulfiţi, nitriţi, tiosulfaţi, Ca, As, metale grele, săruri de
amoniu, substanţe reductoare.
Prin uscare la 1200C pierde 52-56% din greutatea sa (apa de cristalizare)
În farmacie se foloseşte atât produsul cristalizat, cât şi cel anhidru (siccum).
Actiune terapeutica: prin metabolizare se pun în libertate ioni de Na+ şi ioni carbonat care sunt
necesari în sânge; coleretic, laxativ, purgativ
Indicatii terapeutice: acidoza metabolică, coma hepatică, uremii
Mod de administrare: soluţii izotonice (156 mval/l) în doză de 40ml/kg/corp în cazuri grave până la
1val/l.
Cons. - Vase bine închise.
c) TIOSULFAT DE SODIU [FRX], NATRII THIOSULFAS, Na2S2O3*5H2O
Sin. - hiposulfit de sodiu; este sarea de sodiu a acidului hiposulfuric (H2S2O3)
Prop.fiz. - cristale prismatice, transparente, incolore, fără miros, cu gust sărat – amărui, slab sulfuros,
eflorescent la aer uscat şi cald, uşor delicvescent la aer umed, uşor solubil în apă şi insolubil în alcool.
Puritate - nu trebuie să conţină : cloruri, sulfaţi, sulfuri, sulfiţi, As, .Se, metale grele, Fe.
Actiune terapeutica - desensibilizant în stări alergice, antidot, antitoxic, purgativ
Indicatii terapeutice – dermatite, frunculoze, urticarii, toxidermii, prurit, dermatoze inclusiv scabie,
intoxicaţii cu acid cianhidric HCN
Contraindicatii - insuficienţă renală acută şi cronică
Mod de administrare – oral sau intravenos ca desensibilizant în stări alergice, în tratamentul diverselor
dermatoze, furunculoze, urticarii, toxidermii, prurit, intoxicaţii cu HCN. În doze de 20-30g pe cale orală
acţionează ca purgativ. Sub formă de loţiuni, urmate de fricţiuni cu soluţie diluată de HCl (5%) se
foloseşte în tratamentul scabiei.
31
Cons. - Ferit de aer şi umiditate
Obs. - Este incompatibil cu substanţe acide, oxidante, săruri ale metalelor grele.
d) SULFAT DE CALCIU, CALCII SULFAS, CaSO4*1/2H2O
Sin. - ipsos, ghips ars
Prop.fiz. - pulbere alb cenşie, fără miros, greu solubil în apă (1/600); in amestec
cu apa formează o pastă moale albă, dură, compactă; prin această întărire
(priză), gipsul se transformă în dihidrat. Această priză trebuie să se facă în 4
până la 10 minute.
Puritate - nu trebuie să conţină carbonaţi (efervescenţă cu acizii) şi nici hidroxid
de calciu (reacţie alcalină)
Utilizari - se foloseşte în ortopedie pentru bandaje gipsate.
Cons. - Vase sau cutii de tablă bine închise şi ţinute la loc uscat. Dacă se păstrează în mediu umed
atunci absoarbe apă şi devine inutilizabil.
e) SULFAT DE BARIU [FRX], BARII SULFAS, BaSO4*7H2O
32
Prop fiz. - Pulbere amorfă albă, fără miros, insolubilă în apă, solvenţi organici, baze şi acizi diluaţi.
Bariul are greutate moleculară mare si este opac la razele X; sulfatul este lipsit de toxicitate.
Puritate - să nu conţină săruri de bariu solubile, sulfuri, sulfiţi, metale grele, As, fosfaţi, cloruri, sulfaţi
solubili, Fe, şi substanţe reducatoare.
Actiune terapeutica - se utilizează ca substanţă de contrast în examenul radiologic al tractului gastro-
duodenal.
Mod de administrare – oral, suspensie în doze de 60, 100, 150 g în 150-250 g apă
Obs. - Nu se admit prescurtări pentru a nu fi confundat cu sulfura de bariu (BaS).
f) SULFAT DE MAGNEZIU [FRX], MAGNESII SULFAS, MaSO4*7H2O

Sin. - sare amară
Prop.fiz. - subsanţă solidă cristalină, cu gust amar, albă, uşor solubilă
în apă, higroscopica
Intrebuintari:
-îngrășământ chimic în agricultură servind ca sursă de magneziu
pentru plante;
-în chimia organică este folosit ca deshidratant (reține apa fiind
higroscopic);
-administrat intern, „sarea amară” este utilizată în medicină ca
purgativ;
-extern are, de asemenea, multiple efecte benefice, ca de exemplu:
băi de picioare, recomandat în cazul picioarelor obosite, după efort fizic intens; reduce durerile,
îndepărtează mirosurile neplăcute, înmoaie pielea aspră sau dură; amelioreaza gleznele umflate în
urma luxațiilor și grăbește însănătoșirea rănilor; curăță tenul, pielea devenind fină și catifelată;
adaugată la șampon, curăță în aprofunzime firele de păr și scalpul; ajută la îndepărtarea așchiilor care
au pătruns accidental în piele; calmează durerile musculare; remediu deosebit în afectiuni anale
(hemoroizi).
Actiuni terapeutice – oral – purgativ, laxativ; parental – spasmolitic, antconvulsivat, antiemetic, sedativ
şi antişoc
Indicatii terapeutice – constipaţie, tuburări de irigaţie cerebrală, coree, eclampsie, intoxicaţii cu
stricnină, hipomagneziemie
Contraindicatii – insuficienţă renală, boala Addison, intoxicaţii cu
barbiturice, curarizante şi acid nicotinic.
33
Mod de administrare – purgativ 10-20-30 g o dată; laxativ - 5g; anticonvulsivant - soluţie injectabilă
20%; antiemetic în vărsăturile incoercibile din cursul sarcinii – 3ml din soluţia 12%, cu o oră înaintea
meselor.
Cons. - În recipiente bine închise.
INIECTABILE MAGNESII SULFATIS (FRX) – Solutie injectabila de sulfat de magneziu 20% (200mg/ml)
-solutie limpede, incolora, fara miros, cu gust sarat si amar
-cu actiune anticonvulsivanta, tocolitica, folosit in tratamentul hipomagneziemiei
g) SULFAT DE CUPRU, CuSO4
Sin. – piatra vanata
Piatra vânătă este folosită:
-la fabricarea unui pesticid „zeama bordeleza”, împreună cu hidroxidul de calciu (varul stins) - ca
dezinfectant, fertilizant, fungicid, bactericid;
-ca reactiv în chimia anorganică;
-ca mijloc de identificare pentru apă (cel anhidru);
-la obținerea altor săruri de cupru.
SULFITII
h) SULFIT DE SODIU, Na2SO3
forma anhidra forma hidratata
- sulfitul de sodiu este un aditiv alimentar (E 221)

- este sarea sodiului cu acidul sulfuros și are formula chimică Na2SO3
- este produs în timpul procesului de desulfurare a gazelor
- este un compus solid, alb, folosit ca și conservant și pentru prevenirea degradării și decolorării
alimentelor
Sulfitul de sodiu poate fi obținut în laborator în urma reacției dintre o soluție de hidroxid de
sodiu și dioxid de sulf gazos:
2 NaOH + SO2 → Na2SO3 + H2O
Dacă prin picurarea de puțin acid clorhidric concentrat se observă formarea de dioxid de sulf, atunci
hidroxidul de sodiu este aproape total consumat:
Na2SO3 + 2 HCl → 2 NaCl + SO2 + H2O
34
Sulfitul de sodiu este fabricat industrial prin reacția dintre dioxid de sulf și o soluție de carbonat de
sodiu. Prima etapă a reacției generează bisulfit de sodiu (NaHSO3), care este transformat în sulfitul de
sodiu prin reacția cu hidroxid de sodiu sau carbonat de sodiu. Reacția totală este:
SO2 + Na2CO3 → Na2SO3 + CO2
i) METABISULFIT DE SODIU, Na2S2O5
35
- denumit și disulfit sau pirosulfit de sodiu
- compus anorganic utilizat în principal pe post de conservant alimentar, având numărul E 223
- este utilizat și ca dezinfectant și antioxidant
Metabisulfitul de sodiu este obținut în urma reacției dintre hidroxid de sodiu și dioxid de sulf.
În mediu apos, la cald, Na2SO3 precipită inițial sub formă de solid galben. Cu exces de SO2, solidul se
dizolvă formând disulfitul, care cristalizează prin răcire:
SO2 + 2 NaOH  Na2SO3 + H2O
SO2 + Na2SO3  Na2S2O5
OXIZII
j) DIOXID DE SULF, SO2
- este anhidrida acidului sulfuros H2SO3
- este un gaz incolor, iritant al mucoaselor, cu un miros înțepător și gust
acrișor; este toxic, se dizolvă în apă, formând acid sulfuros.
Obtinere:
Dioxidul de sulf este produs prin arderea materialelor fosile ce conțin cca. 4% sulf, ca petrolul și
cărbunele. Aceste procese duc la poluarea intensă a mediului, fiind cauza ploilor acide.
- prin arderea sulfului sau hidrogenului sulfurat
S + O2  SO2
H2S + O2  SO2 + H2
- prin arderea minereurilor cu sulf, ca de ex. pirita:
4 FeS2 +11 O2  2 Fe2O3 + 8 SO2
- prin reacția sulfiților cu acizi tari
Na2SO3 + 2 HCl  2 NaCl + H2O + SO2
- prin reducerea acidului sulfuric de nemetale (sulf, carbon) sau hidracizi ai halogenilor și sulfului
- prin reacția tiosulfatului de sodiu cu acid sulfuric concentrat, cu intermediar acid tiosulfuric instabil
Proprietati fizico-chimice:
- Dioxidul de sulf în stare lichidă este un solvent pentru numeroase substanțe anorganice și organice. -
Electroliții dizolvați sunt puțin disociați. Punctul de lichefiere este de -10 grade Celsius.
- Este solubil în apă, 40 volume de gaz per 1 volum de apă la zero grade Celsius.
- Dizolvarea produce o soluție apoasă de acid sulfuros.
- Poate fi oxidant sau reducător.
- Poate reacționa cu hidrogen sulfurat producând sulf elementar și apă; reacția se produce natural în
vulcani. SO2 + 2 H2S  3 S + 2 H2O
- Reacționează cu apa de clor, brom și iod in soluție apoasă de iodură de potasiu producând
decolorare; de asemenea decolorează și soluțiile de permanganat de potasiu.
- Soluția apoasă poate fi oxidată la acid sulfuric, soluție cu apă oxigenată; Similar sulfiții soluție pot fi
oxidați la sulfați.
- Poate fi redus cu hidrogen la sulf și hidrogen sulfurat. 2 SO2 + H2  S + H2S + 2 O2
- Reduce fierul trivalent din săruri la fier divalent.
Intrebuintari:
- Este utilizat ca dizolvant
- Este folosit de asemenea în industria alimentară ca și conservant al legumelor și fructelor sau pentru
dezinfectarea butoaielor de vin sau bere; Gazul descompune vitamina B1.
- În Europa, este notat cu numărul E 220, fiind admis pentru produsele „bio”.
- Dioxidul de sulf mai este utilizat în industria farmaceutică, sau a coloranților, precum și la înălbirea
hârtiei sau materialelor textile.
- În concentrații mari este toxic pentru plante sau animale, poluând apele și distrugând prin ploile
acide vegetația pădurilor.
36
- La om, intoxicația cu dioxid de sulf produce:
o dureri de cap
o stare de ebrietate
o vărsături (emeză)
o amețeală
În concentrații mai mari gazul produce leziuni a mucoaselor căilor respiratorii, iar la nivel celular
produce schimbări ale acizilor nucleici.
V. SELENIUL SI COMPUSII SAI

a) SELENIUL, SELENIUM, Se
Pozitia in sistemul periodic: grupa a VI-a principala,
perioada 4.
- este un element chimic nemetalic
- a fost descoperit de către Berzelius în 1817 și studiat mai
departe de către alți cercetători ce-l găsesc în roci, seleniul
în timp devine unul din importantele minerale care sunt
răspunzătoare de o bună funcționalitate a organismului
uman, respectiv animal.
- in cantități mari, se produce otrăvirea cu seleniu ce se
manifesta printr-un prurit rebel și prin apariția de ulcere
pe piele.
- originea numelui este din cuvântul grecesc Selênê (luna).
- din punct de vedere chimic, seleniul este foarte apropiat
de sulf, căruia îi seamănă foarte mult (se află și în aceeași
grupă din sistemul periodic), astfel încât seleniul va putea
împrumuta uneori sistemele enzimatice sau de transport ale sulfului.
Se amorf negru Se amorf rosu
Intrebuintari: (cu strat subtire de Se gri)
- seleniul se folosește în celule fotoelectrice, camere de filmat, la redresarea curentului electric,
copiatoare etc.
- seleniul pur își crește conductivitatea de o mie de ori atunci când este mutat de la întuneric la lumina
solară puternică, lucru care îl face utilizat la construirea luxmetrelor.
Obtinere:
- seleniul se obține din rafinarea plumbului, cuprului și nichelului.
Proprietati chimice:
- Compuși calcogeni
Sărurile (ex. seleniat de mercur ) au utilizare în laboratoarele de analize medicale, iar sarea menționata
se folosește la dozarea azotului total din sânge (respectiv ser); alte săruri: Ag2SeO3; Na2SeO3;
H2Se - selenură de hidrogen;
Acidul selenic: H2SeO4 - se formează prin reacția SeO2 + H2O2 → H2SeO4.; acest acid, la temperatură
foarte mare, poate topi aurulul, formând seleniat de aur.
Acidul selenios: Se formează prin reactia SeS2 + 3H2O→H2SeO3 + 2H2S sau 3 Se + 4 HNO3 →
3 H2SeO3 + 4 NO
Oxizi: Seleniul formează 2 oxizi: dioxid de seleniu (SeO2) și trioxid de seleniu (SeO3), care, spre
deosebire de trioxidul de sulf, este o substanță instabilă.
Se + O2 → SeO2
Disulfura de seleniu: Acidul selenios reacționează cu anhidrida selenioasă și rezultă disulfura de
seleniu.
37
- Compuși halogenati
Hexafluoridul de seleniu: Acesta este toxic și iritant pentru plămâni; se formează prin reacția
dintre fluor și seleniu după schema:
Se + 3 F2 → SeF6
SeF4, SeCl, SeCl4 și SeBr
SeCl2 este un important halogen de seleniu, deoarece este utilizat în chimie, pentru studierea
seleniului.
- Selenide
Ca și elementele din grupa a VI-a principală -oxigenul și sulful- seleniul formează cu metalele substanțe
numite selenide.
De exemplu, selenid de aluminiu: 3 Se + 2 Al → Al2Se3
Alte exemple: selenidul de mercur (HgSe), selenidul de plumb (PbSe) și selenidul de zinc (ZnSe).
Un important selenid este diselenidul de cupru, indiu și galiu (Cu(Ga,In)Se2), un semiconductor.
- Alți compuși
Tetranitrid de tetraseleniu (Se4N4)este un compus portocaliu exploziv, similar și analog cu tetranitridul
de tetrasulf.
Seleniul mai reacționează cu cianurile și formează seleniocianații; de exemplu:
KCN + Se → KSeCN
- Izotopi
Seleniul are șase izotopi naturali, din care cinci sunt izotopi stabili: 74Se, 76Se, 77Se, 78Se, și 80Se.
Totuși, ultimele trei încep să apară ca produse de fisiune, împreună cu 79Se, care are efectiv un timp
de înjumătățire de 327 000 ani.
- in organism, seleniului îi revine rolul de a participa la realizarea respiraţiei
celulare, la protejarea hemoglobinei celulelor roşii, precum şi la absorbţia şi
sporirea eficienţei vitaminei E, cu care, de altfel, acţionează sinergetic
- in plus, seleniul este şi antiaterogen şi antisenescent şi posedă proprietăţi
deosebit de benefice, îndeosebi pentru persoanele în vârstă
- acest oligoelement contribuie la menţinerea elasticităţii ţesuturilor, atenuează
simptomele specifice menopauzei, potenţează tratamentele aplicate în bolile
cardiovasculare
o antioxidant puternic, anticancerigen (se întâlnește în preparatele
antioxidante împreună cu vitaminele A, E, C)
o protejează organismul împotriva acţiunii toxice a unor metale grele, cum
sunt plumbul si arseniul
o ajută la sinteza anticorpilor
o intervine în sinteza coenzimei Q10
o intervine în transportul transmembranar al ionilor
o asigură reglarea nivelului hormonilor masculini
o la barbaţi asigură buna funcţionare a prostatei
o asigură protecţia membranelor celulare şi subcelulare, prevenind astfel
alterările oxidative ale acizilor graşi polinesaturaţi din structurile tisulare
Principala sursă de seleniu pentru animale şi om sunt plantele, care consumă
seleniu din sol şi apă. Seleniul se găsește în alimentele vegetale și de origine
animală, în special organe.
În general la plante și în special la cereale, conţinutul în seleniu este variabil. Se
consideră că încorporarea seleniului în proteinele din plante este dependentă
numai de conţinutul în seleniu al solului.
Principalele surse alimentare bogate în seleniu:
o Nuci de Brazilia o Stridii
o Creveți o Ton
o Halibut o Crab
o Sardine
38
o Somon o Usturoi, ceapă, praz
o Tărâte de grâu o Carne de pui, porc, vacă
o Orez brun o Lapte
o Semințe de floarea soarelui o Drojdie inactivă
o Pâine integrală
a) SULFURA DE SELENIU, SELENIUM SULFIDE, Se3S5

