Cromatografia de gaze

Cromatografia de gaze reprezinta acea tehnica cromatografica ce utilizeaza o faza mobila gazoasa si o faza stationara lichida sau solida. Este cea mai utilizata tehnica cromatografica, deoarece prezinta o serie de avantaje care i confera o adaptabilitate deosebita la problemele care pot apare n timpul analizei amestecurilor complexe de componente. Astfel, prin utilizarea unui gaz drept faza mobila se realizeaza un transfer de masa rapid ntre faza mobila si faza stationara, ceea ce permite stabilirea echilibrelor de distributie de multe ori ntr-un interval scurt de timp si obtinerea unor separari eficiente corelate cu timp de analiza redus. Vscozitatea scazuta a gezelor permite utilizarea unor coloane lungi si nguste si n consecinta cresterea numarului de talere teoretice. Faza mobila fiind un gaz inert, dupa separare componentele pot fi usor detectate deoarece faza mobila nu interfera la detectie. Daca este cazul, componentele separate pot fi analizate suplimentar prin metode spectroscopice cum ar fi spectrometria de masa sau spectrofotometria n IR. Singurele limitari ale cromatografiei de gaze sunt determinate de volatilitatea prea scazuta sau instabilitatea termica a componentelor analizate. si aceste dezavantaje pot fi nsa limitate, de exemplu prin transformarea compusilor respectivi n derivati care sa aiba volatilitate mai mare. Tehnica se numeste derivatizare si este larg utilizata n cromatografia de gaze.

3.1. Parametri de retentie specifici pentru cromatografia de gaze

n cromatografia de gaze, parametrii de retentie trebuie corectati pentru a tine cont de compresibilitatea fazei mobile. Din cauza acestei compresibilitti, volumul si debitul fazei mobile cresc n timpul trecerii prin coloan. Aceste cresteri sunt cu att mai mari cu ct raportul dintre presiunea la intrarea n coloan pi si presiunea la iesirea din coloan po este mai mare. Pentru corectarea volumelor de retentie ca urmare a compresiei fazei mobile se defineste un factor de corectie numit factor de compresie, care se noteaz cu j si are valoarea dat de ecuatia:

(48) innd cont de factorul de compresie, vom putea defini un volum de retentie corectat VRo si un volum de retentie net VN, conform relatiilor: (49) (50) Un alt parametru de retentie caracteristic pentru cromatografia gaz-lichid este volumul de retentie specific Vg. El se defineste ca volumul de retentie net raportat la 0C si 1 g faz sta 111i83b tionar lichid.

(ml/gK)

(51)

unde WS este masa de faz stationar lichid din coloan (n grame), T este temperatura absolut a coloanei, F debitul de faz mobil la iesirea din coloan (n ml/sec), iar tR' este timpul de retentie ajustat al componentei (n secunde). Volumul de retentie specific este un parametru independent de aparat si de conditiile de lucru, caracteristic pentru solut si faza stationar respectiv. Este asadar un parametru calitativ, care s -ar putea utiliza pentru identificarea unei componente, ns din pcate determinarea sa experimental este dificil pentru c depinde de factorul de compresie j. Volumul de retentie specific se poate exprima si n functie de coeficientul de activitate si presiunea de saturatie a componentei, considernd c n sistemul cromatografic ea se gseste ntr-o solutie extrem de diluat. Relatia, dedus pe baza legii lui Henry, este:

(52) unde R este constanta general a gazelor, MS masa molecular a fazei stationare, po presiunea de saturatie a componentei la temperatura coloanei, iar coeficientul de activitate al componentei la dilutie infinit n faza stationar. Coeficientul de activitate reprezint o msur a interactiunii dintre moleculele componentei dizolvate n faza stationar lichid si moleculele fazei stationare. Dac considerm volumele de retentie specifice a dou componente care au picuri vecine si facem raportul lor, obtinem pe baza relatiei (51):

iar pe baza relatiei (52):

Rezult deci:

(53) Relatia (53) ne arat c raportul dintre volumele de retentie specifice a dou componente cu picuri vecine este o msur a selectivittii sistemului cromatografic pentru componentele respective. Aceast selectivitate, exprimat prin coeficientul de separare , este determinat de diferenta dintre presiunile de saturatie sau coeficientii de activitate ai componentelor. Asadar separarea a dou componente se va putea realiza n dou modalitti:

n cazul unei serii omoloage de compusi cu structuri chimice asemntoare, coeficientii de activitate vor fi aproximativ egali si separarea va avea loc n msura n care presiunile lor de saturatie, adic temperaturile lor de fierbere, vor fi diferite. n cazul compusilor cu puncte de fierbere apropiate dar structuri chimice diferite, separarea se va produce dac coeficientii lor de activitate vor fi diferiti. Aceast diferent depinde de natura chimic a fazei stationare.

3.2. Analiza calitativ n cromatografia gaz-lichid. Retentia relativ si

indicii de retentie Cromatografia este o excelenta metoda de separare, dar care nu ofera nici un fel de informatii structurale despre componentele amestecului de analizat. Singurele informatii calitative obtinute n urma analizei cromatografice sunt reprezentate de timpii de retentie ai componentelor (sau volumele de retentie corespunzatoare), ceea ce este foarte putin n conditiile n care acest parametru depinde foarte mult de conditiile de analiza: temperatura, debitul fazei mobile, natura si concentratia fazei stationare, lungimea si diametrul coloanei. n plus, este foarte posibil ca mai multi compusi sa aiba acelasi timp de retentie n conditii de analiza identice. Asadar probabilitatea unor identificari calitative eronate este foarte mare daca ele se fac numai pe baza timpului de retentie.
n vederea realizarii unor analize cromatografice calitative mai exacte se folosesc urmatoarele metode:

- determinarea unor parametri de retentie relativi, care depind n masura mai mica de conditiile de analiza; - utilizarea unor detectoare specifice, care ofera anumite informatii si despre structura substantelor analizate;
- cuplarea cu tehnici spectrometrice (spectrometrie de mas, spectrofotometrie n infrarosu), care ofera informatii structurale nemijlocite despre componentii separati din proba de analizat. Dintre parametrii de retentie relativi, n analiza calitativa se utilizeaza retentia relativa si indicii de retentie Kovats.

Retentia relativa se defineste prin raportul dintre volumele de retentie specifice, sau timpii de retentie ajustati, al compusului analizat si al unui compus considerat standard pentru analiza respectiva, conform relatiei:

(54)
Retentia relativa este dependenta de temperatura si de natura fazei stationare, dar independenta de celelalte conditii de analiza: lungimea coloanei, debitul de gaz purttor, factorul de compresie si uneori de raportul fazelor, ntruct ele afecteaza n mod egal timpul de retentie ajustat al componentei de analizat si al standardului. Este indicat ca timpul de retentie al standardului ales s nu difere foarte mult de cel al compusului analizat. De aceea nu exista un compus standard universal, el alegndu-se pentru fiecare amestec de analizat n functie de conditiile concrete ale analizei respective. ns n cazul unui anumit laborator, daca numarul compusilor care se analizeaza nu este foarte mare, este posibil sa se foloseasca tot timpul acelasi standard si sa se creeze o banca de date proprie de retentii relative care sa permita identificarea calitativa a compusilor respectivi.

S-a constatat c pentru o serie omoloag de compusi exist o relatie liniar ntre numrul atomilor de carbon si logaritmul volumului de retentie. Aceast relatie a fost folosit pentru a defini indicii de retentie Kovats. Kovats a propus folosirea n-alcanilor ca si compusi standard universali pentru analiza calitativ pe baza retentiei relative. Ei prezinta

avantajul ca sunt usor accesibili si foarte stabili din punct de vedere chimic. Cu ajutorul lor au fost definiti niste parametri numiti indici de retentie si o scala a acestor indici de retentie pe care fiecare alcan are o valoare egala cu 100 x n, n fiind numarul de atomi de carbon al alcanului. Indicele de retentie al unui anumit compus x se determina prin interpolare ntre indicii de retentie a doi alcani, cu n si reapectiv n+z atomi de carbon, alesi astfel nct timpul de retentie al compusului sa fie situat ntre cei ai alcanilor respectivi. Se utilizeaza relatia:

(55) Rezult:

sau dac tinem cont de faptul c raportul timpilor de retentie ajustati reprezint retentiile relative:

(56) unde rx,n este retentia relativ a componentei fat de alcanul n, iar rn+z,n este retentia relativ a celor doi alcani. Indicii de retentie se determin pe o anumit faza stationara si la o anumit temperatur. Precizia determinarii creste atunci cnd eficienta de separare a coloanei este suficient de mare pentru a ncadra compusul de analizat ntre doi alcani consecutivi ai seriei lor omoloage, cu alte cuvinte cnd z=1. Valorile indicilor de retentie pentru o serie de compusi pe diverse faze stationare au fost determinate si se gsesc si n literatura de specialitate. Cu ajutorul lor se poate aprecia calitativ posibilitatea separrii a 2 compusi pe o anumit faz stationar. Se consider c o diferent de cel putin 30 de unitti ntre valorile indicilor de retentie duce la o separare satisfctoare, desi acest lucru nu este ntotdeauna valabil.

3.3. Principalele componente ale unui sistem cromatografic gaz-lichid 3.3.1. Suportul fazei stationare
Daca faza stationara este lichida, ea trebuie sa fie fixata pe un suport solid adecvat. Suportul are rolul de a retine faza stationara sub forma unui film subtire si uniform, permitnd formarea unei interfete ct mai extinse ntre faza mobila si faza stationara. n acelasi timp nsa, n cromatografia de repartitie suportul nu are voie sa interactioneze cu componentele probei, nici fizic nici chimic.

