Chimie PT Ingineri - Curs - Unlocked PDF

Chimie pentru inginerii cu profil nechimic
Prefaţă
Prezenta lucrare are la bază prelegerile de Chimie generală ţinute studenţilor de la

Facultatea de Inginerie a Universităţii „Petru Maior” din Târgu Mureş, specializări cu
profil nechimic cum ar fi Tehnologia Construcţiilor de Maşini, Inginerie Economică
Industrială, etc.
Cartea este sistematizată în două mari părţi. În prima parte sunt puse în evidenţă
relaţiile existente între structura substanţelor şi proprietăţile lor în partea a doua sunt
tratate capitole speciale de chimie cu aspecte aplicative referitoare la schimburile
energetice care însoţesc reacţiile chimice, la coroziune şi mai ales la protecţia împotriva
coroziunii metalelor şi aliajelor metalice. Sunt trecute în revistă de asemenea metodele de
obţinere şi proprietăţile unor materiale cu largă aplicabilitate practică.
Cartea se adresează în primul rând studenţilor de la facultăţile de inginerie care
sunt înscrişi la programe de studiu cu profil nechimic dar poate fi folosită şi de studenţii
de la facultăţile de chimie, de profesorii de chimie şi chimiştii interesaţi de problemele
tratate.
Prezenta lucrare se doreşte a fi un ajutor pentru studenţi în vederea aprofundării
disciplinelor de specialitate, îi familiarizează cu noţiunile de bază din domeniul chimiei,
le oferă posibilitatea de a descoperii raţionamentele logice ale unei discipline care stă la
baza vieţii.
Mulţumesc referenţilor ştiinţifici pentru bunăvoinţa de a citi acest material şi
pentru observaţiile constructive formulate.
Mulţumesc anticipat tuturor celor care folosesc această lucrare şi care vor dori să
facă observaţii şi vor manifesta înţelegere pentru eventualele scăpări întâlnite.
Autorul
3
4
Capitolul
1
Legile fundamentale ale chimiei
CUPRINS
1.1 INTRODUCERE 6
Obiective 6
1.2 Legea conservării masei substanţelor 7
Exemplu ilustrativ 1 9
1.3 Legea proporţiilor definite 10
1.4 Legea proporţiilor multiple 12
1.5 Legea echivalenţilor 13
1.6 Interpretarea legilor 15
1.7 TEST DE AUTOEVALUARE 17
1.8 REZUMAT 18
Rezultate aşteptate 19
Recomandări bibliografice 20
1.9 TEST DE EVALUARE 20
5
1.1 INTRODUCERE
Chimia este compania dumneavoastră constantă. Nu există activitate umană în

care să nu fie implicată chimia. De la săpunul şi pasta de dinţi folosite dimineaţa, pe
parcursul întregii zile dumneavoastră sunteţi în mod constant în contact cu chimicale şi
schimburi chimice.
Mâncarea pe care o mâncaţi, hainele pe care le îmbrăcaţi, băuturile pe care le beţi,
medicamentele pe care le luaţi, aerul pe care îl respiraţi - toate sunt chimicale. Însăşi
existenţa şi funcţionarea corpului uman este un set complex de reacţii chimice. Plăcerea
de a asculta muzică, de a juca fotbal ori tenis - toate depind de reacţiile chimice a unor
substanţe din corpul dumneavoastră.
Fiecare ramură a ştiinţelor naturii are ca obiect de studiu un tip definit de
organizare a materiei, o formă proprie de mişcare a sa.
În acest context, chimia se poate defini ca ştiinţa care se ocupă cu caracterizarea,
compoziţia şi transformarea substanţelor unele în altele. Aceste transformări au loc cu
păstrarea integrităţii atomilor componenţi şi modificarea structurii interne a moleculei, ca
urmare a redistribuirii legăturilor dintre atomi.
Este, însă, cunoscut faptul că studiul substanţelor, interpretarea unor date
experimentale, pot avea loc numai în limitele cunoaşterii structurii acestora, repartizării
spaţiale a atomilor în molecule, a tipului de legătură prezent între atomi. Acest lucru cere
cu necesitate o colaborare fructuoasă între diferite ramuri ale ştiinţelor între care
matematica şi fizica deţin un loc de frunte. De altfel, suprapunerile dintre domeniile
ştiinţelor moderne, imposibilitatea de a determina limite nete între ele, face aproape
imposibilă decuparea unui anumit domeniu despre care să putem spune "aceasta este
numai chimie".
Chimia modernă este o activitate ale cărei rezultate deţin un procent impresionat
din ceea ce astăzi constituie civilizaţia umană. Este greu de imaginat un domeniu al
acesteia în care chimia să nu joace un rol primordial. În ce priveşte viitorul, acesta va
pune un număr şi mai mare de probleme care-şi aşteaptă rezolvarea de la ştiinţa chimiei.
Omenirea este pusă încă de astăzi în faţa unor probleme capitale - cum este aceea a
asigurării hranei populaţiei deceniilor viitoare, a poluării crescânde şi alarmante a
mediului înconjurător, a găsirii unor noi surse de energie, sau a găsirii unor noi materiale
care să înlocuiască pe o scară şi mai mare pe cele cunoscute astăzi.
Relaţia sistemică a chimiei cu mediul înconjurător a căpătat o importanţă deosebit
de mare. O dezvoltare a chimiei fără a ţine cont de protejarea mediul înconjurător a
6
devenit imposibilă în zilele noastre. În acest context conceptul de „Green Chemistry”[1]

capătă o importanţă din ce în ce mai mare. „Chimia verde” trebuie plasată între
conceptele chimiei clasice şi conceptele moderne de mediu.
Obiective
Obiectivele acestui capitol sunt:
 Prezentarea şi exemplificarea principalelor legi care stau la baza înţelegerii
structurii substanţelor
 Prezentarea şi exemplificarea modului de utilizare a acestor legi în calculele
chimice
 Prezentarea şi exemplificarea modului de utilizare al acestor legi în dezvoltarea
chimiei
 Evaluarea modului în care au fost însușite cunoștințele referitoare la diagrama
cauză-efect, diagrama procesului și diagrama Pareto
1.2 Legea conservării masei substanţelor
Lavoisier a formulat în anul 1755 legea conservării masei astfel:

"În natură nimic nu se pierde, nimic nu se creează, ci numai se transformă".
Astăzi legea conservării masei se enunţă astfel:
"În orice proces chimic suma maselor substanţelor reactante este egală cu suma
maselor substanţelor care rezultă din reacţie" [2,3].
În principiu experimentul care demonstrează afirmaţia de mai sus se efectuează în
sisteme izolate, cu alte cuvinte în vase închise şi se constată valabilitatea legii prin
cântărirea vasului înainte şi după ce reacţia are loc în vas.
Un tip de vas folosit pentru acest scop arată astfel:
7
Fig.1.1 Vas pentru demonstrarea legii conservării masei substanţelor
- Prin ramurile a şi b se introduc în rezervoarele A şi B substanţele 1 şi 2;

- Se închid în mod etanş extremităţile a şi b şi se cântăreşte vasul. Se găseşte valoarea
m1g;
- Se amestecă substanţele (1) şi (2) prin intermediul tubului l;
- După încetarea reacţiei chimice se cântăreşte vasul din nou şi găsim m2g.
Se constată că: m1 = m2
Pe parcursul reacţiei chimice masa substanţelor nu a variat:
mi = constant
Se poate trage concluzia că legea conservării masei substanţelor afirmă că proprietatea
invariabilă (fixă) a substanţelor în transformările chimice este masa.
EINSTEIN - a arătat că o a doua proprietate a substanţelor este energia. Între masă
şi conţinutul de energie a unei substanţe există relaţia:
E = mc2
unde:
E - este conţinutul de energie asociat masei m
m - masa de substanţă considerată
c - viteza luminii în vid (300.000 Km/s)
Orice variaţie de energie atrage după sine o variaţie de masă şi invers.
E = mc2 (1)
Fenomenele chimice sunt însoţite în majoritatea absolută a cazurilor de absorbţie
sau emisie de energie calorică. Majoritatea reacţiilor chimice au loc deci cu o variaţie de
energie.
Conform relaţiei (1) orice variaţie de energie, trebuie să atragă după sine o variaţie
de masă.
Dacă lucrurile se prezintă astfel se pune în mod firesc întrebarea - mai este
valabilă afirmaţia de mai sus conform căreia masa este proprietatea invariabilă a
substanţelor?
Calculele şi determinările efectuate arată că energiile puse în joc în reacţiile
chimice sunt de aşa ordin de mărime încât variaţia de masă corespunzătoare nu se poate
aprecia. Variaţia de masă calculată pe baza relaţiei (1) în cazul celor mai vehemente
reacţii chimice este de ordinul 10-8 % din masa substanţelor iniţiale.
8
În domeniul macroscopic al studierii substanţelor legea conservării masei

substanţelor îşi păstrează valabilitatea.
CONCLUZIE
Legea conservării masei substanţelor pune în evidenţă faptul că în transformările
chimice proprietatea invariantă a substanţelor este masa.
Masa - este o mărime scalară ce caracterizează proprietăţile inerţiale ale
substanţelor sau corpurilor. Se notează cu M, m.
Greutatea - este o mărime vectorială (G, g) şi reprezintă forţa de atracţie
exercitată de pământ asupra unei substanţe, obiect sau corp.
G = m.g
Deoarece în expresia greutăţii intră acceleraţia gravitaţională - greutatea unei
substanţe variază cu poziţia acesteia pe suprafaţa pământului.
Greutatea specifică: (densitate) este greutatea unităţii de volum, se exprimă în
 masă x volum-1 ; g/cm3  .
m

V
Masa se măsoară prin procedeul static de cântărire şi constă în compararea greutăţilor a

două substanţe. Compararea se face cu ajutorul balanţei. Deoarece acceleraţia
gravitaţională este identică sub cele două platane ale balanţei, compararea greutăţilor se
reduce la compararea maselor.
EXEMPLU ILUSTRATIV 1 :
Calculaţi densitatea aurului, ştiind că la 20º C, 5 cm3 de aur cântăresc 96,5 g.
m 96,5
  = 19,3 g /cm3
V 5,0
9
1.3. Legea proporţiilor definite
Această lege a fost descoperită şi formulată după ce s-a stabilit că masa este proprietatea
invariantă a substanţelor.
Această lege explică compoziţia substanţelor care se poate exprima în două feluri:
a) prin raportul maselor partenerilor de reacţie;
b) procentual.
Pentru explicarea legii se pleacă de la rezultatul analizei sau sintezei unei
substanţe.
Să luăm două exemple:
1. La obţinerea sulfurii de fier (FeS) , se constată că dacă se iau în lucru
4,2 g fier sunt necesare........2,4 g sulf.
Dacă cantitatea de fier este de:
3 g aceasta necesită.............1,714 g sulf
0,5 g fier necesită...........0,2857 g sulf.
Alte cantităţi de fier necesită cantităţi precise, determinate de sulf.
m fier
Se constată că: = 1,75(constant).
msulf
Dacă calculăm compoziţia procentuală a sulfurii de fier găsim:
63,64 % Fe
36,36 % S
(în acelaşi raport de 1,75).
Exemplu nr. 2.
La obţinerea bromurii de calciu (CaBr2) se constată pe cale experimentală că:
5,6 g brom reacţionează cu 1,4 g calciu
2 g brom ........................ ...0,5 g calciu
1,131 g brom .................... 0,28275 g calciu.
mbrom
Raportul maselor: = 4.
mcalciu
10
Calculând compoziţia procentuală a bromurii de calciu găsim că este de 80 %

brom şi 20 % calciu.
Se deduce că:
Raportul maselor a două sau mai multe elemente care reacţionează este
constant.
Altfel spus combinaţiile chimice au o compoziţie constantă, invariabilă.
Din acest motiv legea se mai numeşte legea constantei compoziţiei substanţelor
[3,4].
CONCLUZIE
 Legea proporţiilor definite se aplică şi în cazul reacţiilor chimice dintre

combinaţii:
Astfel la interacţiunea NaOH cu HCl constatăm că:
2,19 g NaOH reacţionează (consumă) 2 g HCl
4 g NaOH ...........................................3,65 g HCl
0,109 g NaOH.....................................0,1 g HCl.
m NaOH
= 1,09 constant.
mHCl
 În reacţiile chimice substanţele se combină între ele în proporţii de masă definite
sau constante.
 Legea proporţiilor definite oferă un criteriu sigur de a distinge o combinaţie
chimică de un amestec. Într-un amestec masele componenţilor variază continuu în
limite foarte largi.
 Există o serie de combinaţii chimice, mai ales în fază solidă, care nu se supun legii
proporţiilor definite. Ele prezintă o compoziţie variabilă între anumite limite fără
a fi totuşi amestecuri (ex. oxizii metalelor tranziţionale, unele sulfuri metalice,
unele substanţe macromoleculare, etc.). Aceste combinaţii au primit denumirea de
combinaţii nestoichiometrice.
 Combinaţiile care se supun în mod strict legii proporţiilor definite sunt combinaţii
stoichiometrice.
 Să presupunem că analizăm 5,66 g din compusul plumb şi sulf şi găsim 4,9 g

plumb şi 0,76g sulf. Calculaţi procentul de masă între plumb şi sulf din
sulfură de plumb:
11
%Pb = (MPb/MPbS) 100 = (4,90/5,66) 100 = 86,57%

%S = (MS/MPbS) 100 = (0,76/5,66) 100=13,42%
 O analiză a 5.650g dintr-un compus conţine elementele potasiu, azot şi

oxigen arată un conţinut de 38,67% potasiu şi 13,86% azot. Calculaţi
cantitatea în grame din fiecare element conţinut în proba de analizat.
% O = 100 – (38,67+13,86) = 47,47% oxigen
g K = (38,67* 5650)/100 = 2184,8 g
g N = (13,86 * 5650)/100 = 783,1 g
g. O = (47,47 *5650)/100 = 2682,1 g
1.4. LEGEA PROPORŢIILOR MULTIPLE
Unele elemente se combină cu diferite cantităţi dintr-un alt element formând mai
multe combinaţii.
Un exemplu clasic este furnizat de oxizii azotului.
1. N2O (oxid de diazot) 63,7% azot
36,3 % oxigen
2. N2O2 dioxid de diazot 46,7 % azot
53,3 % oxigen
3. N2O3 trioxid de diazot 36,8 % azot
63,2 % oxigen
4. N2O4 tetraoxid de diazot 30,4 % azot
69,6 % oxigen
5. N205 pentaoxid de diazot 25,9 % azot
74,1 % oxigen.
Calculând masele de oxigen care corespund la aceeaşi masă de azot de ex. 1 g se
obţine următorul rezultat:
oxid nr.1. la 1 g azot corespund 0,570 g oxigen (1x0,570g)
2. la 1 g azot................. 1,140 g oxigen (2x0,570g)
3. la 1 g azot ................ 1,710 g oxigen (3x0,570g)
12
4. la 1 g azot ................ 2,280 g oxigen (4x0,570g)

5. la 1 g azot................. 2,850 g oxigen (5x0,570g).
Aceste rezultate au fost generalizate de I. Dalton (1804), care a formulat legea
proporţiilor multiple astfel:
CONCLUZIE
"Când aceiaşi cantitate, în grame, dintr-un element se combină cu cantităţi diferite,

în grame, dintr-un al doilea element spre a forma diferite combinaţii, între cantităţile, in
grame, din al doilea element există un raport de numere întregi şi mici".
1.5. LEGEA ECHIVALENŢILOR
Scrierea raportului maselor substanţelor ce reacţionează între ele a scos în evidenţă

următorul fapt interesant:
Dacă două substanţe A şi B reacţionează cu aceeaşi cantitate dintr-o substanţă Z,
xgA + mgZ  o combinaţie
ygB + mgZ  o combinaţie.
La combinarea substanţelor A şi B între ele masele de A şi B necesare reacţiei va
fi tocmai x şi y sau multiplii întregi de x şi y.
xgA + ygB  o combinaţie.
S-a pus problema dacă faptul de mai sus are un caracter general sau nu. Pentru
aceasta era necesară găsirea unui element care să joace rolul lui Z şi să aibă proprietatea
de a se combina cu cât mai multe elemente.
La început acest element era hidrogenul pe motivul că este cel mai uşor element.
S-a luat câte 1 g de hidrogen şi s-a constatat că:
1 g hidrogen reacţionează cu ........35,5 g clor
1 g hidrogen..................................8 g oxigen
13
1 g hidrogen .................................16 g sulf

1 g hidrogen ..................................3 g carbon
1 g hidrogen...................................23 g sodiu.
Aceste mase sunt echivalente întrucât se combină cu aceeaşi cantitate de hidrogen.
Numerele (35,5; 8; 16; 3; 23.) se numesc echivalenţii acestor elemente.
Pe măsură ce chimia s-a dezvoltat s-a constatat că hidrogenul nu se combină chiar
cu toate elementele.
În schimb oxigenul se combină, rolul lui Z a fost luat de oxigen şi s-a constatat că:
8 g oxigen se combină cu : 23 g sodiu

3 g carbon
10,33 g fosfor
16 g sulf
1,008 g hidrogen.
În modul acesta s-au găsit echivalenţi pentru toate elementele.
Echivalentul este un număr care arată câte grame din elementul respectiv se
combină cu 1,008 g hidrogen sau 8 g oxigen [3].
Numerele 8 pentru oxigen şi 1,008 pentru hidrogen sunt echivalenţii acestor
elemente.
Din noţiunea de echivalent s-a dedus:
Echivalentul gram reprezintă masa de substanţă, în grame, numeric egală cu
echivalentul substanţei.
Experienţa arată că dacă se ia în lucru, un echivalent gram dintr-o substanţă acesta
reacţionează cu un echivalent gram dintr-o altă substanţă.
Astfel 35,5 g clor reacţionează cu 23 g sodiu.
Cu alte cuvinte substanţele reacţionează echivalent la echivalent.
Matematic putem exprima astfel această lege: dacă notăm cu mA o anumită masă
din substanţa A iar cu mB o anumită masă din substanţa B necesară pentru a reacţiona cu
A atunci se constată că raportul maselor substanţelor ce reacţionează este egal cu raportul
echivalenţilor acestor substanţe.
mA E A

mB E B
Pentru elemente chimice echivalentul gram rezultă prin calcularea raportului

dintre masa atomică (atomul gram) şi valenţă (număr de oxidare) elementului respectiv.
23 40 35,5
E Na    23g; E Ca 2    20g; E Cl    35,5g .
1 2 1
Dacă un element apare în compuşii chimici în mai multe stări de oxidare, el are
mai mulţi echivalenţi chimici.
Ex:
56 56
E Fe II   28 g; E Felll   18,6 g.
2 3
14
- În cazul acizilor, echivalentul chimic reprezintă raportul dintre masa moleculară

şi bazicitatea acidului respectiv:
98
E H 3PO4   32,66.
3
- Pentru baze, echivalentul chimic este dat de raportul dintre masa moleculară şi
aciditatea bazei considerate:
74
E Ca ( oh )2
  49
2
CONCLUZIE
Numărul echivalent chimic şi unitatea de masă echivalent gram sunt mărimi

deduse pe cale experimentală.
Legea echivalenţilor completează şi explică legea proporţiilor definite care afirmă
că raportul maselor a două substanţe care se combină este constant.
Raportul este constant pentru că este egal cu raportul echivalenţilor, deci a două
numere.
EXEMPLU ILUSTRATIV 3:
Calculaţi cantitatea de sodiu necesară pentru a reacţiona cu 21 g clor, cunoscând
echivalenţii celor două elemente, 35,5 pentru clor şi 23 pentru sodiu.
21gclor 35,5

xgsodiu 23
xg sodiu = 13,6 g
1.6. INTERPRETAREA LEGILOR
Relaţiile existente între masele substanţelor relevă un caracter discontinuu al

acestora şi se pot interpreta dacă admitem împreună cu J. Dalton (1803) că substanţele au
o structură discretă, structură care se supune următoarelor trăsături:
15
- Substanţele sunt alcătuite din particule foarte mici, invizibile ce nu se pot

descompune numite atomi.
- Atomii unui element sunt identici şi sunt legaţi între ei prin forţe de atracţie.
- Atomii diverselor elemente diferă prin proprietăţi şi în primul rând prin masă.
- Proprietăţile macroscopice ale unei substanţe sunt condiţionate de proprietăţile
atomilor componenţi.
- Combinarea substanţelor constă în combinarea atomilor respectivi.
- Întrucât atomii sunt indivizibili în reacţiile chimice ei vor reacţiona în proporţii
numerice simple, adică în proporţie de 1:1, 1:2, 1:3, 2:3 etc.
Totalitatea afirmaţiilor de mai sus constituie ipoteza atomică - formulată de
Dalton.
Progresele ştiinţei în sec. XX au furnizat metode prin care existenţa şi
dimensiunile atomilor au fost determinate cu precizie.
Masă atomică relativă. Atom gram
La nivel macroscopic proprietatea fundamentală a substanţelor este masa. Această

proprietate trebuie să fie în mod obligatoriu şi proprietatea fundamentală a atomilor
componenţi. Apare astfel problema determinării maselor atomice.
În vederea acestui scop este necesară alegerea unui etalon de masă convenabil, de
acelaşi ordin de mărime. Prin natura lucrurilor un astfel de etalon nu poate fi decât o
specie de atomi aleasă pe baza unor consideraţiuni precise.
Determinarea masei atomice constă în compararea masei atomice dintr-un element
cu masa atomului ales ca etalon. Masa atomică astfel obţinută se numeşte masă atomică
relativă.
Etalonul de masă utilizat din anul 1961 este de 1/12 din masa izotopului 12 al
carbonului.
În acest mod diverşi atomi se caracterizează printr-o anumită masă relativă.
Masa atomică relativă este un număr care indică de câte ori masa unui atom
dintr-un element dat este mai mare decât etalonul de masă.
Atomul - gram este masa dintr-un element în grame egală numeric cu masa
atomică relativă.
Elemente. Combinaţii chimice
Pornind de la faptul că toate substanţele sunt compuse din atomi s-a ajuns la
definirea noţiunii de element chimic ca fiind o substanţă compusă din atomi de acelaşi
fel.
16
Se numeşte combinaţie chimică o substanţă compusă din atomi diferiţi

(elemente diferite).
Molul ca unitate de masă
Se numeşte mol, o cantitate în grame dintr-o substanţă egală numeric cu masa

moleculară a substanţei
Se mai poate defini şi, ca o cantitate în grame dintr-o substanţă, egală cu suma
maselor absolute a N particule reprezentate printr-o formulă chimică.
N - fiind numărul lui Avogadro.
Termenul de mol se aplică la substanţe cu formule moleculare cunoscute ca H2,
O2, HCl, CH4, etc., la substanţe ce nu formează molecule (de ex. un mol de clorură de
sodiu, NaCl, de clorură de calciu, CaCl2, etc.), la atomi liberi (un mol de atomi de
hidrogen sau clor), la ioni (un mol de ioni Na+ sau un mol de ioni de Cl-).
De câte ori se întrebuinţează molul, entităţile elementare trebuie specificate, ele
putând fi atomi, molecule, ioni, electroni, alte particule sau grupuri specificate de
asemenea particule.
TEST DE AUTOEVALUARE
Încercuiţi răspunsurile corecte la

întrebările următoare.
ATENŢIE: pot exista unul, niciunul sau

mai multe răspunsuri corecte la aceeaşi
întrebare.
Timp de lucru: 10 minute
1) Legea conservării masei

a) îşi păstrează valabilitatea în domeniul macroscopic Da / Nu
b) greutatea substanţelor este o mărime scalară Da / Nu
17
c) masa substanţelor este o mărime vectorială Da / Nu

d) greutatea specifică reprezintă masa unităţii de volum Da / Nu
2) Legea proporţiilor definite se aplică:

a) în cazul reacţiilor chimice dintre combinaţii Da / Nu
b) numai în cazul combinării elementelor chimice Da / Nu
3) Echivalentul chimic este:

a) un număr Da / Nu
b) se măsoară în grame Da / Nu
c) un număr care arată, câte grame din elementul respectiv se combină
cu 1,008 g oxigen Da / Nu
d) un număr care arată, câte grame din elementul respectiv se combină
cu 1,008 g hidrogen Da / Nu
e) un număr care arată, câte grame din elementul respectiv se combină
cu 1,008 g hidrogen sau 8 g oxigen Da / Nu
4) Echivalentul acidului fosforic este:

a) 32,66 Da / Nu
b) 49 Da / Nu
c) 98 Da / Nu
5) Etalonul de masă este:

a) 1/ 12 din masa izotopului 12 al oxigenului ; Da / Nu
b) 1/ 12 din masa izotopului 12 al carbonului; Da / Nu
c) 1/ 14 din masa izotopului 12 al oxigenului Da / Nu
d) 1/ 14 din masa izotopului 12 al carbonului; Da / Nu
e) 1/ 12 din masa izotopului 12 al hidrogenului; Da / Nu
Grila de evaluare: 1-a,d; 2-a, 3- e; 4-a; 5-b.
REZUMAT
► Astăzi legea conservării masei se enunţă astfel:
18
"În orice proces chimic suma maselor substanţelor reactante este egală cu suma
maselor substanţelor care rezultă din reacţie".
► Legea proporţiilor definite arată că:
Raportul maselor a două sau mai multe elemente care reacţionează este constant.
Astfel spus combinaţiile chimice au o compoziţie constantă, invariabilă. Din acest
motiv legea se mai numeşte legea constantei compoziţiei substanţelor.
► I. Dalton a formulat legea proporţiilor multiple astfel: "Când aceiaşi cantitate,
în grame, dintr-un element se combină cu cantităţi diferite, în grame, dintr-un al doilea
element spre a forma diferite combinaţii, între cantităţile, in grame, din al doilea element
există un raport de numere întregi şi mici".
► Echivalentul este un număr care arată câte grame din elementul respectiv se
combină cu 1,008 g hidrogen sau 8 g oxigen.
► Ipoteza atomică - formulată de Dalton (1803)afirmă că:
- substanţele sunt alcătuite din particule foarte mici, invizibile ce nu se pot
descompune numite atomi;
- atomii unui element sunt identici şi sunt legaţi între ei prin forţe de atracţie;
- atomii diverselor elemente diferă prin proprietăţi şi în primul rând prin masă;
- proprietăţile macroscopice ale unei substanţe sunt condiţionate de proprietăţile
atomilor componenţi;
- combinarea substanţelor constă în combinarea atomilor respectivi;
- întrucât atomii sunt indivizibili în reacţiile chimice ei vor reacţiona în proporţii
numerice simple, adică în proporţie de 1:1, 1:2, 1:3, 2:3, etc.
După studierea acestui capitol,

ar trebui să cunoaştem principalele legi
ale chimiei, definiţii pentru: elementele
REZULTATE AŞTEPTATE chimice, combinaţiile chimice,precum
şi modul de combinare a elementelor
chimice între ele, modul de combinare
al substanţelor chimice între ele.
19
Recomandări bibliografice suplimentare
Pentru o detaliere suplimentară a aspectelor prezentate în acest curs puteţi

parcurge lucrările:
[1] Mestres R. Environmental Science and Pollution Reserch. Vol. 12, Nr. 3,
2005, p. 128-132.
[2] Neniţescu C D. Chimie generală. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1972, p 26-45.
[3] McQuarrie DA, Rock PA. General chemistry, Freeman and Company, New-
York,1991, p. 31-57.
[4] Petrucci RH, Harwood WS. General chemistry. Principles and Modern
Applications” New-York, 1993. p. 32-48.
TEST DE EVALUARE


întrebare.
1) Prin arderea a 5g aluminiu se obţin 9,44g Al2O3. Să se calculeze echivalentul

aluminiului:
a) 27
b) 9
c) 18
d) 3
2) Compoziţia CaCO3 este (MCa=40; MC= 12; MO= 16):
a) 40:12:48
b) 10:3:12
20
c) 40:3:12
d) 10:3:48
3) Câte grame de CO2 se obţin prin arderea a60g hidrocarbură ce conţine 80% carbon?
a) 170g
b) 200g
c) 176g
d) 352g
4) Compoziţia elementară a unei substanţe chimice se poate exprima:
a) prin raportul cantităţilor elementelor
b) procente de greutate
c) fie prin raportul cantităţilor elementelor, fie în procente de greutate
d) numai prin raportul cantităţilor elementelor
5) Diferenţa dintre echivalentul chimic şi echivalentul gram este:
a) valoarea numerică
b) unitatea de măsură
c) şi valoarea numerică şi unitatea de măsură
d) au aceeaşi valoare şi aceeaşi unitate de măsură
Grila de evaluare: 1- b; 2-a,b; 3- c; 4-a,b,c; 5-b.
21
Capitolul
2
STRUCTURA ATOMULUI. NUMERE

CUANTICE
CUPRINS
2.1 Introducere 23
Obiective 23
2.2 Structura atomului în mecanica clasică. 23
Modelul BOHR
2.3 Modelul SOMMERFELD 30
2.4 Moment magnetic orbital 32
2.5 Mişcarea de spin 33
2.6 Numere cuantice 34
2.8 REZUMAT 37
22
2.1 INTRODUCERE
După elaborarea teoriei atomice de către Dalton, fenomene fizice ca

radioactivitate, electroliză, descoperirea efectului fotoelectric, spectroscopia de emisie,
ş.a., au obligat pe oamenii de ştiinţă să admită că atomul trebuie să aibă o structură.
Au existat mai multe modele care au încercat să explice structura atomului, ţinând
cont de proprietăţile lui (Thomson, Rutherford).
Obiective

 Prezentarea şi exemplificarea principalelor modele atomice care stau la baza
înţelegerii structurii substanţelor
 Prezentarea şi exemplificarea acestor modele în ordinea descoperirii lor
 Prezentarea şi exemplificarea îmbunătăţirilor aduse fiecărui model în parte
 Evaluarea modului în care au fost însușite cunoștințele referitoare aceste
modele atomice
2.2 Structura atomului în mecanica clasică.

Modelul lui BOHR
23
Un moment important în înţelegerea structurii atomului a fost marcat de N. Bohr

(1914) prin interpretarea originală a spectrelor de emisie ale atomului de hidrogen.
La încălzire, gazele sau vaporii substanţelor emit radiaţii, un fascicol de lumină
emisă, descompusă pe o prismă produce spectrul de linii al compusului (sau mai exact al
atomului).
Spectrele de emisie se obţin cu ajutorul spectrografului optic.
În esenţă el constă dintr-un dispozitiv care ne permite să obţinem un fascicol
paralel de radiaţii, numit colimator, care este trecut apoi printr-o prismă.
Fig. 2.1 Spectrograful optic
Fascicolul de radiaţii este refractat în interiorul prismei şi descompus într-o serie

de radiaţii monocromatice
Dacă radiaţiile obţinute sunt captate pe o placă fotografică se obţine o
spectrofotogramă, de forma unui număr de linii, fiecare linie având o energie unică şi o
lungime de undă definită.
Fig.2.2 Spectrofotogramă
Spectrul de linii al fiecărui element este constituit din grupe distincte de linii
caracteristice acelui element (serii).
Spectrele elementelor sunt în general foarte complicate, ex.: spectrul fierului are
35.000 linii. Studiul lor se face cu ajutorul microscopului (electronic).
Spectroscopia a dezvoltat metode de calcul care permit să se găsească lungimea de
undă a fiecărei linii din spectru, frecvenţa acestor linii şi numărul de undă.
1
'

unde:  = număr de undă
'
 = lungimea de undă
24
Spectrul atomului de hidrogen este foarte simplu şi a putut fi studiat şi interpretat

calitativ. Pentru atomul de hidrogen liniile din interiorul unei grupe se supun următoarei
relaţii:
 ' = R 
1 1 
 
 n 21 n 2 2 
unde:  ' = numărul de undă care ne dă poziţia unei linii
R = constanta lui Rydberg (s-a găsit experimental, valoarea de 1,097373 .107 m-1)
n1 şi n2 sunt două numere întregi între care există relaţia: n2  n1.
În spectrul atomului de hidrogen există cinci astfel de serii de linii corespunzătoare
tranziţiilor care se pot efectua [1].
Fig. 2.3. Seriile de linii spectrale din spectrul de emisie al hidrogenului
Seriile spectrale ale atomului de hidrogen sunt:

- Seria Lyman situată în ultraviolet cu expresia:
1 1 
' = R   2  ; n2 = 2, 3, 4, 5, 6.
1 n2 
2
- Seria Balmer, situată în vizibil, caracterizată de relaţia:

 1 1 
' = R   2 ; n2 = 3, 4, 5, 6...
2 n2 
2
şi următoarele: Paschen, Brackett, Pfund situate în infraroşu, pentru care sunt valabile
relaţii de tipul celor de mai sus.
R R
Expresiile de forma: 2
şi , poartă numele de termeni spectrali.
n1 n2 2
Numărul de undă al oricărei radiaţii se poate calcula prin diferenţa a doi termeni
spectrali.
25
Faptul că în spectrele de emisie apar linii dovedeşte că au loc procese care implică
cantităţi discrete de energie. Mai mult, aceste procese se petrec cu diferite cantităţi de
energie pentru diferiţi atomi, obţinându-se spectre caracteristice pentru diferiţii atomi.
Într-un model atomic în care se acceptă o structură formată din nucleu pozitiv şi
electroni negativi, electronii vor fi atraşi de sarcinile pozitive ale nucleului.
Dacă electronii sunt staţionari, sistemul ar fi instabil, deoarece electronii ar
"cădea" în nucleu. Aceasta sugerează că electronii se află în mişcare în jurul nucleului,
compensând forţa atractivă a sa. Dar, o particulă care se mişcă pe o orbită nelineară, în
acord cu legile mecanicii clasice, este accelerată. În aceste condiţii se aşteaptă, conform
electrodinamicii clasice, ca sistemul să emită radiaţie electromagnetică. În consecinţă,
pierzând energia sa, electronul ar trebui să cadă în nucleu.
Dacă un astfel de model ar fi valabil atomii s-ar afla în stări variabile de pierdere a
energiei şi radiaţia emisă ar trebui să conţină toate frecvenţele posibile, iar spectrele
atomice ar fi continue, ceea ce nu se constată experimental. Pentru a pune în concordanţă
un posibil model atomic cu datele experimentale, Bohr (1914) a sugerat unele restricţii
cuantice sub numele de postulatele lui Bohr:
 Electronii se mişcă în jurul nucleului pe orbite închise. În timpul rotaţiei nu emit
radiaţii (nu există emisie de energie radiantă) în dezacord cu legile electrodinamicii
clasice.
O astfel de orbită se numeşte orbită permisă şi sistemul atomic se află într-o stare
staţionară.
Electronul nu poate deci exista decât pe anumite nivele de energie, asimilate unor
orbite circulare, concentrice cu nucleul, având energie definită, ne absorbând şi ne
iradiind energie.
Momentul unghiular al electronului pe o astfel de orbită este dat de relaţia:
h
m.v.r = n .
2
Este condiţia de cuantificare a momentului cantităţii de mişcare (impuls), condiţia
de cuantificare a momentului cinetic.
unde:
n = 1, 2, 3........... şi se numeşte număr cuantic principal.
h = constanta lui Planck.
 Emisia sau absorbţia de energie radiantă corespunde unei tranziţii între stări
staţionare.
E = h 
26
Fig. 2.4. Emisia şi absorbţia de energie la trecerea electronului între două stări
staţionare
Echilibrul sistemului într-o stare staţionară este guvernat de legile mişcării lui
Newton.
h
Momentul unghiular al unui electron în stare staţionară mai joasă este egal cu ;
2
nh
în orice stare superioară el ia valori , unde :
2
n = un număr întreg (1, 2, 3, 4, 5.....)
h = constanta lui Planck (6,61 . 10-27 erg. sec).
2.2.1. Calculul razei orbitelor permise
În mişcarea sa pe o orbită circulară electronul dezvoltă o forţă centrifugă, a cărei

expresie matematică este:
m v2
f.centrifugă = , această forţă tinde să îndepărteze electronul de
r
nucleu.
Forţa de atracţie dintre un electron aflat pe o orbită cu raza r, şi nucleul său, este
dată de legea lui Coulomb:
e2
f. atracţie =
r2
Pe orbite staţionare aceste două forţe sunt echilibrate, la echilibru se poate scrie
egalitatea:
m  v 2 e2
 2
r r
m . v2 . r 2 = e 2 . r
m . v2 . r = e 2
e2
v2 = ;
mr
27
h
Pe de altă parte din relaţia m . v . r = n . , se poate scoate expresia vitezei:
2
nh
v=
2  m  r
Se ridică la pătrat:
n2  h2
v2 =
4 2  m 2  r 2
egalăm cele două expresii de viteză deci:
e2 n2  h2

m  r 4 2  m2  r 2
n2  h2
r=
4 2  m  e 2
h2
r = n2 .
4 2  m  e 2
Înlocuind valorile constantelor cuprinse în expresia razei şi dând lui n valori
crescătoare (1, 2, 3, 4, ...) obţinem mărimea razelor orbitelor lui Bohr.
Astfel:
n=1 r1 = 0,53 . 10-8 cm
n=2 r2 = 2,12 . 10-8 cm
n=3 r3 = 4,47 . 10-8 cm
2.2.2. Calcularea energiei stărilor staţionare
Energia totală este suma energiilor cinetice şi potenţiale:

E = E c + Ep
Ec = consecinţă a mişcării electronului,
m v2
Ec =
2
Ep = consecinţă a atracţiei dintre nucleu şi electron,
e2
Ep = -
r
m  v 2 e2
Energia totală va fi: E=  .
2 r
 2 e2 
Din relaţia:  v  .
 mr
28
e2
Se scoate produsul m . v2 = , şi se înlocuieşte în expresia Ec.
r
e2 e2
E= 
2r r
e2
E=-
2r
 h2 
Înlocuim r  r  n 2  2 2
,
 4  m  e 
e 2  4 2  m  e 2
E=-
2  n2  h2
2 2  e 4  m
E=- se poate scrie sub forma:
n2  h2
2 2  m  e 4  1 
E=-  2 
h2 n 
În expresia energiei toate mărimile sunt constante universale, cunoscute, deci,

dând diferite valori lui n se obţine energia unui electron în oricare orbită a lui Bohr.
Ex:
E1 = - 13,6 eV
E2 = - 3,4 eV
1 eV este energia cinetică câştigată de 1e-, care traversează o diferenţă de potenţial

de 1 volt, în vid.
1 eV = 1,602 . 10-19J
În cazul hidrogenului care are un singur electron, când el se află pe orbita cea mai
apropiată de nucleu spunem că este în stare fundamentală. Dacă se află pe o altă orbită
n1, se spune că se află într-o stare excitată.
Când electronul se întoarce pe orbita iniţială aduce atomul din nou în stare
fundamentală, emiţând o cantitate discretă de energie;
h .  = E2 -E1
Modelul propus de Bohr are unele limite în interpretarea datelor experimentale.

