FIZICA ATOMICA

Teoria a avut si are un rol

important in fizica, dar ea s-a bizuit intotdeauna pe experiment si nu
este acceptata decat atunci cand duce la rezultate ce pot fi verificate
experimental!
Henry Lipson
Fizica atomic este o ramur a fizicii microscopice ce se ocup
cu studiul atomilor ca un sistem izolat de electroni i un nucleu
atomic. n principal se studiaz aranjarea electronilor n jurul
nucleului. De asemenea, se studiaz i procesul prin care aranjarea
electronilor se modific. Aceasta include i ionii i atomii neutrii.
Termenul de fizic atomic este cel mai des asociat cu fizica
nuclear, deoarece n general atomic i nuclear sunt sinonime pentru
majoritatea populaiei. Specialitii fizicieni difereniaz fizica
atomic i fizica nuclear. n cazul fizicii nucleare se studiaz strict
numai nucleul atomului.

I. SPECTRE
II. EXPERIMENTUL RUTHERFORD ( MODELUL
PLANETAR AL ATOMULUI)
III. EXPERIMENTUL FRANCK-HERTZ
IV. MODELUL BOHR
V. ATOMUL CU MAI MULTI ELECTRONI
VI. RADIATIILE X
VII. EFECTUL LASER

Acum dezbatem fiecare problema

I SPECTRE
Studiile experimentale legate de absorbtia si emisia radiatiei
electromagnetice de catre atomii diferitelor elemente chimice au avut
un rol fundamental in procesul de elucidare treptata a structurii
atomilor. Inregistrarea radiatiei emisa de atomii diferitelor elemente
aflate in stare de vapori sau in stare gazoasa, a condus la concluzia
ca aceasta radiatie nu este continua, in sensul ca nu contine unde
electromagnetice cu toate lungimile de unda cuprinse intr-un anumit
domeniu, suficient de larg, ci consta din linii spectrale inguste,
corespunzatoare unor lungimi de unda , bine determinate (fig.1). Sa stabilit treptat ca fiecare element prezinta un spectru propriu de linii,
care se poate obtine prin excitarea atomilor elementului respectiv intro descarcare electrica in gaze, ca de exemplu descarcarea in arc.

Trebuie subliniat ca o linie spectrala cu lungimea de unda

nu este
riguros monocromatica, ci contine unde electromagnetice de diferite
lungimi de unda, gupate in jurul unei valori
intensitatea

a liniei respective are valoarea maxima.

pentru care

Experimentele arata ca spectrele atomice sunt foarte

complicate, si analiza lor impune efectuarea unor masuratori
laborioase privind lungimile de unda
si respectiv intensitatile ale
diferitelor linii spectrale. In urma efectuarii unor astfel de masuratori
de catre mai multe colective de cercetare din intreaga lume, s-a ajuns
ca in a doua jumatate a secolului al XIX-lea sa se dispuna de un
material experimental suficient de mare cu privire la spectrele de
emisie si de absorbtie ale atomilor diferitelor elemente.
Prin spectrul unei radiatii se intelege
ansamblul lungimilor de unda
sau
al
frecventelor
ale
undelor
electromagnetice
monocromatice
care
alcatuiesc radiatia respectiva, cu precizarea
intensitatilor corespunzatoare fiecarei lungimi
de unda.
Totalitatea
undelor
electromagnetice
monocromatice emise de o sursa oarecare si inregistrate astfel incat
intre sursa si instrumentul spectral utilizat se afla un mediu
transparent, formeaza spectrul de emisie al sursei respective.
Spectrele de emisie pot fi continue saudiscontinue (discrete). Intr-un
spectru continuu
radiatia
electromagnetica
inregistrata
de
spectrometru contine unde electromagnetice avand toate lungimile de
unda cuprinse intr-un interval larg de lungimi de unda, ca de exemplu
radiatia emisa de un corp solid aflat in stare de incandescenta (fig.2).
Intr-un spectru discontinuu (sau discret - de linii sau benzi) apar
numai anumite lungimi de unda, sub forma de radiatie
monocromatica, sau sub forma de benzi mult mai inguste decat in
cazul unui spectru continuu.

Ansamblul lungimilor de unda

ale radiatiilor monocromatice
incidente, absorbite total sau partial de catre mediul considerat,
constituie spectrul de absorbtie al mediului considerat.

