Sunteți pe pagina 1din 81
LEGEA
LEGEA
PERIODICITĂŢII ŞI SISTEMUL PERIODIC STRUCTURA
PERIODICITĂŢII
ŞI SISTEMUL
PERIODIC
STRUCTURA

ATOMULUI

Plan de lucru: 1. Dezvoltarea sistemului periodic. 2. Structura sistemului periodic. 3. Dovezi privind existenţa electronilor
Plan de lucru:
1. Dezvoltarea sistemului periodic.
2.
Structura sistemului periodic.
3.
Dovezi privind existenţa electronilor şi nucleelor. Modele atomice.
3.1.
Electronii.
3.2.
Modelul lui Thomson.
3.3.
Nucleul.
3.4.
Modelul lui Rutherford.
3.5.
Spectre de emisie şi absorbţie.
3.6.
Modelul lui Bohr.
3.7.
Modelul atomic Bohr-Sommerfeld.
3.8.
Repartizarea electronilor în învelişul electronic al atomilor.
4.
Clasificarea elementelor după configuraţia electronică.
Se consideră că prima încercare de a clasifica substanţele chimice a fost făcută de Antoine Laurent

Se consideră că prima încercare de a clasifica substanţele chimice a fost făcută de Antoine Laurent de Lavoisier, care în 1787 alcătuieşte „Tabelul corpurilor simple”, în care toate substanţele simple sunt clasificate în 4 grupuri:

1.

Substanţele simple prezente în toate cele trei regate ale naturii: lumina, termogenul, oxigenul, azotul, hidrogenul;

  • 2. Substanţele simple nemetalice, care se oxidează şi care formează acizi: stibiul, fosforul, cărbunele, radicalii acidului fluorhidric, clorhidric şi boric;

  • 3. Substanţele simple metalice, care la oxidare formează baze: argintul, bismutul, cobaltul, cuprul, staniul, fierul, manganul, mercurul, molibdenul, nichelul, platina, plumbul, volframul, zincul;

Prima încercare reuşită de sistematizare a elementelor chimice este făcută de chimistul german Jeremias Benjamin Richter, care a observat (1793) pentru clasificare poate servi aşa o caracteristică constantă a substanţelor simple ca masa atomică.

Prima încercare reuşită de sistematizare a elementelor chimice este făcută de chimistul german Jeremias Benjamin Richter

Astfel, aranjînd metalele ce posedă proprietăţi apropiate (sodiu şi potasiu, magneziu, calciu, stronţiu şi bariu) în ordinea creşterii masei atomice Richter a observat masa atomică a potasiului, egală cu 39, este mai mare decît masa atomică a sodiului, egală cu 23, cu 16 unităţi. Aceiaşi diferenţă se observă între masele atomice ale calciului (40) şi magneziului (24). Şi, cu toate că diferenţa dintre masele atomice ale stronţiului şi calciului este mai mare, pentru prima dată a fost evidenţiată o dependenţă a proprietăţile elementelor de masele lor atomice, care, de fapt, nu caracterizează activitatea elementelor.

În anul 1829 J.W. Döbereiner a remarcat la unele elemente există aceeaşi diferenţă între greutatea lor atomică atunci cînd sunt aranjate în grupe de cîte trei. De exemplu, a observat aceeaşi diferenţă între greutatea atomică a elementelor clor - brom şi brom - iod. Pe aceeaşi bază a găsit şi alte grupări asemănatoare, care au devenit cunoscute sub denumirea de "triadele lui Döbereiner". În afară de aceasta s-a stabilit masa atomică a elementului mijlociu este apropiată mediei aritmetice a celorlalţi doi termeni.

Triadele lui Döbereiner
Triadele lui Döbereiner
În anul 1829 J.W. Döbereiner a remarcat că la unele elemente există aceeaşi diferenţă între greutatea
Ideile lui Döbereiner au fost dezvoltate în continuare de un alt chimist german Leopold Gmelin ,

Ideile lui Döbereiner au fost dezvoltate în continuare de un alt chimist german Leopold Gmelin, care a arătat că corelaţia dintre proprietăţile elementelor şi masele lor atomice este mult mai complexă decît cea de asociere în triade. În anul 1843 Gmelin publică un tabel în care elementele erau aranjate în ordinea creşterii maselor molare a echivalentului şi alcătuiau atît triade, cît şi tetrade şi pentade, totodată electronegativitatea elementelor se schimba lent de sus în jos.

Ideile lui Döbereiner au fost dezvoltate în continuare de un alt chimist german Leopold Gmelin ,
Alexandre-Emile Béguyer de Chancrtua 1862 a aranjat toate elementele cunoscute în acel timp în ordinea creşterii

Alexandre-Emile Béguyer de Chancrtua 1862 a aranjat toate elementele cunoscute în acel timp în ordinea creşterii maselor atomice şi şirul obţinut l-a extrapolat pe suprafaţa unui cilindru pe linia ce porneşte de la baza lui sub un unghi de 45faţă de planul bazei.

La desfacerea suprafeţei cilindrului s-a observat pe liniile verticale paralele axei cilindrului se aflau elementele chimice cu proprietăţi identice. Astfel, pe o verticală nimereau Li, Na, K; Be, Mg, Ca; O, S, Se, Te etc. Neajunsul spiralei lui de Chancrtua este acel fapt pe o linie de elemente cu proprietăţi similare nimereau şi elemente cu comportament chimic diferit. De exemplu în grupa metalelor alcaline se plasa manganul, iar în grupa oxigenului şi sulfului nimerea titanul care nu are nimic comun cu acete elemente.

Alexandre-Emile Béguyer de Chancrtua 1862 a aranjat toate elementele cunoscute în acel timp în ordinea creşterii

John Newlands în 1864 a arătat că toate clasificările precedente sunt parte integrantă dintr-o schemă mai generală. Newlands a grupat elementele pe linie în ordinea creşterii masei lor atomice şi atunci cînd a observat apariţia unor elemente cu proprietăţi similare la intervale regulate, a regrupat elementele şi în coloane. Newlands a observat că proprietăţile primelor şapte elemente reapar şi la următoarele şapte, astfel încît primul şi al optulea, al doilea şi al noulea şi aşa mai departe, aparţin aceluiaşi grup sau familii. El a numit acest fenomen "legea octavelor". Gazele nobile care nu fuseseră descoperite pîna în anul 1890, şi-au găsit locul în aceasta schemă la sfîrşitul fiecărei linii. Însă această teorie nu a fost luată în serios la acea vreme mai mult datorită alegerii termenului muzical de "octavă" de către Newlands.

John Newlands (1837-1898)
John Newlands
(1837-1898)

do

re

mi

fa

sol

la

si

H

Li

Be

B

C

N

O

F

Na

Mg

Al

Si

P

S

Cl

K

Ca

Ti

Cr

Mn

Fe

Co, Ni

Cu

V

Zn

In

As

Se

Alte contribuţii la clasificarea elementelor chimice au mai adus cercetătorul englez Wiliam Olding (Уильям Одлинг) în

Alte contribuţii la clasificarea elementelor chimice au mai adus cercetătorul englez Wiliam Olding (Уильям Одлинг) în 1864 şi cercetătorul german Julius Lothar Meyer (Мейер) în 1868. W.Olding a realizat un tabel foarte asemănător cu cel realizat mai târziu de Mendeleev. Grupele sunt aranjate pe orizontală, iar elementele sunt aşezate în ordinea masei atomice. În tabel s-au lăsat spaţii libere pentru elementele nedescoperite.

