Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea de Stat “Alecu Russo” din Bălţi

Facultatea de Ştiinţe Reale, Economice şi ale Mediului
Catedra de ştiinţe ale naturii şi agroecologie

Note de curs

la disciplina

CHIMIA GENERALĂ

A elaborat dr. hab., conf. univ., Vasilii Şaragov

BĂLŢI, 2019
1
 Cuprins:

I. Introducere
1.Chimia – ca o parte a ştiinţelor naturale.
2.Clasificarea formelor de mişcare a materiei. Fenomenele fizice şi chimice.
3.Obiectul chimiei. Scopul şi problemele cursului de chimie generală.
II. Legătura chimică şi structura moleculelor
1. Mecanizmul formării legăturilor chimice.
2. Legătura covalentă şi caracteristica ei.
3. Legătura ionică.
4. Legătura de hidrogen.
5. Legătura metalică.
6. Acţiunile intermoleculare.
III. Termodinamica chimică
1. Noţiuni principale ale termodinamicii chimice.
2. Efectul termic al reacţiilor chimice.
3. Entropia.
4. Direcţia parcurgerii proceselor chimice.
IV. Efectul termic al reacţiilor chimice
V. Entropia
VI. Direcţia desfăşurării proceselor chimice.
VII. Cinetica chimică
1. Noţiune de viteză a reacţiilor chimice.
2. Molecularitatea reacţiilor chimice.
3. Factorii care influenţează asupra vitezei reacţiilor chimice.
4. Energia de activare.
5. Cataliza.
6. Mecanismul reacţiilor chimice.
7. Echilibrul chimice.
8. Principiul lui Le-Shatelier.
VIII. Legea periodicităţii şi sistemul periodic al elementelor a lui
D. I. Mendeleev

2
 Tema: Introducere
4. Chimia – ca o parte a ştiinţelor naturale.
5. Clasificarea formelor de mişcare a materiei. Fenomenele fizice şi
chimice.
6. Obiectul chimiei. Scopul şi problemele cursului de chimie generală.

1. Chimia – ca o parte a ştiinţelor naturale.

Ce studiază chimia? Această întrebare este principală deoarece determină
locul chimiei între alte ştiinţe, ce se referă la chimie şi ce studiază alte ştiinţe. În
momentul de faţă nu există o definiţie identică a chimiei ca ştiinţă. Ca regulă
chimia este ştiinţa care se ocupă cu studierea substanţelor şi transformarea lor.
După părerea mea această definiţie s-a învechit şi nu corespunde etapei actuale de
dezvoltare a ei. Pentru a lămuri esenţa acestei întrebări este necesar la început să ne
adresăm la aşa noţiuni fundamentale, care determină complet cunoştinţele despre
natură, ca materia, substanţa, cîmpul, fenomenul, masa sarcina, spaţiu, timpul,
energia.
Lumea care ne înconjoară prezintă diverse obiecte, care se află în
permanentă interacţiune – aceasta şi este materia. Materia se află într-o mişcare
permanentă. Mişcarea are loc în spaţiu şi timp: care nu este izolat de materie.
Formele de mişcare ale materiei sunt diverse (vîntul, arderea, creşterea copacilor,
relaţiile dintre oameni ş.a.m.d). Unele forme ale materiei pot trece în altele. De
exemplu, mişcarea termică trece în mecanică. Indifirent de trecerea unor forme de
mişcare în altele întotdeauna se respectă legea fundamentală a naturii – legea
existenţei veşnice a materiei şi mişcării. Nici o formă de materie, nici o formă de
mişcare nu poate fi obţinută din nimic, după cum nu poate fi transformată în nimic.
Materia este veşnică, ea se supune legii conservării materiei şi energiei, care sună
în felul următor: În natură nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă ci totul se
transformă dintr-o formă în alta în cantităţi egale.
Legile generale de dezvoltare a naturii le studiază filozofia, iar unele forme
de mişcare a materiei le studiază fizica, chimia, biologia şi altele.
Spaţiu – forma de coexistenţă a obiectelor şi a proceselor (caracterizează
structura şi extinderea sistemelor materiale).
Timpul – forma schimbului succesiv al fenomenelor şi stării materiei
(caracterizează durata existenţei lor).
Proprietatea universală a timpului – durata, incomparabilitatea,
ireversibilitatea.
Masa – una din caracteristicile de bază ale materiei, care determină
proprietăţile ei inerte şi gravitaţionale.
Energia – măsură comună cantitativă a diferitor forme de mişcare a materiei.
Sarcina electrică – mărimea, care determină intensitatea interacţiunii
electromagnetice a particulelor încărcate.
Prin urmare chimia este o parte componentă a ştiinţelor naturale.

3
 2. Clasificarea formelor de mişcare a materiei.
Fenomenele fizice şi chimice.
Transformările, care au loc la trecerea unei forme de mişcare în alta se
numesc fenomene. O formă a materiei care se caracterizează prin unele proprietăţi
(fizice, chimice, biologice), care aparţin numai materiei date se numeşte substanţă.
De exemplu, apa – în condiţii obişnuite este un lichid străveziu cu o anumită
densitate, temperatură de fierbere, de îngheţare ş.a.m.d. Într-un sens mai profund
ştiinţific substanţa – este materia, la care masa de repaus nu este egală cu zero.
Pe de altă parte, acele forme de materie, particulele discrete ale cărora n-au
masa de repaus se numesc cîmpuri. Cîmpul şi substanţa întotdeauna se află într-o
legătură continuă între ele.
Fondatorul clasificării formelor de mişcare ale materiei a fost F. Enghils. El
deosebea următoarele forme de mişcare a materiei: mecanică, fizică, chimică,
organică şi socială. Aceste forme sunt studiate de fizică, chimie, biologie şi
sociologie.
Alte forme de mişcare (mecanică, geologică, psihică) sînt obiectele de
studiere a altor ştiinţe.
Sub forma fizică de mişcare a materiei (alt fel fenomene) se înţelege
interacţiunea particulelor elementare între ele şi interacţiunea obiectelor materiale
prin intermediul cîmpurilor (electromagnetic, de gravitaţie şi altele). Această formă
se manifestă la pimele etape de dezvoltarea a materiei şi aparţine absolut tuturor
obiectelor materiale. Purtătorul acestor transformări sunt particulele elementare.
Fenomenele în urma cărora au loc transformările unor substanţe în altele se
numesc fenomene chimice. Orice fenomen chimic întotdeauna este însoţit de
fenomene fizice. Purtătorul elementar al formelor de transformări chimice este
atomul (ion, radical liber).
Forma biologică de mişcare a materiei este caracteristică pentru organismele
vii, iar purtătorul său elementar este celula.
Forma socială de mişcare se referă la relaţiile dintre oameni (purtătorul
acestor forme de mişcare este omul).
Redarea schematică a formelor de bază a mişcării materiei şi purtătorii ei
elementari.

Fizică Chimică Biologică Socială

(Particula elementară) (atomul) (celula) (omul)

Cea mai simplă formă de mişcare este cea fizică, iar cea mai complicată este
cea socială. E necesar să menţionez, că cea mai complicată formă de mişcare a
materiei întotdeauna include cei mai simpli, tot aşa cum şi purtătorii. Exemple: apa
curge, cade zăpada – fenomene fizice. Arde lemnul, ruginesc metalele – fenomene
chimice, care includ în sine şi fenomene fizice. ( La arderea lemnului căldura se

4
răspîndeşte în mediu înconjurător). Culoarea vişinei – fenomen biologic, care
include şi fenomen chimic ( fotosinteza) şi fizic (mişcarea sucului).
Convorbirea oamenilor între ei – fenomen social, care include toate formele
de mişcare a materiei.
Reeşind din cele spuse urmează, că pentru a primi un tablou total despre
lumea înconjurătoare (cu alte cuvinte penru a deveni un om cărturar) trebue să
studiezi toate ştiinţile fundamentale. Din 5 mii de ore în care studentul de la
Universitate studiază se repartizează pentru studenţii de la facultatea noastră în
felul următor: forma fizică de mişcare – 90%, chimică – 1%, biologică – 2%,
socială – 7%. După părerea mea aceasta este un învăţămînt unilateral.
Formele de mişcare a materiei se poate de interpretat şi pentru alt exemplu:
După volumul informaţiei editată la etapa actuală pe un loc de frunte stă chimia
(mai departe urmează fizica, biologia …). Pînă la jumătatea secolului nostru cea
mai multă informatie despre formele fizice de mişcare a materiei a fost publicată în
presă. La începutul secolului următor pe primul loc se va situa biologia. Prin
urmare, pe viitor omenirea trebuie să acorde cea mai mare atenţie fenomenelor
sociale (încetarea războaielor, autoperfecţionarea însăşi a omului).

3. Obiectul chimiei. Scopul şi problemele cursului de chimie generală.

După cum s-a mai spus, chimia este ştiinţa, care se ocupă de studierea
proprietăţilor, structurii şi transformării substanţelor (exemple se poate de luat din
diferite manuale, dicţionare, enciclopedii inclusiv şi peste hotare). Însă reieşind din
definiţia formelor chimice de mişcare a materiei se poate spune că “chimia este
ştiinţa despre transformarea unor substanţe în altele, însoţite de schimbarea
compoziţiei şi structurii”. Prin urmare pe primul loc pentru chimie se situează
“transformarea unor substanţe în altele (dar nu pur şi simplu transformarea,
deoarece transformarea poate fi pur fizică)”. Compoziţia şi structura substanţei
chimiştii le studiază pentru a lămuri esenţa proceselor chimice.
Să precăutăm procesul dezvoltării chimiei în aspect istoric conform
următoarei scheme.
Volumul informaţiei
Ştiinţifice IV
III
Vremea Secolele
Antică mijlocii II
alchimia
I
Prima etapă 1660 800 – 1820 1870 – 1890 1950 – 1970 Vremea
contemporană
I. Învăţătura despre elementele chimice şi compuşii lor (periodicitatea,
stehiometria, analiza fizico-chimică.)
II. Chimia structurală (structura atomului, legătura chimică, structura
substanţei.)
III. Îvăţătura despre, procesele chimice (mecanismul reacţiei, cataliza).

