LEGEA

PERIODICITĂŢII
ŞI SISTEMUL
PERIODIC
STRUCTURA
ATOMULUI
 Plan de lucru:
1. Dezvoltarea sistemului periodic.
2. Structura sistemului periodic.
3. Dovezi privind existenţa electronilor şi nucleelor. Modele atomice.
3.1. Electronii.
3.2. Modelul lui Thomson.
3.3. Nucleul.
3.4. Modelul lui Rutherford.
3.5. Spectre de emisie şi absorbţie.
3.6. Modelul lui Bohr.
3.7. Modelul atomic Bohr-Sommerfeld.
3.8. Repartizarea electronilor în învelişul electronic al atomilor.
4. Clasificarea elementelor după configuraţia electronică.
 Se consideră că prima încercare de a clasifica
substanţele chimice a fost făcută de Antoine
Laurent de Lavoisier, care în 1787 alcătuieşte
„Tabelul corpurilor simple”, în care toate
substanţele simple sunt clasificate în 4 grupuri:

1. Substanţele simple prezente în toate cele trei regate ale naturii: lumina,
termogenul, oxigenul, azotul, hidrogenul;
2. Substanţele simple nemetalice, care se oxidează şi care formează acizi:
stibiul, fosforul, cărbunele, radicalii acidului fluorhidric, clorhidric şi boric;
3. Substanţele simple metalice, care la oxidare formează baze: argintul,
bismutul, cobaltul, cuprul, staniul, fierul, manganul, mercurul, molibdenul,
nichelul, platina, plumbul, volframul, zincul;
4. Substanţele simple care formează săruri şi pămînturi: varul, magnezia
(hidroxidul sulfatului de magneziu), barita (pămîntul greu,), alumina (argila,
pămînt cuarţos), silicea (pămînt silicios).
Prima încercare reuşită de sistematizare a
elementelor chimice este făcută de chimistul
german Jeremias Benjamin Richter, care a
observat (1793) că pentru clasificare poate servi
aşa o caracteristică constantă a substanţelor
simple ca masa atomică.

Astfel, aranjînd metalele ce posedă proprietăţi apropiate (sodiu şi potasiu,

magneziu, calciu, stronţiu şi bariu) în ordinea creşterii masei atomice
Richter a observat că masa atomică a potasiului, egală cu 39, este mai mare
decît masa atomică a sodiului, egală cu 23, cu 16 unităţi. Aceiaşi diferenţă
se observă între masele atomice ale calciului (40) şi magneziului (24). Şi,
cu toate că diferenţa dintre masele atomice ale stronţiului şi calciului este
mai mare, pentru prima dată a fost evidenţiată o dependenţă a
proprietăţile elementelor de masele lor atomice, care, de fapt, nu
caracterizează activitatea elementelor.
În anul 1829 J.W. Döbereiner a remarcat că la unele elemente există
aceeaşi diferenţă între greutatea lor atomică atunci cînd sunt aranjate
în grupe de cîte trei. De exemplu, a observat aceeaşi diferenţă între
greutatea atomică a elementelor clor - brom şi brom - iod. Pe aceeaşi
bază a găsit şi alte grupări asemănatoare, care au devenit cunoscute
sub denumirea de "triadele lui Döbereiner". În afară de aceasta s-a
stabilit că masa atomică a elementului mijlociu este apropiată mediei
aritmetice a celorlalţi doi termeni.
Triadele lui Döbereiner
Ideile lui Döbereiner au fost dezvoltate în continuare de
un alt chimist german Leopold Gmelin, care a arătat că
corelaţia dintre proprietăţile elementelor şi masele lor
atomice este mult mai complexă decît cea de asociere în
triade. În anul 1843 Gmelin publică un tabel în care
elementele erau aranjate în ordinea creşterii maselor
molare a echivalentului şi alcătuiau atît triade, cît şi
tetrade şi pentade, totodată electronegativitatea
elementelor se schimba lent de sus în jos.
 Alexandre-Emile Béguyer de Chancrtua 1862 a
aranjat toate elementele cunoscute în acel timp în
ordinea creşterii maselor atomice şi şirul obţinut l-a
extrapolat pe suprafaţa unui cilindru pe linia ce porneşte
de la baza lui sub un unghi de 45 faţă de planul bazei.

La desfacerea suprafeţei cilindrului s-a

observat că pe liniile verticale paralele axei
cilindrului se aflau elementele chimice cu
proprietăţi identice. Astfel, pe o verticală
nimereau Li, Na, K; Be, Mg, Ca; O, S, Se, Te
etc. Neajunsul spiralei lui de Chancrtua este acel
fapt că pe o linie de elemente cu proprietăţi
similare nimereau şi elemente cu comportament
chimic diferit. De exemplu în grupa metalelor
alcaline se plasa manganul, iar în grupa
oxigenului şi sulfului nimerea titanul care nu are
nimic comun cu acete elemente.
John Newlands în 1864 a arătat că toate clasificările precedente sunt parte integrantă
dintr-o schemă mai generală. Newlands a grupat elementele pe linie în ordinea
creşterii masei lor atomice şi atunci cînd a observat apariţia unor elemente cu
proprietăţi similare la intervale regulate, a regrupat elementele şi în coloane.
Newlands a observat că proprietăţile primelor şapte elemente reapar şi la următoarele
şapte, astfel încît primul şi al optulea, al doilea şi al noulea şi aşa mai departe, aparţin
aceluiaşi grup sau familii. El a numit acest fenomen "legea octavelor". Gazele nobile
care nu fuseseră descoperite pîna în anul 1890, şi-au găsit locul în aceasta schemă la
sfîrşitul fiecărei linii. Însă această teorie nu a fost luată în serios la acea vreme mai
mult datorită alegerii termenului muzical de "octavă" de către Newlands.