În anul 1864 apare primul tabel al chimistului german Meyer, în care au fost incluse 28

În anul 1864 apare primul tabel al chimistului german Meyer, în care au fost incluse 28 de elemente aranjate în 6 coloane corespunzător valenţelor lor. Meyer intenţionat a limitat numărul de elemente în tabel pentru a evidenţia schimbarea regulată a maselor atomice în şirurile de elemente asemănătoare (analog triadelor lui Döbereiner). În 1870 Meyer publică un nou tabel, alcătuit din 9 coloane. Elementele asemănătoare erau plasate în coloane verticale; unele căsuţe Meyer le-a lăsat libere. Tabelul era însoţit de un grafic al dependenţei volumului atomic al elementului de masa lui atomică, care ilustra perfect termenul de „periodicitate”, deja propus de Mendeleev la acel timp.

 

Valenţa

Valenţa

Valenţa

Valenţa

Valenţa

Valenţa

Diferenţ

a

IV

III

II

I

I

II

de mase

Şirul I

       

Li

Be

~16

Şirul II

C

N

O

F

Na

Mg

~16

Şirul III

Si

P

S

Cl

K

Ca

~45

Şirul IV

 

As

Se

Br

Rb

Sr

~45

Şirul V

Sn

Sb

Te

I

Cs

Ba

~90

Şirul VI

Pb

Bi

   

Tl

 

~90

În anul 1864 apare primul tabel al chimistului german Meyer, în care au fost incluse 28
Cel care este unanim acceptat ca fiind descoperitorul sistemului periodic modern al elementelor a fost chimistul

Cel care este unanim acceptat ca fiind descoperitorul

sistemului periodic modern al elementelor a fost chimistul rus Dimitri Ivanovici Mendeleev. În martie 1869 Mendeleev prezintă Societăţii Chimice Ruse o comunicare despre descoperirea Legii periodicităţii. În acelaşi an este publicată prima ediţie a manualului „Bazele chimiei”, în care este prezentat tabelul periodic. La sfîrşitul anului 1870 Mendeleev prezintă SCR articolul „Sistemul elementelor chimice şi aplicaraea lui în indicarea proprietăţilor elementelor nedescoperite” în care prezice proprietăţile unor elemente necunoscute la acel timp.

Pentru aceasta Mendeleev reiese din aceia că proprietăţile oricărui element sunt intermediare între proprietăţile celor 2 elemente vecine în grupă şi, concomitent, a 2 elemente vecine în perioadă. În 1871 în articolul „Legitatea periodicităţii elementelor chimice” Mendeleev formulează legea periodicităţii în următorul mod:

„Proprietăţile elementelor şi a compuşilor lor se află într-o dependenţă periodică de greutatea lor atomică”.

Noua clasificare, propusă de Mendeleev, şi-a dovedit încă de la început valoarea:

  • greutăţile atomice ale unor elemente erau calculate greşit;

  • plasarea metalelor tranziţiomale;

  • trei perechi de elemente fie plasate în sistem, pe baza proprietăţilor lor, în

ordinea inversă a greutăţilor atomice

Cl − 35,5 Fe − 55,8 Ar − 39,9 Co − 58,9 K − 39,1 Ni
Cl − 35,5
Fe − 55,8
Ar − 39,9
Co − 58,9
K − 39,1
Ni − 58,7
Sb − 121,8
Te − 127,6
I − 126,9
  • prevederea existenţei şi a proprietăţilor a 6 elemente necunoscute la data

redactării primei tabele periodice. Aceste elemente au fost descoperite în natură sau obţinute artificial mai tîrziu. Mendeleev a dat acestor elemente următoarele nume: eka-bor (Sc, descoperit de Nilson), 1879), eka-aluminiu (Ga, Lecoq de Boisbaudran), 1875), eka-siliciu (Ge, Clemens Winkler), 1886), eka-tantal (Po, Marie Curie, 1898), eka-mangan (Tc, nu a fost găsit în natură, obţinut artificial în 1937), dvi-mangan (Re, Ida şi W.Nodack, 1925).

La începutul secolului XX Sistemul Periodic a suferit

unele modificări.

  • După descoperirea gazelor inerte, Mendeleev şi William Ramsay au ajuns la

necesitatea creării unei noi grupe de elemente grupa 0 sau VIII. În aşa mod

gazele nobile s-au încadrat în tabelul periodic ca nişte elemente de tranziţie între halogeni şi metalele alcaline.

  • Bohuslav Braune a găsit soluţia încadrării elementelor pămînturilor rare în

SP, propunînd în 1902 plasrea tuturor acestor elemente într-o singură căsuţă. În varianta pe care o propune B.Brauner perioada a şasea este mai lungă decît perioadele 4 şi 5, care, la îndul său sunt mai lungi decît perioadele 2 şi 3.

  • În 1911 Frederick Soddy propune plasarea elementelor ce posedă mase

atomice diferite dar proprietăţi chimice indistincte (izotopi) într-o singură căsuţă a

tebelului.

Fiecărui element în SP Mendeleev i-a atribuit un număr de ordine. Odată cu dezvoltarea teoriei despre structura atomului a fost evidenţiat sensul fizic al numărului de ordine.

După ce Rutherford (1911) a propus modelul nuclear al atomului, juristul olandez Antonius van den Broek, care toată viaţă a fost pasionat de problemele fizicii şi radiochimiei, în 1913 a presupus „fiecărui element trebuie -i corespundă o sarcină internă corespunzătoare numărului de ordine”.

În acelaşi an ipoteza lui Van den Broek a fost confirmată de fizicianul englez Henry Moseley în baza analizelor roentgenospectrale, iar în 1920 discipolul lui Rutherford James Chadwick a determinat experimental sarcinile nucleelor cuprului, argintului şi platinei, confirmînd că numărul de ordine al elementului în SP corespunde cu valoarea numerică a sarcinii nucleului atomului lui.

După ce a fost demonstrată structura nucleară a atomului şi corespunderea numărului de ordine al elementului în SP cu sarcina nucleului atomului lui, legea periodicităţii a primit o nouă formulare:

„Proprietăţile elementelor şi a compuşilor lor se află într-o dependenţă periodică faţă de sarcina nucleului atomilor lor”.

Sarcina nucleului determină numărul de electroni, care într-un anumit mod ocupă orbitalii atomici, iar structura învelişului electronic exterior se repetă periodic, ceea ce se exprimă în schimbarea periodică a proprietăţilor chimice ale elementelor şi a compuşilor lor.

Structura sistemului periodic
Structura sistemului periodic

Scriind unele după altele simbolurile elementelor în ordinea maselor atomice crescînde, se observă că al treilea element (Li) are proprietăţi mult asemănătoare cu al unsprezecelea (Na), iar al patrulea (Be) cu al doisprezecelea (Mg) etc. Întrerupînd şirul după al doilea element (He) şi al zecelea (Ne) şi scriind unele sub altele simbolurile elementelor cu proprietăţi asemănătoare se ajunje la următoarea aşezare:

H He Perioada I 1 4 Li Be B C N O F Ne Perioada II
H
He
Perioada I
1
4
Li
Be
B
C
N
O
F
Ne
Perioada II
7
9
11
12
14
16
19
20
Na
Mg
Al
Si
P
S
Cl
Ar
Perioada III
23
24
27
28
31
32
35,5
40

Aplicînd în continuare acelaşi principiu se ajunge la forma lungă a sistemului periodic, în care se disting 7 şiruri orizontale sau perioade (perioada a şaptea fiind, în mod manifest, incompletă):

Aplicînd în continuare acelaşi principiu se ajunge la forma lungă a sistemului periodic , în care

În forma scurtă a sistemului periodic perioadele mari (4, 5 şi 6) sunt scrise în două rînduri.