Nu poate explica cu succes spectrele atomilor cu mai mulţi electroni. Pe de altă parte
unele linii suferă o scindare în câteva componente când sursa care emite se află într-un
câmp magnetic.
Obs.: Aceste ecuaţii nu sunt aduse în sistemul internaţional de unităţi.
29
2.3 Modelul Sommerfeld
Sommerfeld propune unele modificări teoriei lui Bohr [2,3]:

admite că nivelele au o structură. Pe nivele electronul se roteşte atât pe orbite
circulare cât şi pe orbite eliptice, nucleul fiind situat în unul din focarele elipsei.
Forma orbitelor eliptice este determinată de un alt număr cuantic, notat cu l. În
acest context, momentul unghiular (cinetic) al electronului se defineşte printr-o relaţie
asemănătoare cu (1):
h
m . v . r = l. .
2
Numărul cuantic secundar, l, poate lua următoarele valori:
l = 0, 1, 2, 3,....( n - 1), unde n este număr cuantic principal.
El ne indică numărul de orbite de pe un nivel dat.
Ţinând seama de aceste completări, nivelele de energie se prezintă astfel:
Nivelul K n=1 l=0 există 1 orbită circulară
L n=2 l = 0, 1 există 2 orbite: - 1 circulară

- 1 eliptică
M n=3 l = 0, 1, 2 există 3 orbite: - 1 circulară
- 2 eliptice
N n=4 l = 0, 1, 2, 3 există 4 orbite: - 1 circulară
- 3 eliptice
O n=5 l = 0, 1, 2, 3, 4 există 5 orbite: - 1 circulară
- 4 eliptice
P n=6 l = 0, 1, 2, 3, 4, 5 există 6 orbite: - 1 circulară
- 5 eliptice
Q n=7 l = 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6 există 7 orbite: - 1 circulară
- 6 eliptice.
Din considerente dictate de spectroscopie orbitele care au:
l=0 se numesc orbite de tip s (sau orbital)
30
l=1 se numesc orbite de tip p

l=2 se numesc orbite de tip d
l=3 se numesc orbite de tip f
l=4 se numesc orbite de tip g
l=5 se numesc orbite de tip h
l=6 se numesc orbite de tip I.
CONCLUZIE
Teoria lui Bhor completată de Sommerfeld s-a dovedit în scurt timp ca fiind
imperfectă prin incapacitatea ei de a explica o serie de noi date experimentale. Astfel, ea
nu poate explica dublarea unora dintre liniile spectrale când atomul este introdus într-un
câmp magnetic (efect Zeeman).
O altă limitare este faptul ca nu poate ajuta la interpretarea spectrelor atomilor cu mai
mulţi electroni.
Care este structura nivelului de energie M:
0 s
n=3 l 1 p
2 d.
Nivelul este format din trei orbite (s; p; d.)
31
2.4 Moment magnetic orbital
Electronul în mişcarea sa pe o orbită este echivalent unui circuit electric închis.

Din electrodinamica clasică se ştie că un curent circular se aseamănă cu un magnet,
având deci un moment magnetic (  ) [4].
Să vedem ce se întâmplă cu un electron în rotaţie pe o orbită când atomul este
introdus într-un câmp magnetic.
Momentul magnetic al electronului interacţionează cu câmpul magnetic şi această
interacţiune se manifestă prin orientarea electronului (mai precis, a momentului magnetic
al electronului) în câmpul magnetic, aceasta duce la scindarea liniilor spectrale, (efect
Zeeman). Aceste fenomene se pot interpreta apelând la un alt număr cuantic, m, număr
cuantic magnetic.
Acesta defineşte orientarea vectorului moment unghiular al unui electron, în raport
cu un câmp magnetic exterior.
Deoarece numărul de scindări al unei linii este finit, înseamnă că sunt posibile numai un
număr finit de orientări, ceea ce presupune că interacţiunea momentului unghiular cu
câmpul magnetic este cuantificată. Valorile numărului cuantic magnetic sunt determinate
de valorile lui l. Pentru un l dat valorilor lui m sunt:
m: -l,.................0,.................+ l
În total (2 l + 1) valori.
CONCLUZIE
În concluzie, numărul cuantic magnetic m se poate defini, ca numărul cuantic care

determină starea electronului când atomul se găseşte într-un câmp magnetic exterior,
putând lua pentru un anumit număr cuantic secundar l dat, 2l+1 valori.
32
Ce fel de orbitali întâlnim pentru:
n=2
0 orbită de tip s, m = 0 este vorba de un orbital de tip s
l
+1
1 orbită de tip p, m 0
-1
Există deci trei orbite p confundate energetic, care se pot separa în prezenţa unui câmp
magnetic perturbator.
n= 3
Există situaţia,
+2
+1 există deci 5 orbite d confundate energetic.
l = 2 orbite de tip d, m 0
-1
-2
2.5 Mişcarea de spin
Studierea atentă a spectrelor a dus la concluzia că trebuie să admitem existenţa a

încă unui tip de mişcare pentru a explica structura de dublet a liniilor spectrale.
33
Într-un câmp magnetic, magneţii minusculi care sunt electronii în mişcare, se vor
orienta paralel cu câmpul sau antiparalel, în funcţie de unghiul axei faţă de câmp.
Fig. 2.5 Mişcarea de spin a unui electron într-un câmp magnetic perturbator
Mişcarea de spin va da un număr cuantic magnetic de spin ms, care poate lua
valorile  1/2.
Dintre cele două stări, prima va fi stabilă, a doua va fi mai bogată energic (deci
instabilă).
CONCLUZIE
Existenţa momentelor magnetice de spin şi orbital se traduce la scară

macroscopică prin existenţa proprietăţilor magnetice (paramagnetism diamagnetism, fero
şi feri-magnetism). Aceste proprietăţi depind, evident de modul cum cele două
componente ale momentului magnetic (de spin şi orbital) interacţionează la scara
atomului.
2.6 Numere cuantice
Pentru interpretarea spectrelor s-au adoptat modele amintite şi s-au introdus numerele
cuantice corespunzătoare:
34
2.6.1. Număr cuantic principal, n

Poate lua valorile:
1, 2, 3, 4..........n, cuantifică nivelele de energie K, L, M....
2.6.2 Număr cuantic secundar (azimutal), l

Poate lua valorile:
0, 1, 2.........(n-1), indică numerele de subnivele dintr-un nivel energetic
dat.
2.6.3 Număr cuantic magnetic, m

Poate lua valorile:
-l.........0......+l, în total, (2l + 1) valori, cuantifică proiecţia momentului
cinetic pe un câmp magnetic perturbator (extern), indică numerele de subnivele
confundate din punct de vedere energic în absenţa câmpului magnetic perturbator.
2.6.4 Număr cuantic de spin, ms,

Poate lua valorile:
1 1
 şi  , cuantifică proiecţia momentului de spin pe un câmp magnetic
2 2
perturbator. Aceasta nu poate avea decât două orientări, paralelă şi antiparalelă, faţă de
câmpul H.
CONCLUZIE
Aceste numere cuantice au permis să se afle toate nivelele de energie în condiţiile

date şi astfel să se poată explica numărul seriilor spectrale şi a liniilor dintr-o serie
spectrală.
Modelul atomic a lui Bohr împreună cu modificările propuse de Sommerfeld nu-l
fac apt să explice unele probleme ale legăturii chimice, iar corelarea dintre teoria
mecanicii clasice şi postulatele de cuantificare ale lui Bohr, rămâne artificială.
35
Ţinând cont de toate datele de mai sus numerele cuantice şi orbitalii posibili într-
un atom sunt:
n l orbitali m ms Nr.
Maxim
de
electroni
1 0 1s 0 +1/2 -1/2 2
2 0 2s 0 +1/2 -1/2 2 8
2 1 2p +1 0 -1 +1/2 -1/2 6
3 0 3s 0 +1/2 -1/2 2 18
3 1 3p +1 0 -1 +1/2 -1/2 6
3 2 3d +2 +1 0 -1 -2 +1/2 -1/2 10
4 0 4s 0 +1/2 -1/2 2
4 1 4p +1 0 -1 +1/2 -1/2 6
4 2 4d +2 +1 0 -1 -2 +1/2 -1/2 10
4 3 4f +3 +2 +1 0 -1 -2 -3 +1/2 -1/2 14


întrebare.
36
1) Modelul atomic a lui BOHR

a) Seria Lyman este situată în vizibil? Da / Nu
b) Seria Balmer este situată în ultraviolet? Da / Nu
c) Numărul de undă al oricărei radiaţii se poate calcula prin diferenţa
a doi termeni spectrali? Da / Nu
d) Faptul că în spectrele de emisie apar linii dovedeşte că au loc procese
care implică cantităţi discrete de energie? Da / Nu
2) Modelul SOMMERFELD:
a) admite că nivelele au o structură? Da / Nu
b) din considerente dictate de spectroscopie orbitele care au: l=3 se
numesc orbite de tip d ? Da / Nu
3) Momentul magnetic orbital:

a) putem vorbi despre un asemenea moment atunci când un atom este
introdus într-un câmp magnetic perturbator Da / Nu
b) există trei orbite de tip p confundate din punct de vedere energetic
în absenţa câmpului magnetic perturbator Da / Nu
c) câmpul magnetic perturbator nu influenţează liniile spectrale Da / Nu
d) pentru l=2 există 3 orbite confundate în absenţa unui câmp magnetic
perturbator Da / Nu
e) pentru un l dat pot exista 2l+1 valori ale lui m Da / Nu
4) Mişcarea de spin poate fi:

a) în sensul câmpului magnetic perturbator Da / Nu
b) în sens invers câmpului magnetic perturbator Da / Nu
c) în ambele sensuri Da / Nu
5) Câte numere cuantice cunoaşteţi:

a) patru numere cuantice; Da / Nu
b) sunt n numere cuantice; Da / Nu
c) sunt (2l+1) numere cuantice; Da / Nu
d) sunt (n-1) numere cuantice. Da / Nu
Grila de evaluare: 1-c,d; 2-a, 3- a,b,e 4-a;b,c 5-a.
REZUMAT
Elaborarea modelului Bohr-Sommerfeld a constituit un pas foarte important în

elucidarea structurii atomice. Pe baza acestui model s-a dat fundamentarea teoretică a
formulei empirice a lui Balmer, reuşind să se calculeze cu precizie foarte mare valoarea
37
constantei lui Rydberg, s-a explicat formarea spectrelor la atomii hidrogenoizi, s-a
calculat energia de ionizare a cestor atomi în perfectă concordanţă cu datele
experimentale şi s-a putut prevedea şi efectul izotopic, care a fost confirmat şi
experimental.
Cu toate aceste succese incontestabile, teoria lui Bohr-Sommerfeld este
neputincioasă în faţa unei serii întregi de probleme. Astfel, toate încercările de a extinde
teoria asupra atomilor cu mai mulţi electroni a dat greş. Formarea legăturilor chimice este
cu totul inexplicabilă pe baza acestui model. Chiar şi la atomii hidrogenoizi există o serie
de fapte experimentale care nu-şi găsesc explicaţia în cadrul acestei teorii.
Această teorie rămâne totuşi deosebit de importantă ca o etapă intermediară pentru
explicare ulterioară a structurii atomului.
După studierea acestui capitol, ar

trebui să cunoaştem structura atomului
descrisă din punctul de vedere al
REZULTATE AŞTEPTATE mecanicii clasice, numerele cuantice şi
importanţa lor pentru studierea chimiei.

[1] Neniţescu CD. Chimie generală. Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1972, p 58-77.
[2] McQuarrie DA, Rock PA. General chemistry. Freeman and Company,
New-York,1991, p. 291-316.
[3] Shriver&Atkins, Inorganic Chemistry” fourth edition, 2006, Oxford
University Press, p. 3-23.
Applications. New-York, 1993. p. 32-54.
38
TEST DE EVALUARE


întrebare.
1) Numărul maxim de orbite pentru n=5 este:

a) 4
b) 5
c) 6
d) 10
2) Orbitele de tip f au:
a) l=4
b) l=2
c) l=3
d) l=1
3) Să se indice pentru n=1 valorile posibile ale numerelor cuantice: secundar ; magnetic ;
de spin.
a) l=0; m=0; ms=±1/2
b) l=1; m=1; ms=±1/2
c) l=0; m=1; ms=±1/2
d) l=1; m=0; ms=±1/2
4) Ştiind că intr-o reacţie nucleara se degajă o energie de 1,8 104 jouli, să se calculeze
masa care corespunde acestei energii? (c=3 108 m/s)
a) 2 1013 kg
b) 2 1013 g
c) 2 10 10 kg
d) 2 108 kg
5) Indicaţi numărul de subnivele confundate din punct de vedere energetic pentru l=2:
a) 4
39
b) 6
c) 5
d) 2
Grila de evaluare: 1- b, 2-c, 3-a, 4-a, 5-c.
40
Capitolul
3
Structura atomului în cadrul mecanicii

cuantice
CUPRINS
3.1 INTRODUCERE 42
Obiective 43
3.2 Postulatele mecanicii cuantice 43
3.3 Principiul incertitudinii lui Heisenberg 45
3.4 Ecuaţia lui Schrödinger 46
3.5 Tipuri de orbitali 52
3.6 Popularea orbitalilor cu electroni 53
3.7 Despre nucleu 55
3.9 REZUMAT 57
41
3.1 Introducere
Dificultăţile care au rămas la interpretarea proprietăţilor atomilor, provin din

faptul că în vechiul model (Bohr) electronul era tratat ca o particulă discretă în mişcarea
sa pe o orbită determinată.
În 1924 Louis de Broglie a presupus că electronul are un caracter dual, adică
alături de masă şi evident sarcină, mişcarea sa are ataşată şi o undă.
Lungimea de undă  , a undei respective este dată de relaţia:
h h
  , unde:
mv p
h = constanta lui Planck
m = masa electronului
v = viteză
p = impulsul (cantitatea de mişcare).
Ulterior această idee a fost confirmată de experienţele lui DAVISSON şi
GERMER (1927) în procesul de difracţie a electronilor (într-o manieră asemănătoare
undelor electromagnetice).
Obţinându-se figuri de interferenţă, plecând de la un flux de electroni.
Deci: În mecanica cuantică toate microparticulele în afară de masă, viteză şi sarcină
posedă şi o undă asociată.
Din punct de vedere matematic se notează cu  .
S-a arătat că această funcţie de undă este o funcţie complexă (în expresia sa intră
I) prin urmare ea nu are semnificaţie reală.
Va avea semnificaţie reală numai:
2 sau  = W, densitate de probabilitate.
Din punct de vedere matematic funcţia aceasta trebuie să fie continuă, uniformă şi
finită.
42
Obiective

 Prezentarea şi exemplificarea structurii atomului în cadrul mecanicii cuantice
 Prezentarea şi exemplificarea modului interpretare a teoriei moderne care stă la
baza structurii atomului.
 Prezentarea şi exemplificarea modului de utilizare a acestei teorii la dezvoltarea
chimiei
 Evaluarea modului în care au fost însuşite cunoştinţele referitoare la structura
atomului în cadrul mecanicii cuantice.
3.2 Postulatele mecanicii cuantice
1. - Sistemele studiate în mecanica cuantică (atomi şi molecule) sunt alcătuite din

microparticule în interacţiune. Starea unui astfel de sistem de microparticule în
interacţiune se descrie printr-un vector de stare sau funcţie de undă .
Deoarece funcţia de undă atât pentru o microparticulă, cât şi pentru un sistem de
microparticule este o mărime complexă ea nu are sens fizic. Sens fizic are doar mărimea
care se notează cu W - densitate de probabilitate.
W = 2 =  . 
Ce înseamnă aceasta :
Fig.3.1 Reprezentarea unui domeniu din spaţiu D
43
Considerăm un domeniu din spaţiu D în care avem un sistem de microparticule.

Considerăm în D un element de volum dr. Pentru a avea certitudinea de a găsi sistemul de
particule în domeniu trebuie să fie satisfăcută condiţia de normare, adică:
1


dr  1
0
2. Mărimilor din mecanica clasică în mecanica cuantică li se asociază operatori.

Pentru a construi operatorii ce corespund mărimilor clasice se aplică două reguli:
a) timpul şi coordonatele x, y, z rămân ca atare (neschimbate).
b) impulsul p (oriunde apare în relaţiile clasice) se înlocuieşte cu expresia:

h d

i dq
In 1924 De Broglie a arătat că electronul are un caracter dual, adică alături de masă şi
sarcină, mişcarea sa are ataşată o undă, a cărei lungime de undă este:
h h
  .
mv p
In 1927 DAVISSON şi GERMEN - au reuşit să pună în evidenţă existenţa

undelor - obţinându-se figuri de interferenţă plecându-se de la un flux de electroni.
Deci:
- în mecanica cuantică toate microparticulele în afară de masă, viteză şi sarcină
posedă şi o undă asociată .
- este o funcţie complexă (în expresia sa intră numărul i, de aceea va avea
semnificaţie reală.
2 =  .  = W - densitate de probabilitate.
Din punct de vedere matematic funcţia este continuă, uniformă şi finită.
CONCLUZIE
În cadrul mecanicii cuantice se consideră că mişcarea electronului are ataşată o
undă.
Privim deci electronul ca având caracter dual atât de undă cât şi de corpuscul.
44
Care cuante sunt mai bogate în energie, cele corespunzătoare unei radiaţii cu
lungime de undă mare sau mică?
Răspuns: La λ mai mic corespunde energie mai mare.
3.3 Principiul incertitudinii lui Heisenberg
Undele asociate electronului sunt unde de probabilitate nu sunt unde materiale reale, în
sensul undelor mecanice (coardele vibrante). Similitudinea lor se referă numai la
comportarea matematică. Utilizând această analogie putem construi un model mai bun
pentru structura atomului.
Proprietatea de undă a electronului în mişcare aduce cu sine un oarecare grad de
nesiguranţă în ceea ce priveşte noţiunile de traiectorie determinată şi viteză determinată.
Dacă notăm cu x eroarea de determinare a coordonatelor particulei şi p eroarea
h
de determinare a impulsului, produsul lor nu tinde spre zero ci ia o valoare (cea mai
2
mică acţiune).
h
x  p 
2
această expresie matematică defineşte principiul de incertitudine a lui Heisenberg [1].
Ceea ce înseamnă că, cu cât incertitudinea în determinarea coordonatei este mai
mică, adică cu cât volumul zonei în care se poate mişca electronul este mai mic, cu atât
mai mari sunt limitele în care variază impulsul său adică energia sa cinetică. Şi invers, cu
cât electronul în mişcarea sa cuprinde o zonă mai mare cu atât mai mică este diferenţa de
energie cinetică la trecerea dintr-o parte a acestei zone într-alta.
Pe baza principiului de incertitudine se constată faptul că h are o semnificaţie mai
profundă decât a reuşit să dezvăluie teoria cuantelor. Ea nu este numai "acţiunea" cea
45
mai mică în schimburile de energie ci reglementează raportul dintre cele două imagini
complementare de undă şi corpuscul.
Să presupunem că determinăm poziţia electronului cu o precizie mare , adică cu
eroare nulă:
x = 0
atunci:
h h
p =  
2  x 0
eroarea în determinarea impulsului electronului este infinit de mare, adică totalmente
incertă.
Dacă însă determinăm cu precizie absolută impulsul electronului, deci eroarea
este.
h h
p  0 atunci x   
2  p 0
în acest caz nu putem determina poziţia pe traiectorie a electronului.
CONCLUZIE
Asupra poziţiei şi vitezei electronului în atom planează o anumită incertitudine

care nu este dată de impreciziile aparatelor de măsură, ci este o proprietate a
microcosmosului şi se explică prin faptul că noţiunea din mecanica clasică, de electron
punctiform care se roteşte în jurul nucleului pe traiectorii şi cu viteze bine determinate îşi
pierde semnificaţia şi trebuie înlocuită cu prevederi de probabilitate.
3.4. Ecuaţia lui Schrödinger
Mişcarea electronului în atom se descrie cu ajutorul ecuaţiei lui SchrÖdinger, care

are formula [2]:
46
8 2  m
2 (x, y, z) + (E - V) (x, y, z) = 0
h2
în care:
E - energia totală a electronului în atom
V - energia potenţială a electronului în atom
m - masa electronului
h - constanta lui Planck.
Funcţia de undă (x, y, z) - reprezintă amplitudinea undei tridimensionale
asociate electronului.
Termenul 2  (x, y, z) - operatorul laplacian al funcţiei de undă, reprezintă suma
derivatelor parţiale de ordinul doi ale funcţiei de undă după coordonatele spaţiale x, y şi
z. El arată cât de repede variază amplitudinea undei tridimensionale în spaţiu sau cu alte
cuvinte este curbura funcţiei  în spaţiu.
Această ecuaţie unifică caracterul de undă al electronului cu cel de particulă.
Ecuaţia lui Schrödinger prezintă avantajul de a reduce problema găsirii energiei
nivelelor la rezolvarea unei ecuaţii diferenţiale de ordin II.
Ecuaţia lui Schrödinger se poate rezolva numai pentru anumite valori ale
energiei; despre astfel de ecuaţii în matematică se spune că au soluţii doar pentru valori
proprii (sau caracteristice) ale parametrilor ecuaţiei. Fiecărei valori proprii îi corespunde
una sau mai multe funcţii proprii, care sunt de asemenea soluţii ale ecuaţiei.
Dacă 1 verifică ecuaţia lui Schrödinger, atunci A11 va fi tot o soluţie a sa, dacă
2 este şi ea o soluţie a ecuaţiei A22 va fi, la fel, o soluţie a acestei ecuaţii. Forma
generală a soluţiei ecuaţiei de undă este dată de combinarea liniară a soluţiilor particulare,
adică:
 = A11 + A22 + A33+ ........
Când pentru o valoare proprie a energiei soluţia este constituită dintr-o singură
funcţie, spunem că starea este nedegenerată, dacă pentru aceeaşi valoare proprie avem
mai multe funcţii proprii, liniar independente, starea este degenerată.
Gradul de degenerare este dat de pătratul numărului cuantic principal n.
Astfel pentru n = 1, n2 = 1, starea fundamentală a sistemului are o singură soluţie a
ecuaţiei de undă, prin urmare este nedegenerată.
Pentru n = 2, n2 = 4; prima stare excitată a atomului va avea 4 soluţii ale ecuaţiei
de undă, adică vor fi patru funcţii proprii ale energiei sistemului, prin urmare nivelul va fi
de patru ori degenerat (un nivel s şi trei nivele p).
n=2 0
/
l
\1 : -1 ; 0 ; +1
Este convenabil de rezolvat ecuaţia lui Schrödinger utilizând coordonatele polare

în locul celor carteziene.
47
Coordonatele carteziene
- sunt alcătuite din trei axe perpendiculare - un punct p din spaţiu este determinat
prin distanţa sa faţă de cele trei axe perpendiculare:
Fig.3.2 Coordonate carteziene
Coordonate polare:
Fig.3.3 Coordonate polare
= unghi polar
 = unghi azimutal
r = rază vectoare.
În acest caz: x = r sin  cos 
y = r sin  sin 
z = r cos .
Deoarece funcţia de undă  exprimă o probabilitate, este normal ca soluţia

ecuaţiei să se caute acum sub forma:
 (r, , )
Soluţia ecuaţiei, respectiv funcţia de undă va fi formată din:
- partea radială R(r) care depinde de numerele cuantice n şi l.
- partea unghiulară: -  () şi depinde de l şi m.
-  () depinde numai de m.
Condiţia de cuantificare impusă de Bohr apare acum normală din rezolvarea

ecuaţiei de undă în coordonate polare.
Aceste numere cuantice sunt identice cu cele din modelul Bohr - Sommerfeld.
48
Fiecare din nivelele discrete de energie se caracterizează printr-o funcţie proprie

de undă.
Funcţia de undă asociată unui electron poartă numele de orbital (s, p, d, f, g, h, i,
aceste litere se atribuie în conformitate cu valoarea lui l).
Prin urmare, când spunem orbitalul 1s - înţelegem funcţia de undă caracterizată de
numerele cuantice date, n = 1, l = 0, care este o soluţie a ecuaţiei lui Schrödinger.
În locul traiectoriei determinate a electronului - ca aceea din modelul lui Bohr, în
mecanica cuantică - vorbim de probabilitatea de a întâlni electronul în diferite domenii
ale spaţiului din jurul nucleului.
Pentru starea fundamentală 1s (n = 1, l = 0) funcţia de undă  depinde numai de
distanţa r de la nucleu nu şi de funcţiile unghiulare  şi , prin urmare ea posedă o
simetrie sferică: electronul se găseşte cu aceeaşi probabilitate la distanţe egale de nucleu,
independent de direcţie. Densitatea maximă a norului electronic (calculând derivata de
ordin II a funcţiei de distribuţie radială) se află la o distanţă egală cu prima orbită a lui
Bohr.
După acest maxim funcţia scade brusc, pe măsură ce creşte r.
Fig.3.4 Funcţia de undă  pentru starea n = 1, l = 0
Pentru stările excitate n = 2,

l 0
1
În primul caz (l = 0) avem tot o stare care depinde numai de distanţa de la nucleu,
în consecinţă norul de probabilitate va avea tot o simetrie sferică. Se constată totuşi o
mică deosebire faţă de starea fundamentală discutată. Prima se anulează numai la infinit,
în timp ce funcţia n = 2, l = 0, devine nulă la distanţe finite,
Fig.3.5 Funcţia de undă  pentru starea n = 2, l = 0
În punctul unde  = 0 şi  = 0 sau altfel spus , probabilitatea de a găsi electronul

în acel punct este nulă.
49
Pornind de la nucleu, densitatea acestui nor creşte, atingând un maxim după care
scade, trecând prin zero, continuă să crească până la un nor maxim, mai pronunţat,
corespunzând celei de a doua orbite a lui Bohr.
Pentru n = 2 şi l = 1 funcţiile de undă depind şi de unghiurile  şi , în consecinţă
va apare o preferinţă de orientare a densităţii electronice, norul pierzându-şi forma
sferică.
Funcţia de distribuţie radială prezintă un singur maxim.
Fig. 3.6 Funcţia de undă  pentru starea n = 2, l = 1
Pentru n = 3 există trei valori ale lui l: 0, 1, 2.

Când l = 0 electronul posedă din nou simetrie sferică, dar funcţia de undă se
anulează de două ori până ajunge la un maxim mare, care corespunde celei de a treia
orbită a lui Bohr.
La l = 1 curba se anulează o dată, apoi urmează maximul caracteristic.
50
La acest număr cuantic apare şi starea cu l = 2,
care prezintă un singur maxim şi care are de asemenea o dependenţă de funcţiile  şi 

Stările 2s şi 2p nu sunt deosebite energetic între ele, deoarece energia totală
depinde doar de n. Totuşi momentul cantităţii de mişcare va fi diferit pentru diferitele
valori ale lui l. În acelaşi timp, pentru valori l>0, pentru aceleaşi valori ale lui l, avem
diferite valori pentru m. Stările determinate de m, vor avea acelaşi moment al cantităţii de
mişcare, dar orientarea lor va fi diferită. Prin urmare este util să cunoaştem probabilitatea
distribuţiei electronice în trei dimensiuni. Aceasta implică considerarea componentelor
unghiulare ale funcţiei de undă.
Pentru l = 0, orbitalul de tip s:
Fig.3.10 Orbitalul de tip s
Pentru l = 1, orbitalii de tip p:
Fig. 3.11 Orbitalii de tip p

Suprafeţele figurilor obţinute includ aproximativ 90% din funcţia de undă a cărui semn,
după cum se vede, se poate schimba în domenii diferite ale spaţiului.
Reprezentările noastre asupra funcţiei de undă sunt foarte importante în probleme
de legătură chimică, dar ele nu se pot descrie cu ajutorul unor forme geometrice definite
51
care să se refere la o probabilitate de 100% de a găsi electronul în interiorul unui contur

dat.
Se obţin, totuşi, aceste desene unind punctele cu probabilitate egală din spaţiu şi
delimitând astfel un volum în care există o probabilitate mare, aproximativ de 90% de a
găsi electronul.
Un astfel de contur (ca cel desenat pentru orbitalii s şi p) cuprinde 90% din sarcina
electronică.
Funcţia de distribuţie radială R(r) - asigură anularea funcţiei de undă la infinit şi
existenţa unor sfere nodale cu raza finită (unde funcţia se anulează); trecând de partea
cealaltă a sferei, funcţia îşi schimbă semnul.
Funcţiile () şi () determină repartiţia unghiulară a norului de probabilitate, deci
simetria lui şi apariţia altor sfere nodale.
Întrebarea "cum ajunge electronul de pe o parte a nodului pe cealaltă parte" ar
rămâne fără răspuns dacă interpretăm electronul ca o particulă. Dacă, însă, îl considerăm
undă staţionară poate exista simultan în ambele părţi ale nodului.
CONCLUZIE
Ecuaţia lui Schrödinger se poate rezolva cu exactitate pentru atomul de hidrogen şi

pentru cei cu Z mic (He, Li). Pentru atomii mai grei decât hidrogenul sunt valabile ecuaţii
de undă similare cu ecuaţia lui Schrödinger. Rezolvarea acestor ecuaţii este însă foarte
dificilă. Este însă posibilă aplicarea unor metode de aproximaţie, care conduc la unele
soluţii aproximative ce confirmă existenţa unor sisteme de orbitali analogi celor din
atomul de hidrogen.
3.5 Tipuri de orbitali
Să încercăm pe baza cunoştinţelor pe care le avem să descriem tipurile de orbitali

[3].
52
S-a văzut că orbitalii s (l = 0) au toţi o simetrie sferică în interiorul căreia funcţia

de undă are semn pozitiv. Este deci o funcţie total simetrică.
Pentru l = 1 avem orbitalii p, care în funcţie de numărul cuantic magnetic
m = -l ; 0,....+l vor fi:
px - unde axa x este axă de simetrie a orbitalului, iar planul yz este un plan
nodal;
py - unde axa y este axă de simetrie a orbitalului, iar planul xz un plan
nodal;
pz - unde axa z este axă de simetrie a orbitalului, iar planul xy este un plan
nodal.
Aceşti orbitali sunt orbitali bilobaţi, iar funcţia de undă îşi schimbă semnul după
planurile nodale.
Orbitalii sunt nesimetrici.
Pentru l = 2 avem orbitalii d, există (2l + 1) orbitali d pentru fiecare n, începând
cu n = 3, există 2 . 2 + 1 = 5 orbitali de tip d.
Energia orbitalilor creşte cu numărul cuantic principal (n). Se constată că nivelele
unui n dat se întrepătrund cu nivelele stratului n + 1.
După completarea cu electroni a nivelului 3p, nu se va popula nivelul 3d care
aparţine la n = 3 ci nivelul 4s, care, în condiţiile date este mai stabil energetic.
Pentru l = 3 avem orbitalii de tip f , începând n = 4, deci 2 . 3+1 = 7 orbitali f.
CONCLUZIE
Orbitalii sunt deci concepuţi, în teoria mecanic cuantică, ca nişte porţiuni ale
spaţiului din vecinătatea atomului, diferenţiaţi prin energia şi geometria (simetria) lor.
3.6 Popularea orbitalilor cu electroni
Acest proces are loc ţinând cont de [3]:

 Principiul de stabilitate - care afirmă că electronii ocupă primordial nivelele
cele mai sărace în energie (deci cele mai apropiate de nucleu).
 Principiul de excluziune a lui Pauli - care afirmă că doi electroni, într-un atom
trebuie să difere cel puţin prin unul din numerele cuantice. Dacă valorile pentru n, l şi m
53
sunt aceleaşi, ceea ce înseamnă că electronii se află pe acelaşi orbital, ei trebuie să difere
cel puţin prin spin, trebuie să aibă spin antiparalel
(  ), cu alte cuvinte să fie cuplaţi.
Pentru a respecta acest principiu rezultă că pe un orbital pot exista cel mult doi
electroni.
 Regula lui Hund: în celulele energetice cuantice libere electronii se distribuie
astfel încât spinul rezultat să fie maxim.
Celulele energetice cuantice, mici pătrate aranjate în ordinea crescătoare a energiei
lor.
Exemplu:
K n=1 l=0 m=0  1s

L n=2 l=0 m=0  2s
l=1 -l; 0; +1.  2p
M n=3 l=0 m=0  3s

l=1 -
1; 0; +1  3p
l=2 -
2, -1, 0, 1, 2  3d
Dar ca nivel energetic am văzut că 4s este mai mic decât 3d.

N n=4 l=0 m=0  4s
l=1 - 1, 0, +1  4p
l=2 -2, -1, 0, 1, 2  4d
l=3 -3, -2, -1, 0, 1, 2, 3  4f
Deci pe orbitalul s încap 2 electroni

p încap 6 electroni
d încap 10 electroni
f încap 14 electroni.
Să se scrie structura electronică pentru Na. Z = 11.
- se scriu întâi celulele cuantice pentru fiecare strat

- se completează apoi căsuţele cu electroni.
K  1s
L  2s
 2p
M  3s
sau:
1s2 2s2 2p6 3s1.
54
CONCLUZIE
Prin configuraţia electronică a atomilor: se înţelege numărul şi felul orbitalilor ocupaţi

cu electroni pe care îi posedă atomul, ea constă dintr-o înşiruire de simboluri ale
orbitalilor (s, p, d, f) care au în stânga un indice, reprezentând nivelul din care face parte
subnivelul respectiv, exprimat prin numărul cuantic principal, iar în dreapta sus, numărul
electronilor care ocupă acel subnivel.
Ordinea de completare cu electroni a acestor subnivele este întrucâtva diferită (din
considerente de ordin energetic), şi anume:
1s2 2s2 2p6 3s2 3p6 4s2 3d10 4p6 5s2 4d10 5p6 6s2 4f14 5d106p6 7s2 5f14 6d107p6
Aceste inversiuni au o influenţă esenţială asupra proprietăţilor elementelor,
determinând existenţa a trei categorii de elemente: tipice, tranziţionale şi de tranziţie
internă (lantanidele şi actinidele).
Să se determine numărul maxim de electroni de pe fiecare substrat pentru n=3.
În acest caz avem:

l=0 substratul s care are 2 electroni
l=1 substratul p care are 6 electroni
l=2 substratul d care are 10 electroni
3.7. Despre nucleu
Ne interesează numai în măsura în care-şi exercită sarcina pozitivă asupra

electronilor [4].
Zona centrală a atomului poartă denumirea de nucleu atomic. Caracteristicile cele
mai importante sunt masa şi sarcina.
Masa nucleelor se exprimă în unităţi atomice de masă, o unitate atomică de masă
reprezintă 1/12 din masa izotopului 12 al C.
1 u. a. m = 1,66 . 10-24g
Masa nucleului se notează cu A şi se numeşte număr de masă.
Nucleu alcătuit din proton şi neutron

55
Proton: - descoperit în 1910 de Rutherford;

1
1 p - se notează cu p;
- mp  1 u. a. m;
- sarcina protonului este pozitivă +1.
Numărul sarcinilor pozitive dintr-un atom este dat de numărul protonilor.
Neutron:
1
0 n - descoperit în 1932 de Chadwick;
- mn = 1,008675 u. a. m;
- mn  1 u. a. m.
Sarcina este nulă.
Protonul şi neutronul fiind componenţi ai nucleului au fost denumiţi nucleoni.
Numărul protonilor se notează cu Z.
Numărul neutronilor cu N.
Număr de masă :
A = N + Z.


întrebare.
1) În mecanica cuantică toate microparticulele se caracterizează prin:

56
a) Masă Da / Nu
b) viteză Da / Nu
c) sarcină electrică Da / Nu
d) masă, viteză, sarcină şi o undă asociată Da / Nu
2) Principiul incertitudinii lui Heisenberg are forma :

h
a) x  Da / Nu
p
h
b) p = Da / Nu
2  x
h
c) x  p  Da/Nu
2
3) Orbitalul de tip s are forma:

a) de sferă Da / Nu
b) bilobat de-a lungul axei X Da / Nu
c) bilobat de-a lungul axei Z Da / Nu
d) bilobat de-a lungul axei Y Da / Nu
4) Pe orbitalul d încap maxim:

a) 2 electroni Da / Nu
b) 10 electroni Da / Nu
c) 6 electroni Da / Nu
5) 1u.a.m. are:
a) 1,66 10-24 g; Da / Nu
b) 3 10 -24g; Da / Nu
c) 1,66 10-24 Kg; Da / Nu
d) 1,66 10-25 g;; Da / Nu
e) 1,66 10-24K g; Da / Nu
Grila de evaluare: 1- d; 2-c, 3- a; 4-c; 5-a.
REZUMAT
57
► Pentru a defini starea electronului în atom se adoptă prevederi de probabilitate,

electronul se poate localiza numai cu o oarecare probabilitate într-o anumită zonă din
jurul nucleului.
► Şansa de a întâlni electronul în spaţiul din jurul nucleului este cea mai
probabilă în zona în care amplitudinea undei electronice este maximă.
► Caracterul ondulatoriu al mişcării electronului a făcut posibilă scrierea unei
ecuaţii diferenţiale de ordinul II, capabilă să descrie comportarea sa în atom (Ecuaţia lui
Schrödinger).
► În această situaţie cuantificarea energiei electronului rezultă aşadar fără nici un
postulat suplimentar deoarece soluţiile ecuaţiei lui Schrödinger sunt soluţii numai pentru
anumite valori proprii sau caracteristice ale energiei.
► Aceste valori proprii ale energiei sunt dependente de numerele cuantice n , l şi
m. Rezolvând ecuaţia lui Schrödinger pentru aceste valori proprii ale energiei a fost
găsită forma orbitalilor.
► Respectând regulile populării cu electroni se poate concluziona că pe un orbital
încap maxim doi electroni.

trebui să cunoaştem aplicarea teoriei
mecanicii cuantice pentru determinarea
REZULTATE AŞTEPTATE structurii atomului, pentru aflarea
orbitalilor şi mai ales a formei acestora.
Important de cunoscut şi
popularea orbitalilor cu electroni.