do re mi fa sol la si

H Li Be B C N O

F Na Mg Al Si P S

Cl K Ca Ti Cr Mn Fe

John Newlands Co, Ni Cu V Zn In As Se

(1837-1898)
Alte contribuţii la clasificarea elementelor
chimice au mai adus cercetătorul englez
Wiliam Olding (Уильям Одлинг) în 1864 şi
cercetătorul german Julius Lothar Meyer
(Мейер) în 1868. W.Olding a realizat un
tabel foarte asemănător cu cel realizat mai
târziu de Mendeleev. Grupele sunt aranjate pe
orizontală, iar elementele sunt aşezate în
ordinea masei atomice. În tabel s-au lăsat
spaţii libere pentru elementele nedescoperite.
 În anul 1864 apare primul tabel al chimistului german Meyer, în care
au fost incluse 28 de elemente aranjate în 6 coloane corespunzător
valenţelor lor. Meyer intenţionat a limitat numărul de elemente în
tabel pentru a evidenţia schimbarea regulată a maselor atomice în
şirurile de elemente asemănătoare (analog triadelor lui Döbereiner).
În 1870 Meyer publică un nou tabel, alcătuit din 9 coloane.
Elementele asemănătoare erau plasate în coloane verticale; unele
căsuţe Meyer le-a lăsat libere. Tabelul era însoţit de un grafic al
dependenţei volumului atomic al elementului de masa lui atomică,
care ilustra perfect termenul de „periodicitate”, deja propus de
Mendeleev la acel timp.

Diferenţ
Valenţa Valenţa Valenţa Valenţa Valenţa Valenţa
a
IV III II I I II
de mase
Şirul I Li Be ~16
Şirul II C N O F Na Mg ~16
Şirul III Si P S Cl K Ca ~45
Şirul IV As Se Br Rb Sr ~45
Şirul V Sn Sb Te I Cs Ba ~90
Şirul VI Pb Bi Tl ~90
 Cel care este unanim acceptat ca fiind descoperitorul
sistemului periodic modern al elementelor a fost
chimistul rus Dimitri Ivanovici Mendeleev. În martie
1869 Mendeleev prezintă Societăţii Chimice Ruse o
comunicare despre descoperirea Legii periodicităţii. În
acelaşi an este publicată prima ediţie a manualului
„Bazele chimiei”, în care este prezentat tabelul periodic.
La sfîrşitul anului 1870 Mendeleev prezintă SCR
articolul „Sistemul elementelor chimice şi aplicaraea lui
în indicarea proprietăţilor elementelor nedescoperite” în
care prezice proprietăţile unor elemente necunoscute la
acel timp.

Pentru aceasta Mendeleev reiese din aceia că proprietăţile oricărui element sunt
intermediare între proprietăţile celor 2 elemente vecine în grupă şi, concomitent, a
2 elemente vecine în perioadă. În 1871 în articolul „Legitatea periodicităţii
elementelor chimice” Mendeleev formulează legea periodicităţii în următorul mod:
„Proprietăţile elementelor şi a compuşilor lor se află într-o dependenţă periodică
de greutatea lor atomică”.
 Noua clasificare, propusă de Mendeleev, şi-a dovedit încă de la
început valoarea:
 greutăţile atomice ale unor elemente erau calculate greşit;
 plasarea metalelor tranziţiomale;
 trei perechi de elemente să fie plasate în sistem, pe baza proprietăţilor lor, în
ordinea inversă a greutăţilor atomice
Cl − 35,5 Ar − 39,9 K − 39,1
Fe − 55,8 Co − 58,9 Ni − 58,7

Sb − 121,8 Te − 127,6 I − 126,9

 prevederea existenţei şi a proprietăţilor a 6 elemente necunoscute la data

redactării primei tabele periodice. Aceste elemente au fost descoperite în natură
sau obţinute artificial mai tîrziu. Mendeleev a dat acestor elemente următoarele
nume: eka-bor (Sc, descoperit de Nilson), 1879), eka-aluminiu (Ga, Lecoq de
Boisbaudran), 1875), eka-siliciu (Ge, Clemens Winkler), 1886), eka-tantal (Po,
Marie Curie, 1898), eka-mangan (Tc, nu a fost găsit în natură, obţinut artificial în
1937), dvi-mangan (Re, Ida şi W.Nodack, 1925).
 La începutul secolului XX Sistemul Periodic a suferit
unele modificări.
 După descoperirea gazelor inerte, Mendeleev şi William Ramsay au ajuns la
necesitatea creării unei noi grupe de elemente – grupa 0 sau VIII. În aşa mod
gazele nobile s-au încadrat în tabelul periodic ca nişte elemente de tranziţie între
halogeni şi metalele alcaline.

 Bohuslav Braune a găsit soluţia încadrării elementelor pămînturilor rare în

SP, propunînd în 1902 plasrea tuturor acestor elemente într-o singură căsuţă. În
varianta pe care o propune B.Brauner perioada a şasea este mai lungă decît
perioadele 4 şi 5, care, la îndul său sunt mai lungi decît perioadele 2 şi 3.

 În 1911 Frederick Soddy propune plasarea elementelor ce posedă mase

atomice diferite dar proprietăţi chimice indistincte (izotopi) într-o singură căsuţă a
tebelului.
Fiecărui element în SP Mendeleev i-a atribuit un număr de ordine. Odată
cu dezvoltarea teoriei despre structura atomului a fost evidenţiat sensul fizic
al numărului de ordine.
După ce Rutherford (1911) a propus modelul nuclear al atomului, juristul
olandez Antonius van den Broek, care toată viaţă a fost pasionat de
problemele fizicii şi radiochimiei, în 1913 a presupus că „fiecărui element
trebuie să-i corespundă o sarcină internă corespunzătoare numărului de
ordine”.
În acelaşi an ipoteza lui Van den Broek a fost confirmată de fizicianul
englez Henry Moseley în baza analizelor roentgenospectrale, iar în 1920
discipolul lui Rutherford James Chadwick a determinat experimental
sarcinile nucleelor cuprului, argintului şi platinei, confirmînd că numărul de
ordine al elementului în SP corespunde cu valoarea numerică a sarcinii
nucleului atomului lui.
După ce a fost demonstrată structura nucleară a atomului şi corespunderea
numărului de ordine al elementului în SP cu sarcina nucleului atomului lui,
legea periodicităţii a primit o nouă formulare:

„Proprietăţile elementelor şi a compuşilor lor se află într-o

dependenţă periodică faţă de sarcina nucleului atomilor lor”.