În forma scurtă a sistemului periodic perioadele mari (4, 5 şi 6) sunt scrise în două
Perioadele cuprind un număr diferit de elemente: Numărul perioadei Numărul de elemente 1 2 3 4
Perioadele cuprind un număr diferit de elemente:
Numărul perioadei
Numărul de elemente
1
2
3
4
5
6
2
8
8
18
18
32

S-a remarcat aceste numere corespund unei reguli simple:

2 = 2 1 2 8 = 2 2 2

  • 18 = 2 3 2

32 = 2 4 2

Sensul acestor numere apare numai în lumina teoriei despre structura învelişurilor electronice.

În ambele forme ale SP (lungă şi scurtă) elementele sunt grupate în blocuri, în care orbitalii atomici exteriori sunt echivalenţi după numărul cuantic. În chimie numerele cuantice orbitale sunt notate cu literele s, p, d şi f. Aceiaşi notare primesc şi blocurile de elemente chimice. În blocul elementelor s intră metalele alcaline şi alcalino-pămîntoase; blocul d include metalele tranziţionale; blocul f lantanidele şi actinidele, iar în blocul p toate celelalte elemente.

În ambele forme ale SP (lungă şi scurtă) elementele sunt grupate în blocuri, în care orbitalii

Cea mai desfăşurată formă a SP este cea în care sunt incluse lantanidele şi actinidele:

Cea mai desfăşurată formă a SP este cea în care sunt incluse lantanidele şi actinidele:
STRUCTURA ATOMULUI
STRUCTURA ATOMULUI

Unul din primele fenomene fizice studiate care au aruncat o oarecare lumină asupra structurii materiei a fost electroliza. S-a constatat soluţiile unor substanţe dizolvate în apă - electroliţii - conduc curentul electric.

În electroliţi transportul curentului s-a explicat se face prin particule (atomi sau grupe de atomi) purtând sarcini electrice, care au fost numite ioni. La trecerea curentului, ionii pozitivi se îndreaptă spre catod, de aceea au fost numiţi cationi, iar cei negativi se îndreaptă spre anod şi au fost numiţi anioni.

Electroliţi sunt în special sărurile, acizii şi bazele.

În stare solidă aceştia nu conduc curentul electric, deoarece ionii nu au mobilitate. Pentru ca ionii se poată mişcă liber substanţa trebuie fie dizolvată în apă sau se afle în stare topită.

Experimentul crucial care a condus la înrădăcinarea ideii de existenţă a electronilor se datoreşte fizicianului britanic

Experimentul crucial care a condus la înrădăcinarea ideii de existenţă a electronilor se datoreşte fizicianului britanic J.J. Thomson (1897) fiind legat de descărcările electrice în gaze rarefiate. Prin aplicarea unei diferenţe de potenţial (de circa 10.000 V) între doi electrozi aflaţi într-un tub Crookes conţinând gaze la presiuni scăzute (p < 0,01 torr), au loc descărcări electrice a căror natură depinde de presiunea gazului. La presiune mai mare (cca. 0,1 torr), transportul electricităţii are loc prin ioni în gaz (atomi sau molecule încărcate pozitiv). În acest caz, între electrozi apare o lumină caracteristică pentru gazul respectiv (de exemplu, pentru neon, roşu-portocalie).

Experimentul crucial care a condus la înrădăcinarea ideii de existenţă a electronilor se datoreşte fizicianului britanic
Experimentul crucial care a condus la înrădăcinarea ideii de existenţă a electronilor se datoreşte fizicianului britanic
Experimentul crucial care a condus la înrădăcinarea ideii de existenţă a electronilor se datoreşte fizicianului britanic
Experimentul crucial care a condus la înrădăcinarea ideii de existenţă a electronilor se datoreşte fizicianului britanic

La presiuni foarte scăzute (10 -3 torr) lumina dispare şi apare o fluorescenţă pe peretele de sticlă al tubului, datorată unor raze emise de catod, care se propagă în linie dreaptă. Acestea au fost numite raze catodice şi sunt deviate de câmpul electric şi magnetic, lucru ce poate fi observat cu ecrane fluorescente. Razele catodice sunt atrase de placa pozitivă şi respinse de placa negativă. De asemenea, dacă razele trec printr-o foiţă metalică, aceasta se încălzeşte.

La presiuni foarte scăzute (10 torr) lumina dispare şi apare o fluorescenţă pe peretele de sticlă

Concluziile experimentelor au fost printre altele:

  • razele catodice sunt alcătuite din particule materiale încărcate cu sarcini negative,

La presiuni foarte scăzute (10 torr) lumina dispare şi apare o fluorescenţă pe peretele de sticlă

care au fost numite electroni.

  • natura electronilor nu depinde de electrozi, gaz sau materialul din care este

confecţionat tubul, fiind constituenţi universali ai materiei.

Din deviaţia razelor catodice în câmpuri electrice şi magnetice, s-a calculat raportul dintre sarcina e şi masa m a electronului (J.J. Thomson, 1897):

La presiuni foarte scăzute (10 torr) lumina dispare şi apare o fluorescenţă pe peretele de sticlă

Acest raport este acelaşi, indiferent de natura gazului din

tub. Sarcina

e

a

electronului a fost măsurată de Millikan (1909) şi a găsit valoarea e = 1,610 -19 C. Electronul este considerat unitate elementară de sarcină cu valoarea -1 şi se notează cu e sau în cadrul fizicii .

La presiuni foarte scăzute (10 torr) lumina dispare şi apare o fluorescenţă pe peretele de sticlă
Modelul lui Thomson
Modelul lui Thomson

Pentru experimentul efectuat de Thomson a convins fizicienii că există electroni în interiorul atomilor a fost implicit necesar se admită şi existenţa unei sarcini pozitive pentru care nu s-a descoperit încă o unitate structurală similară electronului. Primul model atomic, botezat de unii modelul "cozonacului cu stafide", propus de către Thomson (1904) imagina atomul format dintr-o masă difuză pozitivă în care se găsesc răspândiţi electroni, din loc în loc.

Modelul lui Thomson Pentru că experimentul efectuat de Thomson a convins fizicienii că există electroni în
Modelul lui Thomson Pentru că experimentul efectuat de Thomson a convins fizicienii că există electroni în
Modelul lui Thomson Pentru că experimentul efectuat de Thomson a convins fizicienii că există electroni în

Cea mai importantă dovadă a faptului atomul are o structură şi nu este indivizibil, cum se credea, a fost radioactivitatea, descoperită de către Henri Becquerel, în 1896. Termenul de radioactivitate înseamnă descompunerea spontană (dezintegrarea) atomilor anumitor elemente (radiu Ra, uraniu U etc.) în elemente mai simple, cu producerea spontană a trei tipuri de radiaţii: α, β şi γ. Aceste radiaţii au fost mai întâi studiate prin trecerea lor printr-un câmp electric.