5
 IV. Biochimia şi chimia evolutivă.
Etapa a patra a chimiei de abia se începe şi include în studiere teoriile
bioorganice şi bioneoorganice şi învăţătura despre evoluţia catalizei – despre
autodezvoltarea sistemelor chimice.
Fapt înteresant!? În majoritatea cărţilor de fizică nu se dă definiţia
obiectului – fizica.
Voi veţi studia numai bazele chimiei generale (însă nu chimia – aceasta este
imposibil).

Analiza sistematico-structurală în procesul studierii chimiei generale.

Conţinutul de bază al cursului de chimie generală va fi studiat cu ajutorul
analizei sistemo-structurală, autorul căreia este profesorul Universităţii de Stat din
Moscova Zaiţev O.S. În analiza sistemo-structurală (pentru arice ştiinţă)
cunoştinţele se divizează în 3-5 părţi (direcţii, învăţătură, blocuri). În aşa mod mai
uşor se memorizează şi se însuşesc cunoştinţele de bază.
Chimia generală conţine 4 direcţii fundamentale:
Structura substanţei
Termodinamica
Cinetica şi legea periodică.
La precăutarea fiecării întrebări se iau în vedere informaţiile de la toate 4
blocuri în acelaşi timp.

Caracteristicile principale ale particulelor elementare, care întră în

componenţa atomului:
 masa de repaus absolută
 masa relativă
 masa relativă după electron
 sarcina electrică absolută
 sarcina electrică relativă
 mărimea razei
 stabilitatea
Sistema este o totalitate de elemente (substanţe, particule, proprietăţi, noţiuni
ş.a.), care se află într-o interlegătură determinată comunicîndu-i un caracter
integru.

Analiza sistematico – structurală în procesul studierii chimiei generale

Volumul de informaţii la chimie este colosal. E suficient să constatăm, că

din toată informaţia publicată (la tehnică, la ştiinţele umanitare, naturale ş.a.m.d.)
cel mai mult material se publică la chimie. Numai manualele la chimia generală
ocupă un volum de 500 – 800 pagini. Se pune întrebarea. Cum să însuşească
studentul aşa un volum mare de cunoştinţe în 30 de ore. Metoda tradiţională, care
este descrisă în toate manualele de chimie, nu corespunde cazului dat. Deci vă
6
propun o altă metodă de studiere a chimiei generale – metoda de sistemă-
structurală. Ce prezintă această metodă? Metoda sistematică (de sistemă) ne
orientează la studierea multilaterală a chimiei. Această metodă ne orientează la
diferite dispărţituri mai însemnate cu ajutorul cărora se poate de descris orice
proces chimic. În chimia generală vom evidenţia patru părţi mai principale (direcţii
ori blocuri)

Structura substanţei Direcţia proceselor chimice

(structura moleculelor (Termodinamica chimică)
atomilor)

Viteza proceselor chimice. Legea perioadică şi

Cinetica chimică periodicitatea schimbărilor
proprietăţilor elementelor şi
a compuşilor lor

Fiecare din aceste direcţii este strîns legată de celelalte trei şi dacă la
lămurirea oricărui proces chimic nu se va aplica cunoştinţele din toate cele patru
blocuri, apoi aşa lămurire va fi unilaterală şi necompletă.
Vom începe studierea chimiei generale cu blocul “Structura substanţei”.
Întrebările principale a temei:
1. Nivelurile structurii substanţelor substanţa ca sistem.
2. Particulele elemenatare, care intră în componenţa atomului.
3. Nucleul atomic (atomului)
4. Structura atomului.
5. Structura moleculelor şi tipurile de legături chimice.

7
Ştiinţa Nivelurile de organizare a substanţei Tipurile interacţiunii şi teoria legăturii chimice

Cristal, substanţă

Fizica
Teoria cîmpului cristalin.
amorfă
Legătura metalică

Particulă coloidă
Interacţiunea electrostatică şi de
absorbţie
Biologia

Particulă complexă
Chimia

Legătura de hidrogen. Interacţiunea

intermoleculară. Teoria cîmpului liganzi
Moleculă

Legătura covalentă nepolară şi polară, ionică. Metodele

Atom legăturilor de valenţă şi orbitalilor moleculari

Interacţiunea nucleu – electron.

Nucleul Nivelurile electronice
Fizica

Particulă Forţele internucleare

elementară

8
 1. Prima întrebare

Obiectul biologic
Biologia
Fizica

Cristal. Substanţă amorfă

Particulă coloidă

Biologia
Particulă complexă
Chimia

Moleculă

Atom

Nucleu Forţele
Fizica

internucleare
Particulă elementară

Din ilustraţie se vede, că cea mai simplă după structură este particula
elementară, iar cea mai complicată structură o are obiectul biologic. Din obiecte
mai simple se formează mai complicate. De exemplu, atomul este compus din
nucleu şi electroni. La formarea oricărui obiect acţionează diferite forţe.
Ce obiecte studiază chimia?: Structura atomului, moleculei, particulelor
complexe, particulelor coloide. Cele mai simple obiecte (nucleul, particule
elementare) le studiază fizica. Mai complicate se referă şi la fizică (cristalele), şi la
biologie (obiecte biologice). Menţionez că biologia studiază obiecte şi mai simple
după structură – particule coloide, molecule, particule complexe.
2. Particule elementare
Din particulele elementare vom studia pe acelea care intră în compoziţia
atomului şi moleculelor: proton, neutron, electron. Principalul la aceste particule
este: masa, dimensiunile, sarcina, stabilitatea.
Masa relativă a protonului şi neutronului Ar(p)=1,0073 Ar(n)=1,0087 deci
masa lor este aproape egală cu o unitate atomică de masă (u.a.m.). Dacă masa
electronului va fi egală cu 1, atunci masa P. Va fi egală cu 1836 de a neutronului –
1839. o
5 A
r  1,3  10
n
Dimensiunile protonului
Dimensiunile neutronului 0
5 A
Dimensiunile electronului r  2,8  10
-e

Neutronul este o particulă neutră din punct de vedere electric, iar protonul
are sarcina +1

9
 1 P; 1 n
1 0
3. Nucleul atomic.
3.1 Caracteristica nucleului.
Nucleul atomic este compus, din protoni şi neutroni. Dacă vom însemna
masa nucleului prin Ar apoi:

Ar  p n

Dimensiunile nucleeelor diferitor atomi se schimbă de la 10-12 pînă la 10-13

(an). Densitatea nucleului p=108 ../cm3,

PH O 1g/cm 3
2

Pentru comparaţie – grăuntele de grîu care ar avea densitatea nucleului şi ar

fi cîntărit 100 000 T, iar volumul nucleelor atomilor din corpul omenesc este egală
cu ≈ 1/10 000 000 mm3. Aceasta înseamnă că densitatea nucleelor atomice este foarte
mare. Masa atomului este concentrată exclusiv în nucleu. Sarcina nucleului este
egală cu suma sarcinilor protonilor.
3.2 Esenţa fizică a numărului de ordine a elementului.
Caracteristica unui element ştiind locul lui în sistemul periodic a lui D.
Mendeleev:
Exemplu:
16 O 2 
8 8

Din partea stîngă jos numărul de protoni (8), din dreapta jos numărul de
neutroni (8), din stînga sus – masa atomului (16), din dreapta sus – gradul de
oxidare a elementului (-2). Se vede că suma maselor protonilor şi neutronilor în
realitate şi constituie masa atomului. Toţi electronii sînt aproximativ de 4000 ori
mai uşori decît nucleul.
2-3. Izotopii, izobarele, izotopii
Definiţia elementului chimic – elementul chimic este un anumit tip de atomi,
ce posedă aceaşi sarcină pozitivă a nucleului.
Sînt cunoscute 112 elemente. A fost informaţie despre descoperirea
elementelor cu numerele 114 şi 118.
Masa nucleului unui elment poate fi diferită. Aceasta se explică prin faptul
că în componenţa nucleului se conţine un număr diferit de neutroni.
Izotopii. Varietăţile de atomi ai aceluiaşi element, care au aceiaşi sarcină a
nucleului, dar mase diferite se numesc izotopi. Exemplu izotopii oxigenului:
16 O ,17 O ,18 O
8 8 8 9 8 10

10
 În natură sînt elemente monoizotopice
4 Be,19 F, 23 Na,31 P, 5 V, 55 Mn, 209 Bi
9 9 11 15 23 25 83

şi poliizotopice
1 H , 2 D ,3 T
1 0 1 1 1 2

Deosebirea dintre proprietăţile izotopilor şi compuşilor lor se numeşte

efectul izotopic. De exemplu, pentru apă lichidă există trei stări: H 2O (obişnuită),
D2O (apa grea), T2O (apa supra grea). Pe baza izotopilor se poate face o interesantă
concluzie – una şi aceeaşi formulă va fi prezentată în mai multe molecule cu
diferite mase şi proprieăţi. De exemplu: SnS2 – are 40 de variante de molecule cu
mase diferite.
De aici reese încă o concluzie principală. Masa elementului chimic este o
mărime medie a maselor tuturor izotopilor luată în raport procentual. În natură se
întîlnesc aproape 280 de izotopi stabili, iar izotopi artificiali pînă la 2000.
Atomii elementelor, care au o masă atomică egală, iar sarcina nucleului
diferită se numesc izobare. Exemplu:
54 Fe ; 54 Cr ; 40 Ar ; 40 K ; 40 Ca
26 28 27 30 18 22 9 21 20 20

Sânt cunoscute până la 60 de perechi de nuclee izobare.