- este o disulfura de seleniu
- efect anti-mitotic asupra celulelor epidermice si a foliculului pilos inhiband astfel
descuamarea excesiva a pielii si reducand roseata si pruritul
- este un agent de degresare ideal cu proprietati keratolitice si keratoplastice
- este un antifungic utilizat în tratamentul unor micoze locale, produse de Malassezia furfur
- calea de administrare disponibilă este cea topică
- disulfura de seleniu este utilizată în tratamentul următoarelor infecții fungice locale: dermatită
seboreică, mătreață și pitiriazis versicolor.
VI.
AZOTUL SI
COMPUSII SAI
a) AZOTUL, NITRUM, N2
Sinonim: nitrogen
Poziţia în Sistemul Periodic: grupa a V-a principala (grupa a XV-a), perioada 2
Proprietati fizice:
Este un gaz incolor, inodor, insipid, inert chimic în condiții obișnuite, diatomic și nemetalic; constituie
78% din atmosfera Pământului și este o parte componentă a tuturor țesuturilor vii.
Azotul formează numeroși compuși chimici, precum aminoacizii, amoniacul, acidul nitric
(azotic) și cianurile.
Istoric:
Azotul (în latină nitrum, în greacă nitron, însemnând „sodă nativă”, „geneză”, „formare”) este
considerat a fi descoperit de Daniel Rutherford în 1772, care l-a numit „aer fix”. Faptul că exista aer
care nu participa la combustie era un element cunoscut de chimiștii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
39
Azotul a fost de asemenea studiat în același timp și de Carl Wilhelm Scheele, Henry
Cavendish și Joseph Priestley, care l-au numit „aer ars” sau „aer flogisticat”. Nitrogenul gazos era
destul de inert, astfel încât Antoine Lavoisier l-a numit azot, de la cuvântul grecesc însemnând „fără
viață”. Acest termen a devenit cuvântul francez pentru „nitrogen” și a fost împrumutat mai târziu și de
alte limbi, printre care și româna.
Compușii azotului erau cunoscuți în Evul Mediu. Alchimiștii cunoșteau acidul azotic drept „aqua fortis”.
Amestecul de acid azotic și acid clorhidric era numit „aqua regia”, fiind apreciat pentru capacitatea sa
de a dizolva aurul. Primele aplicații în industrie și agricultură ale azotului au fost sub formă
de salpetru (nitrat de sodiu sau nitrat de potasiu), în principal la fabricarea prafului de pușcă, iar apoi
ca îngrășământ.
Izotopi:
Există doi izotopi stabili ai azotului: 14N și 15N. Cel mai cunoscut este, de departe, 14N (99,634%), care
este produs în procesul de formare a stelelor și ceea ce rămâne este 15N. Dintre cei zece izotopi
produși sintetic, 13N are o perioadă de înjumătățire de nouă minute, iar ceilalți izotopi există doar
pentru câteva secunde sau chiar mai puțin. Reacțiile legate de biologie ale azotului (de exemplu
asimilația, nitrificarea și denitrificarea) influențează puternic dinamica sa în sol. Din aceste reacții
rezultă mai mereu 15N, ceea ce duce la o îmbogățire a substratului în acest izotop.
Deși precipitațiile conțin cantități egale de amoniu și nitrați, deoarece amoniul este reținut în mod
special de corola pădurilor în comparație cu nitrații din atmosferă, cea mai mare parte de azot
atmosferic care ajunge la suprafața solului este sub formă de nitrați. Aceștia sunt asimilați preferențial
de rădăcinile copacilor în comparație cu amoniul din sol.
Proprietăți fizice:
Azotul este un nemetal. Azotul pur este un gaz diatomic, incolor și constituie 78.08% din atmosfera
Pământului. Este mai ușor ca aerul. Condensează la 77° K, la presiune, și îngheață la 63° K. Azotul
lichid este folosit adesea ca substanță criogenică.
Proprietăți chimice:
- Interacțiunea cu nemetalele;
- Interacțiunea cu metalele;
- Interacțiunea cu hidrogenul.
Electronegativitate este egala cu 3. Are cinci electroni pe ultimul strat și de aceea este de obicei
trivalent.
Este nereactiv la temperatura camerei. Nu întreține arderea. Este un diluant al oxigenului din aer,
astfel incat în absența lui din aer arderile ar fi foarte intense.
Compuși:
La temperaturi ridicate, reactivitatea sa creşte şi se poate combina direct cu H formând amoniacul, iar
cu O generează o serie de oxizi, care la rândul lor sunt materii prime pentru obţinerea acidului azotic.
Principalul compus al azotului este amoniacul (NH3) deși hidrazina (N2H4) este și ea cunoscută.
Amoniacul este solubil in apa și în soluție formează ionul amoniu (NH4+).
Oxizii cei mai răspândiți, trioxidul de azot (N2O3) și pentaoxidul de azot (N2O5) sunt oarecum instabili și
explozivi. Acizii corespunzători sunt acidul nitros sau azotos (HNO2) și acidul nitric sau azotic (HNO3), cu
sărurile corespunzătoare numite nitriți/azotiti și nitrați/azotati.
Răspândire:
Nitrogenul este, cantitativ, cea mai mare componentă a atmosferei Pământului (78,084% după volum;
75,5% după greutate) și este obținut pentru scopuri industriale prin distilarea fracțională a aerului
lichefiat sau prin mijloace mecanice (de exemplu, prin membrana de osmoză cu inversarea presiunii).
Compuși care conțin acest element au fost observați în spațiu. 14N este creat în procesul de fuziune
nucleară în stele. Azotul molecular este un constituent și al atmosferei lui Titan și a fost detectat în
spațiul interstelar de David Knauth și colaboratorii săi. În atmosfera terestră înaltă la peste 200 km
este prezent azotul atomic, N.
Azotul este o componentă mare a excrementelor animale, de obicei sub forma ureei, a acidului uric și
compușior lor.
Azotul molecular din atmosferă este relativ nereactiv, dar în natură este încet convertit în compuși
folositori biologic (și industrial) pentru unele organisme, notabile fiind unele bacterii.
40
Abilitatea de a se combina sau de a fixa azotul este o trăsătură esențială în industria chimică modernă,
unde azotul și aerul sunt transformate în amoniac prin procesul Haber. Amoniacul, la rândul lui, poate
fi folosit direct ca îngrășământ sau ca un precursor al multor altor materiale importante, precum
explozibilii, de cele mai multe ori prin producția de acid nitric prin procesul Ostwald.
Sărurile acidului nitric includ compuși importanți, precum nitratul de potasiu (sau salpetru, important
din punct de vedere istoric datorită utilizării sale la fabricarea prafului de pușcă) și nitratul de amoniu,
un îngrășământ important.
Diferiți alți compuși organici nitrați, cum sunt nitroglicerina și trinitrotoluenul, sunt folosiți ca
explozibili. Acidul nitric este folosit ca agent oxidant la rachetele care au combustibil lichid. Hidrazina
și derivații ei sunt folosiți drept combustibili pentru rachete.
De asemenea este folosit la producerea de protoxid de azot (N2O), gaz ilariant, folosit in
anesteziologie.
Obtinere:
Azotul se poate separa din aer prin fixarea oxigenului sau prin procese de reducere sau oxidare a unor
combinații unde este prezent.
Preparare în laborator:
- se poate prepara din aer prin separarea chimică a oxigenului din aer la trecerea aerului peste cupru
încălzit la roșu sau printr-o soluție alcalină de pirogalol
Intrebuintari:
Azot molecular este folosit sub forma de gaz și lichid.
Azotul gazos este produs din azot lichid prin încălzire apoi evaporare.
- este folosit ca atmosferă protectoare atunci când nu se dorește o reacție redox (de oxidare)
- la păstrarea prospețimii mâncărurilor împachetate (prin amânarea râncezirii și altor forme de
degradare oxidativă)
- la acoperirea explozibililor lichizi pentru siguranță
- la producția de componente electronice precum tranzistori, diode și circuite integrate
- la producerea oțelului inoxidabil
- pentru umplerea camerelor roților avioanelor și autovehiculelor, datorită inerției sale și lipsei de
umiditate și a calităților oxidative, spre deosebire de aer (deși nu este necesar pentru automobilele
obișnuite)
- atmosfera este în principal un amestec de azot și oxigen (sub formă de N2 și O2)
- utilizarea ca o alternativă la dioxidul de carbon pentru presurizarea dozelor unor tipuri de bere, în
special cele scoțiene și engleze, datorită bulelor mai mici pe care le produce, ceea ce face berea să
arate mai bine
Azotul lichid este produs industrial în cantități mari prin distilarea din aerul lichefiat, care este
reprezentat de obicei prin cvasi-formula LN2, deși se scrie mai corect N2(l).
- este un lichid criogenic (foarte rece) care produce degerături instantaneu la contactul direct cu
țesuturile vii.
Proprietatea lui de a menține temperaturile mult sub temperatura de îngheț a apei chiar când se
evaporă (77 K, -196 °C sau -320 °F) îl face extrem de util într-o varietate de aplicații ca refrigerent,
printre care:
o la înghețarea și transportul produselor alimentare
o la criogenarea corpurilor, celulelor reproductive (spermă și ovule) și probe și materiale
biologice
o în studiul criogeniei
o pentru demonstrații în educația științifică
o ca răcitor pentru senzori de infraroșu și amplificatoare de frecvență joasă
o în dermatologie, pentru eliminarea posibilelor excrescențe canceroase sau virale (veruci etc)
o ca răcitor pentru suprasolicitarea unei unități centrale de procesare, a unei unități de
procesare grafică sau a altei componente hardware
Rolul azotului în biologie:
- azotul este o parte esențială în componența aminoacizilor și a acizilor nucleici, ceea ce îl face vital.
41
- legumele precum planta de soia pot absorbi azotul direct din aer, avand rădăcini cu noduli plini de
bacterii care îl transformă în amoniac, prin procesul numit fixarea azotului. Leguma transformă
ulterior amoniacul în oxizi ai azotului și aminoacizi, pentru a forma proteine.
- stau la baza ingrasamintelor chimice pe baza de azot
- ingrășămintele cu nitrați sunt luați de ape și reprezintă o sursă majoră de poluare
- compușii care conțin grupa ciano (-CN) formează săruri extrem de otrăvitoare numite cianuri, care
sunt letale tuturor mamiferelor.
- in tehnica farmaceutică azotul se foloseşte în inele cazuri pentru a crea o atmosferă inertă în fiole
care conţin substanţe sau soluţii injectabile uşor oxidabile sub influenţa aerului.
b) AMONIAC, NH3
Proprietati fizice:
- Gaz incolor, cu miros puternic înţepător, sufocant, lacrimogen, uşor lichefiabil, foarte solubil în apă,
solubil în alcool.
Obtinere:
- Sinteza directă din elemente la 650-7000C sub presiune de 200 atm. şi in prezenţa unui catalizator
(Fe, Mo, Ni, W)
- Se foloseşte soluţia de amoniac. Soluţiile de amoniac au densităţi cu atât mai mici cu cât concentraţia
este mai mare.
- Acestă soluţie are un miros caracteristic de amoniac.
- revulsiv; accelerarea ritmului cardiac
- antiacid; revulsiv în frecţii; neutralizant în înţepăturile de albine, viespe, ţânţari.
- intern - antiacid şi expectorant V-XX picături în apă
- extern - se utilizeză pentru proprietăţile sale revulsive în frecţii (liniment amoniacal, liniment
saponat- camforat) şi ca neutrlizant pentru tamponarea înţepăturilor de insecte.
- inhalat - acţonează ca iritant asupra mucoasei nazale ; reflexul produs determină accelerarea ritmului
cardiac şi în felul acesta întrerupe stările de leşin.
- in farmacie serveşte pentru preparatea spirtului amoniac anisat.
- soluţia de amoniac în aer pierde din conţinutul său şi absoarbe dioxid de carbon, motiv pentru care
se păstrează în sticle cu dop rodat. Nu se recomandă dopuri de cauciuc ; se pot folosi dopuri de plută
învelite în foiţă de staniol.
c) PROTOXID DE AZOT [FRX], DINITROGENII OXYDUM, N2O
Sinonime: monoxid de diazot, oxid de dinitrogen
Proprietati fizice:
- gaz incolor, fara miros; solutia apoasa are gust slab
dulceag
- un volum de protoxid de azot se dizolva in aproximativ
1,5 volume de apa, la temperatura de 20°C si la presiunea
de 760 mmHg
- inert faţă de toate ţesuturile, cu excepţia substanţei
cerebrale, difuzează rapid în organism şi se elimină în scurt
timp prin plămâni ; nu este iritant pentru căile respiratorii ;
are un miros agreabil (uşor dulceag) ; nu este exploziv ca
atare şi în condiţiile utilizării în decurs de maxim 24 h în
amestec cu o cantitate suficientă de oxigen (minim 20%) la
presiune atmosferică, este practic lipsit de toxicitate.
Studiile recente arată că acest compus este considerat răspunzător de diverse forme de cancer.
Prezintă dezavantajul că are capacitate anestezică scăzută. Din acest motiv se utilizeză de obicei un
amestec de 80% protoxid de azot şi 20% oxigen, la presiune normală.
42
Inhalarea acestui amestec, fără premedicaţie, provoacă, după o scurtă perioadă 1-2 minute de
agitaţie motorie şi euforie similară celei postalcoolice, un somn adânc superficial, cu anestezie
generală, fără relaxare musculară şi cu păstrarea reflexelor. Anestezia chirurgicală se poate obţine şi
prin creşterea presiunii amestecului gazos.
Administrarea de protoxid de azot necesită un echipament deosebit, dar prezinta pericolul anoxiei
cerebrale, cu leziuni ireversibile (si din acest motiv se amesteca cu oxigen), chiar după expuneri de
scurtă durată. Prezintă avantajul că în concentraţii subanestezice (50%, 35%, 20% - în aer sau în
oxigen) protoxidul se poate utiliza pentru obţinerea analgeziei folosind
tehnici anestezice compleze. Se poate administra si singur, în mica
chirurgie, în cadrul unor explorări functionale, etc.
- anestezic general
- in anestezie generală inhalatorie sau intravenoasă
Reactii adverse:
- vărsături la copii
- hipoxia (anoxia) cerebrală
- aplazie, în exces de protoxid
- cu ajutorul aparatelor de anestezie prevăzute cu dispozitiv pentru dozarea protoxidului de azot
Conservare:
- in recipiente metalice (butelii), sub presiune, vopsite in albastru si prevazute cu o cruce de culoare
rosie pe fond alb
- la adăpost de lumină şi căldură, având capacitatea de 2, 3, 5, 10, 40 litri
- la manipularea recipientelor trebuie evitata folosirea oricarui produs gras pentru ungerea pieselor
care vin in contact cu gazul (pericol de explozie)
d) NITRITUL DE SODIU [FRX], NATRII NITRIS, NaNO2
Este sare a acidului azotos (HNO2)
Sinonime: natrii nitricum, azotit de sodiu
Actualmente se consideră a fi substanţa cea mai resposabilă de producerea
diverselor forme de cancer!
Proprietati fizice:
- cristale sau bastonaşe compacte sau fragmentate, de culoare albă sau slab
gălbuie, fără miros şi cu gust slab sărat ; este higroscopic, usor solubil în
apă, greu solubil în alcool.
- vasodilatator
- antidot in intoxicatia cu cianuri
- hipertensiune arterială (HTA)
- angină pectorală
- astm
- intoxicatii cu cianuri
Conservare: in vase bine închise, ferit de lumina; Separanda
NU SE MAI FOLOSEŞTE ÎN FARMACIE.
e) NITRAT DE SODIU, NATRII NITRAS, NaNO3
Este sare a acidului azotic (HNO3).
Sinonime: azotat de sodiu, salpetru de Chile
In natura se gaseste sub forma de nitratina minerala sau nitratit, care
se gaseste din abundenta in desertul Atacama din Chile
Proprietati fizice:
43
- cristale incolore, fără miros, cu gust sărat şi răcoritor, solubil în apă şi greu solubil în alcool
Azotatul de sodiu este un solid necombustibil, dar poate accelera oxidarea sau arderea materialelor
inflamabile. Din acest motiv, este utilizat pe scară largă în artificii, explozivi, chibrituri, cărămizi de
cărbune și unele tipuri de pesticide, pentru a ucide rozătoarele și alte mamifere mici.
Obtinere:
Poate fi obținut prin reacția acidului azotic cu carbonat de sodiu Na2CO3 sau cu hidroxid de sodiu
NaOH:
2 HNO3 + Na2CO3 → 2 NaNO3 + CO2↑ + H2O
Utilizari:
- Azotatul de sodiu poate pătrunde în corpul uman prin alimente și apă potabilă care îl conține.
60-80% din nitrații ingerați provin din fructe și legume. O a doua sursă este carnea procesata. Este
utilizat de industria cărnii pentru a preveni creșterea microbiană și pentru a păstra culoarea.
- Cu toate acestea, o proporție mare de nitrați prezenți în corpul uman provine din sinteza sa
endogenă sau datorită proceselor din corp.
- Se folosește ca si conservant în alimente, ca agent de întărire pentru carnea murată și ca agent de
reținere a culorii pentru carne. Alimentele care o pot conține sunt slănină, cârnați, șuncă și câteva
brânzeturi.
- Azotatul de sodiu este utilizat în amestecurile de îngrășăminte pentru fertilizarea tutunului,
bumbacului și culturilor de legume.
- Prezența NaNO3 face ca materialele să nu necesite oxigen din surse externe pentru a se aprinde,
deoarece furnizează suficient O2 ca să susțină în sine reacțiile exoterme (generatoare de căldură) care
apar în timpul aprinderii sau exploziei.
- A fost folosit de mult timp ca principal oxidant în materialele pirotehnice (focuri de artificii), ca si
component oxidant în explozivi și detonanți sau agenți de sablare și ca agent de propulsie.
- Este, de asemenea, utilizat pentru a îmbunătăți arderea cărămizilor de cărbune (brichete), pentru a
favoriza iluminarea în chibrituri și chiar pentru a îmbunătăți proprietățile combustibile ale tutunului.
- Este utilizat pentru un tip special de pesticide.
- Compusii care îl conțin sunt fumiganți pirotehnici care sunt plasați și incendiați în vizuini, eliberând
doze letale de gaze toxice. Din acest motiv, este folosit pentru controlul diferitelor rozătoare,
marmote, coioți și sconcsi, în câmpuri deschise, pajiști, zone necultivate, peluze și terenuri de golf.
- Utilizat la fabricarea acidului azotic HNO3, azotit de sodiu NaNO2și, de asemenea, acționează ca un
catalizator în prepararea acidului sulfuric H2SO4.
- Se utilizează la fabricarea protoxidului de azot N2O și ca agent oxidant în fabricarea compușilor
farmaceutici.
- Efectele includ îmbunătățirea sistemului cardiovascular, scăderea tensiunii arteriale, îmbunătățirea
fluxului sanguin și creșterea cantității de oxigen din țesuturi.
Acest lucru indică faptul că ar putea fi luată în considerare utilizarea NaNO3 ca un medicament low
cost în prevenirea și tratamentul pacienților cu probleme de tensiune arterială.
- Nitratul, atunci când este ingerat, se transforma in nitrit in tubul digestiv. Nitritul, atunci când
reacționează cu aminele prezente în unele alimente, poate deveni nitrozamina într-un mediu acid,
cum ar fi în stomac. Nitrozaminele sunt cancerigene !
Cu toate acestea, acest lucru nu se întâmplă atunci când fructele și legumele care conțin nitrați
sunt consumate în mod natural.
Azotatul de sodiu, împreună cu nitritul, păstreaza și îmbunăteste aspectul și aromele carnii. Din
cauza sa, consumul excesiv de carne (hot dog, slănină, șuncă, pește afumat etc.) a fost implicat în
legătura tulburătoare a cancerelor din sistemul digestiv. Deși relația dintre carnea tratată cu săruri de
nitrați-nitriți și cancer nu este absolută, se recomandă moderarea aportului.
Pe de altă parte, legumele (morcovi, sfeclă, ridichi, salate, spanac etc.) sunt bogate în
NaNO3 întrucât l-au absorbit din solurile de cultivare datorită acțiunii sale fertilizante. Aportul acestor
legume, spre deosebire de produsele din carne, nu este legat de bolile menționate anterior.
44
Acest lucru este din două motive: diferența dintre nivelurile de proteine ale acestor alimente și modul
în care acestea sunt gătite. Atunci când carnea este prăjită sau încălzită pe flacără, este promovată
reacția dintre nitrați-nitriți cu anumite grupuri de aminoacizi, producând astfel nitrozoamine:
adevărații agenți cancerigeni. Conținutul de vitamina C, fibre și polifenoli din legume reduce formarea
acestor nitrozoamine. De aceea NaNO3 din legumele proaspete nu reprezintă o amenințare pentru
alimente.
Conform unor studii, prezența unor niveluri ridicate de nitrați poate produce o tulburare a
sângelui care face ca oxigenul să nu poată fi eliberat eficient în țesuturi. Acest lucru se poate întâmpla
la copiii a căror formulă de lapte este făcută din apă de puț care conține nitrați. De asemenea, s-a
observat că nivelurile ridicate de nitrați pot provoca probleme în gestația copiilor, provocând avorturi
spontane, nașteri premature sau defecte în tubul neural al fătului.
Recent s-a constatat că azotatul de sodiu poate prezenta un risc pentru dezvoltarea sistemului
musculo-scheletic și comunicarea neuro-musculară este afectată la om.
Apare in toate alimentele conservate ca emulgator (E 501).
VII. FOSFORUL ŞI COMPUŞII SĂI

a) FOSFORUL, PHOSPHORUS, P
Poziţia în Sistemul Periodic: grupa a V-a
(grupa a XV-a), perioada a 3-a.
Răspândire - este constituientul principal al
organismului. Se găseşte în oase si dinti, a
căror cenuşă are circa 80% fosfat de calciu.
Este indispensabil vieţii intrând în
compoziţia nucleo-proteinelor, lecitinelor,
cefalinelor, etc. S-a folosit ca atare ca
medicament sub formă de soluţie uleioasă (ulei fosforat în concentraţie de unu la mie).
Denumirea provine din din cuvintele grecești „phos”= lumină și „pherein”= a purta.
Are mai multe forme alotrope. Fosforul este prezent în membrana celulară sub formă
de fosfolipide și reprezintă o parte integrantă a acizilor nucleici din ADN (acidul dezoxiribonucleic),
participând la structura acestuia. O altă sarcina care îi revine este cea de substanță-tampon
în echilibrul acido-bazic sanguin, ajutând la stabilizarea valorii pH-ului în sânge. Conținutul de fosfor din
corp este de aproximativ 600–700 g; un procent de aproximativ 90 % din această valoare se regăsește
în oase.
Fosforul a fost descoperit în anul 1669 de către alchimistul german Hennig Brand din Hamburg.
Acesta supunea niște reziduuri de urină la un proces de calcinare în retortă, în absența aerului. Fosfații din
urină sufereau un proces de reducere sub influența carbonului format prin piroliza resturilor organice
conținute. Ulterior, J. Kunckel în Germania și R. Boyle în Anglia redescopereau procesul de obținere.
Hennig a descoperit proprietatea fosforului de a lumina în întuneric cu lumină albastră, numindu-l „foc
rece”. Lavoisier intuiește pentru prima dată că fosforul este un element chimic. I. Gahnn (1770), iar apoi
Scheele (1777) semnalează prezența elementului în oase.
Raspandire
Fosforul nu poate exista liber în natură deoarece are o mare afinitate pentru oxigen. Se găsește
numai sub formă de compuși, mai ales fosfați. Principalul mineral care conține fosfor este apatitul,
Ca5(PO4)3F, dar se gaseste si sub forma de fosforit Ca3(PO4)2.Totodată se află în corpul plantelor și
animalelor sub formă de combinații anorganice (carapacea scoicilor, oasele vertebratelor) și sub formă
de compuși organici (anumite proteine, fosfatidil-lipide și compuși gliconucleofosforici
din sânge, creier, păr, fibre musculare, gălbenuș de ou, lapte).
Proprietati fizice
Fosforul apare în mai multe forme alotrope fundamentale, cum ar fi: fosfor alb, roșu, negru și
violet, cele mai importante forme fiind fosforul alb și fosforul roșu.
45
Fosforul alb este solubil în grăsimi (cu consecința toxicității), spre deosebire de fosforul roșu.
Fosforul alb în stare solidă și lichidă are molecula formată din patru atomi de fosfor care ocupă
vârfurile unui tetraedru regulat. Unghiurile de valență de 60° sunt mici, indicând o tensionare
considerabilă a moleculei, ceea ce ar explica marea reactivitate a fosforului alb.
Proprietăți chimice
Spre deosebire de celelalte forme alotrope, fosforul alb este mult mai reactiv. Se aprinde ușor în
aer și arde cu flacără gălbuie, formând pentaoxidul de fosfor(P2O5). Datorită ușurinței de aprindere,
fosforul alb se păstrează sub apă. Acesta luminează verzui și foarte slab în întuneric, în prezența
oxigenului din aer și a umidității. Fenomenul este cauzat de oxidarea produșilor inferiori de oxidare ai
fosforului (P2O5→P4O10), fenomen numit chimioluminiscență.
Cu F, Cl, si Br reacționează cu aprindere sau explozie, iar cu I mai lent:
4 P + 6 Cl2 → 4 PCl3; 4 P + 10 Cl2→ 4 PCl5
Are loc o combinare lentă cu S la temperatura camerei și energică la temperatură ridicată:
4 P + 6 S → 2 P2S3; 4 P + 10 S→2 P2S5
Reacția fosforului cu metale conduce la formarea fosfurilor: 4 P + 6 Mg →2 Mg3P2
Reacția cu vaporii de apă formează acid fosforic și hidrogen, la temperatură mai mare de 250 °C:
2 P + 8 H2O→ 2 H3PO4 + 5 H2↑
Obtinere
La scară industrială fosforul se obține prin reducerea sa în absența aerului din fosforită naturală,
cu cărbune și cu nisip (SiO2), care formează CaSiO3 :
Ca3(PO4)2 + 5 C + 3 SiO2 → 3 CaSiO3 + 2 P + 5 CO
Utilizare
Fosforul este folosit la prepararea acidului fosforic, a chibriturilor, acizilor bromhidric, iodhidric,
halogenurilor de fosfor, etc. Fosforul (sub formă de fosfați) este unul dintre cei mai importanți trei
nutrienți implicați în sinteza ATP (adenozintrifosfat).
**[Adenozintrifosfatul este o nucleozidă trifosforilată (fiind compus din trifosfat, adenină și riboză) și
este un element constitutiv al macromoleculelor de ADN și ARN. Este acumulatorul
de energie necesară celulei, deoarece este implicat în transformarea energiei reacțiilor biochimice
celulare conform cu necesitățile metabolice. Sensul reacțiilor biochimice nonspontane poate fi inversat
prin cuplaj energetic cu desfacerea/hidroliza adenozintrifosfatului care eliberează energie. Este
generat prin glicoliză, ciclul Krebs și fotofosforilare. Este folosit în procesele de contracție
musculara, transport activ și în general în procesele fiziologice consumatoare de energie
(endergonice)]
Cea mai mare parte a acidului fosforic produs este utilizat pentru obținerea îngrășămintelor
fosforice.
O proprietate utilizabilă a fosforului este inflamabilitatea. Inflamabilitatea fosforului este foarte
mare și depinde de modificarea alotropică. Cea mai activă substanță chimică toxică și inflamabilă este
fosforul alb („galben”), de aceea este foarte des utilizată (în bombe incendiare etc.).
Fosforul roșu este principala modificare produsă și consumată de industrie. Se folosește la
producerea de chibrituri, explozivi, compuși incendiari, diferite tipuri de combustibil, precum și
lubrifianți.
b) ACIDUL FOSFORIC [FR.X], ACIDUM PHOSPHORICUM, H3PO4
Acidul fosforic sub forma de acid orto-fosforic este cel mai frecvent acid
întâlnit al fosforului. Forma anhidră a acidului este higroscopică, fiind un
acid mediu cu trei hidroxili liberi; în contact cu acizi mai slabi produce
deprotonarea acestora (import de protoni). Este un lichid limpede, vascos,
incolor, fara miros, coroziv. Este miscibil cu alcool si apa, cu obtinerea unor
solutii cu reactie puternic acida.
Prin condensarea acidului se poate forma acidul bifosforic, meta- sau
polifosforic.
Obtinere
Acidul fosforic se poate obține din fosfați, în mod frecvent
din apatit Ca5(PO4)3(cu F - fluorapatit, cu OH - hidroxiapatit, cu Cl - clorapatit), prin reacție cu acizi mai
46
puternici (acid sulfuric sau acid azotic). Produsele secundare care iau naștere sunt gipsul CaSO4 și acid
hexafluorosilicic H2SiF6. Prin arderea fosforului se obține pentaoxid de fosfor P4O10, iar prin reacția de
hidroliză se obține acid fosforic.
P4O10 + 6 H2O  4 H3PO4
Proprietati fizice
Acidul fosforic este un acid cu tărie medie, cu trei serii de săruri (fosfati, fosfati acizi si fosfati diacizi).
Acidul fosforic produce deplasarea acizilor azotic și sulfuric din azotați și sulfați, deși e mai slab ca ei
dar mai puțin volatil.
Avertisment
Solutia de acidul fosforic este o soluție caustică, iar în cazul în care acesta se afla în contact cu ochii,
aceștia trebuie clătiți cu multă apă și e nevoie să se consulte un medic.
Utilizare
Acidul fosforic este folosit la obținerea fosfaților utilizați ca îngrășăminte chimice, sau ca detergenți, ca
substanțe pentru îndepărtarea ruginii.
În stomatologie se utilizează ca ciment din fosfat de zinc.
În concentrații mari acidul este caustic, dar diluat în concentrații reduse este folosit în industria
alimentară drept conservant (E 338) sau ca regulator al acidității în băuturile de tip cola.
Rol biologic
Acidul fosforic joacă un rol important în metabolism ca participant la metabolismul energetic,
vezi ATP (acidul adenozintrifosforic) sau GTP (guanozintrifosfat), făcând parte din acizii
nucleici ADN și ARN, numeroase coenzime și compuși glucofosfatici participanți la metabolismul
glucidic, cum ar fi esterii glucozei, fructozei, etc.
Conservare – in recipiente bine inchise, la Separanda.
b) ACIDUL FOSFORIC DILUAT [FR.X], ACIDUM PHOSPHORICUM DILUTUM, H3PO4
Contine cel putin 9,5% si cel mult 10,5% H3PO4.
Este un lichid limpede, incolor, fara miros, cu gust acru.
d.) HIPOFOSFIT DE SODIU, NaH2PO2
Este sarea acidă a acidului hipofosforic (H3PO2).
Proprietati fizice
Pulbere albă granulată sau cristale incolore, delicvescente, fără, cu gust amar. Produsul reprezinta
sarea anhidră, solubila în apă (1:2), greu solubila în alcool, glicerină şi insolubil în eter.
Puritate - nu trebuie să conţină ca impurităţi: sulfaţi, cloruri, fosfaţi, Ba, As, metale grele, carbonaţi, Ca, Fe.
S-a folosit ca stimulent al poftei de mâncare şi ca tonic, motiv pentru care a fost preconizat în
tratamentul tuberculozei, rahitism şi tonic al sistemului nervos.
Conservare - În vase bine inchise, fiind delicvescent.
e.) HIPOFOSFIT DE CALCIU, Ca (H2PO2)2
Sinonim: Fosfat diacid de calciu
Proprietati fizice: pulbere cristalină, albă, anhidră, stabiolă la aer, cu gust amar, neplăcut, solubil în apă
(1:7), greu solubilă în glicerină şi insolubilă în alcool.
Actiuni terapeutice: recalcifiant in tuberculoză, rahitism, anemie, tulburări de nutriţie, tulburări
nervoase
Conservare - In recipiente bine închise.
f) FOSFAT DISODIC, Na2HPO4 *12 H2O
Sinonime: hidrogenofosfat de disodiu cristalizat, fosfat monoacid disodic
Proprietati fizice: Prisme incolore, efluorescente, cu gust sărat, răcoritor. Are
în compoziţia sa 60,63% apă de cristalizare. Încălzit la 400C se topeşte în
propria apă de cristalizare, iar la 1000C devine anhidru.
Obţinere:
Hidrogenofosfatul de sodiu este o sare care se obține în urma reacției
de neutralizare a acidului fosforic cu hidroxid de sodiu:
47
H3PO4 + 2 NaOH  Na2HPO4 + 2 H2O
La nivel industrial, sarea se prepară în două etape, în urma reacției dintre fosfatul dicalcic și bisulfat de
sodiu, precipitând sulfat de calciu:
CaHPO4 + NaHSO4  NaH2PO4 + CaSO4
În a doua etapă, soluția obținută de fosfat monosodic este neutralizată parțial:
NaH2PO4 + NaOH  Na2HPO4 + H2O
Puritatea: nu trebuie să conţină cloruri, sulfaţi, carbonaţi, metale grele, Fe, săruri de amoniu,
As.
Actiune terapeutica: colagog, usor purgativ, stimulent al secretiei gastrice (1-2 g/zi) sau alcalinizant (4-
6 g/zi) in functie de doza
Alte intrebuintari: Aditiv alimentar cu funcţii de reglator de aciditate, emulgator, umectant şi
stabilizator (de reţinere a apei şi de îngroşare), care se prezintă sub forma E 339(II), alaturi de fosfatul
monosodic si cel trisodic.
Indicatii terapeutice: hiperclorhidrii, acidoza diabetica, hepatite cronice, calculoza renala, antidot in
intoxicatiile cu plumb, componenta principala a unor solutii-tampon (avand caracter bazic).
Conservare: În recipiente bine închise.
In FR.X este oficinalizata solutia injectabila de hidrogenofosfat [32P] de disodiu – Iniectabile
dinatrii hydrogenophosphatis [32P]
Fosforul-32 este un izotop radioactiv al fosforului care se obtine prin iradierea cu neutroni a
sulfului. Solutia injectabila este limpede si incolora, folosita pentru diagnosticul si tratamentul
unor afectiuni hematologice si a unor tumori maligne. Se conserva in recipiente inchise etans,
ecranate, la temperatura camerei (15-25°C).
Tot in FR.X este oficinala pulberea alcalina (pulberea alcalina pentru solutia Bourget) – Pulvis
alcalinum , in componenta careia intra 2 g Na2SO4 anhidric, 4 g Na2HPO4*2H2O, 6 g NaHCO3.
g) FOSFAT DE CALCIU TRIBAZIC [FR.X], CALCII PHOSPHAS TRIBASICUS, Ca3(PO4)2
Sinonime: calcii fosfas, fosfat neutru de calciu, fosfat tricalcic, calcarea fosforica
Proprietati fizice: Pulbere albă, amorfă sau microcristalină, fără miros şi fără gust,
insolubila în apă şi în alcool, solubila în acizii azotic şi clorhidric diluat, mai greu
solubil în acid acetic.
Obtinere: Fosfatul tricalcic este produs comercial prin tratarea hidroxiapatitei cu acid
fosforic și var stins.
Puritate: nu trebuie să conţină ca si impurităţi cloruri, sulfaţi, Ba, Fe, As, metale
grele, substanţe organice.
Prin uscare nu trebuie să piardă mai mult de 3% şi prin calcinare mai mult de 8% din
greutatea sa. Pierderea prin calcinare este admisă şi se explică prin transformarea urmelor de fosfat
monocalcic în pirofosfat de calciu.
Actiuni terapeutice – antiacid, antidiareic, antirahitic.
Conservare - În recipiente bine închise.
VIII. ARSENUL ŞI COMPUŞII SĂI