Sarcina nucleului determină numărul de electroni, care într-un anumit

mod ocupă orbitalii atomici, iar structura învelişului electronic exterior
se repetă periodic, ceea ce se exprimă în schimbarea periodică a
proprietăţilor chimice ale elementelor şi a compuşilor lor.
 Structura sistemului periodic

Scriind unele după altele simbolurile elementelor în ordinea maselor

atomice crescînde, se observă că al treilea element (Li) are proprietăţi
mult asemănătoare cu al unsprezecelea (Na), iar al patrulea (Be) cu al
doisprezecelea (Mg) etc. Întrerupînd şirul după al doilea element (He)
şi al zecelea (Ne) şi scriind unele sub altele simbolurile elementelor
cu proprietăţi asemănătoare se ajunje la următoarea aşezare:
H He
Perioada I 1 4
Li Be B C N O F Ne
Perioada II 7 9 11 12 14 16 19 20
Na Mg Al Si P S Cl Ar
Perioada III 23 24 27 28 31 32 35,5 40
Aplicînd în continuare acelaşi principiu se ajunge la forma lungă a
sistemului periodic, în care se disting 7 şiruri orizontale sau perioade
(perioada a şaptea fiind, în mod manifest, incompletă):
În forma scurtă a sistemului periodic perioadele mari (4, 5 şi 6) sunt
scrise în două rînduri.
 Perioadele cuprind un număr diferit de elemente:
Numărul perioadei 1 2 3 4 5 6
Numărul de elemente 2 8 8 18 18 32

S-a remarcat că aceste numere corespund unei reguli simple:

2 = 2  12 8 = 2  22
2 = 2  12 8 = 2  22 18 = 2  32
8 = 2  22 18 = 2  32 18 = 2  42
8 = 2  32 32 = 2  42

Sensul acestor numere apare numai în lumina teoriei despre structura

învelişurilor electronice.
În ambele forme ale SP (lungă şi scurtă) elementele sunt grupate în blocuri, în care
orbitalii atomici exteriori sunt echivalenţi după numărul cuantic. În chimie
numerele cuantice orbitale sunt notate cu literele s, p, d şi f. Aceiaşi notare primesc
şi blocurile de elemente chimice. În blocul elementelor s intră metalele alcaline şi
alcalino-pămîntoase; blocul d include metalele tranziţionale; blocul f – lantanidele
şi actinidele, iar în blocul p – toate celelalte elemente.
Cea mai desfăşurată formă a SP este cea în care sunt incluse
lantanidele şi actinidele:
 STRUCTURA ATOMULUI
Unul din primele fenomene fizice studiate care au aruncat o oarecare
lumină asupra structurii materiei a fost electroliza. S-a constatat că
soluţiile unor substanţe dizolvate în apă - electroliţii - conduc curentul
electric.
În electroliţi transportul curentului s-a explicat că se face prin particule
(atomi sau grupe de atomi) purtând sarcini electrice, care au fost numite
ioni. La trecerea curentului, ionii pozitivi se îndreaptă spre catod, de aceea
au fost numiţi cationi, iar cei negativi se îndreaptă spre anod şi au fost
numiţi anioni.
Electroliţi sunt în special sărurile, acizii şi bazele.
În stare solidă aceştia nu conduc curentul electric, deoarece ionii nu au
mobilitate. Pentru ca ionii să se poată mişcă liber substanţa trebuie să fie
dizolvată în apă sau să se afle în stare topită.
Experimentul crucial care a condus la înrădăcinarea ideii de
existenţă a electronilor se datoreşte fizicianului britanic J.J.
Thomson (1897) fiind legat de descărcările electrice în gaze
rarefiate. Prin aplicarea unei diferenţe de potenţial (de circa
10.000 V) între doi electrozi aflaţi într-un tub Crookes conţinând
gaze la presiuni scăzute (p < 0,01 torr), au loc descărcări electrice
a căror natură depinde de presiunea gazului. La presiune mai mare
(cca. 0,1 torr), transportul electricităţii are loc prin ioni în gaz
(atomi sau molecule încărcate pozitiv). În acest caz, între electrozi
apare o lumină caracteristică pentru gazul respectiv (de exemplu,
pentru neon, roşu-portocalie).
La presiuni foarte scăzute (10-3 torr) lumina dispare şi apare o fluorescenţă pe
peretele de sticlă al tubului, datorată unor raze emise de catod, care se propagă în
linie dreaptă. Acestea au fost numite raze catodice şi sunt deviate de câmpul
electric şi magnetic, lucru ce poate fi observat cu ecrane fluorescente. Razele
catodice sunt atrase de placa pozitivă şi respinse de placa negativă. De asemenea,
dacă razele trec printr-o foiţă metalică, aceasta se încălzeşte.
Concluziile experimentelor au fost printre altele:
 razele catodice sunt alcătuite din particule materiale încărcate cu sarcini negative,
care au fost numite electroni.
 natura electronilor nu depinde de electrozi, gaz sau materialul din care este
confecţionat tubul, fiind constituenţi universali ai materiei.
Din deviaţia razelor catodice în câmpuri electrice şi magnetice, s-a calculat raportul
dintre sarcina e şi masa m a electronului (J.J. Thomson, 1897):

Acest raport este acelaşi, indiferent de natura gazului din tub. Sarcina e a
electronului a fost măsurată de Millikan (1909) şi a găsit valoarea e = 1,610-19 C.
Electronul este considerat unitate elementară de sarcină cu valoarea -1 şi se notează
cu e sau în cadrul fizicii .
 Modelul lui Thomson
Pentru că experimentul efectuat de Thomson a convins fizicienii că există electroni
în interiorul atomilor a fost implicit necesar să se admită şi existenţa unei sarcini
pozitive pentru care nu s-a descoperit încă o unitate structurală similară
electronului. Primul model atomic, botezat de unii modelul "cozonacului cu
stafide", propus de către Thomson (1904) imagina atomul format dintr-o masă
difuză pozitivă în care se găsesc răspândiţi electroni, din loc în loc.
Cea mai importantă dovadă a faptului că atomul are o structură şi nu
este indivizibil, cum se credea, a fost radioactivitatea, descoperită
de către Henri Becquerel, în 1896. Termenul de radioactivitate
înseamnă descompunerea spontană (dezintegrarea) atomilor
anumitor elemente (radiu Ra, uraniu U etc.) în elemente mai simple,
cu producerea spontană a trei tipuri de radiaţii: α, β şi γ. Aceste
radiaţii au fost mai întâi studiate prin trecerea lor printr-un câmp
electric.