Atomii elementelor, care conţin un număr egal de neutroni şi un număr
diferit de protoni se numesc izotoni. Fenomenul transformării nucleelor atomilor
unor elemente nestabile în nuclee de atomi de alte elemente stabile însoţit de
expulzarea diferitor particule se numeşte radioactivitate.
Tipuri de bază a transformărilor radioactive.
1) α – (expulzare)
226 Ra  222 Rn  4 He
88 86 2
4 He
unde 2 2 – particula α (2 protoni şi doi neutroni)

2) β – dezintegrare
294 Th 234 Pa  β  234 U  β 
90 91 92
3) Captare de electroni
40 K  β   40 Ar
19 18

4) Dezagregare spontană – autodezagregarea nucleelor elementelor grele în

2, 3 ori 4 nuclee ale elementelor situate în mijlocul sistemului periodic
236 U137 I 96 Y 2 1 n
92 53 39 0
11
 Radioactivitatea se caracterizează prin viteza dezintegrării şi perioada
semidezintegrării. Viteza dezintegrării radioactive ne arată ce parte din cantittea
totală de atomi ai izotopului se descompun timp de 1s (secundă).
Intervalul de timp, în decursul căruia se dezintegrează o jumătate din
cantitatea iniţială de element readioactiv se numeşte timp sau perioadă de
semidezintegrare. τ
τ – (se schimbă) variază de la fracţiuni de secundă până la miliarde ani. De
exemplu τ a 238 U (uranului) durează 4,5 miliarde ani, 226 Ra – 1600 ani, Rn
92 88
≈ 4 zile.
În 1993 Iren şi Frederic Jolio-Chiuri au descoperit fenomenul radioactivităţii
artificiale bombardînd atomii unor elemente uşoare (borul, magneziu, aluminiu) cu
particule alfa 42 α , expulzîndu-se pozitroni e+. Şi dacă se înlătură izvorul de
particule - α apoi expulzarea pozitronilor mai continuă.

27 Al 4 He30 P 1n
13 2 15 0
Prin urmare radioactivitatea este însoţită de transformarea unor elemente în
altele. Asemenea transformări ale elementelor au loc şi în reacţiile nucleare.
Reacţiile nucleare – transformarea nucleelor atomilor unor elemente în nucleele
atomilor altor elemente în timpul reacţionării cu particule elementare sau între ele.
Prima reacţie nucleară artificială a fost efectuată de Rezerfort în anul 1918.
14 N 4 He17 O1H
7 2 8 1

Această reacţie a servit drept dovadă a posibilităţii autotransformărilor

artificiale a elementelor.
Transformarea unor elemente în altele are loc şi în reacţiile termonucleare.
Reacţiile termonucleare se numesc: formarea nucleelor atomilor elementelor din
nuclee mai simple în condiţii de temperaturi mari însoţită de degajarea cantităţilor
colosale de energie. Condiţiile – temperatura (≈ 100 mil. Cº (grade celsiu) )
concentraţie determinată de plazmă şi durata existenţei plazmei (τ=0,03 – 0,15
secunde).

D  T4 He 01n

2

D  D 3 He  01n D  D  T 1H
2 0 1

D  T 3 He  2n
2

12
 D 6 Hi 2 3 He  2n
3 2
Studierea compoziţiei
nucleelor a
D 6 H 2 4 He  2n
arătat că 3 2
masa nucleului este mai mică decît suma maselor neutronilor şi protonilor formaţi.
Diferenţa poartă numirea de defect al masei nucleare (Am).

A m ( 4 H)  210073 21,0087  4,0015  0,0305...

2

1a.e.m. degajă 931,44 m.e.v.

1e.v.(electron volt) – este energia, care o capătă particula cu sarcina egală cu
sarcina electronului care trece câmpul electric cu diferenţă de potenţia egală cu un
volt (1v.)
1e.v.=1,602·10-19 Dj(Djoul)
Elementele alcătuite numai din izotopi radioactivi se numesc elemente
radioactive acestea sunt următoarele elemente:
Te, Pm şi cele cu numărul de ordine dela 84 (Po) până la 112.
4. Structura atomului
4.1 Repartizarea electronilor pe straturile (energetice) şi substraturile
energetice.
4.2 Principiul lui Pauli
4.3 Structura electronică a atomilor
4.4 Dimensiunele atomilor şi ionilor
4.5 Energia de ionizaţie.
Ştiind structura elementară a nucleului atomic se poate de trecut la lămurirea
structurii unui obiect mai complicat. Se ştie că atomul este neutru din punct de
vedere electric. De aici e limpede că numărul de electroni este egal cu numărul de
protoni se pune întrebarea: În ce mod sunt repartizaţi electronii în jurul nucleului?
Electrodinamica clasică încă n-a putut rezolva această problemă. Însă de pe alte
poziţii această problemă a fost rezolvată de mecanica cuantică.
Mecanica cuantică a descris mişcarea undulatorie, forma şi caracterul
undelor electronice şi nu arată precis traectoria mişcării electronului. Electronul în
mecanica cuantică se precaută şi ca particulă elementară şi ca undă. Din această
cauză pe această ştiinţă o interesează probabilitatea aflării electronului în spaţiul
din jurul nucleului.

13
 Legătura chimică şi structura moleculelor
1. Mecanizmul formării legăturilor chimice.
2. Legătura covalentă şi caracteristica ei.
3. Legătura ionică.
4. Legătura de hidrogen.
5. Legătura metalică.
6. Acţiunile intermoleculare.

1. Mecanismul formării legăturilor chimice.

Învăţătura despre structura substanţei lămureşte existenţa diversităţii

compuşilor chimici, compoziţia lor, structura moleculelor precum şi structura
substanţelor în diferite stări de agregaţie. Dimensiunile nucleului sînt extrem de
mici în comparaţie cu dimensiunele atomului. De exemplu: dacă am mări
dimensiunea nucleului pînă la mărimea r=1 mm (sămînţa de mac) apoi
dimensiunea atomului ar atinge dimensiunea de 100 M. (!) De aici reiese, că unicul
criteriu al interacţiunii atomilor, ionilor ori moleculelor este schimbarea densităţii
electronice.
Teoria contemporană a legăturii chimice se bazează pe următorul principiu:
la formarea legăturii între două particule densitatea electronică în spaţiul dintre
nuclee creşte. Diferite metode de cercetare în acest domeniu confirmă cele spuse în
mod experimental.
O nouă moleculă formată în rezultatul schimbării densităţii electronice a
atomilor va fi stabilă numai în cazul cînd energia ei va fi mai mică decît energia
sumară a atomilor, adică interacţiunea dintre atomi este însoţită de degajarea
energiei.
Să examinăm de exemplu formarea moleculei de hidrogen. Pe desen este
arătat grafic dependenţa energiei de formare a legăturii chimice între doi atomi de
hidrogen.
Caracterul complicat al curbei se explică prin faptul că între doi atomi de
hidrogen acţionează diferite forţe de atracţie dintre nucleul unui atom şi electronii
altui atom şi forţele de respingere dintre nucleele şi electronii altor atomi.
a) Atomii de H cu spinul antiparalel.
Pe măsura apropierii atomilor la început forţele de atracţie predomină
asupra forţelor de respingere. Apoi aceste forţe se egalează şi aceasta
corespunde cu minimul energiei potenţiale H=-432,1 KDj/mol. (Distanţa
dintre nuclee este egală cu 0,074 nm (nanometri)). Mai departe pe măsura
apropierii atomilor are loc creşterea bruscă a forţelor de respingere dintre
doi atomi. Formarea legăturilor chimice şi formarea moleculelor de H2
are loc odată cu eliminarea unei cantităţi maximale de energie, ce
corespunde unei stări mai stabile a sistemei din doi atomi. În aşa fel are
loc întrepătrunderea nouraşelor electronice şi creşte densitatea
electronică.
b) Atomii de hidrogen cu spinurile paralele.

14
 Nouraşii electronici cu spinuri paralele nu pot să se înterpătrundă,
deoarece la apropiere ei se resping şi prin urmare legătura chimică nu se
formează.
Sub noţiunea de legătură chimică se înţelege o interacţiune a doi sau mai
mulţi atomi, care duce spre formarea unei sisteme stabile multiatomice (molecule,
ioni, radicali etc.)
Ilustrarea legăturii chimice

1. Imaginarea electronilor de pe ulimul strat prin puncte.

H  H  H : H
   
: Cl   Cl :: Cl : Cl :
 . .. ..

Electroni necuplaţi Electroni cuplaţi (pereche comună)

2. Cu ajutorul liniuţelor se notează o pereche de elctroni, care au un nouraş

electronic comun.
H – H, Cl- Cl H- Cl
3. Celule cuantice.
 +   

Sau

 



Legăturile chimice se clasifică în trei categorii:

Orbitale (No), de coordinaţie ([CuCl4]2-) şi de valenţă (M3, CF4)

2. Legătura covalentă şi carcteristica ei.

Legătura chimică formată dintr-un cuplu de e comuni se numeşte legătură

covlentă ori atomică.


a) Covalentă polară  H : Cl :
..
 
b) Covalentă nepolară : Cl : Cl :
.. ..

15
 În cazul formării moleculei de hidrogen legătura se efctuează în rezultatul
întrepătrunderii a nouraşelor electronice a doi atomi şi prin urmare densitatea
electronică cea mai mare este repartizată la mijloc la depărtare egală de nuclee.
Aşa legătură se numeşte nepolară. De exemplu:

 
H2 H : H O2 O :: O Cl2N2 şi a.
.. ..

Să examinăm cazul formării moleculei de hidrogen clorat. Nouraşul

electronic este deplasat spre atomul de clor.
Aşa legătură se numeşte covalentă polară.
s p

H Cl

Capacitatea atomilor de a atrage spre sine nouraşul comun de electroni se

numeşte electronegativitate. Cel mai electronegativ este Fluorul (F). Cu o
electronegativitate minimală Fr (Franţiu).

H Li B C N O F
2,1 1,5 2 2,5 3,07 3,5 4

La halogeni:

F Cl Br I
4,00 3,0 2,8 2,6

Pentru a stabili către care atom se va deplasa nouraşul comun de electroni

trebuie să ştii electronegativitatea relativă a atomilor. De exemplu în molecula de
clorură de hidrogen (HCl) perechia comună de electroni se deplasează spre atomul
de clor deoarece electronegativitatea Cl e mai mare decît a hidrogenului.