Conditiile pe care trebuie sa le ndeplineasca un suport utilizat n cromatografia gazlichid pe coloane cu umplutura sunt urmatoarele: suprafata specifica situata n intervalul 1-20 m2/g; inertie chimica; rezistenta mecanica si stabilitate termica ridicata; dimensiuni uniforme ale porilor.

Deoarece nu exista un suport ideal care sa corespunda tuturor cerintelor, selectarea suportului se face n primul rnd pe baza suprafetei specifice si inertiei chimice. Contrar aparentelor, un suport nu este cu att mai bun cu ct suprafata sa specifica este mai mare, deoarece la suprafete specifice foarte mari nu toata suprafata ar fi acoperita de filmul de faza stationara lichida si ar exista pericolul adsorbtiei componentelor. Din acest motiv se aleg n general suporturi cu suprafata specifica situata ntre 1-7 m2/g. Acestor suprafete le corespund pori cu diametre situate ntre 0,5 -5 m. Un alt parametru important este volumul intern al porilor, care pentru un suport bun trebuie sa fie n jur de 1 ml/g. O alta caracteristica importanta este granulatia suportului. Diametrul mediu al particulelor si uniformitatea acestora au o influenta importanta asupra eficientei coloanei cromatografice. Un suport bun trebuie sa fie constituit din particule ct mai uniforme, de preferinta sferice si cu diametre de valori apropiate. n acest mod creste eficienta de separare a coloanei, prin scaderea naltimii echivalente a talerului teoretic, n conformitate cu ecuatia Van Deemter (scade valoarea coeficientilor si care depind de iregularitatea marimii particulelor si a spatiilor dintre particule). Tot din ecuatia Van Deemter rezulta ca reducerea diametrului mediu al particulelor de suport determina cresterea eficientei coloanei. Aceasta reducere este nsa limitata, deoarece dimensiuni prea mici ale particulelor ar duce la pierderi de presiune mult prea mari n coloana, deci presiunea gazului purtator la intrarea n coloana ar trebui sa fie mult mai mare, ceea ce ar genera o multime de probleme. Granulatia suportului se exprima n mod traditional n mesh, care reprezinta numarul de ochiuri al sitelor folosite pentru obtinerea fractiunii respective, raportat la 1 inch (2,54 cm). De exemplu, un suport de 80-100 mesh este constituit din particule care au trecut prin sita cu 80 de ochiuri/inch dar au fost retinute de sita cu 100 de ochiuri/inch. Acestei granulatii i corespund diametre ale particulelor ntre 0,13-0,15 mm. Proprietatile mecanice ale suportului sunt de asemenea importante deoarece sfarmarea particulelor, mai ales n timpul depunerii fazei stationare sau umplerii coloanei, determina scaderea eficientei colanei. 3.3.1.1. Dezactivarea suporturilor Cea mai importanta caracteristica a unui suport al fazei stationare este inertia chimica. Deoarece nu exista materiale naturale corespunzatoare conditiilor impuse unui suport cromatografic care sa fie si suficient de inerte, este necesara modificarea suporturilor n sensul cresterii acestei inertii chimice.

Majoritatea materialelor utilizate drept suporturi sunt pamnturi de diatomee, care din punct de vedere chimic sunt derivati de acid polisilicic. Unele dintre aceste materiale, mai ales cele care contin oxizi de fier si aluminiu, pot avea activitate catalitica si exista pericolul sa catalizeze descompunerea fazei stationare, mai ales daca se lucreaza la temperaturi ridicate. Aceasta activitate catalitica este n general corelata si cu activitate de adsorbtie superficiala, care are drept urmare adsorbtia unei parti din componenta de analizat si aparitia picurilor cu cozi. Reducerea capacitatii catalitice si activitatii superficiale a suportului se face prin ndepartarea asa-numitelor centre active de pe suprafata acestuia. Exista trei tipuri de asemena centri activi: - centre bazice, care determina formarea picurilor cu cozi n cazul solutilor cu caracter acid, de exemplu acizi carboxilici sau fenoli. Existenta acestor centre se datoreste oxizilor metalici (de Fe, Al) care se gasesc n structura suportului. Eliminarea lor se face prin spalarea acida a suportului, avnd loc concomitent si reducerea activitatii catalitice. - centre acide, care formeaza picuri cu cozi n cazul compusilor bazici ca aminele sau anumiti compusi heterociclici. Eliminarea acestora se realizeaza prin spalare bazica. - centre de legaturi de hidrogen, care determina formarea picurilor cu cozi n cazul compusilor neutri, dar care pot da legaturi de hidrogen: alcooli, aldehide, esteri, eteri, etc. Existenta acestor centre active se datoreste existentei unor grupari silanolice (Si-OH) pe suprafata suportului. Neutralizarea acestora se realizeaza prin modificarea chimica a gruparilor respective, n special prin transformare n eteri sililici (Si-O-Si). Aceasta operatie se numeste silanizare, iar reactivii de silanizare cei mai utilizati sunt clor-trimetil-silanul, diclor-dimetil-silanul, hexametil-disilazanul si altele. Este important ca acesti compusi sa aiba toxicitate ct mai redusa si volatilitate ridicata, pentru ca reactivul de silanizare n exces sa poata fi usor eliminat la terminarea reactiei. Pentru exemplificare, reactia cu hexametildisilazanul poate fi reprezentata schematic astfel:

Modul n care a fost tratat suportul se indica n denumirea comerciala a suportului, alaturi de natura si granulatia suportului. De exemplu, AW nseamna spalat acid (acid washed), iar DMCS nseamna ca suportul a fost silanizat cu dimetil-diclor-silan, asa cum se poate vedea n exemplul din Figura 3.1: Figura 3.1. Semnificatia denumirii a suporturilor 3.3.1.2. Tipuri de suporturi

Suporturile cele mai mult utilizate sunt cele pe baza de Kieselghur sau pamnt de diatomee, care contin acid polisilicic n forma amorfa hidratata, avnd structura poroasa si continnd cantitati variabile de oxizi metalici de Fe, Al, Mg, Ca, Na, K. Aceste suporturi sunt cunoscute sub diferite denumiri comerciale, cele mai utilizate fiind cele de tip Chromosorb. Acestea se gasesc n mai multe varietati, cele mai importante fiind: Chromosorb P (pink) are culoare roz-rosiatica si suprafata specifica situata n intervalul 4-6 m2/g. Are avantajul ca poate fi ncarcat cu o mare cantitate de faza stationara lichida (pna la 25-30%) si are rezistenta mecanica ridicata. Nu este nsa suficient de inert chimic. Din acest motiv se utilizeaza mai ales la separarea substantelor nepolare. Chromosorb W (white) are culoare alba si suprafata specifica mai mica, de 1-2 m2/g. Din acest motiv se poate ncarca cu o cantitate mai mica de faza stationara lichida de cel mult 15%. Are inertie chimica buna, nsa este friabil. Are aplicabilitate generala, fiind utilizat la separarea tuturor claselor de compusi, att polari ct si nepolari. Chromosorb G are suprafata specifica si mai mica, de numai 0,5 m2/g si se poate ncarca cu maxim 5% faza stationara. Are nsa avantajul de a combina inertia chimica a tipului W cu rezistenta mecanica a tipului P.

Exista suporturi si de alta natura, dar care sunt mult mai putin utilizate. Asemenea suporturi sunt cele pe baza de polimeri sintetici (de exemplu teflon), sticla si altele.

3.3.2. Faza stationara lichida

Conditiile pe care o faza stationara lichida trebuie sa le ndeplineasca sunt: Sa fie un bun solvent pentru componentele probei analizate, nsa solubilitatea acestor componente sa fie diferentiata; Sa fie practic nevolatila la temperatura de lucru a coloanei (presiunea sa de vapori sa fie mai mica de 0,1 mm Hg); Sa fie inerta din punct de vedere chimic; Sa aiba o stabilitate termica ct mai ridicata.

