Claudia Morgovan – Chimie Generală

1. Obiectul şi ramurile chimiei

Ştiinţele naturii cuprind trei ramuri fundamentale: fizica, chimia şi biologia.

Fizica (din gr. „phisis”= natură) se ocupă cu numeroasele transformări, numite
fenomene, care au loc în natură şi cu forţele care le provoacă. Chimia se
concentrează asupra speciilor materiale, unitare şi bine definite, numite substanţe.
Biologia studiază viaţa şi fiinţele vii.
Potrivit unei definiţii mai vechi, chimia cercetează acele fenomene în cursul
cărora are loc o modificare a naturii substanţelor (care provoacă o transformare a
substanţelor în alte substanţe), în timp ce în fenomenele fizice, natura substanţelor
nu se schimbă. Aceste definiţii nu mai reflectă corect preocupările actuale ale fizicii
şi chimiei, fiind valabile numai în cazul fenomenelor macroscopice, la care iau parte
cantităţi mari de materie, de dimensiunile obiectelor perceptibile prin simţurile
noastre.
Dezvoltarea logică, întâi a chimei şi apoi a fizicii, a dirijat aceste ştiinţe spre
cercetarea particulelor cele mai mici din care este alcătuită materia. Proprietăţile
materieie nu pot fi bine înţelese decât în funcţie de proprietăţile şi comportamentul
celor mai mici particule materiale din care este materia compusă. Încă în urmă cu
mai mult de un secol, chimiştii au recurs la ipoteza existenţei atomilor pentru a
explica legile combinaţiilor chimice. Timp de aproape un secol s-a considerat că
atomii sunt cele mai mici particule materiale posibile şi, în consecinţă, ei au fost
consideraţi invariabili şi indivizibili (atom provine din gr.= „ce nu poate fi tăiat”).
În secolul trecut, fizicienii au descoperit că atomii sunt construcţii complicate,
alcătuite din particule mai simple, numite electroni, protoni şi neutroni. Cercetări
ulterioare au dus la descoperirea şi a altor particule elementare, numite astfel
deoarece nu pot fi descompuse în particule mai simple, cu mijloacele cunoscute în
prezent. Dintre aceste particule elementare amintim pozitronii, mezonii, neutrino
etc., de studiul acestora ocupându-se fizica.
O dată stabilită existenţa certă a atomilor, se poate defini chimia ca fiind ştiinţa
care studiază atomii şi combinaţiile acestora, molecule, ioni şi cristale. Această
definiţie însă, deşi oglindeşte mai bine faptele decât prima, nu este pe deplin
satisfăcătoare, deoarece nu trasează o delimitare netă între fizică şi chimie. De fapt,
cercetarea atomilor şi a combinaţiilor lor nu este posibilă fără ajutorul fizicii.
Întrepătrunderea domeniilor chimiei şi fizicii este atât de profundă încât chimia nu
poate fi studiată fără o cunoaştere temeinică a fizicii, sau cel puţin a unor anumite
părţi ale fizicii. Mărimile fundamentale şi unităţile de măsură ale fizicii sunt aceleaşi
şi în chimie, metodele de lucru folosite în chimie sunt în cea mai mare parte metode
fizice, adaptate la problemele speciale ale chimiei. Aceleaşi mărimi fundamentale şi
aceleaşi unităţi de măsură sunt valabile şi în alte ştiinţe ale naturii, în realitate acestea
 Claudia Morgovan – Chimie Generală

formând un tot unitar. Diferitele ştiinţe se deosebesc numai prin obiectele asupra
cărora ele se concentrează şi prin anumite metode de lucru specifice fiecărei ştiinţe.
Fără a fi o ştiinţă a naturii, matematica aduce un ajutor nepreţuit în studiul
fenomenelor naturale, deoarece forma cea mai exactă pentru a descrie un fenomen
natural sau a enunţa o lege a naturii este cea matematică.