H:Cl

Caracteristica legăturii covalente

Energia legăturii caracterizează cel mai bine legătura covalentă deoarece ea

determină energia de rupere a legăturii în molecule şi capabilitatea de
reacţionare a moleculelor. Exemplu de energie de legătură la unele elemente
exprimate

16
 H–H 432
H–F 567
H – Cl 431
H – Br 366
H–I 299

2. Lungimea legăturii – aceasta este distanţa dintre nucleele atomilor din

molecule exprimată în nm (nanometru).
Distanţa dintre moleculele a doi atomi de H separaţi.

H H
Distanţa dintre Distanţa dintre
nucleele
nucleele a doi a doi atomi de H
din H2
atomi de H
separaţi 0,106 nm 0,074 nm
C – C 344
0,124
C = C 615
0,134
C ≡ C 812
0,120

nm E
H –F 0,92 565
H – Cl 0,128 432
H – Br 0,142 366
H–I 0,162 299

3. Polaritatea – caracterizează gradul de neuniformitate a repartizării

nouraşului electronic în moleculă.
În molecula de clorură de hidrogen centrele de greutate a sarcinilor pozitive
şi negative nu se află într-un punct, între aceste centre există o distanţă l. Molecula
de HCl avînd o electroneutralitate generală, înfăţişează un dipol cu sarcini diferite
δ- şi δ+ . Prin urmare, aşa legături şi molecule se numesc polare, iar sarcinile
atomilor în molecule se numesc sarcini efective, adică δ-Cl=-0,18; δH=+0,18 sau
altfel gradul de legătură ionică este de 18%.
Măsura polarităţii de legătură şi a moleculei momentul electric al dipolului
M.
M= δ·l [Kl·M] 1D = 3,33·10-30 Kl·M

17
 Sub acţiunea cîmpului electric chiar şi moleculele nepolare devin polare –
aşa fenomen se numeşte fenomenul polarizării.
4. Saturarea – capacitatea atomilor de a forma o cantitate limitată de legături
covalente.
5. Orientarea în spaţiu – caracterizează structura spaţială a moleculei, adică
forma lor. Legăturile covalente formate din atomi multivalenţi totdeauna au o
configuraţie spaţială.
Despărţitura chimiei care studiază structura geometrică a moleculei,
structura lor spaţială se numeşte stereochimie.
Legătura covalentă se formează nu numai pe contul întrepătrunderii
nouraşelor monoelectronice cu spinuri opuse, dar şi pe contul participării la
legătură a orbitelor libere a unui atom.


H..  H 
NH  H   NH - 836 KDj/mol

H : N.. :  H   H : N : H
   3 4
H  H 

După proprietăţile sale toate legăturile NH în cationul NH+ sînt egale. Aşa
fel de legătură se numeşte donoro-acceptoră sau coordinatoare.
Donor de e- (electroni): NH3 – acceptor – H+

3. Legătura ionică

Legătura chimică, care se formează în rezultatul atracţiei electrostatice a doi

ioni cu sarcini opuse se numeşte legătură ionică.
Compuşii ionici se formează la interacţiunea atomilor elementelor, care
brusc se deosebesc după electronegativitatea relativă.


.. ..  .. 
Na   Cl : Na  Cl : Na   Cl :
.. ..  .. 

Formarea legăturii se explică prin formarea nouraşului electronic a unui

atom spre unul din atomii mai electronegativi, ori în cazul dat trecerea electronului
de la atomul de natriu (Na) la atomul de clor. Gradul de ionizaţie a legăturii nu
atinge – 100%, mărimea maximală a gradului de ionizaţie la CF alcătueşte 89%
(CF=4,0-0,86=3,14).
Legătura ionică spre deosebire de cea covalentă se caracterizează printr-o
densitate electronică mai mică, iar direcţia aranjării nouraşelor electronice în spaţiu
nu se ia în consideraţie.

18
 Densitatea electronică mai mică dă posibilitatea să se atragă un număr diferit
de ioni cu sarcini diferite, opuse pe alte direcţii spaţiale.

4. Legătura metalică

Din cele 112 elemente chimice la metale se referă 90.

Atomii majorităţii metalelor conţin pe nivelul energetic exterior un număr
mic de electroni (cîte unu ori doi).
Atomii metalelor au un surplus de orbitali liberi şi o insuficienţă de
electroni. Aşa, de exemplu repartizînd electronii pe orbitalii la K (caliu, potasiu)
vom observa că rămîn liberi orbitaliile subnivelurilor 3d, 4s, 4p, 4d şi 4f.

+19K 1s2 2s2p6 3s23p63d0 4s14p04d04f0

K L M N

La apropierea atomilor în reţeaua cristalică orbitalii liberi a atomilor vecini

se întrepătrund şi prin urmare electronii pot liber trece (fără să cheltue energie) de
pe un orbital pe altul. Aşa legătură formată între toţi atomii în reţeaua cristalică se
numeşte legătură metalică. Electronii din reţeaua cristalică a metalelor uşor se pot
deplasa în tot volumul cristalului formînd aşa numitul “gaz electronic”.

Legătura de hidrogen
Proprietatea atomului de hidrogen combinat cu atomul altui element mai
electronegativ să formeze încă o legătură chimică se numeşte legătura de
hidrogen. De exemplu. Interacţiune a două molecule de fluorură de hidrogen H+-
F-+H+-F- → H+-H+-F-
“+” şi “-” sarcinile efective a atomilor în moleculă.

H  O H  O  H  O ...H  O ...H  O ...

| | | | |
H H H H H

Între protonul de hidrogen H+ şi molecula de fluorură de hidrogen apare o

atracţie electrostatică, care duce la formarea legăturii de hidrogen. Acest fenomen
se explică prin dimensiunile mici ale protonului de hidrogen H+ şi lipsa straturilor
electronice interne, şi din această cauză protonul uşor poate pătrunde în învelişurile
electronice a altor atomi.
Cea mai puternică legătură de hidrogen se întîlneşte la compuşii fluorului şi
oxigenul, mai puţin la azot şi foarte slabă la clor şi sulf.
Energia legăturii de hidrogen: la compuşii fluorului este neînsemnată ≈ 40
KDj/mol la azot ≈ 40 KDj/mol , în acelaşi timp în legăturile covalente energia
atinge cifrele ≈ 150 – 160 KDj/mol.

19
 Energia legăturii de hidrogen e suficientă pentru unirea moleculelor simple
în dimeri şi chiar polimeri (asociaţii) şi aceasta duce la anomalie de schimbări ale
proprietăţilor compuşilor fluorului, oxigenului şi azotului. Ca de exemplu
temperatura de topire şi fierbere a apei (H2O) amoniacului (NH3) , fluorurii de
hidrogen (HF) şi altele.

6. Acţiunile intermoleculare
Necătînd la electroneutralitatea moleculelor în genere, ele reacţionează ca nişte
dinoli şi aşa interacţiune se numeşte intermoleculară. Se explică acest fenomen
prin polaritate şi polarizarea moleculelor. Se deosebesc trei tipuri de acţiuni
intermoleculare: de orientare, de inducţie şi de dispersie.
1. Acţiunile de orientare – interacţiunea a două molecule polarizate. La
apropierea moleculelor se orientează una faţă de alta cu părţile încărcate
cu sens opus a dipolului. Odată cu ridicarea temperaturii acţiunile de
orientare slăbesc, deoarece mişcarea termică a moleculelor deranjează
orientaţia lor.
2. De inducţie – interacţiunea dintre moleculele polare şi nepolare. Prima
moleculă deformează nouraşul electronic a moleculei a doua, în rezultat
la molecula a doua apare un dipol vremelnic. Interacţiunea de inducţie
depinde de direcţia cîmpului electric a moleculii polare.
3. Interacţiunea de dispersie – acţiunea dintre două molecule nepolare. Din
cauza unor împrejurări are loc deformaţia imediată a nouraşului
electronic al moleculei, care duce la formarea dipolului. Între dipolii
apăruţi şi molecula nepolară are loc o interacţiune de inducţie.

Toate cele trei tipuri de interacţiune (de orientare, de inducţie şi de dispersie) se

numesc forţe Van – dervals.

TERMODINAMICA CHIMICĂ

Ştiinţa despre direcţiile proceselor chimice

Termodinamica ca ştiinţă a luat naştere în prima jumătate a secolului al XIX
şi se bazează pe legea conservării şi transformării energiei.
Termodinamica chimică determină cele mai optimale condiţii pentru
realizarea unor procese termodinamice posibile, stabileşte posibilitatea parcurgerii
procesului chimic, stabilitatea individuală a substanţelor ş. a. Termodinamica
chimică nu studiază structura substanţei, caracterul forţelor de interacţiune dintre
atomi şi molecule, mecanismul şi viteza proceselor chimice.