Cea mai importantă dovadă a faptului că atomul are o structură şi nu este indivizibil, cum
Cea mai importantă dovadă a faptului că atomul are o structură şi nu este indivizibil, cum

Razele

α

sunt

atrase

spre

polul negativ, deci

posedă sarcină pozitivă.

Razele β sunt atrase spre polul pozitiv, deci sunt încărcate negativ şi au viteze foarte mari. Aceste radiaţii au aceeaşi natură cu razele catodice, adică sunt alcătuite din electroni (e ).

Razele γ nu sunt deviate de câmpul electric.

Modelul lui Rutherford Însă, experienţa crucială, care a convins omenirea de existenţa nucleului a fost făcută
Modelul lui Rutherford
Modelul lui Rutherford

Însă, experienţa crucială, care a convins omenirea de existenţa nucleului a fost făcută de Rutherford (1911), avea ca obiect împrăştierea particulelor α la trecerea prin metale.

Modelul lui Rutherford Însă, experienţa crucială, care a convins omenirea de existenţa nucleului a fost făcută

În urma experimentelor s-a emis un nou model, asemănător sistemului solar, numit şi "modelul planetar". Dimensional, dacă ne imaginăm atomul de dimensiunile unui teren de fotbal, nucleul, aflat centrul terenului, ocupă volumul unei mingi de tenis, iar electronii se deplasează pe traiectorii circulare sau eliptice similar planetelor în jurul soarelui:

În urma experimentelor s-a emis un nou model, asemănător sistemului solar, numit şi " modelul planetar
În urma experimentelor s-a emis un nou model, asemănător sistemului solar, numit şi " modelul planetar

Nucleul atomului este compus din protoni şi neutroni. Protonul este o particulă elementară cu sarcina pozitivă (egală în modul cu sarcina electronului), în timp ce neutronul este neutru din punct de vedere electric.

Nucleul atomului este compus din protoni şi neutroni . Protonul este o particulă elementară cu sarcina
Principalele mărimi caracteristice celor trei particule elementare care constituie atomul Particulă Simbol semn Masa (kg) Spin
Principalele mărimi caracteristice celor trei particule elementare care constituie atomul
Particulă
Simbol
semn
Masa (kg)
Spin
electron
e
negativ
9,1110 -31
½
proton
p
pozitiv
1,67210
-27
Sarcina (C)
1,610 -19
1,610 -19
½
neutron
n
neutru
1,67510
-27
0
½

Din punct de vedere electric atomul este neutru. În concecinţă, numărul de electroni dintr-un atom trebuie fie egal cu numărul de protoni: N e = N p .

Numărul de protoni dintr-un atom se notează prin Z şi poartă denumirea de număr atomic.

Din punct de vedere electric atomul este neutru. În concecinţă, numărul de electroni dintr-un atom trebuie

Deoarece masa protonului şi a netronului este mult mai mare decît masa electronului se poate considera, cu o bună aproximaţie, că toată masa atomului este concentrată în nucleu. Astfel masa atomică este:

m A = Zm p + Nm n unde Z şi N reprezintă numărul de protoni şi, respectiv, de neutroni din nucleu.

Din punct de vedere electric atomul este neutru. În concecinţă, numărul de electroni dintr-un atom trebuie

Mărimea A = Z + N poartă denumirea de număr de masă. Prin convenţie, numărul atomic şi numărul de masă se reprezintă ca indice dreapta inferior şi, respectiv superior ataşaţi simbolului elementului:

Din punct de vedere electric atomul este neutru. În concecinţă, numărul de electroni dintr-un atom trebuie

Pentru un atom dat numărul atomic Z este constant, el fiind caracteristica fundamentală a atomului. În schimb, numărul de masă A poate avea valori diferite pentru acelaşi atom, din cauza nucleul atomului poate conţine un număr diferit de neutroni pentru acelaşi Z fără ca neutralitatea atomului fie schimbată.

Atomii cu acelaşi Z dar cu nimăr de masă atomic A diferit poartă denumirea de izotopi.

Pentru un atom dat numărul atomic Z este constant, el fiind caracteristica fundamentală a atomului. În

De exemplu, izotopii hidrogenului:

Pentru un atom dat numărul atomic Z este constant, el fiind caracteristica fundamentală a atomului. În

Deci, elementul chimic reprezintă specia de atomi care posedă acelaşi număr atomic Z.

Deficienţa modelului atomic planetar constă în imposibilitatea explicării stabilităţii atomului. Conceput potrivit legilor mecanicii clasice, modelul lui Rutherford nu putea răspunde la următoarea întrebare:

„De ce nu cad electronii la un moment dat pe nucleu, ştiut fiind o sarcină electrică în mişcare accelerată pierde continuu din energia sa prin radiaţie electromagnetică?”

Spectre de emisie şi absorbţie Newton a fost primul care a descompus lumina albă în culorile
Spectre de emisie şi absorbţie
Spectre de emisie şi absorbţie
Spectre de emisie şi absorbţie Newton a fost primul care a descompus lumina albă în culorile

Newton a fost primul care a descompus lumina albă în culorile componente folosind prisma optică.

Spectre de emisie şi absorbţie Newton a fost primul care a descompus lumina albă în culorile

Experimental s-a stabilit atomii gazelor incandescente emit spectre de linii şi că aceste linii formează grupuri bine definite, numite serii spectrale. În 1792, T. Melvill a arătat că lumina unui gaz incandescent este formată dintr-un numar mare de frecvenţe discrete, numite linii de emisie (pe o placa fotografică apar ca nişte linii).

Experimental s-a stabilit că atomii gazelor incandescente emit spectre de linii şi că aceste linii formează
Experimental s-a stabilit că atomii gazelor incandescente emit spectre de linii şi că aceste linii formează

Atomii emit radiaţii luminoase (linii spectrale) numai atunci cînd sunt excitaţi, adică atunci cînd trec prin absorbţie de energie exterioară de la starea lor de energie cea mai joasă, sau starea fundamentală, la o stare mai bogată în energie. Excitarea atomilor se realizează prin încălzirea substanţelor, de exemplu într-o flacără sau arc electric.

Dacă se iradiază atomi cu un fascicul luminos cu spectru continuu, analiza fascicolului după iradiere arată prezenta liniilor de absorbţie, corespunzătoare frecvenţelor de emisie ale atomilor respectivi. Aceste linii de absorbţie apar întunecate pe fonul luminos al spectrului continuu:

Dacă se iradiază atomi cu un fascicul luminos cu spectru continuu, analiza fascicolului după iradiere arată
Dacă se iradiază atomi cu un fascicul luminos cu spectru continuu, analiza fascicolului după iradiere arată

Aşadar, atomii nu absorb orice lungimi de undă, ci aleg din lumina albă a spectrului continuu numai anumite lungimi de undă, pe care le pot absorbi (absorbţie selectivă). În general atomii absorb, adică sunt excitaţi, numai de acele lungimi de undă pe care le pot emite (deşi nu întotdeauna o lungime de undă emisă poate fi absorbită).

Dacă se iradiază atomi cu un fascicul luminos cu spectru continuu, analiza fascicolului după iradiere arată
Modelul lui Bohr
Modelul lui Bohr

Bohr (1913) preia modelul planetar al lui Rutherford pentru atomul de hidrogen şi îi aplică teoria cuantelor a lui Planck, care a putut explica spectrele atomice de emisie, obţinute prin descărcări electrice în gaze rarefiate sau prin excitarea elementelor într-o flacără, arc electric sau scânteie electrică. Modelul lui Bohr este aplicabil atomului de hidrogen şi ionilor hidrogenoizi (ionii:

He + , Li +2 , Be +3 , etc., adică ioni care au un singur electron în câmpul de sarcini Ze al nucleului).