Razele α sunt atrase spre polul negativ, deci

posedă sarcină pozitivă.
Razele β sunt atrase spre polul pozitiv, deci sunt
încărcate negativ şi au viteze foarte mari. Aceste
radiaţii au aceeaşi natură cu razele catodice, adică
sunt alcătuite din electroni (e).
Razele γ nu sunt deviate de câmpul electric.
 Modelul lui Rutherford
Însă, experienţa crucială, care a convins omenirea de
existenţa nucleului a fost făcută de Rutherford (1911), avea ca
obiect împrăştierea particulelor α la trecerea prin metale.
În urma experimentelor s-a emis un nou model, asemănător sistemului
solar, numit şi "modelul planetar". Dimensional, dacă ne imaginăm
atomul de dimensiunile unui teren de fotbal, nucleul, aflat centrul
terenului, ocupă volumul unei mingi de tenis, iar electronii se
deplasează pe traiectorii circulare sau eliptice similar planetelor în
jurul soarelui:
Nucleul atomului este compus din protoni şi neutroni.
Protonul este o particulă elementară cu sarcina pozitivă (egală în modul cu
sarcina electronului), în timp ce neutronul este neutru din punct de vedere
electric.

Principalele mărimi caracteristice celor trei particule elementare care constituie atomul
Particulă Simbol semn Masa (kg) Sarcina (C) Spin
electron e negativ 9,1110-31 1,610-19 ½
proton p pozitiv 1,67210-27 1,610-19 ½
neutron n neutru 1,67510-27 0 ½
Din punct de vedere electric atomul este neutru. În concecinţă, numărul de
electroni dintr-un atom trebuie să fie egal cu numărul de protoni: Ne = Np.
Numărul de protoni dintr-un atom se notează prin Z şi poartă denumirea de
număr atomic.
Deoarece masa protonului şi a netronului este mult mai mare decît masa
electronului se poate considera, cu o bună aproximaţie, că toată masa
atomului este concentrată în nucleu. Astfel masa atomică este:
mA = Zmp + Nmn
unde Z şi N reprezintă numărul de protoni şi, respectiv, de neutroni din
nucleu.
Mărimea A = Z + N poartă denumirea de număr de masă.
Prin convenţie, numărul atomic şi numărul de masă se reprezintă ca indice
dreapta inferior şi, respectiv superior ataşaţi simbolului elementului:
Pentru un atom dat numărul atomic Z este constant, el fiind caracteristica
fundamentală a atomului. În schimb, numărul de masă A poate avea valori
diferite pentru acelaşi atom, din cauza că nucleul atomului poate conţine un
număr diferit de neutroni pentru acelaşi Z fără ca neutralitatea atomului să
fie schimbată.
Atomii cu acelaşi Z dar cu nimăr de masă atomic A diferit poartă
denumirea de izotopi.
De exemplu, izotopii hidrogenului:

Deci, elementul chimic reprezintă specia de atomi care posedă

acelaşi număr atomic Z.
Deficienţa modelului atomic planetar constă în imposibilitatea
explicării stabilităţii atomului. Conceput potrivit legilor mecanicii
clasice, modelul lui Rutherford nu putea răspunde la următoarea
întrebare:
„De ce nu cad electronii la un moment dat pe nucleu, ştiut fiind că
o sarcină electrică în mişcare accelerată pierde continuu din
energia sa prin radiaţie electromagnetică?”
 Spectre de emisie şi absorbţie

Newton a fost primul care a descompus lumina albă

în culorile componente folosind prisma optică.
Experimental s-a stabilit că atomii gazelor incandescente emit spectre de linii şi că
aceste linii formează grupuri bine definite, numite serii spectrale.
În 1792, T. Melvill a arătat că lumina unui gaz incandescent este formată dintr-un
numar mare de frecvenţe discrete, numite linii de emisie (pe o placa fotografică apar
ca nişte linii).

Atomii emit radiaţii luminoase (linii spectrale) numai atunci cînd sunt excitaţi,
adică atunci cînd trec prin absorbţie de energie exterioară de la starea lor de
energie cea mai joasă, sau starea fundamentală, la o stare mai bogată în energie.
Excitarea atomilor se realizează prin încălzirea substanţelor, de exemplu într-o
flacără sau arc electric.
Dacă se iradiază atomi cu un fascicul luminos cu spectru continuu, analiza
fascicolului după iradiere arată prezenta liniilor de absorbţie, corespunzătoare
frecvenţelor de emisie ale atomilor respectivi. Aceste linii de absorbţie apar
întunecate pe fonul luminos al spectrului continuu:

Aşadar, atomii nu absorb orice lungimi de undă, ci aleg din lumina albă a
spectrului continuu numai anumite lungimi de undă, pe care le pot absorbi
(absorbţie selectivă). În general atomii absorb, adică sunt excitaţi, numai de acele
lungimi de undă pe care le pot emite (deşi nu întotdeauna o lungime de undă emisă
poate fi absorbită).
 Modelul lui Bohr

Bohr (1913) preia modelul planetar al lui

Rutherford pentru atomul de hidrogen şi îi aplică
teoria cuantelor a lui Planck, care a putut explica
spectrele atomice de emisie, obţinute prin
descărcări electrice în gaze rarefiate sau prin
excitarea elementelor într-o flacără, arc electric sau
scânteie electrică. Modelul lui Bohr este aplicabil
atomului de hidrogen şi ionilor hidrogenoizi (ionii:
He+, Li+2, Be+3, etc., adică ioni care au un singur
electron în câmpul de sarcini Ze al nucleului).
Pentru înlătura deficienţele modelului lui Rutheford, Bohr emite două
ipoteze, ce păreau arbitrare în primul moment:
Prima ipoteză legată de orbitele atomice,
presupune că electronul se roteşte în jurul
nucleului numai pe anumite orbite circulare,
permise, staţionare, fără a emite sau absorbi
energie radiantă. Electronul se menţine datorită
compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie
coulombiană.
După Bohr sunt permise numai acele orbite, ale căror momente cinetice
sunt multipli n ai constantei lui Planck:
2mvr = nh
Această relaţie este cunoscută sub numele de condiţia de cuantificare a
orbitelor permise şi se exprimă obişnuit sub forma:

unde n este numărul orbitei.