20
 În 1927 în Germania a fost descoperită şi patentată metoda de obţinere a
acidului acetic prin sinteza directă
CH4  CO2 = CH3COOH.
În anul 1931 savantul Moldavschi, pe baza calculelor termodinamice a
dovedit, că pentru a realiza această reacţie c necesar o temperatură de aproape de
1000 0C şi o presiune de sute de atmosfere. În aşa fel sa constatat ne rentabilitatea
acestei sinteze.
Întrebările principale
1. Noţiuni principale ale termodinamicii chimice.
2. Efectul termic al reacţiilor chimice.
3. Entropia.
4. Direcţia parcurgerii proceselor chimice.
Sistema în termodinamică
1. Noţiunile de bază ale chimiei termodinamice.
Sistema în termodinamică este a oricărui obiect material macroscopic, separat de mediul
ambiant de graniţe reale ori închipuite şi aflându-se obiectul de studiere a termodinamicii.
Exemplu de termostat balon cu gaz distilator pentru electroliza apei. Sistema în
TERMODINAMICĂ trebuie să fie termodinamică ea una macroscopică, adică să se compună
dintr- un număr mare de particule. Aceasta se explică prin acea că aşa proprietăţi termodinamice
ca temperatura, presiunea, volumul şi a. sânt caracteristice numai sistemelor macroscopice.
Sistemele, după caracterul interacţiunii cu mediul ambiant, se împart în
sisteme închis deschise şi izolate.
În sistema deschisă are loc schimbul de substanţe şi energie cu alte sisteme.
Exemplu – fierberea apei. În sistema închisă are loc schimbul de energie cu mediul
ambiant, în să fără schimb de substanţe. Exemplu – nivelul stâlpului de mercur în
termometru, termostat, termos.
În sistema izolată lipseşte schimbul de substanţă şi energie cu mediul
ambiant. Aşa noţiune este abstractă şi-i necesară pentru discuţii teoretice (deseori
sistemele închise nu se tratează corect chiar şi în dicţionare, cărţi). Pentru o
sistemă ideală ieşirea şi intrarea informaţiei este imposibilă. [3,26].
Sistemele se împart în omogene (uniforme) şi heterogene (neuniforme).
21
 Faza – o parte din sistemă, care se desparte de alte părţi prin suprafaţa de
despărţire şi mecanic despărţită de ale.
Sistema omogenă este compusă dintr-o fază (aer, apă şi a. m. d.) iar
heterogenă – din câteva faze – gheata la suprafaţa apei.
Totalitatea proprietăţilor fizice şi chimice de sistemei se numeşte starea
sistemei. În termodinamica se cercetează acele proprietăţi, care pot fi exprimate
prin funcţiile temperaturi, presiunei şi concentraţia substanţelor din sistemă. Aşa
proprietăţi se numesc termodinamice. Proprietăţile termodinamice se împart în
intensive şi extensive.
Proprietăţile extensive nu depind de masă – temperatură presiune, volumul
molar şi altele.
Ce precăutăm diferite cazuri de amestecare a gazelor.
Hr
A.
Hr
Cazul A – proces fizic (t, p şi concentraţia nu sau schimbat).
B – proces chimic
C – proces termodinamic. (să schimbat presiunea parţială a gazelor şi
concentraţia lor).
Procesele naturale se în part în procese care decurg de la sine şi nu cer
consumarea de energie din afară (amestecarea gazelor, dizolvarea sărurilor).
Procese care decurg prin consumarea energiei exemplu – calcinarea
calcarului CaCO3.
Orice sistemă este compusă din particule materiale (atomi, molecule, ioni şi
a.), care se află în permanentă mişcare. Caracteristica cantitativă a mişcării este
energia lor (a particulelor). Totalitatea tuturor felurilor de energie a particulelor în
sistemă se numeşte energie internă (energia moleculei, energia internucleară,
energia mişcării electronilor).
Mărimea energiei interne a sistemei depinde de natura substanţei, masei şi
parametrii stării sistemei adică
U = f (P1T) ori S = f (V1T)

22
 Energia internă ca şi ori ce proprietate termodinamică a sistemei este funcţia
stării, adică schimbarea ei nu va depinde de acea, prin care stadii intermediare va
merge procesul şi se va determină numai stările iniţiale şi finale a sistemei.
Cantitatea absolută a energiei interne nu poate fi determinată, în legătură cu
aceasta la calculări se folosesc de schimbările care au avut loc.
U2 - U1 = AU de unde U1, Si, U2 – valoare energia internă a sistemei în
stările iniţială şi finală a sistemei,
AU – schimbările finale ale proprietăţilor sistemei.

Efectul termic al reacţiilor chimice

Esenţa reacţiilor chimice constă în ruperea legăturii în substanţele în
substanţele iniţiale şi formarea noilor legături în substanţele noi formate. Numărul
atomilor, ionilor şi a altor particule, care au participat la reacţie este egal cu
numărul acestor particule după reacţie. Prin urmare atomii în timpul reacţiilor
chimice nu dispar şi nu se nasc ci formează noi legături mai stabile în produsele
reacţiei. Este cunoscut că la formarea noilor legături se elimină energie, iar în
timpul ruperii legăturilor se absoarbe energie. De aici reiese că reacţiile chimice
sunt însoţite de efectul energetic. Eliminare energiei în timpul transformărilor
chimice se află întri o strânsă legătură cu schimbarea cantităţii energiei interne a
substanţei.

În ce mod are loc eliminarea sau absorbirea. Energiei în reacţiilor

chimice?

Energia moleculelor poate trece nemijlocit în accent căldură ori să se

elimine sub formă de raze energetice (luminiscenta), să se transforme în explozie şi
a. sau să participe la lucrul unei sisteme (lucrul dilatarea gazelor, lucrul tensiunea
de suprafaţă).
Reacţiile exotermice – parcurg cu eliminare de căldură. Reacţiile
endotermice – absorb căldura.

23
 Compartimentul termodinamicii, care studiază cantitativ efectul termic al
reacţiilor chimice, se numeşte termochimie.
Din legea conservării energiei reiese, că cantitatea de energie, care se
elimină la formarea unei substanţă noi va fi egală cu cantitatea de căldură absorbită
la descompunerea acestei substanţe. Substanţele care se formează eliminând o
mare cantitate de energie lor foarte stabile(şi deci greu se vor distruge sub influenţa
factorilor fizico-chimici naturali şi artificiali).
Efectul termic al reacţiei chimice – este cantitate de căldură eliminată sau
absorbită în rezultatul reacţiei chimice.
Căldura de formare a substanţei – este cantitatea de căldură eliminată la
formarea a unui mol (1 mol) de un compus format din substanţe simple. (Kj /mol).
Pentru elementul care fiinţează în stare de mai multe substanţe simple,
căldură de formare celei mai. Stabile substanţe (la condiţiile date) temperatura de
formare se va egală cu zero Q (O2) = 0, Q (O3 = -142 Kj/mol, adică la formarea
unui mol de ozon (O3) din oxigen (O2) se absoarbe 142 Kj de căldură.
Egalităţile reacţiilor în care se indică efectul termic se numesc reacţii
termochimice. Eliminarea sau absorbirea căldurii întri o reacţie se exprimă prin
entalpie (entalpia din greceşte entalpia – a încălzi).
Entalpia caracterizează energia unui sistem desfăşurat. Între efectul termic
al reacţiei şi schimbarea entalpiei exista următoarea legătură Q = AH adică pentru
o reacţie exotermică H este negativă, iar pentru reacţie endotermice – pozitivă.
Pentru compararea efectelor termice a diferitor (reacţii) procese calculele
termochimice se fac la 1 mol (unul) de substanţă, iar şi pentru condiţiile standarde.
Condiţii standarde – 25 0C (298,15 K) şi presiunea unei atmosferă (1,0325105 Pa)
(Pascal). Efectele termice standarde se în seamă prin 2H0. În egalităţile reacţiilor
termochimice se indică de asemenea modificaţia şi starea fazei substanţelor
reactante g-gaz.
L – lichid, c – cristalin SiO . C (diamant, grafic fuluen).
A. 2H2 (g)  O2 (g) = 2H2O (L)  576 kj rH0 = -576 kj

24
 2H2 (g)  O2 = 2H2O (g)  484 kDj rH0 = -484 kj
B. H2 (g)  1/2O2 (g) = H2O (L)  288 kj rH0 = -288 kj
C. H2 (g)  1/2O2 (g) = H2O (L)  242 kj rH0 = -242 kj
Pentru reacţia A se indică efectul termic iar pentru reacţiile B, C – căldura
de formarea apei în starea lichidă şi gazoasă (aburi). Calculele termodinamice se
bazează pe legea descoperită în anul 1840 de către savantul rus Hess.
Efectul termic al reacţiei depinde numai de starea iniţială şi finală a
substanţelor interacţiunii şi nu depinde de calea, parcursă de sistem.
Calculele termodinamice se bazează pe legea lui Hess descoperită în anul
1840.
Efectul termic al reacţiei chimice depinde numai de starea iniţială şi finală a
substanţelor reactante şi nu depinde de calea parcursă de sistem.
Se examinez exemplu condiţiile standarde şi când P = const, sau V = const
C (grafit) (c)  O2 (g) = CO2 (g), rH01 = -393 kj
C (grafit) (c)  1/2O2 (g) = CO (g), rH02 = -110 kj
CO (gaz) (c)  1/2O2 (g) = CO2 (g), rH03 = -283 kj
rH01 = rH02  rH03
În caz general:
rH (AB) = rH1  rH2 = rH3  rH4  rH5  rH6
Din legea lui Hess reiese următoarea consecinţă
Efectul termic al reacţiei este egal cu suma căldurilor de formare a
produselor de reacţie minus suma căldurilor de fărmare a substanţelor reactante
(luând în consideraţie coeficienţii stechiometrici).
Adică rH = tH de formare a produsului de reacţie - tH de formare a
sub iniţiale.
Exemplu. Al2O3 (c)  3 SO3 (g) = Al2(SO4)3 (c)
rH de formare -1675 -395 -3434
rH=tH de formare [Al2(SO4)3]- tH de formare (Al2O3)  3tH de formare
(SO3)
25
 rH0 = -3434 – [-1675  3(-395)] = -3434 – (-2860) = -574 kj
În momentul de fotă sunt determinate căldură de formare aproximativ la
cinci mii de substanţe.