Modelul lui Bohr Bohr (1913) preia modelul planetar al lui Rutherford pentru atomul de hidrogen şi

Pentru înlătura deficienţele modelului lui Rutheford, Bohr emite două ipoteze, ce păreau arbitrare în primul moment:

Prima ipoteză legată

de orbitele atomice,

presupune electronul se roteşte în jurul

nucleului numai pe anumite orbite circulare, permise, staţionare, fără a emite sau absorbi energie radiantă. Electronul se menţine datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană.

Pentru înlătura deficienţele modelului lui Rutheford, Bohr emite două ipoteze, ce păreau arbitrare în primul moment:

După Bohr sunt permise numai acele orbite, ale căror momente cinetice sunt multipli n ai constantei lui Planck:

2mvr = nh Această relaţie este cunoscută sub numele de condiţia de cuantificare a orbitelor permise şi se exprimă obişnuit sub forma:

Pentru înlătura deficienţele modelului lui Rutheford, Bohr emite două ipoteze, ce păreau arbitrare în primul moment:

unde n este numărul orbitei.

A doua ipoteză emisă de Bohr, se referă la faptul în mişcarea sa pe orbita permisă, electronul nu emite si nici nu absoarbe energie. Atomul poate absorbi sau emite energie radiantă de o anumită frecventă, numai discontinuu, corespunzând unor tranziţii electronice care dau naştere liniilor spectrale.

A doua ipoteză emisă de Bohr, se referă la faptul că în mişcarea sa pe orbita

Marele succes al teoriei lui Bohr constă în aceea ea permite explice spectrul atomului de hidrogen şi să se calculeze cu mare precizie, din premise pur mecanice liniile spectrale ale hidrogenului. Prima serie spectrală observată în spectrul atomului de hidrogen a fost descoperită de Balmer (1885) şi este cunoscută în prezent sub denumirea de seria Balmer. Ea cuprinde radiaţii din vizibil şi din ultravioletul apropiat. În vizibil seria Balmer prezintă 4 linii:

Marele succes al teoriei lui Bohr constă în aceea că ea permite să explice spectrul atomului

care corespund tranziţiilor electronice pe nivelul doi de pe nivelele mai superioare. Aceste tranziţii sunt denumite cu litere greceşti: de pe nivelul 3 pe nivelul 2 se numeşte H ; de pe 4 pe 2 este H , de pe 5 pe 2 - H şi de pe 6 pe 2 - H :

  2 6  2 5  2 4  2 3  2
  2
6  2
5  2
4  2
3  2
Tranziţia
Tranziţia
H  H  H  H  486,1 656,3 434,1 410,2 364,6 roşu albastru-verde violet
H 
H 
H 
H 
486,1
656,3
434,1
410,2
364,6
roşu
albastru-verde
violet
violet
ultraviolet

Culoare

Lungime de undă

Denumire

  2 6  2 5  2 4  2 3  2 Tranziţia

Balmer constată că lungimile de undă ale spectrului atomului de hidrogen pot fi redate cu ajutorul unei formule empirice:

unde n = 3, 4, 5, 6.

Balmer constată că lungimile de undă ale spectrului atomului de hidrogen pot fi redate cu ajutorul

Mai târziu Rydberg a notat

Balmer constată că lungimile de undă ale spectrului atomului de hidrogen pot fi redate cu ajutorul
  • 1 numit număr de undă şi a generalizat

,

formula dată de Balmer pentru întreg spectrul atomului de hidrogen:

Balmer constată că lungimile de undă ale spectrului atomului de hidrogen pot fi redate cu ajutorul

unde R este o constantă, numită constanta lui Rydberg; R = 109,7373 m -1 , iar n 1 şi n 2 indică nivelele electronice între care are loc tranziţia.

În 1906 Theodore Lyman observă o altă serie de linii în domeniul ultraviolet al spectrului. Această serie î-i poartă numele seria Lyman. Poziţiile liniilor în această serie pot fi redate cu ajutorul formulei:

R

1

  1

2

1

2

n

   ;

n

2, 3, 4,

În 1908 a fost observată o altă serie de linii emise de atomul de hidrogen în domeniul infraroşu apropiat al spectrului, numită seria Paschen, după numele celui care a observat primele două linii din această serie la 1875,1 şi 1281,8 nm. Poziţia acestor linii poate fi determinată conform formulei:

R

1

  3

2

1

2

n

   ;

n

4, 5, 6,

Tranziţiile electronice pe nivelele 4 şi 5 de pe nivelele mai superioare observate în domeniul infraroşu îndepărtat poartă denumirea de seria Brackett şi, respectiv, seria Pfundt sunt descrise de formulele:

R

1

  4

2

1

2

n

   ;

n

5, 6, 7,

R

1

  5

2

1

2

n

 

;

n

6, 7, 8,

Folosind rezultatele modelului lui Bohr se poate realiza o diagramă energetică a atomului de hidrogen cu nivelele din ce în ce mai apropiate pe măsură ce creşte numărul nivelului. Cu ajutorul acestei diagrame se pot obţine seriile spectrale pe care le poate emite atomul de hidrogen:

Folosind rezultatele modelului lui Bohr se poate realiza o diagramă energetică a atomului de hidrogen cu

În cazul serie Balmer din spectrul atomului de hidrogen sunt cuprinse tranziţiile electronice de pe straturile superioare pe nivelul 2. Atunci când un electron sare de pe nivelul 3 pe cel de-al doilea nivel, este emis un foton cu frecvenţa corespunzătoare culorii roşii. Când un electron sare de pe stratul 4 pe nivelul 2, este emisă lumină de nuanţa "cyan". Când un electron sare de pe stratul 5 pe stratul 2, este emisă lumină albastră. La saltul de pe stratul 6 spre 2, lumina emisă este violetă. Dacă saltul are loc între stratul 7 şi 2, este emisă lumină în zona ultravioletă a spectrului:

În cazul serie Balmer din spectrul atomului de hidrogen sunt cuprinse tranziţiile electronice de pe straturile

Deficienţa modelului atomic al lui Bohr constă în posibilitatea explicării spectrelor de emisie numai pentru sistemele monoelectronice (atomul de hidrogen şi ionii hidrogenoizi).

În afară de aceasta în emisia luminii au apărut suplimentar (în măsura în care aparatura de observaţie optică s-a perfecţionat) şi au rămas neexplicate următoarele aspecte experimentale:

  • intensitatea diferită a liniilor spectrale;

  • existenţa unei aşa - numite structuri fine (s-a constatat fiecare

linie spectrală e o suprapunere de mai multe linii foarte apropiate).

Pentru înlătura aceste deficienţe şi a înţelege atomii cu mai mulţi electroni este nevoie de o tratare cuantică riguroasă.

Noţiuni strict necesare ale mecanicii cuantice
Noţiuni strict necesare ale mecanicii cuantice
  • În mecanica cuantică noţiunea de traectorie a electronului din mecanica

clasică este înlocuită de distribuţia spaţială a probabilităţii ca un electron se găsească într-un anumit punct din spaţiu. Din această cauză noţiunea de

orbită electronică din modelul lui Bohr este înlocuită cu conceptul de nor electronic sau orbital atomic, înţelegînd prin aceştea regiuni în jurul nucleului în care probabilitatea de a întîlni electroni este maximă (densitatea maximă a norului electronic).