a) ARSEN, ARSENIUM, As
Poziţia în Sistemul Periodic: grupa a V-a (grupa a XV –a), perioada a 4-a.
Răspândire liber în natura. Se găseşte şi sub formă de combinaţii care
sunt destul de răspândite.
Este un constituient normal în organismul uman şi este prezent în tiroidă,
creier, unghii, păr.
Nu se foloseşte arsenul ca atare în farmacie, în schimb se utilizeză
combinaţiile sale care în general sunt foarte toxice, motiv pentru care astazi nu se mai folosesc în
farmacie şi nici în tratamentele stomatologice.
48
Numele grec "arsenicon" (în traducere "bărbat"), era atribuit în antichitate unor sulfuri de arsen și acidului
arsenios. Pentru prima dată, Platon și Strabon amintesc de existența și exploatarea arsenului din muntele
Sandaracurgium – provincia Pont. Ca element, se pare că a fost preparat pentru prima dată de Albertus
Magnus, în anul 1250, din auri-pigment și săpun, și apoi de Paracelsus prin sublimarea sandaracului cu coji
de ou. Alchimiștii foloseau arsenul pentru albirea metalelor colorate ca fierul și cuprul. Acestea, frecate cu
arsen, obtineau un luciu alb.
Date certe despre propagarea arsenului metalic provin de la Lèmery, care, în 1675, tratează sulfurile
de arsen cu drojdie de vin și săpun moale sau de la alchimiștii secolelor următoare care fac studii
sistematice asupra obținerii și proprietăților acestui element. Dintre aceștia, amintim: J. Scroeder
(1694), H. Brand (1733) și J. Liebig (1842).
În paralel cu descoperirea proprietăților fizico-chimice ale arsenului, alchimiștii au descoperit și
proprietățile biomedicale. Din arsenul alb s-au preparat puternice otrăvuri, care au făcut multe victime
de-a lungul anilor. Se spune că Papa Pius al III-lea și Clement al XIV-lea au fost otrăviți cu "aqua Toffana
di Napoli" preparată din arsen, iar despre Napoleon Bonaparte că ar fi fost asasinat pe insula Sf. Elena
prin adaos regulat de arsen în hrană de către un trimis al regelui Ludovic al XVIII-lea. Mult mai târziu, la
sfârșitul secolului XIX și începutul secolului trecut, s-a descoperit și efectul benefic al arsenului. Era
anul 1909 când P. Ehrlich descoperă salvarsanul și proprietatea lui de a vindeca sifilisul.
Proprietati fizice
Arsenul prezintă două forme alotropice: arsenul cenușiu sau metalic, stabil în stare solidă la orice
temperatură și arsenul galben, instabil. Arsenul cenușiu sau metalic formează cristale hexagonale,
argintii, lucioase, ușor casabile, insolubile în apă, CS2 sau alte tipuri de solvenți. Încălzit în absența
aerului, la presiune normală, sublimează la 633 °C, iar sub presiune de 76 atm. se topește la 817 °C.
Vaporii de arsen au o culoare galbenă, miros de usturoi, sunt foarte toxici și alcătuiți din molecule
tetraatomice As4, cu structură tetraedrică, ca și P4. Peste 1325 °C, As4 disociază în As2, iar peste 1700 °C
în atomi simpli de As.
Proprietati chimice
Arsenul galben se obține prin condensarea bruscă, în aer lichid, a vaporilor; este solubil în sulfură de
carbon (CS2), are d=1,97, este puțin stabil, transformându-se ireversibil în arsenul cenușiu.
Arsenul formează cu metalele alcaline și alcalino-pământoase arseniuri ionice și nu reacționează deloc
cu hidrogenul, întrucât în seria electrochimică se situează între hidrogen și cupru și are potențial
normal pozitiv. Structura electronică s2p3 a stratului de valență dictează comportamentul chimic al
arsenului. Conform acestei structuri, acesta poate forma ioni +/-3, +5 dar și alți ioni cu stări de oxidare
intermediară în unele cazuri.
Față de sărurile aurului, cuprului și platinei, arsenul metalic acționează ca un reducător, aducându-le în
stare elementară, pentru ca în faza a doua a reacției să formeze arseniuri (Cu2As, Au2As, PtAs2).
Se cunosc compuși ai arsenului și cu unele elemente din grupa a IV-a (SiAs, SiAs2, GeAs, GeAs2) și din
grupa a III-a pricipală (AlAs, GaAs). Cu carbonul și cu borul nu se combină. În schimb, cu metalele
alcalino-pământoase și alcaline, elemente puternic electropozitive, arsenul reacționează cu ușurință,
formând arseniuri. Arseniurile se pot obține prin topirea componenților, prin trecerea topiturii sau
vaporilor de arsen peste metale, dar toate se pot obține și prin aluminotermie sau prin reducerea
trioxidului de arsen și a clorurii metalului cu hipofosfit de sodiu (NaH3PO2). Cu metalele grele și din
grupele secundare, arsenul formează combinații intermetalice, ce împrumută structura spațială a
sulfurilor: arseniura de Ni, PtAs2, FeS2.
Arsenul intră în structura unor minerale și alături de sulf ca în cazul arsenopiritei FeAsS, a
cobaltinei CoAsS etc.
Arsenul folosit ca element de aliere mărește duritatea aliajelor. Este suficient ca în aur, argint și
metalele platinice să se găsească arsen în proporție de 1 la 1000 pentru ca acestea să-și piardă
complet maleabilitatea și să devină casante. Plumbul folosit la alicele de vânătoare conține până la 2%
As, dar datorită rămânerii acestora în natură, arsenul se transformă în trioxid de arsen, a cărui
toxicitate pentru organismele vii este bine cunoscută. Adăugat în cupru în proporție de 0,25%, îi ridică
temperatura de înmuiere și îi mărește rezistența anticorozivă.
Arsenul este folosit cu mare succes și în electronică, datorită proprietăților semiconductoare și
fotoconductoare, similare siliciului și germaniului. În pirotehnie, se folosește pentru producerea
49
focurilor albe (cel indian). Trisulfura de arsen este pigmentul vopselei de ulei numite „galben regal”.
Aceasta se mai folosește în tăbăcărie și pentru ignifugarea lemnului. O soluție benzenică a arsenatului
de plumb a fost prima substanță chimică utilizată în terapia cancerului.
Nici un zăcământ de minereuri metalice nu a fost sau nu este exploatat exclusiv pentru arsen; de
regulă arsenul se obține ca subprodus, crescând valoarea economică a diferitelor tipuri de mineralizați
în care se găsește. De altfel, toxicitatea sa mare a condus în nenumărate situații la necesitatea folosirii
de înlocuitori, fapt ce a condus mai departe la scăderea cererii sale pe
piața mondială.
b) TRIOXIDUL DE ARSEN (As2O3)
Sinonime: Anhidridă arsenioasă, şoricioaică, arsenic
Raspandire: As2O3 se găsește în natură sub forma a două
minerale, arsenolit (cubic) și claudetit (monoclinic). Ambele sunt minerale
secundare relativ rare, găsite în zonele de oxidare a depozitelor bogate în
arsen.
Este un compus important al arsenului din punct de vedere comercial și
este principalul precursor pentru alți compuși de arsen, incluzând
compuși organo-arsenici. Aproximativ 50 000 de tone sunt produse în
fiecare an. Utilizările sale sunt controversate,
deoarece toxicitatea compușilor de arsen este ridicată.
Arsenicul este cunoscut din antichitate. În Roma antică era folosit ca depilator pentru îndepărtarea
părului de pe organele genitale.
Arsenicul a intrat în istorie ca otravă folosită în scop criminal. Celebra familie Borgia folosea această
otravă pentru înlăturarea adversarilor politici. Ei au elaborat chiar o metodă eficientă de otrăvire
indirectă, prin introducerea de arsenic timp de câteva luni în stomacul unui porc, care era ulterior
sacrificat, carnea sa devenind otrăvitoare pentru cei care o consumau. Amănunte despre această
metodă nu sunt cunoscute nici în prezent. În limba latină folosirea toxicului pentru eliminarea
adversarilor fără vărsare de sânge era numită conjuratio pulveraria. O otrăvire de acest gen a fost
folosită în anul 1590 contra prințului Jakob III (Baden-Hachberg). Crima nu a putut fi dovedită timp de
secole, pentru că în secolul XVI nu existau metode de depistare a otrăvirii cu arsenic (toxicul nu putea
fi depistat la cadavru, când nu era folosit în doze masive). Arsenicul a continuat să fie folosit în scop
criminal până în prima jumătate a secolului XIX. După anul 1832, când chimistul englez James Marsh a
descoperit prima metodă de depistare a arsenicului, numărul acestor otrăviri criminale a scăzut
considerabil.
Proprietățile toxice ale arsenicului au fost folosite în decursul istoriei și în scopuri militare. Astfel,
în Evul Mediu se folosea fumul toxic produs prin arderea arsenicului. Izvoare istorice de la începutul
secolului XV menționează fabricarea unor ghiulele în componența cărora intra și oxidul de arsen. Într-
un Manual de artificii din a doua jumătate a secolului XV, editat la Berlin, sunt descrise grenade de
mână cu arsenic și alte proiectile cu emisie de gaze și vapori toxici.
Proprietati fizice:
Pulbere albă, microcristalină, cu gust slab acru, sau bucăţi albicioase cu aspect de porţelan, cu miros
specific de usturoi. Este o substanţă polimorfă. Se cunosc trei varietăţi: octaedrică, prismatică, amorfă.
Forma octaedrică este cea mai stabilă dar şi uşor solubilă. Se foloseşte numai forma amorfă şi cea
cristalină. Se dizolvă greu în apă la rece şi mai uşor în glicerină.
Obtinere:
Trioxidul de arsen poate fi obținut în urma procesării obișnuite a compușilor de arsen,
incluzând oxidarea (arderea) arsenului și mineralelor ce contin arsen în prezența aerului. Un bun
exemplu este arderea auripigmentului, un zăcământ tipic de sulfură de arsen.
Însă, majoritatea oxizilor de arsen sunt obținuți ca produse secundare în timpul procesării altor
minereuri. De exemplu, arsenopirita, care este o impuritate în minerurile de aur și cupru, formează
trioxidul de arsen în urma încălzirii în aer. Procesarea acestor minerale este periculoasă și a dat
naștere la diferite cazuri de otrăvire. Doar în China minereurile de arsen sunt minate intenționat.
În laborator, oxidul poate fi preparat prin hidroliza triclorurii de arsen.
50
Trioxidul de arsen este un oxid puternic amfoter care demonstrează caracterul său preponderent acid
(anhidrida arsenioasă). Reacționează rapid în soluții alcaline, formând arseniți. Reactivitatea față de
acizi este scăzută, dar reacționează cu acid clorhidric, rezultând triclorură de arsen sau săruri înrudite.
Reacționează puternic cu agenții oxidativi ca ozonul, peroxidul de hidrogen și acidul azotic, formând
pentoxid de arsen, As2O5. Reacția cu apa oxigenată poate fi explozivă. Este redus rapid la arsen, și se
poate forma de asemenea și hidrogen arsenios AsH3 (arsină).
Utilizari:
Materie primă pentru fabricarea pesticidelor pe bază de arsen (arsenit de sodiu, arsenat de sodiu,
cacodilat de sodiu).
Materie primă pentru fabricarea unor medicamente de uz uman și veterinar (Neosalvarsan).
Agent de decolorare pentru sticlă și emailuri.
Agent de conservare a lemnului.
Materie primă pentru producerea arsenului elementar, a aliajelor de arsen și semiconductorilor din
arsenit.
Utilizari medicale:
Arsenicul (trioxidul de arsen), sub denumirea comercială de Trisenox, este un citostatic folosit în
tratamentul unor forme refractare de leucemie, cum este leucemia acută mieloidă - subtipul
promielocitic M3, care nu răspund la chimioterapia de primă intenție. Este un chimioterapic cu acțiune
incomplet elucidată: se presupune că trisulfitul de arsen induce intensificarea apoptozei celulelor
tumorale, iar cercetări recente au identificat enzima tioredoxin-reductază drept țintă a trioxidului de
arsen. Din cauza toxicității sale, folosirea medicamentului prezintă mari riscuri.
Se află pe lista medicamentelor esențiale ale Organizației Mondiale a Sănătății.
Actiuni: paralizantă asupra sistemului nervos central, caustică
Indicatii: s-a folosit sub formă de pastă arsenicală, pentru distrugerea pulpei dentare.
Administrare: se utilizeză cu multă prudenţă, deoarece este foarte toxic. Nu se folseşte intern
deoarece diminuează oxidările celulare.
Conservare: La Venena.
Reglementări legale de utilizare:
În prezent, alături de toți compușii arsenului, trioxidul de arsen este
clasificat drept toxic și periculos pentru mediu în Uniunea
Europeană, prin Directiva CEE nr. 67/548, cu amendamentele
succesive.
c) ARSENIAT DE SODIU, Na2HAsO4*7H2O
Este sarea acidului arsenic (H3AsO4)
Sinonim: arseniat disodic
Proprietati fizice: Cristale incolore, transparente, voluminoase, fără
miros şi cu gust leşios, efluorescent la 30°C; conţine 40,38% apă de
cristalizare, uşor solubil în apă şi glicerină, greu solubil în alcool.
Puritate: nu trebuie să conţină cloruri, sulfaţi, carbonaţi, nitraţi,
arseniaţi, metale grele.
A avut aceleasi actiuni si indicatii in medicina ca si trioxidul de arsen.
În corpul uman în prezenţa HCl din sucul gastric formează hidrogen
arseniat (H3As) foarte toxic pentru organism.
IX. BISMUTUL ŞI COMPUŞII SAI

a) BISMUT, BISMUTHI, Bi
Poziţia în Sistemul Periodic: grupa a V-a (grupa a XV –a),
perioada a 6-a.
51
Răspândire: bismutul se găseşte atât în stare nativă, cât şi sub formă de minerale, dintre care cele mai
importante sunt bismutina (Bi2S3) şi oxidul de bismut (Bi2O3).
Era deja cunoscut în antichitate, dar până la mijlocul secolului al XVIII-lea a fost confundat
cu plumbul, staniul și zincul. Se situează pe locul 73 in ceea ce priveste abundența printre elementele
scoarței terestre și este la fel de rar ca argintul. Principalele zăcăminte sunt în America de Sud, dar
în Statele Unite se obține în principal ca produs secundar al rafinării minereurilor de cupru și plumb.
Este un metal tipic din punct de vedere chimic. În compuși are valențe de +3 (bismut (III)) sau +5
(bismut (V)), compușii bismutului trivalent fiind mai stabili. Există mai mulți nitrați, în special nitrat de
bismut, Bi(NO3)3 sau trinitrat de bismut, și pentahidratul său, Bi(NO3)3* 5H2O, care se descompune în
nitrat de bismut.
Bismutul se extinde la solidificare. Această proprietate îl face un metal ideal pentru turnătorii. Unele
dintre aliajele sale au puncte de topire neobișnuit de scăzute.
Este una dintre cele mai puternic diamagnetice substanțe (dificultate de magnetizare). Este un
conductor slab de căldură și electricitate și își poate crește rezistența electrică într-un câmp magnetic,
o proprietate care îl face util în instrumente pentru a măsura rezistența acestor câmpuri. Este opac
la razele X și poate fi utilizat în fluoroscopie.
Dintre elementele non-radioactive, bismutul are cel mai mare număr atomic și masă atomică (208.98).
Are un punct de topire de 271°C, un punct de fierbere de 1560°C și o densitate de 9800 kg/m³.
Bismutul este considerat un metal greu, dar este în mod ironic foarte non-toxic, practic neagresiv, în
ciuda faptului că este înconjurat de metale otrăvitoare și periculoase pentru mediu. Cristalele sale pot
fi lucrate pentru a obține rezultate de o frumusețe incredibilă. Bismutul va fi ultimul element care se
va dezintegra în univers. Timpul de înjumătățire al elementului este estimat la 20 de trilioane de ani.
Nu există în mod natural în corpul uman sau în orice formă de viață în general.
Bi ca atare nu are întrebuinţări în farmacie, fiind o materie primă importantă pentru obţinerea unor
săruri bazice cu întrebuinţări terapeutice.
Este utilizat pe scară largă în medicină, făcând parte din astringenții prescrisi pentru probleme legate
de sistemul digestiv, diaree severă sau iritații esofagiene, colon, duoden sau intestine.
b) SUBNITRAT DE BISMUT [FR.X], BISMUTHI SUBNITRAS, Bi5O(OH)9(NO3)4
Sinonim: Nitrat bazic de bismut
Descriere: este o pulbere fina, alba, fara miros si fara gust,
practic insolubila in apa si alcool.
Obtinere:
Nitratul de bismut (III) poate fi obținut prin dizolvarea oxidului
de bismut sau bismutului în acid azotic. Acesta poate fi izolat
ca pentahidrat.
Bi + 4 HNO3 + 3 H2O  Bi(NO3)3 * 5H2O + NO
Bi2O3 + 6 HNO3 + 7 H2O  2 Bi(NO)3 * 5H2O
Proprietati fizice:
Nitratul de bismut (III) pentahidrat este un solid incolor sub
formă de cristale în formă de tijă. Când este încălzită de la aproximativ 60°C se transformă în diferiți
nitrați de bismut (III) și la temperaturi mai ridicate în oxid de bismut (III). Este solubil în acizi anorganici
puternici, precum și în glicerol și acid acetic glacial. În apă, hidroliza are loc la sărurile de bază, cum ar
fi subnitratul de bismut (III). Cu nitrații de metale formează săruri duble.
Nitratul de bismut (III) este un excelent agent oxidant. Este un reactiv convenabil pentru oxidarea
selectivă a sulfurilor si, de asemenea, este folosit ca un catalizator in diferite reactii ale compusilor
organici.
Oxidarea azotatului de bismut (III) cu soluție de hidroxid de potasiu sintetizează bismutatul de
potasiu.
Puritate: conform FR.X.
Actiune terapeutica: antidiareic, astringent, antiseptic intestinal, adsorbant, protector al mucoasei
gastrice, antiacid.
Indicatii terapeutice: diaree, afecţiuni intestinale, ulcer gastric, gastrită (in fostul produs Ulcerotrat).
52
Extern - sub formă de unguente sau pudră, în arsuri si dermatoze diverse.
Contrindicatii: hemoragii si perforatii gastrice, abdomen acut
Alcoolul, cafeaua si tutunul scad efectul terapeutic al antiacidelor Regula generala: se administreaza la
intervale de 1-2 ore fata de alte medicamente.
c) CARBONAT BAZIC DE BISMUT [FR.X], BISMUTHI SUBCARBONAS, (BiO)2CO3 * ½ H2O
Descriere: pulbere fina, alba sau aproape alba, fara miros si fara gust,
practic insolubilă în apă şi în alcool, solubilă în acizi cu efervescenţă.
Actiune terapeutica: adsorbant, protector al mucoasei digestive,
antidiareic, antiacid, antiparazitar
Indicatii terapeutice: diaree estivala, infectii intestinale, , oxiuraze,
gastrita hiperacida, ulcer gastric si duodenal, esofagita de reflux,
durere in partea superioara a abdomenului, asociere cu medicamente
cu capacitate ulcerigena precum antiinflamatoarele steroidiene si
nesteroidiene, pentru cresterea tolerabilitatii gastrice.
Contrindicatii: hemoragii si perforatii gastrice, abdomen acut
Alcoolul, cafeaua si tutunul scad efectul terapeutic al antiacidelor
Regula generala: se administreaza la intervale de 1-2 ore fata de alte medicamente.
X. CARBONUL ŞI COMPUŞII SĂI

a) CARBONUL, CARBONUM, C
Poziţia în Sistemul Periodic: grupa a IV-a, perioada a 2-a.
Răspândire: este unul dintre cele mai răspândite elemente chimice.
Este răspândit în Soare, stele, comete și în atmosfera majorității
planetelor. Unii meteoriți conțin diamante microscopice care s-au format
în perioada în care sistemul solar era încă un disc protoplanetar. De
asemenea, este posibil ca diamantele microscopice să se fi putut forma
datorită presiunii intense și a temperaturilor extrem de ridicate din timpul
impacturilor dintre meteoriți.
S-a estimat că partea solidă a Pământului conține aproximativ 730
ppm (părți per milion) carbon, cu aproximativ 2000 ppm în nucleu și 120 ppm în manta și în scoarța
terestră. Din moment ce masa Pământului este aproximativ 5972×1024 kg, asta implică faptul că ar
conține aproximativ 4360 milioane de gigatone de carbon.
În combinație cu oxigenul, mai exact în dioxidul de carbon, carbonul este răspândit în atmosfera
terestră (aproximativ 810 gigatone de carbon) și dizolvat în toate elementele hidrologice (aproximativ
36.000 gigatone de carbon). Aproximativ 1.900 gigatone de carbon sunt prezente și în biosferă. De
asemenea și hidrocarburile (precum cărbunele, petrolul și gazele naturale) conțin carbon.
Carbonul este de asemenea întâlnit în hidrații de metan din regiunile polare și de pe fundul
mărilor.
În trecut, cantitatea de hidrocarburi la nivel mondial era mult mai mare. Conform unor surse, în
perioada dintre anii 1751 și 2008 aproximativ 347 de gigatone de carbon au fost eliberate în atmosferă
sub formă de dioxid de carbon, prin arderea combustibililor fosili. Alte surse estimează totalul la 879
Gt, iar cantitatea care face referire la gazele ajunse în atmosferă, oceane și pe pământ (în turbării)
ajunge la 2.000 Gt.
Carbonul este un constituent a cantității extrem de mare de roci cu conținut
de carbonat (aproximativ 12% în procente de masă , printre care se
numără: calcarul, dolomitele și marmura. Cărbunele este foarte bogat în carbon (de
53
exemplu, antracitul conține 92–98% carbon) și este cea mai mare sursă comercială de carbon mineral,
măsurând 4.000 gigatone și reprezentând 80% din totalul combustibililor fosili.
Carbonul este un element nemetalic tetravalent, ceea ce înseamnă că poate forma legături
covalente prin punerea în comun a patru electroni. În natură sunt răspândiți trei
izotopi, 12C și 13C fiind stabili, iar 14C este un izotop radioactiv cu un timp de înjumătățire de
aproximativ 5.730 de ani. Carbonul este unul dintre puținele elemente cunoscute din antichitate.
Mineralul este exploatat în mine și cariere de exploatare a grafitului, în total 600.000 tone pe an. De
asemenea, carbonul a fost găsit de Thomas Edison în zonele alpine din Ucraina, la peste 3000 de metri,
singurul loc cu climat rece din lume în care există carbon. Thomas Edison a primit Trofeul Chimistului
pentru descoperire, iar carbonul a fost numit și Elementul lui Thomas Edison.
Carbonul este al 15-lea cel mai abundent element din scoarța terestră și al patrulea cel mai
răspândit element din univers, primele fiind hidrogenul, heliul și oxigenul. Răspândirea naturală mare
a carbonului, diversitatea specifică a compușilor săi organici și
abilitatea sa unică de a forma polimeri la temperaturi terestre i-
au permis carbonului să fie elementul chimic comun al lumii vii.
Este al doilea cel mai abundent element din corpul uman, după
oxigen, reprezentând aproximativ 18,5% în procente de masă.
Atomii de carbon se pot lega între ei în diferite moduri,
formând alotropii carbonului. Cele mai cunoscute exemple de
alotropi sunt grafitul si diamantul.
Proprietățile fizice ale carbonului variază mult în funcție de
aceste forme alotropice. De exemplu, grafitul este negru, moale și opac, în timp ce diamantul este
transparent și extrem de dur (mai exact, cel mai dur material natural cunoscut). Grafitul este un
bun conductor electric, în timp ce diamantul are o conductivitate electrică scăzută. În condiții normale
de temperatură și presiune, diamantul, nanotuburile de carbon și grafenul sunt materialele cu cea mai
mare stabilitate termodinamică cunoscută. În aceste condiții, toți alotropii carbonului sunt materiale
solide, grafitul fiind cel mai stabil termodinamic. Sunt puțin reactivi, de aceea au nevoie de
temperatură ridicată chiar și pentru a reacționa cu oxigenul.
Cel mai întâlnit număr de oxidare al carbonul este +4 și se regăsește în compușii anorganici, în
timp ce +2 se regăsește în monoxidul de carbon și în complecșii carbonilici ai metalelor tranziționale.
Cele mai mari surse naturale de carbon anorganic sunt calcarul, dolomitul și dioxidul de carbon, iar
majoritatea carbonului se găsește în materiile organice, în depozitele
de cărbune, turbă, petrol și clatrați de metan. Carbonul formează un număr mare de compuși chimici,
mai mulți decât orice alt elemente, existând aproximativ zece milioane de compuși descriși până în
prezent, acest număr fiind mic în comparație cu numărul teoretic de compuși posibili pe care carbonul
îi poate forma. Din acest motiv, carbonul a fost numit și „regele elementelor”.
Istoric
Carbonul a fost descoperit încă din Preistorie și a fost cunoscut în forma sa alotropică
de cărbune încă din cele mai îndepărtate timpuri, anume la începutul civilizațiilor umane. O altă formă
a sa, diamantul, a fost cel mai probabil cunoscut începând cu anii 2500 î.Hr. în China, în timp
ce cărbunele era fabricat în perioada romană prin aceeași metodă folosită și în prezent. Antoine
Lavoisier a introdus carbonul în lista de elemente chimice în cartea sa din 1789.
O formă alotropică relativ nouă a carbonului, fulerenele, a fost
descoperită mai recent, în 1985, și include forme nanostructurale
precum Buckminsterfullerenele și nanotuburile de carbon. Savanții
care au descoperit fulerenele, Robert Curl, Harold Kroto și Richard
Smalley, au primit Premiul Nobel pentru Chimie în anul 1996.
Rezultatele au dus treptat la mărirea interesului legat de noile forme
ale carbonului, iar recent au fost descoperiți alotropi „exotici”, precum carbonul sticlos sau grafenele.
54
Proprietati chimice
Grafitul este mult mai reactiv decât diamantul în condiții standard, în ciuda faptului că este mai
stabil din punct de vedere termodinamic. De exemplu, grafitul poate fi oxidat de acidul
azotic concentrat la încălzire (acid azotic fumans), cu obținerea acidului melitic, un acid hexacarboxilic
în a cărui structură sunt păstrate unitățile hexagonale ale grafitului.
Compușii de carbon reprezintă baza vieții pe Pământ și ciclul carbon - azot produce o parte din
energia radiată de Soare și de alte stele. Deși formează o varietate extraordinară de compuși,
majoritatea formelor de carbon sunt destul de nereactive în condiții normale. În condiții standard de
temperatură și presiune, carbonul este rezistent la acțiunea agenților oxidanți, cu excepția oxidanților
puternici. Carbonul nu reacționează cu acidul sulfuric, acidul clorhidric, clorul sau metalele alcaline.
Reacția cu nemetale și oxizi nemetalici:
La temperaturi ridicate, carbonul reacționează cu oxigenul formând oxizii de carbon. Monoxidul de
carbon se obține prin combinarea carbonului cu o cantitate insuficientă de oxigen, sau prin efectuarea
reacției la o temperatură înaltă, la care dioxidul de carbon nu este stabil:
C(s) + O2(g) → 2 CO(g)
Carbonul reacționează cu sulful pentru a obține sulfură de carbon:
C(s) + 2 S(s) → CS2(l)
O reacție specifică este reacția de formare a gazului de apă, prin care se suflă aburi (apă în stare
gazoasă) printr-un strat de cărbune incandescent, formându-se amestecul de oxizi de carbon
și hidrogen gazos:
C(s) + H2O(g) → CO(g) + H2(g)
Reacția cu metale și oxizi metalici[modificare:
Carbonul preia oxigenul din oxizii metalici cu obținerea metalului elementar. Această reacție
exotermă este folosită în industria fierului și oțelului pentru obținerea fierului și în vederea controlării
conținutului de carbon din oțel:
Fe3O4+ 4 C(s) → 3 Fe(s) + 4 CO(g)
Carbonul se combină cu unele metale și oxizi metalici la temperaturi înalte, cu formare de carburi
metalice. Un exemplu este carbura de wolfram, un compus utilizat pe larg ca abraziv și pentru
fabricarea unor unelte de tăiat.
Carbura de calciu, numită și carbid, un alt exemplu de carbură importantă din punct de vedere
industrial, se obține la nivel industrial prin reducerea varului nestins (oxidul de calciu) cu cărbune de
lemn sau cocs, la o temperatură de 2500°C:
CaO + 3 C → CaC2 + CO
Izotopii carbonului
Sunt acele nuclee atomice care conțin șase protoni plus un anumit număr de neutroni (care
variază de la 2 la 16). Carbonul are doi izotopi naturali stabili. Izotopul carbon-12 (12C) reprezintă
98,93% din totalitatea carbonului de pe Pământ, iar izotopul carbon-13 (13C) reprezintă restul de
1,07%.
Concentrația de 12C este chiar mai mare în materialele biologice, întrucât în cadrul
reacțiilor biochimice acest izotop are prioritate față de 13C.
În 1961, Uniunea Internațională de Chimie Pură și Aplicată (IUPAC) a adoptat izotopul carbon-
12 ca fiind baza pentru masele atomice.
Carbon-14 sau radiocarbonul (14C) este un radioizotop întâlnit în natură, care se formează în
atmosfera superioară (partea inferioară a stratosferei și cea superioară a troposferei) în urma
interacțiunii dintre atomii de azot și radiațiile cosmice. Pe Pământ, este întâlnit în cantități extrem de
mici, aproximativ o parte la un trilion, fiind în majoritate prins în atmosferă și în depozitele de
suprafață, în special în turbă și în alte materiale organice. Acest izotop este instabil și se dezintegrează
prin emisie β−. Datorită perioadei de înjumătățire relativ scurte, de aproximativ 5730 ani, 14C este
absent în rocile antice. Cantitatea de izotop 14C din atmosferă și din organismele vii este oarecum
constantă, dar scade în corpurile acestora după moarte. Acest principiu este folosit pentru datarea cu
55
radiocarbon, o metodă inventată în 1949 și folosită pentru determinarea vârstei unor materiale pe
bază de carbon, cu condiția ca aceasta să nu depășească aproximativ 40.000 ani.
Există aproximativ 15 izotopi cunoscuți ai carbonului, iar cel cu cea mai scurtă durată de viață este 8C,
care se dezintegrează prin emisie de protoni și dezintegrare alfa.
Compusi ai carbonului
Carbonul este elementul capabil să formeze cel mai mare număr de compuși: aproximativ zece
milioane de compuși posibili.
Întrucât chimia organică este adesea denumită „chimia carbonului”, deoarece aceasta studiază
majoritatea compușilor carbonului (în combinație cu hidrogenul și alte elemente), sunt puțini compuși
anorganici ai carbonului, ca oxizii de carbon, carbonații, cianurile, cianații, tiocianații, fulminații,
precum și acizii corespunzători. De asemenea, mai sunt luate în considerare și carburile.
Carbonul este răspândit în toate viețuitoare și formele de viață, reprezentând elementul central
al chimiei organice. Când se unește cu hidrogenul, se obțin forme variate de hidrocarburi importante
din punct de vedere industrial, fiind agenți frigorifici, lubrifianți, solvenți și ca precursori în procesele
de fabricație ale materialelor plastice, produselor petrochimice și a combustibililor fosil.
Când se combină cu hidrogenul și oxigenul, carbonul poate forma o mare varietate de categorii de
compuși importanți din punct de vedere biologic, printre care se numără zaharidele, chitinele, alcoolii,
grăsimile, esterii aromatici, carotenoizii și terpenele.
Cu azotul formează alcaloizi, iar prin adăugarea de sulf se
obțin antibioticele, aminoacizii și cauciucurile. Prin adăugarea de fosfor la aceste elemente se
obțin acizii nucleici, ADN-ul și ARN-ul, esențiali pentru codificarea informației genetice specifice
fiecărei viețuitoare. De asemenea, ATP-ul (adenozintrifosfatul) este cea mai importantă moleculă de
transfer și de stocare a energiei din celulele vii care contine, de asemenea, carbon.
Rol biologic
Carbonul este un element esențial pentru toate formele de viață cunoscute, fiind un
micronutrient. Fiind atât de răspândit în aproape toți compușii cu importanță biologică majoră
(exceptând sărurile, apa și restul compușilor bioanorganici), carbonul poate fi considerat cel mai
important element pentru existența vieții așa cum este ea cunoscută. De la dioxidul de carbon expirat
de animale și utilizat de plante și până la macromoleculele complexe, carbonul este elementul de
bază, fără de care acești compuși nu ar exista.
Circuitul carbonului in natura