ENTROPIA
Majoritatea proceselor prezintă donă fenomene, care parcurg paralel
transmiterea energiei şi schimbarea modalităţii de aranjare a particulelor una faţă
de alta. Măsura cantitativă a dezordine este entropia – (S) să precăutăm următorul
exemplu.
Dacă (un balon) o butelie cu gaz von uni-o cu alt vas, în care este creat
vacuum, atunci gazul din butelie se va repartiza în tot volumul vasului. Prin urmare
sistema trece dintr-o stare mai ordonată într-o stare mai puţin ordonată (cu o mare
dezordine). În aşa mod, la trecerea sistemei dintr-o stare mai ordonată într-o stare
mai puţin ordonată entropia creşte. În caz general schimbarea entropiei într-o
sistemă izolată, care trece din starea întâi în starea a doua se poate de determinat
după raportul
S = Rln de unde
R – constanta stării gazoase.
Trecerea sistemei dintr-o stare mai puţin dezordonată într-o stare mai
ordonată este legata de micşorarea entropiei şi atunci mersul spontan al arestui
proces este mai puţin posibil
O mai mică o au cristalele cu o structură ideală. Defectele din cristale
măresc entropia. Este înţeles, că entropia creşte la trecerea substanţei din starea
solidă în stare lichidă şi din lichidă în stare gazoasă.
Probabilitatea diferitor stări de agregaţie a substanţei se poate cantitativ de
caracterizat cu ajutorul mărimii entropiei. Entropia substanţei, ca şi căldura lor de
formare, este necesar să fie calculata în condiţii determinate.
Entropia standartă S0298 (298,15 k şi 1,0325105 Pa).
Unitatea de măsură este j/molgrad

26
 S (H2O) ()g = 188,74 j/molk S (H2O) (l) = 69,96 S (H2O) (s) = 39,3.

DIRECŢIA DESFĂŞURĂRII PROCESELOR CHIMICE

În natură procesele naturale (putrezirea substanţelor organice, oxidare metalelor ardere şi altele)
au loc fără sursa de energie din exterior. Cum se poate de clarificat direcţia reacţiei la obţinerea a
unor substanţe noi pe cale artificială.
Un timp îndelungat pentru prognozarea direcţiei reacţiilor chimice se aplică principiul
Bertelo-Tomsc, conform cărni a procesul chimic se înfăptui a numai în a cel caz dacă se
desfăşura cu eliminare de căldură, adică cazul reacţiilor exotermice. Şa procese alcătuiesc
aproape 95 % din toate reacţiile. Tot odată practica a arătat, că unele reacţii endotermice (de
exemplu, dizolvarea în apă a sărurilor de anionii) sînt spontane, şi în afară de aceasta procesul
invers nu întotdeauna termodinamică parcurge cu eliminarea cristalelor de sare de anioni din
soluţie.
Pentru clarifica direcţia proceselor chimice trebuie de luat în consideraţie doi factori
tendinţa particulelor simple de a se uni în particule mai compuse, ce duce spre micşorarea
entalpiei (de exemplu reacţia 2H2  O2 = 2H2O  Q), iar pe de altă parte orice sistemă tinde spre
mărirea dezordinii, adică către dezunirea particulelor. Efectul sumar al acestor două direcţii
diametral opuse, în procesele chimice care parcurg la presiuni şi temperaturi constante
(caracterizează) se exprimă printr-o singură funcţie numită energia Gibbs (G). Această funcţie se
mai numeşte potenţial izobar-izotermic, energia libera
G = H1 - TS
Posibilitatea principială a desfăşurării procesului se determină după expresia GLO,
adică dacă în procesul reacţiei chimice energia Gibbs se micşorează, atunci procesul e posibil şi
începându-se parcurge spontan.
În cazul când G  0, procesul în aşa condiţii nu are loc (nu parcurge).
Când G = 0 – este starea echilibrului chimic.
H2  I2 = 2HI
(De exemplu N2  3H2 2NH3 – stare de echilibru). Ordinea calculelor.
G cunoaştem, G pe cunoscute, rG = G subst. fin. - G ???
La calcule se folosesc datele standarde a energiei Gibbs, adică la 25 0C şi
1 at, G – kj/mol.
Consecutivitatea calculelor pentru determinarea direcţiei reacţiei
1. Scriem datele mărimilor din dicţionar
H0298 şi S0298 pentru toţi participanţii la reacţie.

27
2. De calculat H0298 a reacţiei
H0a reacţiei =  H0!!!! -  H0produs iniţial
3. Calculaţi S0298 a reacţiei
S0a reacţiei =  S0produsului !!! -  S0produs iniţial
4. De calculat G0298 al reacţiei la T = 298 K folosind mărimea H0 reacţiei şi S0 al reacţiei
G0reacţiei = H0reacţiei – T  S0reacţiei
După semnul G0298 al reacţiei se face concluzia despre posibilitatea direcţiei procesului în
condiţiile standarde.
5. De calculat G reacţiei când condiţiile care ne interesează şi conform mărimii
G reacţiei se face concluzia despre posibilităţile reacţiei.
Posibilitatea principială a realizării reacţiei chimice la condiţii nestandarde se exprimă
prin inegalitatea G 0  40 kj/mol.
Parcurgerea spontană a reacţiei chimice este condiţionată de micşorarea.
H şi mărirea S, adică atunci când H  0 şi S 0. Totodată cu cât e mai mică H şi
cu câte mai mare S cu atât mai mare este probabilitatea parcurgerii reacţiei directe. E necesar să
subliniem reacţii la exotermice care elimină o cantitate mică de căldură, ca regulă, sânt
reversibile şi nu parcurg până la capăt reacţii la exotermice care elimină o mare cantitate de
căldură parcurg rapid (uneori cu explozie) şi nu merg în sens opus. (De exemplu 2H2 + O2 
2H2O + O2 ).
Tot în aşa fel reacţiile care însoţite de mărirea a entropiei parcurg în sens direct şi până la
capăt. De exemplu:
CH4 (g) + CO2 (g) = 2CO (g) + 2H2 (g)
În caz de alte mărimi ale H şi S posibilitatea parcurgerii procesului se va determină de
acţiunea predominării ori a factorului entalpiei (schimbarea H) ori a factorului entropie
(schimbarea S). De exemplu:
2Al (s) + 3/2 O2 (g) = Al2 O3 (s)
H0298 = - 1675 kj/mol; S0298 = - 79 Dj/grad; G0298 = - 1651 kj.
Reacţia este exotermică şi parcurge cu micşorarea adică S 0. Posibilitatea parcurgerii
reacţiei se determină de factorul entalpie.
Exemplu-2. ½C (grafit) + ½ CO2 (g) = CO (g)
H01700 = 87 kj; S01700 = 82 Dj/grad; G01700 = 52 kj.
În acest caz reacţia este endotermică şi parcurge cu mărimea volumului. Posibilitatea
desfăşurării ei (G 40 kj/mol). Aici se observă influenţa factorului entropie. La temperatura

28
înalta factorul entropie (tendinţa particulelor spre dezunire) predomină factorul entalpie (tendinţa
particulelor să formeze legături stabile) şi începând reacţia mai departe parcurge spontan
[(NH4)2 C2O7  C2O3 + N2 + 4H2O + Q]
În caz general, procesele, care parcurg cu micşorarea H şi mărirea S sunt ireversibile
fiindcă G termodinamică totdeauna va fi o mărime negativă.
De exemplu: 2KClO3 (s) = 2KCl (s) + 3O2 (g)
rH0 = 98 Dj; rS0 = 495 j/grad.
2Na (c) + H2O (l) = 2NaOH (s) + H2 (g)
rH0298 = - 368 kj; rS0298 = 17 j/grad.
Metoda simplificată de apreciere a direcţiei proceselor chimice pe bază mărimilor H şi
S

H S G Caracteristica procesului
- + - Reacţia ireversibilă. Parcurge în sens direct 
+ - + Reacţia ireversibilă. Parcurge în sens opus (invers) 
- Reacţia ireversibilă. Regimul de temperaturi joase contribuie la
- -
+ parcurgerea reacţiei în sens direct 
+ Reacţia ireversibilă. Regimul de temperaturi înaltă contribuie la
+ +
- parcurgerea reacţiei în sens direct 

Cinetica chimică

IX. Noţiune de viteză a reacţiilor chimice.

X. Molecularitatea reacţiilor chimice.
XI. Factorii care influenţează asupra vitezei reacţiilor chimice.
XII. Energia de activare.
XIII. Cataliza.
XIV. Mecanismul reacţiilor chimice.
XV. Echilibrul chimic.
XVI. Principiul lui Le-Shatelier.
1. Noţiune de viteză a reacţiilor chimice.

29
 Posibilitatea principială a recurgerii reacţiei se determina după (conform) schimbării
energiei Gibbs (G). Însă energie Gibbs (G) nu dă o închipuire completă despre viteza
reacţiilor chimice.
De exemplu: 2H2  O2 = 2H2O  Q; G0298 = - 457 kj; G01000 = - 495 kj.
Prin urmare, la schimbarea temperaturii reacţiei de la 298 până la 1000 kj energie Gibbs
se schimbă aproximativ cu 40 kj. E cunoscut că, la 298 kj hidrogenul nu reacţionează cu
oxigenul, dar la 1000 K reacţia parcurge momentan – cu explozie.
Despărţitura chimiei, care se ocupă cu studierea vitezei şi mecanismului reacţiilor
chimice se numeşte cinetica chimică.
În literatură sub noţiunea de viteză se înţelege – schimbarea concentraţiei substanţelor
reactante intr-o unitate de timp la volumul neschimbatul sistemei,
с 2  с1 с
   , unde c2 şi c1 – concentraţia substanţelor în momentul 2 şi
 2  1 

1, – indică viteza medie a reacţiei în mol/(m s) (mol/(ls)).
3

Exemplu, pentru 1 = 0, c1 = 4 mol/l; pentru 2= 1… c2 = 2 mol/l

42
   2mol / l  s
1 0
Însă această definiţie nu este precisă. Mai drept ar fi să se caracterizeze viteza reacţiei în
felul următor.
Schimbarea cantităţii de substanţă într-o unitate de volum a sistemei omogene într-o
unitate de timp, cu condiţia ca reacţia să fie ireversibilă. În procesele chimice viteza se schimbă
în continuu (ne întrerupt), de aceia este principal să ştim mărimea vitezei în momentul dat de
vreme (timp).
Prin urmare, viteza momentană se exprimă prin primul produs al concentraţiei după timp.
dc
 
dt
Reacţiile se împart în omogene (parcurg într-un mediu omogen) şi heterogene (care
parcurg într-un mediu neomogen, care e compus din două sau mai multe faze). În conformitate
cu aceasta deosebim viteze omogene şi heterogene ale reacţiilor adică.
n n
 omogenă  şi vheterogenă  , unde n – schimbarea cantităţii de
V   s  
substanţă în reacţiile chimice în intervalul de timp  pe mol; !!!! – volumul sistemei şi aria
suprafeţei fazei pe care parcurge reacţia.
2. Molecularitatea reacţiilor chimice