Deosebit de important este faptul ca spectrele de emisie si

respectiv de absorbtie caracterizeaza in mod univoc o specie de
atomi sau molecule. Nu este posibil ca substante constituite din atomi
sau molecule diferite sa prezinte spectre identice de absorbtie sau
emisie. De aici rezulta ca prin cunoasterea in detaliu a spectrelor de
emisie si respectiv absorbtie pentru fiecare specie de atomi sau
molecule se permite analiza spectrala a compozitiei diferitelor
substante, iar acest fapt ce prezinta o importanta practica deosebita,.
Probabil ca urmarind aceasta latura aplicativa, s-au depus eforturi
sustinute in scopul stabilirii proprietatilor spectrale de emisie si
absorbtie ale atomilor diferitelor elemente.
Elementul cu atomul cel mai simplu, hidrogenul, a fost intens
studiat din punctul de vedere al spectrelor de emisie si absorbtie.
Initial cercetarile se limitau la inregistrarea diferitelor linii spectrale,
masurandu-se cat mai precis lungimile de unda
si intensitatile
ale liniilor respective. Pana in anul 1885 nu se intrevedea nici o baza
experimentala care sa conduca la calculul cu ajutorul unei formule a
diferitelor lungimi de unda

In anul 1885 fizicianul elvetian Johann Iakob Balmer (18251885) a reusit sa stabileasca o formula empirica care a permis
calculul lungimilor de unda
pentru toate liniile spectrale al
spectrului de emisie al atomului de hidrogen, in domeniul vizibil
(3800-7600 ):

Daca numarul intreg ia valorile

se obtin cu foarte buna
aproximatie lungimile de unda ale liniilor spectrale din spectrul de
emisie, in domeniul vizibil, al atomilor de hidrogen.
Rydberg a propus scrierea formulei (9.1) sub forma:
,
unde

se numeste numar de unda.

(9.2)

Introducand constanta lui Rydberg:

(9.3)
formula (9.2) capata forma
si este cunoscuta sub denumirea de formula lui Balmer.
Ansamblul liniilor spectrale ale caror lungimi de unda (sau
numere de unda) pot fi calculate cu ajutorul unei formule adecvate,
formeaza o serie spectrala. Liniile spectrale ale caror lungimi de unda
pot fi calculate utilizand formula (9.4) pentru
formeaza seria Balmer a atomului de hidrogen.
Mai tarziu au fost descoperite si alte serii spectrale ale atomului
de hidrogen, in domeniile ultraviolet si infrarosu. Acestea au primit
numele cercetatorilor care le-au identificat pentru prima data. S-a
stabilit ca toate liniile spectrale ale seriilor atomului de hidrogen pot fi
scrise sub forma:
,

(9.5)

unde
este un numar intreg ce ia o valoare data pentru fiecare serie
spectrala, astfel de exemplu pentru seria Balmer
.
Unei valori a lui
ii corespunde o anumita serie spectrala, in
timp ce fiecare dintre valorile pe care le poate lua in interiorul unei
serii spectrale precizate defineste o linie spectrala in cadrul seriei
respective. Pentru atomul de hidrogen se cunosc urmatoarele serii
spectrale, descoperite in anii indicati in paranteze: 1. Seria Lyman
(1905), situata in domeniul ultraviolet:

2. Seria Balmer (1885), situata in domeniul vizibil:

;
3. Seria Paschen (1908), in domeniul infrarosu:

4.

Seria

Bracket

mediu:
5.

(1922),

in

domeniul

infrarosu

in

domeniul

infrarosu

;
Seria

indepartat:

Pfund

(1924),
;

6. Seria Ritz (1924), in infrarosu foarte indepartat:

.
Aceste formule empirice, precum si bogatul material
experimental privind spectrele diferitilor atomi, sunt fara indoiala de o
inestimabila utilitate pentru studiul si interpretarea spectrelor atomice.
Este clar insa ca structura interna a atomilor, care de fapt
conditioneaza aceste spectre de linii, nu poate fi inteleasa pe baza
datelor experimentale enuntate. Era necesara o idee fundamentala
cu privire la mecanismul emisiei si respectiv absorbtiei de catre
atomi, idee care sa permita obtinerea pe cale teoretica a formulei
(9.5). Toate incercarile efectuate in acest sens, respectand cadrul
fizicii clasice, au ramas fara rezultat.

Spectometrul radiatiilor electromagnetice al unui element in

stare atomica sau moleculara se obtine intr-un aparat spectral
(spectroscop sau spectrograf cu prisma ori cu retea) si consta dintr-o
succesiune de imagini ale fantei de intrare formate de radiatiile
monocromatice componente, numite linii si benzi spectrale. Acestea
corespund tranzitiilor electronilor intre nivelele energetice ale atomilor
sau moleculelor.
Spectometrul este un aparat spectral cu receptori fotoelectrici
(celule fotoelectrice) care masoara intensitatea componentelor
monocromatice ale spectrului radiatiilor electromagnetice (obiectul
lunetei spectroscopului proiecteaza radiatiile pe receptorul
fotosensibil)
Spectograful este un spectroscop modificat pentru inregistrarea
fotografica a spectrelor radiatiilor din domeniile: infrarosu, vizibil,

ultraviolet, radiatiile X. Pentru radiatiile ultraviolete, prisma si lentilele

sunt din cuart, pentru radiatiile infrarosii prismele sunt din clorura de
sodiu, iar pentru radiatiile X prismele sunt din cristale de beriliu, ale
caror retele cristaline produc spectre de difractie.