[1] Neniţescu CD. Chimie generală. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1972, p 91-112.
[2] McQuarrie DA, Rock PA. General chemistry. Freeman and Company, New-
York, 1991, p. 31-57.
[3] Petrucci RH, Harwood W S. General chemistry. Principles and Modern
Applications, New-York, 1993. p. 311-330.
[4] Shriver&Atkins, Inorganic Chemistry. Fourth edition, 2006, Oxford
University Press 18-23.
58
TEST DE EVALUARE


întrebare.
1) Să se determine numărul maxim de electroni pentru n=4:

a) 27
b) 32
c) 18
d) 4
2) Ce lungime de undă corespunde unui om de 75 Kg, care aleargă 100m în 10,0 sec.?
(Se dă h=6,626075 10-34 J s).
a) 8,8 10-35 cm
b) 6,6 10-35 cm
c) 8,8 10-34 cm
d) 6,6 10-34 m
Grila de evaluare: 1- b; 2-a;
59
Capitolul
4
Sistemul periodic al elementelor
CUPRINS
4.1 Introducere 61
Obiective 62
4.2 Sitem periodic forma lungă 62
4.3 Proprietăţi periodice ale elementelor 65
4.3.1 Variaţia razelor atomice şi ionice 65
4.3.2 Energia de ionizare. Variaţia potenţialului de 65
ionizare
4.3.3 Afinitatea pentru electroni 67
4.3.4 Periodicitatea proprietăţilor chimice 68
4.3.5. Periodicitatea proprietăţilor fizice 68
4.5 REZUMAT 72
60
4.1 INTRODUCERE
Sistematizarea elementelor chimice este o preocupare veche a chimiştilor. Există

astfel de încercări încă înainte de cunoaşterea structurii atomului. Dintre toate încercările,
cea mai izbutită, care stă şi azi la baza sistematicii elementelor chimice este cea a lui D. I.
Mendeleev.
Sistemul periodic prezentat de Mendeleev în anul 1871 odată cu tratarea pe larg a
ceea ce înţelegea el prin legea periodicităţii s-a utilizat până în ultimii ani şi era cunoscut
sub numele de forma scurtă a sistemului periodic. El se compunea din şiruri lungi,
orizontale numite perioade şi şiruri verticale numite grupe (subgrupe a şi b).
Sistemul periodic propus a fost mereu îmbunătăţit. Se cunosc mai multe modele ale
sistemului periodic, cea mai răspândită şi utilizată azi este forma lungă a sistemului care
ia în considerare periodicitatea proprietăţilor în funcţie de popularea nivelelor energetice
cu electroni. În acest model subgrupele a şi b (din forma scurtă a lui Mendeleev) sunt
separate, rezultând 18 coloane verticale numite grupe, ceea ce reprezintă completarea
succesivă cu electroni a orbitalilor s, p, d, f.
Elementele din fiecare grupă au proprietăţi asemănătoare între ele.
Deseori se utilizează pentru grupe denumiri particulare, de ex. grupa Ia - grupa
metalelor alcaline, grupa a II-a elemente alcalino-pământoase, grupa a VIa calcogenii,
grupa a VIIa: halogenii. Grupa a VIIIa: gazele rare.
Elementele din fiecare grupă au proprietăţi asemănătoare între ele.
Având în vedere faptul că proprietăţile chimice sunt condiţionate de învelişul
electronic exterior, periodicitatea proprietăţilor chimice se datorează repetării unor
configuraţii electronice externe identice sau altfel spus într-o grupă sunt situate elemente
a cărui înveliş electronic exterior este identic. Deosebirea dintre elementele aceleiaşi
grupe se datorează existenţei între nucleu şi învelişul electronic exterior a unui număr
diferit de electroni.
61
Obiective
 Prezentarea şi exemplificarea raţionamentelor care au condus la clasificarea
elementelor chimice.
 Prezentarea şi exemplificarea modului de utilizare a acestor clasificări.
 Prezentarea şi exemplificarea modului de caracterizare a elementelor chimice în
funcţie de poziţia pe care o ocupă în sistem.
 Evaluarea modului în care au fost însuşite cunoştinţele referitoare la clasificarea
4.2 Sistem periodic forma lungă
Sistemul periodic formă lungă are 7 şiruri orizontale numite perioade [1,2].
Prima constând din două elemente (H, He).
Apartenenţa hidrogenului la una din grupe este greu de precizat: prin starea de
oxidare posibilă, hidrogenul poate aparţine deopotrivă grupei I-a şi a VIIa (H+; H-), dar în
acelaşi timp între ele şi elementele din grupele amintite există deosebiri importante.
Heliul este, în general, situat în grupa a VIIIa, cu celelalte gaze rare. Prin structura
sa electronică 1s2 diferă de celelalte elemente din grupă (ns2 np6).Deoarece configuraţia
corespunde nivelului energetic cel mai sărac complet ocupat cu electroni (nivelul K) şi
răspunde unei stabilităţi remarcabile, se poate încadra în grupa a VIII -a.
Urmează două perioade în care se găsesc câte 8 elemente, proprietăţile acestora
sunt diferite de la o perioadă la alta.
În timp ce elementele din perioada a 2-a, 2s2 2p6, pot forma compuşi în care
covalenţa lor maximă este patru (deoarece doar 8 electroni pot fi aşezaţi pe nivelul n=2,
care are patru subnivele: 2s şi 2p), elementele din perioada a 3-a, cu structura electronică
3s2 3p6 pot forma compuşi cu covalenţa maximă corespunzătoare grupei, deoarece la
realizarea legăturii chimice pot participa şi orbitalii 3d.
62
Perioadele 4 şi 5 conţin câte 18 elemente (dintre care zece sunt elemente cu

nivelele 3d, respectiv 4d în curs de ocupare). Structurile electronice pentru perioadele a
4-a şi a 5-a sunt: 4s2 3d10 4p6, 5s2 4d10 5p6.
Perioada a şasea conţine 32 elemente, cu 14 mai mult decât precedentele
(elementele 4f - lantanidele), în timp ce perioada a 7-a încă nu este încheiată: ea conţine
19 elemente de la 87 la 105. Între 89 - 105 sunt elementele la care se completează
orbitalul 5f numite actinide. Structura electronică a perioadei a 7-a 7s2 5f14 6d10 7p6.
În sistemul periodic se remarcă câteva grupuri de elemente. Astfel, elementele
care au toate subnivelele accesibile energetic ocupate cu electroni, cu excepţia nivelului
electronic exterior poartă numele de elemente principale sau reprezentative. Acestui grup
îi aparţin elementele având structura de la ns1 la ns2, metalele alcaline şi alcalino-
pământoase şi cele cu structura np6, nemetale.
În ceea ce priveşte elementele nd, ele se numesc elemente tranziţionale. Unii
autori consideră că acest nume se poate atribui doar acelora care au nivelul d în curs de
populare.
Odată plin, nivelul nu mai are aceleaşi proprietăţi. În consecinţă elementele Zn,
Cd, Hg nu se consideră ca fiind tranziţionale.
Alţi autori extind această condiţie şi asupra elementelor din grupe care au aceeaşi
configuraţie nd10. Este de amintit aici la elementele d9, când se populează cu 9 electroni
subnivelele d se decuplează 1 electron din stratul (n + 1)s2 şi trece pe stratul nd.
Astfel configuraţia lor devine (n + 1)s1, nd10.
În ce ne priveşte, apreciem că această ultimă familie, ţinând cont de comportarea
elementelor (stare de oxidare variabilă) şi proprietăţile compuşilor, se poate încadra în
şirul elementelor tranziţionale.
De fapt, la o cercetare mai atentă a proprietăţilor elementelor din cele trei şiruri nd,
se constată că elementele 3d, au proprietăţi care se aseamănă între ele, deosebindu-se de
ale elementelor 4d şi 5d.
Elementele f se numesc elemente de tranziţie internă - lantanidele - (4f) şi
actinidele - (5f).
Poziţia pe care o ocupă un element în perioadă poartă numele de număr de ordine,
egal cu sarcina nucleului.
Examinând tabelul, forma lungă [3], se observă următoarele: primul element din
perioadă (excepţie cea scurtă) este un element alcalin, al doilea este un element alcalino-
pământos, iar în perioadele lungi urmează 10 elemente tranziţionale, care ocupă
subgrupele b (în forma scurtă Mendeleev).
Perioada se încheie cu şase elemente tipice.
În perioadele 6 şi 7 principiul de structură al perioadei este acelaşi ca şi în
perioada precedentă cu deosebirea că apar 14 lantanide şi 14 actinide.
Această structură a perioadelor este condiţionată de completarea orbitalilor cu
electroni.
63
1s1 1s2
2s1 2s2 2p1 2p2 2p3 2p4 2p5 2p6
3s1 3s2 3p1 3p2 3p3 3p4 3p5 3p6
4s1 4s2 3d1 3d2 3d3 3d4 3d5 3d6 3d7 3d8 3d9 3d10 4p1 4p2 4p3 4p4 4p5 4p6
5s1 5s2 4d1 4d2 4d3 4d4 4d5 4d6 4d7 4d8 4d9 4d10 5p1 5p2 5p3 5p4 5p5 5p6
6s1 6s2 4f1-14 5d 5d2 5d3 5d4 5d5 5d6 5d7 5d8 5d9 5d10 6p1 6p2 6p3 6p4 6p5 6p6
1
7s1 7s2 5f1-14 6d 6d2 6d3 6d4 6d5 6d6 6d7 6d8 6d9 6d10 7p1 7p2 7p3 7p4 7p5 7p6
1
4f1-14 Lantanide
5f1-14 Actinide
Fig.4.1 Sistem periodic forma lungă
CONCLUZIE
Clasificarea elementelor pe grupe (şiruri verticale) şi perioade (şiruri orizontale)

este şi în prezent cel mai bun sistem de clasificare al elementelor chimice.
Acest sistem are la bază structura învelişului de electroni al atomilor, mai exact
completarea subnivelelor respectiv nivelelor energetice cu electroni.
Clasificarea elementelor chimice concretizată în tabelul de mai sus se bazează pe
constatarea, că există două feluri de proprietăţi ale elementelor: unele care variază
continuu (proprietăţi aperiodice) altele prezentând o periodicitate marcantă.
Principalele proprietăţi aperiodice ale elementelor sunt numărul atomic (Z) şi masa
atomică. Printre proprietăţile periodice se numără proprietăţile chimice şi apoi unele
proprietăţi fizice ca: spectrele electronice ale atomilor, potenţialele de ionizare ale
atomilor şi diferite proprietăţi structurale.
Care este configuraţia electronică a cuprului, Z=29:

Cea corectă este :1s2 2s22p63s23p64s13p10
64
şi nu 1s2 2s22p63s23p64s23p9
4.3. Proprietăţi periodice ale elementelor
4.3.1 Variaţia razelor atomice şi ionice

Importanţa volumului atomic şi a variaţiei acestuia a fost sesizată încă de Meyer în
perioada redactării studiului asupra periodicităţii elementelor. Astfel, el a sesizat o
variaţie periodică a volumului cu masa atomică, elementele cu volumele cele mai mari
fiind elementele alcaline, pe când cele tranziţionale au volume mai mici.
Este imposibil să se măsoare raza unui atom izolat, în consecinţă trebuie să ne
mulţumim cu informaţiile care le primim din măsurarea distanţelor inter-nucleare în
cristale sau în molecule gazoase, de unde pe baza unor relaţii adecvate se pot calcula
razele. Este totuşi, important să cunoaştem care sunt factorii care pot afecta calculele
noastre. Astfel de factori pot fi: tipul şi ordinul legăturii, starea de oxidare a ionului şi
vecinilor săi şi structura moleculară sau cristalină.
Se remarcă două direcţii de modificare a razelor: ele cresc în grupă de sus în jos,
odată cu creşterea ponderii fenomenului de ecranare a straturilor de valenţă de către
nivelele complete din interior şi scad în perioadă, dinspre elementele alcaline spre
gazele rare.
În şirul metalelor tranziţionale se atinge un minim şi razele rămân aproximativ
constante, iar la lantanide şi actinide razele scad mai mult. Această comportare a
elementelor (n - 1)d şi (n - 2)f este în acord cu structura lor electronică.
4.3.2. Energia de ionizare. Variaţia potenţialului de ionizare
Energia de ionizare sau potenţialul de ionizare este o proprietate fundamentală a unui

atom izolat, care se poate măsura direct. Se înţelege prin energia de ionizare lucrul care
se cheltuieşte pentru îndepărtarea unui electron dintr-un atom.
Se pot îndepărta mai mulţi electroni, obţinând potenţiale de ionizare de ordinul 2
(pentru doi e-), de ordinul 3 (pentru îndepărtarea a 3e-), etc.
65
Energia de ionizare pentru al doilea electron este mai mare, deoarece se elimină un
electron dintr-o particulă încărcată deja pozitiv. Energia de ionizare creşte, totuşi,
monoton, atâta timp cât se ionizează electronii de valenţă (adică electronii de pe ultimul
strat).
Se observă, însă, un salt brusc la ionizarea în continuare a ionului, când se distruge
nivelul ns2 np6 - de stabilitate mare. Acest potenţial nu mai este caracteristic atomului dat.
În acelaşi sens poate avea loc şi ionizarea (îndepărtarea unui electron) într-o
moleculă.
Potenţialul de ionizare se măsoară în eV.
(1eV = 1,602 . 10-19J).
Primul potenţial de ionizare al elementelor variază cu poziţia lor în tabelul
periodic.
Cele mai mici potenţiale de ionizare le au metalele alcaline, cele mai mari gazele
rare, aceste observaţii concordă cu structura lor electronică, configuraţia ns2 np6 a gazelor
rare poate fi greu distrusă pentru a obţine ioni pozitivi, pe când la metalele alcaline, a
căror rază este mai mare, electronul periferic se poate îndepărta mai uşor.
Potenţialele de ionizare, deşi cu unele neregularităţi, cresc brusc de la metalele
alcaline spre gazele rare.
Dacă examinăm câteva tipuri de configuraţii electronice se constată că pentru
distrugerea configuraţiei 2s2 se cere mai multă energie decât pentru configuraţia 2s2 2p1,
unde primul electron este într-un orbital p, mai puţin de jumătate plin, care nu este o
configuraţie deosebit de stabilă.
În mod similar potenţialul de ionizare este mai mare pentru elementul azot (2s2
2p3) care are nivelul p jumătate plin, comparativ cu oxigenul (2s2 2p4) care au o
configuraţie p mai mult ca jumătate plină.
Analog se pot discuta discontinuităţile care apar la structuri electronice d5 şi d6, în
ultimul caz electronul împerecheat se poate mai uşor îndepărta decât cei din situaţia
nivelului pe jumătate plin. În general se constată că potenţialul de ionizare este mai puţin
variabil pentru elementele tranziţionale decât pentru cele reprezentative. Această
comportare este rezultatul mai multor factori printre care: caracterul d al electronilor,
energia apropiată dintre nivelele d şi s şi stabilitatea configuraţiilor electronice pentru
atomul sau ionul corespunzător.
Exemple de potenţiale de ionizare (în eV).
SIMBOL POT.I POT.II POT.III POT.IV POT.V
H 13,545 - - - -
He 24,58 54,40 - - -
Li 5,39 75,61 122,42 - -
Be 9,32 18,202 153,85 217,65 -
B 8,29 25,14 37,92 259,29 340,12
C 11,26 24,37 47,86 64,37 391,98
66
Pentru elementele ns, potenţialul de ionizare scade în grupă. Elementele prezintă

unele anomalii arătate mai sus.
4.3.3 Afinitatea pentru electroni

Este energia eliberată în procesul invers celui discutat anterior, adică la adăugarea
unui electron pe nivelul de valenţă al unui atom.
De cele mai multe ori procesul are loc cu cedare de energie, adică este exoterm, în
consecinţă semnul energiei este (-).
Există şi afinităţi pozitive în cazul speciilor (atomice sau ionice) care nu mai
"doresc" un electron, dar sunt "forţate" să mai primească unul.
Exemple de afinităţi electronice:
H He
-0,75 +0,56
Li Be B C N O F
-0,59 +0,68 -0,16 -1,25 +0,32 -1,47 -3,45
Na Mg Al Si P S Cl
-0,22 +0,69 -0,27 -1,40 -0,62 -3,07 -3,61
Pentru nemetalele foarte active, acceptarea unui electron este un fenomen exoterm
(halogenii); dar atomii "se saturează" repede. Adăugarea în continuare de electroni devine
un proces endoterm.
Cele mai reactive nemetale (F, O) au cele mai mari afinităţi pentru electroni, aşa
cum se vede din tabelul de mai sus. Fenomenul se poate explica prin absenţa orbitalilor d
din nivelele energetice de valenţă ale atomilor amintiţi.
Tendinţa de a forma ioni (+) sau (-) este mai bine caracterizată de conceptul de
electronegativitate. El a fost introdus de Pauling în 1932 şi reprezintă capacitatea unui
atom, care face parte dintr-o moleculă, de a atrage electronii din legătură spre el.
Electronegativitatea oferă o indicaţie calitativă asupra capacităţii de reacţie a atomilor,
fiind o mărime caracteristică pentru fiecare stare de oxidare în parte a elementelor.
Electronegativitatea creşte progresiv în perioadă (de la Na la F) şi scade în grupă
de la (F la I).
Astfel se constată că cele mai electronegativitate elemente sunt în colţul din
dreapta sus al tabelului periodic (Fe, Cl, O), (nemetale tipice), iar cele mai puţin
electronegative (sau cele mai electropozitive) sunt în colţul din stânga jos (Cs, Fr, Ra),
(metale tipice). Nu există graniţă netă de separare între metale şi nemetale. Linia care
desparte cele două domenii B - Al; Si - Ge; As - Sb, Te - Po - sunt elemente cu proprietăţi
intermediare.
67
4.3.4 Periodicitatea proprietăţilor chimice

Formarea combinaţiilor chimice are loc pe baza unui anumit raport de combinare între
parteneri. Capacitatea de combinare a unui element poartă numele de valenţă. Termenul
de valenţă era utilizat încă înainte ca natura electronică a legăturii chimice să se cunoască
şi să se înţeleagă. Valenţa este, simplu, un număr care arată câte legături realizează un
atom dintr-un element într-un compus oarecare. Iniţial, valenţa s-a definit ca fiind egală
cu numărul grupei sau numărul de atomi de hidrogen cu care poate reacţiona un atom, sau
pe care îi poate înlocui, acceptând din capul locului ideea că hidrogenul nu poate realiza
decât o singură legătură, fiind deci monovalent. Ea este întotdeauna un număr întreg.
Ex: - în H2O atomul de oxigen se combină cu 2 atomi de hidrogen - este deci bivalent;
- în NH3 - pe baza aceluiaşi raţionament - atomul de azot este trivalent.
Dar există elemente care au o capacitate de combinare mai mare decât numărul
grupei. Ex: - în grupa I-b valenţa ar trebui să fie 1 (cum este la Cu, Ag, şi Au) dar se
întâlneşte în mod frecvent şi valenţa 2 (Cu) şi 3 (Au).
Alte elemente nu ating valoarea grupei din care fac parte.
Din acest punct de vedere, valenţa nu s-a dovedit un concept util. Mult mai util
este conceptul de număr de oxidare: care caracterizează o anume stare de oxidare a
elementului. De fapt numărul de oxidare este un număr pozitiv, negativ sau zero, nu
neapărat un număr întreg, care reprezintă sarcina pe care o poate avea un atom într-o
moleculă, după ce electronii de legătură au fost distribuiţi la atomii mai electronegativi
din moleculă. El nu este întotdeauna numeric egal cu valenţa elementului (sau cu numărul
grupei din care face parte elementul).
Introducerea acestui concept uşurează scrierea formulelor, a ecuaţiilor chimice -
rezolvând problemele de stoichiometrie - în principal în reacţiile de oxido - reducere.
4.3.5. Periodicitatea proprietăţilor fizice
 Densitatea sau masa unităţii de volum, se exprimă în g/cm3 şi variază

proporţional cu masa atomică şi invers proporţional cu volumul atomic. În ceea ce
priveşte metalele, densitatea acestora creşte în grupe de sus în jos, în perioade de la
extremităţi spre mijloc.
Li Be
0,6 6,7
0,5 1,86 Al
Na Mg  Duritate scara Mohs  2,6
0,4 2,5  Densitate g/cm3  2,7
0,95 1,74
K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga
0,5 2,3 3,1 4,0 6,0 5,0 5,6 4,5 5,5 5,0 2,5 2,5 2,3
0,86 1,54 - 4,5 6,3 7,4 7,4 7,9 8,7 8,9 8,96 7,1 5,93
68
Li are densitatea cea mai mică (0,53) iar Os cea mai mare (22,6). Metalele uşoare
au densitatea sub 5, iar metalele grele densitatea mai mare decât 5.
 Duritatea exprimă rezistenţa opusă de un material în stare solidă la zgâriere sau
la pătrunderea în acesta a unui alt corp, măsurată prin deformaţia permanentă produsă.
Pentru aprecierea durităţii, se poate folosi scara mineralogică, cu valorile de la 1 -
10 (scara Mohs).
La metalele din grupele principale se constată o variaţie periodică a durităţii. Cu
puţine excepţii duritatea scade în grupă de sus în jos şi în perioadă de la dreapta la stânga,
cel mai puţin dur fiind Cs. La elementele tranziţionale nu se poate stabili o regulă
riguroasă. Elementele tranziţionale cu duritate redusă sunt: Hg, Cd, Cu, Ag, Au. Ca
metale dure se remarcă: Re, Os, Ru, Ir, V, Rh, Ta.
 Conductibilitatea termică se referă la proprietatea unui corp de a transmite
căldura sub acţiunea unei diferenţe de temperatură. Transmiterea căldurii în materiale are
loc fără deplasare de masă, prin vibraţia atomilor în cazul solidelor cu proprietăţi
conductibile scăzute şi a electronilor din benzile de conductibilitate, în cazul metalelor.
Conductibilitatea termică absolută se determină măsurând cantitatea de căldură ce
se propagă în timp de o secundă printr-un cm3 de metal la încălzire cu 10C şi se exprimă
în cal/cm3 . s. Dintre metale, cea mai bună conductibilitate termică o are argintul, urmat
de Cu, Au, Al, W, Be şi Mg, iar metalele cu cea mai mică conductibilitate sunt: Mn, Bi,
Sb.
 Punctul de topire reprezintă temperatura la care o substanţă trece din starea
solidă în stare lichidă. La metale, temperatura de topire variază în limite foarte largi:
astfel mercurul, singurul metal lichid la temperatura obişnuită, se topeşte la -38,840C iar
Wolframul are punct de topire 34100C.
Temperatura de topire variază în sens invers variaţiei volumului atomic la metalele
din grupa IA şi IIA. La metalele tranziţionale, aceasta creşte în grupă cu masa atomică,
iar în perioadă de la extremităţi spre mijloc.
Punctul de topire al metalelor este în strânsă legătură cu structura cristalină şi tăria
legăturii metalice. Această proprietate prezintă un interes practic deosebit în procesul de
turnare al metalelor. Ele se vor preta cu atât mai bine la această operaţie cu cât au un
punct de topire mai scăzut.
 Punct de fierbere normal exprimă temperatura la care o substanţă trece din
stare lichidă în stare de vapori, la presiunea de 1 atm. Aceasta variază, în general, paralel
cu temperatura de topire. La metalele din grupa I-A şi a II-A, variaţia este în sens invers
variaţiei volumului atomic. Metalele tranziţionale au temperatură de fierbere ridicate,
Wolframul atingând valoarea cea mai mare, 59300C.
Vaporizarea metalelor are aplicaţii importante la metalizarea în vid şi în tehnica
purificării unor metale şi a separării unora de altele, cum ar fi cadmiul de zinc, mercurul
de amalgamul de aur, etc. În unele cazuri însă, o temperatură mică de vaporizare poate
duce la pierderi de metale, de exemplu la staniu şi metalele preţioase.
69
CONCLUZIE
1,09 constant.
CONCLUZIE
Legea periodicităţii şi implicit sistemul periodic al lui D.I. Mendeleev au constituit
baza în procesul cunoaşterii structurii învelişurilor electronice ale atomilor.
 În prezent este stabilit că numărul straturilor electronice care înconjoară nucleul
unui element dat, este egal cu numărul perioadei din care face parte acest element.
Totodată numărul perioadei din sistemul periodic este egal cu numărul cuantic
principal n .
 Aşa cum rezultă din expunerea de mai sus existenţa structurilor electronice care se
repetă periodic constituie principala cauză a repetării periodice a proprietăţilor
elementelor. Aprofundarea şi înţelegerea acestui fapt stă la baza cunoaşterii şi
definirii comportamentului elementelor chimice, la baza stabilirii proprietăţilor
 În forma modernă legea periodicităţii se poate enunţa astfel: proprietăţile
elementelor care depind de configuraţia electronică a atomilor, variază periodic cu
numărul atomic Z sau legea periodicităţii se mai poate formula pe scurt astfel,
proprietăţile periodice ale elementelor sunt datorate repetării periodice a structurii
lor electronice.
Se dau trei perechi de raze ionice:

a)raza ionică a Br.-= 1,95 A˚ şi a I.-= 2,16 A˚;
b) raza ionică a Cl.-= 1,81 A˚ şi a K+= 1,33 A˚;
c) raza ionică a Fe2+= 0,74 A˚ şi a Fe3+= 0,64A˚;
Observaţi relaţiile dintre ionii fiecărei perechi şi explicaţi valorile volumelor ionice prin
compararea unuia cu celălalt.
Explicaţie: a) Volumul ionic creşte în grupă cu Z; b) pentru acelaşi Z, volumul anionului
este mai mare decât al cationului; c) pentru acelaşi element volumul cationului scade cu
numărul electronilor pierduţi.
70
Încercuiţi răspunsurile corecte la întrebările

următoare.
ATENŢIE: pot exista unul, niciunul sau mai

multe răspunsuri corecte la aceeaşi întrebare.
1) Care este configuraţia electronică a elementului cu Z=10? Cum se numeşte grupa din
care face parte?
a) 1s22s22p6; grupa halogenilor Da / Nu
2 2 6
b) 1s 2s 2p ; grupa gazelor rare Da / Nu
2 1 6
c) 1s 2s 2p ; grupa halogenilor Da / Nu
2 1 6
d) 1s 2s 2p ; grupa gazelor rare Da / Nu
2) Cum este raza unui ion pozitiv, respectiv negativ, faţă de raza atomului neutru?
a) în ambele cazuri mai mare Da / Nu
b) în ambele cazuri mai mică Da / Nu
c) mai mare respectiv mai mică Da / Nu
d) mai mică respectiv mai mare Da / Nu
3) Cum variază electropozitivitatea în grupa a şaptea?

a) scade de sus în jos Da / Nu
b) creşte de sus în jos Da / Nu
c) nu există variaţie Da / Nu
d) creşte de jos în sus Da / Nu
4) Potenţialul de ionizare este o proprietate periodică sau aperiodică a elementelor?

a) aperiodică Da / Nu
b) periodică Da / Nu
71
c) nu se încadrează în nici unul din aceste două cazuri Da / Nu
5) Ce se înţelege prin energia de ionizare a fluorului: 1. energia ce intră în joc la captarea

unui electron pentru formarea ionului F-,sau 2, energia necesară pentru a smulge un
electron dintr-un aton de fluor
a) adevărat 1, fals 2 ; Da / Nu
b) adevărat 2 , fals 1; Da / Nu
c) adevărat 1şi 2; Da / Nu
d) fals 1 şi 2; Da / Nu
Grila de evaluare: 1-b; 2-c, 3- a,d; 4-b; 5-b.
REZUMAT
► Sistematizarea elementelor chimice este o preocupare veche a chimiştilor.

Există astfel de încercări încă înainte de cunoaşterea structurii atomului.
► Cea mai reuşită sistematizare este cea făcută de chimistul rus D. I. Mendeelev.
► Astăzi se foloseşte sistemul periodic forma lungă, care are drept lege a
periodicităţii completarea straturilor respectiv a substraturilor cu electroni. În felul acesta
rezultă şapte şiruri orizontale numite perioade şi 18 şiruri verticale numite grupe.
► În modul acesta rezultă trei tipuri de elemente: principale, care au în curs de
completare subnivelele s şi p, metalele tranziţionale, care au în curs de completare
subnivelele (n-1) d şi lantanidele respectiv actinidele care au în curs de completare
nivelele (n-2)f.
► Periodicitatea proprietăţilor se datorează repetării unor structuri electronice.

trebui să cunoaştem principalele încercări
de sistematizare a elementelor chimice,
REZULTATE AŞTEPTATE
legea periodicităţii, structura sistemului
periodic, forma lungă şi mai ales
periodicitatea proprietăţilor elementelor
chimice.
72

[1] Neniţescu CD. Chimie generală. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1972, p 65-75.
[2] McQuarrie DA, Rock PA. General chemistry. Freeman and Company, New-
York, 1991, p. 71-90.
Applications. New-York, 1993. p. 318-346..
TEST DE EVALUARE


întrebare.
1) Dacă un element prezintă faţă de elementele mai electronegative starea de oxidare +3,
care va fi starea de oxidare faţă de elementele mai electropozitive?
a) +3
b) -3
c) -5
d) +5
2) Structura electronică a cuprului este?

a) 1s22s2p63s23p64s23d9
b) 1s22s2p63s23p64s13d10
c) 1s22s2p63s23p64s23d10
3) Gazele rare sunt electropozitive sau electronegative?

a) electropozitive
b) electronegative
73
c) în puţinele combinaţii cunoscute au caracter slab electropozitiv

d) electroneutre
4) Care sunt stările de oxidare ale sulfului în următoarele combinaţii: SO2;SO3;H2S;şi

Na2S ?
a) +4;+6;-2;-2.
b) +6;+6;-2;-2.
c) +4;+4;-2;-2.
d) +4;+6;-4;-2.
5) Sub influenţa luminii, metalele emit electroni, fenomen ce este aplicat în celulele
fotoelectrice. De ce se foloseşte de obicei, ca metal emiţător de electron,i cesiul?
a) datorită structurii sale electronice are potenţialul de ionizare foarte mic
b) din obişnuinţă
c) este metalul cel mai cunoscut
d) poate uşor ceda electronul distinctiv din subnivelul 4f1.
Grila de evaluare: 1- c; 2-b; 3- c; 4-a; 5-a,d.
74
Capitolul
5
Legături chimice
CUPRINS
5.1 INTRODUCERE 76
Obiective 77
5.2 Legătuta ionică 77
5.3 Legătura covalentă 80
5.3.1 Metoda legăturilor de valenţă 81
5.3.2 Metoda orbitalilor moleculari 85
5.4 Legătura covalent polară 89
5.5 Legătura covalent coordinativă (dativă) 90
5.7 REZUMAT 93
TEST DE EVALUARE 1 94
5.8 Legătura metalică 95
5.8.1. Teoria gazului de electroni 96
75
5.8.2. Teoria benzilor de energie 97

5.8.3. Teoria OM aplicată legăturii metalice 98
5.9 Legături intermoleculare 102
5.9.1 Legătura van der Waals 102
5.9.2 Legătura de hidrogen 104
5.10 TEST DE AUTOEVALUARE 2 106
REZUMAT 107
TEST DE EVALUARE 108
5.1 Introducere
Fără cunoaşterea naturii interacţiunii între atomi este imposibil să se înţeleagă

marea varietate a compuşilor chimici, mecanismul de formare şi proprietăţile lor. De
aceea o bună teorie a legăturii chimice trebuie să lămurească: natura legăturii dintre
atomii componenţi, aranjamentul lor şi relaţiile dintre structură şi proprietăţi
Studiile asupra structurii învelişului de electroni al atomului au dus la concluzia că
legăturile chimice sunt determinate exclusiv de învelişul exterior de electroni ai atomilor.
76
Obiective
 Prezentarea şi exemplificarea principalelor legături chimice care stau la baza
înţelegerii varietăţii mari a compuşilor chimici
 Prezentarea şi exemplificarea modului în care se realizează aceste legături
 Prezentarea şi exemplificarea modului de utilizare al acestor legături chimice
în dezvoltarea chimiei
 Evaluarea modului în care au fost însușite cunoștințele referitoare formarea
legăturilor chimice
 Studiul legăturii chimice îşi propune să găsească relaţia dintre proprietăţile
substanţelor şi structura lor.
5.2 Legătura ionică
Se formează prin cedare şi acceptare de electroni, de la atomii electropozitivi spre

cei electronegativi.
Na + Cl  Na+Cl-
Compuşii ionici sunt, în majoritatea lor, de natură cristalină şi se compun din
unităţi distincte aranjate în mod ordonat.
Unităţile din care este compusă o substanţă cu legătură ionică sunt specii simple
sau complexe încărcate electric, unite prin forţe electrostatice - guvernate de legea lui
 e2 
Coulomb  2  .
r 
Fiecare ion poate purta una sau mai multe sarcini electrice. Compuşii ionici sunt
electroneutri, suma sarcinilor pozitive dintr-o cantitate dată de compus ionic fiind egală
cu suma sarcinilor negative.
O examinare a sistemului periodic ne arată că elementele aparţinând grupelor din
stânga tabelului (metalele alcaline şi alcalino - pământoase) posedă electroni puţini în
stratul de valenţă şi pot deci forma uşor cationi prin pierderea acestor electroni.
77
Elementele din dreapta tabelului (halogenii, oxigenul, sulful) au nevoie de puţini

electroni pentru a-şi completa octetul (adică starea ns2 np6) şi a forma anioni.
Între aceste două tipuri de ioni ia naştere legătura ionică.
Factori care determină formarea legăturii ionice sunt:
 energia de ionizare;
 afinitatea pentru electroni;
 dimensiunile atomilor;
 polarizabilitatea atomilor - adică aptitudinea de a-şi deforma învelişul de
electroni sub influenţa unei sarcini de sens contrar.
Legătura ionică tipică se întâlneşte numai la elementele din grupa IA, IIA, IIIA, la
halogeni şi unii calcogeni (inclusiv azotul).
Compuşii ionici sunt formaţi deci din ioni pozitivi şi negativi, constituiţi în reţele,
astfel încât forţele de atracţie dintre ioni cu sarcini opuse, să fie maxime, iar forţele de
repulsie dintre ionii de aceiaşi sarcină să fie minime.
Simetria ionilor fiind sferică, legătura ionică permite dezvoltarea unui câmp
uniform de forţe de către ionii aflaţi sub influenţa unei interacţiuni electrostatice. El nu va
avea manifestări preferenţiale pentru o anume direcţie, deci este o legătură neorientată în
spaţiu.
Acest tip de interacţiune conduce la formarea unor molecule gigant, cristale
macromoleculare.
Intensitatea forţelor care ţin particulele într-un asemenea cristal este mare, ele
diferind de la o substanţă la alta şi se caracterizează prin energia de reţea U. Putem defini
energia de reţea ca fiind energia necesară pentru a desface un mol din substanţa
respectivă, în condiţii normale (temperatură şi presiune) în ionii săi situaţi la distanţe care
îi fac incapabili să reacţioneze.
Se exprimă în Kcal/mol.
Combinaţiile ionice au unele proprietăţi specifice ca de ex:
- conductibilitatea electrică mică în stare solidă, dar conduc bine curentul electric
în soluţii şi în topitură. Conductibilitatea electrică atestă existenţa ionilor pozitivi şi
negativi, liberi să se mişte sub influenţa unui câmp electric.
- se dizolvă în solvenţi polari (ex. apa).
- compuşii din această clasă au, în general, puncte de topire şi de fierbere ridicate.
- sunt solide de culoare deschisă (absenţa unei coloraţii intense se corelează cu
structura electronică ns2 np6) particulară a ionilor care compun reţeaua.
În NaCl - compus tipic ionic, punctul de topire ridicat se datoreşte structurii reţelei
în care fiecare ion de un tip se înconjoară cu alţi 6 ioni de tip opus, pe dimensiunea totală
a cristalului.
Se cunosc următoarele tipuri de reţele mai importante:
Structura de tip NaCl - este o reţea cubică cu feţe centrate.
78
Fig. 5.1 Reţeaua cubică cu feţe centrate a clorurii de sodiu
Se constată că numărul de coordinare al cationului este egal cu numărul de

coordinare al anionului şi este egal cu 6.
Acest tip de structură este foarte răspândit, toate halogenurile metalelor alcaline
cristalizează într-o astfel de reţea (excepţie halogenurile de cesiu).
În aceeaşi reţea cristalizează oxizii şi sulfurile elementelor din grupa a IIa.
Structură de tip CsCl: reţelele ionice de cesiu şi clor au simetrie cubică simplă.
Se mai cunosc structurile de tipul fluoritei (CaF2), de tipul rutilului (TiO2), de tipul
blendei (ZnS) şi Würtzitului.
CONCLUZIE
Legătura ionică se realizează în urma transferului de electroni de la atomii
electropozitivi spre atomii electronegativi, când se formează ioni de semn contrar, care se
atrag între ei prin forţe de natură electrostatică. Acest tip de legătură nedirecţionată se
întâlneşte mai ales în săruri.
Metalele alcaline sunt reducătoare foarte energice. În ce legătură este această

proprietate cu structura atomilor lor?
79
Metalele alcaline au pe ultimul strat un singur electron pe cer îl pot pierde foarte
uşor, trecând în ioni pozitivi, cu configuraţie de gaz inert. Aşa se explică reactivitatea
foarte mare faţă de elementele electronegative cu care se combină uşor, formând
legătura ionică.
5.3. Legătura covalentă
Legătura covalentă se realizează prin punere în comun de electroni, câte unul sau mai
mulţi din partea fiecărui atom formând perechi de electroni. Covalenţa se stabileşte între
elemente cu caracter chimic apropiat sau atomi identici.
Conform teoriei electronice clasice Kössel şi Lewis (teoria octetului), atomii
aceluiaşi element sau ai elementelor cu caracter chimic apropiat tind spre configuraţii de
8 electroni (ns2 np6) prin punere în comun de electroni.
Fiecare din cei doi atomi contribuie cu câte unul sau mai mulţi electroni.
De ex: la formarea moleculei de clor, Cl2, fiecare atom de clor îşi pune în comun
câte un electron, realizându-şi fiecare o configuraţie de 8 electroni.
Cl + Cl  Cl - Cl
.
Electronii care formează legătura se numesc electroni participanţi; aparţin în egală
măsură ambilor atomi de clor şi se notează schematic printr-o liniuţă de valenţă (Cl - Cl).
În molecula de N2, cei doi atomi de azot îşi pun în comun fiecare câte trei
electroni, formând o legătură triplă:
N + N NN
Teoria electronică clasică nu poate explica raţiunea pentru care s-a făcut o astfel
de împerechere (deci însăşi esenţa legăturii chimice covalente).
80
Teoria mecanicii cuantice elucidează natura legăturii, explică saturaţia mutuală a

covalenţelor cât şi orientarea lor în spaţiu.
Tratarea legăturii chimice mecanic - cuantic se face prin procedee de aproximaţie.
Se cunosc două metode de aproximaţie.
5.3.1. Metoda legăturilor de valenţă (MLV) elaborată de Pauling şi Slater

5.3.2. Metoda orbitalilor moleculari (OM), elaborată de Hund şi Mullikan
Metodele, deşi pleacă de la premise diferite, (din funcţiile de undă ale orbitalilor
atomici se calculează funcţiile de undă ale orbitalilor moleculari şi din acestea
proprietăţile fundamentale ale legăturii, distanţa interatomică, energia de legătură), ajung
la acelaşi rezultat.
5.3.1. Metoda legăturilor de valenţă (MLV)
În cadrul acestei teorii se presupune că legătura se stabileşte mereu prin perechi de

electroni cu spinul antiparalel. Cei doi parteneri atomici contribuie la fiecare pereche cu
câte un electron care înainte era celibatar.
Numărul de covalenţe posibile pentru un atom este egal cu numărul de electroni
celibatari de care el dispune. La apropierea celor doi atomi , orbitalii lor atomici
nedeformaţi se acoperă reciproc pe o suprafaţă din ce în ce mai mare, ajungând să se
contopească într-un singur orbital comun, care aparţine ambilor atomi, numit orbital
molecular.
Este vorba deci de combinarea liniară a funcţiilor de undă a orbitalilor atomici (L
C A O) adică - însumarea funcţiilor de undă a orbitalilor atomici înmulţiţi cu anumiţi
coeficienţi în scopul obţinerii funcţiei de undă a orbitalilor moleculari (Ex. în cazul
formării moleculelor de hidrogen),
mol = A11 + A22
în care A1 şi A2 sunt coeficienţii de contribuţie a orbitalilor atomici 1 şi 2.
Fig.5.2 Schema formării moleculei de hidrogen.
81
Fig. 5.3 Schema formării orbitalului molecular .
Orbitalul molecular conţine numai doi electroni cu spinul antiparalel.

Metoda legăturii de valenţă explică saturarea. Un atom de hidrogen se combină
doar cu un singur atom de hidrogen, pentru că într-un orbital molecular nu încap decât
doi electroni cu spin antiparalel.
De asemenea MLV apreciază tăria legăturii şi poate explica dirijarea valenţei în
spaţiu.
Tăria legăturii se apreciază din valoarea integralei suprafeţei de acoperire a
orbitalilor.
Dacă prin acoperirea orbitalului s rezultă o legătură de tărie 1, pentru stările p şi d
tăria legăturii este 1,73 respectiv 2,23.
 Orientarea în spaţiu
Deoarece electronii s au o simetrie sferică şi deci nu manifestă o direcţie
privilegiată, legătura covalentă realizată prin interacţiunea electronilor s nu este orientată
în spaţiu.
Norii electronilor p ocupă trei zone bilobate orientate de-a lungul celor trei axe ale
sistemului de coordonate.
Legăturile chimice realizate prin electronii p vor face între ele un unghi de 900. De
exemplu în H2S, atomul de sulf participă la legături prin doi electroni p:
Fig.5.4 Orientare în spaţiu a legăturilor formate prin intermediul orbitalilor p
82

Se aşteaptă ca unghiul HSH să fie de 900. Experimental s-au găsit 920.
Legătura covalentă, care se stabileşte între electronii ce intră în rezonanţă de-a
lungul axei de legătură se numeşte legătură ,
s-s s-p p-p

Fig. 5.5 Formarea legăturilor covalente 
iar electronii care o realizează se numesc electroni .