30
 Noţiunea de “molecularitatea reacţiilor chimice” se aplică la reacţiile, care parcurg într-o
stadie şi caracterizează numărul de particule, care reacţionează în acelaşi timp între ele.
Deosebim reacţii mono-, bi- şi trimoleculare.
MgCO3 = MgO + CO2 (g) – reacţie monomoleculară
H2 + F2(g) = 2HF(g)– reacţie bimoleculară
2NO + O2 = 2NO2 reacţie trimoleculară
Mai des se întâlnesc reacţii bimoleculare, mai rar monomoleculare şi foarte rar
trimoleculare. Proces /elementar/ de interacţiune a mai mult de trei particule nu este cunoscut.
3. Factorii care influenţează asupra vitezei reacţiilor chimice
Viteza reacţiilor chimice de natura substanţelor reactante, de concentraţia lor şi condiţiile
exterioare. (temperatura, presiunea pentru medii gazoase, suprafaţa de contact pentru corpurile
solide, prezenţa catalizatori lor ş.a.)
1. Natura substanţelor reactante
Reacţia 2NO(g) + O2 (g) = 2NO2 (g) parcurge foarte repede chir şi la temperatura de cameră
(G0298 = - 257,2 kj/mol), în acelaşi timp reacţia 2H2 (g) + O2 (g) = 2HO(g) în aceleaşi condiţii nu
are loc (G0298 = - 457 kj/mol). Se observa începutul reacţiei la o temperatura mai mare de 500
0
C. Întrucât în ambele reacţii participă moleculele de oxigen (O2) deosebirile dintre vitezele
reacţiilor sânt condiţionate de natura şi structura altor participanţi la reacţie.
2. Influenţa concentraţiei substanţelor asupra vitezei reacţiilor se determină
de le!!!ca acţiunii maselor descoperită în 1865 de câtre Bechetov N. N. şi Voag P.
Viteza unei reacţii elementare la o temperatură dată, este direct proporţională cu produsul
concentraţiei substanţelor reactante, la puterea egală cu coeficienţii stechiometrici din egalitatea
reacţiei. În reacţiile de mai sus viteza se calculează în felul următor:
V = KC(MgCO3)
V = KC (H2)C(F2)
V = KC2[NO]C[O2]
Unde K – coeficientul de proporţionalitate, care se numeşte constanta vitezei de reacţie.
Ea depinde de temperatură, catalizator, natura substanţelor dar nu de concentraţie.
În caz general pentru egalitatea reacţiei chimice mA + nB = pC + qD viteza reacţiei
directe se va scri:
V = KCm(A)Cn(B)
Expresia dependenţei vitezei reacţiei de concentraţie se numeşte egalitate cinetică.
Legea acţiunii maselor este potrivit numai pentru reacţiile simple şi omogene.

31
 Pentru reacţiile heterogene în egalitatea cinetică intră numai concentraţiile substanţelor
gazoase şi a substanţelor solubile. Aşa pentru reacţia de ardere a carbonului Sc(c) + O2(g)  SO2(g)
egalitatea vitezei va fi V = KC(O2)
3. O mare influenţă asupra vitezei reacţiei o are temperatura.
Exemplu: 2H2 + O2  2H2O.
La 20 0C – reacţie nu merge, la 400 0C – merge foarte încet, la 500 0C – intensiv, la 600
0
C – cu explozie.
Dependenţa vitezei reacţiei chimice de temperatură se termină după regula lui Vant-Goff
(1884). La ridicarea temperaturii cu 10 grade viteza majorităţii reacţiilor se măreşte de 2-4 ori.
Expresia matematică a regulei:
T2  T1
 2
  T1   ,
10
unde  Tşi
1
-T viteza reacţiei corespunzător la temperaturile T2 şi T1 (K),  - coeficientul
2

de temperatură a vitezei reacţiei.

Aceasta regulă nu se aplică la unele reacţii, fiindcă sunt unele procese, care odată cu
ridicarea temperaturii încetează, de exemplu procesele ce parcurg în mai multe stadii şi reacţiile
în stare de echilibru.

4. Energia de activare
Pentru reacţia de formare a HI (iodurii de hidrogen) constanta vitezei creşte odată cu
mărimea temperaturii de la 556 până la 781 0C de 3104 ori.
În ce constă pricina unei aşa mari creştere a vitezei reacţiei la o creştere relativ nu prea
mare a temperaturii? Poate are loc creşterea unui mare număr de ciocniri a particulelor de
substanţe reactante? Experienţele au dovedit, că la ridicarea temperaturii cu 10 0C numărul de
ciocniri se măreşte numai cu 1-2%, ce nu corespunde cu mărirea vitezei observate a reacţiei.
Conform teoriei cinetico-moleculare a gazelor şi lichidelor numărul de ciocniri într-un amestec
de gaze în condiţii standarde (1 atm. şi 25 0C) atinge  1028 într-o secundă. Dacă fiecare ciocnire
a particulelor ar duce la interacţiunea chimică apoi toate reacţiile ar fi parcurs momentan. Aşa de
exemplu reacţia H2 + I2  2HI în condiţii standarde ar fi trebuit să se petreacă în 10-10 sec. Însă
în realitate ea parcurge în 104 sec adică mai încet de 1014 ori.
Prin urmare, nu orice ciocnire a particulelor duce la formare produselor finale a reacţiei.
Interacţiunea particulelor ciocnindu-se fac un schimb de energie între ele şi în sistemă
aflându-se într-un echilibru de temperatură, se stabileşte o oare care repartizare staţionară a
energiei între toate particulele (molecule, atomi). Această stare încă nu înseamnă, că toate

32
particulele posedă aceiaşi energie. Aceasta este imposibil intr-o sistemă dinamică. Repartizarea
energiei este statică. Majoritatea moleculelor posedă o energie aproape de cea medie.
Pe măsura îndepărtării de mărimea medie numărul de molecule cu o energie mică şi mare
se micşorează, tot odată în sistemă sânt molecule cu energie foarte mare.

Des. 1
Care particule vor participă la reacţie?
Sa constatat, că chiar la o apropiere simplă a particulelor între ele trebuie să învingă o
oarecare barieră energetică. Aceasta barieră se determină de învelişurile electronice a atomilor şi
moleculelor. De aceea în reacţie vor intra numai aşa zisele “molecule active” care posedă o
cantitate de energie necesară să învingă bariera energetică.
Energia minimală, pe care trebuie s-o posede moleculele active se numeşte enrgia de
activitate.
Moleculele cu o cantitate mai mică de energie, la ciocnire, în reacţie nu intră.
Repartizarea moleculelor a unui gaz ideal după energie la diferite temperaturi se determina după
dependenţa Maxwell-Bolţman. Cu ridicarea temperaturii, pentru moleculele active, pin urmare
viteza reacţiei repede creşte (vezi tabela).
Pentru moleculele “active”, care posedă o energie mai mare de activare E2.

Des. 2
Dacă pentru moleculele active e mai mare de 10-7, reacţia decurge practic momentan, iar
dacă această parte e mai mică de 10-18 reacţia practic nu merge.
Să precăutăm exemplul reacţiei de formare HI
H2 + I2 = 2HI, H = - 17 kj.
Pe desen este arătat dependenţa energiei (potenţială) sistemei de coordonatele reacţiei.
Schema energetică a mersului reacţiei H2 + I2 = 2HI.
Coordonata reacţiei la prima apropiere caracterizează schimbările în distanţele
internucleare a particulelor reactante.

Evident că energia de activare depinde de calea, pe care parcurge reacţia chimică. Întru
cât în amestecul reactant sânt molecule cu diferite mărimi de energie, apoi procesul merge în
acelaşi timp pe toate căile. În acelaşi timp practic trebuie să precăutăm calea cu cea mai mică
energie de activare, deoarece odată cu mărirea energiei de activare cantităţile moleculelor
reactante repede se micşorează (vezi desenul şi tabela). Şi chiar teoretic nu are sens să precăutăm

33
căile, pe care doza moleculelor active e mai mică decât numărul constanta lui Avogadro, adică
10-24, înseamnă că la temperatura de 700 K interacţiune merge pentru Ea1 = 165 kj/mol
şi Ea2 = 250 kj/mol.
Dacă reacţia ar fi mers între atomii de hidrogen şi iod H(g) + I(g) = HI(g), apoi pentru
petrecerea ei ar fi trebuit o energie egală sumei energiei de disociaţie a moleculelor de H2 şi I2.
Energia de legătură în condiţii standarde a moleculelor de H2 şi I2 este egală corespunzător cu
435 şi 149 kj/mol. De aceia energia de activare Ea4 trebuie să fie egală cu schimbarea entalpiei în
proces
H2(g) + I2(g) = 2H(g) + 2I(g), H0 = 435 + 149 = 584 kj.
Ba aşa date înalte a energiei de activare Ea4 pentru moleculele active NEa4/NL1024. De
aceea această cale este imposibilă.
Se poate presupune o realizare a reacţiei prin stadiile interacţiunii moleculelor cu atomii:
I2 + H = HI + I şi H2 + I = HI + H.
Pentru prima reacţie este necesar o disociaţie prealabilă a moleculelor de hidrogen. Pentru
acesta se cere o energie 435 kj/mol.
După cum se vede din desen pentru Ea3 pentru moleculele active NEa/NL1024, de aceia
acest mecanism nu este real. Pentru reacţia două este necesar disocierea prealabilă a moleculelor
de iod în atomi. Pentru aceasta este necesar 149 kj/mol. Aşa cale a reacţiei este considerabil mai
real şi prin urmare el na avea loc la !!! amestecului de hidrogen şi iod. Mecanismul reacţiei
interacţiunii iodului cu hidrogenul nu este clarificat definitiv. Se consideră că procesul poate fi
realizat prin formarea unui complex activ intermediar. H2.. I2.
Adică prin slăbirea permanentă a legăturilor la unele molecule pasive şi intensificarea lor la
moleculele produselor reacţiei.
În aşa complex intermediar activ legăturile HI încep să se formeze concomitent cu
ruperea legăturilor H-H şi I-I Ea = 168 kj/mol. În rezultat, după cum se vede din datele expuse
calea reacţiei prin formarea complexului energetic activ este mai raţional decât calea prin ruperea
deplină a legăturilor în moleculele H2 şi I2. De acea majoritatea reacţiilor parcurg prin
intermediul formarii unor complexe active. Prin urmare energia de activare este energia necesară
pentru transformarea substanţelor reactante în starea de complexul activ.