II .EXPERIMENTUL RUTHERFORD
( MODELUL PLANETAR AL ATOMULUI) n
fizica, mprtierea Rutherford este un fenomen care a fost explicat
de Ernest Rutherford n 1909 [1], i a condus la dezvoltarea teoriei
orbitale a atomului. Acesta este acum exploatat de materiale de
analiz tehnic backscattering Rutherford. Rutherford mprtierea
este, de asemenea, uneori menionat ca mprtierea
Coulomb, deoarece se bazeaz pe statice electrice (Coulomb)
forele. Un proces similar cercetat interiorul nucleelor n 1960, numit
mprtierea profund inelastic.
Ernest Rutherford public teoria atomic descrie atomul ca avnd
un nucleu central pozitiv nconjurat de electroni negativi orbita. Acest
model a sugerat c cea mai mare din masa atomului a fost coninute
n nucleul mic, i c restul a atomului a fost cea mai mare parte
spaiu gol. Rutherford a ajuns la aceast concluzie n urma
rezultatelor sale experiment celebru folie de aur. Acest experiment a
implicat de ardere a particulelor radioactive prin intermediul unor folii
subtiri de metal minuios (n special aur) i s le detecteze folosind
ecrane acoperite cu sulfura de zinc (un scintilator). Rutherford a
constatat c, dei marea majoritate a particulelor a trecut direct prin
folie de aproximativ 1 din 8000 s-au deformat conducndu-l la teoria
sa c cea mai mare a atomului a fost fcut din "spaiu gol".

III . EXPERIMENTUL FRANCK-HERTZ

Experimentul Franck-Hertz a fost un experiment fizic care a
furnizat suport pentru modelul Bohr al atomului, un precursor
almecanicii cuantice. n 1914, fizicienii germani James
Franck i Gustav Ludwig Hertz au ncercat s probeze experimental

nivelele energetice ale atomului. Astzi celebrul experiment FranckHertz a adus dovada experimental a modelului atomului propus
de Niels Bohr, cu electroni orbitnd nucleul cu niveluri discrete
specificate de energie. Franck i Hertz au primit Premiul Nobel pentru
Fizic n1925 pentru acest experiment.
Experimentul Franck-Hertz a confirmat modelul cuantizat al lui
Bohr pentru atom, demonstrnd c atomii pot s absoarbe sau s
cedeze energie doar n anumite cuante.
Expreimentul clasic implica un tub cu gaz la presiune joas, dotat cu
trei electrozi: un catodcare emite electroni, o gril pentru accelerare,
i un anod. Anodul era inut la un potenial electric uor negativ
relativ la gril (dei pozitiv fa de cel al catodului), astfel nct
electronii s aib o energie cinetic mic dup trecerea de gril.
Instrumentele au fost calibrate pentru a msura curentul electric
dintre cei doi electroni, i a ajusta diferena de
potenial dintrecatod (electrodul negativ) i grila de accelerare.

La diferene de potenial redusepn la 4,9 voli cnd tubul

coninea vapori de mercur - curentul prin tub cretea constant cu
creterea diferenei de potenial. Tensiunea mai ridicat
mrea cmpul electric din tub i electronii erau atrai cu for mai
mare spre i prin grila de accelerare.
La 4,9 voli curentul scade brusc, aproape pn la zero.
Curentul crete constant din nou dac tensiunea este crescut
mai mult, pn se ajunge la 9,8 voli (exact 4,9+4,9 voli).
La 9,8 voli se observ o cdere brusc similar.
Aceast serie de cderi ale curentului din 4,9 n 4,9 voli
continu vizibil pn la poteniale de cel puin 100 de voli.

Franck i Hertz i-au explicat experimentul n termeni de ciocnire

elastic i inelastic. La poteniale sczute, electronii accelerai
cptau doar o cantitate modest de energie cinetic. La ntlnirea
atomilor de mercur din tub, ei participau la ciocniri pur elastice.
Aceasta se datoreaz prediciei mecanicii cuantice c un atom nu
poate absorbi energie pn cnd energia de coliziune depete cea
necesar pentru a ridica un electron la o stare de energie superioar.
Cu coliziuni pur elastice, cantitatea total de energie cinetic din
sistem rmne aceeai. Deoarece electronii au mas de peste o mie