Atomii unor elemente posedă şi electroni pe orbitali extinşi, într-un plan
perpendicular pe orbitalii electronilor . Aceşti electroni se numesc electroni  . La
formarea legăturii, electronii  pot rămâne localizaţi pe un atom alcătuind perechea de
electroni neparticipanţi sau se pot delocaliza, formând legătura dublă sau triplă.
Ex., în molecula de N2, cei doi atomi sunt triplu legaţi printr-o legătură  (formată
prin suprapunerea orbitalilor px) şi două legături  realizate prin acoperirea orbitalilor py,
pz în planuri perpendiculare pe planul legăturii .
Fig. 5.6 Formarea legăturii covalente de tip  prin suprapunerea orbitalilor px
Deci legătura  se realizează prin acoperirea orbitalilor atomici într-un plan

perpendicular pe planul legăturii .
Electronii  se pot delocaliza şi pe mai mulţi atomi.
Ex., în benzen, electronii  se delocalizează pe întreg ciclul de 6 atomi.
83
Fig 5.7 Delocalizarea electronilor  în cazul benzenului
Legăturile  sunt legături mai slabe decât cele .
 HIBRIDIZAREA
Descrie un proces complex de reorganizare a orbitalilor atomici de valenţă în
momentul formării legăturii chimice, proces prin care atomul dobândeşte o capacitate de
combinare mai mare faţă de starea fundamentală.
Hibridizarea are următoarele faze:
 decuplarea unuia sau mai multor perechi de electroni din stratul de
valenţă;
 promovarea electronilor necuplaţi pe orbitali de energie apropiată;
 egalarea energiei tuturor orbitalilor implicaţi în procesul de
hibridizare (aşa numita degenerare a orbitalilor);
 modificarea geometriei (simetriei) moleculelor datorită „amestecării” mai
multor tipuri de orbitali.
De ex:, în cazul amestecării orbitalilor de tip s şi p se obţin orbitali hibrizi purtând
cele două caractere.
Fig. 5.8 Hibrdizare s-p
După formarea lor, orbitalii hibrizi se redistribuie în spaţiul din jurul nucleului,
astfel încât forţele repulsive dintre electronii necuplaţi (de spin paralel) al fiecărui orbital
hibrid să fie minime; adică orbitalii se distribuie la distanţă maximă între ei. Când sunt
doi orbitali hibrizi (hibridizare sp) ca în exemplu de mai sus, ei se distribuie coliniar (sub
un unghi de 1800); trei orbitali hibrizi (ex. hibridizare sp2) se distribuie după vârfurile
unui triunghi echilateral (unghiul dintre ei fiind de 1200); patru orbitali hibrizi –
hibridizare sp3 se distribuie după vârfurile unui tetraedru, adică sub un unghi de 109028’,
etc.
84
Lobul pozitiv al orbitalului hibrid, fiind mult mai extins în spaţiu decât cel al
orbitalilor nehibridizaţi, realizează o suprapunere mult mai mare cu orbitalii altor atomi.
Densitatea norului electronic în spaţiul dintre cele două nuclee creşte foarte mult,
legătura prin orbitalii hibrizi fiind mult mai puternică decât cea realizată prin orbitalii
nehibridizaţi.
Ex. molecula de CH4 metan:
Fig. 5.9 hibridizare sp3
- conţine patru legături  egale, formate din patru orbitali hibrizi echivalenţi ai
atomului de carbon (hibridizare sp3) şi orbitali s ai atomului de hidrogen.
Procesul de hibridizare se petrece prin succesiunea următoarelor etape:
 excitarea atomului de carbon:
C: 1s2 2s2 2p2 1 

2    -
2s 2p
C 1s2 2s1 2p3 1s2 

2     4 orbitali sp3
 hibridizarea (formarea) orbitalilor atomului excitat-orbitalii hibrizi sp3
 formarea legăturilor cu atomii de hidrogen.
Din punct de vedere energetic, starea cea mai favorabilă este dirijarea legăturilor C
- H spre vârfurile unui tetraedru, unghiul dintre ele fiind de 109, (deci avem patru legături
).
5.3.2. Metoda orbitalilor moleculari
Metoda orbitalilor moleculari consideră edificiul molecular ca un tot unic şi nu ca

o alăturare de atomi.
Toţi electronii, nu numai cei de valenţă, sunt supuşi la acţiunea câmpului electric
rezultant al nucleelor şi se repartizează în acest câmp pe nivele de energie succesive,
existente sau apărute odată cu formarea moleculei.
În cadrul teoriei OM, electronii nu mai sunt localizaţi la o legătură sau alta, ci sunt
delocalizaţi, aparţin toţi edificiului molecular în întregul lui, dar se diferenţiază între ei
din punct de vedere energetic devenind:
85
 electroni de legătură (lianţi) a căror energie descreşte la formarea moleculei;

 electroni de antilegătură (antilianţi) a căror energie creşte la formarea
moleculei;
 electroni de nelegătură (nelianţi) care nu-şi modifică energia la formarea
moleculei; sunt electronii neparticipanţi ai straturilor inferioare.
Calculele matematice arată că din combinarea a doi orbitali atomici de aceeaşi
simetrie rezultă 2 orbitali moleculari, unul mai sărac în energie şi deci mai stabil, numit
orbital molecular de legătură şi altul mai bogat în energie, mai puţin stabil, numit orbital
de antilegătură.
Ex. la formarea moleculei de H2.
OA OM OA
Fig.5.10 formarea moleculei de H2
Dacă la formarea legăturii interacţionează şi orbitali atomici p apar două tipuri de orbitali
moleculari de legătură.
 şi , primul tip fiind format din combinarea a doi orbitali atomici px dezvoltaţi
de-a lungul axei care leagă nucleele atomice. Orbitalul molecular de tip p rezultă din
combinarea orbitalilor py sau pz dezvoltaţi în plane perpendiculare pe axa care leagă
nucleele atomice.
Distribuţia densităţii electronice într-un orbital molecular 2pz corespunde la două
regiuni care se află de o parte şi de alta a axei nucleelor.
Similar ca la orbitalii s vor apare şi orbitalii moleculari 2p şi 2p de
antilegătură.
Ex: la molecula de oxigen O2, cu structura electronică 1s2 2s2 2p4 implicaţi în
legătura chimică sunt câte 6 electroni de la fiecare atom de oxigen, în total 12 electroni.
Aceşti electroni se repartizează în cei 8 orbitali moleculari rezultaţi din
combinarea orbitalilor atomici puri în funcţie de simetria lor:
86
Fig. 5.11 Formarea moleculei de oxigen prin metoda OM
La molecula de oxigen cei 12 electroni (6 de la fiecare atom de oxigen) se

repartizează în cei 8 orbitali moleculari, după cum rezultă din desen.
După cum se observă, sunt ocupaţi şi cei doi orbitali degeneraţi de antilegătură
2py şi 2pz, care în conformitate cu regula lui Hund se ocupă fiecare cu câte un
electron. Deci, molecula de oxigen are doi electroni cu spinul paralel, fapt ce-i explică
paramagnetismul observat experimental.
 Ordinul de legătură (multiplicitatea legăturii) este dat de raportul:
Nr. electronilor lianţi - Nr electronilor antilianţi / 2
Pentru molecula de oxigen ordinul de legătură este doi adică există o dublă
legătură în care una din legături este  şi alta .
CONCLUZIE
Covalenţa sau legătura atomică homeopolară, se stabileşte între atomi neutri , prin
punere în comun de electroni , rezultând o densitate mare a norului electronic de legătură
între cei doi atomi. Caracterizată prin rigiditate şi orientare în spaţiu, covalenţa stă la baza
formării a numeroşi compuşi în orice stare de agregare. Ea poate fi localizată între doi
atomi dintr-o moleculă sau delocalizată, adică policentrică, pe mai mulţi atomi din
moleculă. Şi unele şi altele pot fi de tip σ şi .
87
 Orbitalii moleculari ai moleculei de azot arată astfel:
Stabiliţi ordinul de legătură din molecula de azot?
Din cei cinci orbitali ocupaţi cu câte doi electroni, numai unul este de antilegătură.
OL = 8-2/2 = 3
Legătura din molecula de azot este triplă una de tip  şi două de tip .
 Ce indicaţie despre natura legăturii chimice dă punctul de fierbere al

substanţelor? Ce puteţi spune, în acest sens, despre două cloruri care fierb la
80˚C, respectiv la 1300˚C?
Răspuns: Clorura cu p.f. 80˚C este covalentă, cea cu p.f. 1300˚C este ionică.
88
5.4. Legătura covalent-polară
Apare atunci când la formarea legăturii covalente participă doi atomi între care
există o oarecare diferenţă de electronegativitate.
Polaritatea legăturii se datorează faptului că perechea de electroni este atrasă mai mult
către atomul cu afinitate mai mare pentru electroni.
Spre exemplu, în HCl, dubletul de electroni este atras către clor, atomul cu
electronegativitate mai mare care capătă o sarcină parţial negativă, în timp ce hidrogenul
capătă o sarcină parţial pozitivă.
H+  Cl-
CONCLUZIE
Legătura covalent polară apare de obicei între molecule heteroatomice în care

dubletul electronilor de legătură este atras în mai mare măsură de atomul mai
electronegativ. Astfel de molecule se caracterizează prin apariţia unui moment de dipol.
Covalenţa polară prezintă astfel un caracter parţial ionic care este cu atât mai însemnat cu
cât polaritatea legăturii este mai accentuată.
Care legătură covalentă are polaritatea mai mare: cea din molecula de HF sau H2O?
Fluorul fiind cel mai electronegativ element, are o tendinţă mai pronunţată decât
oxigenul de a atrage perechea de electroni a legăturii covalente. Are loc astfel o
separare a sarcinilor: legătura H-F este mai polară decât legătura H-O.
89
5.5. Legătura covalent coordinativă (dativă)
Este un caz particular al legăturii covalente. Se deosebeşte de aceasta prin faptul că

electronii puşi în comun provin numai de la unul din atomii interesaţi în legătură.
Ex: amoniacul (NH3) în mediu acid reţine protonul H+ şi formează ionul amoniu.
Perechea de electroni neparticipanţi de la atomul de azot din molecula de amoniac poate
să atragă hidrogenul dând naştere la legătura coordinativă:
H H +
 
H  N: + H  H  N H
+
 
H H
Sarcina pozitivă a protonului se repartizează asupra întregii grupări.

Legătura covalent - coordinativă se întâlneşte în cadrul combinaţiilor complexe.
Este o legătură foarte mult întâlnită în cadrul combinaţiilor chimice.
Compuşii covalenţi sunt gaze sau lichide la temperatura camerei, dar pot apărea şi
în stare solidă, formând reţele atomice, de tip diamant, sau moleculare ca în cristalele de
iod.
În general combinaţiile covalente nu sunt solubile în apă şi dacă sunt, soluţiile lor
nu conduc curentul electric.
CONCLUZIE
Posibilitatea legării atomilor este dată de faptul că sarcinile lor pozitive sunt
concentrate în nucleul atomic de dimensiuni foarte reduse, în timp ce sarcinile negative
ale norilor electronici din jurul nucleului sunt difuze, dispersate într-un volum mare, care
cuprinde aproape întregul atom. Datorită acestui fapt, periferia atomilor nu este perfect
90
ecranată astfel că acţiunea câmpului nuclear se poate exercita şi asupra norilor electronici
ai vecinilor. Când atomii sunt mult apropiaţi, au loc modificări în distribuţia densităţii
electronilor exteriori în urma cărora ia naştere legătura chimică dintre atomi.
Deşi după tipul interacţiunii se pot distinge două tipuri de legături interatomice –
ionică şi covalentă – mecanica cuantică demonstrează că legătura este unitară, cele două
tipuri reprezentând de fapt două stări limită ale unei şi aceleaşi legături interatomice.
Datorită acestui fapt există o trecere între substanţele preponderent ionice şi cele
preponderent covalente
La formarea moleculei de amoniac, fiecare atom de hidrogen participă cu câte un

electron, dând naştere la trei covalenţe. La formarea ionului de amoniu, al patrulea atom
de hidrogen vine sub forma unui proton formând o legătură coordinativă. Pot fi toţi
atomii de hidrogen echivalenţi în ionul NH4+?
După formarea ei, legătura coordinativă nu diferă întru nimic de celelalte trei
legături. Ionul NH4+ are formă tetraedrică regulată.
CONCLUZIE
Aceste tipuri de legături reprezintă doar nişte cazuri limită. În realitate însă nu se
cunoaşte nici un compus în care legătura să fie 100% de un anumit tip. Legătura chimică
poate fi, preponderent ionică ca de exemplu în NaCl, CsF, etc. Sau preponderent
covalentă în moleculele de clor, sau dioxid de carbon, dar niciodată nu este pur ionică sau
pur covalentă.
91


întrebare.
1. Orbitalii moleculei de oxigen sunt: (σs)2(σs*)2(σz)2(xy)4(x*)1(y*)1. Explicaţi de ce

molecula de oxigen este paramagnetică?
a) pentru că în orbitalii (σs)2(σs*)2(σz)2(xy)4(x*)1(y*)1avem 12 electroni Da / Nu
b) pentru că în orbitalii (xy)4(x*)1(y*)1avem in total 6 electroni Da / Nu
* 1 * 1
c) pentru că în orbitalii (x ) (y ) avem câte un singur electron necuplat Da / Nu
d) pentru că în orbitalii (σs)2(σs*)2(σz)2(xy)4(x*)1(y*)1avem 12 electroni Da / Nu
2. Legătura covalentă se stabileşte între elemente chimice:

a) cu caracter chimic şi electrochimic diferit Da / Nu
b) cu caracter chimic şi electrochimic identic Da / Nu
c) sunt valabile ambele răspunsuri de mai sus Da / Nu
3. În care din şirurile de mai jos avem numai compuşi covalenţi)?

a) H2O, HCl, NH3, Al2O3 , CH4, H2S, SO2 Da / Nu
b) H2O, HCl, NH3, Na2O , CH4, H2S, SO2 Da / Nu
c) H2O, HCl, NH3, SO3 , CH4, H2S, SO2 Da / Nu
4. În şirul H2O, Cl2, HCl, NH3, Na2O ,H2, CH4, H2S, SO2 sunt:
a) 2 molecule covalente nepolare şi 7 molecule covalente polare Da / Nu
b) 2 molecule covalente nepolare şi 6 molecule covalente polare Da / Nu
c) 7 molecule covalente nepolare şi 2 molecule covalente polare Da / Nu
5) Legătura ionică se caracterizează prin:

a) respingere între ionii de semn contrar;
b) atracţie între ioni de acelaşi semn;
c) atracţie între ionii de semn contrar.
Grila de evaluare: 1-c; 2-b, 3- c; 4-nici un răspuns corect; 5-c.
92
REZUMAT
► În substanţe, atomii nu sunt izolaţi ci reuniţi laolaltă prin legături chimice în

agregate mai mari de tipul moleculelor şi al reţelelor cristaline. Deşi atomul are o
structură complexă, în reacţiile chimice el intervine ca o unitate.
► Ceea ce se modifică în atomi în urma reacţiilor chimice este doar structura
stratului electronic exterior, denumit uneori strat de valenţă sau de legătură.
► Legătura ionică se formează prin cedare şi acceptare de electroni, de la atomii
electropozitivi spre cei electronegativi.
► Legătura covalentă se realizează prin punere în comun de electroni, câte unul
sau mai mulţi din partea fiecărui atom formând perechi de electroni. Covalenţa se
stabileşte între elemente cu caracter chimic apropiat sau atomi identici.
► Legătura covalent polară apare atunci când la formarea legăturii covalente
participă doi atomi între care există o oarecare diferenţă de electronegativitate.
► Legătura covalent coordinativă, este un caz particular al legăturii covalente. Se
deosebeşte de aceasta prin faptul că electronii puşi în comun provin numai de la unul din
atomii interesaţi în legătură.
.
După studierea acestui

capitol, ar trebui să cunoaştem
principalele legături chimice, modul
REZULTATE AŞTEPTATE cum se formează aceste legături,
tipurile de substanţe în care le
întâlnim, proprietăţile principale ale
acestor substanţe.
93
TEST DE EVALUARE


întrebare.
1) Care dintre combinaţiile fluorului cu elementele C, Li, şi H sunt covalente şi care

ionice
a) CH4-covalentă; HF- covalent polară; LiF- covalentă.
b) CH4-covalentă; HF- covalent polară; LiF- ionică.
c) CH4-ionică; HF- covalent polară; LiF- ionică.
d) CH4-covalent polară; HF- covalent polară; LiF- ionică.
2) Un element necunoscut A cu structura electronică 1s2 2s22p6 3s23p4 formează ionul

negativ A2-. Poate elementul A forma:
a)numai legături ionice;
b)numai legături covalente;
c)ambele tipuri de legături chimice?
3) Molecula de CO2conţine:
a) două legături ionice;
b) două legături covalente;
c) o legătură covalentă polară.
4) Substanţele ionice se caracterizează prin:

a) maleabilitate si ductilitate mare;
b) conductibilitate electrică în stare solidă;
c) temperatură de topire ridicată.
5) Se dă următoarea listă de substanţe:MgO, O2, H2O, Br2, HBr, SO2, Alegeţi grupul de
substanţe care s-au format prin legături covalente polare:
a) MgO, SO2, H2O;
b) O2, Br2, NaBr;
94
c)H2O, SO2, HBr ;

d)O2, H2O, MgO
Grila de evaluare: 1- b; 2-c; 3- b; 4- c; 5-c.
5.8 Legătura metalică

5.8 Legătura metalică
Metalele au câteva proprietăţi caracteristice:

 prezintă conductibilitatea electrică şi termică mare;
 sunt corpuri opace;
 au luciu metalic;
 sunt maleabile şi ductile;
 emit electroni la incandescenţă;
 au potenţiale de ionizare relativ mici şi electronegativitate mică.
Un model care să vorbească despre legătura din cristalele metalice, despre natura forţei
care ţine atomii metalului pur (sau unui aliaj) într-un cristal trebuie în mod categoric să
explice principalele lor proprietăţi.
Forţa care ţine elementele metalice în reţeaua cristalină este puternică, dovadă
structurile compacte realizate, densităţile mari şi punctele de topire ridicate ale majorităţii
metalelor.
Legătura metalică se deosebeşte atât de legătura ionică, cât şi de cea covalentă, deşi
există unele similitudini. Astfel, metalele, ca şi compuşii ionici cristalizează în reţele
compacte, iar legătura nu este orientată ci este de simetrie sferică; spre deosebire de
cristalele ionice la metale poziţiile ionilor pozitivi pot fi deplasate fără distrugerea
cristalului metalic (aceasta explică ductilitatea şi maleabilitatea lor).
Pe de altă parte teoria OM se poate aplica şi la metale pentru explicarea
proprietăţilor lor prin delocalizarea electronilor asupra întregului cristal, dar legătura se
realizează între un număr mai mare de parteneri decât în compuşii covalenţi şi nu este
orientată ca în aceştia.
95
5.8.1. Teoria gazului de electroni
Unul dintre modelele care încearcă să explice natura legăturii metalice este teoria
gazului de electroni. În acest model se presupune că un metal constă dintr-o reţea
periodică de ioni pozitivi "scăldată" de un "gaz" electronic format din electronii de pe
stratul de valenţă.
Pentru elementele d şi f la această "mare" de electroni pot participa şi electronii de
pe nivelul (n - 1)d sau (n - 2)f. Pentru elementele din grupele principale participă doar
electronii ns şi/sau np. Acest lucru se poate înţelege urmărind variaţia potenţialului de
ionizare ale metalelor (am văzut acest lucru).
Potenţialul creşte brusc după ionizarea electronilor de valenţă. Adică electronii
straturilor interioare sunt puternic legaţi de nuclee şi împreună cu acestea vor constitui
ionii pozitivi din punctele reţelei.
Acest model explică unele din proprietăţile metalelor. Astfel, aplicând un câmp
electric unui cristal metalic, electronii sunt liberi să "curgă" de-a lungul gradientului de
potenţial, dând naştere unui curent electric. Conductibilitatea electrică a metalelor
depinde de numărul de electroni şi de mobilitatea lor. Existenţa acestei "mări de
electroni" explică şi proprietăţile de maleabilitate, ductilitate, opacitate, densitate şi luciu
metalic.
Mergând mai departe cu analogia, dacă "gazul electronic" se comportă ca un gaz
ideal, înseamnă că se supune legii generale a gazelor.
pv = nRT
v - volumul structurii metalice;

p - este presiunea gazului exercitată pe suprafaţa metalului;
n -1(număr de unităţi);
R- constanta generală a gazelor.
Prin urmare se poate găsi presiunea exercitată de electroni ca fiind de ordinul a 104
atmosfere. Se presupune că ea este contrabalansată de forţele de atracţie electrostatică
dintre ionii (+) şi electronii din gaz (-).
Această teorie explică conductibilitatea electrică a metalelor, nu explică însă
modul de variaţie a conductibilităţii electrice. Conductibilitatea electrică a metalelor
scade când temperatura creşte, fapt imposibil de explicat dacă se consideră că norul
electronic se comportă ca un gaz.
5.8.2. Teoria benzilor de energie
Un plus de acurateţe în interpretarea legăturii metalice s-a obţinut la aplicarea

principiilor mecanicii cuantice stării metalice.
Se ştie că mişcarea electronului are asociată o undă a cărui lungime de undă
h

mv
96
Ecuaţia lui Scrödinger, aplicată stării metalice admite soluţii pentru funcţia de
undă  de forma:
 = eiKx
x - defineşte poziţia electronului;

K - se numeşte număr de undă şi se defineşte ca raportul dintre:
2
K=

h
- înlocuim valoarea lui   ;
mv
2  m  v
K=
h
K h
v= (1)
2  m
Astfel, energia cinetică:
m v2
Ec = a unui astfel de sistem va avea valoarea:
2
m  v 2 m  K 2  h2 K 2  h2
Ec =   (2) (Ecuaţia unei parabole)
2 8 2  m2 8 2  m
Ecuaţia de mai sus exprimă o relaţie parabolică între energia sistemului şi numărul
de undă K. Pentru o reţea monodimensională curba energiei arată astfel:
Fig.5.12 curba energiei pentru o reţea mono dimensională
Deoarece lungimea de undă a unui electron este mult mai mică decât dimensiunea
unui cristal, curba apare continuă. Nivelele de energie de forma celor din figură constituie
o bandă. Orice stare (nivel de energie) din interiorul unei benzi poate primi doi electroni
împerechiaţi.
97
Deoarece atomii într-o reţea cristalină sunt dispuşi periodic, energia potenţială în
interiorul cristalului nu va fi zero peste tot, ea variază periodic (din cauza sarcinii
particulelor din punctele reţelei).
Funcţia periodică permite numai anumite valori pentru energia electronilor în
interiorul solidului, alte valori de energie fiind interzise, astfel că în locul unei benzi
continui a nivelelor de energie, apar nivele energetice permise separat prin domenii de
energie interzisă.
Aceste benzi de energie corespund unor anumite valori a energiei electronului E
determinată de numărul de undă K. Întreruperea benzii apare pentru acele valori ale
lungimii de undă a electronilor care se potrivesc cu periodicitatea reţelei.
După relaţia lui Bragg: n = 2a sin;  = 900
2a
se deduce că:  
n
n 
prin urmare numărul de undă K va fi: K = ;
a
2 2a 2 n
   ; 2a K = 2.n ; K = ;
K n K a
Reprezentând grafic energia în funcţie de K se obţine curba discontinuă (dând lui

n valori).
Fig.5.13 Reprezentarea grafică a energiei în funcţie de K
98
 
Valorile energiei pentru care K sunt cuprinse între  şi  , vor constitui
a a

prima bandă de energie a solidului. Pentru K =  are loc o întrerupere în continuitatea
a
nivelelor energetice, după care urmează o nouă bandă permisă.

Acest lucru se întâmplă pentru fiecare multiplu de realizând nivelele de energie
a
permise şi zone interzise.
Banda sau zona de energie cea mai ridicată care este ocupată cu electroni poartă
numele de bandă de valenţă, adică electronii care îi aparţin participă la legătura metalică
şi sunt mai puţin liberi să se mişte.
Benzile de energie mai ridicată (incomplet ocupate cu electroni, adesea goale) se
numesc benzi de conducţie. Electronii situaţi pe ele sunt liberi să se mişte prin solid, cu
o energie de activare aproape nulă.
Dacă se studiază aceste două benzi pentru cele 3 tipuri de structuri solide,
conductori, semiconductori, izolatori se observă că la metale cele două benzi sunt
apropiate, la semiconductori sunt apropiate dar pentru a trece electronii din banda de
valenţă în banda de conducţie e nevoie de o energie mică (este suficientă energia
termică), iar pentru izolatori distanţa între cele două benzi este mare, electronii nu pot
trece dintr-o bandă în alta deci nu conduc curentul electric.
Fig. 5.14 Benzile de energie
Cu ajutorul acestei figuri se poate înţelege diferenţa de comportare cu temperatura

a metalelor faţă de semiconductori. În cazul metalelor "concentraţia" de electroni "liberi"
rămâne constantă la toate temperaturile. Dar o creştere a temperaturii duce la o creştere a
vibraţiilor ionilor (+) din punctele reţelei, iar electronii vor interacţiona cu aceştia mai
puternic, scăzând mobilitatea lor şi în consecinţă şi conductibilitatea.
Pentru semiconductori situaţia este alta: creşterea temperaturii duce la creşterea
numărului de transportori de sarcină, deoarece energia termică este suficientă pentru a
contrabalansa zona interzisă de energie şi să promoveze electronii din banda de valenţă în
cea de conducţie, explicând astfel creşterea conductibilităţii acestora cu temperatura.
Pentru izolatori se poate aplica tot o astfel de soluţie, cu precizarea că zona
interzisă de energie este de fapt atât de mare încât promovarea termică a electronilor din
banda de valenţă este neglijabilă.
99
5.8.3. Teoria OM aplicată legăturii metalice
În teoria modelului O.M., funcţiile de undă ale orbitalilor atomici se combină

pentru a forma seturi de orbitali moleculari (sau benzi) pe întreg cristalul metalic.
Orbitalii de valenţă a doi atomi metalici identici (de ex. ai Li) sunt degeneraţi când
atomii sunt destul de departe. Dacă ei se apropie, degenerarea dispare şi apar două nivele
de energie OM de legătură şi OM de antilegătură. Scindarea acestor nivele creşte pe
măsură ce scade distanţa dintre atomi, până la o valoare minimă a acesteia după care
energia creşte brusc. Molecula de Li2 există în stare gazoasă.
;
Fig.5.15 Energia orbitalilor 2s ai atomilor de Li funcţie de distanţa interatomică
Legătura metalică rezultă deci, din interacţiunea orbitalilor de valenţă ai atomilor.

Diferenţa interatomică într-un cristal metalic este determinată de suprapunerea
orbitalilor de valenţă. Orbitalii nivelelor interioare nu interacţionează apreciabil la
distanţa existentă, în consecinţă benzile provenite din orbitalii interiori (complet ocupaţi)
sunt înguste.
Când mai mulţi atomi sunt uniţi, distanţa dintre nivele nu se măreşte semnificativ
cu creşterea numărului de atomi. Cu numărul atomilor creşte numărul nivelelor din
bandă, aglomerându-se fără să afecteze lăţimea benzii. Ca urmare a acestui fapt separarea
dintre nivelele energetice ale unei benzi este foarte mică.
Chiar la temperaturi joase electronii au încă destulă energie să treacă de la un nivel
la altul în interiorul benzii.
Fiecare nivel al unei benzi poate primii doi electroni cu spin opus. Dacă N atomi
contribuie cu N nivele la o bandă, ea poate conţine 2N electroni. Deoarece fiecare atom
de Li contribuie cu un nivel şi cu un electron, înseamnă că jumătate din bandă va fi
ocupată cu electroni, cealaltă jumătate rămânând neocupată: proprietăţile conductoare se
pot explica prin migrarea electronilor în nivelele rămase neocupate.
Am văzut modul de formare al benzilor pentru un metal din grupa I a,cu structura
electronică 1s1.
Un element din grupa a II-a (Be, Mg) cu structură electronică 2s2 va avea banda
formată din nivelele s, complet ocupată cu electroni având spini împerechiaţi. Potrivit
100
modelului, aceste metale nu ar trebui să conducă curentul electric, ceea ce nu corespunde

realităţii. Pentru a explica conductibilitatea lor se face următorul raţionament: în nivelul
n, alături de orbitalii ns sunt şi orbitalii np, care la rândul lor formează o bandă p.
Pentru distanţe suficient de mici între atomi, aceste două benzi se pot suprapune.
Fig. 5.16 Suprapunerea benzilor ns şi np
Pentru o anumită porţiune la combinarea a N atomi vor fi 4N nivele (1s şi 3p) care
vor conţine 2N electroni. Prin urmare elementele ns2 vor fi conducătoare deoarece din
banda formată prin suprapunerea orbitalilor ns şi np numai 1/4 este ocupată de electroni.
CONCLUZIE
 În concluzie, legătura metalică se consideră a fi o combinată a celor trei teorii

prezentate mai sus.
 Legătura metalică uneşte atomii din reţeaua metalică Legătura prin delocalizarea
norilor electronici de legătură pe un număr foarte mare de atomi, fiind
caracterizată de faptul că ea nu este saturată, nici orientată, nici localizată.
 Din cauza numărului mic de electroni în stratul de valenţă, atomii metalelor nu se
pot lega între ei nici prin covalenţe nici prin electrovalenţe, neavând posibilitatea
de a-şi completa octetul prin formarea de asemenea legături.
101
Să se arate care din substanţele următoare: KCl, K, HCl sunt bune conducătoare de
electricitate şi în ce condiţii?
 KCl conduce curentul electric în soluţie apoasă sau în topitură (conductor

ionic sau de ordinul doi).
 K conduce curentul electric în stare solidă (conductor electronic sau de de
ordinul întâi).
 HCl conduce curentul electric în soluţie apoasă (conductor ionic sau de
ordinul doi).
5.9. Legături intermoleculare
5.9.1 Legătura van der Waals
Din numeroasele date experimentale s-a dedus că între moleculele aflate la

distanţă mică unele faţă de altele se exercită o uşoară atracţie, realizându-se legături
slabe numite în mod obişnuit legături van der Waals, după numele celui care le-a sesizat
pentru prima dată.
Forţele van der Waals determină atracţia dintre moleculele gazelor, coeziunea
lichidelor din combinaţii neionice precum şi a cristalelor cu reţele moleculare.
Aceste forţe explică şi trecerea de la starea gazoasă la stările condensate, explică
coeziunea lichidelor şi a solidelor cu reţea moleculară.
Forţele van der Waals sunt de trei tipuri:
a. forţe de orientare;
b. forţe de inducţie;
c. forţe de dispersie.
102
a. Forţele de orientare: se manifestă între moleculele polare datorită acţiunii

reciproce dintre dipolii permanenţi.
Fig.5.17 Asocierea moleculelor polare prin forţe de orientare.
Polii de semn contrar se atrag, cei de acelaşi semn se resping. În consecinţă are loc
o orientare a poziţiei reciproce a moleculelor polare, care se manifestă prin atracţii dipol -
dipol şi asocierea moleculelor. Aceste forţe sunt dependente de temperatură.
b. Forţele de inducţie: sunt forţe manifestate între o moleculă polară şi alta

nepolară. Molecula polară induce un dipol moleculei nepolare, iar între cei doi dipoli apar
atracţii dipol - dipol. Depind de polarizabilitatea moleculei şi de momentul de dipol ().
c. Forţele de dispersie: sunt forţe exercitate între molecule nepolare. Datorită

vibraţiei nucleelor pot apărea modificări temporare ale orbitei electronice faţă de nucleu,
care se concretizează prin apariţia unui moment de dipol temporar.
Acesta induce în moleculele vecine un dipol orientat contrar şi în consecinţă apar
atracţii dipol - dipol. În fracţiunea de timp imediat următoare, polaritatea se schimbă,
ceea ce determină modificarea interacţiunii.
Concordanţa de schimbare a polarităţii temporare va determina stabilitatea
agregatelor formate prin forţe de dispersie.
Contribuţia celor trei componente este simultană, dar variabilă ca proporţie.
Contribuţia celor trei componente ale forţelor van der Waals în % în unele
substanţe este exemplificată în tabelul următor:
FORŢE DE
SUBSTANŢA
INDUCŢIE ORIENTARE DISPERSIE
CO 0 0 100
H2 O 4,1 76,9 19,0
NH3 5,4 44,6 50,0
103
5.9.2. Legătura de hidrogen
În afară de legăturile chimice prezentate (la care participă hidrogenul) la unele

substanţe se mai întâlneşte un alt tip de legătură, mai slabă decât legăturile chimice
clasice, legătură care determină asociaţia moleculară în cazul apei, alcoolilor, acizilor
organici, amidelor şi a altor substanţe. Asociaţia moleculelor acestor substanţe se explică
prin apariţia unor legături între atomii de hidrogen din molecula considerată şi unii atomi
electronegativi, cu perechi de electroni neparticipanţi, componenţi ai altor molecule.
Legăturile formate în acest caz se numesc legături de hidrogen.
Uzual legătura de hidrogen se simbolizează prin puncte; exemplu în cazul apei:
H - O .... H - O .... H - O .... H - O
\ \ \ \
H H H H
În afară de hidrogenul oxidrilic, legături de hidrogen formează şi hidrogenul legat
de atomul de azot, ca în cazul aminelor, amidelor, proteinelor, fibrelor poliamidice.
De exemplu, în cazul aminelor, această legătură se prezintă astfel:
H H
| |
(R - NH2) H - N - H .... N - H ....N - H
| | |
R R R
În cazul acizilor carboxilici şi al amidelor, se pot întâlni punţi de hidrogen,

determinând o înlănţuire a moleculelor sau o ciclizare a lor prin dimerizare.
La acizi carbonilici R -COOH
O = C - O - H .... O = C - O - H ....O = C - O - H
| | |
R R R. (înlănţuire)
sau O .... H - O
// \
R-C C-R (dimerizare)
\ //
O - H .... O
Legăturile de hidrogen se întâlnesc şi în cazul acidului fluorhidric:
F - H .... F - H .... F - H
104
Deoarece legăturile de hidrogen se formează între hidrogen şi un alt atom cu

electronegativitate mare ca oxigen, fluor, azot, s-a tras concluzia că o astfel de legătură
este de natură electrostatică.
Astfel, atomul de hidrogen, legat printr-o legătură covalentă nu mai poate forma o
a doua legătură covalentă, dar sarcina pozitivă a hidrogenului fiind puţin ecranată, de un
singur dublet electronic, poate fi atrasă de un atom electronegativ aparţinând altei
molecule.
Energia legăturii de hidrogen este destul de mică în comparaţie cu energia unei
legături covalente, totuşi această energie este suficientă pentru ca proprietăţile produsului
considerat să fie perturbate.
Apa, amoniacul, acidul fluorhidric posedă puncte de topire şi de fierbere mai
înalte, densităţi şi călduri de vaporizare mai mari decât cele ale unei hidruri comparabile
ca: CH4, H2S sau HBr.
Astfel de anomalii se găsesc şi în cazul substanţelor organice care conţin grupări -
OH; -COOH; -NH2. Toate aceste anomalii se explică prin apariţia asociaţiilor moleculare
datorită legăturii de hidrogen.
CONCLUZIE
 Am văzut că legătura de hidrogen se stabileşte între atomul de hidrogen (mai exact

protonul) unei molecule şi un atom puternic electronegativ al unei molecule
vecine
 Acest tip de legătură influenţează proprietăţile substanţelor în care o întâlnim,
proprietăţi care nu pot fi explicate decât printr-o interacţiune puternică a
moleculelor lor. Anumite lichide, cum sunt apa, acidul fluorhidric, amoniacul şi
mai puţin acidul clorhidric , prezintă „anomalii”, în comparaţie cu hidrurile unor
elemente vecine în sistemul periodic. Aceste anomalii sun datorate unei asociaţii a
moleculelor lichidelor respective, prin forţe slabe, în forme ca (HF)n, (H2O)n,
(CH3OH)n, etc.
 Prevedeţi diferenţele dintre punctele de fierbere ale N2, H2O, şi H2S ţinând
seama de natura legăturii dintre moleculele lor. Aşezaţi aceste substanţe în
ordinea creşterii punctelor lor de fierbere.
105
Răspuns: N2, H2S, H2O.
TEST DE AUTOEVALUARE 2


întrebare.
1) Teoria gazului de electroni poate explica majoritatea proprietăţilor metalelor cu o

excepţie. Care este proprietatea care nu se poate explica prin această teorie?
a) Maleabilitatea Da / Nu
b) Ductilitatea Da / Nu
c) Comportarea faţă de hidrogen Da / Nu
d) Variaţia conductibilităţii electrice cu creşterea temperaturii Da / Nu
2) legătura van der Waals este specifică:

a) ionilor pozitivi Da / Nu
b) ionilor negativi Da / Nu
c) atomilor Da / Nu
d) moleculelor Da / Nu
3) Legătura de hidrogen se stabileşte între:

a) doi atomi ai aceleaşi molecule Da / Nu
106
b) doi atomi din molecule diferite Da / Nu

c) între atomul de hidrogen al unei molecule şi un atom cu electronegativitate mare
component al altei molecule Da / Nu
d) doi atomi cu electronegativitate mare componenţi ai două molecule diferite
Da / Nu
4) Legătura de hidrogen modifică punctul de fierbere al apei astfel:

a) este cel mai scăzut comparativ cu cel al hidrurilor elementelor vecine Da / Nu
b) este cel mai ridicat comparativ cu cel al hidrurilor elementelor vecine Da / Nu
c) nu se poate compara cu cel al hidrurilor elementelor vecine Da / Nu
5) Diferenţa energetică dintre banda de valenţă şi banda de conducţie este:

a) cea mai mare pentru metale comparativ cu semiconductorii şi izolatorii Da / Nu
b) nu există diferenţe între aceste benzi Da / Nu
c) cea mai mică pentru izolatori comparativ cu semiconductorii şi metalele Da / Nu
d) cea mai mică pentru metale comparativ cu semiconductorii şi izolatorii Da / Nu
Grila de evaluare: 1-d; 2-d, 3- c; 4-b; 5-d.
REZUMAT
► Studierea legăturii metalice ne permite cunoaşterea şi explicarea principalelor

proprietăţi ale metalelor.
► Îmbinarea celor trei modele de studiu ale legăturii metalice ne permite să
înţelegem comportarea metalelor în diferitele condiţii.
► Caracterul metalic al acestor elemente, se explică prin marea mobilitate a
electronilor periferici printre nucleele atomice şi a fost interpretat în mod diferit în
concordanţă cu diversele teorii ale legăturii chimice, admiţând că este o legătură puternic
delocalizată.
► Legătura van der Waals se stabileşte între molecule polare sau nepolare prin
forţe de atracţie de tip dipol-dipol.
► Legătura van der Waals se mai poate întâlni şi între atomii lipsiţi de afinitate
chimică, cum sunt cei ai gazelor rare.
► Legătura de hidrogen este legătura intermoleculară care modifică în mod
semnificativ proprietăţile substanţelor la care o întâlnim. Este suficient să amintim aici
modificarea proprietăţilor apei.
107

trebui să cunoaştem principalele teorii
care stau la baza definirii legăturii
REZULTATE AŞTEPTATE metalice, modul în care se face corelarea
dintre proprietăţi şi structură.
Trebuie să cunoaştem de
asemenea modul în care se formează şi
influenţează proprietăţile substanţelor
legăturile intermoleculare van der Waals
şi legătura de hidrogen.

