Legile fundamentale ale chimiei[modificare 

| modificare sursă]

Antoine Lavoisier, cel care recunoscând rolul oxigenului în procesul de ardere dă o lovitură decisivă teoriei
flogisticului, fiind considerat părintele chimiei moderne.

Perioada modernă a evoluției chimiei începe cu momentul enunțării legii conservării masei.

În 1774, efectuând un experiment prin care mercurului era calcinat într-o retortă de sticlă,
chimistul francez Antoine Lavoisier (1743 - 1794) confirmă experimental această lege. Aceasta
fusese formulată încă din 1748 de către enciclopedistul rus Mihail Lomonosov (1711 - 1765).
Lomonosov contrazice teoria flogisticului subliniind că metalele sunt elemente chimice și nu
substanțe compuse. Eroarea acestuia a constat în faptul că a presupus că reacția metalelor are loc
cu aerul, care pe atunci era considerat element chimic.
Pe lângă legea conservării maselor, în dezvoltarea chimiei ca știință un rol important l-a
jucat mecanica newtoniană. Astfel, chimiștii din jurul anului 1800, în frunte cu englezul John
Dalton (1766 - 1844) și Claude Louis Berthollet (1748 - 1822) susțineau că între particulele care
reacționează chimic între ele s-ar exercita o atracție, pe care au numit-o afinitate chimică, și care ar
fi analoagă atracției gravitaționale dintre corpurile cerești. Berthollet a numit-o masă chimică.
Tot în această perioadă au fost descoperite și alte legi fundamentale ale chimiei, ca: legea
proporțiilor definite, descoperită de Joseph Proust în 1797[21], legea proporțiilor multiple, descoperită
de John Dalton în 1803[22] și legea volumelor constante desoperită de Joseph Louis Gay-Lussac în
1808.
În 1803, Dalton formulează teoria atomică modernă. Aceasta menține caracterul indivizibil și imuabil
al atomului, cum se formulase în antichitate, numai că a transformat ipoteza filozofică
a atomismului antic într-o teorie științifică.

Electrochimia[modificare | modificare sursă]
Lucrarea lui Luigi Galvani (1737 - 1798) intitulată De Viribus Electricitatis in Motu Musculari
Commentarius și apărută în 1791 poate fi considerată actul de naștere al electrochimiei.
Inventarea pilei electrice, în 1800, de către Alessandro Volta, (1745 - 1827) a dovedit
că electricitatea poate fi creată și pe cale chimică. Sir Humphry Davy (1778 - 1829) explică
mecanismul generării acesteia sugerând faptul că metalele au activitate chimică diferită. Ulterior în
1888, Walther Nernst (1864 - 1941) va elabora teoria forței electromotoare a celulei voltaice,
iar Svante Arrhenius studiază conductibilitatea electroliților.
În 1800, William Nicholson (1753 - 1815) și Johann Wilhelm Ritter (1776 - 1810)
obțin hidrogenul și oxigenul prin electroliză.
Experimentele lui Michael Faraday (1791 - 1867) din 1832 au condus la elaborarea legilor
electrolizei, care ulterior îi vor purta numele.
În 1839, William Grove (1811 - 1896) realizează prima pila decombustie, reprezentând un mod mult
mai eficace de transformare a energiei chimice în energie electrică.
În 1909, fizicianul american Robert Andrews Millikan (1868 - 1953) determină experimental sarcina
electrică a electronului.
În 1923, Johannes Nicolaus Brønsted (1879 - 1947) și Martin Lowry (1874 - 1936) elaborează teoria
electrochimică a acizilor și a bazelor.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea apare și se devoltă electrochimia cuantică, rezultat al
cercetărilor savantului gruzin Revaz Dogonadze (1931 - 1985) și ale colaboratorilor săi.

Sistemul periodic al elementelor[modificare | modificare sursă]

Tabelul lui Mendeleev, așa cum apare în lucrarea Principiile chimiei, tradusă în engleză în 1891

Articol principal: Tabelul periodic al elementelor.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea se descoperă un număr mare
de elemente chimice, dintre care:

 1766: hidrogen (Henry Cavendish)
 1771: oxigen (Carl Wilhelm Scheele)
 1772: azot (Daniel Rutherford)
 1774: clor (Carl Wilhelm Scheele)
 1807: potasiu, sodiu (Humphry Davy)
 1808: calciu (Humphry Davy)
 1825: aluminiu (Hans Christian Ørsted).
În 1869, chimistul rus Dimitri Mendeleev (1834 - 1907) formulează legea periodicității proprietăților
elementelor chimice. Bazându-se pe aceasta , întocmește clasificarea elementelor, cunoscută mai
ales sub numele de sistemul periodic al elementelor. Realizând acest tabel, Mendeleev
corectează masele atomice eronate ale unor elemente și anticipează existența altor elemente
necunoscute în acea epocă (de exemplu: galiu, germaniu, scandiu, poloniu).

Chimia organică[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Chimie organică.