de ori mai mic dect cei mai uori atomi, nseamn c electronii
dein marea majoritate a acelei energii cinetice. Potenialele mai
nalte servesc pentru a aduce mai muli electroni prin gril spre anod
i a mri curentul msurat, pn cnd potenialul de accelerare
ajunge la 4,9 voli.
Excitarea electronic cu cea mai mic energie n care poate
participa un atom de mercur necesit 4,9 electron-voli (eV). Cnd
potenialul de accelerare ajunge la 4,9 voli, fiecare electron liber are
exact 4,9 eV energie cinetic (peste energia sa de repaus la acea
temperatur) cnd ajunge la gril. n consecin, o coliziune ntre un
atom de mercur i un electron liber la acel punct poate fi inelastic,
adic energia cinetic a unui electron liber poate fi convertit n
energie potenial prin creterea nivelului de energie al unui electron
legat de un atom de mercur: aceasta se numete excitarea atomului
de mercur. Pierzndu-i astfel toat energia cinetic acumulat,
electronul liber nu mai poate depi diferena de potenial uor
negativ dintre gril i anod, iar curentul msurat scade astfel brusc.
Cu creterea tensiunii, electronii vor participa la o ciocnire
inelastic, vor pierde 4,9 eV, dar vor continua s fie accelerai. n
acest fel, curentul crete din nou dup ce potenialul de accelerare
depete 4,9 V. La 9,8 V, situaia se schimb din nou. Acolo, fiecare
electron are atta energie ct s poat participa la dou ciocniri
inelastice, s excite doi atomi de mercur, i apoi s rmn fr
energie cinetic. Din nou, curentul observat scade. La intervale de
4,9 voli acest proces se repet; de fiecare dat, electronii sufer
nc o ciocnire inelastic.

III MODELUL BOHR

Modelul atomic Bohr este primul model de natur cuantic al
atomului i a fost introdus n anul 1913 de ctre fizicianul danez Niels
Bohr. Acest model preia modelul planetar al lui Ernest Rutherford i i
aplic teoria cuantelor. Dei ipotezele introduse de ctre Bohr sunt
de natur cuantic, calculele efective ale mrimilor specifice atomului
sunt pur clasice, modelul fiind, de fapt, semi-cuantic. Modelul lui Bohr
este aplicabil ionilor hidrogenoizi (He+, Li+2, Be+3, etc, adic ionii care
au un singur electron n cmpul de sarcin efectiv a nucleului).

Postulatele lui Bohr

Modelul atomic al lui Bohr se bazeaz pe dou postulate :
Primul postulat al lui Bohr

Este legat de orbitele atomice i presupune c electronul se

rotete n jurul nucleului numai pe anumite orbite circulare permise,
fr a emite sau a absorbi energie radiant. Aceste stri se numesc
staionare i au un timp de via infinit i energie constant,
electronul trecnd pe alte nivele energetice doar dac este perturbat
din exterior. Electronul se menine pe o orbit staionar datorit
compensriiforei centrifuge cu fora de atracie coulombian.
Primul postulat a fost introdus pentru explicarea stabilitii
atomului. El este n contradicie cu fizica clasic. Conform teoriilor
acesteia, o sarcin electric n micare accelerat emite radiaie
electromagnetic. Aceasta ar duce la scderea energiei sistemului,
iar traiectoria circular a electronului ar avea raza din ce n ce mai
mic, pn cnd acesta ar "cdea" pe nucleu. Experimental se
constat, ns, c atomul este stabil i are anumite stri n care
energia sa se menina constant.
[modificare]Al

doilea postulat al lui Bohr

Afirm faptul c un atom emite sau absoarbe radiaie

electromagnetic doar la trecerea dintr-o stare staionar n alta.
Energia pe care o primete sau o cedeaz este egal cu diferena
dintre energiile celor dou nivele ntre care are loc tranziia. Radiaia

emis sau absorbit are frecvena dat de relaia obinut n cadrul

teoriei lui Max Planck
unde
reprezint constanta lui Plan

ck;
frecvena radiaiei emise/absorbite;
energiile strilor staionare ntre care are loc tranziia.

Atomul trece dintr-o stare staionar n alta cu energie superioar

doar dac i se transmite o cuant de energie corespunztoare
diferenei dintre cele dou nivele. La revenirea pe nivelul inferior
se emite o radiaie de aceeai frecven ca i la absorbie. Acest
fapt exprim natura discontinu a materiei i energiei la nivel
microscopic. De asemenea, frecvenele radiaiilor atomice depind
de natura i structura atomului i au valori discrete, spectrele lor
fiind spectre de linii.
[modificare]Condiia

de cuantificare

[modificare]Cuantificarea

momentului cinetic

Condiia de cuantificare se exprim, de obicei, n legtur cu

momentul cinetic al electronului aflat n micare circular pe o
orbit n interiorul atomului.
unde
este un numr ntreg, numit numr cuantic

principal;

reprezint constanta redus a lui Planck.