[1]. Neniţescu CD. Chimie generală. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1972, p. 113-166.
[2]. McQuarrie DA, Rock PA. General chemistry. Freeman and Company, New-
York,1991, p. 358.
[3]. Shriver&Atkins, Inorganic Chemistry” fourth edition, 2006, Oxford
University Press, p. 235.
[4]. Petrucci RH, Harwood WS. General chemistry. Principles and Modern
Applications. New-York, 1993. p. 439-467.
TEST DE EVALUARE
108


întrebare.
Timp lucru: 15 minute
de
1) Care şir al hidracizilor corespunde ordinei crescătoare a punctelor de fierbere?

a) HF, HCl, HBr, HI;
b) HCL, HBr, HI, HF;
c) HI, HBr, HCl, HF;
d) HBr, HCl, HF, HI.
2) Care dintre substanţele enumerate mai jos au cea mai mare solubilitate în apă?
a) SrSO4
b) NaF
c) NaBF4
Grila de evaluare: 1- b; 2-c.
109
Capitolul
6
METALELE
CUPRINS
6.1 Introducere 111
Obiective 111
6.2 Generalităţi. Răspândire în natură. 112
6.3 Metode generale de obţinere a metalelor 114
6.3.1 Îmbogăţirea minereurilor 114
6.3.2 Metode de obţinere a metalelor 114
6.3.2.1. Descompunerea termică 115
6.3.2.2 Procedee de reducere 115
6.3.2.3. Electroliza 116
7.3.3 Obţinerea metalelor extrapure 117
6.4 Proprietăţi chimice 118
6.5 Test de autoevaluare 123
6.6 Rezumat 124
6.7 Test de evaluare 126
110
6.1 Introducere
Prima şi cea mai simplă clasificare a elementelor chimice s-a făcut pe baza
proprietăţilor lor generale în metale şi nemetale. Foarte curând însă o astfel de clasificare
s-a dovedit total nesatisfăcătoare, datorită în principal faptului că nu toţi reprezentanţii
celor două grupe de elemente au proprietăţi bine conturate, caracteristice metalelor sau
nemetalelor. În realitate se constată o trecere treptată de la un tip de elemente la celălalt.
O dovadă directă în acest sens este existenţa elementelor cunoscute sub denumirea de
semimetale.
Elementele cu caracter metalic reprezintă circa 80% din elementele chimice şi se
caracterizează în stare solidă printr-un ansamblu de proprietăţi prin care acestea se
deosebesc de toate celelalte substanţe simple sau compuse.
Din acest ansamblu de proprietăţi cele mai importante sunt:
- tendinţa de a forma reţele cristaline compacte, caracterizate prin numere de
coordinaţie mari;
- proprietăţi optice deosebite
- conductibilitate termică şi electrică deosebit de mari;
- proprietăţi mecanice speciale
- insolubile în dizolvanţi comuni (se dizolvă numai în alte metale cu formare de
aliaje).
Toate aceste proprietăţi conduc la o largă utilizare a metalelor în tehnică.
Obiective

 Prezentarea şi exemplificarea modului de obţinere a metalelor
 Prezentarea şi exemplificarea modului de obţinere a metalelor extra pure
 Prezentarea şi exemplificarea principalelor proprietăţi fizice şi chimice ale
metalelor
 Evaluarea modului în care au fost însușite cunoștințele referitoare metale.
111
6.2 GENERALITĂŢI. RĂSPÂNDIRE ÎN NATURĂ
Majoritatea metalelor nu se găsesc ca atare în natură, ci sub formă de minerale.

Amestecul de minerale, care se exploatează, se numeşte minereu. Minereul
cuprinde unul sau mai multe minerale utile amestecate cu altele fără valoare (din punct de
vedere industrial) care alcătuiesc sterilul.
După origine minereurile se clasifică în:
 separaţiuni magmatice, rezultate prin injectarea magmei topite în rocile
învecinate;
 filoane, care sunt minerale solidificate prin injectarea magmei topite în
crăpăturile scoarţei terestre;
 minereuri de precipitare, formate din acţiunea sărurilor dizolvate şi depuse pe
fundul lacurilor (mărilor);
 minereuri de sedimentare, provenite prin dezintegrarea şi spălarea rocilor cu
conţinut de minerale dense;
 minereuri de contact, provenite din acţiunea magmei la zona ce desparte două
roci de origine diferită.
Pe baza unor parametri cum sunt: răspândirea în scoarţa pământului, gradul de
dispersie, adică capacitatea de a forma zăcăminte şi gradul de utilizare a elementelor în
tehnică, metalele pot fi clasificate în:
 metale tipice
 metale rare
 Metale tipice.
Din grupa metalelor tipice fac parte în ordinea răspândirii: Al; Fe; Ca; Na; K; Ba;
Sr; Mn; Cu; Cr; Ni; Zn; Co; Sn; Hg; Cd; Bi; Pt şi Au.
Au, Pt şi în parte Ag şi Hg apar în stare nativă, celelalte formează zăcăminte de
minereuri în special sub formă de oxizi, sulfuri, silicaţi, etc.
 Metalele rare, (din punct de vedere al răspândirii lor)

Cuprind peste 50% din elementele metalice. Ele se clasifică la rândul lor în:
 metale rare uşoare: Ex. Li şi Be răspândite sub formă de
aluminosilicaţi conţinând 5 - 12% metal rar;
112
 metale rare greu fuzibile: formează minerale de tipul sărurilor unor

oxoacizi, mai rar de tipul oxizilor. Din această grupă fac parte taliu (Tl), zirconiul (Zr),
vanadiul (Va), niobiul (Nb), tantalul (Ta), molibdenul (Mo) şi wolframul (W);
 metale rare disperse: se caracterizează în general prin lipsa mineralelor
proprii, iar când acestea există, nu prezintă importanţă practică.
Ele se extrag mai ales din produse intermediare sau secundare rezultate la
prelucrarea minereurilor sau în procesul de elaborare a metalelor neferoase.
Din această grupă fac parte: rubidiul, cesiul, indiul, galiul, taliul, germaniul, etc.
CONCLUZIE
Datorită reactivităţii mari a majorităţii metalelor acestea nu se găsesc în natură în stare

pură. Astfel:
 fierul se găseşte în stare pură doar în cazuri foarte rare, de obicei în meteoriţii
feroşi. Cele mai des utilizate minereuri de fier sunt hematitul, magnetitul, ilmenitul
(FeTiO3), sideritul (FeCO3), limonitul şi pirita (FeS2).
 aluminiul este cel mai răspândit metal în natură, el alcătuieşte 7,4% din scoarţa
pământului. Aluminiul nu se găseşte în stare nativă. Dintre mineralele cele mai
importante amintim: micele, feldspaţii şi prodsele de alterare ale acestora (caolinul
şi argila), corindonul, bauxita, etc.
 sodiul este cel mai răspândit metal alcalin din scoarţa Pamântului, dar şi unul
dintre cele mai răspândite din Univers. În natură se găseste sub forma depozitelor
masive de NaCl (clorură de sodiu sau sare de bucătărie), în mineralul halit, sau în
combinaţie cu KCl (clorură de potasiu), în silvinită, împreună cu aluminiul în
criolit (Na3AlF6), sau sub formă de azotat în salpetrul de Chile. În apa marină,
ionii de Na+ îi însoţesc pe cei de Cl-. Liniile spectrale specifice sodiului se
regăsesc în majoritatea stelelor, precum şi în Soare.
Din aceste motive în vederea folosirii lor în tehnică pe scară largă, metalele se obţin prin
diverse procedee fizice şi chimice.
.
113
6.3 METODE GENERLE DE OBŢINERE A METALELOR
6.3.1. Îmbogăţirea minereurilor
La prelucrarea minereurilor, pentru îmbogăţirea în mineral util în vederea obţinerii

metalelor sunt folosite diferite procedee - care se bazează pe diferenţa dintre proprietăţile
fizice sau chimice ale mineralelor de separat.
6.3.1.1. Metodele de concentrare care folosesc diferenţele de densitate ale

mineralelor de separat sunt grupate sub denumirea de metode gravitaţionale de
concentrare.
6.3.1.2. Metodele de concentrare bazate pe diferenţe de permeabilitate

magnetică sau conductibilitate electrică sunt grupate în metode de concentrări
magnetice sau metode de concentrări electrostatice.
6.3.1.3. Una din cele mai importante metode de concentrare este flotaţia, care se
bazează pe proprietăţile superficiale diferite ale mineralelor de separat, precum şi pe
posibilitatea de a modifica aceste proprietăţi prin folosirea unor substanţe tensioactive,
spumanţi, etc.
6.3.1.4. De asemenea, metodele de concentrare frecvent folosite la prepararea

minereurilor de aur şi argint sunt metodele care se bazează pe solubilitatea acestora în
mercur - amalgame - sau în soluţii de cianuri - cianurare.
6.3.2. Metode de obţinere a metalelor
Pentru prepararea metalelor din mineralele naturale sau din alte combinaţii se
utilizează diferite procedee, care depind de natura metalului sau de mineralul în care se
găsesc.
114
Aceste metode de preparare se pot clasifica în trei grupe:
6.3.2.1. Descompunerea termică

6.3.2.2. Procedee de reducere (dezlocuire)
6.3.2.3. Electroliza
6.3.2.1. Descompunerea termică

Prin încălzire la temperatură relativ joasă, 200 - 5000C, oxizii metalelor nobile (Pt,
Ag) se descompun în metal şi oxigen.
Oxizii unor metale nenobile (Cu, Fe, Pb) se descompun numai la temperaturi
înalte 1200 - 30000C.
Multe săruri metalice se pot descompune destul de uşor prin încălzire, astfel:
2AuCl3 = 2Au + 3Cl2

clorură de aur
Descompunerea termică a carbonililor metalici permite obţinerea metalelor de

înaltă puritate, ex.: trecând carbonilul de nichel, în stare de vapori, peste o masă ceramică
încălzită la 2000, are loc reacţia:
Ni (CO)4 = Ni + 4CO
tetracarbonilul
de nichel.
6.3.2.2. Reducerea
 Reducerea cu cărbune:
Cel mai uşor de prelucrat prin reducere cu cărbune sunt oxizii metalici.
SnO2 + 2C = Sn + 2CO
dioxid de
staniu.
Sulfurile şi carbonaţii naturali se transformă mai întâi în oxizi prin prăjirea
sulfurilor în contact cu aerul sau prin simpla calcinare a carbonaţilor.
Ex:
PbS + 3/2O2 = PbO + SO2
sulfură
de plumb
Reducerea cu cărbune a oxizilor metalici este cel mai simplu şi cel mai vechi
procedeu chimic de obţinere a metalelor.
115
Reacţiile de reducere cu cărbune au loc uneori la temperaturi destul de ridicate,

cum este cazul reducerii oxizilor de fier cu carbon şi monoxidul de carbon în furnale
înalte:
Fe2O3 + 3CO = 2Fe + 3CO2
În acest caz, metalul rezultă în stare topită. Deoarece sterilul se topeşte foarte greu,
minereurile îmbogăţite se amestecă înainte de reducere cu diferite substanţe (piatra de
var, nisip cuarţos) care formează cu sterilul combinaţii ce se topesc uşor.
 Reducerea cu metale nenobile cum sunt Na, Ca, Al, Mg, Si.
De exemplu clorurile unor metale la încălzire cu Na (Ca, Mg) separă metalul şi se
formează clorura de sodiu solubilă în apă. Astfel se poate obţine titanul:
TiCl4 + 4Na = Ti + 4NaCl

tetraclorură
de titan
Unii oxizi metalici (Cr2O3, Mn3O4, U2O5) se pot reduce cu aluminiu metalic:
3Mn3O4 + 8Al = 9Mn + 4Al2O3 + Q Kcal

tetraoxidul
de mangan
 Reducerea cu hidrogen:
Unii oxizi ai metalelor se pot reduce prin încălzire în atmosferă de hidrogen:
2500C
MnO + H2 Mn + H2O
oxidul de mangan
6.3.2.3. Electroliza
Obţinerea metalelor uşoare (metale alcaline, alcalino - pământoase, aluminiu) care

sunt foarte active şi formează oxizi greu de redus cu cărbunele sau care dau uşor carburi
se face prin electroliză.
În procesul de electroliză, ionii metalici se reduc la catod unde primesc electroni.
Pentru obţinerea metalelor menţionate, electroliza se face fie în stare topită a unor
săruri, fie în soluţie.
Prin electroliză din săruri topite se pot obţine şi lantanidele.
Mai frecvent însă electroliza se aplică pentru purificarea metalelor grele, când
metalul brut serveşte drept electrod (anod).
116
Aşa se purifică Ag, Au, Cu.

Ex: electroliza topiturii de NaCl
la catod Na+ + e-  Na0

(-)
la anod 2Cl-  Cl2 + 2e-

(+)
6.3.3. Obţinerea metalelor extrapure
Metalele extrapure au proprietăţi deosebite comparativ cu cele de puritate tehnică

obişnuită. De exemplu, pentru metalele utilizate în electronică se cere aşa numita puritate
electronică; pentru scopuri speciale de energetică nucleară se cer metale de puritate
nucleară, de exemplu, zirconiu fără urme de hafniu.
Azi se pot obţine metale ce pot atinge puritatea de până la 99, 9999999%
adică până la 10-7 %.
Ex: siliciu pentru tranzistori conţine mai puţin de 1 atom străin, activ electric, la un
miliard de atomi de siliciu.
Pentru obţinerea unui metal cu grad înalt de puritate se pleacă de la o combinaţie a
lui, de cea mai mare puritate sau un metal care se purifică repetat prin electroliză.
La aplicarea procedeelor de purificare, trebuie avut în vedere şi puritatea vaselor,
stabilitatea materialului din care acestea sunt confecţionate şi care pot impurifica
substanţa urmărită.
Completaţi punctele libere din exemplul de mai jos.
Materialele metalice se obţin din........................., adică roci naturale care conţin

metale sub formă de combinaţii ( oxizi, sulfuri).
Obţinerea metalelor extrapure se face prin ............................ .
117
6.4 PROPRIETĂŢI CHIMICE
Caracterul chimic al metalelor, care prezintă tendinţa de a ceda electroni, cu

formare de ioni pozitivi, este un caracter reducător.
M  Mn+ + ne-
În funcţie de viteza cu care are loc această reacţie şi funcţie de potenţialele de
oxidare, s-a întocmit seria tensiunilor electrochimice (sau scara de hidrogen).
Li Cs K Ba Ca Na Mg Al Zn Cr Fe Cd Ni Sn Pb H Sb Cu Hg Ag Au Pt
Scade caracterul electropozitiv

Nu se găsesc în rareori în deseori Se găsesc
stare nativă stare nativă în stare nativă în stare nativă
Înlocuiesc hidrogenul din apă Atacate de Nu sunt atacate
Înlocuiesc hidrogenul din apă la cald şi din acizii diluaţi acizii oxidanţi de acizi
Creşte tendinţa cationilor de a accepta electroni
Pe baza poziţiei în seria tensiunilor electrochimice se poate prevedea modul de

desfăşurare al unui număr mare de reacţii de oxidare sau reducere la care participă
acestea.
Astfel metalele situate la începutul seriei se caracterizează prin acţiune reducătoare
deosebit de puternică, metale aşa - zise "nenobile", în timp ce metalele de la sfârşitul
seriei sunt mult mai greu de oxidat, metalele "nobile", mai mult ionii lor acţionează ca
oxidanţi puternici.
Specia ionică a unui metal dat poate fi redusă numai de un metal cu potenţial mai
negativ (deci aşezat la începutul seriei) şi oxidată numai de un element cu potenţial mai
pozitiv.
Comportarea faţă de apă şi faţă de soluţiile apoase ale acizilor şi bazelor.
Considerarea mai îndeaproape a modului în care metalele se comportă faţă de apă,
respectiv soluţiile apoase ale acizilor şi bazelor, prezintă o importanţă deosebită datorită
faptului că majoritatea proceselor chimice au loc în medii apoase.
118
Metalele alcaline şi unele metale alcalino-pământoase reacţionează violent cu apa la

temperatura camerei cu formare de hidroxizi şi hidrogen. Aceste metale se păstrează sub
petrol.
2Na + 2HOH = 2 NaOH + H2

Ca + 2HOH = Ca(OH)2 + H2
Alte metale reacţionează cu apa numai la temperaturi ridicate formând hidroxizii

corespunzători, greu solubili în apă, din acest motiv reacţia este limitată:
Mg + 2H2O = Mg(OH)2 + H2 2Al + 6H2O = 2Al(OH)3 + 3H2
Fierul înroşit reacţionează cu vaporii de apă, rezultând oxid feroferic:
3Fe + 4H2O = Fe3O4 + 4H2
Toate metalele de la Pb la Li au potenţiale standard negative, este de aşteptat să

reacţioneze cu acizii cu dezvoltare de hidrogen elementar.
Metalele active înlocuiesc protonii şi din acizi, formând săruri şi hidrogen:
Fe + H2SO4 = FeSO4 + H2 Zn + 2HCl = ZnCl2 + H2
Metalele puţin active (nobile) reacţionează numai cu acizi oxidanţi (HNO3, H2SO4,
HClO4) sau cu amestecuri de acizi, formând săruri, produsul de reducere al acidului şi
apă:
Cu + 8HNO3 = 3Cu(NO3)2 + 2NO + 4H2O
Au + 3HCl + HNO3 = AuCl3 + NO + H2O
apă regală
Puterea reducătoare a elementelor situate la dreapta hidrogenului (Cu, Ag) este
insuficientă pentru a determina descărcarea ionilor de hidroniu. Datorită acestui fapt, în
mod normal aceste elemente nu reacţionează cu acizii cu dezvoltare de hidrogen.
Cu toate acestea experimental se constată faptul că unele metale cu potenţial de
electrod negative (Ex. Ni, Cr) reacţionează foarte greu cu acizii, comportare atribuită
energiilor de activare mari ale reacţiilor respective. În alte cazuri absenţa unei astfel de
reacţii poate fi atribuită faptului că în urma reacţiei metalului cu acidul rezultă o sare greu
solubilă, care acţionează ca un strat protector la suprafaţa metalului împiedecând atacarea
pe mai departe a acestuia. De exemplu Pb nu reacţionează cu acidul sulfuric diluat,
deoarece sulfatul de plumb care se formează în urma reacţiei:
Pb + H2SO4 = PbSO4 +H2
are rolul unui astfel de strat protector. Dar plumbul reacţionează cu acidul sulfuric
concentrat, reacţie care are loc în acumulatoare.
119
O serie de metale ca Zn, Al, Sn, Pb, Al, Cr reacţionează, în topitură sau în soluţie,
cu hidroxizi alcalini, cu formare de săruri şi hidrogen. Metalele care pot reacţiona şi cu
acizi şi cu baze prezintă caracter amfoter.
t oC
Zn + 2NaOH  Na2ZnO2 + H2
zincat de sodiu
Zn + 2NaOH + 2H2O = Na2[Zn(OH)4] + H2

tetrahidroxozincat de sodiu
Metalele mai active pot deplasa din sărurile lor metalele mai puţin active:
3CuCl2 + 2Al = 3Cu + 2AlCl3

Hg(NO3)2 + Cu = Hg + Cu(NO3)2
Metalele alcaline şi alcalino-pământoase pot reacţiona cu amoniacul lichid:
2Na + 2NH3 = 2NaNH2 + H2;

amidură de sodiu
2Na + 2NaNH2 = 2Na2NH + H2;
imidură de sodiu
2Na + 2 Na2NH = 2Na3N + H2

azotură de sodiu
Metalele pot reacţiona şi cu compuşi organici: alcooli, acizi carboxilici, derivaţi
halogenaţi.
Astfel metalele alcaline reacţionează cu alcoolii şi cu fenolii formând compuşi ionici,
alcoxizi sau fenoxizi şi hidrogen:
2Na + 2C2H5OH = 2C2H5ONa+ H2

etoxid de sodiu
2Na + 2C6H5OH = 2C6H5ONa+ H2

fenoxid de sodiu
Metalele active reacţionează cu acizii carboxilici cu formare de săruri (carboxilaţi
metalici) şi hidrogen. Sărurile acizilor graşi cu metale se numesc săpunuri.
2CH3COOH + Zn = (CH3COO)2Zn + H2
acid acetic acetat de zinc
2CH3(CH2)16COOH + 2Na = 2CH3(CH2)16COONa + H2

acid stearic stearat de sodiu (săpun)
120
Magneziul reacţionează cu derivaţi halogenaţi formând compuşi organo-magnezieni,

intermediari preţioşi în sintezele organice:
CH3CH2I + Mg = CH3CH2MgI
Iodetan iodură de etilmagneziu
Prin sinteză electrochimică se pot obţine şi alţi compuşi organo-metalici cum sunt:
aditivul antidetonaţie numit tetraetilplumb, (C2H5)4Pb, aditivul pentru arderea fără fum a
păcurii numit ferocen, Fe(C2H5)2, etc.
Oxizii metalici rezultă prin combinarea metalelor cu oxigenul; sunt cu atât mai
stabili, cu cât oxidarea s-a făcut cu energie mai mare. Astfel, oxidul de calciu (varul
nestins) nu se reduce cu hidrogenul, în timp ce oxidul de cupru se reduce cu uşurinţă
chiar numai prin trecerea unui curent de hidrogen peste oxidul încălzit.
Oxizii metalelor din grupele IA şi IIA când se combină cu apa produc baze, deci
sunt anhidride bazice. Unii oxizi ai metalelor cu valenţe superioare formează acizi, spre
exemplu HMnO4 (acid permanganic), alţii au caracter amfoter, formând atât acizi cât şi
baze: Al2O3.
Aliaje. Metalele grupelor IA şi IIA, cele mai electropozitive şi metalele
tranziţionale evidenţiază tendinţa ca, în stare topită, să formeze combinaţii intermetalice
cu unele metale mai electronegative decât ele, din grupele III şi IV. Astfel de combinaţii
intermetalice, cum sunt: Mg2Si; Mg3As2; TeCr; CoSb; NiSe, se întâlnesc în materiale
cunoscute generic sub denumirea de aliaje care, datorită variatelor lor proprietăţi, şi-au
găsit o largă aplicabilitate.
Metalele se combină cu nemetalele, dând produşi cu proprietăţi, dintre cele mai
variate, sărurile, care îşi găsesc multiple aplicaţii tehnologice.
Cu hidrogenul, metalele pot forma combinaţii binare (hidrurile) care sunt de trei
tipuri:
a. hidruri ionice;
b. hidruri covalente;
c. hidruri interstiţiale.
Cu metalele din grupele IA şi IIA, cu excepţia Be, hidrogenul formează hidruri
ionice. Cu elementele din celelalte grupe principale hidrogenul formează hidruri
covalente.
Între elementele tranziţionale şi hidrogen se obţin combinaţii de tip interstiţial şi
foarte puţine hidruri covalente.
Compuşii interstiţiali sunt acele combinaţii ale metalelor tranziţionale în care
elementul nemetalic ocupă golurile (interstiţiile) din reţeaua metalică. Pentru formarea
compuşilor interstiţiali, raportul razelor atomice nu trebuie să depăşească o anumită
valoare rx/rM < 0,59.
Hidrurile interstiţiale ale metalelor tranziţionale se formează direct din elemente
solide, metalul fiind fin divizat. Ele sunt substanţe solide, cristaline, stabile până la
7000C, deosebindu-se de hidrurile ionice şi cele covalente, prin aceea că au caracter
metalic ca şi carburile şi nitrurile.
121
Hidrurile interstiţiale obţinute au compoziţie nestoichiometrică şi pot fi

considerate soluţii solide, de hidrogen în metale, întrucât hidrogenul are proprietatea
particulară de a se dizolva în metale. Solubilitatea hidrogenului în metale este direct
proporţională cu suprafaţa de contact metal - hidrogen.
Combinarea metalelor cu hidrogenul este însoţită de schimbarea unor proprietăţi
ale acestora, cum ar fi: dilatarea reţelei cristaline, scăderea densităţii şi a rezistenţei
mecanice în condiţiile păstrării conductibilităţii şi aspectului metalic.
Aliajele metalice se comportă asemănător faţă de hidrogen, calitatea acestora sau a
pieselor turnate în atmosferă de hidrogen scade, hidrogenul diminuând unele proprietăţi
fizico - mecanice ale lor.
Metalele se combină cu borul, carbonul şi azotul formând compuşii denumiţi
boruri, carburi şi respectiv nitruri, dintre care cele ale metalelor tranziţionale sunt
remarcabile prin puncte de topire ridicate şi duritate mare. Aceşti compuşi sunt folosiţi la
prelucrarea metalelor prin tehnici de aşchiere, confecţionându-se pastile pentru sculele
aşchietoare sau prin abraziune, sub formă de paste şi corpuri abrazive. Prin topire
obţinându-se creuzete sintetizate în care se pot topi metalele greu fuzibile, carbura de
tantal putând fi folosită la confecţionarea creuzetelor pentru vaporizarea carbonului.
Toţi compuşi din această categorie sunt inerţi din punct de vedere chimic.
Carbura de titan nu este atacată de HCl nici chiar la 6000C, iar carbura de vanadiu
reacţionează cu clorul şi sulful numai încălzită la roşu.
Carburile refractare reacţionează încet cu agenţii oxidanţi puternici cum sunt apa
regală şi oxigenul la roşu.
Metalele tranziţionale formează şi combinaţii complexe, unele dintre acestea
conţin ca liganzi oxidul de carbon, cunoscute sub denumirea de carbonili metalici, ex:
Ni(CO)4; Cr(CO)6; Fe(CO)5; V(CO)4.
Carbonilii metalici sunt substanţe foarte reactive, unii dintre aceştia fiind folosiţi şi
în tehnica militară ca armă chimică de luptă.
Metalele au în structura lor orbitali electronici vacanţi putând astfel funcţiona ca
acceptori ai uneia sau a mai multor perechi de electroni, formând substanţe complexe. Pe
această proprietate se bazează calitatea de catalizator a unor metale cum sunt platina,
paladiul, nichelul ca şi proprietatea lor de adsorbanţi pentru monoxidul de carbon şi
pentru alte gaze toxice.
CONCLUZIE
O primă concluzie ar fi aceea că proprietăţile chimice ale metalelor depind de
configuraţia electronică a atomilor lor.
Metalele propriuzise au electronul distinctiv într-un orbital s sau p şi se găsesc în
primele grupe principale ale sistemului periodic. Aceste metale au caracter pronunţat
electropozitiv. Caracterul electropozitiv se accentuează odată cu creşterea numărului
atomic în grupă. Valenţele acestor metale, situate în principal în grupa I şi II, sunt
invariabile, aceste elemente manifestă o tendinţă redusă de a forma combinaţii complexe.
122
Metalele tranziţionale având electronul distinctiv într-un orbital (n-1)d au un

caracter electropozitiv mai slab. Ele prezintă mai multe trepte de valenţă. Ionii cu valenţă
inferioară manifestă caracter metalic specific subgrupei din care fac parte. Ionii cu
valenţă superioară formează anioni cu oxigenul, sulful sau halogenii. Metalele
tranziţionale formează numeroase combinaţii coordinative.
Caracterul chimic creşte în şirul:

a) Ca, Na, Al, Fe
b) Na, Ca, Al, Fe
c) Fe, Al, Ca, Na
d) Na, Ca, Fe, Al
Examinând seria tensiunilor electrochimice vom observa uşor că răspunsul corect
se află la punctul a.


întrebare.
1) Metodele gravitaţionale de concentrare a minereurilor se bazează pe:

a) diferenţe de permeabilitate magnetică Da / Nu
b) solubilitatea metalului în mercur Da / Nu
c) solubilitatea metalului în soluţii de cianuri Da / Nu
d) diferenţe de densitate între steril şi mineralul util; Da / Nu
123
e) diferenţe de conductibilitate electrică. Da / Nu
2) Pentru obţinerea metalelor prin reducere cu cărbune din sulfurile şi carbonaţii naturali
este necesar:
a) folosirea unor temperaturi ridicate; Da / Nu
b) transformarea lor mai întâi în oxizi prin prăjire sau calcinare; Da / Nu
c) reducerea directă cu cărbune. Da / Nu
3) Electroliza este folosită pentru obţinerea metalelor:

a) uşoare (alcaline, alcalino-pământoase, aluminiului); Da / Nu
b) metalelor foarte active din punct de vedere chimic; Da / Nu
c) este folosită pentru purificarea metalelor grele (Ag, Au, Cu) Da / Nu
d) nu este un procedeu uzual folosit pentru obţinerea metalelor; Da / Nu
4) Cu hidrogenul, metalele tranziţionale, formează combinaţii binare de tipul:

a) ionice; Da / Nu
b) covalente; Da / Nu
c) interstiţiale Da / Nu
d) nu formează combinaţii; Da / Nu
e) ionice, covalente, interstiţiale Da / Nu
5) Principala proprietate chimică a metalelor constă în:

a) caracterul lor reducător; Da / Nu
b) caracterul lor oxidant; Da / Nu
c) caracterul oxido-reducător; Da / Nu
d) nu participă la reacţii de reducere; Da / Nu
e) participă în principal la reacţii de oxidare; Da / Nu
Grila de evaluare: 1- d; 2-b; 3-a, b, c; 4-c; 5-a.
REZUMAT
În cadrul acestui capitol au fost prezentate principalele procedee de obţinere a

metalelor, proprietăţile fizice şi chimice ale metalelor.
Am considerat ca deosebit de important prezentarea serii tensiunilor electrochimice cu
explicaţii amănunţite având în vedere că:
124
 pe baza poziţiei în seria tensiunilor electrochimice se poate prevedea modul de

desfăşurare al unui număr mare de reacţii de oxidare sau reducere la care participă
acestea;
 se poate face o clasificare a metalelor din punct de vedere al reactivităţii lor;
 Se pot identificarea aplicaţiile diferitelor metale şi aliaje metalice.
După studierea acestui capitol,

ar trebui să cunoașteți:
 metodele generale de obţinere a
metalelor din minereuri
REZULTATE AŞTEPTATE  scrierea ecuaţiilor reacţiilor pe
care se bazează procesele
industriale de obţinere a
metalelor
 principalele proprietăţi chimice
ale metalelor
 principalele combinaţii chimice
pe care le formează metalele.

[1] Brezeanu M, Cristurean E, Antoniu A, Marinescu D, Andruh M. Chimia
metalelor. Ed.Academiei, 1990.
[2] Spacu P, Stan M, Brezeanu M, Gheorghiu C, Tratat de Chimie Anorganica.
Vol. III, Editura Tehnica, Bucuresti, 1978.
[3] Marcu G. Chimie anorganică. Metalele . Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972.
[4] Marcu G. Chimie modernă a elementelor metalice. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1993.
125
TEST DE EVALUARE
Încercuiţi răspunsurile corecte la întrebările

următoare.
ATENŢIE: pot exista unul, niciunul sau mai

multe răspunsuri corecte la aceeaşi întrebare.
1) Se ard două grame dintr-un mineral şi se obţin 2g SO2 şi 1,2 g Fe2O3 Se cere
Conţinutul de sulf şi fier din mineral?
a)g sulf şi 0,84g fier
b) 1g sulf şi 1,2 g fier
c) 1g sulf şi 2g fier
d) 2g şi 0,84g fier
e) 32g sulf şi 0,84g fier
2) Prin reacţia fierului incandescent cu vaporii de apă se obţine oxid de fier (Fe3O4)şi
hidrogen. Care este cantitatea de fier, şi vapori de apă necesare obţinerii a 20 m3
hidrogen?
a) 16 Kg fier şi 37,7 Kg apă
b) 20 Kg fier şi 16 Kg apă
c) 37,7 Kg fier şi 16 Kg apă
d) 16 Kg fier şi 16 Kg apă
e) 37,7 Kg fier şi 37,7 Kg apă
3) La electroliza unei topituri de NaCl se obţin 0,25 Kmoli de clor. Să se determine

cantităţile de produse rezultate.
a) 18 Kg clor şi 11,5 kg natriu
b) 11,5 Kg clor şi 18 kg natriu
c) 10 Kg clor şi 17,5 kg natriu
4) Se tratează 51,26 g Yn metalic cu HCl în exces. Hidrogenul rezultat din reacţie s-a
folosit la reducerea CuO obţinându-se Cu. Ce cantitate de CuO a fost redusă?
a) 36,1 g CuO
126
b) 66,1 g CuO
c) 63,1 g CuO
5) Câte procente de staniu se găsesc în aliajul Sn-Cu, pentru ca la fiecare atom de staniu
să revină 5 atomi de cupru?
a) 26,1 g Sn
b) 27,1% Sn
c) 33,1 % Sn
Grila de evaluare: 1-a; 2-c; 3-a; 4-c; 5-b.
127
Capitolul
7
TERMODINAMICA CHIMICĂ
CUPRINS
7.1 Introducere 129
Obiective 131
7.2 Energia internă 131
7.3 Principiul I al termodinamicii 132
7.4 Entalpia 134
7.5 Noţiuni de termochimie 136
7.6 Legea lui Hess 138
7.7 Căldura de formare 139
7.8 Căldura de reacţie 140
7.9 Căldura de ardere 140
7.10 Principiul II al termodinamicii 141
7.11 Entropia 142
7.12 Potenţiale termodinamice 145
REZUMAT 147
128