A doua ipoteză emisă de Bohr, se referă la faptul că în mişcarea sa pe
orbita permisă, electronul nu emite si nici nu absoarbe energie. Atomul
poate absorbi sau emite energie radiantă de o anumită frecventă, numai
discontinuu, corespunzând unor tranziţii electronice care dau naştere
liniilor spectrale.
Marele succes al teoriei lui Bohr constă în aceea că ea permite să explice
spectrul atomului de hidrogen şi să se calculeze cu mare precizie, din
premise pur mecanice liniile spectrale ale hidrogenului.
Prima serie spectrală observată în spectrul atomului de hidrogen a fost
descoperită de Balmer (1885) şi este cunoscută în prezent sub denumirea de
seria Balmer. Ea cuprinde radiaţii din vizibil şi din ultravioletul apropiat. În
vizibil seria Balmer prezintă 4 linii:

care corespund tranziţiilor electronice pe nivelul doi de pe nivelele mai

superioare. Aceste tranziţii sunt denumite cu litere greceşti: de pe nivelul 3
pe nivelul 2 se numeşte H; de pe 4 pe 2 este H, de pe 5 pe 2 - H şi de pe
6 pe 2 - H:
Tranziţia 32 42 52 62 2
Denumire H H H H
Lungime de undă 656,3 486,1 434,1 410,2 364,6
Culoare roşu albastru-verde violet violet ultraviolet
Balmer constată că lungimile de undă ale spectrului atomului de hidrogen pot
fi redate cu ajutorul unei formule empirice:

unde n = 3, 4, 5, 6.

1
Mai târziu Rydberg a notat  , numit număr de undă şi a generalizat

formula dată de Balmer pentru întreg spectrul atomului de hidrogen:

unde R este o constantă, numită constanta lui Rydberg; R = 109,7373 m-1, iar
n1 şi n2 indică nivelele electronice între care are loc tranziţia.
În 1906 Theodore Lyman observă o altă serie de linii în domeniul ultraviolet
al spectrului. Această serie î-i poartă numele – seria Lyman. Poziţiile liniilor
în această serie pot fi redate cu ajutorul formulei:
1 1
 R  2 ; n  2, 3, 4, 
1 n 
2

În 1908 a fost observată o altă serie de linii emise de atomul de hidrogen

în domeniul infraroşu apropiat al spectrului, numită seria Paschen, după
numele celui care a observat primele două linii din această serie la 1875,1
şi 1281,8 nm. Poziţia acestor linii poate fi determinată conform formulei:
1 1
 R  2 
; n  4, 5, 6, 
3 n 
2

Tranziţiile electronice pe nivelele 4 şi 5 de pe nivelele mai superioare

observate în domeniul infraroşu îndepărtat poartă denumirea de seria
Brackett şi, respectiv, seria Pfundt sunt descrise de formulele:
1 1 1 1
 R  2 
; n  5, 6, 7,   R  2 
; n  6, 7, 8, 
4 n  5 n 
2 2
Folosind rezultatele modelului lui Bohr se poate realiza o diagramă
energetică a atomului de hidrogen cu nivelele din ce în ce mai
apropiate pe măsură ce creşte numărul nivelului. Cu ajutorul acestei
diagrame se pot obţine seriile spectrale pe care le poate emite atomul
de hidrogen:
 În cazul serie Balmer din
spectrul atomului de hidrogen sunt
cuprinse tranziţiile electronice de
pe straturile superioare pe nivelul
2. Atunci când un electron sare de
pe nivelul 3 pe cel de-al doilea
nivel, este emis un foton cu
frecvenţa corespunzătoare culorii
roşii.
Când un electron sare de pe
stratul 4 pe nivelul 2, este emisă
lumină de nuanţa "cyan".
Când un electron sare de pe
stratul 5 pe stratul 2, este emisă
lumină albastră.
La saltul de pe stratul 6 spre 2,
lumina emisă este violetă.
Dacă saltul are loc între stratul 7
şi 2, este emisă lumină în zona
ultravioletă a spectrului:
 Spectre atomice

He

Hg

U
Deficienţa modelului atomic al lui Bohr constă în posibilitatea
explicării spectrelor de emisie numai pentru sistemele
monoelectronice (atomul de hidrogen şi ionii hidrogenoizi).

În afară de aceasta în emisia luminii au apărut suplimentar (în măsura

în care aparatura de observaţie optică s-a perfecţionat) şi au rămas
neexplicate următoarele aspecte experimentale:
 intensitatea diferită a liniilor spectrale;
 existenţa unei aşa - numite structuri fine (s-a constatat că fiecare
linie spectrală e o suprapunere de mai multe linii foarte apropiate).

Pentru înlătura aceste deficienţe şi a înţelege atomii cu mai mulţi

electroni este nevoie de o tratare cuantică riguroasă.
 Noţiuni strict necesare ale mecanicii cuantice

 În mecanica cuantică noţiunea de traectorie a electronului din mecanica

clasică este înlocuită de distribuţia spaţială a probabilităţii ca un electron să
se găsească într-un anumit punct din spaţiu. Din această cauză noţiunea de
orbită electronică din modelul lui Bohr este înlocuită cu conceptul de nor
electronic sau orbital atomic, înţelegînd prin aceştea regiuni în jurul
nucleului în care probabilitatea de a întîlni electroni este maximă
(densitatea maximă a norului electronic).