1.2. Scurt istoric al chimiei

Primele descoperiri chimice mai însemnate ale omului primitiv au fost fie
întâmplătoare, de exemplu focul, fie izvorâte din activităţi meşteşugăreşti empirice
(cum sunt olăritul sau obţinerea metalelor din minereuri).
Chimia a luat naştere, se pare, în secolul 2 e.n., în Alexandria, un oraş de
cultură greacă din Egipt. Chimia, cel puţin la început, îşi are originea în unele practici
şi superstiţii populare. Cuvântul chimie apare prima oară într-un decret al
împăratului Diocleţian din anul 296 e.n. Prin acest decret se ordona arderea cărţilor
egiptenilor despre chemeia, sau arta obţinerii aurului şi argintului. Din surse
ulterioare se ştie că materia primă a acestei pretinse obţineri a metalelor nobile erau
metalele comune, în special plumbul. Etimologia cuvântului chimie nu este
cunoscută cu certitudine. Tradiţia chimică greacă s-a răspândit în Europa apuseană
medievală prin intermediul arabilor, care au transformat termenul chimie în
alchimie.
Alchimia nu a fost niciodată o ştiinţă, în sensul actual al cuvântului, deoarece
nu era preocupată de cunoaşterea naturii. În afară de „transmutaţia” metalelor în aur,
alchimiştii credeau şi în existenţa unui medicament universal, „piatra filosofală” sau
„elixirul vieţii”, capabil să vindece toate maladiile omului. Asfel, alchimia specula
sentimentele primare şi naive ale omului, în special dorinţa de îmbogăţire rapidă sau
recăpătarea sănătăţii pierdute, prin mijloace miraculoase, fiind adesea un pretext
pentru înşelătorie.
Totuşi, pentru evoluţia chimiei ca ştiinţă, alchimia a avut şi părţi bune. În
primul rând alchimiştii se foloseau de o metodă de lucru ce s-a dovedit mai târziu a
fi extrem de fructuoasă, experienţa. Laboratoarele alchimiştilor au fost primele
locaşuri din lume anume destinate cercetării. Alchimiştii au obţinut câteva substanţe
importante, cum ar fi acidul azotic, alcoolul şi câteva săruri. Distilarea, descoperită
probabil de sumerieni, a fost mult practicată de alchimişti. Aparatele de distilare,
numite de alchimiştii greci ambix, ne-au parvenit sub denumirea arabizată de
alambic.
 Claudia Morgovan – Chimie Generală

1.3. Ramurile chimiei

Cea dintâi preocupare a chimiei, ca ştiinţă a naturii, este de a clasifica, după

compoziţie, proprietăţile şi structura lor, numeroasele substanţe găsite în natură sau
obţinute artificial. Această chimie descriptivă se împarte în două ramuri mari, chimia
anorganică şi chimia organică. Chimia organică se ocupă cu studiul combinaţiilor
foarte numeroase ale carbonului, iar cea anorganică cu studiul combinaţiilor
celorlalte elemente.
Cunoaşterea proprietăţilor, a structurii şi a transformărilor substanţelor nu este
posibilă decât prin folosirea metodelor fizicii. Aplicarea acestor metode la studiul
substanţelor şi fenomenelor chimice formează preocuparea chimiei fizice.
Chimia analitică este ramura chimiei care se ocupă cu stabilirea compoziţiei
şi structurii substanţelor, fiind o disciplină aqjutătoare indispensabilă în orice lucrare
chimică. Prin analiza calitativă se stabilesc elementele, ionii sau moleculele ce
compun o substanţă sau amestec de substanţe, iar prin analiza cantitativă se
determină compoziţia procentuală a substanţelor sau a amestecurilor.
Chimia sintetică studiază metodele pentru obţinerea de substanţe, fie pornind
de la elemente (sinteze totale), fie de la combinaţii mai simple decât cele ce urmează
a fi sintetizate (sinteze parţiale). Chimia sintetică stă la baza industriei chimice.
Această industrie transformă o serie de materii prime naturale anorganice (N, O,
sare, S, diferite sulfuri metalice, carbonaţi şi oxizi metalici etc.) sau materiale
organice (cărbune, petrol şi alte materiale de origine biologică) în produse utile
omului. Industria chimică joacă astfel un rol însemnat în economia ţărilor dezvoltate.
Chimia nu serveşte numai industriei chimice, ci şi altor ramuri ale producţiei,
precum şi altor ştiinţe. Astfel, au luat naştere numeroase discipline anexe ale chimiei,
ca geochimia, biochimia, chimia agricolă, chimia medicală etc., fiecare cu metodele
şi problemele ei specifice.