Desi alegerea fazei stationare este foarte importanta pentru realizarea unei analize bune, nu exista o regula generala pe baza careia sa se poata face aceasta alegere, doar reguli semiempirice. Ea este usurata daca se cunosc ct mai multe date despre compusii analizati, n special structura chimica si temperatura de fierbere. O asemenea regula empirica este cea a similaritatii de structura, ceea ce nseamna ca faza stationara trebuie sa aiba o structura asemanatoare cu componenta analizata. Astfel, hidrocarburile se vor separa cel mai bine pe faze stationare parafinice (nepolare), iar substantele polare pe faze stationare polare. Relatia (53) ne-a aratat ca selectivitatea separarii a doua componente depinde de presiunile de saturatie ale acestora si de coeficientii lor de activitate. Coeficientii de activitate reflecta interactiunile dintre faza stationara si componentele analizate. Aceste interactiuni pot fi de urmatoarele tipuri:

Interactiuni nepolare, care se datoresc unor forte de dispersie (de tip London) si se manifesta ntre moleculele unor substante nepolare. Deoarece aceste interactiuni sunt slabe, separarile unor asemenea compusi se vor produce n conformitate cu presiunile lor de vapori, adica ordinea de elutie din coloana va fi data de punctele de fierbere ale componentelor analizate. Interactiuni dipol-dipol, care se stabilesc ntre molecule cu dipol permanent. Acestea sunt interactiuni puternice, iar separarile bazate pe ele se vor produce n conformitate cu polaritatea componentelor. Daca ntre moleculele fazei stationare si moleculele componentei exista forte de atractie puternice, se vor nregistra abateri negative de la legea lui Raoult, adica presiunea de vapori a componentei va fi mai mica dect cea prescrisa de aceasta lege (<1). Drept urmare, concentratia componentei n faza mobila va fi mai mica si componenta va fi puternic retinuta de faza stationara. Daca abaterea de la legea lui Raoult este pozitiva (>1), ceea ce se ntmpla n cazul compusilor cu polaritate diferita de cea a fazei stationare, presiunea de vapori a componentei va fi mai mare, concentratia sa in faza mobila de asemenea mai mare dect cea prescrisa de aceasta lege si n consecinta componenta va fi slab retinuta de faza stationara. Interactiuni de inductie, care se manifesta ntre un dipol permanent si unul indus, care poate fi sau molecula fazei stationare sau molecula componentei analizate. Separarile bazate pe forte de inductie se vor produce n conformitate cu polarizabilitatea moleculei dipolului indus. Exemple de asemenea molecule sunt cele ale compusilor aromatici. Interctiuni chimice, bazate pe formarea unor legaturi chimice reversibile ntre ntre moleculele fazei stationare si moleculele compusului analizat (de exemplu legaturile dintre hidrocarburile nesaturate si ionii Ag+).

Nu numai natura fazei stationare lichide are importanta asupra separarii ci si concentratia ei, adica ncarcarea fazei suportului cu faza stationara. Aceasta ncarcare influenteaza valoarea factorului de capacitate k', care creste odata cu cresterea cantitatii de faza stationara din coloana. Pe de alta parte nsa, eficacitatea de separare a coloanei scade odata cu cresterea concentratiei de faza stationara, datorita cresterii naltimii echivalente a talerului teoretic (creste valoarea parametrului df din termenul C din ecuatia Van Deemter, df fiind diametrul mediu al filmului de lichid, considerat uniform, care este depus pe suport). Se considera ca este mai indicat sa se foloseaca coloane avnd concentratii mai reduse de faza stationara pentru a evita scaderea performatelor coloanei. si aceasta reducere este nsa limitata, pentru ca filmul de faza stationara sa poata acoperi toata suprafata suportului si a nu se nregistra adsorbtia componentelor analizate pe suport. n cazul coloanelor clasice, cu umplutura, concentratia de faza stationara cea mai indicata este n jur de 10%, pentru suporturile de tip Chromosorb W sau P. n cazul coloanelor capilare, grosimea filmului de faza stationara este cuprinsa n mod uzual ntre 0,1-1 m. 3.3.2.1. Clasificarea fazelor stationare Clasificarea fazelor stationare lichide se face n urmatoarele categorii principale: Faze stationare nepolare, care sunt compusi de tip hidrocarburi (parafine) sau uleiuri siliconice (polisiloxani) care nu au grefate grupari polare. Exemple de asemenea faze

stationare sunt: squalan (hidrocarbura C30H62), uleiuri siliconice de tip metilsilicon (denumiri comerciale OV-1, SE-30). Aceste faze separa compusii analizati n ordinea cresterii punctelor de fierbere ale acestora. Faze stationare polare, care contin o proportie ridicata de grupari polare, de exemplu: polietilenglicoli cu masa moleculara medie (Carbowax 20M), uleiuri siliconice cu grupari cianopropil (OV-225 metil-fenil-cianopropil-silicon), dietilenglicolsuccinat (DEGS), esterul nitrotereftalic al polietilenglicolului (FFAP), etc. Ei diferentiaza compusii polari de cei nepolari, retinndu-i numai pe cei polari. Se utilizeaza mai ales pentru separarea compusilor polari. Faze stationare de polaritate intermediara, care contin grupari polare n concentratie mai mica sau grupari polarizabile, grefate pe un schelet nepolar. Exemple de astfel de faze sunt cele metil-fenil-siliconice (OV-17), dinonilftalatul, polietilenglicolii cu mase moleculari mari. Sunt faze stationare universale, care se pot folosi pentru analiza att a compusilor polari ct si a celor nepolari. Faze stationare specifice, care se utilizeaza n anumite cazuri particulare. Ele contin compusi care interactioneaza numai cu anumite componente ale amestecului de analizat, de exemplu AgNO3 dizolvat n polietilenglicol care formeaza aducti cu olefinele. Faze stationare chirale, care contin compusi chirali ce interactioneaza doar cu un singur izomer optic al unei perechi de enantiomeri. Asemenea faze sunt cele pe baza de ciclodextrina sau anumiti aminoacizi.
innd cont de polaritatea fazelor stationare si de interactiunile posibile, compusii organici pot fi grupati din punct de vedere al separarii cromatografice n urmatoarele cinci clase:

Clasa I - compusi foarte polari, capabili sa dea legaturi de hidrogen: apa, glicerina, glicoli, hidroxiacizi, aminoacizi. Acesti compusi sunt greu de separat prin cromatografie de gaze, din cauza polaritatii foarte mari. Cu exceptia apei, ei se derivatizeaza nainte de separare. Clasa II - compusi polari, care au atomi de hidrogen activi: alcooli, acizi carboxilici, fenoli, amine primare si secundare, nitroderivati si nitrili cu un atom de hidrogen n pozitia . Acesti compusi se separa pe faze stationare polare. Clasa III - compusi de polaritate intermediara, care nu au hidrogen activ: eteri, esteri, aldehide, cetone, nitroderivati si nitrili fara atom de hidrogen n pozitia . Acesti compusi se separa pe faze stationare de polaritate intermediara. Clasa IV - compusi cu polaritate scazuta, care nsa au hidrogen activ: hidrocarburi aromatice, alchene, cloroform, clorura de metilen, dicloretan, tricloretan, etc. Acesti compusi se separa pe faze stationare de polaritate intermediara sau nepolare. Clasa V - compusi nepolari: alcani, cicloalcani. Acesti compusi se separa pe faze stationare nepolare.

Aceasta clasificare este empirica si are doar rolul de a usura alegerea fazei stationare celei mai potrivite pentru analiza cromatografica.

3.3.2.2. Alegerea fazei stationare. Constantele Mc Reynolds. Asa cum s-a aratat, cel mai important criteriu pe baza careia se face alegerea fazei stationare pentru o anumita analiza este polaritatea fazei si a compusilor de analizat. Exprimarea numerica a acestei polaritati, care ar usura mult alegerea, nu este posibila pentru ca nu exista nici o marime fizica ce poate fi asociata direct cu polaritatea (n anumita masura momentul dipol ar putea fi o asemenea marime). Din acest motiv, pentru exprimarea polaritatii fazelor stationare se utilizeaza niste compusi de referinta, care se aleg n mod arbitrar. Un asemenea sistem a fost elaborat de Rohrschneider si dezvoltat apoi de Mc Reynolds, avnd la baza indicii de retentie Kovats si utiliznd squalanul drept faza stationara de referinta careia i se atribuie polaritatea nula. Au fost selectati un numar de 5 compusi de referinta: benzen, 1-butanol, 2-pentanona, nitropropan si piridina. Fiecare dintre acesti compusi poate fi considerat ca etalon pentru anumite clase de substante, cu care se aseamana n ce priveste comportarea cromatografica, astfel: benzenul, pentru hidrocarburi nesaturate si hidrocarburi aromatice; 1-butanolul, pentru alcooli, fenoli, acizi carboxilici; 2-pentanona, pentru aldehide, cetone, eteri, esteri; nitropropanul, pentru nitroderivati si nitrili; piridina, pentru baze aromatice si heterocicli cu azot.

La determinarea constantelor Mc Reynolds pentru o anumita faza stationara A, n cazul coloanelor cu umplutura, se procedeaza astfel:

fiecare compus de referinta se analizeaza pe o coloana cu 20% faza stationara squalan, izoterm la 100C si se determina indicii de retentie corespunzatori; compusii de referinta se analizeaza pe o coloana care contine 20% faza stationara A, n aceleasi conditii si se determina si n aceste cazuri indicii de retentie Kovats; se calculeaza constantele Mc Reynolds ale fazei stationare A, astfel: pentru benzen (notat cu x'): diferenta dintre indicele de retentie al benzenului pe faza stationara A si pe squalan:

pentru 1-butanol (notat cu y'): diferenta dintre indicele de retentie al butanolului pe faza stationara A si pe squalan; la fel se procedeaza pentru 2-pentanona (z'), nitropropan (u') si piridina (s').

Aceste valori ale constantelor Mc Reynolds au fost determinate pentru un numar mare de faze stationare uzuale si ele se gasesc tabelate. Cteva asemenea valori sunt date in tabelul 3.1.