  • Electronul este considerat ca o sarcină punctiformă, căreia nu i se poate

determina în acelaşi timp poziţia şi viteza, dar i se poate prevedea probabilitatea ca se găsească într-o anumită regiune din jurul nucleului.

Schrödinger (1962), pornind de la conceptul ondulatoriu al electronului, a stabilit o ecuaţie, numită ecuaţia de undă. Aceasta descrie starea electronului în atom, legînd prin intermediul unei „funcţii de undă ”, coordonatele în spaţiu ale electronului, energia totală E t şi cea potenţială E p pe care acesta le posedă:

2

x

2

2

y

2

2

z

2

8

2

m

h

2

(

E

t

E

p

)

0

Prin interpretarea soluţiilor ecuaţiei lui Schrödinger, chimistul dispune de modele matematice concrete, pe baza cărorasă-şi poată reprezenta edificiile atomice ale substanţelor.

Modelul atomic Bohr-Sommerfeld
Modelul atomic Bohr-Sommerfeld
Modelul atomic Bohr-Sommerfeld În anul 1915, fizicianul german Arnold Sommerfeld, a dezvoltat modelul atomic al lui

În anul 1915, fizicianul german Arnold Sommerfeld, a dezvoltat modelul atomic al lui Bohr, elaborând modelul Bohr-Sommerfeld, postulînd electronii se pot mişca nu numai pe orbite circulare, dar şi pe orbite eliptice, care pot avea diferite orientări în spaţiu.

Pentru

caracterizarea

mişcării

numerele cuantice:

electronului,

Sommerfeld

utilizează

n principal l - secundar, azimutal sau orbital m magnetic s - de spin

n - numărul cuantic principal , care poate lua valorile 1, 2, 3, 4 (n 

n - numărul cuantic principal, care poate lua valorile 1, 2, 3, 4 (n N) şi determină energia şi amplasarea nivelelor electronice. Orbitalii caracterizaţi de acelaşi număr n formează un strat electronic. Straturile electronice se notează prin litere după regula:

....

n

n - numărul cuantic principal , care poate lua valorile 1, 2, 3, 4 (n 

Pentru fiecare valoare a lui n, se obţin n 2 soluţii matematice ale ecuaţiei lui Schrödinger. Fiecare din cele n 2 soluţii corespunde unei stări energetic a electronului, unei funcţii de undă orbitale, sau pe scurt unui orbital atomic. Deci, numărul maxim de orbital ce corespunde unui nivel energetic n, este n 2 .

l - numărul cuantic secunldar sau azimutal determină geometria (forma şi simetria) norului electronic.

Pentru un n dat l poate lua valorile: 0, 1, 2,

...

(n-1).

Nivelul electronic caracterizat prin numărul cuantic principal n conţine maxim n subnivele electronice, care se notează prin litere conform regulii:

l - numărul cuantic secunldar sau azimutal determină geometria (forma şi simetria) norului electronic. Pentru un

Astfel, orbitalii vor fi 1s, 2s, 2p, 3s, 3p, 3d,

m - numărul cuantic magnetic determină orientarea în spaţiu a orbitalilor faţă de direcţia unui câmp magnetic exterior în care se găseşte atomul, datorită interacţiunii câmpului magnetic generat de electron în mişcarea sa în jurul nucleului cu câmpul exterior. Acest număr reflectă, în absenţa câmpului exterior, direcţiile diferite pe care le ia orbitalul în spaţiu. Pentru

un număr cuantic l dat, numărul cuantic magnetic poate lua valori întregi în

intervalul

-l...0...+l,

deci în total 2l+1 valori. Munărul cuantic magnetic, m,

reprezintă numărul total de orbitali de egală energie corespunzător unui subnivel l. Într-un cîmp magnetic exterior intens această degenerare (echivalenţă a orbitalilor după energie) dispare, apărînd o scindare a subnivelului l corespunzător:

m - numărul cuantic magnetic determină orientarea în spaţiu a orbitalilor faţă de direcţia unui câmp

Astfel, pentru subnivelul s (l = 0), numărul cuantic magnetic ia o singură valoare, m = 0, deci, acest subnivel conţine un singur orbital. Pentru subnivelul p (l = 1), numărul cuantic magnetic ia trei valori, m = -1, 0, 1, deci, acest subnivel conţine 3 orbitali atomici. În cazul subnivelelor d şi f, numărul de orbitali atomici este 5 şi respectiv 7, corespunzător valorilor luate de numărul cuantic magnetic:

Astfel, pentru subnivelul s ( l = 0), numărul cuantic magnetic ia o singură valoare, m

s - numărul cuantic de spin, caracterizează mişcarea de rotaţie a electronului în jurul propriei axe, deosebind cei 2 electroni care ocupă un orbital. Poate lua numai două valori +½ şi -½, corespunzând celor două sensuri posibile de rotaţie.

s - numărul cuantic de spin , caracterizează mişcarea de rotaţie a electronului în jurul propriei

În funcţie de valorile numărului cuantic l, funcţiile orbitale determină pentru orbitali forme diferite.

Pentru l = 1, orbitalul este s, are formă sferică (simetrie maxomă). Există din primul nivel electronic K. Fiecare nivel conţine un singur subnivel s, fiecare subnivel s avînd un singur orbital s.

În funcţie de valorile numărului cuantic l , funcţiile orbitale determină pentru orbitali forme diferite. Pentru

Pentru l = 1, orbitalii sunt în număr de 3 (deoarece numărulcuantic magnetic are valorile -1, 0, 1), sunt orbitalii p (p x , p y , p z ) şi au simetrie bilobală. Există din stratul al doilea, L, deci de la nivelul caracterizat de n = 2.

Pentru l = 1 , orbitalii sunt în număr de 3 (deoarece numărulcuantic magnetic are valorile

Pentru l = 2, orbitalii sunt în număr de 5 (deoarece numărul cuantic

magnetic are valorile -2,

-1,

0,

1,

2),

sunt

orbitalii d şi au simetrie

tetralobară. Există din stratul al treilea, M, deci de la nivelul caracterizat de n = 3.

Pentru l = 2 , orbitalii sunt în număr de 5 (deoarece numărul cuantic magnetic are

Pentru l = 3, orbitalii sunt în număr de 7 (deoarece numărul cuantic magnetic are valorile -3, -2, -1, 0, 1, 2, 3), sunt orbitalii f şi au simetrie octolobară. Există din stratul al patrulea, N, deci de la nivelul caracterizat de n = 4.

Pentru l = 3 , orbitalii sunt în număr de 7 (deoarece numărul cuantic magnetic are

Fiecare orbital corespunde unui set dat de numere cuantice n, l şi m şi are o anumită geometrie a norului electronic (sau distribuţie a probabilităţii). Subnivelul determinat de numărul cuantic secundar l conţine 2l + 1 orbitali, nivelul determinat de numărul cuantic principal n conţine n 2 orbitali.