Condiia rezult din primul postulat al lui Bohr, considernd

ipoteza lui de Broglie referitoare la dualismul und-particul.
Pentru un atom aflat ntr-o stare staionar, electronul trebuie
s se deplaseze pe o orbit stabil, adic unda sa asociat sa
fie staionar. Acest lucru este posibil dac lungimea
traiectoriei electronului este un multiplu al lungimii de und a

undei asociate. Dac

scrie

este raza traiectoriei, condiia se poate

Aplicnd ipoteza lui de Broglie se obine

unde

simbolizeaz impulsul electronului.

De aici,

[modificare]Cuantificarea razelor orbitelor

electronilor
Pornind de la aceasta i considernd egalitatea forelor
de atracie electrostatic cu cele centrifuge, se poate
deduce condiia pentru cuantificarea razelor orbitelor
electronilor. Pentru atomul de hidrogen (Z=1) se obine

unde mrimile reprezint

, permitivitatea

electric a vidului;
, constanta lui Planck;
, masa electronului;
, sarcina electronului;
, raza
corespunztoare numrului cuantic
, numit
i prima raz Bohr.

Relaia exprim faptul c un electron se poate

deplasa doar pe anumite orbite n cadrul atomului,
raza acestora crescnd cu ptratul numrului cuantic
principal .
[modificare]Cuantificarea

energiei totale

n modelul planetar, nucleul este considerat fix,

iar energia total a atomului este dat de

suma energiilor cinetice i poteniale ale electronului

aflat n micare circular. Introducnd cuantificarea
razei calculat de Bohr n expresia energiei, se obine
pentru atomul dehidrogen

unde cu
se noteaz energia atomului de
hidrogen n stare fundamental
. Se
observ c energia este minim pentru
,
adic starea fundamental este o stare de
echilibru i are un timp de via infinit. n acest
caz, energia de legatur a electronului este
maxim, fiind egal cu valoarea absolut a
energiei unei stri legate. Celelalte stri
se
numesc stri excitate. Atomul are o infinitate de
nivele de energie situate la intervale din ce n ce
mai apropiate. La limit, pentru
, energia
tinde la valoarea zero. Valorile pozitive ale energiei
sunt continue, iar electronul se deplaseaz liber pe
o traiectorie deschis, n afara nucleului.

Deficiene ale modelului

Acest model nu poate explica spectrele de
emisie i energia de ionizare dect pentru atomul
de hidrogen i ionii hidrogenoizi. Nu a putut
fundamenta stiintific spectrele unor atomi grei. Nu
a putut explica formarea legaturilor duble. Nu a
putut fundamenta scindarea liniilor spectrale intrun camp perturbator.
Aceste deficiente au fost rezolvate prin aparitia
modelului atomic Bohr-Sommerfeld - modelul
precuantic.

V. ATOMUL CU MAI MULTI ELECTRONI

Caracteristicile nucleului atomic

Nucleul unui atom este ncrcat cu ntreaga sarcin electric pozitiv

a atomului i ocup centrul acestuia concentrnd practic toat masa
atomului.
Nucleul este alctuit din dou tipuri fundamentale de particule
stabile, protonul i neutronul, numite nucleoni.
Protonul are sarcina electric + e , masa de repaus egal cu
1836 mase electronice, numrul cuantic de spin 1/ 2, iar momentul
magnetic este P 793,2 = N , unde eN
m2
eh
= este magnetonul nuclear.
Neutronul este o particul neutr din punct de vedere electric,
masa sa de repaus este practic egal cu masa protonului, numrul
cuantic de spin este , iar momentul su magnetic este 2/1n= 91,1
N.
Numrul de protoni din nucleu numit numr atomic , determin
numrul de ordine al elementului chimic cruia i aparine nucleul n
tabelul periodic al lui Mendeleev. Numrul total de nucleoni este
denumit numr de mas Z A , iar:
N = A Z
reprezint numrul de neutroni din nucleu. innd cont de aceste
notaii, orice nucleu poate fi reprezentat sub forma , unde este
simbolul elementului chimic cruia i aparine nucleul. Un nucleu cu
un numr de protoni i de neutroni fixate se mai numete nuclid.
Nuclizii cu acelai Z se numesc izotopi, cei cu acelai A se numesc
izobari iar cei cu acelai N se numesc izotoni. Nuclizii cu aceleai
numere N i Z, dar avnd proprieti fizice diferite.
Orice nucleu prezint o barier de potential. n general,
aceasta este o groap de potential de nlime finit, mrginit de o
barier propriu-zis a crei form este determinat de tipul de
particul care prsete nucleul (proton, neutron, particule ). Pentru
protoni i particule , bariera de potenial este de tip coulombian.
La formarea unui nucleu se elibereaz o cantitate de energie
numit energie de legtur. Cu ct energia de legatur este mai
mare, cu att nucleul este mai stabil.
E
Energia de legtur se calculeaz pornind de la defectul de
mas care se nregistreaz la formarea nucleului, calculat ca
diferena dintre suma maselor nucleonilor care compun nucleul, luai
ca particule libere, i masa nucleului