Jöns Jakob Berzelius, renumit chimist și mineralog, unul dintre fondatorii chimiei moderne

Marele chimist suedez Jöns Jakob Berzelius (1779 - 1848) a descoperit unele elemente chimice

(printre care: siliciu, zirconiu, titan, seleniu), a elaborat numeroase metode de analiză și a folosit
pentru prima dată simbolurile elementelor chimice. Lucrarea sa, Manual de chimie (apărută în opt
volume în perioada 1808 - 1830) poate fi considerată primul tratat de chimie organică din lume.
Berzelius considera că substanțele organice iau naștere sub acțiunea unei forțe necunoscute, pe
care a numit-o forță vitală ("vis vitalis") și care există numai în organismele vii.
Concepția vitalistă este infirmată de chimistul german Friedrich Wöhler (1800 - 1882) care reușește
să obțină în laborator acidul oxalic în 1824 și ureea în 1828. Seria sintezelor organice continuă.
Chimistul german Adolph Wilhelm Hermann Kolbe (1818 - 1884) sintetizează acidul acetic în 1845,
iar Berthellot acetilena în 1862. Chimistul rus Aleksandr Butlerov (1828 - 1886) obține: iodura de
metilen, trioximetilenul, urotropina. Toate aceste descoperiri au relevat faptul că nu există nicio forță
vitală, că toate procesele chimice se supun acelorași legi

Stereochimia[modificare | modificare sursă]
Pasteur a observat în 1849 că sărurile acidului tartric produc rotația luminii polarizate, fiind astfel
considerat fondatorul stereochimiei. Un fenomen similar este observat, încă din 1815, de către
fizicianul francez Jean-Baptiste Biot (1774 - 1862) studiază polarizarea luminii. În 1874,
chimistul olandez Jacobus Henricus van 't Hoff (1852 - 1911) și francezul Joseph Le Bel (1847–
1930) explică acest efect optic prin modul de aranjare spațială a atomilor de carbon.
Noțiunea de valență, introdusă în 1853 de chimistul englez Edward Frankland (1825 - 1899), este
definită de către italianul Stanislao Cannizzaro (1826 - 1910) în 1858, iar în 1860, la Congresul de
la Karlsruhe, această definiție a fost acceptată de toți oamenii de știință. Semnalând în 1858
tetravalența atomului de carbon, chimistul german Friedrich August Kekulé von Stradonitz (1829 -
1896) dezvoltă teoria valenței și ajunge la concluzia că cele mai mici componente
ale moleculelor sunt atomii, nu radicalii liberi. În același an, chimistul scoțian Archibald Scott
Couper (1831 - 1891) dezvoltă acest concept arătând că atomii de carbon se pot uni între ei
formând catene care stau la baza unor molecule cu structură complexă.
În 1861, Butlerov susține, la Congresul Medicilor și Naturaliștilor Germani din Speyer, că
proprietățile unei substanțe nu depind numai compoziția sa chimică (adică de felul și numărul
atomilor din moleculele substanței respective), ci și de formula structurală (adică de modul în care
atomii din molecule sunt uniți între ei). Pentru a descrie aceasta proprietate, Berzelius introduce
conceptul de izomerie.

Biochimia[modificare | modificare sursă]

Structura ADN-ului

Biochimia își are originile în chimia organică, dar debutează ca știință de sine-stătătoare atunci
când, în 1833, chimistul francez Anselme Payen (1795 - 1871) descoperă prima enzimă, numită
astăzi amilază. În 1896, chimistul german Eduard Buchner (1860 – 1917) explică
mecanismul fermentației alcoolice.
Un alt eveniment important îl constituie descoperirea genei și a rolului jucat de aceasta în transferul
informației celulare, când asistăm la apariția unui domeniu nou, biologia moleculară.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, James D. Watson, Francis Crick, Rosalind
Franklin și Maurice Wilkins determină structura ADN-ului.

Chimia cuantică[modificare | modificare sursă]

În 1838, Michael Faraday (1791 - 1867) descoperă radiația catodică, ceea ce conduce la
studiul particulelor elementare. Fizicianul german Ludwig Boltzmann (1844 - 1906) sugerează
posibilitatea ca energia unui sistem fizic să fie discretă, ceea ce îl determină pe Max Planck (1858 -
1947) să formuleze, în 1900, ipoteza cuantică.
În 1927, fizicianul și chimistul american Robert S. Mulliken (1896 - 1986) împreună cu
fizicianul german Friedrich Hund (1896 - 1997) elaborează teoria orbitalului molecular.
Americanul John C. Slater (1900 - 1976) introduce, în 1930, un model matematic bazat pe funcții
exponențiale pentru descrierea orbitalului atomic.
Chimistul american Linus Pauling (1901 - 1994) se remarcă prin aplicarea mecanicii cuantice în
chimie. Descoperirile sale au condus savanții britanici la determinarea structurii de dublă elice a
moleculei de ADN.

Chimia nucleară[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Chimie nucleară.
Descoperirea, în 1895, a razelor X de către Wilhelm Conrad Röntgen (1845 - 1923) și, un an mai
târziu, a radioactivității uraniului de către Antoine Henri Becquerel (1852 - 1908), ca ulterior
soții Marie (1867 - 1934) și Pierre Curie (1859 - 1906) să descopere noi elemente radioactive, toate
acestea deschid un nou domeniu de cercetare.
Prima reacție nucleară a fost efectuată în 1919 de către fizicianul englez Ernest Rutherford (1871 -
1937) care a efectuat bombardarea nucleelor atomice de azot cu helioni, obținând protoni și nuclee
de izotopi ai oxigenului. Compatriotul său, James Chadwick (1891 - 1974), în 1932, prin
bombardarea nucleelor de beriliu cu helioni, obține nuclee de carbon și neutroni. În 1938, chimistul
german Otto Hahn (1879 - 1968) demonstrează fenomenul de fisiune nucleară a uraniului.