În condițiile naturale de pe Pământ, conversia unui element într-altul este un fenomen foarte rar
întâlnit. De aceea, cantitatea de carbon care se află pe Pământ este efectiv constantă. Astfel, procesele
care utilizează carbon trebuie să procure de undeva elementul, iar apoi să-l depună într-un anumit loc.
Totalitatea acestor schimburi ale carbonului sunt cunoscute sub numele de circuitul carbonului în
natură.
De exemplu, plantele fotosintetizatoare extrag dioxidul de carbon din atmosferă (sau din apa de
mare) și îl folosesc pentru a construi biomasă printr-un proces numit fixarea carbonului. O parte din
această biomasă este consumată de către animale ca parte a lanțului trofic, iar o altă cantitate de
carbon este eliminată înapoi în atmosferă prin expirarea dioxidului de carbon de către acestea. Totuși,
circuitul carbonului este mult mai complicat decât atât, deoarece în transportul acestui element sunt
implicate și elementele abiotice. De exemplu, o parte din dioxidul de carbon se dizolvă în oceane, iar
dacă bacteriile nu îl consumă, atunci plantele sau animalele moarte se pot transforma în timp
în petrol sau cărbune, care eliberează carbonul prin ardere.
56
Obtinere
Carbonul este răspândit în natură în stare elementară în cele două forme alotropice: grafitul și
57
diamantul, fiind deci minat direct din zonele în care aceste minerale se găsesc, deci nu este nevoie
neapărat de unele reacții chimice industriale pentru producerea acestuia. Se mai poate considera, în
anumite circumstanțe, și cărbunele ca o sursă importantă de carbon, deși procentul este mai mic
decât în cazul celor două forme pure. Totuși, negrul de fum, o varietate tehnică de cărbune negru, sub
formă de cenușă, se poate produce la nivel industrial prin arderea cu aer insuficient a unor gudroane
de cărbuni, a unor fracțiuni grele de petrol, a acetilenei sau a metanului, după cum urmează:
C2H2 + ½ O2 → 2 C + H2O
CH4 + O2 → C + 2 H2O
Se poate obtine si prin arderea în spaţiu limitat a diferitelor materii organice. După natura
materiilor organice se obţin: cărbunele de lemn (carbo ligni) sau cărbunele animal (carbo animalis –
folosit la purificarea produsilor organici).
Aplicatii practice
Carbonul este un element esențial pentru toate formele de viață cunoscute, iar fără acesta viața
pe care o cunoaștem nu ar putea exista. Principala utilizare economică a carbonului, în afara industriei
alimentare și a lemnului, se situează în domeniul hidrocarburilor, unde se remarcă produse importante
precum: metanul
gazos, ca și combustibil fosil, și petrolul sau țițeiul.
Petrolul este distilat în rafinării prin intermediul industriei petrochimice, pentru a se
obține benzina,
kerosenul și alți produși.
Celuloza este un polimer natural ce conține carbon, produs în corpul plantelor, și care poate fi
prelucrat sub formă de lemn, bumbac sau pânză. În corpul plantelor, principala sa utilizare este una
mecanică, de a conferi suport și are astfel un rol structural. Printre polimerii de origine animală cu
valoare comercială se numără lâna, cașmirul și mătasea.
Materialele plastice sunt fabricate din polimeri sintetici de carbon, care mai conțin și atomi
de oxigen și de azot în catena principală. Materialele de bază pentru multe din aceste substanțe
sintetice provin din industria petrolieră.
Diferite forme de carbon sunt adsorbante eficiente de gaze, materiale promițătoare pentru
prepararea
catalizatorilor și electrocatalizatorilor.
Carbonul poate forma diverse aliaje cu fierul, cel mai comun fiind oțelul. Grafitul se poate
combina cu argilele pentru a forma uzualele mine de grafit care sunt folosite pentru scris și grafică.
Este folosit ca și lubrifiant și pigment, ca material de turnare în procesul de fabricare a sticlei, ca
și electrod în unele tipuri de baterii și ca moderator nuclear în reactoarele nucleare.
Cărbunele (și implicit mangalul) are multiple utilizări, printre care se numără aplicațiile în
domeniul
graficii (ca și material de desen), ca sursă de căldură pentru grătare, în metalurgie, etc. Lemnul,
cărbunii și petrolul sunt folosiți ca și combustibili pentru producerea de energie și ca sursă
de căldură. Diamantul cu calitățile necesare este utilizat pentru fabricarea bijuteriilor, iar diamantele
industriale intră în componența instrumentelor folosite pentru forajul, tăierea și polizarea metalelor și
a unor pietre prețioase. Materialele plastice sunt fabricate din hidrocarburile fosile, iar fibra de
carbon, care este fabricată prin piroliza fibrelor sintetice de poliester, este utilizată pentru
consolidarea materialelor plastice.
Negrul de fum este utilizat ca și pigment de culoare neagră în anumite cerneli, vopsele pe bază de
ulei și de apă, hârtie de carbon și în cauciucuri și materiale plastice, ca și aditiv.
Cărbunele activ este un material cu proprietăți absorbante și adsorbante, fiind utilizat ca
și medicament
în tratamentul intoxicațiilor cauzate prin ingerare, în măștile de protecție contra gazelor și în sistemele
de purificare a apei. Carbonul este folosit, la temperaturi ridicate, în reacțiile chimice de reducere.
Carburile de siliciu, wolfram, bor și titan sunt printre cele mai dure materiale cunoscute, fiind
utilizate ca și abrazivi.
De asemenea, trebuie menționată și implicarea izotopului carbon-14 în procesul de datare cu
radioizotop, care are extrem de multe aplicații (în special în arheologie).
58
Intra in componenta unor combinaţii anorganice (carbonaţi, CO2) şi organice, folosite în industria
farmacautica ca medicamente sau la prepararea unor medicamente.
b) CARBUNE MEDICINAL [FR.X], CARBO MEDICINALIS, C
Sinonim: Carbune activ
Descriere: pulbere neagra, fina, usoara, fara miros si fara gust; practic
insolubil in toti solventii uzuali.
Puritate: conform FR.X
Obţinere: Prin arderea incompletă, la temperaturi inalte, a lemnului sau
a cojilor de fructe (cocos), intr-un mediu lipsit de oxigen. Pentru
purificare produsul brut este tratat cu vapori de apă sub presiune, apoi spălat
cu un acid mineral (acid azotic, acid clorhidric) şi cu apă până când apele de
spălare devin neutre, apoi se usucă.
Actiune terapeutica: adsorbant, antiflatulent, antidiareic, detoxifiant,
antioxidant fata de toxinele microbiene
Indicatii terapeutice: fermentatii si putrefactii intestinale, balonare, colita,
intoxicatii, pregatirea pentru ecografia abdominala
Conservare: in recipiente bine inchise, ferit de umiditate.
c) ACIDULUI CARBONIC, ACIDUM CARBONICUM, H2CO3

Acidul carbonic nu este stabil. Este unul dintre cei mai
slabi acizi anorganici, care rezultă din reacția dioxidului de carbon cu apa.
CO2 + H2O ↔ H2CO3
Este un acid dibazic foarte slab şi generează, in functie de numarul de
atomi de H care se substituie, carbonaţi acizi (numiţi bicarbonaţi) şi
carbonaţi neutri.
Utilizare
Acidul carbonic are numeroase utilizări, una dintre ele fiind prepararea
răcoritoarelor. Johann Jacob Schwepps, un ceasornicar elvețian (1740-1821) din Geneva, a pus la
punct metoda dizolvării CO2 în apă.
O altă utilizare a acidului carbonic este în tehnica împachetării produselor oxidabile, la acesta
adăugându-se și utilizarea sa pentru sifon și apă carbogazoasă.
Rol biochimic
Rolul biochimic este realizat de forma ionică de bicarbonat de sodiu sau potasiu, sub care se realizează
predominant transportul sanguin de dioxid de carbon.
CARBONATII
d) CARBONAT DE CALCIU [FR.X], CALCII CARBONAS, CaCO3
Proprietati fizice: Pulbere albă fină, microcristalină, fără miros, fără gust,
practic insolubilă în apă si alcool, solubilă în acizi cu degajare de CO2.
Actiune terapeutica: antiacid prin acţiunea sa de neutralizare a acidităţii
gastrice; antidiareic; recalcifiant.
Indicatii terapeutice: hiperaciditate gastrică,
ulcer gastric, diaree de fermentaţie, intoxicaţii
cu acizi, hipocalciemie
59
e) CARBONAT DE POTASIU [FR.X], KALII CARBONAS, K2CO3
Proprietati fizice: pulbere alba, granuloasa, fara miros, cu gust lesietic, higroscopica; foarte usor
solubila in apa (formează o soluție puternic alcalină), greu solubila in alcool, practic insolubila in alcool
absolut;
Obtinere: Compusul poate fi obținut în urma reacției dintre hidroxid de potasiu și dioxidul de
carbon din atmosferă. În prezent, carbonatul de potasiu poate fi fabricat prin electroliza clorurii de
potasiu. În urma acestui proces se obține hidroxid de potasiu, care poate fi carbonatat folosindu-se
dioxid de carbon:
2 KOH + CO2  K2CO3 + H2O
Carbonatul de potasiu este delicvescent și adesea are aspectul unui solid umed.
Utilizari: este utilizat în producerea săpunurilor și sticlei; agent de saponificare in industria
farmaceutica; aditiv alimentar cu rol de stabilizator şi regulator de
aciditate, obţinut din sare sau apă de mare. Se prezintă sub forma E 501(i)
– Carbonat de potasiu. Se foloseşte şi ca suport pentru alţi aditivi. Se
adaugă în cantităţile prevăzute de reţete în produse lactate, brânzeturi,
deserturi pe bază de lapte, îngheţată, grăsimi emulsionate tartinabile,
produse din legume, fructe, carne, peşte, ouă, cereale, în paste făinoase,
aluaturi, produse de patiserie, cofetărie şi brutărie, sosuri, condimente,
salate, supe, ciorbe, produse dietetice, suplimente alimentare, băuturi
alcoolice şi nealcoolice etc.
f) CARBONAT DE LITIU [FR.X], LITHII CARBONAS, Li2CO3
Sinonim: litiu carbonic
Proprietati fizice: pulbere alba, usoara, fara miros, cu gust lesietic; putin
solubil in apa, foarte greu solubil in alcool; solubilitatea sa în apă scade
odată cu creșterea temperaturii; este solubil în acizi diluați.
Obtinere: solid cristalin alb care poate fi obținut prin reacția dintre hidroxidul de litiu și dioxidul de
carbon.
Utilizari: carbonatul de litiu are un punct de topire foarte ridicat, motiv pentru care este utilizat la
prepararea paharelor, ceramicii și porțelanurilor. Are o mare varietate de utilizări, cum ar fi în bateriile
reîncărcabile cu litiu, în prepararea altor compuși de litiu, în electrozii de
sudură și în vopsele și lacuri.
Se folosește în amestecuri de ciment pentru fixare rapidă și in producția de
aluminiu.
Una dintre cele mai importante utilizări ale sale este în tratamentul unor
boli psihice, cum ar fi depresia, și a comportamentele excesiv de agresive
din afectiuni psihotice (tulburarea bipolara, schizofrenia). alb cu
Proprietăți chimice
Li2CO3 hidrolizează în soluție apoasă generând o soluție bazica. Proporția
mică de compus care este solubilizat în apă lasă anionul carbonat CO32- liber.
Anionul carbonat liber în soluție apoasă ia un proton pentru a forma anionul
bicarbonat HCO3-, după cum se poate observa în următoarea reacție:
CO32- + H2O → HCO3- + OH-
Prezența ionilor OH- da caracter bazic solutiei.
Proprietăți biologice
Urmele ionului de litiu sunt prezente în mod normal în țesuturile animale și
umane, dar până acum nu se cunoaște niciun rol fiziologic natural al acestui ion.
În organismul uman carbonatul de litiu ingerat ca medicament acționează asupra unei varietăți de
mecanisme de semnalizare în neuroni și alte celule. Acest lucru rezultă din înlocuirea cationilor
precum sodiul și potasiul. Incorporarea ionului de litiu în structura membranei celulare poate modifica
răspunsul la hormoni și cuplarea celulei cu procesele energetice. În acest fel, litiul modifică mai multe
60
procese celulare, inclusiv metabolismul. Prin modificarea modului în care funcționează celulele, poate
acționa asupra mecanismelor de comunicare ale neuronilor din creier.
Are efecte psihotrope caracteristice la bolnavii cu psihoza maniacala: atenueaza tulburarile afective
(dispozitie expansiva, euforia) si secundar, starea de agitatie si ideile delirante; previne recaderile la
bolnavii cu psihoze afective bipolare.
Folosit in stari de excitatie in manie sau hipomanie. Profilactic se administreaza in
psihoze ciclice maniaco-depresive, in asociatie cu un neuroleptic in accesele de manie violenta, cu
agitatie psihomotorie marcata; schizofrenie afectiva; psihoze delirante rebele la tratament.
Conservare: in recipiente bine inchise, la Separanda.er, sodiu, potasiu etc. deci necesită
g) CARBONAT DE SODIU, NATRII CARBONAS, Na2CO3
Sinonime: soda, soda de rufe
Proprietati fizice: Pulbere albă, granuloasă, fără miros, cu gust puternic
leşios, caustic, solubil în apă (1/6,5), mai solubil în apă caldă (1/2,5),
insolubil în alcool.
Puritate: nu trebuie să conţină cloruri, sulfaţi, fosfaţi, săruri de amoniu,
Fe, metale grele, As.
Forma anhidră are un puternic caracter higroscopic, motiv pentru care în
natură carbonatul de sodiu se găsește cel mai frecvent sub formă de
hidrați, ca, de exemplu, heptahidratul cristalin (Na2CO3*7H2O) care, prin fenomenul de eflorescență,
pierde din apa de cristalizare, transformându-se într-o pulbere albă, monohidratul de carbonat de
sodiu (Na2CO3*H2O).
În trecut se obținea prin extracție din cenușa unor plante cu conținut bogat în sodă, cum ar
fi săricica (Salsola soda). În prezent poate fi produsă sintetic în cantități mari din sarea de bucătărie,
prin procedeul Solvay.
Carbonatul de sodiu are un habitus polimorf, cristalizând diferit în funcție de presiunea și
temperatura din timpul cristalizării:
- forma anhidră (lipsită de apă) numit și sodă calcinată, iar ca mineral numit Natrit
- Monohidratul, Na2CO3*H2O, ca mineral numit Thermonatrit
- Dihidratul, Na2Ca(CO3)2*2H2O, ca mineral numit Pirsonit
- Pentahidratul, Na2Ca(CO3)2*5H2O, ca mineral numit Gaylusit (Natrocalcit)
- Heptahidratul, Na2CO3*7H2O
- Decahidratul, Na2CO3*10H2O, ca mineral numit sodă
- Hidrogencarbonatul, Na(HCO3)*Na2CO3*2H2O, ca mineral numit Trona.
Proprietati chimice
Ca sarea unui acid slab are o reacție intensă efervescentă (cu formare de dioxid de carbon) cu
acizii tari. Este solubilă în apă (21,6 g/100ml) cu degajare de căldură, formând o soluție alcalină cu
anioni bazici de carbonat și o concentrație mare de grupări hidroxilice (-OH) care-i dau caracterul bazic
(alcalin sau leșios) al soluției:
Na2CO3 → 2 Na+ + CO32-
H2O + CO32-→ HCO3- + OH-
În aer absoarbe apa (este higroscop) și dioxidul de carbon.
Răspândire
În natură poate fi găsit în lacurile de sodă (Lake Natron) din Egipt, Africa de Sud sau Africa de
est, California, Mexic și ca Trona în Wyoming (SUA) și în Sahara.
Utilizare
Soda cristalină fiind higroscopică trebuie închisă ermetic; este cunoscută și utilizată din
timpul Egiptului antic, fiind folosită la prepararea mumiilor, iar mai târziu la fabricarea sticlei. Azi este
foarte mult utilizat în industrie, de exemplu în anul 1997 au fost produse 39 milioane tone de sodă pe
glob, din care numai în Germania s-au produs în anul 1999 2,4 milioane de tone.
Soda este utilizată în:
Industria sticlei - una din materiile prime folosite la producerea sticlei
Industria chimică - în albire, in industria coloranților, în tăbăcirea pieilor
Industria producerii detergenților și dezinfectanților
61
Industria metalurgică - pentru îndepărtarea sulfului din fier
Industria hârtiei – la neutralizarea acidității și albirea hârtiei
Actiune terapeutica
Se foloseşte pentru prepararea soluţiei Dakin * [soluție antiseptică care conține hipoclorit de sodiu; se
prepară prin trecerea clorului într-o soluție de hidroxid de sodiu sau carbonat de sodiu.]
Se prescrie destul de rar în băi şi unguente alcaline.
Se foloseste extern, în dermatologie; soluţiile apoase2 g% se folosesc la fierberea instrumentelor
chirurgicale.
Conservare - În recipiente bine închise.
h) CARBONAT BAZIC DE MAGNEZIU [FR.X], MAGNESII SUBCARBONAS, MgCO3
Sinonime: magnesii subcarbonas, magnesia alba
Raspandire:
Poate fi găsit frecvent în natură sub formă de magnezit (MgCO3*H2O)m, un izotip cu calcitul făcând
parte din grupa calcitelor. Împreună cu dolomitul CaMg(CO3)2 face dintre
principalele minerale cu magneziu. Carbonatul de magneziu care este neutru din punct de vedere
chimic se transformă prin hidratare, cu degajare de căldură, în carbonat bazic de magneziu:
2 MgCO3*3 H2O ⟶ MgCO3*Mg(OH)2*2 H2O + CO2
Carbonatul de magneziu și carbonatul de calciu determină duritatea apei, care reduce proprietățile
spumante ale săpunului.
Utilizari:
- magnesia alba 4 MgCO3*Mg(OH)2*4-5 H2O este o suspensie apoasă care poate fi găsită în comerț, cu
un pH de aproximativ 10,5
- izolator termic, producerea hârtiei, cauciucului și materialelor plastice
- ingredient în industria alimentară pentru reducerea acidității
- producerea medicamentelor care reduc aciditatea gastrică
- combinat cu talcul, pentru sportivii care fac exerciții la aparate ca inele, paralele etc.
- producerea materialelor de construcție rezistente la foc
- antiacid prin mecanism neutralizant al aciditatii gastrice, fara a alcaliniza continutul gastric
- laxativ
- protector al mucoaselor si pielii
Indicatii:
gastrita hiperacida - hipomagneziemie
- ulcer gastric si duodenal - constipatii
- esofagita de reflux - intoxicatii cu acizi
- dispepsie - dermatite uscate (fara supuratie)
- meteorism
Reactii adverse:
- diaree - reactii alergice
- dureri gastrice - scaderea absorbtiei unor medicamente
- eructatii (din cauza eliberării de dioxid de administrate concomitent
carbon)
Precautii in:
- tulburări renale - afectiuni hepatice
- diabet - fenilcetonurie
- dependenta de alcool - hipofosfatemie
Conservare: in recipiente bine inchise.
i) Solutie de citrat de magneziu [FR.X], Solutio magnesii citratis
Sinonime: limonada purgativa, limonada Roge
- solutia se prepara la nevoie din: 25,5 g acid citric, 15 g carbonat bazic de magneziu, 50 g sirop simplu,
0,1 g ulei volatil de lamaie, 5 g talc si apa distilata pana la 350 g
62
- este o solutie limpede incolora sau slab galbuie, cu miros caracteristic de lamaie si gust dulce-acrisor,
avand actiune purgativa
BICARBONATII
j) HIDROGENOCARBONAT DE SODIU [FR.X], NATRII HYDROGENOCARBONAS, NaHCO3
Sinonim: bicarbonat de sodiu
Proprietati fizice: cristale albe, fără miros, cu gust sărat şi slab leşios,
solubile în apă (1/12), insolubile în alcool
Puritate: nu trebuie să conţină carbonaţi în exces, As, Al, Ca, substante
insolubile, amoniu, cloruri, Fe, metale grele, sulfati
La încălzire (peste 65°C) se descompune în carbonat de
sodiu (Na2CO3), dioxid de carbon (CO2) și apă (H2O):
2 NaHCO3  Na2CO3 + CO2 + H2O
Datorită acestei proprietăți se folosește ca praf de copt și la fabricarea extinctoarelor cu dioxid de
carbon (CO2). NaHCO3 hidrolizează bazic, adică soluția sa este bazică.
Utilizari:
- se folosește pentru dezodorizare (a covoarelor, reduce mirosul de transpiratie)
- ca agent de albire si curatare (dinti, obiecte din argint, pete de grasime, cafea, ceai de pe haine,
tesaturi, obiecte casnice etc.)
- reprezintă baza materialului de împrăștiere la sablare, constituind unul dintre ingredientele speciale
utilizate
- curăță, degresează și nu provoacă deteriorarea suprafeței, astfel încât poate fi aplicat în siguranță pe
oțel inoxidabil, metale prețioase și ușoare, sticlă, suprafețe cromate, ceramică, dar și pe diverse
materiale plastice
- se adaugă la tabletele de zaharină
- amestecat cu un ingredient acid (de exemplu, fosfat de sodiu) și amidon se folosește ca praf de copt
(pentru a înmuia textura aluatului)
- este agent anti-mucegai, amestecat cu carbonat de sodiu și fosfat de sodiu
- este o componentă majoră a pulberilor de stingere a incendiilor, degajand gaze de dioxid de carbon
(CO2)
- antiacid, neutralizant
- alcalinizant sistemic
- antidot în intoxicaţii cu acizi
- intern – ca digestiv – 0,5-2 g, singur sau asociat, cu 30 minute inaintea meselor principale ; ca antiacid
şi neutralizant - 2-10 g pe zi în hiperclorhidrie, boala ulceroasă ; ca antidot în intoxicaţiile cu acizi; în
afecţiuni hepatobiliare, uricemie, gută 4-6 g pe zi; în acidoza diabetică.
Se poate administra în perfuzie lentă (soluţie 12-30%).
- extern - se întrebuinţează pentru gargară (schimbarea pH-ului local), in loţiuni alcoolice pentru
degresarea părului (5-10%), comprese, spălături vaginale, băi (500 g pentru o baie), în seboree, acnee,
arsuri, ulcere varicoase.
k) Solutie perfuzabila de hidrogenocarbonat de sodiu 1,3% [FR.X], Infundibile natrii
hydrogenocarbonatis 1,3 %
- este o solutie limpede, incolora, fara miros, cu gust usor alcalin, cu rol de alcalinizant sistemic
- corectarea acidozei metabolice
- alcalinizarea urinii (cand administrarea orala nu este posibila), in urmatoarele situatii: tratamentul
intoxicatiei cu acizi organici slabi (barbiturice, aspirina), mentinerea solubilitatii unor molecule slab
63
acide (mai solubile sub forma de sare) endogene cand acestea sunt produse in exces (hemoliza,
rabdomioliza, hiperuricemie) sau exogene (sulfonamide, metotrexat)
- componenta a schemei de reechilibrare hidro-electrolitica si acido-bazica in cazul pierderilor digestive
severe
Contraindicatii:
- hipersensibilitate la substanta activa sau la oricare din excipienti
- alcaloza metabolica
- acidoza respiratorie
- dezechilibre electrolitice (hipokaliemie, hipocloremie, hipernatriemie) – trebuie corectate inainte de
administrare
Precautii si atentionari speciale:
- administrarea solutiei perfuzabile de bicarbonat de sodiu poate produce retentie crescuta de sodiu si
apa in organism
- se administreaza cu prudenta in: insuficienta cardiaca congestiva, ciroza hepatica decompensata,
insuficienta renala severa, alte stari clinice asociate cu edeme si retentie hidrosalina, la bolnavii aflati
in tratament cu corticosteroizi, corticotrofina
- se administreaza cu prudenta in sarcina si alaptare
l) Pulbere alcalina [FR.X], Pulvis alcalinum