rezultat.
.
Studiile asupra proprietilor nucleelor i fenomenelor
nucleare, n general, au condus la elaborarea unor modele nucleare
pe baza crora s se poat explica unitar comportarea nucleelor.
Exist dou modele nucleare clasice mai importante: modelul
nuclear n pictur i modelul pturilor nucleare precum i un model
care mbin unele din caracteristicile celor dou, dar explic i alte
proprieti ale nucleului dect acestea, i anume, modelul generalizat
al nucleului.
Modelul nucleului n pictur, conform cruia nucleul are o
comportare asemntoare cu o pictur de lichid, se bazeaz pe
urmtoarele proprieti ale nucleului:
Nucleul are un volum bine delimitat;
Numrul de nucleoni din unitatea de volum, distana medie dintre
nucleoni i densitatea materiei nucleare au aceleai valori pentru
toate nucleele;
Forele de legtur dintre nucleoni sunt fore cu raz mic de
aciune, ele exercitndu-se numai ntre un numr limitat de nucleoni;
Nucleonii din stratul superficial exercit o tensiune superficial, la fel
ca moleculele din stratul de la suprafaa unei picturi de lichid.
Conform acestui model, nucleul este presupus a fi o pictur sferic
de lichid nuclear incompresibil i care este ncrcat electric cu sarcin
pozitiv.
Pe baza modelului n pictur se pot explica apariia energiei de
legtur a nucleului precum i reaciile nucleare, fisiunea i fuziunea.
Nu se poate ns face nici un fel de evaluare asupra niveleleor
energetice ale nucleului. Pentru obinerea acestora i confruntarea
rezultatelor cu experiena s-a elaborat modelul n pturi.
Acest model are la baz aseriunea c fiecare nucleon se
deplaseaz ntr-un potenial mediu creat de toi nucleonii.

VI.RADIATIILE X

Radiatiile X sunt de natura electromagnetica, deosebindu-se de

lumina prin lungimea de unda mai mica.
Radiatiile electromagnetice sunt produse prin oscilatia sau
acceleratia unei sarcini electrice.Undele electromagnetice au atat
componente electrice cat si magnetice. Gama radiatiilor
electromagnetice este foarte larga: unde cu frecventa foarte inalta si
lungime mica sau frecventa foarte joasa si lungime mare.
Lumina vizibila constituie numai o parte din spectrul undelor
electromagnetice. In ordine descrescatoare de frecventa, spectrul
undelor electromagnetice se compune din: radiatii gama, radiatii X,
radiatii ultraviolete, lumina vizibila, radiatii infrarosii, microunde si
unde radio.
Undele electromagnetice nu au nevoie de mediu pentru a se
transmite. Astfel, lumina si undele radio pot circula in spatial
interplanetar si interstelar, la soare si stele, pana la Pamant.
Indiferent de frecventa si lungimea de unda, undele electromagnetice
au o viteza de 299.792km/s in vid. Lungimea si frecventa undeleor
electromagnetice sunt importante in determinarea efectului termic, al
vizibilitatii, al penetrarii si a altor caracteristici.

Radiatiile X sunt radiatii electromagnetice penetrante, cu lungime de

unda mai scurta decat a luminii si rezulta prin bombardarea unei tinte
de tungsten cu electroni cu viteza mare. Au fost descoperite
intamplator in anul 1895 de fizicianul german Wilhem Conrad
Roentgen, in timp ce facea experimente de descarcari electrice in
tuburi vidate, respectiv el a observat ca din locul unde razele catodice
cadeau pe sticla tubului razbeau in exterior raze cu insusiri deosebite;
aceste raze strabateau corpurile, impresionau placutele fotografice, etc.
El le-a numit raze X deoarece natura lor era necunoscuta. Ulterior au
fost numite raze (radiatii) Roentgen, in cinstea fizicianului care le-a
descoperit.
Natura radiatiilor X

Radiatiile X sunt radiatii electromagnetice cu o putere de penetrare

indirect proportionala cu lungimea de unda. Cu cat lungimea de unda
este mai mica, cu atat puterea de penetrare este mai mare. Razele
mai lungi, apropiate de banda razelor ultraviolete sunt cunoscute sub
denumirea de radiatii moi. Razele mai scurte , apropiate de radiatiile
gama, se numesc raze x dure.
Radiatiile X se produc cand electronii cu viteza mare lovesc un obiect
material. O mare parte din energia electronilor se transforma in
caldura iar restul se transforma in raze x, producand modificari in
atomii tintei, ca rezultat al impactului.
Radiatia emisa nu este monocromatica ci este compusa dintr-o gama
larga de lungimi de unda.
Primul tub care a produs raze X a fost conceput de fizicianul William
Crookes. Cu un tub de sticla partial vidat, continand doi electrozi prin
care trece curent electric. Ca rezultat al ionizarii, ionii pozitivi lovesc
catodul si provoaca iesirea electronilor din catod. Acesti electroni, sub
forma unui fascicul de raze catodice, bombardeaza peretii de sticla ai
tubului si rezulta razele X. Acest tub produce numai raze X moi, cu
energie scazuta.
Un tub catodic imbunatatit, prin introducerea unui catod curbat pentru
focalizarea fasciculului de electroni pe o tinta din metal greu, numita