 Electronul este considerat ca o sarcină punctiformă, căreia nu i se poate

determina în acelaşi timp poziţia şi viteza, dar i se poate prevedea
probabilitatea ca să se găsească într-o anumită regiune din jurul nucleului.
Schrödinger (1962), pornind de la conceptul ondulatoriu al electronului, a
stabilit o ecuaţie, numită ecuaţia de undă. Aceasta descrie starea
electronului în atom, legînd prin intermediul unei „funcţii de undă ”,
coordonatele în spaţiu ale electronului, energia totală Et şi cea potenţială Ep
pe care acesta le posedă:

 2  2  2 8 2m
 2  2  2 ( Et  E p )  0
x 2
y z h

Prin interpretarea soluţiilor ecuaţiei lui Schrödinger, chimistul dispune de

modele matematice concrete, pe baza cărorasă-şi poată reprezenta edificiile
atomice ale substanţelor.
 Modelul atomic Bohr-Sommerfeld
În anul 1915, fizicianul german Arnold
Sommerfeld, a dezvoltat modelul atomic
al lui Bohr, elaborând modelul Bohr-
Sommerfeld, postulînd dă electronii se
pot mişca nu numai pe orbite circulare,
dar şi pe orbite eliptice, care pot avea
diferite orientări în spaţiu.

Pentru caracterizarea mişcării electronului, Sommerfeld utilizează

numerele cuantice:
n – principal
l - secundar, azimutal sau orbital
m – magnetic
s - de spin
n - numărul cuantic principal, care poate lua valorile 1, 2, 3, 4 .... n
(n  N) şi determină energia şi amplasarea nivelelor electronice.
Orbitalii caracterizaţi de acelaşi număr n formează un strat electronic.
Straturile electronice se notează prin litere după regula:

Pentru fiecare valoare a lui n, se obţin n2 soluţii matematice ale

ecuaţiei lui Schrödinger. Fiecare din cele n2 soluţii corespunde unei
stări energetic a electronului, unei funcţii de undă orbitale, sau pe
scurt unui orbital atomic. Deci, numărul maxim de orbital ce
corespunde unui nivel energetic n, este n2.
l - numărul cuantic secunldar sau azimutal determină geometria
(forma şi simetria) norului electronic.
Pentru un n dat l poate lua valorile: 0, 1, 2, ... (n-1).
Nivelul electronic caracterizat prin numărul cuantic principal n
conţine maxim n subnivele electronice, care se notează prin litere
conform regulii:

Astfel, orbitalii vor fi 1s, 2s, 2p, 3s, 3p, 3d,

m - numărul cuantic magnetic determină orientarea în spaţiu a orbitalilor
faţă de direcţia unui câmp magnetic exterior în care se găseşte atomul,
datorită interacţiunii câmpului magnetic generat de electron în mişcarea sa
în jurul nucleului cu câmpul exterior. Acest număr reflectă, în absenţa
câmpului exterior, direcţiile diferite pe care le ia orbitalul în spaţiu. Pentru
un număr cuantic l dat, numărul cuantic magnetic poate lua valori întregi în
intervalul -l...0...+l, deci în total 2l+1 valori. Munărul cuantic magnetic, m,
reprezintă numărul total de orbitali de egală energie corespunzător unui
subnivel l. Într-un cîmp magnetic exterior intens această degenerare
(echivalenţă a orbitalilor după energie) dispare, apărînd o scindare a
subnivelului l corespunzător:
Astfel, pentru subnivelul s (l = 0), numărul cuantic magnetic ia o
singură valoare, m = 0, deci, acest subnivel conţine un singur orbital.
Pentru subnivelul p (l = 1), numărul cuantic magnetic ia trei valori, m
= -1, 0, 1, deci, acest subnivel conţine 3 orbitali atomici. În cazul
subnivelelor d şi f, numărul de orbitali atomici este 5 şi respectiv 7,
corespunzător valorilor luate de numărul cuantic magnetic:
s - numărul cuantic de spin, caracterizează mişcarea de rotaţie a
electronului în jurul propriei axe, deosebind cei 2 electroni care
ocupă un orbital. Poate lua numai două valori +½ şi -½,
corespunzând celor două sensuri posibile de rotaţie.
 În funcţie de valorile numărului cuantic l, funcţiile orbitale
determină pentru orbitali forme diferite.

Pentru l = 1, orbitalul este „s”, are formă sferică (simetrie maxomă).

Există din primul nivel electronic K. Fiecare nivel conţine un singur
subnivel s, fiecare subnivel s avînd un singur orbital s.
Pentru l = 1, orbitalii sunt în număr de 3 (deoarece numărulcuantic
magnetic are valorile -1, 0, 1), sunt orbitalii p (px, py, pz) şi au
simetrie bilobală. Există din stratul al doilea, L, deci de la nivelul
caracterizat de n = 2.
Pentru l = 2, orbitalii sunt în număr de 5 (deoarece numărul cuantic
magnetic are valorile -2, -1, 0, 1, 2), sunt orbitalii d şi au simetrie
tetralobară. Există din stratul al treilea, M, deci de la nivelul
caracterizat de n = 3.
Pentru l = 3, orbitalii sunt în număr de 7 (deoarece numărul cuantic
magnetic are valorile -3, -2, -1, 0, 1, 2, 3), sunt orbitalii f şi au
simetrie octolobară. Există din stratul al patrulea, N, deci de la nivelul
caracterizat de n = 4.
Fiecare orbital corespunde unui set dat de numere cuantice n, l şi m şi
are o anumită geometrie a norului electronic (sau distribuţie a
probabilităţii). Subnivelul determinat de numărul cuantic secundar l
conţine 2l + 1 orbitali, nivelul determinat de numărul cuantic
principal n conţine n2 orbitali.