Sinonim: pulbere alcalina pentru solutia Bourget
- contine 2 g sulfat de sodiu anhidru Na2SO4, 4 g fosfat acid de disodiu Na2HPO4 *2H2O si 6 g bicarbonat
de sodiu NaHCO3
- este o pulbere alba, cu gust sarat-amarui, cu rol coleretic-colagog
m) Pulbere laxativa efervescenta [FR.X], Pulvis effervescens laxans
Sinonime: pulvis aerophorus laxans, pulbere Seidlitz
- este formata din 2 pulberi conditionate separat in capsule de hartie colorate diferit (albastra si alba)
- prima pulbere contine 2 g sulfat de sodiu anhidru Na2SO4 si 6,5 g bicarbonat de sodiu NaHCO3
- a doua pulbere contine 6 g acid tartric
- sunt pulberi albe care, dizolvate impreuna in apa, produc efervescenta, avand rol laxativ
n) Solutie efervescenta [FR.X], Solutio effervescens
Sinonime: limonada gazoasa, solutia Riviere
- este formata din 2 solutii care se prepara la nevoie separat in 2 recipiente si care prin amestecare la
utilizare produc efervescenta, avand efect antiemetic
- prima solutie contine 4 g bicarbonat de sodiu NaHCO3, 15 g sirop simplu si apa distilata pana la 100 g
- a doua solutie contine 3,65 g acid citric, 15 g sirop simplu si apa distilata pana la 100 g
- siropul simplu este formulat prin dizolvarea prin incalzire si fierbere 1-2 min. la aprox. 70°C a 64 g
zahar in 36 g apa distilata
XI. SILICIUL ŞI COMPUŞII SĂI

a) SILICIU, SILICIUM, Si
Poziţia în Sistemul Periodic: grupa a IV-a, perioada a 3-a
Răspîndire:
Siliciul este foarte răspândit în natură însă nu în stare liberă, deși masa sa
alcătuiește 27,5 % din cea a scoarței Pământului prin constituția silicată
sub forma silicei (dioxidului de siliciu) și silicaților cum ar fi mica,
64
feldspatul ș.a. Este al doilea element ca răspândire pe Pământ, după oxigen. Cuarțul este forma
cristalină stabilă a dioxidului de siliciu, prezentându-se în stare pură sub formă de cristale incolore
(cristal de stâncă), precum și varietăți colorate: ametistul—violet, citrinul—galben etc.
Siliciul se găsește în graminee, în scheletul multor animale marine; după moartea acestor animale,
scheletele se depun pe fundul mărilor formând kiselgurul.
Proprietati:
Siliciul a fost prima dată identificat de Jöns Jakob Berzelius în anul 1823.
Este un element metaloid tetravalent și semiconductor, cristalin, solid, cu luciu metalic albastru-gri.
Siliciul este puțin reactiv. Acesta arde in oxigen la 600°C:
Si + O2 → SiO2
Dintre halogeni, Si se combină la temperatura camerei numai cu F2. Cu Cl2 și Br2 reacționează la 500°C
formând tetrahalogenurile respective:
Si + 2 F2 → SiF4
Si + 2 Cl2 → SiCl4
Si + 2 Br2  SiBr4
La încălzire, Si reacționează lent cu vaporii de apă la temperatura de 800°C:
Si + 2 H2O → SiO2 + 2 H2↑
Este rezistent față de acizi, cu excepția acidului fluorhidric (HF), dar reacționeaza la cald
cu hidroxizii alcalini formând silicați și degajând hidrogen.
Utilizari:
Siliciul este folosit ca materie primă în construcția dispozitivelor semiconductoare și în
fabricarea celulelor solare.
Compușii siliciului au diverse utilizări: argila și caolinul sunt materii prime pentru fabricarea produselor
ceramice și a cimentului, iar dioxidul de siliciu în fabricarea sticlei.
Exceptând talcul şi caolinul, silicaţii nu se folosesc în farmaceutica. S-au făcut studii pentru ca
bentonitele să se folosească drept excipienţi in industria farmaceutica.
b) Siliciul organic
Nu este clar inca daca siliciul are o functie bine stabilita in corpul uman, insa exista dovezi ca acest
mineral ar putea avea rol in formarea oaselor si a colagenului.
Desi la nastere avem o cantitate mai mare de siliciu decat calciu in organism, pe masura inaintarii
in varsta proportia se inverseaza, favorizand imbatranirea. Siliciul este prezent in urme mici in
organism si este un ingredient esential pentru intarirea tesuturilor conjunctive, a oaselor si a
articulatiilor, precum si pentru ingrijirea pielii, a parului si a unghiilor.
Siliciul este necesar organismului pentru sinteza colagenului si a elastinei, fiind important si
pentru sanatatea tesuturilor conjunctive, a oaselor, a cartilajelor, tendoanelor si articulatiilor.
In plus fata de tesutul conjunctiv, sanatatea osoasa si beneficiile asupra pielii, parului si unghiilor,
siliciul joaca un rol important si in ceea ce priveste protectia impotriva toxicitatii aluminului
(acumularea de aluminiu poate contribui la aparitia bolii Alzheimer) si protectia tesutului arterial.
Deoarece siliciul este un element vital al pielii si al tesutului digestiv, acesta poate ajuta si la
prevenirea diverselor probleme de sanatate sau a infectiilor. Si cum pielea si sistemul digestiv sunt
primele linii de aparare pe care le avem impotriva agentilor patogeni, acest mineral sprijina activitatea
sistemului nostru imunitar, motiv pentru care poate fi regasit pe lista ingredientelor suplimentelor
pentru imunitate si protectie.
Exista multe studii care arata ca prezenta siliciului ajuta organismul sa foloseasca calciul. Siliciul
este vital pentru sanatatea oaselor si prevenirea eventualelor fracturi, pe masura inaintarii in varsta,
deoarece are rol de stimulant al osteoblastelor. Dintii si gingiile primesc, de asemenea, sustinere din
partea acestui mineral natural.
Deoarece siliciul fortifiaza vasele de sange, acest mineral are capacitatea de a proteja sistemul
cardiovascular. Exista unele dovezi conform carora siliciul poate ajuta la compensarea calcificarii placii
arteriale.
Deficitul de siliciu se poate manifesta prin afectarea sanatatii pielii si a parului, dar si prin
deshidratarea si fragilitatea unghiilor. In urma studiilor efectuate pe animale, s-a observat ca lipsa
65
siliciului in organism incetineste vindecarea ranilor si produce scaderea densitatii oaselor, crescand
astfel riscul de fracturi osoase.
Sursele alimentare de siliciu includ: cerealele integrale, fasolea verde, orezul, castravetii, rosiile,
telina, sparanghelul, cartofii dulci, prazul,
capsunile.
c.) TALC [FR.X], TALCUM

Talcul este un mineral cu duritatea 1 pe scara Mohs, fiind
mineralul cu duritatea cea mai mică (moale). Are un luciu mat
alb, cristalizând în sistemul monoclinic, cu compoziția chimică:
Mg3Si4O10(OH)2. Este un mineral gras la pipăit.
Răspândire:
Talcul este întâlnit în formă masivă, rar macroscopic sub formă
cristalizată în natură. Primele forme întâlnite de talc au fost
denumite steatit. Talcul ia naștere din silicate de magneziu în roci
metamorfice.
Talcul este exploatat în cantități mai mari în Europa, SUA și China.
Utilizare:
Talcul este un mineral utilizat în industria hârtiei, vopselelor, lacurilor, materialelor
plastice, cauciucului
și ceramicii, datorita rezistenței sale la temperaturi înalte.
In farmacie este utilizat ca pudră de talc.
Talcul farmaceutic este hidrosilicat de magneziu natural, purificat si
pulverizat.
Proprietati:
Este o pulbere foarte fina alba, onctuoasa la pipait, aderenta, fara miros,
fara gust, lipsita de granulatii nisipoase.
Este practic insolubil in apa, acizi si partial solubil in solutii de hidroxizi
alcalini.
Puritate: nu trebuie sa contina carbonati, Fe, metale grele, sulfuri,
substante solubile in apa, in HCl.
Actiuni terapeutice: este adsorbant, izolant, dezodorizant, se foloseste
ca excipient in industria farmaceutica. Este folosit in forme
farmaceutice de uz extern ca vehicul, sau intern ca excipient pentru
formele solide.
Talcul folosit pentru pudrarea manusilor chirurgicale sau aplicat pe
pielea sugarilor trebuie sa fie steril. Important de precizat este faptul că
praful de talc inhalat provoacă boli pulmonare, prin iritarea căilor respiratorii.
Conservare: ferit de produse odorante, deoarece absoarbe mirosurile.
d.) CAOLIN
Sinonim: bolus alba
66
Este hidrosilicat de aluminiu natural, aproape pur.
Are formula 2 SiO2 * Al2O3 *2 H2O
Raspandire:
Caolinul este o argilă (rocă) compusă în mare parte din mineralul caolinit, caolinul având granuație
fină, lipsită de oxizi de fier, de culoare albă.
Are o plasticitate redusă, dar rezistență mare la temperaturi ridicate, prin ardere devenind solid și
foarte compact (dens).
Există două forme de zăcăminte (depozite) de caolin:
- Caolinul primar din depozite hidrotermale reziduale, granitul și riolitul,
formate prin acțiunea chimică a apelor de suprafață sau a
celor subterane degradate.
- Caolinul secundar care ia naștere din caoline primare depozitate, care prin
procesele de eroziune sunt transportate cu alte roci și sunt depuse sub formă
de depozite lenticulare. Unele caoline secundare iau naștere prin procesele
hidotermale de degradare, procesele chimice produse de apele subterane a
arcozelor (un sediment cu un procent de peste 25 % feldspat).
Zăcăminte mai impotante de caolin sunt
în Germania, Anglia, SUA, Japonia, China și India.
Rezervele estimate de caolin pe glob sunt 14,2 miliarde de tone, caolinul exploatat în anul 2003 a fost
46,6 milioane de tone, rezerva existentă de caolin ajungand pe o perioadă de 300 de ani.
Utilizari:
- caolinul este folosit în primul rând la fabricarea porțelanului alb, unde se poate aminti renumitul
porțelan Meisner
- in cosmetică este materie primă pentru pudră
- in fabricarea faianței, gresiei de pardoseală sau instalațiilor sanitare din camera de baie
- are un rol important la îmbunătățirea elasticității, la fabricarea fibrelor sintetice de polietilen
- folosit ca pigment alb în industria vopselelor, in industria hârtiei cu rol de albire, in industria
anvelopelor de cauciuc
- in laboratoare se foloseste ca material ce grăbește coagularea sângelui
Proprietati:
- pulbere fină, albă, slab gălbuie sau cenuşie, aproape fără miros şi cu gust slab astringent
- la încălzire se topeşte foarte greu; este puţin solubila în soluţii de hirdoxizi alcalini, insolubila în apă şi
acizi diluaţi
- amestecat cu puţină apă formează o masă plastică; tratat cu apă caldă, caolinul degajează miros
caracteristic de lut
- reactioneaza cu acidul sulfuric la fierbere şi dizolvă Al2O3 din componenţa sa
Puritate: nu trebuie să conţină produşi solubili în HCl, As, metale grele
Actiune terapeutica: adsorbant, antiacid, dezodorizant, pansament gastric, protector al mucoaselor
(numai după ce microorganismele eventual prezente au fost distruse prin sterilizare), excipient in
industria farmaceutica
Indicatii terapeutice: hiperclorhidrii, dizenterii, enterite, excipient pentru formele farmaceutice solide
Mod de administrare: in hiperclorhidrii, dizenterii, enterite se foloseşte ca pansament gastric în doze
de 15- 20 g pe zi.
Conservare: ferit de materii odorante, deoarece absoarbe mirosurile.
e.) BENTONITA
Este o rocă sedimentară argiloasă, caracterizată printr-o mare capacitate
de absorbție a apei, utilizată ca decolorant sau dezodorizant.
Raspandire:
Este format dintr-un amestec de minerale argiloase, al cărui component
principal în proporție de 60-80% este mineralul montmorillonit cu formula
chimica (Na,Ca)0,3(Al,Mg)2Si4O10(OH)2·nH2O.
Alte componente minerale sunt cuarțul, mica, feldspații, pirita și calcita.
Bentonitul ia naștere prin dezagregarea tufurilor vulcanice.
67
In România bentonitul a fost sau este exploatat în zăcămintele de la Valea Chioarului, Orașul Nou
(Negrești), Ocna Mureș, Borzești-Cluj, Șeușa-Ciugud (jud.Alba), Banat (Tufări, Rugi), Prahova (Breaza)
ș.a.
Utilizare industrială:
Marea majoritate a producției mondiale de bentonit este consumată în trei ramuri industriale:
- in siderurgie, ca adaos liant în amestecurile de formare
- la foraje, ca adaos la fluidul de foraj (datorită particularităților tixotropice și stabilității mari a
suspensiilor)
- la rafinarea derivatelor petrolifere (datorită capacității sale ridicate de adsorbție și absorbție)
Există totuși și alte aplicații, precum izolarea infiltrațiilor, in industria alimentara, industria ceramică,
prepararea săpunului, fabricarea hârtiei, cât şi la epurarea apei.
Proprietati:
Bentonitele sunt argile care au proprietatea ca în contact cu apa să formeze, in functie de proporţie,
fie suspensii coloidale, fie geluri.
Din punct de vedere chimic este un silicat de aluminiu şi magneziu cu o structură cristalină lamelară,
datorită căreia au proprietatea de a fixa apă în proporţie de 10-20 ori greutatea lor, mărindu-şi
volumul.
In farmacie si industria farmaceutica au rol de excipienti la prepararea unguentelor, gelurilor,
suspensiilor.
XII. BORUL ŞI COMPUŞII LUI
a) BOR, B
Poziţia în Sistemul Periodic: grupa a III-a (a XIII-a), perioada a II-a.
Răspândire:
Borul este puțin răspândit în scoarța pământului (0,014%), cel mai cunoscut
mineral fiind turmalina (boroaluminosilicat complex).
In stare pură se află sub formă de cristale negre-cenușii și există în două
modificații alotropice: cristalizat și amorf. Are doi izotopi stabili 10B (19%)
și 11B (81%) și se găsește în natură sub formă de combinații, dar și în plante
tehnice cum ar fi bumbacul.
Proprietati:
Borul este indiferent față de apă și aer si la încălzire manifestă o activitate chimică înaltă. Reacționează
cu clorul la 400°C, cu bromul la 700°C și la peste 900°C cu azotul, iar la combinarea cu carbonul rezultă
o substanță mai dura decât diamantul, carbura de bor, folosita în vestele-antiglonț; nitrura cubică de
bor este un compus abraziv, aproape la fel de rezistent ca diamantul.
Borul se folosește în fabricarea oțelurilor speciale (ferobor), a diferitelor aliaje cu wolfram, cupru și
crom.
Este un conductor slab de electricitate la temperatura camerei și are o absorbție foarte mare de
neutroni, făcându-l ideal pentru tijele de control nuclear.
Obtinere:
Se obține prin două metode industriale:
- reducerea anhidridei borice cu magneziu sau sodiu;
- reducerea clorului de catre bor în curent de hidrogen, folosindu-se arcul electric între 1200-1400°C
In ceea ce priveste structura, borul cristalin în stare pură se obține greu datorită reactivității mari, dar
borul amorf negru se obține prin reducerea metalotermică a boraților:
Na2B2O7 + 2 HCl  H2BO3 + 2 NaCl
2 H2BO3  B2O3 + 3 H2O
2 B2O3  4 B + 3 O2↑
Astfel se obține bor de puritate 95-98%.
Utilizare:
Borul în formă pură nu are multe aplicații, datorită faptului că e un metal fărămicios.
În principal se găsește în detergenții pe bază de borax.
Acidul boric are multe întrebuințări, de la înălbitor la pesticid.
68
De asemenea borul mai este folosit și pentru legarea polimerilor din plastilină.
La plante are rol in metabolismul glucidic, în sinteza acizilor nucleici și a fitohormonilor.
Și pentru oameni este esențial, având rol în influențarea nivelului calciului si magneziului, asupra
sistemului osos și funcțiilor mentale.
b) ACID BORIC [FR.X], ACIDUM BORICUM, H3BO3
Proprietati:
Sunt lamele cristaline, lucioase, cu aspect sidefos, grase la pipait, sau
pulbere cristalina alba, fara miros, cu gust slab acru; usor solubil in
glicerol, alcool la fierbere si apa la fierbere, solubil in alcool si apa;
solubil în apă rece 1/25, mai solubil in apa la cald 1/3,5.
Este un oxiacid al borului alcătuit din molecule plane similare unui
hidroxid de bor B(OH)3 unite prin legături de hidrogen.
Cand apare ca mineral este denumit sasolin.
Grupurile hidroxil din structura acidului pot fi substituite cu halogeni
rezultând acizi mono- și disubstituiți, cum ar fi acidul fluoroboric, difluoroboric etc. Substituirea cu trei
halogeni formeaza trifluorură de bor, triclorură de bor, tribromură de bor, triiodură de bor etc.
Acidul boric se poate deshidrata obținându-se trioxid de bor care, în reacție cu apa, degajă intens
căldură.
Obţinere:
- din unele izvoare termominerale, cât şi prin tratarea boraţilor de calciu naturali cu acid sulfuric din
care se eliberează H3BO3.
- in laborator acidul boric se poate obține prin reacția boraxului cu un acid mineral, de exemplu cu acid
sulfuric conform reacției:
Na2B4O7*10 H2O + H2SO4  4 B(OH)3 + Na2SO4 + 5 H2O
Puritate: nu trebuie să conţină substanţe organice, As, Ca, cloruri, Fe, metale grele, sulfati, substante
insolubile in alcool
Utilizari:
Acidul boric este utilizat uneori ca antiseptic, insecticid, ignifug, în centralele electrice nucleare pentru
controlul ratei de fisiune nucleară a uraniului prin absorbție de neutroni, dar și ca precursor al altor
compuși chimici.
Acidul boric era utilizat pe scară largă pentru conservarea alimentelor din anii 1870 până în anii 1920,
dar a fost ulterior interzis după primul război mondial din cauza toxicității sale, așa cum s-a
demonstrat în studiile pe animale și la om. În timpul celui de-al doilea război mondial, nevoia urgentă
de conservanți ieftini disponibili pentru alimente a dus la reutilizarea sa, dar a fost apoi interzis din nou
în anii 1950.
Actiuni terapeutice: este antiseptic preponderent in oftalmologie si otorinolaringologie (O.R.L.); se
foloseste si in dermatologie; are activitate bacteriostatica, antifungica si antivirala usoare.
Acidul boric este bine absorbit din tractul gastrointestinal, rani deschise, cavitati seroase si mucoase,
dar prezinta o absorbtie limitata pe pielea intacta.
Soluţiile alcoolice cu sau fara glicerina (0,5%, 1%, 2%, 3% si 4%) se indică în otite acute şi cronice, dar si
pentru prelucrarea porţiunilor afectate ale pielii în caz de piodermie, eczeme, intertrigo.
Este utilizat ca si conservant in produse farmaceutice, cosmetice, lotiuni, sapunuri, apa de gura, pasta
de dinti, astringenti si picaturi auriculare si oftalmice, nefiind iritant.
Se stie ca prezinta o anumita activitate antibacteriana impotriva infectiilor precum vaginitele
bacteriene si candidoza. Se foloseste si sub forma de pulbere in cantitati de 2, 10 și 20 g, dar si ca
unguent 5%.
69
Se recomanda in:
- infecții ale pielii – leziuni fungice ale pielii cauzate de diferite
ciuperci și procese inflamatorii (furuncule, carbuncul, piodermite,
eczeme)
- conjunctivite – inflamații infecțioase ale conjunctivei ochiului
- pediculoza – ectoparazitoze cauzate de păduchi
- tratamentul complex al scabiei
- vaginite – boli infecțioase si inflamatorii ale mucoasei vaginale
Conservare: in recipiente bine închise
c) TETRABORAT DE SODIU [FR.X], NATRII TETRABORAS, Na2B4O7*10 H2O
Sinonime: borax, diborat de sodiu decahidrat
Este sarea de sodiu a acidului tetraboric cristalizat (H2B4O7*10 H2O).
Raspandire:
Boraxul apare în natură sub formă cristalină sau masivă, asemănător
anhidritului, gipsului sau sării geme. Boraxul ia naștere prin secarea prin
uscare a lacurilor sărate, numite și lacuri de borax. Mineralul mai poate lua
naștere prin sedimentare, sau mai poate fi întâlnit în coșurile vulcanilor.
Locurile geografice bogate în borax sunt Kirka în Turcia, Boron în California,
unde exploatarea se face la zi (prin cariere) sau „Borax Lake” și „Searles
Lake” California, SUA. În prezent boraxul se obține aproape exclusiv
din kernitul (Na2B4O7*4 H2O) din California.
Proprietati:
Cristalizează în sistemul monoclinic cu cristale prismatice hexagonale scurte, tabulare sau agregate
granulate masive sau pământoase de culoare albă-cenușie.
Boraxul farmaceutic se prezinta sub forma de cristale incolore, transparente sau pulbere cristalina
alba, fara miros, cu gust sarat si lesietic, eflorescente. Prin incalzire, substanta se dizolva in apa de
cristalizare, apoi se umfla si pierde apa; la temperaturi mai inalte se topeste si dupa racire formeaza o
masa sticloasa, incolora.
Este foarte usor solubil in apa la fierbere, solubil in 1,5 ml glicerol si in 20 ml apa, practic insolubil in
alcool; solutia apoasa are reactie alcalina.
Utilizari:
Boraxul este o materie primă importantă pentru obținerea acidului boric, a boraților, a perboraților și
pentru glazurile pe piatră, ceramică, porțelan, sticlă și la produsele emailate.
Mineralul mai este folosit în tehnologia metalizării ceramicii, la sudura autogenă sau în fierării, în
metalurgie fiind folosit ca antioxidant.
Borax împreună cu polivinil se utilizează la fabricarea jucăriilor „Slime”, un fel de plastilină vâscoasă
care a apărut în 1978 pe piață.
Topiturile de borax se amestecă cu oxizi metalici pentru obținerea diferitelor culori, care prin răcire
formează perle sticloase (perle de borax).
La depistarea metanolului prin ardere se folosește borax, care în cazul colorării sale dovedește
prezența metanolului.
Mineralul mai este folosit ca și colorant (carmin) în tehnica preparatelor pentru microscop.
Boraxul este utilizat la producerea săpunurilor, dedurizarea apei, la producerea detergenților. De
asemenea este utilizat la producerea dezinfectanților, insecticidelor, produselor pentru curățire și
albire.
Mineralul este de asemenea folosit în protejarea lemnului contra mucegaiului sau focului, ca și
substanțe izolante pe bază de celuloză.
Atentionare:
Boraxul ajuns în contact cu pielea sau ochii, precum și prin inspirare produce inflamații. Ajuns prin
înghițire în tractul digestiv irită mucoasa, cantitățile mai mari fiind letale !!!
70
- este antiseptic slab al mucoaselor, dezinfectant, antimicotic, ușor anestezic
- se foloseşte în soluţii apoase 1-4% în oftalmologie şi dermatologie
- în soluţii cu glicerină 10% sub numele de „glicerină boraxată” în afecţiuni ale mucoase bucale
- se foloseste extern, prin badijonări ale gingiilor și mucoasei bucale
- indicate in stomatite, afte bucale
Conservare: in recipiente bine închise, fiind eflorescent.
XIII. ALUMINIUL ŞI COMPUŞII SĂI