Tabelul 3.1. Valoarea constantelor Mc Reynolds pentru unele faze stationare uzuale Denumirea fazei stationare Squalan C30H62 Metilsilicon OV-1 Metilsilicon SE-30 Metil-fenil-silicon (20% fenil) OV-7 Metil-fenil-silicon (50% fenil) OV-17 Cianopropil-metilfenil-silicon OV-225 Polietilenglicol Carbowax 20M Ester nitrotereftalic al PEG FFAP Dietilenglicolsuccinat DEGS
La ora actuala exista cteva sute de faze stationare utilizate n cromatografia de gaze si constantele Mc Reynolds permit selectarea aceleia care promite cea mai buna separare a componentelor analizate. Deoarece evident exista o serie de faze stationare care au valorile constantelor Mc Reynolds apropiate, acestea vor putea fi substituite ntre ele fara ca separarea sa fie afectata. Astfel, daca exista o faza stationara recomandata n literatura de specialitate pentru o separare dar care nu este disponibila ntr-un anumit laborator, ea va putea fi nlocuita cu una echivalenta.

x' 0 16 15 69 119 228 322 340 496

y' 0 55 53 113 158 369 536 580 746

z' 0 44 44 111 162 338 368 397 590

u' 0 64 64 171 243 492 572 602 837

s' 0 42 41 128 202 386 510 627 835

3.3.3. Coloane cromatografice

Coloana reprezinta partea cea mai importanta a unui cromatograf, fiind sediul procesului de separare. Pentru ca separarea sa fie eficienta, trebuie sa fie alese n mod corespunzator fazele cromatografice (n cazul cromatografiei de gaze aceasta alegere se refera la faza stationara), dimensiunile coloanei, viteza fazei mobile si temperatura de analiza. Coloanele cromatografice sunt de doua tipuri: clasice (cu umplutura) si capilare.

3.3.3.1. Coloane cu umplutura

Au diametrul interior cuprins ntre 2 si 8 mm (uzual 4 mm) si lungimea ntre 0,5-3 m. Se pot confectiona din otel inoxidabil, sticla, mase plastice, iar forma coloanelor poate fi n forma de U (n cazul coloanelor scurte) sau spirala (Figura 3.2).

Figura 3.2. Coloana cromatografica cu umplutura

Coloanele confectionate din sticla au avantajul ca permit observarea vizuala a neregularitatilor de asezare a umpluturii (goluri, crapaturi) sau a eventualei deteriorari a umpluturii. Au nsa dezavantajul ca din cauza friabilitatii sticlei conectarea la partile metalice ale aparatului este mai dificila. Coloanele din otel inoxidabil sunt cele mai utilizate. Ele se pot confectiona si n varianta preparativa, avnd lungimi cuprinse ntre 1-4 m si diametrul interior de 2,5 cm. Acestea permit analiza unor volume de proba mai mari de 1 ml.

Prepararea unei coloane clasice pentru cromatografia gaz-lichid presupune urmatoarele operatii: depunerea fazei stationare; umplerea coloanei; conditionarea coloanei.

Depunerea fazei stationare se face prin cntarirea cantitatilor corespunzatoare de suport si faza stationara care urmeaza sa fie depusa (conform concentratiei pe suport stabilite), urmata de dizolvarea fazei stationare ntr-un solvent volatil potrivit (toluen, acetona, tetraclorura de carbon, etc.). Solutia de faza stationara se amesteca apoi cu suportul, iar din suspensia obtinuta se evapora ncet solventul, ntr-un evaporator rotativ de vid, faza stationara ramnnd atasata de suport. Umplerea coloanei se face prin introducerea umpluturii obtinute prin depunerea fazei stationare pe suport la un capat al coloanei, la celalalt capat aplicndu-se un vid nu foarte naintat (trompa de apa, de exemplu). Evident ca la capatul la care se aplica vidul trebuie sa existe o sita sau alt opritor pentru ca umplutura sa ramna n coloana. Pentru a favoriza asezarea compacta a umpluturii, coloana se bate sau se vibreaza n tipul umplerii. Controlul umplerii este mai usor de realizat n cazul coloanelor din sticla. Conditionarea coloanei se realizeaza prin mentinerea coloanei timp de cel putin 10 ore la o temperatura situata cu aproximativ 5-10C mai jos dect temperatura maxima admisa pentru faza stationara respectiva. n timpul conditionarii capatul dinspre detector al coloanei nu se conecteaza la aparat, iar prin coloana trebuie sa treaca un debit mic de gaz purtator. 3.3.3.2. Coloane capilare

Drept coloane capilare sunt considerate acele coloane al caror diametru interior este mai mic de 1 mm (Figura 3.3). n mod obisnuit, ele se confectioneaza cu diametre de 0,25, 0,32 sau 0,53 mm, iar lungimea este n mod uzual cuprinsa ntre 15 si 50 m. Materialul de constructie cel mai utilizat este sticla, nsa exista si coloane capilare confectionate din otel inoxidabil. n cazul coloanelor capilare, faza stationara se depune n strat foarte subtire pe peretele interior al coloanei, motiv pentru care aceste coloane sunt denumite si coloane tubulare deschise. Pentru cresterea uniformitatii si aderentei fazei stationare, peretele interior al tubului capilar se poate trata chimic, sau se poate depune un strat foarte subtire de suport.

Figura 3.3. Coloana capilara Cea mai importanta operatie, de care depind in mare masura performantele coloanei, este depunerea peliculei de faza stationara pe peretele interior al tubului capilar. Aceasta depunere se poate face prin doua metode: metoda statica si metoda dinamica. Metoda statica consta n umplerea coloanei cu o solutie ce contine cantitatea corespunzatoare (ntre 0,1-1%) de faza stationara dizolvata ntr-un solvent potrivit, n general clorura de metilen, dupa care se lasa sa se evapore solventul iar faza stationara ramne atasata de peretele coloanei. Dezavantajul acestei metode este ca grosimea filmului de faza stationara nu este uniforma. Metoda dinamica consta n trecerea unei solutii de faza stationara cu concentratia de aproximativ 10% n CH2Cl2 prin coloana, sub actiunea presiunii unui gaz inert pna la umplerea completa a coloanei, dupa care lichidul se evacueaza tot sub actiunea presiunii de gaz iar o parte din faza stationara ramne atasata de peretele coloanei. n continuare se sufla gaz inert prin coloana pna la eliminarea completa a solventului si se determina cantitatea de faza stationara retinuta (prin cntarire).
3.3.3.3. Introducerea probelor n coloana cromatografica

Metoda utilizata pentru introducerea probei depinde de starea de agregare n care se gaseste proba: gazoasa, lichida sau solida. Este indicat n toate cazurile ca introducerea probei sa aiba loc ntr-un timp ct mai scurt. Marimea probelor variaza ntre mai putin de 1 g n cazul coloanelor capilare si ordinul gramelor n cazul coloanelor preparative.

Probele gazoase sunt introduse cu ajutorul unor seringi speciale, rezistente la presiune, sau folosind dispozitive speciale care constau dintr-un robinet cu mai multe cai si o bucla calibrata (Figura 3.4). Aceste dispozitive permit introducerea unui volum cunoscut de proba n coloana printr-o singura miscare a rotorului robinetului, fara a se opri fluxul gazului purtator.

Figura 3.4. Dipozitiv pentru introducerea probei

n pozitia de ncarcare, n coloana intra doar faza mobila, n timp ce proba gazoasa, care vine dintr-un recipient sub presiune, umple complet bucla calibrata iar excesul este evacuat n atmosfera. Dupa trecera rotorului pe pozitia de analiza, faza mobila intra n bucla unde preia proba, pe care o introduce n coloana. n acest timp fluxul gazos de proba este evacuat n atmosfera. Dupa terminarea analizei se trece din nou pe pozitia de ncarcare si se introduce n bucla o noua cantitate de proba. Probele lichide sunt introduse n coloana cu ajutorul unor microseringi, avnd n mod uzual capacitatea de 1, 5, sau 10 l. Ele trebuie aduse n stare de vapori, ceea ce se realizeaza prin injectarea ntr -o camera de vaporizare (sau injector), care se gaseste naintea coloanei si care este ncalzita la o temperatura programata. Injectarea se face printr-un dop de cauciuc siliconic numit septum, care realizeaza izolarea injectorului de mediul exterior (Figura 3.5). Tot n camera de vaporizare se introduce si gazul purtator, care preia proba vaporizata si o transporta prin coloana.

Figura 3.5. Camera de vaporizare a unui cromatograf cu coloana capilara, prevazuta cu dispozitiv de divizare a probei (splitare)

Probele solide sunt introduse n coloana tot prin injectare cu microseringi, dupa ce au fost dizolvate ntr-un solvent adecvat. n cazul lor nsa trebuie avut grija ca proba sa se vaporizeze la temperatura injectorului, altfel analiza nu va fi posibila, substantele cu punct de fierbere foarte rificat sau care se descompun nainte de fierbere neputnd fi analizate prin cromatografie de gaze. Exista cromatografe la care s-a renuntat la camera de vaporizare, injectarea probei realizndu-se direct n partea superioara a coloanei, care este ncadrata de o rezistenta de ncalzire si joaca rolul injectorului. Aceasta tehnica se numeste oncolumn si cu ajutorul ei se elimina volumul mort corespunzator camerei de vaporizare, care poate influenta negativ analiza, mai ales atunci cnd volumul probei injectate este foarte mic. n cazul coloanelor capilare se folosesc niste dispozitive de injectare speciale, care permit divizarea (splitarea) probei, cea mai mare parte fiind evacuata n atmosfera si doar o mica parte (de la 1/100 la 1/50 n mod uzual) fiind introdusa n coloana. De asemenea, n cazul aparatelor moderne destinate analizei unui mare numar de probe se utilizeaza dispozitive de injectare automata (autosampler), care se pot atasa la cromatograf si permit analiza automata a unui mare numar de probe, fara interventia operatorului. n cazul probelor care nu sunt stabile termic, au volatilitate scazuta sau prezinta picuri deformate cu coada (tailing), se procedeaza la transformarea lor chimica n derivati care sa nu mai aiba aceste inconveniente. Procedeul se numeste derivatizare si metodele aplicata ct si reactivii de derivatizare utilizati sunt de o mare diversitate, depinznd de natura compusului analizat. Una dintre metodele de derivatizare cele mai utilizate este silanizarea.