Numărul maxim de electroni corespunzător unui nivel energetic n va fi:

l

  1

n

2(2

l

l 0

1)

l

  1

n

2

(2

l

l 0

1)

2

2

n

Numărul maxim de electroni într-un atom pe nivele energetice, subnivele şi orbitali (pentru n cuprins între
Numărul maxim de electroni într-un atom pe nivele energetice,
subnivele şi orbitali
(pentru n cuprins între 1 şi 4)
Repartizarea electronilor în învelişul electronic al atomilor
Repartizarea electronilor în învelişul electronic al atomilor

Distribuţia electronilor în învelişul electronic al atomilor, în orbitali, substraturi şi straturi electronice, se face ţinând cont de următoarele reguli:

1) Principiul excluziunii Pauli (1925), afirmă că într-un atom nu pot exista 2 electroni cu aceleaşi valori pentru toate numerele cuantice, electronii trebuie difere cel puţin printr-un număr cuantic.

Un orbital nu poate fi ocupat decât de maximum 2 electroni care trebuie să aibă spin opus.

Numărul maxim de electroni pe un substrat este 2(2l + 1), iar pe un strat 2n
Numărul maxim de electroni pe un substrat este 2(2l + 1), iar pe
un strat 2n 2 .

2) Regula lui Hund sau regula multiplicităţii maxime: orbitalii de energie egală (orbitalii degeneraţi ai unui subnivel), se ocupă pe rând, întâi cu un electron, apoi cu al doilea, astfel ca numărul electronilor necuplaţi să fie maxim (cu alte cuvinte, astfel încît spin sumar fie maximal).

Semiocuparea orbitalilor de acelaşi tip, duce la o configuraţie electronică stabilă, fapt evidenţiat de energiile de ionizare, mult mai mari pe care le au atomii acestor elemente (exemplu azotul: 7 N: 1s 2 2s 2 2p 3 ).

Datorită stabilităţii mari obţinute prin semiocuparea (p 3 , d 5 , f 7 ) sau ocuparea completă (p 6 , d 10 , f 14 ) cu electroni a orbitalilor atomici, se pot explica şi abaterile de la regulile generale întâlnite în cazul configuraţiilor electronice ale:

cromului şi molibdenului: Cr şi Mo, cu configuraţia electronilor de valenţă: (n-1)d 5 ns 1 în loc de (n-1)d 4 ns 2 cuprului, argintului şi aurului: Cu, Ag, Au, cu configuraţia electronilor de valenţă: (n-1)d 10 ns 1 în loc de (n-1)d 9 ns 2 .

3) Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni, principiul construcţiei sau principiul stabilităţii corespunzător regulii sumei (n+1) Klechkovsky.

Orbitalii atomilor multielectronici se populează succesiv cu electroni, în ordinea creşterii energiei orbitalilor; se ocupă mai întâi cu electroni orbitalii atomici de energia mai mică, urmând apoi orbitali cu energie din ce în ce mai mare. Ordinea de completare a orbitalilor urmează riguros ordinea crescătoare a energiei orbitalilor este dată de succesiunea sumei (n+1) a diferiţilor orbitali. In cazul în care doi sau mai mulţi orbitali au aceeaşi sumă (n+1), se completează mai întâi orbitalul cu n minim.

3) Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni , principiul construcţiei sau principiul stabilităţii corespunzător regulii
Clasificarea elementelor după configuraţia electronică
Clasificarea elementelor după configuraţia electronică

După tipul orbitalului în care se plasează electronul distinctiv, elementele pot fi clasificate în blocurile s, p, d, f.

Blocurile s şi p sunt formate din elementele reprezentative, din grupele principale ale sistemului periodic, grupele a.

Blocul elementelor d este format din metalele tranziţionale, din grupele secundare ale sistemului periodic, grupele b.

Blocul elementelor f este format din elementele de tranziţie internă, seriile lantanidelor şi actinidelor.

Blocul elementelor s cuprinde elementele din subgrupele Ia şi IIa şi au electronul distinctiv într-un orbital de tip s.

Configuraţia electronică pentru atomii acestor elemente este:

  • pentru metalele alcaline, grupa Ia: ns 1 ;

  • pentru metalele alcalino-pământoase, grupa IIa: ns 2 ;

  • He, cu configuraţia electronică 1s 2 , este un element de tip s, dar

este un gaz rar.

Blocul elementelor p cuprinde elementele din grupele IIIa VIIa, inclusiv grupa 0 (sau grupa VIIIa).

Acestea au electronul distinctiv situat în orbitalii p.

Configuraţia electronică generală pentru atomii acestor elemente este:

  • pentru grupele IIIa VIIa: ns 2 np 1-5 ;

  • pentru gazele rare: ns 2 np 6 .

Blocul de elemente d conţine elementele din grupele IIIb VIIIb (grupa VIIIb formată din triade) şi metalele din grupa Ib, respectiv IIb, având electronul distinctiv situat într-un orbital (n-1)d cu configuraţia învelişului electronic exterior: (n-1)d 1-10 ns 1-2 .

Metalele din grupa IIb nu sunt metale tranziţionale veritabile datorită faptului orbitalii (n-1)d complet sunt complet ocupaţi cu electroni, deci, în stratul de valenţă au structura electronică d 10 s 2 . Totuşi, ele se studiază împreună cu elementele tranziţionale datorită proprietăţilor asemănătoare.

Blocul elementelor f cuprinde elementele care conţin electronul distinctiv situat într-un orbital (n-2)f, iar configuraţia electronică a stratului exterior de forma (n-2)f 1-14 (n-1)d 1 ns 2 .

Cuprinde două serii analoage de cîte 14 elemente, lantanidele (n = 6) şi actinidele (n = 7).

PROPRIETĂŢILE FIZICE ŞI CHIMICE ALE ELEMENTELOR SE CLASIFICĂ în:  neperiodice , care sunt determinate de

PROPRIETĂŢILE FIZICE ŞI CHIMICE ALE ELEMENTELOR SE CLASIFICĂ în:

PROPRIETĂŢILE FIZICE ŞI CHIMICE ALE ELEMENTELOR SE CLASIFICĂ în:  neperiodice , care sunt determinate de
  • neperiodice, care sunt determinate de nucleul atomic:

numărul atomic Z, cu valori de la 1 la 109 masa atomică spectre de raze X

  • periodice, care sunt determinate de învelişul electronic:

    • proprietăţi fizice periodice:

rază atomică rază ionică energie de ionizare afinitate pentru electroni

  • proprietăţi chimice periodice:

caracter electropozitiv (metalic) caracter electronegativ (nemetalic) valenţă, număr de oxidare.

RAZA ATOMICĂ
RAZA ATOMICĂ
RAZA ATOMICĂ
  • în cadrul unei perioade, în grupele principale,

razele atomice scad cu creşterea numărului de

ordine Z

  • în cadrul unei perioade, în blocul elementelor

tranziţionale se constată o scădere a razelor atomice de la grupa a 3-a până la grupele 8-10, apoi o uşoară creştere la elementele grupelor 11 şi 12

  • în subgrupele principale ale sistemului periodic,

razele atomice cresc în general semnificativ cu creşterea numărului atomic Z; în grupele secundare, razele atomice cresc uşor cu creşterea numărului atomic Z, existând o diferenţă mică între razele atomice ale elementelor din seriile 4d (perioada a 5-a) şi 5d (perioada a 6-a)

RAZA IONICĂ
RAZA IONICĂ

raza cationului este totdeauna mai mică decât raza atomului din care provine (pierzând electroni, un atom se transformă într-un cation cu aceeaşi sarcină nucleară ca a atomului, care atrage un număr mai mic de electroni, ceea ce are ca rezultat scăderea razei):