7.1 INTRODUCERE
Termodinamica se ocupă cu variaţia şi inter conversia diferitelor forme de energie

ce însoţesc procesele fizice sau chimice,
În studiul său, termodinamica nu face apel la structura materiei şi nici la
mecanisme chimice bazate pe existenţa atomilor şi moleculelor, nu utilizează
proprietăţile microscopice ale materiei; relaţiile termodinamice sunt aplicabile sistemelor
macroscopice, implicând proprietăţi macroscopice ca presiunea, temperatura, volumul,
densitatea.
La baza termodinamicii stau două postulate cunoscute sub numele principiale I şi
II ale termodinamicii, principii nedemonstrabile, dar care nu au fost contrazise niciodată
de observaţie sau experienţă.
Termodinamica foloseşte termeni şi noţiuni caracteristice.
Sistem: o regiune bine limitată în spaţiu în care se găseşte o substanţă sau un

amestec de substanţe la o anumită presiune, temperatură sau volum, poartă numele de
sistem.
Dacă între sistem şi mediul înconjurător pot avea schimburi de energie şi de
substanţă sistemul este deschis. Dacă sistemul nu schimbă substanţă cu exteriorul, dar
poate schimba energie, se numeşte sistem închis.
Sistemul este izolat când nu face nici un fel de schimb cu exteriorul, nu schimbă
nici substanţă, nici căldură, nici lucru mecanic.
Se numeşte fază o porţiune omogenă dintr-un sistem mărginită de suprafeţe, în
dreptul cărora proprietăţile ei macroscopice se schimbă brusc, apărând o altă fază. Un
sistem poate fi format din una sau mai multe faze (lichide, solide şi gazoase).
129
Omogenitatea arată că proprietăţile macroscopice ale unei faze sau ale unui sistem
sunt aceleaşi în orice punct; în caz contrar apar sisteme eterogene, adică sisteme alcătuite
din mai multe faze (sisteme polifazice). De exemplu, apa constituie o fază, evident
omogenă sau o soluţie este un amestec omogen şi constituie o singură fază. Apa însă în
contact cu gheaţa, sau o soluţie în contact cu cristalele de substanţă nedizolvată,
constituie sisteme eterogene.
Orice modificare adusă unui sistem, ca de exemplu: schimb de căldură sau de
lucru mecanic cu mediul înconjurător, modificarea proprietăţilor fizice sau chimice ale
substanţelor care compun sistemul, etc., poartă numele de proces. După condiţiile în care
se desfăşoară, se disting următoarele categorii de procese:
 procese izobare - se petrec la presiune constantă: p = 0;
 procese izocore - se petrec la volum constant: V = 0;
 procese izoterme - se petrec la temperatură constantă: t = 0;
 procese adiabatice - au loc fără schimb de căldură cu exteriorul: q=0.
Procesele care decurg fără intervenţii exterioare, de la sine, se numesc procese
naturale.
Procesele care decurg spontan numai într-un singur sens cu o viteză finită se
numesc procese ireversibile, dacă un proces poate să decurgă în ambele sensuri, adică
sistemul poate reveni la starea iniţială pe acelaşi drum fără alte schimbări, se numeşte
proces reversibil.
Termodinamica ajută să se prevadă dacă un proces va decurge într-un sens sau în
sens opus, care este limita procesului şi în ce condiţii se va atinge echilibrul, fără a studia
drumul parcurs şi viteza procesului.
Un sistem este în echilibru termodinamic când în absenţa unor influenţe externe,
nu se produc schimbări macroscopice ale proprietăţilor sistemului chiar pentru perioade
foarte lungi de timp.
Proprietăţile care depind de cantitatea de substanţă se numesc proprietăţi
extensive, de exemplu: greutatea, volumul, energia internă, entropia.
Proprietăţile care nu depind de cantitatea de substanţă ce formează sistemul se
numesc proprietăţi intensive, de exemplu: temperatura, presiunea, volumul molar.
concentraţia, densitatea, vâscozitatea, etc.
Prin starea termodinamică a unui sistem se înţelege totalitatea factorilor care
caracterizează sistemul la un moment dat, adică totalitatea proprietăţilor sale intensive
care se mai denumesc şi mărimi termodinamice de stare.
Mărimile termodinamice sunt corelate prin ecuaţii de stare, de exemplu: presiunea,
volumul, temperatura sunt corelate prin ecuaţia de stare a gazelor perfecte (ideale):
PV = nRT
Termodinamica chimică (în acest context) se ocupă cu studiul condiţiilor pe care
un proces chimic trebuie să le îndeplinească pentru a atinge starea de echilibru chimic, ea
prevede efectele termice ale proceselor chimice, luând în considerare numai etapa iniţială
şi finală a acestui proces.
130
În studiul său, termodinamica chimică nu ţine seama de drumul parcurs de

procesul chimic, de viteza de reacţie şi nici de compuşii chimici intermediari care pot să
se formeze.
Procesul chimic interacţionează cu mediul exterior prin schimb de căldură şi lucru
mecanic.
Obiective
 Prezentarea şi exemplificarea principalelor noţiuni de termodinamică chimică
 Prezentarea şi exemplificarea modului de utilizare a noţiunilor de termochimie
la calculele chimice.
 Prezentarea şi exemplificarea modului de apreciere asupra spontaneităţii unui
proces.
 Evaluarea modului în care au fost însuşite cunoştinţele referitoare la noţiunile
de termodinamică chimică
7.2 Energia internă
Orice stare a unui sistem se caracterizează printr-o energie E, numită energia

internă. Ea cuprinde suma tuturor energiilor sistemului provenite din mişcările şi
interacţiunile tuturor particulelor care formează sistemul, deci în energia internă se
cuprinde suma energiilor de translaţie, rotaţie şi vibraţie a particulelor, de atracţie şi
respingere, energie chimică, electronică, nucleară, energie de radiaţie şi de gravitaţie.
Energia cinetică şi potenţială determinate de mişcarea întregului sistem faţă de
mediul exterior nu fac parte din energia internă.
Energia internă este o proprietate extensivă care depinde de masa sistemului şi
reprezintă energia totală a acelui sistem care poate să apară într-un proces sub formă de
căldură sau lucru mecanic.
131
Energia internă a sistemelor nu se poate măsura şi nici determina prin calcul, se

poate măsura numai variaţia de energie internă E, când sistemul trece de la o stare
iniţială cu energia internă E1, la o stare finală cu energia internă E2.
E2 - E1 = E
E: nu depinde de drumul parcurs de sistem pentru a efectua această trecere.
Atunci când sistemul primeşte sau cedează lucru mecanic sau căldură din sau / spre
exterior energia sa internă se schimbă are loc deci o variaţie a energiei sale interne. De
exemplu, prin comprimarea unui gaz, ce formează un sistem izolat energia sa internă
creşte.
În mod convenţional, căldura q şi lucrul mecanic W primite de sistem se notează
cu plus, iar când acestea sunt cedate de către sistem se notează cu minus.
7.3 Principiul I al termodinamicii
Principiul I al termodinamicii reprezintă o expresie generală a echivalenţei dintre

formele de energie şi în mod deosebit dintre căldură şi lucru mecanic, motiv pentru care
se mai numeşte şi principiul echivalenţei, el reprezintă de fapt expresia legii conservării
energiei.
Considerând o transformare reversibilă în ciclu închis, după principiul I al
termodinamicii există egalitate între lucru mecanic produs de sistem şi cantitatea de
căldură primită, deci:
q = -W iar E = 0.
În 1843 fizicianul englez James Joule a determinat cu precizie echivalentul

mecanic al caloriei, stabilind că:
1 cal = 4,1868J
132
Dacă variaţia stării unui sistem nu se face în ciclu închis şi este însoţită de o
variaţie de căldură şi o variaţie de lucru mecanic, atunci variaţia energiei totale va fi:
E = q + W sau sub formă diferenţială: dE = dq + dW.
Mărimile q şi W sunt variabile şi ele se pot măsura , rezultă că E poate fi

măsurat.
Cantităţile de căldură şi respectiv de lucru mecanic pierdute sau primite de sistem
sunt primite sau pierdute de către exterior.
Principiul I spune că dacă are loc un schimb de energie între un sistem şi mediul
exterior, energia totală se conservă.
Relaţia de mai sus reprezintă formularea matematică al principiului I al
termodinamicii, conform căruia energia nu poate fi nici creată, nici distrusă, ea poate fi
numai transformată, dintr-o formă în altă formă de energie, în cantitate echivalentă.
Principiul I al termodinamicii reprezintă o exprimare cantitativă a variaţiei
energiei interne, stabilind că aceasta este egală cu suma schimbărilor de energie ce au loc
prin efecte mecanice, termice, electrice, magnetice, dar nu indică nimic despre modul
după care sistemul a trecut din starea iniţială în starea finală.
Din principiul I al termodinamicii mai rezultă că energia nu poate fi obţinută din
nimic, adică nu se poate construi o maşină care să producă energia fără să consume ceva
(să primească ceva din exterior). Apare logic că un perpetum mobile de speţa I a nu este
posibil de obţinut.
CONCLUZIE
 Se poate considera că principiul I al termodinamicii este un caz particular al legii

conservării energiei, potrivit căreia: ”Energia în cursul transformărilor se
conservă”, sau
 „Într-un proces ciclic, căldura se transformă în lucru mecanic şi invers, în cantităţi
egale”.
Când benzina arde, în motoarele automobilelor se produce o căldură de 325 J, care

permite extensia sistemului ce se află într-un cilindru cu piston mobil. Lucrul mecanic de
extensie este de 451 J. Excesul de căldură este anulat de sistemul de răcire al maşinii. Să
se calculeze variaţia de energie internă?
133
q = -325J; W=-451J
ΔE = -325-451 = -776J
7.4 Entalpia
Considerând un volum de gaz închis căruia i se ridică temperatura prin încălzire, în mod
corespunzător energia sa internă E va creşte; practic, presiunea sa internă va creşte şi se
va exercita asupra pereţilor vasului. Dacă gazul este închis într-un cilindru în care poate
să lunece un piston fără frecare, procesul având loc la presiune constantă, asupra
pistonului se exercită concomitent presiunea interioară a gazului şi presiunea exterioară.
Când aceste două presiuni sunt egale, pistonul nu se mişcă, fiind într-o poziţie de
echilibru. Dacă gazul se încălzeşte, presiunea interioară creşte şi deplasează pistonul în
sus, acesta ajungând într-o nouă poziţie de echilibru. Pentru a învinge presiunea
exterioară se consumă un lucru mecanic W, iar volumul gazului din cilindru se măreşte
cu V.
Fig. 7.1 Transformarea într-un proces izobar
Lucrul mecanic efectuat contra presiunii exterioare, deci negativ, este dat de
relaţia:
W = - p . V
134
Folosind expresia principiului I al termodinamicii: E = q + W

de unde: qp = E - W, se deduce că, la presiune constantă, căldura qp este dată de relaţia:
qp = E + pV
unde:
qp - este variaţia căldurii la presiune constantă care se notează cu H şi se numeşte
variaţia de entalpie.
H = E + pV
H = E + pV
CONCLUZIE
H: Reprezintă o mărime termodinamică, căruia i se mai spune şi conţinut caloric

sau conţinutul de căldură.
Variaţia entalpiei H reprezintă deci schimbul de căldură în procese izobare.
Ca şi energia internă, entalpia este o proprietate extensivă a substanţelor
(proprietăţi care depind de cantitatea de substanţă existentă într-un sistem) şi nu poate fi
măsurată direct, se măsoară numai variaţia de entalpie, H.
Dacă sistemul cedează căldură spre exterior H este negativ, iar dacă sistemul
absoarbe căldură din exterior H, este pozitiv. În primul caz procesul este exoterm (-H),
în cel de-al doilea caz procesul este endoterm (+H).
Ca şi variaţia de energie internă E şi variaţia de entalpie H nu depinde de stările
intermediare ale transformării, ci numai de starea iniţială şi finală a sistemului.
Calculaţi variaţia energiei interne pentru reacţia:
Zn(s) + H2SO4(aq) = ZnSO4(aq) + H2(g)
dacă se ştie căldura degajată de reacţie, 83,6KJ/mol, la 25°C şi presiunea de o

atmosferă.
H = E + pV
135
pV = Δn R T = 1 8,31 298 = 2,476 kJ

ΔE = - 83,6 – 2,476 = .-86,076 kJ
Energia sistemului scade , deoarece se efectuează un lucru mecanic de expansiune şi

reacţia este exotermă.
7.5 Noţiuni de termochimie
Termochimia are la bază Principiul I al termodinamicii şi studiază efectele termice care

însoţesc reacţiile chimice.
 Reacţiile chimice exoterme - se petrec cu degajare de căldură, entalpia sau
energia internă a sistemului diminuează, H şi E sunt negative.
 Reacţiile chimice endoterme - au loc cu absorbţie de căldură, entalpia şi
energia internă a sistemului cresc, H şi E au valori pozitive.
În cazul reacţiilor care se petrec la volum constant (deci V = 0), efectul termic qv,
este dat de diferenţa dintre energia internă a sistemului în faza finală şi cea iniţială:
qv = E = E2 - E1
Dacă reacţiile se petrec la presiune constantă, efectul termic qp (căldura degajată
sau adsorbită) este dată de relaţia entalpiei sistemului:
qp = H = H2 - H1 = E + pV
Cele mai multe reacţii se desfăşoară la presiune constantă (presiunea atmosferică).

Dacă reacţia se petrece şi la volum constant, atunci V = 0 şi la presiune constantă
rezultă că:
qv = qp = E = H
Cantitatea de căldură degajată sau adsorbită într-o reacţie chimică este identică cu
variaţia de entalpie H în cursul reacţiei. Această cantitate de căldură adsorbită sau
degajată într-o reacţie chimică se numeşte căldură de reacţie sau entalpie de reacţie. Ea se
exprimă în Jouli şi se raportează la un mol de substanţă.
136
Pentru a reda corect o reacţie chimică, trebuie indicată şi cantitatea de căldură pusă
în joc (efectul termic).
În mod convenţional efectele exoterme sunt desemnate cu semnul minus iar cele
endoterme cu plus.
Notarea reacţiei chimice, cu o indicaţie asupra efectului caloric al reacţiei,
reprezintă o ecuaţie termodinamică.
Pentru ca efectele termice ale diferitelor reacţii să fie comparabile, calculele
termochimice se fac în stare standard referitor la un mol de substanţă la temperatura de
250C (298K) şi presiunea de 1 atm. O ecuaţie termodinamică trebuie să indice şi starea
de agregare (s, l, g), starea de soluţie, etc.
Căldurile degajate se consideră pierdute.
Exemplu:
Reacţia Tipul de reacţie Variaţia de căldură

------------------------------------------------------------------------------------------------
H2(g) + 1/2 O2(g) = H2O(g) exotermă H0298 = - 241,95 KJ
------------------------------------------------------------------------------------------------
H2(g) + 1/2 O2(g) = H2O(l) exotermă H0298 = - 286,17 KJ
------------------------------------------------------------------------------------------------
NaOH (aq) + HCl(aq) = NaCl(aq) + H2O(l) exotermă H0298 = - 57,35 KIJ
------------------------------------------------------------------------------------------------
NaCl(s) + aq = NaCl(aq) endotermă H0298 = + 4,86 KJ
------------------------------------------------------------------------------------------------
Dacă la reacţie participă numai substanţe solide sau lichide, V (variaţia de

volum) este foarte mic se poate neglija deci şi produsul p. V este neglijabil, în acest caz
E = H; H = E + p.V.
Dacă la reacţie participă gaze şi are loc o variaţie a numărului de moli ai
componenţilor gazoşi, diferenţa dintre H şi E poate fi mare.
Considerând că n1 este numărul de moli de reactanţi gazoşi şi n2 numărul de moli
de produşi gazoşi care rezultă din reacţie, atunci variaţia numărului de moli este:
n = n2 - n1
Dacă V este volumul unui mol de gaz la temperatura şi presiunea considerată,

atunci variaţia totală a volumului va fi V . n, iar căldura de reacţie va fi dată de relaţia:
H = E + pVn
- în cazul gazelor cu comportare ideală se aplică relaţia: pV = RT
137
H = E + RTn
- dacă nu apare o variaţie a numărului de moli deci: n = 0 atunci,
H = E
CONCLUZIE
Termochimia studiază efectele termice care însoţesc reacţiile chimice.

 Reacţiile chimice exoterme - se petrec cu degajare de căldură, H şi E sunt
negative.
 Reacţiile chimice endoterme - au loc cu absorbţie de căldură, entalpia şi energia
internă a sistemului cresc, H şi E au valori pozitive.
Ex. pentru reacţia:

H2 + Cl2  2HCl , nu apare o variaţie a nr. de moli, H = E
- dacă apare o variaţie de număr de moli:
- CaCO3(s)  CaO(s) + CO2(g), E H
n = 1
- N2 + 3H2 = 2NH3
n = - 2
7.6 Legea lui Hess
138
Consecinţă a faptului că atât energia internă cât şi entalpia sunt funcţii de stare,
rezultă că dacă o reacţie chimică evoluează pe căi diferite în etape sau direct, atunci
căldura de reacţie înregistrată în reacţia directă este egală cu suma căldurilor de reacţie
înregistrată în etape - legea constantei sumelor de căldură
Exemplu:
Reacţia Variaţia de căldură

------------------------------------------------------------------------------------------------
C(s) + 1/2O2(g) = CO(g) H1 = -110,5 Kcal/mol
------------------------------------------------------------------------------------------------
CO(g) + 1/2O2 = CO2(s) H2 = - 285,5 Kcal/mol
------------------------------------------------------------------------------------------------
C(s) + O2(g) = CO2(g) H3 = - 396 Kcal/mol
------------------------------------------------------------------------------------------------
H3 = H1 + H2
Căldura absorbită sau degajată într-o reacţie chimică este constantă şi este
determinată numai de starea iniţială şi de starea finală a sistemului, indiferent de calea
urmată de reacţie.
7.7 Căldura de formare
Căldura de formare sau entalpia de formare reprezintă căldura de reacţie care

intervine la formarea unui mol de substanţă din elementele sale componente şi se notează
cu Hf.
Exemplu: căldura de formare a acetilenei din elementele sale:
------------------------------------------------------------------------------------------------
139
2C(s) + H2(g) = C2H2(g) endotermă Hf = 54,1 Kcal/mol

------------------------------------------------------------------------------------------------
Entalpia de formare în stare standard adică la temperatura de 250C (T = 2980K) se

notează:H0f 298 (H0f)
S-a convenit că în calculele termodinamice să se considere entalpia tuturor
elementelor, în stare standard egale cu zero.
7.8 .Căldura de reacţie
Este egală cu diferenţa dintre suma căldurilor de formare standard ale compuşilor
care rezultă din reacţie şi suma căldurilor de formare standard ale compuşilor care intră în
reacţie. De exemplu, căldura de ardere a metanului se calculează astfel.
CH4(g) + 2O2(g) = CO2(g) + 2H2O(e)

74,94 0 - 94,0 - 2 . 286,17
H0f298 = -591,4 KJ/mol; reacţie exotermă.
7.9 Căldura de ardere
140
Căldura de ardere (sau de combustie), numită şi entalpie de combustie reprezintă

cantitatea de căldură care apare la arderea unui mol dintr-o substanţă.
7.10 Principiul II al termodinamicii
Principiul I postulează faptul că diferitele forme de energie se transformă una în

alta în cantităţi echivalente. Principiul I nu spune nimic despre condiţiile în care are loc
transformarea şi este perfect valabil atât pentru procesele reversibile cât şi pentru cele
ireversibile.
Insuficienţa acestui principiu constă în aceea că nu dă nici o indicaţie asupra
randamentului transformării energiei în lucru mecanic şi invers.
Conform principiului II al termodinamicii, în timp ce formele de energie
cunoscute (mecanică, electrică, chimică, radiantă) pot fi transformate integral în energie
termică, aceasta nu poate fi convertită în întregime în lucru mecanic, electric sau chimic.
Experimental se poate demonstra imposibilitatea transformării integrale a căldurii în
lucru mecanic, chiar dacă transformarea s-ar petrece în cele mai favorabile condiţii, apar
întotdeauna şi pierderi de căldură. Rezultă deci că numai o anumită cantitate de căldură
poate fi transformată în lucru mecanic şi deci această transformare trebuie să se
caracterizeze printr-un randament.
Studiind funcţionarea maşinilor termice Carnot a formulat principiul II al
termodinamicii şi a stabilit legile de funcţionare a acestor maşini. Carnot a arătat că o
maşină termică spre a putea funcţiona are nevoie de două surse de căldură, o sursă caldă
şi una rece. Producerea lucrului mecanic din căldură se explică prin trecerea unei cantităţi
de căldură Q1 de la sursa caldă cu temperatura T1, la sursa rece care are temperatura T2.
Din cantitatea de căldură Q1, cantitatea Q2 este luată de sursa rece, iar diferenţa se
transformă în lucru mecanic W, care este cedat spre exterior. Deci din cantitatea de
căldură cedată de sursa caldă sistemului care suferă transformarea, numai o parte se
transformă în lucru mecanic.
Raportul dintre lucrul mecanic efectuat de sistem şi căldura pierdută de sursa caldă
constitue randamentul:
141
W Q1  ( Q2 ) Q1  Q2 T1  T2
=   
Q1 Q1 Q1 T1
W T
  1  2 ; deci randamentul este întotdeauna subunitar,
Q1 T1
sau:
 T 
W  Q1  1  2  ; deoarece T1 > T2 şi W < Q1.
 T1 
Deci lucrul mecanic efectuat de o maşină termică este mai mic decât căldura
primită Q1.
După principiul II al termodinamicii formulat de Carnot, randamentul producerii
lucrului mecanic din căldură este determinat de temperaturile celor două surse de căldură.
7.11 Entropia
Procesele fizice şi chimice se clasifică, după sensul desfăşurării lor, în procese

reversibile şi ireversibile.
De exemplu, căderea obiectelor sub influenţa gravitaţiei, trecerea căldurii de la o
sursă caldă la una rece, combinarea ionului de clor cu cel de argint, dizolvarea zahărului
în apă, etc., sunt procese ireversibile. Nici unul dintre aceste procese nu decurge de la
sine, în sens invers.
De asemenea toate procesele naturale sunt ireversibile.
Orice sistem din natură tinde să treacă într-o stare cât mai stabilă; starea cea mai
probabilă a unui sistem este starea cu energia cea mai scăzută.
Procesele spontane ireversibile se caracterizează prin scăderea energiei sistemului,
aceasta trecând într-o stare mai stabilă. Scăderea energiei unui sistem constituie factorul
determinant în orientarea sensului în care se desfăşoară un proces.
Tendinţa sistemelor de a trece spre starea cea mai probabilă se exprimă printr-o
funcţie termodinamică numită entropie.
142
Această mărime, entropia, a fost introdusă în anul 1850. Cuvântul provine din
limba greacă en-tropein = care înseamnă a transforma.
Entropia se notează cu S şi se raportează la un mol de substanţă, exprimându-se în
J/K(mol) şi este o mărime caracteristică fiecărui sistem izolat aflat într-o anumită stare.
Matematic, entropia se defineşte printr-o ecuaţie diferenţială care reflectă variaţia
de căldură dqrev., la temperatura absolută T, a sistemului.
Deci:
dqrev
dS = deci:
T
dqr = TdS
Prin integrare între anumite limite, rezultă variaţia de entropie:
dqrev
 dS   21  S 2  S1  S
T
Variaţia de entropie S nu depinde decât de starea iniţială şi finală a sistemului.

Cea mai generală formulare a principiului II al termodinamicii se poate prezenta
cu ajutorul entropiei, şi anume:
dqr dqr
dS  sau: dS  ,
T T
expresia numită inegalitatea lui Clausius, pe baza căreia se face afirmaţia; cantitatea
totală de entropie în natură creşte. Creşterea entropiei este o măsură a ireversibilităţii
proceselor.
În procesele izoterme (T = ct) reversibile:
q
 dS  S 
T
q
Variaţia de entropie este egală cu raportul care se numeşte căldură redusă
T
(cantitatea de căldură schimbată de sistem per temperatura sursei respective).
În procesele adiabatice reversibile dq = 0, deci:
dq
 dS   0 sau: S = 0
T
Transformările adiabatice sunt în acelaşi timp şi izoentropice.

Pentru procesele ireversibile este valabilă relaţia:
dq
 dS
T
143
- în cazul transformărilor izoterme T = ct, ireversibile există relaţia:

dq
  S
T
- iar pentru transformări adiabatice ireversibile dq = 0, derivă 0  S
dq
 dS   0
T
sunt deci şi procese izoentropice.
Entropia este o funcţie de stare care se bucură de câteva proprietăţi: în orice proces
spontan, în sisteme izolate, entropia creşte şi tinde către o valoare maximă.
Legea creşterii entropiei este valabilă numai pentru sisteme izolate; ea nu este
aplicabilă universului. Universul este infinit în timp şi spaţiu încât starea de echilibru la
nivelul universului nu este aplicabilă. O stare de "moarte tehnică" este exclusă.
Când entropia unui sistem scade, entropia vecinilor creşte. Când sistemul primeşte
căldură din exterior entropia este pozitivă S  0, iar când sistemul cedează căldură
variaţia de entropie este negativă S  0.
Entropia poate fi considerată ca o măsură a stării haotice, dezordonate, a unui
sistem.
Creşterea gradului de ordine duce la scăderea entropiei. Rezultă că entropia
variază mult cu starea de agregare şi anume: entropia stării gazoase este mai mare decât
entropia stării lichide, iar entropia stării lichide este mai mare decât a stării solide,
respectiv:
S(g)  S(l)  S(s)
Entropia aceleiaşi substanţe este mai mare în stare amorfă (dezordonată) decât în
stare cristalină (ordonată).
Entropia gazelor monoatomice este mai mare decât a moleculelor di sau
poliatomice.
Prin combinarea atomilor entropia scade.
Combinaţiile chimice sau cristalele au entropii mai mici decât atomii sau ionii din
care sunt compuse. Complecşii rezultaţi prin unirea unor molecule sau ioni au entropii
mai mici decât moleculele din care provin.
Într-o reacţie chimică, variaţia de entropie S rezultă din diferenţa dintre entropiile
produşilor de reacţie şi a substanţelor reactante.
În anul 1906 Nernst a arătat că entropia tuturor substanţelor solide, pure, tinde
către zero când temperatura tinde către zero absolut. Această formulare reprezintă
teorema căldurii lui Nernst sau se mai cunoaşte sub numele de principiul III al
termodinamicii.
După Planck, principiul III se formulează astfel: fiecare substanţă are o entropie
finită, pozitivă, care pentru substanţe pure cristaline la 00K este zero.
144
7.12 Potenţiale termodinamice
Utilizarea entropiei drept criteriu pentru aprecierea spontaneităţii unui proces

reclamă izolarea sistemului de exterior, ceea ce practic este dificil de realizat.
Pentru a prevedea sensul desfăşurării spontane a unui proces, în condiţii date, în
anul 1875 Gibbs a introdus funcţia termodinamică numită entalpie liberă, care se notează
cu G, iar Helmholtz a introdus o altă funcţie termodinamică numită energie liberă, care se
notează cu F.
Aceste funcţii termodinamice, numite şi potenţiale termodinamice, îndeplinesc
acelaşi rol în tratarea echilibrelor chimice cu cel îndeplinit de energia potenţială în
caracterizarea echilibrelor mecanice.
În procesele care decurg spontan, potenţialele termodinamice scad analog scăderii
energiei potenţiale care caracterizează un proces spontan din mecanică.
Energia liberă:
Se defineşte prin relaţia:

F = E - T . S, la temperatură constantă şi volum constant variaţia de energie
liberă este dată de relaţia:
F = E - TS
Entalpia liberă:
Se defineşte prin relaţia:

G=H-T.S
unde produsul T . S exprimă o cantitate de căldură.
Ca şi în cazul energiei interne E şi a entalpiei H, nu se poate măsura valoarea absolută a
entalpiei libere G ci se măsoară numai variaţia de entalpie liberă G, care în cazul unui
proces izoterm este:
G = H - T . S
Ca şi energia şi entalpia se exprimă în KJ/mol.
145
CONCLUZIE
 Pentru a prevedea sensul desfăşurării spontane a unui proces este necesar să

cunoaştem potenţialele termodinamice care însoţesc acel proces.
 În cazul reacţiilor chimice, care sunt procese izoterme, entalpia liberă de
reacţie este egală cu suma algebrică a entalpiilor libere a substanţelor care
participă la reacţie. Sau altfel spus:
G = Gprodus - Greactanţi
Rezultă logic două moduri în care au loc reacţiile:
a) G  0 procesele nu au loc spontan;
b) G  0 procesele chimice au loc spontan.


întrebare.
1) Un sistem este numit izolat atunci când:
a) Schimbă numai căldură cu exteriorul Da / Nu

b) Schimba masă cu exteriorul Da / Nu
c) Schimbă căldură sau masă cu exteriorul Da / Nu
d) Când nu face nici un fel de schimb cu exteriorul Da / Nu
146
2) Procesele adiabatice au loc:

a) La temperatură constantă Da / Nu
b) La volum constant Da / Nu
c) Fără schimb de căldură cu exteriorul Da / Nu
d) La presiune constantă Da / Nu
3) Entalpia reprezintă:
a) O mărime termodinamică Da / Nu
b) Variaţia de căldură Da / Nu
c) Conţinutul de căldură Da / Nu
d) O proprietate extensivă a substanţelor Da / Nu
4) Entropia este:
a) o funcţie termodinamică de stare Da / Nu
b) o măsură a stării haotice, dezordonate a unui sistem Da / Nu
c) un mod de a caracteriza sensul de evoluţie unui sistem izolat Da / Nu
5) Potenţialele termodinamice, energia liberă şi entalpia liberă sunt folosite pentru:

a) A prevedea sensul desfăşurării spontane a unui sistem Da / Nu
b) A caracteriza efectele termochimice ale unui proces Da / Nu
c) A caracteriza procesele care decurg spontan Da / Nu
d) A caracteriza starea de echilibru a unui sistem Da / Nu
Grila de evaluare: 1-d; 2-c; 3- a,c,d; 4-a,b,c; 5-a.
REZUMAT
► Termodinamica chimică studiază variaţia energiei sistemelor chimice în cursul

transformărilor lor
► Pe baza rezultatelor obţinute, termodinamica prevede sensul în care se
transformă spontan un sistem, de la starea sa iniţială la starea sa finală.
► Termodinamica nu dă însă indicaţii asupra timpului necesar pentru atingerea
echilibrului, nu spune nimic despre viteza de reacţie, nu furnizează informaţii cu privire
la natura transformărilor suferite de molecule.
►Studierea potenţialelor libere ne permite să apreciem spontaneitatea unui sistem.
147

trebui să cunoaştem principalele principii
ale termodinamicii, entalpia, noţiuni de
termochimie, potenţialele termodinamice
modul în care putem aprecia sensul de
desfăşurare a unui proces chimic.

[1] Murgulescu IG. Introducere in chimia fizica. Vol. I, Ed. Academiei,
Bucuresti, 1991.
[2] Meltzer V. Termodinamică Chimică. Editura Universităţii Bucureşti, 2007
[3] Meltzer V. Termodinamică Chimică Aplicată în Biochimie. Editura
Universităţii Bucureşti, 2000.
[4] Vîlcu R.. Termodinamică Chimică. Ed. Tehnică Bucuresti, 1994.
[5] Cenuşe Z. Termodinamicã Chimică. Ed. Universitătii Bucuresti, 1998.
TEST DE EVALUARE
148


întrebare.
1) Care este variaţia energiei interne, ΔE, pentru reacţia:

H2(g) + ½ O2(g) = H2O(l)
la 25˚C şi 1 atm.?
a) 382,123 KJ mol-1
b) 282,123 KJ mol-1
c) 283,123 KJ mol-1
d) 383,123 KJ mol-1
2) Să se calculeze entalpia liberă standard de formare din elemente a apei lichide?

H2(g) + ½ O2(g) = H2O(l)
a) -56, 695 kcal mol-1
b) +56, 695 kcal mol-1
c) -66, 695 kcal mol-1
d) -96, 695 kcal mol-1
e) -65, 695 kcal mol-1
3. Să se calculeze entalpia liberă standard a reacţiei de transformare a n-butanului în

i-butan?
CH3 – CH2 –CH2 – CH3 → CH3 – CH –CH3
|
CH3
Se dau: pentru n-C4H10(g) ΔG f298=-4,10 kcal/mol şi i- C4H10(g) ΔGʹf298= -4,99cal/mol
ʹ
a) +0,89kcal/mol
b) -0,89kcal/mol
c) -0,98kcal/mol
d) -0,79kcal/mol
Grila de evaluare: 1- b; 2-a; 3- b
149
Capitolul
8
CINETICA CHIMICĂ
CUPRINS
8.1 INTRODUCERE 151
Obiective 151
8.2 Viteza de reacţie 152
8.3 Ordin de reacţie 153
8.4 Molecularitatea reacţiei 154
8.5 Clasificarea reacţiilor chimice 155
8.5.1 Reacţii omogene şi eterogene 155
8.5.2 Reacţii reversibile şi ireversibile 156
8.5.3 Reacţii simple sau complexe 156
8.6 Factorii care influenţează viteza de reacţie 157
8.6.1 Influenţa concentraţiei reactanţilor 158
8.6.2 Influenţa temperaturii asupra vitezei de reacţie 158
8.6.3 Influenţa altor factori asupra vitezei de reacţie 162
8.7 Echilibrul chimic 163
150
8.7.1 Constanta de echilibru. Legea acţiunii maselor. 163

8.7.2 Deplasarea echilibrului chimic 164
REZUMAT 167
8.1 INTRODUCERE
Cinetica chimică se ocupă cu studiul şi dependenţa vitezei reacţiilor chimice de diferiţi

factori: temperatură, concentraţia reactanţilor, catalizatori, etc. Pentru a explica de ce un
proces chimic are loc rapid sau lent, cinetica chimică încearcă să stabilească mecanismele
de reacţie şi etapele care se succed în timpul unei anumite transformări chimice.
Obiective

 Prezentarea şi exemplificarea vitezei reacţiilor chimice.
 Prezentarea şi exemplificarea modului în care viteza reacţiilor chimice depinde
de diferiţi factori externi.
 Prezentarea şi exemplificarea modului de calculare a vitezei reacţiilor chimice
şi a echilibrului chimic
151
8.2 Viteza de reacţie
Reprezintă numărul de molecule ce reacţionează în unitatea de timp, ea este

proporţională cu produsul concentraţiilor reactanţilor.
De exemplu: într-o reacţie generală de forma:
aA + bB + cC + ....  lL + mM + nN + ....
viteza de reacţie într-un anumit moment va fi:
v = K Aa  Bb  C c ...  K  C a A  C b B  C c C ...
unde:
K- este constanta de viteză (sau viteza specifică) caracteristică
fiecărei reacţii, indiferent de concentraţia reactanţilor;
 A; B sau CA, CB - este concentraţia molară a reactanţilor A, B, etc.
a, b, c - sunt coeficienţi stoichiometrici ai reactanţilor.
Se constată că, pe măsura desfăşurării reacţiei, concentraţiile reactanţilor A, B, C... scad,
în timp ce concentraţiile produşilor de reacţie cresc.
Deci, viteza de reacţie nu este constantă ea se modifică în timp, ca urmare a scăderii
cantităţilor de reactanţi.
Se mai poate considera că viteza de reacţie, v, într-un anumit moment, reprezintă
scăderea concentraţiei de substanţă (de exemplu A) notată cu dCA, într-un interval de timp
foarte mic dt.
Se poate exprima deci viteza unei reacţii chimice ca raportul diferenţialelor
concentraţiei şi timpului:
d CA
v= 
dt
- semnul (-) indicând tocmai scăderea concentraţiei de reactant, în timp.
152
În ecuaţiile de mai sus constanta de proporţionalitate, K, reprezintă viteza reacţiei

pentru cazul ideal când concentraţia fiecărui reactant este egală cu unitatea. Prin definiţie
v=Kcn, deci K=v/cn. Constanta de viteză, K, este o proprietate caracteristică, constantă, a
reacţiei şi în această calitate permite compararea vitezelor diferitelor reacţii (efectuate la
aceeaşi temperatură şi în acelaşi mediu de reacţie).
8.3 Ordin de reacţie
Se defineşte ca sumă a exponenţilor concentraţiilor substanţelor care intervin în

ecuaţia vitezei de reacţie, respectiv ordinul de reacţie global n, va fi egal cu suma
coeficienţilor stoichiometrici ai reactanţilor:
n = a + b + c + ....
Din punct de vedere al ordinului de reacţie, se disting reacţii de ordinul I, II, III
sau de ordin superior.
 Reacţiile de ordinul I sunt reacţiile de descompunere, pentru care n = 1, de
forma:
A  produşi v = K1  A = K1CA
 Reacţiile de ordinul II (n = 2) se reprezintă astfel:
A + B  produşi v = K2  A B = K2CACB
 Reacţii de ordinul III (n = 3) pot fi de forma:
A + B + C  produşi
v = K3 [A][B][C] = K3CACBCC
sau:
2A + B  produşi
v = K3 [A]2[B]
153
Reacţiile care nu se încadrează în nici una din aceste categorii sunt reacţii de ordin
superior.
CONCLUZIE
 Definiţiile vitezei de reacţie se bazează pe reprezentarea că o reacţie chimică are

loc numai între moleculele care se ciocnesc, că viteza de reacţie este proporţională
cu frecvenţa ciocnirilor (numărul de ciocniri în unitatea de timp) şi că frecvenţa
ciocnirilor este, la rândul ei, proporţională cu produsul concentraţiilor reactanţilor.
 Viteza de reacţie variază mult cu temperatura, de aceea ea trebuie măsurată la
temperatură riguros constantă.
8.4 Molecularitatea reacţiei
Se stabileşte după numărul de molecule prin a căror ciocnire se produce

transformarea chimică. În general, molecularitatea reacţiei corespunde cu ordinul ei.
De exemplu, o reacţie care se desfăşoară după o ecuaţie de ordinul I reprezintă
descompunerea unei singure molecule (într-un proces elementar care duce la produşii de
reacţie) deci reacţia este monomoleculară.
I2  2I
N2O5  2NO2 + 1/2 O2
Unei ecuaţii cinetice de ordinul II îi corespunde un mecanism de ciocnire bimolecular,
între două molecule diferite sau identice:
H2 + I2  2HI
2HI  H2 + I2
Reacţiile trimoleculare, corespund unei ciocniri simultane a trei molecule, cum ar

fi:
154
2NO + O2  2NO2
CONCLUZIE
Ecuaţiile cinetice obişnuite ne dau informaţii despre natura şi cantităţile

reactanţilor şi ale produşilor de reacţie, nu ne spun însă nimic despre mecanismul de
reacţie . Studiul cinetic al reacţiilor, în special determinarea ordinului de reacţie,
constituie un prim pas înspre cunoaşterea mecanismului de reacţie. De exemplu, dacă o
reacţie A+B→produşi, este de ordinul II,se poate presupune cu foarte mare probabilitate
că reacţia are loc prin ciocnire bimoleculară a unei molecule A cu o moleculă B.
S-a crezut din acest motiv că ordinul de reacţie este egal cu molecularitatea
reacţiei, adică cu numărul de molecule ce iau parte la ciocnirea decisivă ce duce la
reacţie.
S-a constatat mai târziu că, în multe reacţii, din motive bine fundamentate, ordinul
de reacţie şi molecularitatea nu coincid.
8.5 Clasificarea reacţiilor chimice
Din punct de vedere cinetic, reacţiile chimice se clasifică în următoarele trei

grupe:
8.5.1. Reacţii omogene şi eterogene;

8.5.2. Reacţii reversibile şi ireversibile;
8.5.3. Reacţii simple şi complexe.
8.5.1. Reacţii omogene şi eterogene
Se referă la numărul de faze din sistemul în care are loc reacţia chimică.
Când sistemul în care are loc reacţia este monofazic, respectiv se produce în fază gazoasă
sau în fază lichidă, reacţia se numeşte omogenă.
155
Dacă procesul are loc la suprafaţa de separaţie a două sau mai multe faze, reacţia se
numeşte eterogenă.
8.5.2. Reacţii reversibile şi ireversibile
Cele mai multe reacţii după ce pornesc, se opresc înainte ca reactanţii să fie
consumaţi total, stabilindu-se un echilibru între reactanţi şi substanţele ieşite din reacţie.
În acest moment reacţiile încep să decurgă concomitent în ambele sensuri:
v1
A+BC+D
v2
La un moment dat se stabileşte o stare de echilibru pentru care viteza reacţiei
directe devine egală cu viteza reacţiei inverse. Pentru anumite condiţii de reacţie se
stabileşte întotdeauna aceiaşi stare de echilibru. De exemplu în reacţia:
H2 + I2  2HI
la o anumită temperatură avem întotdeauna acelaşi amestec de H2, I2 şi HI (la 3560C într-
un recipient închis, numai aproximativ 80% din cantitatea de hidrogen şi iod va
reacţiona).
Reacţiile care pot avea loc într-un sens sau în sens invers, funcţie de condiţiile
experimentale, se numesc reacţii reversibile. Cu toate că cel puţin teoretic toate reacţiile
sunt reversibile, practic unele reacţii pot decurge numai într-un singur sens, cu
transformarea aproape totală a substanţelor iniţiale. Putem vorbi de reacţii ireversibile
numai atunci când unul din produşi părăseşte sfera de reacţie (ca precipitat, gaz, sau
compus puţin disociat cum este de exemplu apa).
NaCl + AgNO3  AgCl + NaNO3
CaHCO32 + 2HCl  CaCl2 + 2H2O + 2CO2
8.5.3. Reacţii simple şi complexe:
Reacţiile simple sunt acele reacţii ce decurg într-un singur stadiu, pentru ele
molecularitatea şi ordinul de reacţie coincid.
Reacţiile complexe pot fi:
 reacţii reversibile;
 reacţii consecutive, ce au loc de la produşii iniţiali (A + B + ...) la produşii finali
(X + Y + ...) printr-o succesiune de etape, de exemplu:
A + B + ...  C + D + ...  X + Y + ...
 reacţii conjugate ( concurente ) : sunt formate dintr-o reacţie primară (A + B) ce
decurge spontan, iar concomitent cu ea poate apărea şi o reacţie secundară (A + C), care
nu poate avea loc decât în acelaşi timp cu reacţia principală (condiţionată de aceasta).
K1
A + B  X ... reacţia principală
156
K2
A + C  Y ... reacţia secundară.
Exemplu: nitrarea fenolilor când se obţine un amestec de para şi ortonitrofenoli,
bromurarea anilinei, etc.
Reacţiile ireversibile sunt:

a. reacţiile din care rezultă precipitate;
b. reacţiile în care concentraţia reactanţilor netransformaţi este neglijabilă;
c. randamentul reacţiei este foarte mare;
d. reacţia este rapidă;
e. sunt independente de temperatură.
Aşa cum s-a arătat mai sus, pentru ca o reacţie să fie reversibilă, unul dintre
produşii de reacţie trebuie să părăsească sfera de reacţie. Prin formarea unui
precipitat în urma reacţiei chimice se întâmplă acest lucru, răspunsul a fiind
cel corect.
8.6 Factorii care influenţează viteza de

reacţie
157
8.6.1. Influenţa concentraţiei reactanţilor:
Viteza de reacţie este proporţională cu produsul concentraţiilor reactanţilor (la

temperatura constantă), deoarece ea este cu atât mai mare cu cât numărul de ciocniri între
moleculele de reactanţi în unitatea de timp este mai mare.
In timp viteza de reacţie va fi din ce în ce mai mică, deoarece concentraţia
reactanţilor scade.
8.6.2. Influenţa temperaturii asupra vitezei de reacţie:
Din datele experimentale, s-a putut trage concluzia că viteza unei reacţii chimice
creşte cu ridicarea temperaturii. De exemplu: ridicarea temperaturii cu 100C, duce de cele
mai multe ori la dublarea vitezei de reacţie. Explicaţia acestei influenţe a temperaturii
asupra vitezei de reacţie a fost legată de creşterea numărului de ciocniri dintre molecule,
odată cu ridicarea temperaturii.
Dacă se notează cu K1, constanta de viteză la o temperatură t1 şi cu K1+10 constanta
de viteză la o temperatură cu 100C mai înaltă se poate defini coeficientul de temperatură
ca raportul K1+10/K1. Am văzut că acest coeficient are de obicei valoarea 2.
Cunoscând influenţa temperaturii asupra vitezei a numeroase reacţii chimice
Svante Arrhenius precizează printr-o relaţie matematică, dependenţa liniară între
logaritmul constantei de viteză K şi temperatura absolută T (grade Kelvin) la care are loc
reacţia chimică.
b
lnK = a -
T
unde a şi b sunt constante determinate empiric.
Această creştere a constantei de viteză cu temperatura se poate exprima şi printr-o
funcţie exponenţială:
E
. 
K=A e RT
Ecuaţia lui Arrhenius (sub formă exponenţială) valabilă pentru majoritatea

reacţiilor chimice, cuprinde în afară de constanta universală a gazelor alte două constante
A şi E, cu anumite valori pentru o reacţie chimică la o temperatură dată, unde:
A - reprezintă factorul de frecvenţă al ciocnirilor dintre molecule egal cu produsul
între numărul de ciocniri între moleculele Z şi factorul de probabilitate P, număr de
obicei subunitar, care exprimă numărul de ciocniri eficace din totalul de ciocniri);
E - energia de activare - este surplusul de energie al moleculelor, care în timpul
unui şoc bimolecular, face ca aceasta să fie o ciocnire eficace, capabilă să ducă la o
reacţie chimică. Cu cât energia de activare este mai mare, cu atât surplusul de energie
necesar activării moleculelor, pentru a putea reacţiona, este mai mare şi deci numărul de
molecule capabile să reacţioneze este mai mic.
Prin logaritmarea expresei ecuaţiei exponenţiale a lui Arrhenius, se obţine ecuaţia
unei drepte:
158
E E
lnK = lnA - sau lgK = lgA -
RT 2,303RT
În coordonate lgK : 1/T, ordonate la origine este logaritmul factorului de frecvenţă