3.4. Detectoare folosite n cromatografia de gaze

Detectorul reprezinta, dupa coloana cromatografica, cea mai importanta parte a unui cromatograf, el realiznd punerea n evidenta a componentelor separate sub forma unor semnale electrice care pot fi integrate sau nregistrate.

Din punct de vedere al semnalelor pe care le emit, detectoarele pot fi de doua tipuri: integrale si diferentiale. Detectoarele integrale emit semnale corespunzatoare masei totale a componentelor care ajung n detector, cromatogramele fiind niste curbe n trepte. Aceste tipuri nu mai sunt utilizate la ora actuala n practica cromatografica. Detectoarele diferentiale emit semnale n functie de variatia unei anumite proprietati, pe masura ce componenta ajunge n detector, fiecarei componente corespunzndu-i un semnal individual. Cromatograma se prezinta n acest caz ca o succesiune de picuri de elutie de tip gaussian, concentratia fiecarei componente fiind proportionala cu aria picului sau. Detectoarele diferentiale se pot clasifica la rndul lor n functie de sensibilitatea lor la concentratia sau la debitul de masa al compusului analizat. n cazul detectoarelor cu raspuns la concentratia solutului n faza mobila aria picului solutului respectiv este data de relatia:

(57) unde m este masa totala a solutului care ajunge n detector, F este debitul fazei mobile, iar k 1 este o constanta de proportionalitate. Se observa faptul ca aria fiind invers proportionala cu debitul fazei mobile, acest debit va trebui sa ramna neaparat constant n timpul analizei pentru a nu avea erori, mai ales la analiza cantitativa. Din aceasta categorie fac parte detectoarele de conductivitate termica si cele cu captura de electroni. n cazul detectoarelor cu raspuns la debitul de masa al solutului, aria picului va fi data de relatia:

(58) adica ea nu mai depinde de debitul fazei mobile si variatia acestuia n anumite limite nu mai reprezinta un factor perturbator al analizei. Din aceasta categorie fac parte detectoarele cu ionizare n flacara, cele cu spectrometru de masa si altele. Dupa un alt criteriu, detectoarele se clasifica n universale si specifice. Detectoarele universale sunt sensibile la un numar mare ce compusi, n timp ce cele specifice sunt sensibile doar la anumiti compusi, respectiv la anumite grupe functionale sau legaturi din structura acestora. Dintre detectoarele universale se pot aminti detectorul de conductivitate termica, detectorul cu ionizare n flacara, detectorul cu spectrometru de masa, iar din categoria celor specifice detectorul cu captura de electroni, detectorul cu flacara alcalina (sau detectorul N(azot)-P(fosfor)), detectorul flamfotometric, etc. 3.4.1. Criterii de apreciere a performantelor detectoarelor Principiul de constructie si functionare a detectoarelor fiind extrem de diferit, comparatia performantelor acestora este dificila. Exista totusi anumite criterii generale care permit o evaluare a performantelor unui detector. a. Raspunsul detectorului

Se defineste prin intensitatea semnalului generat de o anumita cantitate de solut care ajunge n detector. Se poate calcula prin raportul dintre aria picului de elutie al solutului respectiv si cantitatea de solut.
b. Sensibilitatea detectorului
Reprezinta variatia marimii semnalului emis de detector n functie de cantitatea de solut si se exprima prin valoarea pantei raspunsului detectorului pentru componenta respectiva (Figura 3.6). O sensibilitate mare a detectorului va duce la un raspuns mai mare pentru aceeasi cantitate de solut analizata si deci va permite analiza unor cantitati mici de proba, reprezintnd o calitate importanta pentru un detector performant.

Figura 3.6. Sensibilitatea si liniaritatea raspunsului detectorului c. Limita de sensibilitate Este un criteriu strns legat de cel precedent, definindu-se prin cantitatea minima din componenta respectiva pentru care se obtine un semnal de raspuns al detectorului de doua ori mai mare dect valoarea medie a zgomotului (semnalului) de fond (Figura 3.7). Cantitatea respectiva se numeste cantitate minima detectabila. Semnalul de fond reprezinta semnalul dat de detector n absenta vreunei componente injectate si depinde de caracteristicile sale constructive.

Figura 3.7. Limita de sensibilitate a detectorului d. Domeniul de raspuns liniar Reprezinta intervalul n care semnalul de raspuns al detectorului este direct proportional cu cantitatea de solut care ajunge n detector. Stabilirea acestei liniaritati se face prin etalonare, cu ajutorul unor etaloane pure ale compusilor analizati. Asemenea etaloane pentru cromatografia de gaze sunt accesibile comercial, la o puritate foarte avansata (n general peste 99,9%). Stabilirea domeniului de raspuns liniar este importanta mai ales pentru analiza cantitativa. n situatiile n care raspunsul nu este liniar, caz ntlnit mai ales la detectoarele folosite n cromatografia de lichide dar si la unele detectoare folosite n cromatografie de gaze, este necesara trasarea unor curbe de etalonare polinomiale pentru a se putea efectua analiza cantitativa. e. Stabilitatea detectorului Acest criteriu se refera la mentinerea liniei de baza fara deviatii, chiar n conditiile variatiei unor conditii de analiza: temperatura, presiunea si debitul fazei mobile. Cauzele care determina deriva liniei de baza (numita si drift) pot fi multiple si n general pot fi remediate. Exista si alte conditii pe care trebuie sa le ndeplineasca un detector bun: viteza de raspuns ct mai mare, rezistenta ridicata la temperatura, simplitatea constructiei, pret ct mai scazut.

3.4.2. Detectorul de conductivitate termica (catarometru, TCD) Este un detector universal, cu raspuns la concentratia solutului n faza mobila. Are avantajul ca este nedestructiv pentru proba, deci poate fi utilizat n cromatografia preparativa sau cuplat cu alte instrumente pentru analiza suplimentara a probei: spectrometru de masa, spectrofotometru n IR, etc.
Principiul sau de functionare se bazeaza pe dependenta pierderii caldurii de catre un fir metalic ncalzit, n functie de compozitia mediului gazos nconjurator. El consta din doua filamente metalice, care se gasesc n cte un canal de forma cilindrica din interiorul unui bloc metalic ce poate fi ncalzit la o temperatura programata (Figura 3.8). Unul dintre filamente este filamentul de masura, iar celalalt este filamentul de referinta.

Figura 3.8. Detectorul de conductibilitate termica Prin fiecare filament trece un curent de aceeasi intensitate, determinnd ncalzirea sa la o anumita temperatura. Daca n spatiul nconjurator filamentului se gaseste numai gaz purtator, pierderea de caldura va fi constanta si aceeasi pentru ambele filamente. Daca nsa n celula de masura ajunge o componenta eluata din coloana cromatografica, pierderea de caldura a filamentului de masura va fi diferita, deci si temperatura si rezistenta sa electrica se vor modifica. Cele doua filamente se gasesc ntr-un montaj electric de tip punte Wheatsone, iar modificarea rezistentei electrice a filamentului de masura va determina dezechilibrarea acestei punti si aparitia unui curent electric. Acest curent este amplificat, reprezentnd semnalul se iesire al detectorului, iar intensitatea sa este este proportionala cu cantitate de componenta care a ajuns n detector.

Filamentele pot fi confectionate din wolfram, platina sau dintr-un aliaj wolfram-reniu si sunt pasivate pentru a reduce sensibilitatea lor la oxigen. Marimea semnalului detectorului depinde si de diferenta dintre conductibilitatea termica a gazului purtator si a componentei analizate. Valorile relative (raportate la heliu) ale acestei conductibilitati pentru cteva gaze permanente si compusi organici uzuali sunt prezentate n Tabelul 3.2: Tabelul 3.2. Conductibilitatile termice relative ale unor gaze si substante organice Denumirea compusului
argon

hidrogen heliu azot

Conductivitatea termica relativa 12,5 128 100 18

bioxid de carbon etan benzen cloroform acetat de etil

12,7 17,5 9,9 6,0 9,9

Se observa ca numai hidrogenul si heliul vor putea fi folosite ca gaze purtatoare cnd se lucreaza cu acest tip de detecor, deoarece ele au cele mai mari valori ale conductibilitatii termice, iar semnalul detectorului pentru un anumit compus va fi cu att mai mare cu ct diferenta dintre conductibilitatea termica a gazului purtator si a compusului analizat este mai mare. Detectoarele de conductivitate termica au si unele dezavantaje; - au sensibilitate mai mica dect alte tipuri de detectoare, cantitatea minima detectabila fiind n jur de 10-6-10-8 g.; - domeniul de raspuns liniar este destul de redus; - au volum mort relativ mare, ceea ce este un dezavantaj important mai ales cnd se lucreaza cu coloane capilare; - timpul de raspuns este relativ mare comparativ cu alte detectoare. La utilizarea practica a acestor detectoare trebuie tinut cont si de urmatoarele considerente: - este foarte importanta mentinerea constanta a presiunii si debitului gazului purtator n timpul analizei; - curentul filamentului trebuie ntrerupt la schimbarea coloanei sau septumului, pentru a nu veni n contact cu oxigenul care ar determina distrugerea filamentului prin arderea sa; - daca se constata o deviatie a liniei de baza ce nu poate fi eliminata, este posibil ca aceasta sa se datoreze depunerii pe filament a unor componente greu volatile. ndepartarea acestora se poate face prin injectare de toluen sau xilen. - nu se recomanda analiza cu acest tip de detector a halogenilor si derivatilor halogenati, deoarece acestia pot ataca filamentul. 3.4.3. Detectorul cu ionizare n flacara (FID) Este tipul de detector cel mai mult folosit n cromatografia de gaze. Principul sau de functionare consta n masurarea modificarii conductibilitatii electrice a unei flacari de hidrogen n prezenta compusilor organici (Figura 3.9).