RAZA IONICĂ  raza cationului este totdeauna mai mică decât raza atomului din care provine (pierzând

raza anionului este întotdeauna mai mare decât raza atomului din care provine (acceptând electroni, un atom se transformă într-un anion cu aceeaşi sarcină nucleară ca a atomului, care atrage un număr mai mare de electroni, între care se manifestă şi respingerile electrostatice, fapt ce determină extinderea norului electronic şi deci creşterea razei):

 raza anionului este întotdeauna mai mare decât raza atomului din care provine (acceptând electroni, un

Razele ionice se schimbă în perioade şi grupe analog razelor atomice

  • în cadrul unei perioade, pentru ionii izoelectronici, atât pentru anioni, cât şi

pentru cationi, se constată scăderea razei ionice cu creşterea numărului atomic Z

(adică a sarcinii nucleare):

R az ele ionice se schimbă în perioade şi grupe analog razelor atomice  în cadrul
R az ele ionice se schimbă în perioade şi grupe analog razelor atomice  în cadrul
  • pentru acelaşi element raza cationului scade cu creşterea sarcinii cationului:

 

Cr 0

Cr 2+

Cr 3+

r, nm

0,127

0,083

0,064

  • în cadrul inei grupe raza ionilor creşte o dată cu creşterea numărului atomic:

 

r, nm

 

r, nm

Li

+

0,068

F

0,133

Na +

0,098

Cl

0,181

K +

0,133

Br

0,196

Rb +

0,149

I

0,220

DENSITATEA
DENSITATEA
  • în grupe se constată creşterea densităţilor elementelor odată cu creşterea

numărului atomic Z

  • în perioade se constată creşterea densităţilor elementelor de la extremităţi spre

centru

  • dintre nemetale, cel mai uşor element (densitatea cea mai mică) este hidrogenul,

urmat fiind de heliu; cele mai grele nemetale (densităţile cele mai mari) sunt carbonul şi iodul

  • dintre metale, cel mai uşor este litiul (în general metalele alcaline au densitate mică,

subunitară); cele mai grele metale sunt iridiul şi osmiul

DENSITATEA  în grupe se constată creşterea densităţilor elementelor odată cu creşterea numărului atomic Z 
TEMPERATURA DE TOPIRE
TEMPERATURA DE TOPIRE

În subgrupele principale se constată o scădere a punctelor de topire cu creşterea numărului atomic Z, în timp ce în grupele secundare se constată o creştere a punctelor de topire cu creşterea numărului atomic Z

  • cele mai mici puncte de topire le au heliu (-272,1ºC) şi hidrogenul (-259,23ºC)

  • cele mai mari puncte de topire le au carbonul (forma alotropică diamant 3500ºC) şi wolframul

(3410ºC)

  • singurele elemente lichide sunt bromul (-7,25ºC) şi mercurul (-38,84ºC)

  • elemente uşor fuzibile (se topesc la temperaturi joase) sunt: cesiul, galiul, rubidiul, fosforul alb,

potasiul, sodiul, sulful

  • elemente greu fuzibile (se topesc la temperaturi înalte) sunt: reniul, osmiul, molibdenul, borul.

TEMPERATURA DE FIRBERE
TEMPERATURA DE FIRBERE
TEMPERATURA DE FIRBERE Valorile temperaturilor de fierbere variază analog celor de topire.

Valorile temperaturilor de fierbere variază analog celor de topire.

POTENŢIAL DE IONIZARE
POTENŢIAL DE IONIZARE
  • în perioadă, energia primară de ionizare creşte de la grupa 1 la grupa 18, deci odată cu creşterea

numărului atomic Z; elementele care au în stratul exterior configuraţii electronice stabile au energii de

ionizare mai mari:

elementele grupei 2 – configuraţia electronică în stratul exterior ns 2

elementele grupei 15 - configuraţia electronică în stratul exterior ns 2 np 3 (substrat „p” semiocupat cu electroni) elementele grupei 12 - configuraţia electronică în stratul exterior ns 2 (n-1)d 10

  • în grupe, energia primară de ionizare scade cu creşterea numărului atomic Z, deci o dată cu creşterea

numărului de straturi ocupate cu electroni şi cu micşorarea atracţiei electrostatice a nucleului asupra

electronilor din stratul exterior ca urmare a depărtării de nucleu.

AFINITATE FAŢĂ DE ELECTRON
AFINITATE FAŢĂ DE ELECTRON

în perioadă, afinitatea pentru electron creşte, este din ce în ce mai negativă, pe măsură ce creşte numărul atomic Z (excepţie fac elementele grupei 2 şi 18)

  • în grupe, afinitatea pentru electron scade cu creşterea numărului atomic Z,

deoarece electronul se adaugă pe un nivel a cărui distanţă de la nucleu creşte odată cu numărul de straturi

AFINITATE FAŢĂ DE ELECTRON  în perioadă, afinitatea pentru electron creşte, este din ce în ce
PROPRIETĂŢI METALICE ŞI NEMETALICE
PROPRIETĂŢI METALICE ŞI NEMETALICE
PROPRIETĂŢI REDOX
PROPRIETĂŢI REDOX
Proprietăţile metalice şi de reducător Proprietăţile nemetalice şi de oxidant Proprietăţile metalice şi de reducător Proprietăţile
Proprietăţile metalice şi de reducător
Proprietăţile nemetalice şi de oxidant
Proprietăţile metalice
şi de reducător
Proprietăţile nemetalice
şi de oxidant
PROPRIETĂŢILE ACIDO-BAZICE
PROPRIETĂŢILE ACIDO-BAZICE

Na +

Mg 2+

Al 3+

Si 4+

P 5+

S 6+

Cl

7+

Na 2 O

MgO

Al 2 O 3

SiO 2

P 2 O 5

SO 3

Cl

2 O 7

NaOH

Mg(OH) 2

Al(OH) 3

H 2 SiO 3

H 3 PO 4

H 2 SO 4

HClO 4

Proprietăţi bazice

Proprietăţi

Proprietăţi

Proprietăţi

Proprietăţi acide

amfotere

acide slabe

acide medii

puternice

 

B 3+

H 3 BO 3

Acid slab

Al 3+

Al(OH) 3

 

Ga 3+

Ga(OH) 3

Hidroxizi amfoteri

In 3+

In(OH) 3

Tl 3+

Tl(OH) 3

Mai pronunţate sunt proprietăţile

bazice

S +6

H 2 SO 4

Acid

tare

Se +6

H 2 SeO 4

Acid de

tărie

medie

Te +6

H 2 TeO 4

Acid

slab

VALENŢA ŞI GRADUL DE OXIDARE
VALENŢA ŞI GRADUL DE OXIDARE
 

Na 2 O

MgO

Al 2 O 3

SiO 2

P 2 O 5

SO 3

Cl

2 O 7

Starea

de

1+

2+

3+

4+

5+

6+

 

7+

oxidare

 

Numărul maxim de oxidare pozitiv al unui element este egal cu numărul grupei sistemului periodic din care face parte elementul respectiv. Existã unele excepţii de la regula numărului de oxidare pozitiv maxim pentru elementele din perioada a 2-a precum şi pentru elementele tranziţionale din grupele VIIIB (8,9,10) şi IB (11);

În combinaţiile cu alte elemente, mai electropozitive decât ele, elementele prezintă un singur număr de oxidare negativ egal cu (8-n) în care n este numărul grupei din care face parte elementul respectiv.