a) ALUMINIU, ALUMINIUM, Al
Pozitia in Sistemul Periodic: grupa a III-a (A), perioada a 3-a
Raspandire:
Este cel mai abundent element metalic din scoarța terestră și al treilea
element chimic ca răspândire.
Compușii aluminiului constituie 8,13% din scoarța terestră, fiind întâlniți în
substanțele minerale, precum și în lumea vegetală și animală.
În stare naturală este întâlnit sub forma mineralelor, dintre care amintim
silicații, silicoaluminații (feldspat, mică, argile), criolitul (fluoaluminat de
sodiu), bauxita, corindonul.
Ca exemple de minereuri si compozitia lor avem:
- silicații și silicoaluminații (argila SiO2*Al2O3*Fe2O3*H2O, feldspatul K[AlSi3O8], Na[AlSi3O3],
albita, mica etc.)
- criolitul Na3[AlF6]
- bauxita AlO(OH)
- oxidul de aluminiu Al2O3; in funcție de impuritățile conținute, oxidul de aluminiu poartă următoarele
denumiri: corindon (incolor), topaz (galben), rubin (roșu), safir (albastru), ametist (violet), smarald
(verde), șmirghel (negru)
- oxizi micști: spinel MgAl2O4, crisoberil BeAl2O4
Bauxita constituie minereul din care se extrage peste 95% din producția mondială de aluminiu. După
conținutul lor în aluminiu și fier, bauxitele pot fi albe (foarte bogate în Al2O3, 60-70%), roșii (bogate în
Fe2O3, 20-25% și mai sărace în Al2O3, 40-60%) și cenușii (mai sărace în Fe2O3 și Al2O3 decât cele
roșii, dar mai bogate în SiO2). Cele mai mari zăcăminte de bauxită se află în Franța.
Proprietăți fizice:
Este un metal de culoare alb-metalic, de densitate mică 2,7 g/cm3 și bun conductor electric și termic.
Este maleabil și ductil. Temperatura de topire e 660°C.
Aliajele sunt cele mai utilizate pe scara largă pentru extrudare, au rezistențe cuprinse între 150-300
MPa. Spre deosebire de cele mai multe clase de oteluri, aluminiul nu devine casant la temperaturi
joase; in schimb rezistența sa crește. La temperaturi ridicate, rezistența aluminiului scade. Atunci când
este expus un timp îndelungat la temperaturi de peste 100°C, rezistența sa este afectată până la limita
înmuierii.
Este solubil în amoniac lichid.
71
Proprietăți chimice:
Este trivalent și cu ionizare pozitivă.
Reacționează cu : nemetale, substanțe compuse (acizi, săruri, oxizi metalici, hidroxizi alcalini).
- Reacția cu nemetale:
2 Al + 3 Cl2  2 AlCl3
4 Al + 3 O2  2 Al2O3
- Reacția cu acizii:
2 Al + 6 HCl  2 AlCl3 + 3 H2↑
- Reacția cu oxizi metalici (bazici):
2 Al + Fe2O3  Al2O3+ 2 Fe
Prin reacțiile aluminiului cu apa, cu oxizii metalici sau cu oxizii nemetalici se obține oxidul de aluminiu.
2 Al + 3 H2O  Al2O3 + 3 H2 ↑
Cu oxigenul formează oxizi (Al2O3), cu sulful - sulfuri (Al2S3), cu clorul - cloruri (AlCl3).
Obtinere:
Exista două căi de producere a aluminiului utilizate în practica industrială:
- Aluminiul primar este aluminiul obținut pe cale directă din bauxită.
- Aluminiul secundar este aluminiul obținut din recuperarea deșeurilor.
Aluminiul poate fi obținut din Al2O3 sau din AlCl3 prin reducere cu metale. Reducerea nu se poate
face cu carbon, deoarece s-ar forma Al4C3.
AlCl3 + 3 Na  Al + 3 NaCl
Industrial, aluminiul poate fi obținut prin prelucrarea bauxitei, care poate avea loc in 2 faze:
- Prepararea aluminei (Al2O3), proces prin care se separă alumina de celelalte impurități, precum
Fe2O3, SiO2, TiO2, etc. Aceasta preparare are loc prin procedeul Bayer, bauxita fiind calcinată la
temperatura de 700 °C intr-un cuptor rotativ, in scopul deshidratării și distrugerii materiilor organice.
Are loc un proces de măcinare fină și apoi o încălzire sub agitare cu o soluție de NaOH concentrată în
autoclave aflate sub presiune de 5 atmosfere și temperaturi de 160-180°C, timp de câteva ore. Oxidul
de aluminiu trece in soluție sub forma aluminatului de sodiu, Na[Al(OH)4].
Amestecul se filtrează, soluția de aluminat de sodiu fiind separată de noroaiele roșii, bogate in
Fe2O3, și aluminosilicatul de sodiu insolubil format ca produs secundar, conform reacțiilor:
SiO2 + 2 NaOH  Na2SiO3 + H2O
2 NaAlO2 + 2 Na2SiO3 + 2 H2O  3 Na2O*Al2O3*2 SiO2*2 H2O
Utilizare:
După fier aluminiul a devenit metalul cu cea mai largă întrebuințare. A fost remarcat pentru faptul că
este un metal ușor, aceasta calitate facandu-l să fie utilizat în cantități mari în industria navală și
aeronautică. Capacitatea mare de reflexie este folosită în construirea oglinzilor metalice.
Este un bun conducător electric și termic, fiind folosit în industria electrochimică sub formă de sârmă,
înlocuind conductoarele electrice din cupru, care sunt mai scumpe.
Este un metal ductil și maleabil, fiind posibilă obținerea unei foițe subțiri de 0.005 mm grosime.
Totodată, această proprietate este utilizată în industria alimentară, aluminiul fiind folosit la ambalarea
produselor alimentare sau în industria farmaceutică.
O altă proprietate importantă a acestui metal este rezistența la coroziune, care se datorează formării
unui strat protector de oxid. Rezistă la acțiunea chimică a acidului azotic diluat sau concentrat, iar
acest lucru se reflectă în fabricarea canistrelor transportoare de acid azotic din aluminiu.
Prezintă o afinitate mare pentru oxigen, fiind utilizat în obținerea altor metale precum Cr, Mn, Co, V
din oxizi.
In farmaceutica sunt utilizati compusii aluminiului.
b) HIDROXID DE ALUMINIU [FR.X], ALUMINII HYDROXYDATUM, Al(OH)3
Sinonim: alucol
Descriere:
Este o pulbere alba, amorfa, fina, fara miros si fara gust, practic
insolubila in apa si alcool. Se dizolva prin incalzire la aprox. 50°C in
acizi minerali diluati si in solutii de hidroxizi alcalini, dand solutii
transparente sau tulburi. Suspensia apoasa are reactie slab alcalina.
72
Are caracter amfoter, adica se poate comporta ca acid si ca baza.
Raspandire:
Se cunosc trei variante de hidroxid de aluminiu Al(OH)3:
- varianta monoclinică γ-Al(OH)3: mineralul cunoscut ca „gipsit”
- varianta hexagonală, β-Al(OH)3: mineralul fiind numit „bayerit”
- varianta ce cristalizează în sistemul triclinic, cunoscuta ca „nordstrandit”
Mai există forme de hidroxid de aluminiu sărace în apă ce cristalizează:
- ortorombic cu 2 forme: α-AlO(OH) numit „diaspor” și γ-AlO(OH) numit „boemit”
Variantele mai răspândite în natură sunt gipsitul (hidrargilit) și bayeritul, care sunt părți componente
ale bauxitei.
Obtinere:
Prin dizolvarea hidroxidului de aluminiu în soluție apoasă de amoniac se obține hidratul oxid de
aluminiu, sub o formă voluminoasă amorfă, care într-un proces îndelungat se separă în bayerit și
boemit, ca și în forma termostabilă de hidrargilit.
Dacă se adaugă dioxid de carbon și o soluție de aluminat de sodiu (NaAlO2) la temperatura de 80°C, ia
naștere forma cristalină de α-AlO(OH)3, care la scăderea temperaturii se transformă în bayerit.
Prin încălzirea hidragilitului la o temperatură de 300°C se produce o deshidratare, cu o transformare în
boemit.
Diaspor se obține din boemit, care se află într-o soluție apoasă de NaOH sub presiune de 50 MPa și la
o temperatură de 380°C.
Dacă formele diferite de hidroxid de aluminiu se supraîncălzesc, se obține prin deshidratare oxidul de
aluminiu Al2O3.
In reacția cu bazele, hidroxidul de aluminiu se transformă în aluminat:
Al(OH)3+OH- ⟶ [Al(OH)4]-
În reacția cu acizi are un caracter care depinde de soluția de aluminiu, viteza de reacție depinzând de
varianta de hidroxid de aluminiu, astfel structurile amorfe fiind mult mai solubile decat formele
cristaline.
Utilizari:
Bayeritul și hidrargilitul sunt produse intermediare în procesul de obținere a aluminiului.
Hidroxidul de aluminiu in varianta hidrargilit este mineralul cel mai folosit pe tot globul ca mijloc de
combatere a incendiilor, prin absorbția căldurii și oxigenului.
În medicină hidroxidul de aluminiu este folosit în tratamentele de dializă ca fixatoare de fosfați.
Este utilizat în imunologie, servind ca un adjuvant in formularea vaccinurilor: previne precipitarea
proteinelor vaccinului.
- actiune antiacida, prin efectul neutralizant asupra HCl din stomac
Al(OH)3 + 3 HCl  AlCl3 ↓+ 3 H2O
- efect astringent
- efect decongestionant al mucoasei gastrice
- stimulant al prostaglandinei E2 (PGE2) protectoare a mucoasei gastrice
- gastrita
- ulcer gastric si duodenal
- esofagita de reflux
Efectele sale nedorite sunt constipatia (de aceea se asociaza in combinatiile antiacide cu carbonat sau
hidroxid de magneziu care au efect de accelerare a tranzitului intestinal) si diminuarea absorbtiei
digestive a fosforului din alimentatie sau a anumitor medicamente. De asemenea hidroxidul de
aluminiu are efecte negative asupra metabolismului după câteva săptămâni de ingestie. Prin urmare,
tratamentul cu hidroxid de aluminiu este limitat la maximum 4 săptămâni.
73
Preparatele medicamentoase cu hidroxid de
aluminiu se administreaza de obicei in 3-4 prize pe zi, cu jumatate de ora inainte de mese, la distanta
de 1-2 ore de administrarea altor medicamente.
Conservare: in recipiente bine închise.
c) SULFAT DE ALUMINIU [FR.X], ALUMINII SULFAS, Al2(SO4)3 * 18 H2O

Descriere:
Sunt cristale albe, bucati cristaline sau pulbere cristalina alba, fara miros, cu
gust acrisor si astringent. La aer pierde partial apa de cristalizare. Solubil in
apa, practic insolubil in alcool.
Obtinere:
Sulfatul de aluminiu este sintetizat prin reacția unui compus bogat în
aluminiu, cum ar fi bauxita minerală, cu acid sulfuric la temperaturi ridicate.
Sulfatul de aluminiu se poate forma și printr-o reacție de neutralizare între
hidroxidul de aluminiu și acidul sulfuric.
2 Al(OH)3 + 3 H2SO4  Al2(SO4)3 + 6 H2O
Acidul sulfuric reacționează cu aluminiul pentru a forma sulfat de aluminiu și
a elibera molecule de hidrogen ca gaz.
3 H2SO4 + 2 Al  Al2(SO4)3 + 3 H2↑
Proprietati:
Poate forma săruri duble cu potasiu și cu amoniu, compuși cunoscuți sub denumiri de alaun. În parte,
acest lucru se poate datora afinității apei din hidrați de a reține ioni, alții decât aluminiu.
Sulfatul de aluminiu poate fi descompus prin acțiunea apei în hidroxid de aluminiu și acid sulfuric.
Această proprietate a permis utilizarea sa ca acidifiant al solului.
Este, de asemenea, un compus toxic, mai ales atunci când ajunge în contact cu praful, provocand
dermatite.
Cu toate acestea are o multitudine de utilizări și aplicații, de la purificarea apei folosind metoda
coagulării, până la utilizarea sa în diverse industrii si chiar la utilizarea sa în scopuri terapeutice.
Utilizari:
- coagularea sau flocularea apei
- sulfatul de aluminiu a fost utilizat ca mordant în coloranți sau cerneluri, ajutând la fixarea pe
materialul de vopsit; acțiunea sa de fixare se datorează Al(OH)3, a căror consistență gelatinoasă
usureaza adsorbția coloranților pe textile.
- afost eliminat de la fabricarea hârtiei, dar este încă folosit în producția de celuloză
74
- este utilizat în industria construcțiilor pentru a accelera legarea betonului; in plus, este utilizat la
hidroizolarea construcțiilor
- in industria săpunurilor și grăsimilor este utilizat în producția de glicerină
- este utilizat în industria petrolieră la producerea catalizatorilor sintetici
- este utilizat în industria farmaceutică ca astringent în prepararea medicamentelor și a produselor
cosmetice
- participă la elaborarea coloranților, cum ar fi carminul; de asemenea, este utilizat ca si colorant la
fabricarea cauciucurilor sintetice cu stiren-butadienă
- in industria de fabricație a zahărului este folosit ca purificator pentru melasa de trestie de zahăr
- este folosit la fabricarea deodorantelor, provoacand o îngustare a conductelor glandelor sudoripare,
limitând astfel acumularea de transpirație, mediu propice pentru dezvoltarea bacteriilor cauzatoare de
miros neplacut
- este folosit la tăbăcirea pielii, proces necesar utilizării sale; in plus, este utilizat la fabricarea
îngrășămintelor
- se folosește ca aditiv în prepararea vopselelor, adezivilor și etanșanților, precum și a produselor de
curățare și îngrijire a mobilierului
- sulfatul de aluminiu este un adjuvant imun, îndeplinind funcția de procesare a antigenelor în așa fel
încât, atunci când sunt eliberate la locul de acțiune, produc o producție mai mare de anticorpi
împotriva antigenilor care au fost inoculați
- actiunea coagulanta a sulfatului de aluminiu a permis eliminarea a numeroase virusuri din apa tratata
- sulfatul de aluminiu este utilizat sub formă de baton sau ca pulbere în tratamentul rănilor superficiale
mici sau a abraziunilor produse la ras
- este utilizat la fabricarea acetatului de aluminiu, un compus utilizat în tratamentul unor afecțiuni ale
urechii
- soluțiile de sulfat de aluminiu sunt utilizate, la o concentrație de 5% până la 10%, în tratamentul local
al ulceratiilor, permitand controlul secrețiilor lor; actiunea astringenta a sulfatului de aluminiu
contracta straturile de suprafata ale pielii, coaguland proteinele si vindecand ranile
- in gradinarit se aplică acest compus pentru acidularea solurilor alcaline; in contact cu apa, sulfatul de
aluminiu se descompune în hidroxid de aluminiu și acid sulfuric diluat
- provoaca o iritație puternică a ochilor si chiar leziuni permanente
- inhalarea sa provoacă iritarea nasului și gâtului, cu tuse și răgușeală
- ingerarea sulfatului de aluminiu provoacă iritații gastrice, greață și vărsături
- există efecte toxice care, deși nu se datorează în mod direct sulfatului de aluminiu, se datorează
indirect utilizării acestuia; acesta este cazul anumitor efecte toxice ale aluminiului cauzate de utilizarea
sulfatului de aluminiu în purificarea apei
- astringent local, slab antiseptic
- hemoragii externe
- plăgi ale tegumentelor
- se mai foloseste si pentru spalaturi vaginale
Conservare: În recipiente bine închise
ALAUNII
Alaunii sunt sulfaţi dubli ai unui metal trivalent şi un metal monovalent (alcalin sau amoniu). Ca metal
trivalent poate fi : Al, Fe, Cr. etc.
Alaunii de aluminiu sunt albi, cei de fier roz, iar cei de crom violeţi.
De fapt cei doi sulfaţi care intră în compoziţia alaunilor nu formează un complex sau o combinaţie
chimică; în soluţie ei se comportă ca un amestec al celor două componente.
În farmacie se întrebuinţează numai sulfatul dublu de aluminiu şi potasiu (alaun obişnuit) şi sulfatul
dublu de aluminiu şi amoniu (alaun amoniacal).
d) SULFAT DE ALUMINIU SI POTASIU [FR.X], ALUMINII ET KALII SULFAS,
AlK(SO4)2 * 12 H2O
Sinonime: alumen, piatră acră, alaun de potasiu
75
Descriere:
Sunt cristale mari, incolore, transparente sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust acru şi
astringent. Prin încălzire la peste 90°C se lichefiaza prin dizolvare in apa de cristalizare, iar la
temperaturi de aprox. 200°C pierde apa de cristalizare, se umflă şi se deshidratează, transformandu-se
in sarea anhidra.
Puritate: nu trebuie să conţină amoniu, As, Ca, cloruri, Fe, metale grele
Utilizari:
Alaunul are o utilizare largă, însă accentul este axat pe proprietatea sulfatului de aluminiu. Utilizările
mai importante sunt:
- in colorare și la praful de copt, având numărul E 522
- industria hârtiei ca adeziv
- industria de prelucrare a pieilor în tăbăcării cu rolul de albire
- in tipografii, la procesul de fixare a unor coloranți extrași din plante
- in industria textilă la prelucrarea țesăturilor impermeabile
- la fixarea uleiului în procesul de curățire a apei sau altor fluide
- la producerea creioanelor de oprirea sângerării după bărbierit, sau ca deodorant
- folosit ca îngrășământ al unor flori de grădină (ex. hortensii)
- in Tailanda e folosit în procesul de epurare a apei, prin legarea elementelor în suspensie
- astringent (pentru uz extern)
- dezinfectant
- hemostatic
Conservare: În recipiente bine închise.
XIV. ARGINTUL SI SARURILE DE ARGINT

a. ARGINT, ARGENTUM, Ag
Pozitie in Sistemul periodic: grupa I B (secundara), perioada a 5-a.
Proprietati:
- este un metal tranzitional, alb strălucitor argintiu (conform
denumirii); in tăietură proaspătă are o culoare ușor gălbuie
- face parte, împreună cu aurul, platina, paladiul, iridiul din
categoria metalelor prețioase
- este moale, maleabil și ductil, fiind metalul cu cea mai mare
conductibilitate electrică și termică
- se oxidează cu ușurință în aer formând oxizi și, de asemenea, în
prezența sulfului, cu care formează sulfuri
Raspandire:
- minereul de argint se gaseste in scoarta in combinatie cu plumb, zinc, cupru (S.U.A., Mexic, Canada)
sau de cupru si aur (S.U.A.); rezervele mondiale de argint sunt evaluate la 200.000 tone, repartizate in
Mexic, Canada, S.U.A., Peru si Rusia.
- primele mine de argint au apărut mai înainte de anul 3000 î.Hr.; argintul a fost un metal cunoscut de
toate civilizațiile antice, însă, spre deosebire de aur, este foarte rar găsit în stare naturală. Cu toate
acestea, când a apărut prima oară în Egipt a fost mult mai valoros decât aurul
- argintul a fost rafinat prin cupelație, proces inventat de caldeeni în jurul lui 2500 î.Hr. și descris în
Biblie (Ezechiel 22: 17-22). Acest proces consta în încălzirea metalului topit într-o cupă poroasă și
îngustă, numită "cupel", peste care se aplica un jet puternic de aer. Acesta oxida celelalte metale,
precum plumb, cupru și fier, lăsând doar argintul (și aurul dacă era prezent) în stare globulară de metal
topit.
76
- dezvoltarea Atenei și a civilizației sale remarcabile a fost posibilă datorită exploatării minelor locale
de argint de către localnici în zona Laurium, unde au operat din perioada 600-300 î.Hr., producând în
jur de 30 de tone de metal pe an. Minereul era în principal galenă (mineral din clasa sulfurilor, cu un
raport intre metal si sulf de 1:1), însă cu un conținut de argint de câteva procente; acesta era ușor de
extras prin cupelație.
- minele ateniene au continuat să fie operate și de către Imperiul roman, deși cea mai mare cantitate
de argint roman provenea din Spania. În Evul Mediu, minele germanice au devenit cel mai important
furnizor de argint din Europa.
- si civilizațiile antice ale Americii Centrale și Sudice au exploatat argintul, însă schimbul cu acest metal
s-a făcut după cucerirea spaniolă. Depozite importante s-au descoperit în anul 1535 d.Hr. la Charcas
(Peru), Potosi (Bolivia) în anul 1545 și la Zacatenas (Mexic) în 1548. Producția din aceste surse era în
total de peste 500 de tone pe an.
- in secolul al XIX-lea, argintul a fost descoperit în SUA, în statul Nevada, iar în anul 1870 producția
mondială a ajuns la 3.000 de tone pe an.
Intrebuintari:
- argintul a fost folosit în cursul istoriei la baterea monedelor și pentru crearea de bijuterii; in prezent
argintul are o gamă largă de întrebuințări industriale
- fiind un foarte bun conducător de electricitate, este folosit în electrotehnică și electronică, fie ca
atare, fie sub formă de depuneri galvanice; deoarece este foarte ductil, se pot realiza prin tragere fire
extrem de subțiri, iar prin turnare și ambutisare conectori și pastile pentru contacte electrice
- deși se oxidează cu ușurință, stratul de oxid nu este aderent, drept pentru care mulți ani a fost
principalul metal folosit în conectică (tehnica și echipamentul de conectare ale diferitelor elemente ale
unei configurații informatice); cu toate acestea, odată cu progresul tehnologic din ultimii ani, conectica
de înaltă calitate se realizează din aur sau argint aurit
- se mai întrebuințează si ca monede, în giuvaergerie, precum și în medicină; deoarece eliberează
spontan ioni negativi (care au acțiune germicidă), multe decenii a fost întrebuințat la confecționarea
de instrumente medicale și proteze; in stomatologie, din argint se realizează cu succes pivoți
endodontici; nu poate fi folosit ca atare la confecționarea de proteze dentare, ci numai în aliaje,
împreună cu celelalte metale nobile
- combinaţiile solubile de argint au acţiune bactericidă, chiar în soluţii foarte diluate; sunt folosite
pentru proprietăţile astringente, caustice şi antiseptice.
b. AZOTAT DE ARGINT [FR.X], ARGENTI NITRAS, AgNO3
Sinonime: nitrat de argint, piatra iadului
Proprietati fizice:
- cristale incolore, translucide, cu fractura lucioasa, fără miros, cu gust metalic, apoi
caustic; la lumina si in prezenta substantelor organice se innegreste; solubil în apă
(1/0,6), greu solubil în alcool (1/30) şi în eter.
- azotatul de argint are punctul de fierbere de 209 °C și se descompune la 440 °C în
argint și oxizi de azot.
- se păstrează închis ermetic, ferit de lumină, în sticle de culoare brună, pentru
evitarea reacției de reducere; azotatul de argint pur, în schimb, este stabil la lumină
Obţinere:
Azotatul de argint poate fi obținut în urma reacției dintre o sursă de argint și acidul
azotic, când se obține și un amestec de oxizi de azot. Produșii secundari de reacție depind de
concentrația acidului azotic utilizat:
3 Ag + 4 HNO3 (la rece, diluat) → 3 AgNO3 + 2 H2O + NO
Ag + 2 HNO3 (la cald, concentrat) → AgNO3 + H2O + NO2
Această reacție se face la nișă din cauza vaporilor toxici de oxizi de azot care se degaja.
Puritate: cf. FR.X (lipsa metalelor Bi, Cu, Fe, Pb, a substantelor reducatoare, nitritilor)
Utilizare:
77
- este folosit sub formă de soluție pentru identificarea ionilor de halogeni (Cl-, Br-, I-) sau titrarea lor
prin reacția lui Mohr.
Cl-(aq) + Ag+(aq) + NO3-(aq) ⟶ AgCl↓ + NO3-(aq)
CrO42-(aq) + 2 Ag+(aq) + 2 NO3-(aq) ⟶ Ag2CrO4↓ + 2 NO3-(aq)
- prezența combinațiilor fluorului (fluorurile) se determină prin formarea unui sediment de fluorură de
argint
- mai este folosit și la identificarea proteinelor prin reacții de culoare, în histologie sau criminalistică la
colorarea țesuturilor sau dactiloscopie
- halogenurile de argint sunt folosite în tehnica fotografică, sau la producerea
prin galvanizare a oglinzilor.
- caustic, cauterizant, antiseptic, astringent
- afectiuni vaginale, oculare (antiseptic)
- in afectiuni dermatologice (veruci sau negi), sub forma de creioane sau solutii 0,5% (cauterizant)
- in spalaturi uretrale, sub forma de solutii 0,025 – 0,1%, ca antiseptic
- soluţia 1% se utilizează preventiv contra infecţiilor oftalmice la nou-născuţi
Contraindicatii: administrarea per os
Conservare: in recipiente de culoare închisă (brună), bine închise; Separanda.
c. PROTEINAT DE ARGINT [FR.X], ARGENTI PROTEINAS
Sinonim: protargol
Proprietati:
- este o combinaţie de argint cu produse de degradare a proteinelor (albumine), cu un
conţinut de aproximativ 8 % Ag
- datorită proprietăților sale bactericide, a fost utilizat pentru a trata gonoreea înainte de
descoperirea
antibioticelor; inventatorul primei formulări de proteine din argint a fost Arthur Eichengrün,
un chimist german care lucrează pentru Bayer; a fost introdus pentru uz terapeutic în 1897
- este o pulbere fina, aderenta, galben-bruna sau bruna, fara miros, cu gust amarui, metalic; putin
higroscopica; se dizolva lent in 2 ml apa, este solubil in glicerol, practic insolubil in alcool, cloroform si
eter
- este utilizat în principal ca antiseptic și decongestionant nazal; deși este un medicament de
automedicație, nu este autorizat pentru utilizare la copiii cu vârsta sub 3 ani, iar până la vârsta de 6 ani
este necesar să se consulte un medic
- solutiile de proteinat de argint se prepara la nevoie
- congestii nazale, conjunctivite, oftalmie purulentă, infecţii ale
mucoaselor, ulcer corneean, blefarite
- se administreaza sub forma de colire în concentraţii de 1 – 5%,
inclusiv pentru prevenirea oftalmiei gonococice la nou-născuţi ;
unguente de 2 -10% ; instilaţii uretrale în soluţii de 0,2-1-4 %;
erine de 0,5 – 2 %
Conservare: in recipiente bine inchise, ferit de lumină
d. ARGINT COLOIDAL [FR.X], ARGENTUM COLLOIDALE
Sinonim: colargol
Proprietati:
- reprezinta o asociere de argint şi substanţe proteice cu un
conţinut de 70 - 75 % Ag
78
- sunt lamele cu luciu metalic sau pulbere granuloasa, cenusie, negru-verzuie sau albastru-inchis, cu
miros slab caracteristic si gust metalic; se dizolva lent in apa si alcool diluat, practic insolubil in alcool si
eter
- antiseptic, in special pentru mucoase
- soluţiile se prepară la nevoie
- coriza, rinita vasomotorie si rinita alergica, inflamatii ale sinusurilor paranazale,
inflamatii catarale ale urechii medii asociate cu coriza, conjunctivite, blefarite,
uretrite, vaginite
- se administreaza sub forma de colire 1 – 5 % pentru tratamentelor blefaritelor,
cojunctivitelor, etc. ; solutii pentru instilaţii nazale (erine) de 1 – 2 %; solutii pentru
spălături vaginale şi uretrale de 0,2 – 1 %; unguente de 1 -1,5 %
Conservare: ferit de lumină
XV. ZINCUL ŞI COMPUŞII SĂI