Figura 3.9. Detectorul cu ionizare n flacara La iesirea din coloana cromatografica, gazul purtator mpreuna cu componentele separate este amestecat cu un curent de hidrogen si este aprins la capatul unei mici duze de ardere. Aceasta duza se gaseste montata ntr-o camera de ardere n care se sufla un curent de aer pentru a asigura oxigenul necesar arderii. Camera de ardere se ncalzeste la o temperatura programabila, folosind niste rezistente electrice care se gasesc n exteriorul camerei (nu sunt prezentate n figura). Detectorul are doi electrozi, dintre care unul este capacul duzei iar celalalt este electrodul colector care este pozitionat deasupra sau n jurul flacarii. ntre cei doi electrozi se aplica o tensiune de polarizare, care este n general de 150 V. Drept urmare, prin flacara se stabileste un curent slab, de aproximativ 10 -14A. La aparitia unui compus organic separat din coloana, acesta va ajunge n flacara si n urma arderii se vor genera specii ionice (mai ales ioni CHO+) si electroni liberi. Acestia vor fi colectati de electrozi si n consecinta se va produce cresterea intensitatii curentului, care poate ajunge pna la 10-8A. Acest curent este amplificat ntr-un amplificator electronic si este nregistrat, reprezentnd semnalul detecorului pentru componenta respectiva. Duza de ardere poate fi constituita din diferite materiale: cuart, ceramica, otel inoxidabil, nichel. Este important ca diametrul sau sa fie mic, pentru ca flacara sa fie punctiforma. Sensibilitatea detectorului depinde de numarul ionilor formati n urma arderii compusului respectiv. Ea este proportionala cu numarul atomilor de carbon din molecula compusului legati de alti atomi de carbon sau atomi de hidrogen, la care se adauaga contributia atomilor de carbon din legati de halogeni, grupari hidroxil, amino si altele. Atomii de carbon din gruparile carbonil si carboxil nu au nici o contributie la semnalul detectorului. Din acest motiv exista o serie de compusi care nu dau raspuns sau dau raspuns foarte slab n detectorul cu ionizare n flacara. Asemenea compusi sunt: H2O, H2S, SO2, CS2, N2O, NH3, CO, CO2, formaldehida, acid formic si altele. Aceasta lipsa de sensibilitate poate fi uneori avantajoasa n sensul ca pot fi analizate solutii apoase fara ca apa utilizata ca solvent sa interfere la detectie cu vreunul din compusii analizati. Sensibilitatea detectorului FID depinde de raportul hidrogen/gaz purtator, avnd o valoare maxima la un raport ce depinde de constructia detectorului. Debitul de aer influenteaza de asemenea sensibilitatea, deoarece un debit prea mic duce la scaderea acesteia si mareste instabilitatea liniei de baza prin cresterea zgomotului de fond. Detectoarele cu ionizare n flacara sunt n medie de 1000 de ori mai sensibile dect cele de conductivitate termica, cantitatea minima detectabila fiind cuprinsa ntre 10-9-10-12 g. Trebuie mentionat ca raspunsul detectorului pentru o anumita componenta depinde de structura acesteia, de aceea pentru a se realiza analiza cantitativa trebuie facuta neaparat etalonare. Cteva aspecte practice de care trebuie tinut cont la folosirea detectoarelor FID sunt urmatoarele: - nu se lucreaza la temperaturi ale detectorului mai mici de 100C;

- temperatura detectorului trebuie sa fie superioara temperaturilor de fierbere ale tuturor componentelor analizate; - compusii aromatici lasa reziduuri pe detector, de aceea nu este recomandata folosirea lor ca solventi pentru probele supuse analizei; 3.4.4. Detectorul cu captura de electroni (ECD) Face parte din categoria detectoarelor specifice, cu raspuns la concentratia probei. Principiul sau de functionare se bazeaza pe diferenta afinitatilor pentru electroni ale moleculelor diferitelor tipuri de substante. Afinitatea pentru electroni este determinata de proprietatea moleculelor substantelor organice n stare gazoasa de a aditiona electroni liberi, manifestndu-se mai ales la compusii aromatici polinucleari, compusii care contin grupari carbonil conjugate, compusii organometalici, compusii organici halogenati, nitrili, etc. Ea nu se manifesta n schimb la alti compusi cum sunt hidrocarburile saturate. Asadar detectorul cu captura de electroni va fi foarte sensibil pentru anumite clase de compusi, putnd detecta cantitati pna de ordinul 10 -9-10-13g si total insensibil pentru alti compusi. Principiul de functionare al detectorului se bazeaza pe ionizarea moleculelelor gazului purtator, care este n general azotul, sub actiunea particulelor produse de o sursa radioactiva, n general 63Ni.

Electronii liberi produsi n urma ionizarii au viteza foarte mare si ei nu se recombina cu ionii pozitivi, fiind colectati de un electrod aflat n camera de ionizare. Celalalt electrod al detectorului (catodul) este n general chiar celula care contine sursa radioactiva. ntre cei doi electrozi se aplica un cmp electric slab, n general de 50V, iar n urma ionizarii moleculelor de azot prin iradiere se genereaza un curent electric slab, care este amplificat rezultnd un semnal de baza al detectorului cu intensitatea de aproximativ 10 -8A. Daca n camera de ionizare a detectorului ajunge un compus organic cu afinitate mare pentru electroni, moleculele acestuia vor aditiona o parte din electroni formnd ioni negativi, care nsa avnd mobilitate mult mai mica dect electronii se vor putea recombina cu ionii pozitivi nainte de a fi colectati de electrod. Aceasta captura de electroni se poate produce n doua moduri: nedisociativ sau disociativ.

Datorita scaderii numarului ionilor care ajung la electrod, se produce reducerea intensitatii curentului electric. Asadar semnalul detectorului pentru compusul cu afinitate pentru electroni ar fi un pic negativ, dar pentru a opera n modul cunoscut de la celelalte detectoare acesta este transformat pe cale electronica ntr-un pic pozitiv. Detectorul cu captura de electroni are avantajul selectivitatii si sensibilitatii ridicate, dar n acelasi timp si anumite dezavantaje: - nu se pot utiliza dect anumite faze stationare, cu volatilitate foarte mica; - electrodul se contamineaza repde, de exemplu cu urme de solventi clorurati; - intervalul sau de liniaritate este foarte scurt; - curatirea detectorului contaminat este mai dificila deoarece exista pericolul contaminarii radioactive a personalului. Ea se poate face n general prin ncalzire la 350C sau spalare cu un solvent adecvat;

- gazul purtator si proba trebuie sa fie perfect uscate, deoarece si apa are proprietatea de a aditiona electroni. Drept gaz purtator se mai poate folosi si argonul, cu continut de 5-10% metan. O atentie deosebita trebuie acordata mentinerii constante a temperaturii detectorului n timpul analizei, deoarece semnalul detectorului variaza foarte mult n functie de aceasta temperatura (de pna la 5 ori la modificarea temperaturii cu 30C). Cu toate dezavantajele sale, detectorul cu captura de electroni se foloseste foarte mult n anumite domenii, de exemplu pentru analiza compusilor halogenati toxici din apa sau a urmelor de substante antidaunatoare din produsele alimentare si din alte produse.

3.5. Cromatografia de gaze cuplata cu spectrometria de masa

Daca o molecula este ionizata n vid, are loc fragmentarea sa cu formarea unui grup de ioni caracteristici cu diferite mase. Daca acesti ioni snt separati printr-o metoda oarecare, reprezentarea abundentei lor n functie de masa constituie spectrul de masa. Spectrometria de masa a debutat la nceputul secolului XX ca o metoda folosita de fizicieni pentru a pune n evidenta existenta izotopilor unor elemente, dar la ora actuala a devenit o metoda analitica de mare importanta ntr-o serie de domenii ale stiintei, incluznd si chimia. n principiu, spectrometria de masa consta din doua procese de baza: - ionizarea moleculelor substantei de analizat urmata de fragmentarea si rearanjarea ionilor, care se realizeaza n camera de ionizare a spectrometrului. - separarea ionilor formati n functie de masa lor si detectarea acestora, care are loc n analizorul de masa al spectrometrului. 3.5.1. Ionizarea moleculelor si fragmentarea ionilor Ionizarea se poate efectua n doua modalitati: ionizare prin impact cu electroni si ionizare chimica. 3.5.1.1. Ionizarea prin impact cu electroni