Numărul maxim de electroni corespunzător unui nivel energetic n va

fi:
l  n 1 l  n 1


l 0
2( 2l  1)  2  ( 2l  1)  2n 2
l 0
Numărul maxim de electroni într-un atom pe nivele energetice,
subnivele şi orbitali
(pentru n cuprins între 1 şi 4)
 Repartizarea electronilor în învelişul electronic al atomilor

Distribuţia electronilor în învelişul electronic al atomilor, în orbitali,

substraturi şi straturi electronice, se face ţinând cont de următoarele
reguli:

1) Principiul excluziunii Pauli (1925), afirmă că într-un atom nu pot

exista 2 electroni cu aceleaşi valori pentru toate numerele cuantice,
electronii trebuie să difere cel puţin printr-un număr cuantic.
Un orbital nu poate fi ocupat decât de maximum 2 electroni care
trebuie să aibă spin opus.
Numărul maxim de electroni pe un substrat este 2(2l + 1), iar pe
un strat 2n2.
2) Regula lui Hund sau regula multiplicităţii maxime: orbitalii de
energie egală (orbitalii degeneraţi ai unui subnivel), se ocupă pe rând,
întâi cu un electron, apoi cu al doilea, astfel ca numărul electronilor
necuplaţi să fie maxim (cu alte cuvinte, astfel încît spin sumar să fie
maximal).
Semiocuparea orbitalilor de acelaşi tip, duce la o configuraţie electronică
stabilă, fapt evidenţiat de energiile de ionizare, mult mai mari pe care le au
atomii acestor elemente (exemplu – azotul: 7N: 1s22s22p3).
Datorită stabilităţii mari obţinute prin semiocuparea (p3, d5, f7) sau ocuparea
completă (p6, d10, f14) cu electroni a orbitalilor atomici, se pot explica şi
abaterile de la regulile generale întâlnite în cazul configuraţiilor electronice
ale:
– cromului şi molibdenului: Cr şi Mo, cu configuraţia electronilor de
valenţă: (n-1)d5ns1 în loc de (n-1)d4ns2
– cuprului, argintului şi aurului: Cu, Ag, Au, cu configuraţia electronilor
de valenţă: (n-1)d10ns1 în loc de (n-1)d9ns2.
3) Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni, principiul construcţiei
sau principiul stabilităţii corespunzător regulii sumei (n+1) Klechkovsky.
Orbitalii atomilor multielectronici se populează succesiv cu electroni, în ordinea
creşterii energiei orbitalilor; se ocupă mai întâi cu electroni orbitalii atomici de
energia mai mică, urmând apoi orbitali cu energie din ce în ce mai mare. Ordinea de
completare a orbitalilor urmează riguros ordinea crescătoare a energiei orbitalilor
este dată de succesiunea sumei (n+1) a diferiţilor orbitali. In cazul în care doi sau
mai mulţi orbitali au aceeaşi sumă (n+1), se completează mai întâi orbitalul cu n
minim.
 Clasificarea elementelor după configuraţia electronică

După tipul orbitalului în care se plasează electronul distinctiv,

elementele pot fi clasificate în blocurile s, p, d, f.
Blocurile s şi p sunt formate din elementele reprezentative, din
grupele principale ale sistemului periodic, grupele „a”.
Blocul elementelor d este format din metalele tranziţionale, din
grupele secundare ale sistemului periodic, grupele „b”.
Blocul elementelor f este format din elementele de tranziţie internă,
seriile lantanidelor şi actinidelor.
Blocul elementelor s cuprinde elementele din subgrupele Ia şi IIa şi
au electronul distinctiv într-un orbital de tip s.

Configuraţia electronică pentru atomii acestor elemente este:

 pentru metalele alcaline, grupa Ia: ns1 ;
 pentru metalele alcalino-pământoase, grupa IIa: ns2 ;
 He, cu configuraţia electronică 1s2, este un element de tip s, dar
este un gaz rar.
Blocul elementelor p cuprinde elementele din grupele IIIa – VIIa,
inclusiv grupa 0 (sau grupa VIIIa).

Acestea au electronul distinctiv situat în orbitalii p.

Configuraţia electronică generală pentru atomii acestor elemente este:

 pentru grupele IIIa – VIIa: ns2np1-5;
 pentru gazele rare: ns2np6.
Blocul de elemente d conţine elementele din grupele IIIb – VIIIb
(grupa VIIIb formată din triade) şi metalele din grupa Ib, respectiv
IIb, având electronul distinctiv situat într-un orbital (n-1)d cu
configuraţia învelişului electronic exterior: (n-1)d1-10ns1-2.

Metalele din grupa IIb nu sunt metale tranziţionale veritabile datorită

faptului că orbitalii (n-1)d complet sunt complet ocupaţi cu electroni,
deci, în stratul de valenţă au structura electronică d10s2. Totuşi, ele se
studiază împreună cu elementele tranziţionale datorită proprietăţilor
asemănătoare.
Blocul elementelor f cuprinde elementele care conţin electronul
distinctiv situat într-un orbital (n-2)f, iar configuraţia electronică a
stratului exterior de forma (n-2)f1-14(n-1)d1ns2.

Cuprinde două serii analoage de cîte 14 elemente, lantanidele (n = 6)

şi actinidele (n = 7).
 PROPRIETĂŢILE FIZICE ŞI CHIMICE ALE
ELEMENTELOR SE CLASIFICĂ în:
 neperiodice, care sunt determinate de nucleul atomic:
• numărul atomic Z, cu valori de la 1 la 109
• masa atomică
• spectre de raze X
 periodice, care sunt determinate de învelişul electronic:
 proprietăţi fizice periodice:
• rază atomică
• rază ionică
• energie de ionizare
• afinitate pentru electroni
 proprietăţi chimice periodice:
• caracter electropozitiv (metalic)
• caracter electronegativ (nemetalic)
• valenţă, număr de oxidare.
RAZA ATOMICĂ
 în cadrul unei perioade, în grupele principale,
razele atomice scad cu creşterea numărului de
ordine Z

 în cadrul unei perioade, în blocul elementelor

tranziţionale se constată o scădere a razelor
atomice de la grupa a 3-a până la grupele 8-10, apoi
o uşoară creştere la elementele grupelor 11 şi 12