a. ZINC, ZINCUM, Zn
Pozitie in Sistemul periodic: grupa II B (secundara), perioada a 4-a
Răspândire în natură:
- zincul este un metal de culoare albăstruie spre alb, care
devine maleabil în jurul a 100°-150 °C. Se obține din minereuri și
din compuși, fiind folosit în aliaje cu alte metale pentru protejarea
acestora împotriva oxidării (ruginirii).
- in antichitate, înainte de a fi identificat ca element chimic, zincul
era folosit pentru obținerea alamei; un aliaj conținând
aproximativ 87% zinc s-a găsit în unele ruine preistorice din Transilvania
- in Europa modernă, zincul metalic a fost redescoperit de Margraff în 1746, prin reducerea calaminei
cu mangalul
- zincul a fost un factor important în procedeul de descoperire al bateriei; savantul Alessandro Volta l-a
utilizat pentru a inventa Pila Volta in anul 1800, prima baterie din lume; ea era alcătuită din diferite
straturi succesive de cupru, zinc și postav îmbibat în acid sulfuric, care produceau curent electric
- zincul nu e considerat toxic, totuși dacă se inhalează oxid de zinc (ZnO) apare o tulburare cunoscută
sub numele de "tremurat de zinc"
Proprietati:
- una dintre cele mai importante caracteristici chimice este faptul că reacționează cu acid clorhidric cu
efervescență, rezultând clorură de zinc și hidrogen:
Zn + 2 HCl  ZnCl2 + H2↑
- in timpul reacției se degajă o mare cantitate de hidrogen gazos, deci se poate face testul de hidrogen.
- se află în cantităţi mici in corpul vegetalelor şi al animalelor; ficatul îl poate reţine pana la o
concentraţie de 0,03%
- se foloseşte pentru obţinerea oxidului, clorurii şi a sulfatului de zinc, combinaţii care se folosesc în
farmacie.
b. Clorura de zinc (FR.X) – astringent, caustic, solutia 30% se folosea in medicina dentara
c. Oxid de zinc (FR.X) – absorbant, astringent slab; Unguent cu oxid de zinc 10% (FR.X) – sicativ,
protector
d. SULFAT DE ZINC [FR.X], ZINCI SULFAS, ZnSO4 *7 H2O
Proprietati fizice:
- cristale incolore sau pulbere cristalină alba, efluorescentă, fara miros, cu
gust metalic şi astringent; foarte usor solubil în apă, usor solubil in
glicerină, practic insolubil în alcool; la încălzire la 100°C pierde apa de
cristalizare
79
- poate fi găsit sub forma a trei cristalohidrați: monohidrat, hexahidrat și heptahidrat
Puritate: nu trebuie să Ca, Mg, metale grele, Al, Fe, Cu, As, cloruri, nitrati, saruri de amoniu
Obtinere:
Sulfatul de zinc este obținut prin reacția zincului cu acidul sulfuric:
Zn + H2SO4 + 7 H2O → ZnSO4*7 H2O + H2
Sulfatul de zinc farmaceutic este obținut din oxidul de zinc de înaltă puritate:
ZnO + H2SO4 + 6 H2O → ZnSO4*7 H2O
În laborator se mai poate obține prin adăugarea de zinc solid în soluția de sulfat de cupru:
Zn + CuSO4 → ZnSO4 + Cu
- in soluțiile apoase toate formele de sulfat de zinc se comportă identic; aceste soluții apoase sunt
constituite din ioni ai complexului metalo-apos [Zn(H2O)6]2+ și ioni de SO42-. Se formează sulfat de
bariu când aceste soluții sunt tratate cu soluții cu ioni de bariu:
ZnSO4 + BaCl2 → BaSO4 + ZnCl2
- zincul se reduce cu foarte mare dificultate
- când este încălzit la o temperatură de peste 680°C, sulfatul de zinc se descompune în dioxid de
sulf și oxid de zinc, ambele fiind gaze periculoase
Utilizari:
- hidrații, în special heptahidratul, sunt principalele forme utilizate
- principala utilizare este de coagulant în producția de celofibră; de asemenea este un precursor al
pigmentului litopon; sulfatul de zinc este utilizat și pentru aportul de zinc in hrana pentru animale,
îngrășămintele și spray-urile utilizate în agricultură
- este utilizat în electroliză pentru placarea cu zinc, ca baiț pentru vopsire, ca
și conservant pentru îmbrăcămintea din piele și în medicină ca astringent și
vomitiv
- astringent, antiseptic, caustic
- in tratamentul afecţiunilor cutanate; se folosea şi în ofalmologie sub formă
de colire;
- zincul contribuie la funcționarea normală a sistemului imunitar, la
menținerea sănătății părului, unghiilor și pielii, prostatei, la menținerea
sănătății sistemului osos, la funcția cognitivă normală, la menținerea
fertilității și reproducerii normale, la menținerea concentrațiilor normale de
testosteron în sânge
Conservare: in recipiente bine închise, fiind efluorescent.
XVI. MERCURUL ŞI COMPUŞII SĂI

a. MERCUR, HYDRARGYR, Hg
Sinonim: hidrargir
Pozitie in Sistemul periodic: grupa a II-a (B), perioada a 6-a
Istoric:
- reprezintă unul din cele 6 elemente care sunt lichide la
o presiune și temperatură apropiată de cea a camerei; mercurul este și
singurul metal lichid
- cinabrul, principalul minereu compus din sulfură de mercur, a fost utilizat ca
și pigment încă din vremurile preistorice, fiind numit si vermilion
- extragerea mercurului din cinabru a fost menționată pentru prima dată de
către filosoful grec Aristotel, în secolul al IV-lea, de unde provine și denumirea sa elenă, hydrargyros
- elementul a fost numit ulterior după zeul roman Mercur, cunoscut pentru viteza și mobilitatea
sa; totodată, semnul astrologic al planetei a devenit unul din simbolurile din alchimie ale acestui
metal
80
- mercurul este un element care este întâlnit în scoarța terestră; a fost cunoscut încă din
perioada vechilor greci, romani, chinezi și hinduși; in China Antică, mormântul impăratului Shi
Huangdi, mort în anul 210 î.Hr., a conținut o hartă în relief a Chinei în care râurile și oceanele erau
reprezentate de mercur; chinezii considerau că medicamentele pe bază de mercur sau cinabru pot
prelungi viața, probabil datorită proprietăților acestora de conservare; cu toate acestea, câțiva
împărați, printre care și Huangdi, au decedat din cauza otrăvirii cu mercur în încercările lor de a
fi nemuritori; in urma cu 4000 de ani, femeile din China utilizau mercurul ca și
metodă contraceptivă cu administrare pe cale orală.
- urme de mercur au fost descoperite și în morminte egiptene vechi de 3500 ani.
- cea mai timpurie descriere a amalgamării aurului a fost făcută de către Abu Rayhan al-Biruni,
cercetător persan al secolului al XI-lea, autor al unor texte alocate mineralogiei, pietrelor
prețioase și metalelor; conform acestuia, aurul era procesat din minereu prin zdrobire, apoi minereul
era spălat și se adăuga mercurul; sedimentele aurifere erau spălate peste bălțile mercurice, formându-
se amalgamul aurului cu mercur; in ambele cazuri, amalgamul era filtrat pentru separarea celor două
elemente, iar ca pas final, amalgamul era ars pentru a se volatiliza mercurul și pentru a purifica aurul
- a fost cunoscut și în rândul alchimiștilor în timpul Evului Mediu; aceștia considerau că mercurul, sulful
și sarea sunt principalele elemente care constituie Pământul; in acea perioadă, șapte metale erau
cunoscute: mercurul, aurul, argintul, cuprul, staniul (cositorul), plumbul și fierul; alchimiștii credeau că
în urma unui amestec corect al ingredientelor, mercurul poate fi transformat în aur
- incepând cu secolul al XVI-lea, cunoștințele despre mercur au început să se dezvolte mai mult; astfel,
în jurul anului 1556 s-a detaliat modul de utilizare a mercurului și s-au analizat efectele inhălarii
vaporilor acestuia asupra sănătății umane; datorită scrierilor lui Paracelsus, mercurul devenise in acele
vremuri, alături de stibiu, un element utilizat în tratamentele pentru boli venerice.
Raspandire:
La nivel mondial, cantitatea totală de mercur este estimată a fi de 334,17 miliarde tone metrice;
aproape întreaga cantitate este regăsită în sedimentele oceanice (98,75%) și în apele oceanice
(1.24%), iar restul este conținut în sol. Sursele naturale de mercur permit pătrunderea acestuia
în biosferă ca și gaz, atunci când exista activitate vulcanică terestră și oceanică, în soluții sau în
minereuri. Procesele naturale prin care mercurul este emis în atmosferă mai pot cuprinde volatilizarea
mercurului în mediile marine și acvatice și volatilizarea provenită din vegetație.
În mod natural este întâlnit ca cinabru (HgS), tiemanit (HgSe), coloradoit (HgTe), coccinit (Hg2I2) și
livingstonit (Hg[Sb4S7]), iar principalele depozite europene sunt
în Almaden (Spania), Idrija (Slovenia nord-vestică), regiunea Rhein-Pfalz din Germania și Muntele
Amiata în Toscana (Italia).
Proprietati fizice:
Mercurul este singurul metal care este întâlnit în starea de agregare lichidă în condiții standard de
temperatură și presiune; este un metal non-combustibil, greu, de culoare argintie, care se va contracta
sau își va mări volumul odată cu creșterea temperaturii, făcându-l un material ideal pentru
termometre.
Comparativ cu alte metale, este un slab conductor termic și un ușor conductor de electricitate.
Este ușor volatil, eliberând vapori toxici dacă este încălzit, iar vaporii acestuia (deși incolori) pot fi
recunoscuți după culoarea lor albastru-violacee în momentul când electricitatea este
prezentă. Prezintă un punct unic de topire, -38,83 °C, un punct de fierbere de 356,73 °C și are o
densitate de 13.5336 g/cm3. La încălzire, metalul se dilată în mod uniform, fierbând la temperatura de
357,01 °C și vaporizându-se la 360 °C. Mercurul prezintă solubilitate mare.
Mercurul dizolvă aurul, zincul și multe alte metale formând aliaje cu acestea denumite amalgame.
Deoarece fierul este o excepție de la această regulă, recipientele de fier au fost folosite în comerțul cu
mercur. Încălzirea mercurului în aer conduce la formarea oxidului de mercur.
Poziția sa în seria reactivității metalelor face mercurul un metal care nu reacționează cu acizii
obișnuiți precum acid sulfuric diluat, deși acizii oxigenați concentrați ca acidul sulfuric, acidul azotic sau
apa regală (acid clorhidric + acid azotic) pot să dizolve mercurul în scopul obținerii sulfaților, azotaților
și clorurilor. La fel ca și argintul, poate reacționa cu acidul sulfhidric atmosferic.
81
Mercurul reacționează cu sulful, neutralizând astfel vaporii rezultați în cazul unor scurgeri
accidentale de mercur. Mercurul în stare elementară este relativ inert în aerul uscat, oxigen, oxid
nitros, dioxid de carbon,
amoniac; în atmosferă umedă este acoperit de o peliculă de oxid mercuros, iar încălzirea în aer sau
oxigen la 350 °C îl transforma în oxidul mercuric de culoare roșie: 2 Hg(s) + O2(g) → 2 HgO(s).
Mercurul metalic reacționează cu halogenurile, formând săruri; astfel rezultând: fluorura, clorura,
bromura (albe) si iodura de mercur (II) rosie.
Sulfura de mercur HgS este preparată prin precipitarea ionilor Hg2+ folosind o soluție de acid
clorhidric
cu hidrogen sulfurat.
Utilizari:
Mercurul este întrebuințat în unele celule de electroliză drept catod de mercur, la extragerea
aurului și argintului, în diferite instrumente și aparate de precizie ca: termometre, barometre,
manometre, densimetre, pompe de vid etc., la prepararea unor unguente medicinale, la prepararea
fulminatului de mercur, a cinabrului, în lămpile redresoare de curent alternativ, în lămpile pentru raze
ultraviolete, la prepararea de amalgame.
Termometrul cu mercur a fost inventat de fizicianul și inginerul german Daniel Gabriel Fahrenheit;
după ce a fost trimis la Amsterdam în 1714 (fiind plasat într-un orfelinat după moartea părinților săi),
Fahrenheit va întâlni un termometru florentin (inventat în Italia în 1654 de către Arhiducele Ferdinand
al II-lea al Toscanei, membru al familiei de Medici). Din nefericire, termometrele florentine (precum și
alte termometre ale epocii respective) nu erau la fel de exacte, iar reperele de temperatură erau ziua
cu cea mai scăzută temperatură din an și ziua cu cea mai înaltă temperatură. Deoarece există fluctuații
ale temperaturii în mod natural în decursul anilor, nu existau 2 termometre care să indice aceeași
temperatură.
Temperatura a fost de asemenea determinată de către astronomul suedez Anders Celsius, care
stabilise scara Celsius, descrisă în lucrarea sa publicată în 1742. Stabilind două puncte fixe
(temperatura de topire a gheții și temperatura de fierbere a apei), a descoperit un punct similar la
fierberea apei (punctul de evaporare al apei), deși când această determinare se face cu o precizie
ridicată se observă o variație a acestui punct în funcție de presiunea atmosferică. În momentul în care
se îndepărta termometrul de vapori, nivelul mercurului creștea puțin. Acest fenomen se poate explica
prin răcirea și contractarea rapidă a sticlei, iar Celsius susținea că nivelul coloanei de mercur la
fierberea apei este proporțional cu înălțimea barometrului. Când Celsius a decis să folosească propria
scară de temperatură, el a ales punctul de fierbere al apei pure la 0 °C și punctul de topire al gheții la
100 °C, invers decât le alegem astăzi.
Un an mai târziu fizicianul francez Jean-Pierre Cristin a propus versiunea inversată a scării, cu
punctul de îngheț la 0 °C și punctul de fierbere la 100 °C, denumind-o scară centigradă.
Termometrele cu mercur au fost utilizate de decenii, fiind utilizate în cadrul centrelor medicale
dar și in uzul casnic. Cu toate acestea, toxicitatea mercurului în cazul în care termometrul se sparge, a
făcut ca mercurul să fie înlocuit de alcool, de produși distilați ai petrolului sau de unele aliaje, iar astazi
sa se introduca cele electronice.
În farmacie s-a folosit doar mercurul purificat. Întrucât este foarte toxic pentru organism, nu se
mai utilizează în farmacie nici măcar pentru prepararea de unguente.
Conservare: in vase de porţelan de capacitate mică
b. CLORURA MERCUROASA, Hg2Cl2
Sinonime: clorura de mercur (I), calomel
Proprietati fizice: pulbere albă sau alb-galbuie, amorfă, inodora, greu solubilă în apă
Este un component al electrozilor de referință utilizați în electrochimie.
In farmacie s-a folosit ca purgativ, vermifug, antiseptic.
c. CLORURA MERCURICA, HgCl2
Sinonime: clorura de mercur (II), sublimat coroziv
82
Proprietati fizice: pulbere albă, grea, fără miros, foarte toxică
Este foarte toxică şi iritantă, deci nu se foloseşte in medicaţie deşi are acţiuni antiseptice şi
dezinfectante.
Se utilizează la reacții chimice în laborator și la preperarea reactivului Nessler.
În trecut, înainte de era antibioticelor, era unul dintre cele mai utilizate tratamente
pentru sifilis. Căile de administrare erau inhalatorii, orale, parenterale și topice. Din cauza toxicității
clorurii mercurice, simptomele intoxicației erau atât de comune în cazul celor tratați pentru sifilis în
așa fel încât se credea că acestea erau de fapt simptomele infecției bacteriene.
A fost întrebuințat ca dezinfectant sau ca antiseptic în soluție 10‰. Soluțiile 1‰ și în concentrații
mai mari, de până la 1%, sunt acaricide și insecticide. A fost întrebuințat și ca insecticid în pediculoza
umană.
Contactul prelungit cu pielea poate cauza dermatite sau chiar moartea. Ingerarea poate cauza
acumularea de mercur în țesuturi, la gravide provoaca efecte adverse fătului (deoarece trece cu mare
ușurință prin placentă), iritații gastrointestinale, vărsături, diaree, spasme musculare (tremurări),
încetinirea funcțiilor motorii, boli cardiace și chiar moartea [doza letală prin ingerare (LD50) este de
0,02 grame].
Inhalarea poate cauza disturbarea sistemului nervos central incluzând depresii, anxietate,
incoordonare musculară și instabilitate emoțională. Inhalarea acută de vapori de mercur poate cauza
arsuri grave ale tractului respirator. Expunerea la compuși ai mercurului cauzează decolorarea
lentilelor oculare (nu afectează vederea și din această cauză persoana nu observă la timp), iritații
severe ale ochilor sau chiar arsuri. Contactul ochilor cu săruri de mercur cauzează ulcerații
ale conjunctivei și corneei.
d. CLORAMIDURA DE MERCUR, HgClNH2
Sinonime: clorura amidomercurică, precipitat alb de mercur
Proprietati fizice: pulbere amorfă albă, insolubilă în apă şi solvenţi organici.
S-a întrebuinţat în farmacie numai extern ca antiseptic şi dezinfectant, în unguente. Era component al
unei formule pentru albire a fetei.
Conservare: ferit de lumină.
e. OXID GALBEN DE MERCUR [FR.X], HYDRARGYRI OXYDUM FLAVUM, HgO
Proprietati fizice:
- este o pulbere amorfa, fina, grea, galbena sau galben-portocalie, fara
miros; la lumina se descompune; prin incalzire se coloreaza in rosu; la
calcinare se descompune si se volatilizeaza
- este practic insolubil in alcool si apa; se dizolva in acizi diluati
Obtinere:
- forma roșiatică a compusului poate fi fabricată prin încălzirea mercurului
în oxigen la aproximativ 350 °C sau prin piroliza azotatului de mercur (II)
Hg(NO3)2
- forma galbenă poate fi obținută prin precipitarea ionilor de Hg2+ cu alcali (baze)
- diferența de culoare este datorată mărimii particulelor, dar ambele forme au aceeași structură
Utilizari:
Se folosește ca precursor în obținerea mercurului elementar, pentru că suferă procese de
descompunere destul de ușor; la rândul său, atunci când se descompune, produce oxigen în forma sa
gazoasă.
Într-o manieră similară, acest oxid de natură anorganică este utilizat ca titrant sau titrant de tip
standard pentru specii anionice, deoarece este generat un compus având o stabilitate mai mare decât
forma sa inițială.
In plus, oxidul de mercur (II) poate fi utilizat în laboratoare pentru producerea diferitelor săruri de
metale; de exemplu, acetat de mercur (II), care este utilizat în procesele de sinteză organică.
Acest compus este, de asemenea, utilizat atunci când este amestecat cu grafit, ca material pentru
electrodul catodic în producerea de baterii cu mercur și celule de tip electric de oxid de mercur și zinc.
Actiune farmacologica:
- antiseptic, astringent, caustic
83
Conservare: in recipiente bine inchise, ferit de lumina; Separanda
- nu se foloseste in terapeutica, datorita toxicitatii
XVII. FIERUL ŞI COMPUŞII SĂI

a. FIER, FERUM, Fe
Poziţia în Sistemul periodic: grupa VIII B, perioada a 4-a
Răspândire:
Ca abundență, fierul este al zecelea element în univers și al 4-lea
pe Pământ (al doilea metal, după aluminiu). Ca masă însă, fierul ocupă
primul loc pe Pământ. În prezent se consideră că 80% din nucleul interior
al Pământului este format din fier. Sub formă de diverse combinații el
formează 5% din scoarța terestră, însă în stare pură se găsește doar accidental (în meteoriți). Se
presupune de asemenea că planeta Marte își datorează culoarea roșiatică unui sol bogat în oxid de
fier.
Istoric:
Primul tip de fier cunoscut și utilizat de oameni provenea din meteoriți. În Egipt și Mesopotamia s-
au descoperit vărfuri de suliță și obiecte decorative cu această origine, datând din jurul anului 4000
î.Hr. 2000 de ani mai târziu a apărut și fierul prelucrat din minereu (la început cel numit fier de
mlaștină (limonit), folosit însă doar pentru obiecte de cult și considerat mai valoros decât aurul. Între
1600 î.Hr. și 1200 î.Hr. a început obținerea fierului în topitorii primitive, în Imperiul
Hitit (Anatolia și Caucaz). Dispariția acestui imperiu a permis răspândirea cunoștințelor despre
prelucrarea fierului în toată regiunea, facilitând trecerea de la Epoca Bronzului la Epoca Fierului.
Chinezii puteau să producă oțel încă din secolul al II-lea î.Hr., în vreme ce Europa doar la
sfârșitul Evului Mediu asistă la primele încercări de turnare a fierului și după încă ceva timp începe
producerea oțelului.
Otelul, aliaj al fierului cu relativ puțin carbon, a fost produs, se pare, pentru prima dată în India,
în secolul al III-lea. Un exemplu al măiestriei indiene în domeniul metalurgiei este și faimoasa coloană
de fier din Delhi, care este constituită în proporție de 98% din fier forjat și a fost ridicată la
sfârșitul secolului al IV-lea sau începutul secolului al V-lea.
În Europa, primele șarje de fontă turnată au fost obținute în Suedia în secolul al XV-
lea (Lapphyttan și Vinarhyttan). Ghiulele de tun din fontă au permis apoi răspândirea acestui material
și a metodelor de obținere în toată lumea. Combustibilul de bază pentru aceste procese era cărbunele
de lemn (mangalul).
Dispariția accentuată a pădurilor din Marea Britanie a dus în secolul al XVIII-lea la înlocuirea
mangalului cu cocsul, de către Abraham Darby. Acest lucru, împreună cu inventarea mașinii cu abur, a
dus la Revoluția industrială.
La sfârșitul anilor 1850, Henry Bessemer a inventat un nou procedeu de fabricare a oțelului cu
conținut foarte scăzut de carbon, la care se sufla aer prin fonta brută topită. Acest progres a dus la
diminuarea treptată a producției de fier forjat.
Obtinere:
Datorită reactivității sale mari, în natură fierul se găsește în stare pură doar în cazuri foarte rare,
de obicei în meteoriții feroși. Cele mai des utilizate minereuri de fier sunt hematitul,
magnetitul, ilmenitul
(FeTiO3), sideritul (FeCO3), limonitul și pirita (FeS2). Cele mai mari zăcăminte de minereu de fier sunt
asociate cu așa-numitele formațiuni feroase în benzi.
Minereurile de fier se exploatează atât la suprafață, cât și în mine. Cele mai importante exploatări
de suprafață se găsesc în America de Sud (în special în Bolivia și Brazilia), în vestul Australiei, în China,
în Ucraina și Canada. În ultimii ani, aceste țări au înlocuit treptat țările cu tradiție în extragerea
minereului de fier din mine, cum ar fi Franța, Suedia sau Germania. Cel mai important zăcământ de fier
se află la El Mutùn în Bolivia, unde se estimează că există cca. 40 miliarde tone de minereu cu un
conținut de fier de peste 50 %.
84
După extragere, minereul se mărunțește și se macină după care granulele de minereu se sortează
după mărime și se sinterizează. Aceasta înseamnă că, sub influența unei călduri foarte mari și cu
adaosuri de materiale calcaroase, granulele mici se unesc în bulgări mai mari, poroși. Acest lucru este
esențial pentru că, ulterior, granulele fine ar împiedica trecerea normală a curentului de aer prin
furnal.
În anul 2000, la nivel mondial au fost produse aproximativ 1 miliard de tone de minereu de fier,
valorând cca. 25 miliarde euro. Din această cantitate de minereu s-au obținut aproximativ 572
milioane tone de fontă brută.
Minereurile de fier sunt exploatate în prezent în 48 de țări, primii cinci producători fiind China,
Brazilia, Australia, Rusia și India si asigurând 70% din producția mondială totală.
Proprietati:
Fierul elementar este întâlnit în meteoriți și unele medii sărace în oxigen, dar este reactiv cu
oxigenul și apa. Suprafețele proaspăt tăiate ale fierului au o culoare gri-argintie, sunt lucioase, dar
se oxidează în aer, produsul de reacție fiind oxizii de fier, cunoscuți de asemenea sub denumirea
de rugină. Spre deosebire de alte metale care realizează pasivarea prin straturi de oxid, oxizii de fier
ocupă un volum mai mare ca al volumului de fier, iar astfel oxizii de fier pot fi îndepărtați și să expună
suprafețe proaspete pentru coroziune.
Oxidul feros, FeO (II), se obține prin arderea directă a fierului. El este stabil doar la temperaturi de
peste 560°C și este de culoare neagră.
Oxidul feric, Fe2O3 (III), numit și hematit, este un mineral de culoare maronie, obținut prin
oxidarea fierului în condițiile existenței unui surplus de oxigen. El reprezintă principala sursă de
obținere a fierului. Oxidul feric este opac la radiații ultraviolete și infraroșii, proprietate ce își gasește
aplicații la fabricarea geamurilor termoabsorbante.
Oxidul feric-feros, Fe3O4 (II,III), numit și magnetit, este materialul natural cu cele mai bune
proprietăți magnetice.
Deși acești oxizi formează straturi protectoare la suprafața pieselor, porozitatea acestor straturi
este atât de mare încât obiectele din fier expuse efectelor atmosferei ruginesc continuu până la
distrugerea lor completă.
În combinație cu carbonul fierul poate forma soluții solide sau carbura de fier (numită
și cementită). În funcție de temperatură și de conținutul de carbon, soluțiile solide
sunt ferita, austenita și ferita δ.
Pentacarbonilul de fier, Fe(CO)5, se obține prin reacția sub presiune a fierului cu monoxidul de
carbon. Prin descompunerea sa se obține fierul carbonil cu o puritate de 97,5 %. De asemenea, el se
folosește pentru obținerea a numeroși compuși ai fierului cu utilizare în sinteza organică.
Tiocianatul de fier, Fe(SCN)3, are o culoare roșie caracteristică și servește la punerea în evidență a
ionilor Fe3+.
Fierul prezintă patru izotopi naturali. În ordinea abundenței relative, aceștia sunt: 56Fe
(91,7 %), 54Fe (5,8 %), 57Fe (2,2 %) și 58Fe (0,3 %). De asemenea, se cunosc alți 10 izotopi sintetici ai
fierului. S-a demonstrat (prin corelația existentă între abundența izotopului 60Ni, un produs de
dezintegrare al 60Fe, și abundențele izotopilor stabili ai fierului în unii meteoriți) că 60Fe a existat în
stare naturală în perioada de formare a sistemului solar.
In farmacologie se folosesc combinaţii ale fierului: săruri cu fier divalent care se resorb uşor din
tractul gastrointestinal, săruri cu fier trivalent având caracter acid în prezenţa albuminelor, provocand
efecte iritante.
Fierul este component al hemoglobinei, formata in ficat, splină, măduvă osoasă. Hemoglobina
este pigmentul respirator (pigmentul roșu) al tuturor vertebratelor, fiind prezentă în eritrocite unde
are rol în transportul oxigenului (oxihemoglobină) și a CO2 (carbaminohemoglobină). Este constituită
dintr-o componentă proteică numită globină și o componentă prostetică, colorată, hemul, avand un
nucleu porfirinic cu 11 duble legături conjugate. Molecula hemoglobinei este un
ansamblu alcătuit din 4 subunități proteice, formate dintr-un lanț proteic strâns
asociat cu grupul hemic.
Gruparea hemică are un atom de fier cuplat cu inelul porfirinic. Atomul de fier
realizează o legătură puternică cu proteina globulară prin intermediul
85
nucleului imidazolic al unei molecule de histidină, proteină situată de obicei în planul inferior
comparativ cu planul hemului.
Planul superior este ocupat de o legătură reversibilă cu oxigenul din heterociclu, configurația
compusului format fiind cea de tip octaedrică. Atunci când oxigenul nu este legat, locul său este luat
de o moleculă de apă, conformația fiind a unui octaedru neregulat. Fierul are 2 ioni : Fe2+ și Fe3+, însă
Fe3+ nu poate lega O; deci fierul trebuie să existe în forma de oxidare +2 pentru a lega oxigenul. La om
hemoglobina are o conformație de tetramer, numită hemoglobina A, formată din 2 lanțuri α și 2
lanțuri β, formate fiecare din 141, respectiv 146 aminoacizi.
b. SULFAT FEROS, FERRUM SULFAS, FeSO4 * 7H2O
Proprietati:
- sub formă de cristale de culoare verde deschisă sau în stare pură are o
culoare albastră; la supunere în aer uscat sau temperaturi de 70 °C,
pierde apa de cristalizare devenind monohidrat, care se prezintă sub
formă de pulbere incoloră
Utilizare:
-desulfurarea biogazelor, cărbunilor; neutralizator și purificator al apei;
ca sursă de fier și sulf; ca și colorant; ca și îngrășiminte și amendamente
chimice
- antianemica
- curativ in anemii feriprive
- profilactic se administrează în timpul sarcinii, la copii subponderali, prematuri şi la donatorii de
sânge
- eficacitatea depinde de dozarea corespunzătoare şi de durata tratamentului
Contraindicatii:
- diateze hemoragice, stări congestive, talasemie
- precauţii în ulcer gastroduodenal, enterită, colită ulceroasă
- este recomandabil ca sărurile de fier să fie administrate oral, singure, de preferat înainte sau
intre mese; dacă există probleme de iritaţie gastrică, se administrează după masă
Interactiuni:
- absorbţia digestivă a fierului este diminuată de administrarea concomitentă cu cimetidină,
antiacide, cofeină, preparate cu calciu; acestea se administreaza la interval de 3 ore fata de
preparatele cu fier
- fierul scade absorbţia tetraciclinelor.
- cloramfenicolul scade efectul fierului, împiedicând formarea hemoglobinei şi hematiilor.
- alcoolul creşte absorbţia fierului
- laptele, ceaiul şi ouăle scad efectul fierului
c.
HIROXID DE FIER (III),