Principiul acestui proces poate fi urmarit pe baza schemei de constructie si functionare a camerei de ionizare cu electroni, redat n Figura 3.10. Figura 3.10. Camera de ionizare a spectrometrului de masa n camera se realizeaza un vid naintat, de 10-8 torr. Electronii proveniti de la un filament ncalzit sunt focalizati n timp ce strabat camera si colectati de un electrod avnd un potential de 70 V. Acesta i confera fiecarui electron o energie de 70 eV. Daca n camera de ionizare se introduce o substanta (de exemplu metanul) ntr-o cantitate suficienta ca presiunea sa creasca la 10-5 torr, ciocnirile dintre electroni si moleculele compusului respectiv determina fragmentarea acestora. ntruct electronii la 70 eV au energie suficienta pentru a rupe orice legatura din molecula, prin fragmentare se vor forma toti ionii posibli, de exemplu n cazul metanului: CH4 +e CH4+, CH3+, CH2+, CH+, C+

Din cauza presiunii scazute din camera de ionizare, numai o molecula din aproximativ 106 va realiza ciocnirea si ionizarea. Presiunea de 10-5 torr n prezenta probei este importanta pentru realizarea unor spectre de masa reproductibile. Drumul liber mijlociu al ionilor sau moleculelor la aceasta presiune este mai mare dect dimensiunea camerei de ionizare, care este data de relatia aproximativa:

(cm) Aceasta nseamna ca fragmentele de molecule neutre si de ioni formati nu se vor ciocni ntre ei ci numai cu peretii camerei, fiind posibila asadar ndepartarea lor din camera de ionizare si colectarea ionilor de mase diferite n detector. Spectrul de masa obtinut n asemenea conditii va fi reproductibil si caracteristic pentru compusul respectiv. n aceasta idee trebuie tinut cont de faptul ca abundenta relativa a ionilor formati n urma impactului cu electronii depinde n afara de energia electronilor de ionizare si de temperatura la care are loc ionizarea. Ionizarea prin impact cu electroni duce la fragmentarea moleculei si la obtinerea unui amestec complex de ioni a caror masa si abundenta relativa se poate utiliza pentru identificarea calitativa a compusilor respectivi. Primul ion care se formeaza n urma impactului este asa-numitul ion molecular, care are mare importanta n identificarea substantei deoarece are aceeasi masa cu masa moleculara a compusului respectiv. Din pacate nsa n aceste conditii stabilitatea ionului molecular este asa de redusa (el se va fragmenta mai departe) nct abundenta sa relativa va fi foarte mica si identificarea de cele mai multe ori imposibila (a se vedea exemplul hexaclorbenzenului). n consecinta, a devenit necesara utilizarea unei tehnici de ionizare mai blnde prin care sa se obtina informatii despre masa moleculara. Aceasta tehnica a fost ionizarea chimica, introdusa n anul 1966. 3.5.1.2. Ionizarea chimica n spectrometria de masa prin ionizare chimica, n sursa de ioni se introduce un anumit gaz numit gaz reactiv, n conditiile n care se mentine o presiune relativ ridicata, n jur de 1 torr. Acest gaz este ionizat sub actiunea electronilor, obtinnd-se ioni reactivi care

realizeaza ionizarea moleculelor probei de analizat. Acestea nu sufera dect n masura foarte mica ionizare directa, datorita concentratiei mari a gazului reactiv n comparatie cu proba. Pe de alta parte, probabilitatea ciocnirilor cu ionii reactivi este mare din cauza presiunii ridicate din sursa de ioni. Reactiile dintre ionii reactivi si moleculele compusului de analizat au loc cu energie mica n comparatie cu impactul direct cu electronii, deci abundenta ionului molecular fata de alte fragmente rezultate va fi mare si mecanismul de fragmentare va fi mult mai simplu (Figura 3.11).

Figura 3.11. Spectrele de masa prin ionizare cu electroni si ionizare chimica cu metan ale unor esteri Majoritatea tehnicilor de ionizare chimica lucreaza cu ioni pozitivi, desi n ultima perioada s-au dezvoltat si cele cu ioni negativi (bazate pe captura unor electroni cu energie mai mica), iar gazul reactiv cel mai mult utilizat este metanul. Dezavantajul principal al tehnicilor de ionizare chimica este ca rezultatele depind foarte mult de conditiile de ionizare si nu este posibila alcatuirea unei librarii de spectre care sa fie folosita n scopuri de identificare, asa cum se procedeaza n cazul ionizarii prin impact cu electroni. 3.5.2. Separarea si detectarea ionilor Separarea ionilor formati are loc ntr-un analizor de masa si este urmata de detectarea lor cu nregistrarea diagramei abundentei (concentratiei relative) n functie de masa ionilor, care reprezinta spectrul de masa. n functie de metoda folosita pentru separarea ionilor, spectrometrele de masa pot fi de mai multe tipuri, cele mai uzuale fiind cele magnetice si cu cuadrupoli.

3.5.2.1. Analizorul de masa cu separare n cmp electric si magnetic

Utilizeaza un magnet pentru separarea ionilor proveniti din camera de ionizare, asa cum se poate observa n Figura 3.11.

Figura 3.11. Analizorul de masa cu cmp magnetic si electric Ionii care ies din sursa de ioni sunt accelerati cu ajutorul unui cmp electric cu o tensiune V cuprinsa ntre 2000 si 8000 V. n continuare fasciculul de ioni este focalizat si intra n sectorul magnetic al analizorului de masa unde este supus actiunii unui cmp magnetic de intensitate H, perpendicular pe directia sa de deplasare. Drept rezultat, ionilor li se imprima o miscare circulara cu raza de curbura r, devierea fasciculului fiind n cazul aratat n figura de 180. Ionii accelerati sunt separati sub influenta potentialului de accelerare si a cmpului magnetic, conform relatiei:

(59) unde m este masa ionului, z sarcina sa, H reprezinta intensitatea cmpului magnetic, r raza de curbura iar V tensiunea de accelerare aplicata ionilor. Deoarece majoritatea ionilor formati au sarcina z egala cu unitatea, la separare conteaza de fapt numai masa lor. Se observa ca pentru o anumita valoare a potentialului V si cmpului magnetic H numai ionii avnd o anumita valoare m/z se vor nscrie pe o traiectorie cu raza de curbura r si vor putea ajunge n detector. Din aceasta relatie mai rezulta ca masa ionului care trece prin analizor si ajunge n detector poate fi controlata prin modificarea potentialului V sau a cmpului magnetic H, deoarece raza de curbura r este o constanta data de constructia aparatului. n general se mentine potentialul de accelerare constant si se modifica cmpul magnetic pentru a realiza o scanare a ntregului domeniu de masa. Dupa cum se observa din relatia (59), pe masura cresterii acestui cmp detectorul va nregistra ioni din ce n ce mai grei.

Detectorul de ioni al spectrometrului de masa este constituit n general dintr-un multiplicator electronic ce realizeaza att detectarea ct si amplificarea curentului ionic datorat fragmentelor ionice care ajung n detector. Acest curent este apoi nregistrat, obtinndu-se spectrul de masa. Rezultatul analizei este asadar o diagrama ce contine reprezentarea concentratiilor relative (cunoscute sub numele de abundenta) ale fragmentelor ionice n functie de masa lor, mai exact raportul dintre masa si sarcina. Spectrele de masa pot fi nregistrate sub forma de picuri cu maxime, care constituie de fapt forma originala a spectrului, dar n practica se utilizeaza reprezentarea fiecarui pic sub forma unei linii (calculate pe baza spectrului original). Celei mai nalte asemenea linii din spectru i se acorda n mod arbitrar valoarea 100, iar restul sunt exprimate ca procentaje fata de aceasta, obtinndu-se concentratiei diverselor fragmente ionice ca valori de abundenta relativa. n figura 3.12 este prezentata schema de fragmentare a acetatului de etil, iar n Figura 3.13 spectrul de masa ala acestui compus n care se regasesc principalele benzi corespunzatoare fragmentelor ionice rezultate.

Figura 3.11. Schema de fragmentare a acetatului de etil

Figura 3.13. Spectrul de masa al acetatului de etil

3.5.3. Cuplarea cromatografului de gaze cu spectrometrul de masa

Att cromatografia de gaze ct si spectrometria de masa sunt tehnici analitice de mare utilitate pentru analiza compusilor organici. Combinarea lor ntr-un singur sistem duce nsa la obtinerea unor rezultate care depasesc mult ceea ce s-ar realiza prin simpla nsumare a datelor oferite de cele doua tehnici. Pentru a putea gestiona imensa cantitate de date oferita de un sistem GC-MS este neaparat necesara utilizarea unui calculator echipat cu un program adecvat. Cuplarea cromatografiei de gaze cu spectrometria de masa ofera n primul rnd posibilitatea identificarii calitative a componentelor analizate, cu o probabilitate de eroare foarte mica. Optimizarea performantelor unui sistem GC-MS nu este nsa deloc simpla, deoarece este vorba despre doua aparate care lucreaza n conditii mult diferite. Astfel, cromatograful de gaze foloseste diferite gaze purtatoare cu diverse debite, iar temperatura la iesirea din coloana si cantitatea din fiecare componenta variaza de asemenea pe un domeniu larg. Pe de alta parte, spectrometrul de masa lucreaza n conditii de vid avansat realizat n diferite variante, iar constructia camerei de ionizare si a analizorului de masa poate fi realizata n diverse modalitati. Problema principala este de a plasa o cantitate ct mai mare din fiecare compus organic, separat n coloana si corespunzator unui pic cromatografic, n camera de ionizare a spectrometrului fara a afecta vidul necesar functionarii acesteia. n aceasta camera presiunea trebuie mentinuta la o valoare sub 10 -4 torr pentru a evita ciocnirile dintre ionii formati si molecule neutre, care ar duce la o fragmentare necontrolata. De asemenea, n analizorul de masa drumul liber mijlociu al moleculelor trebuie sa fie mai mare dect 200 cm pentru a nu avea loc ciocniri ntre ionii formati, iar acest lucru nseamna mentinerea unei presiuni mai scazute dect 10-5 torr. Trecerea ntre cromatograf si spectrometru cu respectarea acestor conditii se realizeaza folosind niste dispozitive numite interfete. 3.5.3.1. Tipuri de interfete folosite n cromatografia GC-MS Pe baza celor aratate, rezulta ca la trecerewa ntre cromatograf si spectrometru trebuie realizata o reducere a presiunii efluentului (constituit din gaz purtator si componenta separata) de aproximativ 10 8 ori, concomitent cu ndepartarea preferentiala a gazului purtator pentru ca n detector sa ajunga, pe ct posibil, numai moleculele componentei separate. n cazul n care cromatograful este echipat cu coloana capilara (la care debitul fazei mobile este cuprins ntre 1-3 ml/min). n aceste conditii, daca spectrometrul de masa poseda pompe de vid de capacitate suficienta, toata cantitatea de efluent din coloana poate fi introdusa n sursa de ioni a spectrometrului. Aceste interfete se numesc