 în subgrupele principale ale sistemului periodic,

razele atomice cresc în general semnificativ cu
creşterea numărului atomic Z; în grupele
secundare, razele atomice cresc uşor cu creşterea
numărului atomic Z, existând o diferenţă mică între
razele atomice ale elementelor din seriile 4d
(perioada a 5-a) şi 5d (perioada a 6-a)
 RAZA IONICĂ
 raza cationului este totdeauna mai mică decât raza atomului din care
provine (pierzând electroni, un atom se transformă într-un cation cu aceeaşi
sarcină nucleară ca a atomului, care atrage un număr mai mic de electroni,
ceea ce are ca rezultat scăderea razei):
 raza anionului este întotdeauna mai mare decât raza atomului din care provine
(acceptând electroni, un atom se transformă într-un anion cu aceeaşi sarcină
nucleară ca a atomului, care atrage un număr mai mare de electroni, între care se
manifestă şi respingerile electrostatice, fapt ce determină extinderea norului
electronic şi deci creşterea razei):
Razele ionice se schimbă în perioade şi grupe analog
razelor atomice
 în cadrul unei perioade, pentru ionii izoelectronici, atât pentru anioni, cât şi
pentru cationi, se constată scăderea razei ionice cu creşterea numărului atomic Z
(adică a sarcinii nucleare):

 pentru acelaşi element raza cationului scade cu creşterea sarcinii cationului:

Cr0 Cr2+ Cr3+
r, nm 0,127 0,083 0,064

 în cadrul inei grupe raza ionilor creşte o dată cu creşterea numărului atomic:
r, nm r, nm
Li+ 0,068 F– 0,133
Na+ 0,098 Cl– 0,181
K+ 0,133 Br– 0,196
Rb+ 0,149 I– 0,220
 DENSITATEA
 în grupe se constată creşterea densităţilor elementelor odată cu creşterea
numărului atomic Z
 în perioade se constată creşterea densităţilor elementelor de la extremităţi spre
centru
 dintre nemetale, cel mai uşor element (densitatea cea mai mică) este hidrogenul,
urmat fiind de heliu; cele mai grele nemetale (densităţile cele mai mari) sunt carbonul
şi iodul
 dintre metale, cel mai uşor este litiul (în general metalele alcaline au densitate mică,
subunitară); cele mai grele metale sunt iridiul şi osmiul
 TEMPERATURA DE TOPIRE

În subgrupele principale se constată o scădere a punctelor de topire cu creşterea numărului

atomic Z, în timp ce în grupele secundare se constată o creştere a punctelor de topire cu creşterea
numărului atomic Z
 cele mai mici puncte de topire le au heliu (-272,1ºC) şi hidrogenul (-259,23ºC)
 cele mai mari puncte de topire le au carbonul (forma alotropică diamant 3500ºC) şi wolframul
(3410ºC)
 singurele elemente lichide sunt bromul (-7,25ºC) şi mercurul (-38,84ºC)
 elemente uşor fuzibile (se topesc la temperaturi joase) sunt: cesiul, galiul, rubidiul, fosforul alb,
potasiul, sodiul, sulful
 elemente greu fuzibile (se topesc la temperaturi înalte) sunt: reniul, osmiul, molibdenul, borul.
 TEMPERATURA DE FIRBERE

Valorile temperaturilor de fierbere variază analog celor de topire.

 POTENŢIAL DE IONIZARE

 în perioadă, energia primară de ionizare creşte de la grupa 1 la grupa 18, deci odată cu creşterea
numărului atomic Z; elementele care au în stratul exterior configuraţii electronice stabile au energii de
ionizare mai mari:
•elementele grupei 2 – configuraţia electronică în stratul exterior ns2
•elementele grupei 15 - configuraţia electronică în stratul exterior ns2np3 (substrat „p” semiocupat cu
electroni)
•elementele grupei 12 - configuraţia electronică în stratul exterior ns2(n-1)d10
 în grupe, energia primară de ionizare scade cu creşterea numărului atomic Z, deci o dată cu creşterea
numărului de straturi ocupate cu electroni şi cu micşorarea atracţiei electrostatice a nucleului asupra
electronilor din stratul exterior ca urmare a depărtării de nucleu.
 AFINITATE FAŢĂ DE ELECTRON

 în perioadă, afinitatea pentru electron creşte, este din ce în ce mai negativă,

pe măsură ce creşte numărul atomic Z (excepţie fac elementele grupei 2 şi 18)

 în grupe, afinitatea pentru electron scade cu creşterea numărului atomic Z,

deoarece electronul se adaugă pe un nivel a cărui distanţă de la nucleu creşte
odată cu numărul de straturi
 PROPRIETĂŢI METALICE ŞI NEMETALICE
PROPRIETĂŢI REDOX

Proprietăţile metalice şi de reducător

Proprietăţile nemetalice şi de oxidant

Proprietăţile metalice
şi de reducător

Proprietăţile nemetalice
şi de oxidant
 PROPRIETĂŢILE ACIDO-BAZICE

Na+ Mg2+ Al3+ Si4+ P5+ S6+ Cl7+

Na2O MgO Al2O3 SiO2 P2O5 SO3 Cl2O7
NaOH Mg(OH)2 Al(OH)3 H2SiO3 H3PO4 H2SO4 HClO4
Proprietăţi bazice Proprietăţi Proprietăţi Proprietăţi Proprietăţi acide
amfotere acide slabe acide medii puternice

B3+ H3BO3 Acid slab S+6 H2SO4 Acid

Al3+ Al(OH)3 tare
Ga3+ Ga(OH)3 Hidroxizi amfoteri Se+6 H2SeO4 Acid de
In3+ In(OH)3 tărie
medie
Tl3+ Tl(OH)3 Mai pronunţate Te+6 H2TeO4 Acid
sunt proprietăţile slab
bazice
 VALENŢA ŞI GRADUL DE OXIDARE

Na2O MgO Al2O3 SiO2 P2O5 SO3 Cl2O7

Starea de 1+ 2+ 3+ 4+ 5+ 6+ 7+
oxidare

 Numărul maxim de oxidare pozitiv al unui element este egal cu

numărul grupei sistemului periodic din care face parte elementul
respectiv. Existã unele excepţii de la regula numărului de oxidare
pozitiv maxim pentru elementele din perioada a 2-a precum şi pentru
elementele tranziţionale din grupele VIIIB (8,9,10) şi IB (11);

 În combinaţiile cu alte elemente, mai electropozitive decât ele,

elementele prezintă un singur număr de oxidare negativ egal cu (8-n)
în care n este numărul grupei din care face parte elementul
respectiv.