CATALIZA
Schimbarea vitezei reacţiilor chimice, în prezenta catalizatorilor se numeşte cataliză.
Catalizatorii sunt substanţele, care schimba viteza reacţiilor chimice pe contul participării la
interacţiunea chimică intermediară cu reagenţii iniţiali şi nu întră în compoziţia produselor
reacţiei.

34
 Mărirea vitezei reacţiei catalitice este legată de o mai mică energie de activare a noii căi a
reacţiei. Să precăutăm exemplu în caz general al interacţiunii substanţelor A şi B cu formarea a
compasului nou AB (G  0)
A + B = A…B complex
  AB
activ

Admitem pentru mare Ea AB reacţia parcurge încet. Pe de altă parte, o a treea substanţă K
(catalizator) interacţionează uşor cu substanţa A, formând compusul
AK A + K  A…K  AK, Ea AK  Ea AB
În acelaşi timp la rândul sau compusul AK uşor reacţionează cu substanţa B formând
substanţa AB şi K, adică AK + B  B…AK  AB + K apoi sumând reacţiile A + B = AB şi
după reacţie catalizatorul a rămas neschimbat. Pe desen este arătat diagrama energetică a
mersului reacţiei în lipsa catalizatorului (curbei 1) şi în prezenţa (curbei 2).Din desen se vede că
catalizatorul schimbă (micşorează) mărimea energiei de activare pe Ecat.

Schema energetică a mersului reacţiei lipsă catalizatorului şi în prezenţa catalizatorului

Des….
Influenţa catalizatorului asupra micşorării energiei de activare a procesului Ea se poate de
demonstrat pe bază reacţiei de descompunere a iodurii de hidrogen (HI).

2HI = H2 + I2
Ea, kDj condiţia
168 fără catalizator
105 catalizator Au
99 catalizator Pt

Mecanismul catalizatorului este foarte complicat de aceea în practică se aleg pe calea

imperică. Cu ajutorul catalizatorului se poate mări viteza multor reacţii de sute şi mii de ori.

MECANISMUL REACŢIILOR CHIMICE

În dependenţă de natura substanţelor reactante şi condiţiile interacţiunii lor în actele
elementare a reacţiilor pot să participe atomi, molecule şi radicali. În corespundere cu aresta
după mecanismul parcurgerii reacţiilor deosibim reacţii: simple, ionice, şi de radicali.
Reacţii simple – participă molecule.
H2 (g)  I2 (g) = 2HI (g), 2NO (g)  Cl2 (g) = 2NOCl (g)

35
 Pentru parcurgerea a majorităţii reacţiilor de acest tip se cere o mărime înaltă (mare) a Ea
(150-450 kj/mol). De aceea reacţiile dintre moleculele cu valenţele saturate sunt rare (puţine).
Reacţii ionice – participă particule cu sarcini pozitive şi negative. Ionii se formează nu numai la
dizolvarea electrolitului, dar şi la acţiunea asupra moleculelor a câmpului electric, radiaţii şi a.
Prin urmare moleculele per electroni şi se transformă în ioni moleculari. De exemplu, acţiunea 
- gama radiaţie.
H2O    H2O  e – şi CH4    CH4  e –
Aceste particule au o capacitate mare de reacţie.
Ea = 0 – 80 kj/mol
Reacţii – radicale – reacţiile în timpul cărora se formează radicali intermediari liberi şi
atomi se numesc reacţii radicali intermediari liberi şi atomi se numesc reacţii radicale. La
radicalii liberi se atârnă unele particule cu unităţi de valenţă nesaturate, care pot fi privite ca nişte
fracţiuni de molecule ca de exemplu –OH (!!!) SH (o fracţie din hidrogenul sulfurat H2S) precum
şi atomi liberi.
Radicalii liberi sânt foarte reactivi şi ca regulă ei reacţionează conform mecanismului de
reacţie în lanţ. Particularitatea reacţiilor în lanţ constă în acea că un act iniţial de activare, duce la
transformarea a unei cantităţi enorme de molecule a substanţei iniţiale. De exemplu: H2 (g)  Cl2
(g) = 2HCl (g). Sub influenţa razelor ultraviolete a gazelor
Cl2 + h   Cl +  Cl Ea = 24 kj/mol
Cl  + H2  HCl +  H Ea = 8 kj/mol
 H + Cl2  HCl + Cl 

Ea a reacţiilor radicale 0-40 kj/mol

ECHILIBRU CHIMIC
Majoritate reacţiilor chimice sunt reversabile. Exemplu: H2 (g)  I2 (g) 2HI (g)
   
  KC ( H 2 )  C ( I 2 ),  KC 2 ( HI )
 
La echilibrul chimic =  , adică 

  2 K C 2 ( HI )
KC ( H 2 )  C ( I 2 )  KC ( HI ) ori   K
K C(H 2 )  C(I 2 )

K
C 2 ( HI )

HI  2

C ( H 2 )  C ( I 2 ) H 2   I 2 
K – constanta echilibrului chimic.
În caz general pentru reacţiile nA + mB + … pC + qD + …

36
 C p (C )  C q ( D) C   D  P pC  Pq D
p q
K  , pentru gaze K  ,
C n ( A)  C m ( B)  An  B m Pn A  PmB
p

unde P – presiunea parţială de echilibru a reagentului.

P 2 ( HI )
Exemplu Kp 
P( H 2 )  P( I 2 )

PRINCIPIUL LUI CHÂTELIER

La acţiunea condiţiilor externe t0, P, c echilibrul chimic se deplasează în direcţia acelei
reacţii (directe sau invers) care diminuează această acţiune externă.
De exemplu:
1. Influenţa temperaturii.
2H2 + O2 2H2O + Q N2 + O2 2NO – Q
2NO + O2 2NO2 + Q N2 + 3H2 NH3 – Q
Ridicarea temperaturii pentru reacţiile exotermice duce la deplasarea echilibrului în
direcţia reacţiei inverse, iar la scăderea temperaturii, în direcţia reacţiei directe.
2. Influenţa presiunii.
Pentru reacţia sintezei amoniacului odată. Cu ridicarea presiunii, echilibru se deplasează
în sensul reacţiei directe, iar la micşorarea presiunii – în sensul reacţiei inverse.
Pentru reacţia H2 + I2 2HI echilibru nu se deplasează dacă se schimbă presiunea în
sistemă.
Pentru reacţiile care parcurg în faze gazoase influenţa concentraţiei asupra deplasării
echilibrului este analog cu influenţa presiunii, întru cât în acest caz presiunea este direct
proporţională cu concentraţia.
Trebuie de subliniat că principiul lui Le Châtilier se aplică numai pentru procesele în
stare de echilibru.
Dacă asupra unui sistem în echilibru se acţionează din afară, schimbând careva din factori
(temperatura, presiunea, concentraţia), atunci echilibru se deplasează în direcţia diminuării
acestei acţiuni.

LEGEA PERIODICITĂŢII ŞI SISTEMUL PERIODIC AL

ELEMENTELOR A LUI
D. I. MENDELEEV
Legea periodicităţii ne spune, că proprietăţile elementelor şi a compuşilor lor se schimbă
periodic în dependenţa de sarcina nucleelor atomilor şi de structura învelişurilor lor electronice.

37
Sistemul periodic este forma, în care e repartizat elementele în conformitate cu schimbările
proprietăţilor.
Această lege şi sistemă a fost descoperită în a. 1869.
Etapele dezvoltării de mai departe a legii şi sistemului periodic.
1. Etapa chimică – schimbarea periodica a proprietăţilor s-au stabilit pe baza analizei
proprietăţilor chimice şi fizice a elementelor şi compuşilor lor.
2. Etapa atomică (electronică) – explicarea periodicităţii schimbării proprietăţilor pe
baza cunoştinţelor despre structura atomului precum şi repartizarea electronilor pe
straturile şi substraturile energetice din jurul nucleului.
3. Direcţia nucleară. Studierea transformării nucleelor unor elemente în nucleele
altor elemente.
Până astăzi sunt descoperite 112 elemente. Cercetări originale a petrecut în acest domeniu
savantul ucrainean Bolotov B. V. de la institutul electrodinamic a Academiei de Ştiinţe a
Ucrainei. Conform teoriei propuse de Bolotov, baza pentru efectuarea multor reacţii chimice este
oxidul de litiu Li20 (după analogie cu apa obişnuită din natură). Ca şi apa Li2O disociază Li2O
Li+ + OH–. În chimia din Bolotov (pe care el o numeşte de generaţia a doua), acizii şi bazele se
precaută, de exemplu HF  LiF; KOH  KOLi şi aşa mai departe.
KOH  HF  KF  H 2 O forma obişbişnu
19 K 8 O3 Li  3 Li 9 F 19 K 9 F  3 Li2 8 O pe baza de litiu
30 Zn 12 Mg  28 Ni  14 Si pe baza sarcinilor nucleelor
Bolotov cu ajutorul experimentelor, în timpul cărora, topea Li şi Mg în câmpul
electromagnetic, în rezultat a obţinut Ni şi Si. Aparatele montate pentru efectuarea acestor
experimente au (fixat) acumulat aceste transformări nucleare, care direct dovedesc,
argumentează transformarea unor elemente în altele. În ultimile experimente Bolotov a obţinut şi
aur (Au) în formă de fibre din plumb adică el a avut fericirea să realizeze visurile alchimiştilor,
care vroiau să obţină metale nobile din alte metale.

38