A, iar energia de activare a reacţiei (E) se calculează din panta dreptei:
E
tg = -
2,303R
lgK
4-
3-
2-
1- 
0
0,9 1,1 1,3 1,5 x 103 1/T
Fig.8.1 Reprezentarea grafică a ecuaţiei lui Arrhenius pentru o reacţie generală.
Energia de activare se mai poate calcula, dacă se determină constantele de viteză

K1 şi K2 la două temperaturi diferite T1 şi T2:
E 1
lg K1  lg A  
2,303R T1
E 1
lg K2  lg A  
2,303R T2
K2 E  1 1 E T  T1
lg      2
K1 2,303R  T1 T2  2,303R T1  T2
de unde:
K2 T1  T2
E = 2,303R lg 
K1 T2  T1
O reacţie chimică poate avea loc când particulele care reacţionează sunt aduse atât
de aproape unele de altele, încât densitatea lor electronică să poată fi redistribuită, astfel
încât să apară noi legături chimice. Cu alte cuvinte particulele care se ciocnesc, trebuie să
posede suficientă energie, pentru a învinge forţele de repulsie (bariera energetică) ce se
nasc între învelişurile de electroni.
159
Energia de activare reprezintă energia minimă necesară pentru a aduce reactanţii

din starea lor normală într-o stare de molecule activate sau complex activat (o stare de
tranziţie, în care particulele de reactivi pot duce la noi produşi de reacţie). Energia de
activare este egală deci cu diferenţa între energia medie a moleculelor şi energia maximă
din starea de complex activat.
De exemplu, în cazul formării acidului iodhidric din elemente:
H2 + I2  2HI
se consideră că în starea de tranziţie are loc ruperea simultană a legăturilor H-H şi I-I,
astfel că nu vor putea reacţiona decât moleculele care au suficientă energie pentru a
depăşi bariera energetică proprie formării complexului activat H2I2.
HI
H2 
H2 I 2
I2 HI
Fig. 8.2 Schema formări acidului iodhidric din elemente
De fapt, orice reacţie chimică poate fi imaginată ca o trecere de la o stare

energetică iniţială Ei la una finală Ef, trecere însoţită de un efect termic al reacţiei, H,
efect termic care poate fi pozitiv sau negativ când H<0 exotermă, H0 reacţie
endotermă.
Astfel, în cazul discutat anterior, reacţia de formare a acidului iodhidric este
exotermă, iar cea de descompunere (reacţia inversă) este endotermă.
------------------------------------------------------------------------------------------------
2H2(g) + I2(g) = 2HI(g) H0298 = -25,91 KJ/mol
------------------------------------------------------------------------------------------------
2HI(g) = H2(g) + I2(g) H0298 = +25,91 KJ/mol
------------------------------------------------------------------------------------------------
Diagrama energetică a reacţiei:
H2 + I2  2HI, este:
160
Fig. 8.3 Diagrama energetică a formării acidului iodhidric din elemente
Diagrama energetică în cazul unei reacţii exoterme de forma:

AB + C  A + BC, este:
Fig. 8.4 Diagrama energetică a unei reacţii exoterme
Diagrama energetică în cazul unei reacţii endoterme:
Fig. 8.5 Diagrama energetică a unei reacţii endoterme
Pentru o reacţie generală A B + C  A + BC, trecerea barierei energetice se poate

face numai prin activarea moleculelor (cu formare de complex activat A. B. C), iar
energia necesară este energia de activare E.
161
Pentru o reacţie exotermă, energia iniţială a sistemului este superioară celei finale,
deci a avut loc o degajare de căldură - H.
În cazul unei reacţii endoterme o parte din energia de activare a reacţiei va rămâne
înglobată în energia internă a produşilor, acest efect termic H este pozitiv.
Desenele de mai sus ilustrează în acelaşi timp şi caracterul reversibil al reacţiilor
chimice, ele fiind exoterme într-un sens şi endoterme în sens invers.
Pe baza schemei energetice de mai sus, se poate da o explicaţie intuitivă şi asupra
dependenţei vitezei de reacţie de o anumită temperatură, ca o consecinţă a creşterii
numărului de molecule active, energia lor iniţială Ei , fiind cu atât mai mare cu cât
temperatura sistemului este mai ridicată. Este de asemenea evident că, cu cât energia de
activare a unui proces este mai mică, cu atât viteza sa va fi mai mare.
8.6.3. Influenţa altor factori asupra vitezei de reacţie:
 Presiunea: influenţează viteza unei reacţii chimice, iar această influenţă se

manifestă în special pentru reacţiile care au loc în fază gazoasă.
Exemplu:
3H2 + N2 = 2NH3
- reacţia are loc cu scăderea numărului de moli, deci creşterea presiunii
influenţează viteza de reacţie.
 Solventul: poate influenţa viteza de reacţie, ca urmare a procesului de solvatare,
care poate modifica energia de activare şi ordinul reacţiei respective.
 Catalizatorii: au de multe ori efecte atât asupra vitezei cât şi asupra modului de
desfăşurare a unui proces chimic.
Constanta de viteză a unei reacţii la o anumită temperatură este de 0,6 s-1. Ce

valoare are constanta de viteză la o temperatură cu 5˚ mai ridicată, dacă coeficientul de
temperatură este egal cu 2 ?
Am văzut mai sus că relaţia dintre creşterea de temperatură şi viteza de reacţie este
exponenţială. Când:
Temperatura creşte cu: 10˚C 10˚C 10˚C 10˚C

Viteza creşte cu coeficientul: 2 22=4 23=8 24=16
162
Când temperatura creşte cu 5˚C (1/2 x10) factorul de creştere a vitezei de reacţie este de
21/2=1,4. Viteza de reacţie va creşte deci cu 40 %. Constanta de viteză va fi 0,6 x 1,4 =
0,84 s-1.
8.7 Echilibrul chimic
8.7.1. Constanta de echilibru. Legea acţiunii maselor
Cele mai multe reacţii sunt reacţii reversibile ele având loc simultan în ambele
direcţii, cu vitezele v1 şi v2.
Pe măsură ce componenţii A şi B reacţionează
v1
A+BC+D
v2
conducând la produşii C şi D, viteza reacţiei directe v1 începe să scadă, ca urmare a
micşorării concentraţiei reactanţilor A şi B.
În acelaşi timp viteza reacţiei inverse v2 începe să crească.
La un moment dat se ajunge la starea de echilibru chimic când numărul de
molecule transformate devine egal în ambele sensuri, respectiv v1 = v2:
K1  A B = K2 C D
Prin separarea constantelor se ajunge la definirea constantei de echilibru:
K1 C D
K= 
K2  A B
Această ecuaţie reprezintă legea acţiunii maselor, care pentru cazul general:
aA + bB + cC + ...  lL + mM + nN + ...
163
exprimată constanta de echilibru va avea forma generală:
K=
 Ll  Mm  Nn ...
Aa  Bb Cc ...
Legea acţiunii maselor arată că în starea de echilibru, raportul între produsul
concentraţiilor substanţelor rezultate din reacţie şi produsul concentraţiilor
reactanţilor, fiecare concentraţie ridicată la o putere egală cu coeficienţii reacţiei
stoichiometrice, reprezintă întotdeauna o constantă pentru o temperatură dată.
Atunci când reacţiile au loc în stare gazoasă, echilibrele chimice se pot exprima şi
funcţie de presiunile parţiale ale gazelor. De exemplu, pentru reacţia de formare a
amoniacului:
N2 + 3H2  2NH3
Constanta de echilibru Kp se exprimă:
p 2 NH 3
Kp =
p N2  p 3 H2
sau pentru cazul general:
p l L  p m M ...
Kp =
p a A  p b B ...
Între constanta de echilibru funcţie de concentraţii, K, şi aceea funcţie de presiuni

parţiale Kp există soluţia:
Kp = K . (RT)n
n reprezintă variaţia numărului de moli în urma reacţiei chimice.

Dacă n = 0
Kp = K, prin urmare constanta de echilibru nu va fi influenţată de presiunea
gazelor.
8.7.2. Deplasarea echilibrului chimic:
Orice sistem în echilibru este influenţat de următorii factori: concentraţie, presiune

şi temperatură.
Principiul Le Chatelier cuprinde o formulare generală a influenţei diferiţilor factori
asupra echilibrului chimic şi anume: atunci când se modifică una din condiţiile care
164
determină starea unui sistem în echilibru, echilibrul se deplasează în aşa mod încât să
diminueze modificarea, constrângerea apărută.
 Influenţa concentraţiei asupra constantei de echilibru:
FeCl3 + 3KSCN  Fe(SCN)3 + 3KCl
K=
 Fe( SCN ) 3    KCl 3
 FeCl3    KSCN 3
La o temperatură dată valoarea constantei de echilibru K nu se modifică; acţionând
prin mărirea concentraţiilor de FeCl3 şi KSCN echilibrul se deplasează spre dreapta, prin
combinarea acestora.
Dacă mărim concentraţia produşilor de reacţie, de exemplu prin adăugarea de KCl,
reacţia are loc cu descompunerea complexului roşu Fe(SCN)3 deci echilibrul se
deplasează spre stânga, astfel încât K să rămână constant.
Atunci când din reacţii rezultă precipitate, gaze sau electroliţi slabi, practic
substanţe nedisociate, acestea fiind scoase din sistemul de echilibru, reacţiile devin
ireversibile.
 Influenţa presiunii:
N2 + 3H2  2NH3
CH4 + H2O(g)  CO + 3H2

gaz de sinteză
În primul exemplu, sinteza amoniacului va fi favorizată de creşterea presiunii

deplasarea echilibrului spre dreapta se face cu micşorare de volum
(n = 2 - 4 = -2).
Invers obţinerea gazului de sinteză este favorizată de micşorarea presiunii, reacţia
având loc cu mărime de volum,
n = 2
 Influenţa temperaturii se manifestă diferit în reacţiile endoterme şi exoterme.

Cum reacţiile reversibile sunt endoterme într-un sens şi exoterme în sens invers:
este evident că scăderea temperaturii va determina deplasarea echilibrului în sensul
perfectării reacţiei exoterme (obţinerii HI), iar creşterea temperaturii va favoriza reacţia
endotermă (de descompunere a HI).
165
CONCLUZIE
Echilibrul chimic este un echilibru dinamic, deoarece reacţia nu încetează, doar

vitezele reacţiilor directe şi inverse devin egale iar numărul de moli care se transformă în
unitatea de timp în reacţia directă, devine egal cu numărul de moli transformaţi în
unitatea de timp în reacţia inversă.


întrebare.
1) În cazul reacţiilor reversibile

a. Produşii pot fi uşor transformaţi în reactanţi . Da/Nu
b. La echilibru reacţia încetează . Da/Nu
c. La echilibru viteza reacţiei directe este egală cu viteza reacţiei inverse. Da/Nu
d. Raportul între produsul concentraţiei produşilor de reacţie şi produsul
concentraţiei reactanţilor este constant şi nu poate fi modificat. Da/Nu
e. Până la echilibru, viteza reacţiei directe creşte, iar viteza reacţiei
inverse scade. Da/Nu
2) Viteza reacţiei:
a. Este definită ca variaţia concentraţiei în funcţie de timp Da/Nu
b. Depinde de natura speciilor chimice reactante prin proprietatea de a se polariza şi
de a induce polarizaţia Da/Nu
166
c. Este independentă de temperatură Da/Nu

d. Creşte cu creşterea concentraţiei reactanţilor Da/Nu
e. Creşte în prezenţa catalizatorului adecvat Da/Nu
3) Echilibrul reacţiei chimice:

a) Se deplasează în sensul micşorării constrângerii (Principiul Le Châtelier)Da/Nu
b) Este guvernat de legea acţiunii maselor Da/Nu
c) Se deplasează spre produşi prin creşterea concentraţiei unui reactant Da/Nu
d) Se deplasează spre produşi prin îndepărtarea unui produs din sistem Da/Nu
e) Nu poate fi deplasat spre produşi prin niciun mijloc Da/Nu
4) În ce condiţii K şi Kp sunt egale:

a) dacă reacţia se desfăşoară in fază gazoasă indiferent de condiţii Da / Nu
b) dacă reacţia se desfăşoară in fază lichidă indiferent de condiţii Da / Nu
c) dacă reacţia se desfăşoară in fază gazoasă dar variaţia numărului
de moli, Δn=o Da / Nu
5) Influenţa temperaturii se manifestă diferit în reacţiile endoterme şi exoterme. Creşterea

temperaturii va favoriza deplasarea echilibrului chimic in sensul creşterii vitezei
reacţiei
a) Exoterme Da / Nu
b) Endoterme Da / Nu
c) nu influenţează deplasarea echilibrului chimic Da / Nu
Grila de evaluare: 1-c,d, e 2-a,d,e 3- a,b,c,d; 4-c; 5-b.
REZUMAT
► Cinetica chimică, în sensul restrâns al cuvântului, se ocupă cu măsurarea

vitezelor de reacţie
► Cunoaşterea vitezei unei reacţii chimice, în anumite condiţii date, este
indispensabilă pentru descrierea acelei reacţii. Sunt reacţii termodinamic posibile care
decurg cu viteze atât de mici încât nu sunt utile , nici importante.
► Moleculele anumitor substanţe sau amestecuri de substanţe opun o rezistenţă
mare faţă de transformările posibile, prevăzute de termodinamica chimică, sunt inerte din
167
punct de vedere chimic. Inerţia chimică este un fenomen de o importanţă practică

incalculabilă. Combustibili, alimentele şi numeroase alte substanţe organice pot fi
conservate în contact cu oxigenul din aer numai datorită inerţiei moleculelor lor. Starea
de echilibru pentru toate aceste sisteme este dat de reacţia CO2+H2O. Dacă echilibrele
chimice s-ar stabili repede, viaţa pe planetă ar fi imposibilă. Pe de altă parte, unele reacţii
chimice au loc cu viteze foarte mari, sunt practic instantanee. Viteza lor este determinată
practic numai de viteza cu care reactanţii difuzează spre a veni în contact, apoi
reacţionează imediat. Printre aceste reacţii rapide se numără reacţiile dintre ioni, reacţiile
dintre acizi şi baze.
► Alte reacţii decurg cu viteză mică, măsurabilă. Acestea sunt de obicei reacţii în
care se fac sau se desfac covalenţe. O anumită legătura covalentă C-C sau C-N sau C-H,
etc. Se poate desface (poate reacţiona) cu viteze mult diferite , depinzând de natura
celorlalţi atomi din moleculă. Inerţia chimică a legăturilor covalente depinde de structura
moleculelor în care se află aceste legături. Există o corelaţie strânsă între structura
moleculelor şi viteza cu care acestea reacţionează în anumite condiţii date.

trebui să cunoaştem dependenţa vitezei
reacţiilor chimice funcţie de natura
REZULTATE AŞTEPTATE substanţelor participante la reacţie, de
condiţiile de desfăşurare a reacţiilor
chimice şi influenţa diferiţilor factori
externi asupra vitezei de reacţie.
168

[1] Bîrzu A, Dumitraş M. Cinetica chimică. Aspecte fundamentale. Ed.
Matrixrom, 2008.
[2] Bîrzu A, Dumitraş M. Cinetica chimică. Capitole speciale. Ed. Matrixrom,
2010.
[3] Neniţescu CD. Chimie generală. Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1972.
[4] Negoiu D. Tratat de chimie Anorganică, vol.I, Chimie gnerală. Editura
tehnică, Bucureşti, 1972.
[5] Shriver&Atkins. Inorganic Chemistry. Fourth edition, 2006, Oxford
University Press.
[6] Bourceanu M. Chimie. Termodinamica chimică, cinetică, electrochimie.
Ed. Matrixrom, 2008.
TEST DE EVALUARE


întrebare.
1) La T=629K, viteza reacţiei de sinteză a HI este de 4,8 10-6 mol/L s. Dacă concentraţiile
reactanţilor sunt de 0,4 moli/L, constanta de viteză a reacţiei chimice este:
a. 3 10-5 L/mol s
b. 5 10-5 L/mol s
169
c. 2 10-5 L/mol s
d. 3 10-6 L/mol s
e. 5 10-6 L/mol s
2) În starea de echilibru a sistemului N2 + 3H2  2NH3 concentraţiile substanţelor sunt:

[N2] = 3 moli/L, [H2] = 9 moli/L, [NH3] = 4 moli/L. Calculaţi care erau concentraţiile
iniţiale ale H2 şi N2?
a. 5 moli/L; 15 moli/L
b. 10 moli/L; 5 moli/L
c. 5 moli/L; 10 moli/L
d. 15 moli/L; 5 moli/L
3) În ce parte se deplasează echilibrul chimic la mărirea temperaturii pentru următoarele
reacţii I) 2HBr  H2 + Br2–Q şi II) 2CO + O2  2CO2+Q:
a. I spre dreapta şi II spre dreapta
b. I spre stânga şi II spre stânga
c. I spre dreapta şi II spre stânga
d. I spre stânga şi II spre stânga
4) La încălzirea într-un tub închis la 356˚C a unui amestec de hidrogen şi iod s-a stabilit
echilibrul: H2 + I2  2HI la următoarele concentraţii: [H2]= 0,3 moli/L; [I2] =0,15
moli/L; [HI] = 0,4 moli/L.
Care este valoarea constantei de echilibru?
a. K = 0,91
b. K = 9,1
c. K = 91
d. K = 0,091
5) Constanta de viteză a unei reacţii de ordinul 2, de tipul A+B→produşi, fiind k2=6,5 10-
4 -1
l mol-1s-1 şi concentraţiile iniţiale cA = 0,2 moli/l şi cB = 0,4 moli/l. Care este viteza
iniţială de reacţie:
a. 5,2 10-5 mol l-1s
b. 5,2 10-5 mol l s-1
c. 5,2 10-5 mol l-1s-1
d. 0,52 10-4 mol l-1s-1
Grila de evaluare: 1- a; 2-d; 3- c; 4-a; 5-c,d.
170
Capitolul
9
Electrochimie
CUPRINS
9.1 INTRODUCERE 172
Obiective 172
9.2 Procese electrochimice 173
9.2.1 Reacţii de oxido-reducere 173
9.2.2 Seria de activitate a metalelor 174
9.3 Potenţial de electrod 176
9.3.1 Electrod. Definire 176
9.3.2 Relaţia lui Nernst 177
9.3.3 Electrodul de hidrogen 179
9.3.4 Electrozi de referinţă 179
9.4 Pile electrice 181
9.4.1 Pila Daniell 182
9.4.2 Pile de concentraţie 183
171
REZUMAT 186
9.1 INTRODUCERE
Electrochimia este o ramură a chimiei, care studiază fenomenele de transformare a

energiei chimice în energie electrică şi invers.
Din punct de vedere al conductibilităţii electrice am văzut că substanţele se împart
în conductori, semiconductori şi izolatori (dielectrici).
Conductorii sunt împărţiţi la rândul lor în: conductori metalici sau conductori de
ordinul I, pentru care conductibilitatea este asigurată de electronii liberi din reţeaua
metalică şi conductori ionici sau electrolitici (ordinul II) care sunt acizi, baze sau săruri,
conductibilitatea fiind datorată migrării ionilor în soluţie sau topitură.
Obiective

 Prezentarea şi exemplificarea principiilor de bază care stau la baza înţelegerii
transportului curentului electric prin soluţii de electroliţi şi transformările
chimice suferite de ioni la electrozi
 Prezentarea şi exemplificarea modului de utilizare a acestor principii în
determinări chimice şi obţinerea de energie
 Prezentarea şi exemplificarea modului de utilizare al acestor legi în dezvoltarea
chimiei
 Evaluarea modului în care au fost însuşite cunoştinţele referitoare la obţinerea
electrozilor şi a pilelor electrice.
172
9.2 Procese electrochimice
9.2.1. Reacţii de oxido - reducere
Se numesc procese electrochimice, fenomenele de transformare reciprocă între

energia electrică şi energia chimică.
Mecanismul lor este legat de un transfer de electroni şi corespunde cedării,
respectiv acceptării de electroni.
Se numeşte oxidare, fenomenul de pierdere sau cedare de electroni, iar reducerea,
procesul de acceptare de electroni.
Prin oxidare, elementele se transformă în ioni pozitivi, cationii îşi măresc sarcina
pozitivă, iar anionii îşi diminuează sarcina negativă.
Reducerea, ce are loc concomitent cu oxidarea se manifestă prin creşterea sarcinii
negative pentru anioni şi scăderea sarcinii pozitive pentru cationi.
Substanţa care se oxidează (pierde electronii) este numită reducător, iar cea care se
reduce (acceptă electronii) oxidant.
Sistemele redox realizează echilibre de forma:
Oxid1 + Red2  Red1 + Oxid2
cu respectarea conservării sarcinilor electrice pe întregul sistem (numărul de electroni

cedaţi trebuie să fie egal cu numărul de electronii acceptaţi).
Exemplu:
Cu(NO3)2 + Pb  Pb(NO3)2 + Cu
sau:
Cu2+ + Pb0  Pb2+ + Cu0
Cele două procese de oxidare şi reducere pot să se desfăşoare şi separat, ca în

cazul electrolizei şi a pilelor electrochimice, la care oxidarea are loc la anod, iar
reducerea la catod.
173
9.2.2. Seria de activitate a metalelor. (seria tensiunilor electrochimice)
Studiind acţiunea chimică a unor metale, introduse în soluţiile altor metale,

Beketov a constatat că acestea se pot substitui unele pe altele din combinaţiile lor.
Astfel, o sârmă de cupru introdusă într-o soluţie de AgNO3 se va acoperii cu o
peliculă de argint metalic, iar soluţia se va colora în verde - albastru datorită prezenţei
ionilor de Cu2+.
2AgNO3 + Cu = Cu(NO3)2 + 2Ag
Dacă în soluţia de Cu(NO3)2 se introduce o lamă de fier, are loc depunerea
cuprului metalic pe lama de fier ca urmare a substituţiei.
Cu(NO3)2 + Fe = Fe(NO3)2 + Cu
În sfârşit, dacă în soluţia de Fe(NO3)2 se introduce o granulă de zinc metalic se va
forma azotat de zinc şi se va depune fierul.
Fe(NO3)2 + Zn = Zn(NO3)2 + Fe
Se observă că în aceste sisteme redox, unul dintre metale trece în soluţie oxidându-
se:
A  An+ + ne-
iar ionii celuilalt acceptă electronii reducându-se la metal:
Bn+ + ne-  B
Astfel, pentru ultima reacţie, zincul se oxidează, iar fierul se reduce:
Zn0  Zn2+ + 2e- Oxidare
Fe + 2e  Fe
2+ - 0
Reducere
Dintr-un număr mare de experienţe s-a ajuns la concluzia că metalele au o
activitate chimică diferită; zincul este mai activ ca fierul deoarece îl scoate din
combinaţiile sale, la fel fierul faţă de cupru, cuprul faţă de argint.
În urma numeroaselor experimente metalele au fost aranjate în ordinea activităţii
lor chimice, formând aşa numita serie de activitate a metalelor (sau seria tensiunilor
electrochimice, sau seria potenţialelor de electrod
Reacţia de electrod E0 (V)

Li+/Li - 3,02
+
K /K - 2,92
2+
Ba /Ba - 2,90
---------------------------------------------
2H+/H2 0,00
---------------------------------------------
Cu2+/Cu + 0,34
Ag+/Ag + 0,79
3+
Au /Au + 1,42
2+
Cu/Cu - 0,34
2+
Zn /Zn - 0,76
Zn/Zn2+ + 0,76
174
Prin procesul de oxidare (pierdere de electroni):

 un atom neutru trece într-un ion pozitiv:
Na0 -1e- → Na+
 un ion negativ trece într-un atom neutru sau devine ion pozitiv:
S2- -2e- → S0 -4e- → S4+
 un ion pozitiv îşi măreşte sarcina pozitivă:
Sn2+ -2e- → Sn4+
Prin procesul de reducere (acceptare de electroni):

 un atom neutru trece într-un ion pozitiv:
S0 +2e- → S2-
 un ion pozitiv trece într-un atom neutru sau într-un ion negativ:
Cl+ +1e- →Cl0 +1e- →Cl-
Rol de oxidant pot avea:

 atomii neutri ai nemetalelor
Cl2 +2e-→ 2Cl-
 ionii pozitivi ai nemetalelor
N3+ +3e- →N0 +3e- →N3-
 ionii pozitivi ai metalelor
Sn4+ +2e- →Sn2+ +2e- →Sn0
Oxidanţii cei mai obişnuiţi sunt:

 oxidanţii neutri: O2, O3, curentul electric
 oxidanţii acizi: HNO3, H2SO4, H2O2, CrO3
 oxidanţii bazici: hipocloriţii, [Fe(CN)6]
Rol de reducător pot avea:

 atomii neutri ai elementelor (cu excepţia fluorului şi a gazelor inerte)
Na+ -1e- →Na+; S0 -4e- →S4+
 ionii negativi ai nemetalelor
Cl- -1e- →Cl0- 1e- →Cl+
 ionii pozitivi ai elementelor
Cr3+ -3e- →Cr6+
175
Reducătorii cei mai obişnuiţi sunt: C, CO, metalele, sulfiţii, H2SO3, tiosulfaţi, H2,
curentul electric, reducătorii organici (H, COOH, CH2O) etc.
9.3 Potenţial de electrod
9.3.1 Electrod. Definire
Un electrod reprezintă un sistem format dintr-o plăcuţă metalică (conductor

electronic) introdusă într-o soluţie de electrolit, ce conţine o sare a metalului respectiv, de
exemplu:
Zn + ZnSO4 sau Cu + CuSO4
La suprafaţa de separaţie metal - soluţie (interfaţă) apar procese de oxido -

reducere care se numesc procese de electrod, iar diferenţa de potenţial care se stabileşte
între metal şi soluţia de electrolit se numeşte potenţial de electrod.
În conformitate cu teoria lui W. H. Nernst, orice metal în contact cu o soluţie ce
conţine cationi ai acelui metal, tinde să trimită în soluţie cationi, electronii rămânând pe
metal. Această tendinţă poate să fie mai mare sau mai mică, funcţie de natura metalului şi
se caracterizează prin presiunea electrolitică de dizolvare P.
În acelaşi timp, cationii existenţi în soluţie, datorită presiunii lor osmotice p, tind
să se depună pe metal, reducându-se şi deci se opun presiunii de dizolvare P.
Funcţie de aceste două tendinţe opuse, de oxidare şi de reducere (P şi p) se pot ivi
următoarele cazuri:
a) P > p; atomi de la suprafaţa metalului trec în soluţie, oxidându-se şi metalul se
încarcă negativ. În această categorie intră metalele cu reactivitate chimică mare, uşor
oxidabile, cum sunt metalele alcaline, alcalino-pământoase, Zn, Mg, Mn;
b) P < p; în acest caz, cationii din soluţie tind să treacă pe metal, reducându-se şi
metalul se încarcă pozitiv. În această categorie intră metalele cu reactivitate chimică
mică, a căror cationi sunt oxidaţi, ca de exemplu: aur, platină, paladiu, cupru, mercur;
176
c) P = p; în acest caz nu apare o diferenţă de potenţial între metal şi soluţie căci nu

se formează straturi electrice diferite, în electrod.
Se poate interpreta că în cazurile a şi b apar straturi duble electrice între cele două
faze care compun electrodul, exemplu în figura de mai jos:
Fig. 9.1 Reprezentarea schematică a unui electrod
Fiecare metal se caracterizează printr-un anumit potenţial de electrod, care

depinde şi de concentraţia electrolitului. Potenţialul de electrod reprezintă o măsură a
proprietăţii metalului de a ceda electroni, deci de a se oxida când acesta se găseşte
introdus într-o soluţie.
9.3.2 Relaţia lui Nernst
Expresia matematică a potenţialului de electrod, cunoscută sub numele de relaţia

lui Nernst (1889) se poate deduce pe mai multe căi, încercăm una dintre ele:
După Nernst, lucrul electric Wel trebuie să fie egal lucru osmotic Wosm, făcut de
ionii care trec din metal în soluţie, adică:
Wel = Wosm
Lucrul electric determinat de un ion - gram este reprezentat prin energia electrică
eliberată la electrod, când ionii trec de la presiunea P la presiunea p. Notând cu E
diferenţa de potenţial determinată de stratul dublu electric, atunci lucrul mecanic pe ion-
gram va fi dat de relaţia:
Wel = z . F . E
z - valenţa ionului metalic(numărul de electroni schimbaţi);
F - numărul lui Faraday;
E - l-am definit ca fiind diferenţa de potenţial.
Pentru exprimarea lucrului osmotic se face următorul raţionament: presiunea
osmotică a unei soluţii, formată dintr-o substanţă solubilă neionizabilă, este egală cu
presiunea pe care ar exercita-o aceea substanţă dacă ar fi în stare de gaz la aceeaşi
temperatură cu a soluţiei şi ar ocupa un volum egal cu volumul soluţiei. Aplicând soluţiei
legea gazelor perfecte, rezultă că lucrul osmotic determinat de un ion-gram care trece de
la presiunea electrolitică de dizolvare P la presiunea osmotică p va fi dat de relaţia:
177
P
Wosm = RT ln
p
Ţinând seama că lucrul osmotic este egal cu lucrul electric:
P
z . F . E = RT ln
p
RT P
E= ln
zF p
atunci când în soluţie metalele se încarcă negativ apare semnul minus:
RT P
E=- ln
zF p
Presiunea osmotică este însă proporţională cu concentraţia, respectiv cu activitatea

(a) a particulelor din soluţie, deci:
p=K.a
RT P
E=- ln
zF K a
Aplicând proprietăţile logaritmilor putem scrie:
RT P RT
E=- ln  ln a
zF K zF
Dacă activitatea a, a ionilor metalici din soluţie este egală cu unu, ln a=0
RT P
E=- ln  E 0
zF K
Această expresie în care factorii componenţi sunt constanţi, afară de P, defineşte

valoarea potenţialului unui metal introdus într-o soluţie a unei sări a sale în care
activitatea ionilor este normală (respectiv egală cu unu).
Acest potenţial se numeşte potenţial normal de electrod sau potenţial standard al
electrodului şi se notează cu E0, el reprezintă potenţialul de echilibru al metalului în
soluţia propriei sări.
Înlocuind pe E0 rezultă expresia matematică generală a potenţialului de electrod,
funcţie de potenţialul său standard:
178
RT
E = E0 + ln a
zF
a - activitatea ionilor în soluţie care înlocuieşte concentraţia şi este dată de

.
relaţia: a = c f;
c - concentraţia soluţiei;
f - factorul;
T = 2980C;
R = 8,314 J/mol-grad;
F = 96500C.
prin înlocuirea termenilor constanţi şi trecerea la logaritmi zecimali, potenţialul de
electrod se exprimă prin relaţia:
0,0591
E = E0 + lg a
z
9.3.3. Electrodul de hidrogen
Nu se cunoaşte nici o metodă pentru determinarea directă a potenţialului de

electrod (a unui electrod singur). Se poate însă măsura forţa electromotoare a unei pile
electrice. Dacă se cunoaşte potenţialul unui electrod se pot determina potenţialele tuturor
electrozilor prin construirea de pile reversibile din acest electrod cunoscut şi alţi electrozi
noi. Deoarece nu se poate măsura direct valoarea absolută a potenţialului unui singur
electrod, s-a ales în mod convenţional, ca punct de referinţă, aşa numitul potenţial
standard al electrodului de hidrogen. Potenţialul electrodului de hidrogen se consideră
egal cu zero, când presiunea hidrogenului este de o atmosferă şi activitatea ionilor de
hidrogen (H+) din soluţie egală cu unu.
9.3.4. Electrozi de referinţă
Folosirea electrodului de hidrogen pentru determinarea potenţialului altor electrozi

este dificilă, deoarece electrodul de hidrogen se confecţionează greu. În locul electrodului
de hidrogen se folosesc alţi electrozi de referinţă, pentru care potenţialul standard faţă de
electrodul de hidrogen este stabilit în prealabil.
Unul din electrozii de referinţă des folosit este electrodul de calomel sau electrodul
de argint.
Având un electrod de referinţă se poate determina potenţialul de electrod pentru
toate elementele, iar pentru diferite determinări se folosesc electrozii de lucru.
179
CONCLUZIE
 Toţi electrozii reversibili sunt electrozi de oxido-reducere;

 După cum reacţia la un electrod reversibil decurge într-un sens sau în sens
opus, ea este o reacţie de oxidare sau de reducere;
 Potenţialele de oxidare standard , E0, ale elementelor sunt o măsură pentru
puterea oxidantă sau reducătoare ale acestora. Pentru elementele care
formează cationi cu cât E0 este mai pozitiv, cu atât elementul este un agent
reducător mai puternic. Cu cât potenţialul standard al unui ion este mai
negativ, cu atât acest ion este un agent oxidant mai atare.
 Pentru un cuplu Ox./Red. exisită relaţia de egalitate în valoare absolută a
potenţialului standard de oxidare şi de reducere: Eox.0 = - Ered.0
2.1. Să se discute sistemul redox:

MnO2 + Al → Mn + Al2O3
Şi să se stabilească coeficienţii.
Sistemul redox este:

Mn4+ + 4e- → Mn0
Al0 - 3e- → Al3+
Electronii captaţi de Mn sunt cedaţi de Al (al cărui coeficient va fi 4), iar electronii
cedaţi de Al sunt captaţi de Mn (al cărui coeficient va fi de 3).
Ecuaţia corectă va fi:
3MnO2 + 4Al = 2AL2O3 + 3Mn
2.2.Să se discute sistemul redox – permanganat de potasiu + sulfat de fier (II) + acid
sulfuric:
scrierea formulelor reactanţilor şi produşilor de reacţie:
KMnO4 + FeSO4 + H2SO4 → MnSO4 + Fe2(SO4)3 + K2SO4 + H2O
marcarea elementelor care–şi modifică numărul de oxidare:
KMn O4 + Fe2+SO4 + H2SO4 → Mn2+SO4 + Fe23+ (SO4)3 + K2SO4 + H2O
7+
MnO4- + 5e- →Mn2+

Fe2+ -1e- → Fe3+
180
În reducerea Mn(VII) la Mn(II), Mn(VII) acceptă 5e-, deci ionul MnO4- este
oxidantul.
În oxidarea Fe(II) la Fe(III), Fe(II) cedează 1e-, deci ionul Fe(II) este reducătorul.
Reacţia finală este:
2KMnO4 + 10FeSO4 + 8H2SO4 ⎯⎯→ 2MnSO4 + 5Fe2(SO4)3 + K2SO4 + 8H2O
9.4 Pile electrice
O pilă electrică (element voltaic, element galvanic) este un dispozitiv cu ajutorul

căruia energia chimică este transformată în energie electrică. O pilă electrică este deci o
sursă de curent electric, generat de o reacţie chimică.
Construcţia unei pile electrice se realizează prin asamblarea a doi electrozi, care se
găsesc în contact, în exterior printr-un conductor electronic (metalic) iar în interior prin
electroliţii lor. Curentul electric care apare în pilă circulară prin conductorul metalic de la
electrodul negativ la cel pozitiv iar în interiorul pilei circuitul se închide prin migrarea
anionilor din jurul electrodului pozitiv spre electrolitul electrodului negativ.
În timpul funcţionării pilei, la cei doi electrozi se produc reacţii de oxido -
reducere.
Energia electrică a pilei este furnizată de energia chimică a reacţiilor care au loc la
electrozi.
Forţa electromotoare a unei pile chimice(forţa electromotoare) reprezintă diferenţa
de potenţial care ia naştere între cei doi electrozi şi se exprimă în volţi.
Convenţional forţa electromotoare se consideră diferenţa dintre potenţialul
electrodului pozitiv şi al celui negativ.
E = E + - E-
Forţa electromotoare depinde de temperatură, presiune, natura electrozilor şi

concentraţia electrolitului.
181
Dacă la electrozii unei pile chimice se aplică o diferenţă de potenţial din exterior,
care compensează forţa electromotoare a pilei, astfel încât nu trece curent electric prin
circuitul exterior, nu are loc nici o reacţie chimică la electrozi şi deci nici o schimbare a
concentraţiilor electroliţilor, pila se numeşte în acest caz pilă reversibilă. Dacă diferenţa
de potenţial aplicată din exterior este mai mare decât f.e.m. a pilei, curentul în pilă va
circula în sens opus, iar reacţiile chimice de la electrozi vor fi inversate. Pila reversibilă
este formată din electrozi reversibili. Pilele reversibile prezintă o importanţă practică
deosebită.
9. 4 1. Pila Daniell
Un exemplu de pilă electrică reversibilă este pila Daniell. Aceasta se compune din
doi electrozi ce se găsesc într-un vas, despărţit în două compartimente printr-un perete
din material poros (obişnuit ceramic) numit diafragmă.
Fig. 9.2 Pila Daniell
Într-un compartiment se găseşte o placă de cupru cufundată într-o soluţie concentrată de