Fe(OH)3
Sinonim: hidroxid feric
86
Raspandire:
Apare în mod natural în patru polimorfe. Pentru a diferenția hidroxizii aceste forme sunt notate cu
literele grecești α, β, γ și δ. Forma α se obține din minereul goethit, forma β din akaganeite, forma y și
δ din lepidocrocite, respectiv feroxihita.
Proprietati:
Cristalele sunt solide de culoare portocalie sau roșie atunci când sunt în formă anhidră și galbene
în forma lor monohidratată.
Ambii compuși sunt insolubili în apă, etanol și eter. Ei sunt solubili în acizi organici și anorganici și în
soluție salină fierbinte.
Hidroxidul de fier (III) este clasificat ca un compus stabil. Se
descompune la oxidul feric în prezența căldurii. Este foarte periculos
în cazul ingerării și în doze mari poate provoca greață, vărsături,
diaree și scaune inchise la culoare. Contactul cu ochii și pielea poate
provoca iritare, inhalarea prafului poate provoca iritarea tractului
respirator.
Utilizari:
Este folosit ca pigment cunoscut sub numele de galben 42 si se găsește în cosmetice și în
cernelurile de tatuaj. Este, de asemenea, utilizat în tratarea apei din acvariu ca liant de fosfat.
Recent, două forme de nanoparticule de hidroxid de fier (III) au fost identificate ca fiind foarte
bune adsorbante pentru eliminarea plumbului din mediul acvatic
Se utilizează, de asemenea, în materialele de construcție, în acoperirea podelelor și în produsele
din plastic și cauciuc.
Hidroxidul feric are mai multe aplicații medicale. Se folosește ca un antidot pentru intoxicatia cu
arsen, precum și ca antianemic. Un complex de hidroxid de fier-polimaltoză este utilizat pentru
tratamentul deficienței de fier. Complexul de fier (III) hidroxid-polimaltoză asigură o formă solubilă de
fier neionic, ceea ce îl face o formă ideală de suplimentare cu fier pe cale orală.
Ajuns rapid in sangele din tesuturi, complexul hidroxid de fier-polimaltozat se scindeaza in
maltoza si hidroxid feric, ce se depoziteaza ca feritina in tesutul reticuloendotelial, in special
in ficat, de unde ajunge in maduva hematogena
a oaselor si este incorporat
in hemoglobina reticulocitelor.
Are actiune antianemica.
Se recomanda in general in anemiile microcitare
hipocrome (feriprive) de diferite cauze (hemoragii,
donari de sange prea frecvente, sarcina, helmintiaze
s.a.), ce nu pot fi corectate prin aportul peroral de fier
din cauza unor deficiente de absorbtie (steatoree
idiopatica sau alte sindroame de malabsorbtie), a
intolerantei digestive, a epuizarii depozitelor de fier (sangerari cronice) sau a refuzului pacientilor
(copii, bolnavi psihici sau senili) de a ingera preparate de fier. Se recomanda in special la persoanele cu
vene greu accesibile sau sclerozate (copii, femei, batrani).
Contraindicatii:
- hemosideroză, anemii hemolitice, insuficienţă renală, intoleranţă la fier, hepatite
Reactii adverse:
- greaţă, colici abdominale, diaree, cefalee, pigmentarea regională
Alt complex utilizat in terapie este complexul hidroxid de fier (III)-sucrozat, care
actioneaza in acelasi mod.
87
ALTE OLIGOELEMENTE SI ELEMENTE CU IMPORTANTA
FARMACOLOGICA
Oligoelementele sunt elemente chimice care se găsesc și intervin în cantități infime

în metabolismul
uman, îndeplinind în unele procese biologice rolul de catalizator, fiind astfel necesare pentru
dezvoltarea sa.
Cele absolut necesare organismului uman sunt: crom, cobalt, cupru, fier, fluor, iod, mangan, molibden,
potasiu, seleniu, siliciu, zinc.
Aceste substanțe chimice (incluzând ultra-oligoelementele) au o structură simplă de ioni metalici,
prezente în organism în cantitate foarte mica, cu rol important în reacțiile chimice și procesele
biologice ale organismului, intrând în componența unor enzime, vitamine, hormoni și pigmenți, fiind
astfel catalizatori în metabolismul plantelor, animalelor și omului. Ele măresc activitatea enzimelor,
accelerează procesele biochimice în organism, stimulează sinteza amidonului, zahărului, pectinei,
acizilor nucleici, grăsimilor, etc. Cele mai multe au rol de cofactor sau constituenți ai moleculelor
complexe.
1. METALELE ALCALINE
- ionii metalelor alcaline de importanta farmaceutica se gasesc in Sistemul periodic in grupa 1 A
principala si sunt litiul Li (perioada a 2-a), sodiul Na (perioada a 3-a) si potasiul K (perioada a 4-a).
- rolul cationului de Li+ in organismul uman nu este unul bine cunoscut; totusi se stie ca are efect
psihotrop pozitiv, fiind utilizat in tratamentul fazei maniacale a psihozei maniaco-depresive, in
tratamentul ambelor faze ale tulburarii bipolare, precum si in tulburarea depresiva unipolara, sub
forma de carbonat de litiu Li2CO3.
SODIU (NATRIU), Na
- Na+ este unul din cele mai importante elemente minerale din organism,
cantitatea totala la o persoana adulta fiind de aprox. 90 g; cea mai mare
parte se gaseste im mediul extracelular (lichidele intercelulare sau
interstitiale si sangele), in concentratii de aprox. 10 ori mai mari decat cele
intracelulare
- cam un sfert din cantitatea de Na se gaseste fixata in oase sub forma de
saruri minerale, motiv pentru care nu participa la schimburile minerale din
organism; restul se afla in stare libera in lichidele acestuia, antrenat intr-un proces dinamic permanent
- contribuie la reglarea distributiei apei in diferitele compartimente hidrice ale corpului (impreuna cu
K), mentine la nivele optime capacitatea de reactie la stimuli a nervilor si a muschilor, creste rezistenta
la efort fizic si psihic, pastreaza calciul in forma activa (indispensabil pentru solicitarile mediului
extern), este esential pentru functionarea corespunzatoare a celulelor nervoase
POTASIU (KALIU), K
- K+ se gaseste predominant in interiorul celulelor, cantitatea totala din
organism fiind de aprox. 140 – 160 g
- in celule se afla un procent de peste 98 %, diferenta fiind la nivel sanguin
- este necesar pentru buna functionare a tuturor metabolismelor, pentru
transformarea glucozei in glicogen (forma de stocare a glucozei in
organismele animale si in cel uman), este indispensabil pentru integrarea
azotului in structura proteinelor, activeaza unele enzime importante din
metabolismul lipidelor si al proteinelor (fiind astfel esential pentru
crestere), stimuleaza contractia musculara, regleaza activitatea neuro-musculara, este implicat in
sinteza unor hormoni (insulina, glucagonul, hormonul de crestere, adrenalina si noradrenalina), este
un factor de control al ritmului cardiac, favorizeaza oxigenarea creierului (alaturi de fosfor)
Distributia in organism a celor 2 elemente este complementara, K ocupand predominant spatiul
intercelular, iar Na pe cel extracelular.
88
Ambii ioni, Na+ si K+, sunt incarcati cu sarcini electrice pozitive, dar cantitatea mult mai mare de Na
extracelular fata de K intracelular, duce la o mai mare aglomerare de sarcinic electrice pozitive pe fata
externa a celulei si la formarea unei tensiuni membranare. Cationii de Na si K intervin functional in
procesele membranare, in reglarea presiunii osmotice si a echilibrului acido-bazic. Astfel, toate
fenomenele produse in organism depind de buna conlucrare a acestora la nivelul membranelor
celulare.
Deficitul de biocationi de Na si K din organism, datorat unor cauze patologice, se corecteaza prin
administrarea diferitelor forme farmaceutice in care acesti ioni sunt prezenti:
 solutia injectabila/perfuzabila de NaCl 0,9% (ser fiziologic) - ca solvent sau diluant pentru
electroliti sau medicamente compatibile si in tratamentul deshidratarilor izotone sau hipotone
prin pierdere de lichid extracelular (diureza excesiva, gastroenterite, dieta cu restrictie salina)
 solutie perfuzabila de NaCl 0,9% cu glucoza 5% - ca substituent hidroelectrolitic, in conditii de
alcaloza hipocloremica, in caz de pierderi de clor, deshidratare hipotona, deshidratare izotona;
asigura aport caloric glucidic si este vehicul pentru concentratele de electroliti si
medicamentele compatibile
 solutie de tiosulfat de sodiu Na2S2O3 10% - ca antihistaminic sistemic, utilizat in caz de
manifestari alergice, neurodermite, prurit , intoxicatii cu cianuri; este eficace singur in
afectiuni mai putin severe, dar se foloseste mai frecvent dupa administrarea de nitrit de sodiu
 solutie perfuzabila Ringer (8,6 g/l NaCl, 0,5 g/l CaCl2*6H2O, 0,3 g/l KCl) – are concentratia
ionilor similara cu cea din sangele uman, utilizata pentru a completa necesarul de fluide si
saruri in caz de dezechilibru hidric si electrolitic
 solutie perfuzabila Ringer lactata (6 g/l NaCl, 0,5 g/l CaCl2*6H2O, 0,3 g/l KCl, 4,02 g/l lactat de
Na) – este o solutie ionica de rehidratare si reechilibrare electrolitica; ionii lactat de
metabolizeaza rapid cu formare de ioni bicarbonat HCO3-, cu rol in echilibrul acido-bazic
 solutia perfuzabila de bicarbonat de sodiu NaHCO3 8,4% - este alcalinizant sistemic care ajuta
la reglarea echilibrului acido-bazic in caz de acidoze severe, acidoza metabolica cronica,
alcalinizarea urinii in intoxicatii cu acizi organici (fenobarbital, salicilati etc.)
 iodura de potasiu KI – se foloseste in tratamentul hipotiroidiei, in carenta de iod, ca prim
ajutor in caz de contaminare radioactiva (leaga iodul radioactiv), in hipertensiunea arteriala,
bronsita cronica, reumatism articular cronic
Piramida mineralelor din alimentatie
89
2. METALELE ALCALINO-PAMANTOASE
- ionii metalelor alcalino-pamantoase de importanta farmaceutica se gasesc in Sistemul periodic in
grupa 2 A principala si sunt magneziul Mg (perioada a 3-a) si calciu Ca (perioada a 4-a)
- intervin in procesele biologice ce au loc la nivel celular sau subcelular, avand roluri structurale sau
functionale
MAGNEZIU, Mg
- Mg2+ intra in structura celulelor rosii ale sangelui si a unor enzime
(hidrolaze, izomeraze, fosfataze), intervine in procesele de excitabilitate
neuromusculata, in transferul de grupe fosfat (PO4)3- in cadrul fosforilarii
oxidative
**[fosforilarea oxidativă este o cale metabolică ce utilizează energia
reacțiilor de oxidare a nutrienților pentru sinteza adenozintrifosfatului
ATP prin fosforilare; are loc în mitocondriile celulelor organismelor; este
un proces de eliberare de energie]
- intervine in metabolismul lipidelor, glucidelor si proteinelor
- favorizeaza absorbtia biocationilor de Ca2+, Na+ si K+
CALCIU, Ca
- Ca2+ are rol structural prin combinatiile sale prezente in sistemul osos, este
component al membranei celulare si plasmei sanguine
- are rol functional in mentinerea echilibrului hidroelectrolitic, in excitabilitatea
neuromusculara, in reglarea permeabilitatii membranare
- intervine in formarea tromboplastinei, in transformarea fibrinogenului in fibrina
din procesul de coagulare a sangelui, in transferul grupelor fosfat (PO4)3-, in
mentinerea ritmului cardiac, in activarea unui numar mare de enzime, in absorbtia
vitaminei B12
- hipocalcemiile determina excitabilitate neuromusculara crescuta, tetanie, convulsii, demineralizari
osoase, stari depresive, anxietate
Preparatele farmaceutice cu Ca si Mg au si roluri functionale, pe langa cele metabolice care
corecteaza carentele in acesti ioni.
 Sarea amara, sulfatul de magneziu MgSO4*7H2O – are efect laxativ si pugativ; sub forma
injectabila are efect spasmolitic, antianafilactic, anticonvulsivant si sedativ
 Oxidul de magneziu MgO – se mai numeste „magnesia usta”, cu efect antiacid neutralizant,
utilizat in tratamentul ulcerului gastric; creste usor tranzitul intestinal
 Hidroxidul de magneziu Mg(OH)2 , carbonatul de magneziu MgCO3 – au efect antiacid
neutralizant, utilizate in tratamentul gastritelor si ulcerelor gastro-duodenale; cresc usor
motilitatea intestinala
 Trisilicatul de magneziu Mg2Si3O8 – are efect antiacid si adsorbant; utilizat in tratamentul
ulcerului gastric si duodenal, al gastritei hiperacide
 Carbonatul de calciu CaCO3 – are actiune antiacida; scade tranzitul intestinal (usor constipant)
 Solutia apoasa de clorura de calciu CaCl2 10% - are rol de mentinere a echilibrului electrolitic,
antialergic, hemostatic
Sarurile organice ale Ca si Mg au o eficienta sporita, datorita compatibilitatii mai bune cu
organismul uman si maririi spectrului farmacologic.
 Gluconatul de calciu – are actiune recalcifianta, antalergica, antiinflamatoare, de normalizare
a permeabilitatii capilare, de scadere a excitabilitatii neuromusculare, relaxanta a musculaturii
netede
 Lactatul de calciu pentahidrat (calciu lactic) – este una din cele mai asimilabile saruri de
calciu; are actiune remineralizanta, hemostatica, hipoglicemianta, antiseptica la nivel intestinal
(datorita ionului lactat)
 Citratul de calciu, citratul de magneziu – saruri cu mare rata de absorbtie; administrate
impreuna duc la o buna remineralizare osoasa si activitate neuro-musculara, magneziul
90
ajutand la reglarea transportului de calciu si stimuland secretia de calcitonina (hormon care
ajuta la afluxul de calciu in oase)
3. PLUMB, Pb
In Sistemul periodic se gaseste in gupa IV A principala, perioada a 6-a.
Combinatiile solubile ale Pb2+ sunt toxice pentru organism. Sarurile
anorganice ale Pb au actiune toxica la nivelul sistemului nervos, cardio-
vascular si gastro-intestinal, in timp ce sarurile organice cu Pb au efecte
toxice mai pronuntate la nivelul sistemului nervos.
De asemenea, intoxicatiile cu Pb cresc riscul aparitiei cancerului
pulmonar si a celui gastric.
Prin blocarea gruparilor tiolice din structura unor enzime ce catalizeaza sinteza hemoglobinei, ionii
de Pb sunt responsabili de aparitia anemiei hipocrome hipersideremice.
Manifestarile clinice asociate intoxicatiilor cu Pb sunt: la inceput „lizereul de plumb", care apare
ca o dungă albastră-cenușie pe marginea gingiei, în dreptul dinților din față; colorația palid-cenușie a
pielii; ușoare tremurături ale mâinilor; astenie fizica, anorexie, anemie, tulburari neurologice,
nefropatie cronica, dureri abdominale, mialgii. Intoxicatia cronica este cunoscuta sub denumirea de
„saturnism”.
4. CUPRU, Cu
In Sistemul periodic se gaseste in grupa I B secundara, perioada a 4-a.
Cationii de Cu2+ sunt implicati in numeroase procese metabolice. In
organism sunt prezenti in plasma, incorporati in structura ceruloplasminei, o
α2-globulina cu rol in transportul ionilor de Cu si prevenirea oxidarii lipidelor
din membrana celulara.
De asemenea, cationii de Cu sunt distribuiti sub forma de cuproproteine in
ficat, rinichi, creier, hematii. Cele mai importante metaloenzime ce contin ca
centru activ Cu2+ sunt: citocromoxidaza, monoaminoxidaza (MAO)catalaza, tirozinaza,
superoxiddismutaza, dopamin-β-hidroxilaza.
Prezenta Cu2+ in structura unor proteine permite acestora sa participe la reactii biochimice cu
transfer de electroni, deoarece sistemul Cu2+/Cu+ este caracterizat de o valoare a potentialului
standard de reducere compatibil cu ale proceselor redox din mediile biologice.
5. CROM, Cr
In Sistemul periodic se afla in grupa VI B secundara, perioada a 4-a.
Cromul se intalneste in numeroase tesuturi, in sange concentratia sa
ajungand pana la 1-2 mcg/ml, necesarul zilnic fiind apreciat la 80-100 mcg.
Cea mai importanta cale de patrundere a Cr in organism este prin alimente,
cum ar fi cele vegetale: ulei de porumb, oua, drojdie de bere.
Cromul trivalent Cr3+ activeaza enzime implicate in metabolismul
glucidic, in sinteza acizilor grasi si colesterolului. Efectul principal al Cr este potentarea actiunii
insulinei (hormon pancreatic cu rol de introducere a glucozei din sange in tesuturi, cu scaderea
concentratiei sanguine a acesteia). Scaderea concentratiei sanguine de Cr intarzie perioada de timp in
care glucoza este depozitata in celule („scaderea tolerantei la glucoza”), situatie aflata la limita dintre
fiziologic si patologic si care prefigureaza instalarea diabetului zaharat.
Fierul inhiba competitiv legarea Cr de transferina, proteina de legare plasmatica a fierului, astfel
ca pacientii cu hemocromatoza (excesul de fier in organism) prezinta o retentie scazuta de Cr.
De asemenea, Cr asigura si protectia partiala impotriva fenomenelor de ateroscleroza, fiind
necesara suplimentarea in cazul pacientilor varstnici, pentru impiedicarea avansarii fenomenelor
degenerative ale vaselor de sange. Permite si mentinerea integritatii sistemului nervos central,
scazand in intensitate manifestarile legate de afectarea nervilor periferici.
Din punct de vedere toxicologic cromul hexavalent Cr6+ este forma cea mai importanta, fiind
absorbit cu usurinta de majoritatea tesuturilor, astfel ca ingerarea sa accidentala determina intoxicatia
91
acuta. Aceasta se manifesta prin: varsaturi, leziuni gastrointestinale generalizate, hemoragii digestive
grave, soc hipovolemic, necroza tubulara acuta, necroza hepatocelulara si afectarea celulelor
hematoformatoare.
Expunerea cronica prin inhalarea compusilor de Cr insolubili poate produce pneumoconioza
(fibroasa, cronica) cu alterarea functiei pulmonare, efect carcinogen documentat prin numeroase
studii.
Ca supliment alimentar Cr se administreaza sub forma de picolinat de crom, usor absorbabil. Doza
zilnica de 200-400 mcg asigura si scaderea masei de tesut adipos, efect ce il face foarte util in curele de
slabire, deoarece Cr blocheaza sinteza si depozitarea grasimilor.
6. MANGAN, Mn
Se gaseste in sistemul periodic in grupa VII B secundara, perioada a 4-a.
Este un oligoelement a carui activitate catalitica este indispensabila in
importante functii vitale.
Astfel, are rol in reglarea metabolismului proteinelor, lipidelor si
glucidelor, in fixarea calciului si a fierului, in formarea oaselor, in buna
functionare a sistemului digestiv si a glandelor endocrine.
Mn este indicat pentru tratarea multor afectiuni: astmul neinfectios, alergic, migrena insotita de
tulburari digestive, oculare si hepatice, hiper- sau hipotensiune arteriala, tahicardie, dureri articulare
de tip artritic, dismenoree, distiroidii in general cu hipertiroidism si semne parabasedowiene, astenie,
irascibilitate.
De asemenea, Mn stimuleaza memoria, imbunatateste reflexele musculare, previne osteoporoza,
ajuta la formarea colagenului.
Lipsa Mn poate duce la anemie, sterilitate si avorturi spontane.
Cele mai bune surse alimentare de Mn sunt: oleaginoasele (nuci, alune de padure, arahide,
migdale); semintele (chia, susan, in, quinoa, floarea soarelui, dovleac); germenii de grau si cerealele
integrale (inclusiv cereale nerafinate, hrisca, grau bulgur si ovaz); leguminoasele (fasole, linte);
legumele frunze (spanac, mangold sau sfecla elvetiana, kale); fructele (zmeura, capsuni, ananas). O
alimentatie saraca in Mn scade in timp rezistenta oaselor, duce la aparitia malformatiilor scheletice, la
dificultati de coordonare a miscarilor, la convulsii si chiar paralizii.
7. COBALT, Co
Se gaseste in Sistemul periodic in grupa VIII B secundara, perioada a 4-a.
Face parte dintre oligoelementele esentiale pentru organismul uman. Cu
toate ca sunt prezenti in cantitati mici in organism, cationii Co2+ indeplinesc
roluri structurale si functionale foarte importante.
Astfel, Co2+ este intalnit in structura unor compusi cobalaminici, cum
sunt: vitamina B12 (ciancobalamina), metilcobalamina, hidroxocobalamina,
care se gasesc in ficat si participa la procesele metabolice esentiale pentru organism.
Totodata, combinatiile complexe ale Co prezente in mediile biologice pot interveni in
desfasurarea unor reactii de metilare sau de reducere a substantelor organice.
92
BIBLIOGRAFIE
1. V. Zota, D. Oţeleanu - Chimie farmaceutică, Manual pentru şcolile tehnice sanitare, Editura
Medicală, Bucuresti, 1962
2. Gh. Marcu, M. Brezeanu, C. Bejan, R. Catuneanu, A. Batca – Chimie anorganica, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1982
3. C.D. Nenitescu – Chimie generala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1985
4. L. Stoica, I. Constantinescu, H. Nascu, R. Alexandru, I. Lupu, P. Onu – Chimie generala si analize
tehnice, Editura Didactica si Pedagigica, Bucuresti, 1991
5. Shriver&Atkins – Inorganic Chemistry, Fifth Edition, Oxford University Press, 2010
6. R. Bosencu, V. Nacea – Chimie anorganica descriptiva, Editura Universitara „Carol Davila”,
Bucuresti, 2013
7. M. Stefan – Chimie anorganica. Note de curs, Editura Universitatii „Titu Maiorescu”, Editura
Hamangiu, Bucuresti, 2017
8. Farmacopeea Romana ed. X
9. Memomed 2022
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/
93

Chcompanorg Suport Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Chcompanorg Suport Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CHIMIA COMPUŞILOR

Ilustrarea schematică a structurii siliciului în formă cristalină, amorfă și amorfă hidrogenată

II. HALOGENII SI COMBINATII CHIMICE CARE CONTIN HALOGENI

1. FLUORUL ŞI COMPUSII SAI

b.) FLUORURA DE SODIU, NATRII FLUORIDUM [FRX], NaF

2. CLORUL ŞI COMPUŞII SĂI

3. BROMUL ŞI COMPUŞII SĂI

d.) BROMURA DE AMONIU [FRX], AMMONII BROMIDUM, NH4Br

4. IODUL ŞI COMPUŞII SĂI

a.) IODUL [FRX], IODUM, I

III. OXIGENUL ŞI COMPUSII SAI

Pozitia in sistemul periodic: grupa a VI-a, perioada 3.

f) SULFAT DE MAGNEZIU [FRX], MAGNESII SULFAS, MaSO4*7H2O

- sulfitul de sodiu este un aditiv alimentar (E 221)

i) METABISULFIT DE SODIU, Na2S2O5

V. SELENIUL SI COMPUSII SAI

a) SULFURA DE SELENIU, SELENIUM SULFIDE, Se3S5

VII. FOSFORUL ŞI COMPUŞII SĂI

VIII. ARSENUL ŞI COMPUŞII SĂI

IX. BISMUTUL ŞI COMPUŞII SAI

X. CARBONUL ŞI COMPUŞII SĂI

Circuitul carbonului in natura

c) ACIDULUI CARBONIC, ACIDUM CARBONICUM, H2CO3

l) Pulbere alcalina [FR.X], Pulvis alcalinum

XI. SILICIUL ŞI COMPUŞII SĂI

c.) TALC [FR.X], TALCUM

Conservare: in recipiente bine închise, fiind eflorescent.

XIII. ALUMINIUL ŞI COMPUŞII SĂI

c) SULFAT DE ALUMINIU [FR.X], ALUMINII SULFAS, Al2(SO4)3 * 18 H2O

XIV. ARGINTUL SI SARURILE DE ARGINT

XV. ZINCUL ŞI COMPUŞII SĂI

XVI. MERCURUL ŞI COMPUŞII SĂI

XVII. FIERUL ŞI COMPUŞII SĂI

HIROXID DE FIER (III),

Oligoelementele sunt elemente chimice care se găsesc și intervin în cantități infime

Piramida mineralelor din alimentatie

S-ar putea să vă placă și