directe, nsa utilizarea lor prezinta inconvenientele ca schimbarea coloanei se poate face doar cnd spectrometrul de masa este oprit si cele doua instrumente nu se pot folosi independent una de alta. Pentru eliminarea acestor inconveniente au fost elaborate variante de interfete n care se face divizarea (sau splitarea) probei. Dintre acestea, cea mai folosita este interfata deschisa cu splitare (Figura 3.14). Ea se caracterizeaza prin faptul ca portiunea terminala a coloanei capilare si o capilara mai subtire (cu diametrul de 0,15 mm) sunt mbinate cu ajutorul unui manson de sticla, iar n spatiul nconjurator se sufla un curent de heliu, care preia excesul de proba ce nu intra n spectrometrul de masa. Divizarea probei se face n functie de diametrul capilarei care face legatura la spectrometrul de masa, cu ct aceasta este mai subtire raportul de splitare fiind mai mare. n acest mod, schimbarea coloanei cromatografice poate fi realizata fara a afecta functionarea spectrometrului de masa.

Figura 3.14. Interfata directa cu splitare n cazul coloanelor cu umplutura nu se pot utiliza asemenea tipuri de interfete deoarece debitele de faza mobila sunt prea mari (uzual n intervalul 15-40 ml/min). Este necesara de aceea eliminarea celei mai mari parti din efluentul coloanei, concomitent cu concentrarea probei, dar fara a afecta compozitia ei. n acest scop se utilizeaza niste dispozitive numite separatoare moleculare, care realizeaza o reducere brusca a presiunii efluentului ntr-un spatiu situat ntre capatul coloanei cromatografice si camera de ionizare a spectrometrului de masa, concomitent cu eliminarea preferentiala a gazului purtator. Separarea se bazeaza pe marimile diferite ale moleculelor gazului purtator si componentei de analizat. Ea se poate realiza de exemplu prin trecerea preferentiala a moleculelor gazului purtator prin peretii unui tub de sticla poroasa n exteriorul careia se face vid, sau prin asezarea unei membrane din cauciuc siliconic la intrarea n camera de ionizare a spectrometrului, membrana care este permeabila doar pentru moleculele organice. Sistemul cel mai utilizat de separator molecular este nsa separatorul (interfata) cu jet (Figura 4.15). Moleculele gazului purtator si componentei separate n coloana trec dupa iesirea din coloana printr-o fanta ngusta ntrun spatiu n care se realizeaza un anumit vid, avnd loc o crestere nsemnata a vitezei de curgere. Moleculele componentei organice, mai mari si mai grele, vor avea tendinta de a se deplasa rectiliniu si vor fi directionate printr-o a doua fanta care se gaseste la aproximativ 0,5 mm de prima. n acelasi timp, moleculele gazului purtator care sunt mai usoare vor fi aspirate preferential de pompa de vid. Mai departe, prin acelasi mecanism are loc trecerea moleculelor din separator n camera de ionizare a spectrometrului de masa. Exista posibilitatea de a construi asemenea separatoare cu una, doua sau mai multe trepte. Separatorul din Figura 4.15 este construit n doua trepte. n treapta a doua procesul de separare are loc n mod identic, cu deosebirea ca presiunea trebuie sa fie mai scazuta dect n prima treapta.

Figura 3.15. Separatorul molecular cu jet 3.5.3.2. Realizarea practica a analizelor GC-MS Pentru utilizarea practica a sistemelor GC-MS pot fi luate n considerare doua alternative: Fixarea spectrometrului de masa la o anumita valoare m/z caracteristica doar pentru o anumita componenta care ne intereseaza, el functionnd n acest caz ca un detector foarte specific. Parcurgerea (scanarea) ntregului domeniu de masa ntr-un interval de timp redus, ceea ce nseamna ca se obtin sute sau chiar mii de spectre pentru fiecare analiza. Toate aceste spectre sunt stocate n memoria calculatorului atasat instrumentului.

n practica se utilizeaza cu precadere cea de-a doua varianta, pentru ca ea permite identificarea calitativa a tuturor componentelor prezente n amestecul supus analizei si nu doar a uneia dintre acestea. Acest lucru nseamna nsa ca este necesara prelucrarea unui numar foarte mare de date, deoarece spectrometrele moderne au viteza de scanare ridicata (de obicei ntre 0,1-1,5 secunde). Apelarea oricarui dintre spectrele de masa nregistrate se poate face simplu, prin asociere cu numarul scanarii sau cu timpul trecut de la nceputul analizei si care corespunde timpului de retentie obtinut n conditiile utilizarii ca detector a spectrometrului de masa. Trebuie nsa precizat ca acest timp de retentie nu va fi identic cu cel obtinut cu un alt detector (de exemplu FID), din cauza caracteristicilor constructive diferite ale celor doua detectoare, chiar daca se utilizeaza aceeasi coloana si acelasi gaz purtator. Din acest motiv este necesar ca analiza GC-MS sa produca si o cromatograma pe care sa fie evidentiate picurile corespunzatoare componentelor separate, la fel ca n cazul celorlalte detectoare. Aceasta cromatograma se realizeaza pe baza curentului ionic total, care reprezinta nsumarea curentilor corespunzatori tuturor ionilor rezultati n urma fragmentarii compusului respectiv. Acest curent ionic total este calculat pentru fiecare spectru de masa corespunzator unei scanari, iar diagrama curentului ionic total n functie de timp (sau numarul de scanari) constituie cromatograma asociata analizei respective. Evident ca atunci cnd nu elueaza nici o componenta curentul ionic total va fi slab, corespunzator liniei de baza, iar pe masura ce numarul moleculelor din substanta respectiva care ajung n spectrometrul de masa creste el va creste de asemenea si va fi maxim n zona concentratiei corespunzatoare timpului de retentie al substantei respective (maximul picului cromatografic). Datorita faptului ca raspunsul detecorului pentru fiecare compus va fi diferit, rezulta ca si marimile reltive ale picurilor vor fi diferite comparativ cu aceeasi analiza realizata cu un alt tip de detector. Uneori este posibil ca n cromatograma realizata pe baza spectrelor de masa sa nu fie separate toate picurile care apartin unor componente cu rezolutie mica, pentru ca capacitatea de rezolutie a acestui tip de detector este mai mica dect a altora. Cu ct viteza de scanare este mai mare, rezolutia componentelor n cromatograma va fi si ea mai mare. Viteza de scanare ridicata este importanta nu numai pentru a realiza o rezolutie buna a picurilor vecine ci si pentru a obtine spectre de masa ct mai fidele si reproductibile. Daca n timpul eluarii unei componente concentratia se schimba mai repede dect timpul necesar realizarii spectrului de masa, acest spectru va fi distorsionat si identificarea calitativa a compusului va fi ngreunata. Din acest motiv pentru identificarea calitativa este recomandat sa se utilizeze un spectru de masa selectat din zona de vrf a picului compusului respectiv. n conditii de analiza date, spectrul de masa al unei molecule reprezinta o caracteristica specifica numai compusului respectiv si poate fi utilizat pentru identificarea sa calitativa. Aceasta identificare este nsa foarte dificila (desi nu imposibila) de realizat prin interpretarea spectrului de masa pe baza fragmentelor de ioni pe care le contine si a abundentei relative a acaestora. O varianta mult mai simpla este compararea cu spectre de referinta ale unor compusi cu structura cunoscuta. Aceasta comparatie se poate face cel mai usor cu ajutorul calculatorului. Exista o

serie de variante de cautare pentru identificarea spectrului de masa al unui compus necunoscut prin comparatie cu spectrele stocate n biblioteca de spectre a calculatorului. Eficienta acestei variante de identificare calitativa depinde de numarul de spectre de masa care se gaseste n biblioteca, complexitatea programului de cautare si viteza de lucru a calculatorului. Bibliotecile moderne de spectre contin zeci de mii de spectre de masa ale compusilor organici cei mai folositi si ele se livreaza n general odata cu programul care realizeaza achizitia si prelucrarea datelor provenite de la spectrometrul de masa. Rolul operatorului este nsa de a evalua critic rezultatele analizei calitative oferite de calculator si de a le compara cu rezultatele unor analize paralele efectuate cu alte metode care pot oferi informatii despre compusul analizat.