anod, produce raze X mai dure, cu lungimi de unda mai scurte si

energie mai mare. Razele X produse, depind de presiunea gazului
din tub.
Urmatoarea imbunatatire a fost realizata de William David Coolidge in
1913 prin inventarea tubului de raze X cu catod incalzit. Tubul este
vacuumat iar catodul emite electroni prin incalzire cu un curent
electric auxiliar. Cauza emiterii electronilor nu este bombardarea cu
ioni, ca in cazurile precedente. Accelerarea procesului de emitere a
electronilor se face prin aplicarea unui current electric de inalta
tensiune, prin tub. Cu cat creste voltajul, scade lungimea de unda a
radiatiei.
Fizicianul american Arthur Holly Compton (1892 1962), laureat al
Premiului Nobel, prin studiile sale a descoperit asa numitul effect
Compton in anul 1922. Teoria sa demonstreaza ca lungimile de unda
ale radiatiilor X si gama cresc atunci cand fotonii care le formeaza se
ciocnesc de electroni. Fenomenul demonstreaza si natura
corpusculara a razelor X.

Proprietatile radiatiilor X
Radiatiille X impresioneaza solutia fotografica, ca si lumina. Absorbtia
radiatiilor depinde de densitatea si de greutatea atomica. Cu cat
greutatea atomica este mai mica, materialul este mai usor patruns de
razele X. Cand corpul uman este expus la radiatiii X, oasele, cu
greutate atomica mai mare decat carnea, absorb in mai mare masura
radiatiile si
apar umbre mai pronuntate pe film. Radiatiile cu neutroni se folosesc
in anumite tipuri de radioagrafii, cu rezultate total opuse: partile
intunecate de pe film sunt cele mai usoare.
Radiatiile X provoaca fluorescenta anumitor materiale, cum ar fi
platinocianidul de bariu si sulfura de zinc. Daca filmul fotografic este
inlocuit cu un ecran tratat cu un asemenea material, structura
obiectelor opace poate fi observata direct. Aceasta tehnica se
numeste fluoroscopie.

Alta caracteristica importanta este puterea de ionizare, care depinde

de lungimea de unda. Capacitatea razelor X monocromatice de a
ioniza, este direct proportionala cu energia lor. Aceasta proprietate ne
ofera o metoda de masurare a energiei razelor X. Cand razele X trec
printr-o camera de ionizare, se produce un curent electric
proportional cu energia fasciculului incidental. De asemenea, datorita
capacitatii de ionizare, razele X pot fi vazute intr-un nor. Alte
proprietati: difractia, efectul fotoelectric, efectul Compton si altele.

Aplicatiile radiatiilor X
Principalele utilizari: cercetari stiintifice, industrie, medicina.
Studiul radiatiilor X a jucat un rol vital in fizica, in special in
dezvoltarea mecanicii cuantice. Ca mijloc de cercetare, radiatiile X au
permis fizicienilor sa confirme experimental teoria cristalografiei.
Folosind metoda difractiei, substantele cristaline pot fi identificate si
structura lor determinate. Metoda poate fi aplicata si la pulberi, care
nu au structura cristalina, dar o structura moleculara regulata. Prin
aceste mijloace se pot identifica compusi chimici si se poate stabili
marimea particulelor ultramicroscopice. Prin spectroscopie cu raxe X
se pot identifica elementele chimice si izotopii lor. In afara de
aplicatiile din fizica, chimie, mineralogie, metalurgie si biologie, razele
X se utilizeaza si in industrie, pentru testarea nedestructiva a unor
aliaje metalice. Pentru asemenea radiografii se utilizeaza Cobalt 60 si
Caesium 137.
De asemenea prin radiatii X se testeaza anumite faze de productie si
se elimina defectele. Razele X ultramoi se folosesc in determinarea
autenticitatii unor lucrari de arta sau la restaurarea unor picturi. In
medicina, radiografele sau fluoroscoapele sunt mijloace de
diagnosticare. In radiotarapie se utilizeaza in tratamentul cancerului.
Aparatul computerizat, tomograful axial (scanner CAT sau CT) a fost
inventat in 1972 de inginerul eletronist Godfrey Hounsfield si a fost
pus in aplicare pe scara larga dupa anul 1979.

VII. EFECTUL LASER

Dispozitivele electronice numite lasere produc o forma speciala de

lumina. Ele pot suda tesuturi, pot transmite programele TV prin
cabluri optice si pot ghida proiectile la tintele lor cu o precizie
incredibila.
Lumina alba, provenita de la soare sau de la un bec electric obisnuit,
creeaza impresia ca ar fi aproape pura. Dar acest fapt este departe
de a fi adevarat. Lumina este o forma de radiatie in unde, iar lumina
alba contine un amestec de radiatii de diferite lungimi de unda.
Vazuta separat, fiecare lungime de unda da o senzatie diferita de
culoare. Dar amestecul de raze din lumina solara pare alb. Uneori
razele de diferite lungimi de unda din lumina alba sunt separate, cand
lumina soarelui bate pe picaturi de ploaie. In acele momente putem
vedea culorile componente ale luminii albe sub forma unui curcubeu.
Lumina in care toate undele au aceeasi lungime are o culoare
distincta si poate fi considerata pura. In lumina colorata, obisnuita,
undele se ridica si coboara in timpuri diferite si se spune ca lumina
este incoerenta. Un laser emite lumina de o singura lungime de unda,
in asa fel incat ea sa fie coerenta toate undele se ridica si coboara
in acelasi timp. Acesta este faptul care confera luminii laser
proprietatile sale deosebite.
Lumina incoerenta se imprastie intotdeauna pe masura ce se
indeparteaza de sursa ei. Astfel intensitatea sa scade, treptat, o data
cu distanta. Lumina coerenta nu se imprastie aproape deloc, astfel
incat un fascicul subtire de lumina, provenit de la un laser, poate fi
transmis pe o distanta foarte mare cu o pierdere de energie foarte
mica. De aceea, un fascicul laser puternic ar putea fi folosit drept
arma raza mortala din povestirile science fiction.
Utilizarile pasnice ale laserelor depasesc numeric aplicatiile lor
militare. Datorita faptului ca o cantitate mare de energie poate fi
concentrata intr-un fascicul subtire, lumina laser poate fi folosita la
taierea si sudarea metalelor. Se practica operatii spectaculoase in
care fascicule extrem de fine de lumina laser sunt tot mai mult folosite
pentru taierea tesuturilor umane. Instrumente de taiat obisnuite
necesita sterilizare si se tocesc repede. Aceste inconveniente sunt
eliminate prin folosirea unui fascicul laser, care in plus mai are
avantajul ca reduce hemoragia, deoarece caldura sa tinde sa inchida

tesuturile taiate. Alte utilizari medicale ale luminii laser sunt

prevenirea hemoragiei in ulcerele gastrice su sudarea retinei
desprinse la fundul ochiului.
Asemenea undelor radio generate la posturile de emisie, undele de
lumina emise de laser pot transmite semnale de radio, de
televiziune si altele. Fasciculele laser care transmit semnale sunt
conduse prin cablaje din fibre optice. Numele de laser rezuma felul in
care
functioneaza
acesta,
laser
fiind
prescurtarea
pentru Light Amplification
byStimulated Emission
of Radiation
(Amplificarea Luminii prin Emisie Stimulata a Radiatiei)
Lumina este o forma de radiatie electromagnetica ce se produce
atunci cand electronii care se rotesc in jurul nucleului unui atom
cedeaza o parte din energia lor. Electronii pot sa se in anumite zone
distincte si emit energie daca trec dintr-o exterioara, de energie mai
mare, pe o orbita interioara, de energie mai mica. Intai electronii
trebuie excitati, adica trebuie sa primeasca energie in plus. Aceasta
se poate face pe mai multe cai, cum ar fi incalzirea substantei,
suprapunerea sa la un camp electric intens sau bombardarea sa cu
un curent de electroni liberi.
Cand electronii sunt excitati, ei absorb energie si sar pe orbite
exterioare. De obicei ei revin la intamplare la orbita lor interioara. In
acest proces, fiecare electron emite o particula de energie luminoasa
numita foton. Producerea luminii are loc, in mod normal, in acest fel si
se numeste emisie spontana.
In cazul laserului, electronii excitati dintr-un solid sau gaz sunt
bombardati cu fotoni. Acest fapt determina trecerea electronilor pe
orbite de energie mai mica si o emisie de fotoni. Acest proces se
numeste emisie stimulata. Fiecare foton emis sa deplaseaza in
acelasi timp, sau coerent, cu fotonul care a stimulat emisia sa.
Aceasta pereche poate sa stimuleze apoi emisia altor fotoni de catre
orice alt electron cu care se ciocneste. La un laser, majoritatea
electronilor prezenti sunt in stare excitata si acest fapt asigura
cresterea rapida sau amplificarea numarului de fotoni prin stimularea
succesiva a electronilor excitati. Rezultatul este un fascicul intens de
lumina coerenta.