CuSO4, iar în al doilea se găseşte o placă de zinc cufundată într-o soluţie de sulfat de
zinc. Diafragma joacă rol de membrană semipermeabilă, permiţând numai trecerea
ionilor SO2-4 în timpul funcţionării pilei.
Dacă cele două plăci metalice nu sunt unite în exterior printr-un conductor
electronic, în pilă nu se produce nici o reacţie chimică. Dacă însă se stabileşte această
legătură, la ambii electrozi se produc concomitent reacţii chimice.
De pe suprafaţa plăcii de Zn, atomii ce sunt în contact cu soluţia, se desprind de pe
placă sub formă de cationi de Zn2+, iar electrozii rămân pe placa de zinc, care se încarcă
negativ. Aceşti electroni liberi, datorită existenţei benzilor de conducţie, se deplasează
spre placa de cupru, formând circuitul exterior al pilei. În acelaşi timp cationii de Cu2+
din soluţia de CuSO4 se descarcă primind electroni şi se depun sub formă de cupru
metalic, pe placa de cupru.
182
Prin diafragmă trec ionii SO2-4 de la electrodul pozitiv (cupru) spre cel negativ
(zinc) unde găsesc cationii de Zn2+, proaspăt desprinşi de pe placa de zinc şi astfel se
închide circuitul. Curentul electric circulă în exterior de la Zn la Cu, iar în interiorul pilei
de la Cu la Zn. Se deduce cu uşurinţă că la electrodul negativ are loc reacţia de oxidare:
Zn0  Zn2+ + 2e-
iar la electrodul pozitiv reacţia de reducere.
Cu2+ + 2e-  Cu0
Reacţia totală care are loc în pilă este dată de suma celor două reacţii:
Zn0 + Cu2+  Zn2+ + Cu0
Pentru ca această reacţie să decurgă în sens invers, trebuie introdus în circuitul

exterior al pilei, o diferenţă de potenţial mai mare şi opuse celei generate de pilă. În acest
caz de pe plăcuţa metalică vor trece cationii Cu2+ în soluţie iar pe plăcuţa de zinc se vor
depune cationii de zinc, reducându-se la zinc metalic.
În timpul funcţionării pilei Daniell, cantităţile de cupru depuse pe plăcuţa de cupru
şi cantităţile de zinc trimise în soluţie de pe plăcuţa de zinc, sunt echivalente. Dacă aceste
plăci metalice se cântăresc înainte şi după o perioadă de funcţionare a pilei se constată că
pentru trecerea unei cantităţi de electricitate de (96494C) se depune un echivalent de
cupru şi se dizolvă un echivalent de zinc. Pila Daniell dezvoltă o forţă electromotoare de
maximum 1,0 volţi care rezultă din diferenţa algebrică a potenţialelor celor doi electrozi
componenţi:
E = +0,76 - (-0,34) = 1,0V
Aceasta este valoarea teoretică, practic pilele electrice furnizează 80 - 90% din
energia rezultată prin calcul.
O pilă chimică se simbolizează scriindu-se polul negativ la stânga, diafragma apoi
polul pozitiv. În cazul pilei Daniell apare următoarea reprezentare.
(-) Zn Zn2+SO42- Cu2+SO42-Cu (+)
9.4.2. Pile de concentraţie
Aparent, în pilele de concentraţie nu se petrec reacţii chimice la electrozi. Energia

electrică care apare este produsă de transferul de electrolit de la o concentraţie la alta.
O pilă de concentraţie este alcătuită din doi electrozi din acelaşi metal şi acelaşi
electrolit, care se diferenţiază prin concentraţii diferite ale electrolitului.
De exemplu, două plăcuţe de argint, unite în exterior printr-un conductor metalic,
în contact cu o soluţie de azotat de argint, soluţiile însă de concentraţii diferite şi
despărţite printr-o diafragmă, constituie o pilă de concentraţie.
Prin diafragmă pot trece numai anionii sub influenţa câmpului electric.
La electrodul cu azotat de argint mai diluat are loc un proces de oxidare a
argintului (este electrodul negativ), formându-se cationii de Ag+, iar la celălalt electrod,
cationii de argint se depun, reducându-se (este electrodul pozitiv).
183
Concomitent are loc trecerea anionilor NO-3 spre electrodul negativ. Pila
funcţionează până când cele două concentraţii în AgNO3 devin egale. Prin aplicarea din
exterior a unei forţe electromotoare mai mare decât a pilei, diferenţele de concentraţii ale
electrolitului se accentuează.
Această pilă de concentraţie se simbolizează astfel:
Ag Ag  NO  3( c1 ) Ag  NO  3( c2 ) Ag
unde c1 şi c2 sunt concentraţiile celor două soluţii.
CONCLUZIE
 La anod, anionii se descarcă , prin cedare de electroni, deci oxidându-se. Anodul

joacă rol de oxidant.
 La catod, cationii se descarcă prin captare de electroni, deci reducându-se. Catodul
joacă rol de reducător.
 Forţa electromotoare (f.e.m.) E, este o măsură a afinităţii procesului din pilă
putând fi calculată termodinamic:
ΔG = -z F E
Amestecând o soluţie de clorură stanoasă, SnCl2 cu una de clorură ferică, FeCl3,

are loc reacţia:
Sn2+ + 2Fe3+  Sn4+ + 2Fe2+
Ne putem imagina reacţia descompusă în două procese separate:
Sn2+  Sn4+ + 2e-
2Fe3+ + 2e-  2Fe3+
Fiecare din aceste reacţii poate fi realizată separat, cufundând câte un electrod de metal
inert (ex. platină) în soluţiile celor doi electroliţi şi asamblând cei doi electrozi redox într-
o pilă:
Pt/Sn2+, Sn4+ || Fe2+, Fe3+/Pt
Folosind datele tabelate putem calcula f.e.m. standard a acestei pile:
184
E0 = E0(Sn2+, Sn4+) – E0(Fe2+, Fe 3+) = -0.15 –(-0.77) = +0,62 V

Semnul pozitiv arată că soluţia de ioni de staniu este polul negativ.
Test de autoevaluare


întrebare.
1) În cazul echilibrelor redox, numărul electronilor cedaţi respectiv primiţi este:

a) numărul electronilor cedaţi este mai mare Da / Nu
b) numărul electronilor primiţi este mai mare Da / Nu
c) numărul electronilor cedaţi este egal cu numărul electronilor primiţi Da / Nu
2) Oxidarea este procesul de:

a. cedare de electroni Da / Nu
b. acceptare de electroni Da / Nu
c. nu au loc procese de cedare şi acceptare de electroni Da / Nu
3) Reducerea este procesul de:

b. acceptare de electroni Da / Nu
c. nu au loc procese de cedare şi acceptare de electroni Da / Nu
4) La anodul unei pile electrice are loc reacţia de:

b. oxidare Da / Nu
c. reducere Da / Nu
d. acceptare de electroni Da / Nu
185
5) Pilele de concentraţie funcţionează până:

a. există diferenţe între concentraţiile electrolitului de la cei doi electrozi Da / Nu
b. nu sunt implicate diferenţe de concentraţie ale electroliţilor Da / Nu
c. până când concentraţiile electroliţilor devin egale Da / Nu
Grila de evaluare: 1-c; 2-a, 3- b; 4-a, b; 5-a, c.
REZUMAT
► Sistemele redox realizează echilibre de forma:

Oxid1 + Red2  Red1 + Oxid2
cu respectarea conservării sarcinilor electrice pe întregul sistem (numărul de electroni
cedaţi trebuie să fie egal cu numărul de electronii acceptaţi).
► Un electrod reprezintă un sistem format dintr-o plăcuţă metalică (conductor
electronic) introdusă într-o soluţie de electrolit, ce conţine o sare a metalului respectiv, de
exemplu: Zn + ZnSO4 sau Cu + CuSO4.
► Expresia matematică a potenţialului de electrod, cunoscută sub numele de
relaţia lui Nernst are forma:
0,0591
E = E0 + lg a
z
► O pilă electrică (element voltaic, element galvanic) este un dispozitiv cu
ajutorul căruia energia chimică este transformată în energie electrică.
Construcţia unei pile electrice se realizează prin asamblarea a doi electrozi, care se
găsesc în contact, în exterior printr-un conductor electronic (metalic) iar în interior prin
electroliţii lor.
► Un exemplu de pilă electrică reversibilă este pila Daniell. Aceasta se compune
din doi electrozi ce se găsesc într-un vas, despărţit în două compartimente printr-un
perete din material poros (obişnuit ceramic) numit diafragmă.
► O pilă de concentraţie este alcătuită din doi electrozi din acelaşi metal şi acelaşi
electrolit, care se diferenţiază prin concentraţii diferite ale electrolitului.
186

trebui să cunoaştem reacţiile de oxido-
reducere, ce este un electrod, ce este o pilă
REZULTATE AŞTEPTATE electrică, principiul de funcţionare şi
construcţie al unui electrod, principiul de
funcţionare şi construcţie a unei pile
electrice.

[1] Oniciu L. Chimie fizică. Electrochimie. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974.
[2] Oniciu L, Constantinescu E. Electrochimie şi Coroziune. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1982.
[3] Neniţescu CD. Chimie generală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.
[4] Badea T, Nicola M, Vaireanu DI, Maior I, Cojocaru A. Electrochimie şi
coroziune. Editura Matrixrom, ISBN:973-685-913-4.
[5] Shriver&Atkins. Inorganic Chemistry. Fourth edition, 2006, Oxford University
Press.
187
TEST DE EVALUARE


întrebare.
1) Cum variază suma greutăţilor electrozilor unei pile Daniell, în timpul funcţionării
pilei:
a) scade
b) creşte
c) nu se modifică
2) O pilă este formată din doi electrozi de hidrogen, având concentraţia de electrolit
identică, primul alimentat cu hidrogen pur, celălalt cu un amestec de hidrogen şi azot,
ambele la presiune atmosferică. Care dintre electrozi constituie polul pozitiv al pilei?
a) electrodul alimentat cu hidrogen
b) electrodul alimentat cu amestec de hidrogen şi azot
3) O pilă de concentraţie compusă din doi electrozi de argint în soluţii de AgNO3 de

concentraţii diferite este reversibilă ?
a) da
b) nu
c) nu funcţionează o astfel de pilă
4) Care va fi forţa electromotoare a unei pile obţinute prin asamblarea a doi electrozi
având faţă de electrodul de calomel un potenţial de + 0,018V, respectiv + 0,120 V?
a) +0 102V
b) -0 102V
c) +0 138V
d) -0 138 V
Grila de evaluare: 1- a; 2-b; 3- a; 4-a.

188
Capitolul
10
Coroziunea materialelor
CUPRINS
10.1 INTRODUCERE 190
Obiective 190
10.2 Tipuri de coroziune 191
10.3 Coroziunea chimică 192
10.4 Coroziunea electrochimică 195
10.5 Factorii care influenţează coroziunea pe suprafeţele 198
metalice
10.6 Metode de protecţie împotriva coroziunii metalelor 200
10.6.1 Acoperirea metalului cu straturi protectoare 200
10.6.2 Prelucrarea mediului coroziv 201
10.6.3 Metode electrochimice de protecţie 201
REZUMAT 203
189
10.1 INTRODUCERE
Coroziunea este procesul de distrugere al metalelor, aliajelor metalice şi în general

al materialelor, sub acţiunea mediului înconjurător.
Distrugeri corosive provoacă aerul, apa, gazele de ardere, soluţiile. Acestea duc la
pierderi de metal, reprezentând 10% din producţia mondială de metal.
Ruginirea fierului în atmosferă umedă, corodarea vaselor marine, distrugerea
instalaţiilor metalice subterane, formarea oxizilor în timpul prelucrării metalelor la cald,
degradarea aparatelor şi instalaţiilor din industria chimică sub influenţa diferiţilor agenţi
corosivi, constituie exemple de corosiune.
Dintre toate metalele folosite în tehnică, fierul ocupă ponderea cea mai mare,
astfel încât coroziunea acestui metal şi protecţia sa anticorosivă, prezintă o importanţă
deosebită.
Obiective

 Prezentarea şi exemplificarea principalelor aspecte privind coroziunea
materialelor
 Prezentarea şi exemplificarea modului în care sunt afectate metalele de
fenomenul de coroziune
 Prezentarea şi exemplificarea modului de realizare a protecţiei împotriva
coroziunii metalelor
 Evaluarea modului în care au fost însuşite cunoştinţele referitoare coroziune şi
la metodele de protecţie anticorozivă.
190
10.2 Tipuri de coroziune
După aspectul ei fizic, coroziunea poate fi:
Coroziune continuă: când este distribuită pe întreaga suprafaţă.

La rândul ei coroziunea continuă este de două feluri:
- uniformă şi neuniformă, după cum profunzimea stratului corodat este
aceeaşi sau este diferită, prezentând adâncituri pe unele porţiuni.
Coroziunea locală: când apare numai pe anumite porţiuni ale suprafeţei

metalului.
La rândul ei, coroziunea locală este de mai multe tipuri:
- punctiformă, atunci când apare pe suprafeţe mici;
- pete de coroziune, atunci când suprafeţele corodate sunt puţin
profunde;
- pungi de coroziune sau coroziune de subsuprafaţă, când
coroziunea începe la suprafaţă, dar se extinde mult subsuprafaţă.
Luând drept criteriu mecanismul chimic după care se petrece se disting două tipuri de
coroziune:
 Coroziune chimică
 Coroziune electrochimică
Exemplu de coroziune.
191
Fig.10.1 Exemplu de coroziune
10.3 Coroziunea chimică
Se referă la cazurile în care fenomenul de coroziune nu este însoţit de apariţia unui

curent electric slab şi se pot aplica legile cineticii clasice.
Multe metale şi aliaje sub acţiunea oxigenului (O2), acidului clorhidric (HCl),
hidrogenului sulfurat (H2S), oxidului şi dioxidului de carbon (CO, CO2), a oxizilor
sulfului (SO2), a clorului (Cl2), etc., în stare uscată, la temperatura ambiantă şi mai ales la
temperaturi ridicate, formează oxizi, sulfuri, săruri şi alţi produşi, care conduc la
distrugerea lor.
Factorii care influenţează coroziunea chimică sunt:

 Temperatura: La temperaturi joase viteza de coroziune în gaze este ne
însemnată, la ridicarea temperaturii această creştere devine periculoasă.
192
Experienţa a arătat că prin creşterea temperaturii viteza de coroziune a metalelor în

gaze se măreşte, corespunzător ecuaţiei exponenţiale a lui Arrhenius:
E

K = A e RT
unde:
K = constanta de viteză la coroziune
R = constanta universală a gazelor
A şi E - sunt constante ce depind de metal şi de agentul corosiv
T = temperatura absolută.
 Concentraţia agentului corosiv: va influenţa (ca în orice reacţie chimică) viteza

de coroziune, dar viteza de coroziune şi concentraţia agentului corosiv nu sunt direct
proporţionale.
Coroziunea chimică este de cele mai multe ori o reacţie eterogenă gaz - solid, deci
pentru a studia viteza fenomenului de coroziune, trebuie studiată viteza reacţiei chimice
ce are loc şi care din punct de vedere cinetic depinde de viteza de difuziune a reactanţilor
şi de capacitatea produsului de reacţie de a forma o peliculă mai mult sau mai puţin
impermeabilă.
Majoritatea reacţiilor ce au loc la coroziunea chimică sunt reacţii cu formare de
oxizi.
M + 1/2O2  MO
În cazul când pelicula de oxid formată, este aderentă la suprafaţă, ea poate exercita
o acţiune protectoare. În acest caz este necesar ca pelicula să fie compactă, continuă, fără
fisuri. Când volumul combinaţiei chimice formate prin coroziune este mai mare decât
volumul metalului corodat, pelicula ce rezultă este compactă şi lipsită de fisuri. Astfel de
pelicule se formează la suprafaţa zincului, cromului, aluminiului, nichelului, cadmiului,
etc.
Dacă volumul oxidului rezultat este mai mic decât volumul metalului atacat,
pelicula formată nu este continuă, poate fi poroasă, neaderentă şi mai puţin protectoare;
este cazul fierului, staniului, etc. Aceste pelicule fiind neaderente, se exfoliază şi procesul
de coroziune chimică continuă.
Deoarece peliculele continue formate prin coroziune se fisurează uşor la variaţii de
temperatură, la acţiuni mecanice sau datorită tensiunilor interne, ele nu constituie o
protecţie anticorosivă propriu-zisă.
Foarte uşor se corodează chimic metalele alcaline şi alcalino - pământoase. Mai
greu corodabile sunt aluminiul, zincul, cromul, nichelul; din aceste motive ultimele trei se
folosesc pentru protejarea contra coroziunii a obiectelor metalice, mai ales a celor de fier.
Am văzut că coroziunea chimică este influenţată de temperatură; pentru aliajele
fierului, în prezenţă de clor gazos, coroziunea începe la 2000C, în mediu de HCl la 3000C,
iar în prezenţă de SO2 şi NO2 la 5000C.
Sub acţiunea O2 şi CO2 şi a vaporilor de apă supraîncălziţi, fontele şi oţelurile îşi
micşorează conţinutul de carbon (se decarburează), prin descompunerea cementitei după
una din reacţiile:
193
Fe3C + 1/2O2  3Fe + CO

Fe3C + H2O  3Fe + CO + H2
Fe3C + 2H2  3Fe + CH4
Fe3C + CO2  3Fe + 2CO
Practic, decarburarea se manifestă prin pierderea rezistenţei mecanice şi afinarea

pieselor din oţel. În scopuri practice interesează viteza cu care un metal se corodează sub
acţiunea unui gaz sau a altui agent extern. Aceasta se poate evalua prin determinarea
vitezei de modificare a greutăţii sau a grosimii stratului de produs format, (se determină
la laborator).
CONCLUZIE
1,09 constant.
CONCLUZIE
 Coroziunea chimică apare asupra metalelor numai în stare uscată, la temperatura
ambiantă şi mai ales la temperaturi ridicate, când se formează oxizi, sulfuri, săruri
şi alţi produşi, care conduc la distrugerea lor.
 Practic fenomenul de coroziune chimică se supune legilor cineticii clasice, fiind
influenţat în principal de temperatură şi de concentraţia agentului coroziv.
Pilling şi Bedworth consideră că pentru procesele de oxidare, caracterul protector al

unei pelicule se judecă după raportul volumului molar al oxidului şi al metalului oxidat,
V0xid/Vmetal numit şi coeficient de expansiune. În funcţie de acest criteriu metalele se pot
clasifica în:
- metale pentru care V0xid/Vmetal < 1; pelicula de oxizi este poroasă, discontinuă şi deci
neprotectoare.
- metale pentru care V0xid/Vmetal = 1...2,5; pelicula de oxizi este continuă, aderentă şi
poate prezenta caracter protector.
194
- metale pentru care V0xid /Vmetal > 2,5; pelicula de oxid este voluminoasă, sediul unor
tensiuni care duc la fisurare şi la o aderenţă scăzută, având deci caracter de protecţie
redus.
10.4 Coroziunea electrochimică
Distrugerea metalelor în prezenţa soluţiilor bune conducătoare de electricitate

(electroliţi) se numeşte coroziune electrochimică. Soluţia şi metalul sunt străbătute de un
curent electric, generat de procesele electrochimice, care se desfăşoară la suprafaţa de
separaţie a celor două faze.
Mecanismul coroziunii electrochimice este atribuit activităţii unor pile galvanice,
ai căror anozi localizează distrugerea propriu-zisă pe anumite porţiuni ale suprafeţei
metalului, în timp ce restul suprafeţei, care acţionează catodic, rămâne neatacată.
Pilele galvanice apar datorită neomogenităţilor în compoziţia, sau structura unui
metal, sau ca urmare a contactului între două metale de activităţi chimice diferite.
Astfel, s-a demonstrat experimental că dizolvarea unei bare de zinc brut, cu
diverse impurităţi metalice se desfăşoară mult mai rapid decât a zincului pur. Impurităţile,
de obicei metale mai puţin active ca zincul, realizează catozii unor pile locale, iar masa
de zinc anozii. Procesele de electrod fac ca la anod să se dizolve zincul (se corodează), iar
la catod se degajă hidrogen, ca urmare a reducerii catodice a ionilor de H+, din soluţiile
acide sau apoase în care are loc coroziunea:
Reducerea catodică (-) 2H+ + 2e  2H ( H2 )
Oxidarea anodică (+) Zn  Zn2+ + 2e- se dizolvă Zn (se corodează)
În microelementele sau pilele locale formate, anodul şi catodul vin în contact

direct, pe suprafaţa metalică existând un număr mare de micro anozi şi micro catozi.
Trecerea curentului electric prin metal, între anozi şi catozi, se realizează prin deplasarea
electronilor de la porţiunile anodice spre porţiunile catodice.
195
Coroziunea electrochimică poate să aibă loc şi pe seama unor pile galvanice cu

electrozi de dimensiuni mari. De exemplu, dacă foile de aluminiu ale unui rezervor sunt
asamblate cu nituri de cupru sau alamă, când rezervorul se umple cu un anumit electrolit,
niturile devin catozi, iar foile de aluminiu anozi (şi se consumă prin corodare). Sau în
cazul când două plăci de fier sunt strânse cu un buton (nit) de cupru, care în mediul de
reacţie sau datorită umidităţii din aer se acoperă cu o peliculă sau strat de apă, se
formează, de asemenea un element galvanic.
Fig. 10.2 Coroziune electrochimică
Fierul mai activ decât cuprul va prezenta tendinţa de dizolvare devenind anodul
pilei:
Fe  Fe3+ + 3e-
Fe3+ + 3OH-  Fe(OH)3
iar placa de cupru formează catodul. Ca urmare a disociaţiei electrolitice a apei, în soluţie
apar ioni de H+ şi OH-:
H2O  H+ + OH-
Echilibrul este cu atât mai mult deplasat spre dreapta cu cât atmosfera este mai
impurificată de CO2, SO2, etc.
La anod are loc corodarea fierului cu formare de fier (III):
Fe3+ + OH-  Fe(OH)3
iar la catod:
H+ + 1e-  1/2H2
Dacă metalele (exemplu fierul) sunt acoperite pentru a fi protejate cu alte metale,
atunci când acoperirea este defectuoasă cu fisuri, apare coroziunea electrochimică, cu
consumarea metalului de bază sau a metalului de protecţie.
Exemplu: în cazul tablei de fier zincate, zincul fiind metalul mai activ decât fierul,
va forma anodul pilei şi se va distruge cu formare de hidroxid, cu ioni OH- rezultaţi din
apă:
196
Zn  Zn2+ + 2e- iar: Zn2+ + 2OH-  Zn(OH)2
Tabla de fier nu este corodată până nu se consumă tot zincul:
Fig.10.3 Coroziunea tablei de fier zincate
În cazul tablei de fier cositorită acolo unde apare o fisură, ca urmare a existenţei peliculei
de apă, apar procese electrochimice, în care fierul mai activ devine anod şi se consumă,
iar staniul formează catodul pe care are loc degajarea de H2:
Fig.10.4 Coroziunea tablei de fier stanate
Prin urmare se recomandă ca straturile de protecţie să se confecţioneze din metale

mai puţin nobile (mai active) decât metalul de protejat şi să nu prezinte fisuri.
CONCLUZIE
 Coroziunea electrochimică apare întotdeauna într-un mediu în care sunt prezenţi şi

ionii de H+ şi OH-.
 Mecanismul coroziunii electrochimice este atribuit formării unor pile galvanice pe
suprafaţa metalului.
 Reacţiile de oxidare, de pierdere de metal au loc întotdeauna în porţiunile anodice.
 Coroziunea electrochimică poate să aibă loc şi pe seama formării unor pile
galvanice cu electrozi de dimensiuni mari
197
10.5 Factorii care influenţează coroziunea

pe suprafeţele metalice
Coroziunea este influenţată de apariţia unor :

 neomogenităţi la suprafaţa metalului şi anume: neomogenităţi ale suprafeţei
metalice; neomogenităţi ale mediului coroziv, neomogenităţi ale unor condiţii fizice;
 structura şi starea suprafeţei metalului : influenţează coroziunea, fiind
cunoscut faptul că un metal sau aliaj rezistă cu atât mai bine la coroziune cu cât este mai
pur, mai omogen ca structură şi cu o suprafaţă mai bine lustruită.
Pentru un metal, proeminenţele de pe suprafaţă joacă rol de anozi, astfel încât
viteza de coroziune este mai mare pe vârfuri, muchii şi colţuri.
În cazul coroziunii electrochimice la contactul a două metale cu activitate chimică
diferită, metalul mai activ chimic funcţionează ca anod şi se corodează primul;
 neomogenităţi ale peliculelor de protecţie ale suprafeţelor metalice:
determină apariţia coroziunii. De exemplu, în cazul fierului sau aluminiului, porţiunile
neacoperite cu pelicule de oxizi funcţionează drept anozi, corodându-se;
 deformările neomogene şi tensiunile interioare ale metalelor: influenţează de
asemenea procesul de coroziune. Astfel tabla de fier îndoită sau nituită se corodează mai
intens în porţiunile cu tensiune mai mare, aceasta funcţionând ca anozi;
 neomogenizările mediului coroziv, se referă la: concentraţii diferite de
electrolit, diferenţe în concentraţia ionilor H+ (influenţa pH), concentraţii diferite de
oxigen, etc.
Atunci când electrolitul este un acid şi dacă acesta circulă la suprafaţa unui metal
(de exemplu prin ţevi de cupru) coroziunea este mai mare în locurile de intrare a
soluţiilor proaspete de acizi, metalul fiind aici anodul pilei de concentraţie, care se
formează;
 influenţa acidităţii, trebuie privită atât legat de concentraţiile diferite de acid la
suprafaţa metalului cât şi de rezistenţa diferită a metalelor faţă de acizi;
 temperatura: duce la modificarea vitezei de coroziune. Ridicarea temperaturii
conduce în general la creşteri în viteza de coroziune, mobilitatea ionilor dintr-o soluţie
fiind mai mare, reacţiile chimice de la suprafaţa metalului vor fi mai energice. Pe de altă
198
parte, la creşterea temperaturii, cantitatea de oxigen dizolvată în electrolit scade, astfel că

viteza de coroziune prin oxidare scade şi ea.
S-a constatat că diferenţele de temperatură în diferitele puncte ale unor instalaţii
sau piese metalice, conduc la mărirea coroziunii. Cazanele de aburi, refrigerentele,
schimbătoarele de căldură sunt corodate mai mult în porţiunile mai calde, acestea
funcţionând ca anozi;
 câmpurile electrice neuniforme: conduc şi ele la formarea unor zone anodice şi
catodice în metal, aceasta având ca efect o accentuare a coroziunii în porţiunile anodice.
CONCLUZIE
Coroziunea electrochimică este influenţată de mulţi factori chimici. Cunoaşterea

lor ne ajută să alegem metodele de protecţie cele mai adecvate.
În cazul fierului oxidarea în atmosferă a acestuia cu formarea oxizilor de fier

(rugina) are loc în trepte.
În prima treaptă de oxidare a fierului, se formează FeO, oxidul feros, care este stabil
numai în absenta oxigenului. Când apare oxigenul atmosferic, oxidul feros se transformă
în hidroxid de fier (Fe2O3 H2O) sau FeO(OH), proces care are loc în 2 faze:
- faza 1 care corespunde unui exces mare de oxigen;
- faza 2 caracterizată printr-o cantitate de oxigen, insuficientă, din care cauză,
oxidarea evoluează încet.
În funcţie de culoarea care apare se pot deosebi 3 feluri de rugina si anume:
1. Rugina alba Fe(OH)2 , care se formează in conformitate cu reacţia:
Fe+2H2O→Fe(OH)2+H2
Acest tip de rugină trece rapid, prin oxidare, în rugina brună, de aceea se observa foarte
rar.
2. Rugina brună, apare în urma reacţiei:
4Fe(OH)2+O2→4FeO*OH+2H2O
3. Rugina neagră, este formată din oxid fero-feric; fiind denumită şi
magnetită din cauza proprietăţilor sale magnetice şi este considerată ca fiind forma
cea mai stabilă a unui oxid de fier.
. Reacţia decurge astfel:
2FeO*OH+Fe(OH)2→Fe3O4+2H2O
199
10.6 Metodele de protecţie împotriva

coraziunii metalelelor
Cunoscând condiţiile în care trebuie să funcţioneze o piesă sau o instalaţie

metalică este necesar ca încă de la proiectare să se facă o alegere raţională a materialelor
de construcţie, a tipului de construcţie (pe cât posibil cu cât mai puţine îmbinări, suduri)
şi a procesului tehnologic (condiţiile de exploatare să fie cât mai uniforme).
Materialele metalice vor fi folosite ca atare, prelucrate sau aliate, ştiind că
rezistenţa la coroziune este mărită prin prelucrări mecanice sau chimice. Rezistenţa la
coroziune este cu atât mai mare cu cât metalele au structuri mai omogene şi cu cât
suprafaţa este mai fin prelucrată.
Oţelurile speciale, metalele mai puţin active chimic şi cu grad sporit de prelucrare
prezintă costuri ridicate, astfel încât pentru construcţiile obişnuite se folosesc metale
uzuale, care trebuie protejate împotriva coroziunii.
Cauzele coroziunii fiind variate şi metodele de protecţie prezintă o gamă destul de
largă, cele mai importante fiind: acoperirea metalului cu straturi protectoare, prelucrarea
mediului corosiv, aplicarea de metode electrochimice.
10.6.1. Acoperirea metalului cu straturi protectoare:
Se realizează: prin acoperiri cu un alt strat de metal (a) mai rezistent la coroziune
sau acoperirea cu un strat de substanţă anorganică (b) sau organică (c).
(a) Straturile metalice protectoare pot fi depuse prin: galvanizare (depuneri
electrolitice de Zn, Cd, Cu, Ni, Cr, Sn, etc.), cufundarea pieselor de protejat în baie de
metal topit (Zn, Sn, Pb); metalizare cu Al, Zn, Sn, Sb, Pb,Cu, Ni, unele aliaje cu bronz şi
oţeluri inoxidabile, depuneri prin difuziune sau placare.
(b) Straturile de natură anorganică sunt formate din pelicule protectoare de oxizi,
fosfaţi, cromaţi sau emailuri.
Peliculele de oxizi - se obţin prin tratarea suprafeţei metalice cu oxidanţi sau prin
oxidare electrochimică (realizată prin legarea piesei de protejat la anodul unei celule
electrochimice).
200
Fosfatarea - constă în formarea pe suprafaţa obiectelor metalice a unei pelicule

protectoare de fosfat metalic obţinute prin introducerea metalului în soluţii acide de
fosfaţi de fier, zinc sau mangan.
Emailarea - constă în depunerea de straturi vitrificate opace, (silicaţi, sticle), pe
suprafaţa metalică de protejat.
(c) Acoperirea cu pelicule organice - lacuri şi vopsele, cauciuc natural şi sintetic,
răşini şi materiale plastice se aplică atât construcţiilor metalice expuse la coroziunea
atmosferică (poduri, conducte) cât şi acelora aflate sub influenţa unor agenţi chimici
(rezervoare de acizi sau alte substanţe puternic corosive).
10.6.2. Prelucrarea mediului corosiv:
Coroziunea poate fi micşorată şi prin diminuarea caracterului agresiv al mediului

realizată prin: dezaerarea, dezoxigenarea sau desuflarea agentului care produce
corodarea, prin adăugarea de inhibitori de coroziune.
Inhibitorii de coroziune sunt substanţe minerale sau organice care micşorează sau
opresc coroziunea. După modul de acţiune ei se împart în inhibitori anodici şi catodici.
a) Inhibitorii anodici: sunt substanţe oxidante (azotaţi, cromaţi), care micşorează
dizolvarea anodică prin polarizarea anodului spre un potenţial mai pozitiv, (metalul se
comportă ca un metal mai nobil), substanţe ce formează pelicule aderente (Na2CO3,
Na2HPO4), protejând astfel porţiunile anodice.
b) Inhibitorii catodici: sunt substanţe care protejează spaţiile catodice, prin
depunerea de precipitate greu solubile, (hidroxizi sau carbonaţi, în cazul inhibitorilor ce
conţin săruri de Ca2+, Zn2+, Mg2+) sau prin formarea unor pelicule protectoare de mercur,
atunci când se folosesc ca inhibitori săruri de mercur.
Inhibitorii mai pot fi clasificaţi după natura lor :
a) Inhibitori anorganici: hexametafosfatul de sodiu dă rezultate bune în
diminuarea coroziunii oţelurilor şi fontelor.
b) Inhibitori de natură organică: sunt unele substanţe coloidale, săpunuri
insolubile de metale grele, compuşi organici cu azot sau sulf (anilina, etilamina, p-
fenilendiamina, tioureea, feniltioureea) sau reziduurile petroliere sulfurate.
10.6.3. Metode electrochimice de protecţie
Se bazează pe schimbarea potenţialului metalului de protejat, prin polarizarea

anodului, (încărcat negativ), spre valori mai pozitive, (protecţie anodică), sau prin
polarizarea catodului spre valori mai negative, (protecţie catodică).
 Protecţia catodică: poate fi realizată prin metoda anozilor de sacrificiu sau prin
metoda curentului exterior.
- Metoda cu anozi de sacrificiu: constă în legarea la construcţia metalică de
protejat a unei plăci sau bare dintr-un metal cu potenţial mai negativ, (Zn, Mg), aceştia
devin anozi consumabili, iar restul instalaţiei capătă rol de catod şi nu este corodată.
201
- Protecţia catodică cu curent exterior: constă în legarea construcţiei metalice la

polul negativ al unei surse de curent continuu. Construcţia metalică se transformă în
catod necorodabil. Metoda se aplică în special conductelor şi cablurilor subterane,
rezervoarelor şi instalaţiilor metalice îngropate în pământ.
 Protecţia anodică cu curent exterior: se realizează prin legarea metalului de

protejat la polul pozitiv al unei surse exterioare de curent continuu, prin acest procedeu
constatându-se o pasivare la coroziune a construcţiei metalice.
Acest proces de pasivare nu este bine cunoscut dar rezultatele sunt deosebit de
bune în cazul vaselor de reacţie din oţel inoxidabil, cu soluţii puternic corosive din
industria chimică (H2SO4, NaOH).
CONCLUZIE


întrebare.
1) Diferenţa esenţială dintre coroziunea chimică şi cea electrochimică este:

a) mecanismul reacţiilor după care are loc fenomenul Da / Nu
b) diferenţa dintre comportamentul chimic al diversele metale Da / Nu
c) existenţa sau inexistenţa unui mediu chimic adecvat Da / Nu
d) pierderile de masă Da / Nu
202
2) În cazul coroziunii electrochimice reacţia de reducere are loc la :

a. anod Da / Nu
b. şi la anod şi la catod Da / Nu
c. catod Da / Nu
d. Nu are loc o reacţie de reducere Da / Nu
3) În cazul coroziunii electrochimice reacţia de oxidare are loc la :

a. anod Da / Nu
b. şi la anod şi la catod Da / Nu
c. catod Da / Nu
e. Nu are loc o reacţie de oxidare Da / Nu
4) În cazul tablei de fier stanate şi în prezenţa peliculei de apa, anodul pilei care se
formează este:
a. staniul Da / Nu
b. nu pot apărea procese electrochimice Da / Nu
c. fierul Da / Nu
d. nici unul dintre aceste elemente Da / Nu
5) Prelucrarea mediului coroziv este o metodă de protecţie anticorozivă care

presupune:
a. diminuarea caracterului agresiv al mediului ; Da / Nu
b. legarea piesei de protejat la polul pozitiv al unei surse de curent continuu;
Da / Nu
c. acoperirea cu un alt strat de metal mai puţin coroziv Da / Nu
d. formarea unei pelicule de oxid la suprafaţa metalului de protejat; Da / Nu
e. 1/ 12 din masa izotopului 12 al hidrogenului; Da / Nu
Grila de evaluare: 1-a; 2-c, 3- a; 4-c 5-a.
REZUMAT
► Capitolul prezintă principalele aspecte teoretice şi aplicative ale proceselor de

coroziune şi protecţie anticorozivă.
►Pe parcursul lucrării sunt trecute în revistă principalele tipuri de coroziune,
mecanismele de producere a acestora, factorii care influenţează apariţia coroziunii.
203
►Prezentarea în detaliu a metodelor de protecţie anticorozivă are ca scop

dobândirea unor cunoştinţe teoretice şi practice pentru prevenirea acestui fenomen.

trebui să cunoaştem principalele tipuri
de coroziune, factorii care influenţează
apariţia acestui fenomen, modul de
prevenire şi protecţie a acestui fenomen

[1]. Oniciu L, Mureşan L. Electrochimie aplicată. Presa Universitară Clujeană,

Cluj-Napoca, 1998.
[2] Oniciu L, Constantinescu E. Electrochimie şi coroziune. Ed. did. si pedag.,
Bucureşti, 1982.
[3] Oniciu (coordonator) Conversia electrochimică a energiei, Editura ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
[4] L. Oniciu L. Chimie fizică. Electrochimie. Ed. did. si pedag., Bucureşti, 1977.
[5] Rădoi I, Nemes M, Radovan C. Electrochimie. Editura Facla, Timişoara, 1974
[6] Murgulescu IG, Radovici OM. Introducere în chimia fizică vol. IV
Electrochimia. Editura Academiei, Bucureşti, 1986.
[7] Delia Maria Gligor, Mihaela Ligia Ungureşan, Noţiuni de electrochimie,
Editura Galaxia Gutenberg, Cluj-Napoca, 2009.
[8] Shriver&Atkins. Inorganic Chemistry. Fourth edition, 2006, Oxford
University Press.
[9] Pilling NB, Bedworth RE. The oxidation of metals in high temperature.
Presented to the Institute of Metals , Cambridge, 1923.
204
TEST DE EVALUARE


întrebare.
1. Coroziunea influenţează:
a. rezistenţa mecanică a pieselor;
b. menţinerea constantă a dimensiunilor pieselor;
c. structura cristalină a metalelor şi aliajelor.
2. Procesul de coroziune influenţează:
a. gradul de siguranţă în exploatare a pieselor;
b. gradul de poluare al mediului;
c. rezistenţa la uzură şi la oboseală.
3. Coroziunea electrochimică are loc în prezenţă de:
a. curent electric;
b. sarcini electrice;
c. electrolit.
4. Fenomenul de pasivare este specific pentru:
a. oţeluri carbon nealiate ;
b. oţeluri aliate;
c. aliaje de aluminiu.
5. Coroziunea chimică uscată se datorează acţiunii următorilor agenţi corosivi:
a. CO2 ;
b. H2SO4 ;
c. SO2
d. N2 .
6. Coroziunea de contact este specifica pentru:
a. metale cu potenţiale electrice egale;
b. metale cu potenţiale electrice diferite;
c. metale cu conductivitate electrica redusa.
205
7. Factorii care influenţează procesul de coroziune sunt:

a. temperatura;
b. umiditatea;
c. compoziţia chimica a metalelor;
d. structura cristalina a metalelor si aliajelor.
8. Viteza de coroziune a unei suprafeţe metalice creşte dacă:
a. suprafaţa metalică este lucioasă;
b. suprafaţa metalică este rugoasă.
9. O suprafaţă metalică lustruită determină:
a. creşterea vitezei de coroziune;
b. reducerea vitezei de coroziune.
Grila de evaluare: 1- a,b,c; 2-a,c; 3- c; 4-c; 5-a,c; 6-b; 7-a,b,c,d; 8-b; 9-b.
206
Capitolul
11
CHIMIA COMPUŞILOR
MACROMOLECULARI
CUPRINS
11.1 INTRODUCERE 208
Obiective 211
11.2 Reacţii de sinteză ale compuşilor macromoleculari 211
11.2.1 Polimerizarea 211
11.2.2 Copolimerizarea 215
11.2.3 Policondensarea 216
11.2.4 Transformări ale macromoleculelor naturale 218
11.3 Proprietăţile polimerilor 219
11.3.1 Proprietăţi fizico-mecanice 220
11.3.2 Stabilitatea chimică 221
11.3.3 Reticularea polimerilor 221
11.3.4 Proprietăţi ce limitează folosirea în tehnică a 222
polimerilor şi a compozitelor polimerice
11.3.5 Degradarea polimerilor 223
207

REZUMAT 225
11.1 INTRODUCERE
În natură, există numeroase substanţe care au moleculele formate dintr-un număr

mare de atomi - acestea au fost denumite macromolecule.
Chimia organică contemporană, prin sinteză a realizat numeroşi produşi
macromoleculari (polimeri) care în diferite domenii au devenit înlocuitori ai multor
materiale, inclusiv ai lemnului şi metalelor.
Substanţele macromoleculare sunt alcătuite din grupări identice de atomi, care în
moleculă se repetă într-un număr variabil, în funcţie de natura lor.
O astfel de grupare se numeşte unitate structurală (monomer). Numărul unităţilor
structurale dintr-o moleculă se exprimă prin gradul de polimerizare (n) care este dat de
relaţia:
M
n= grad de polimerizare
mi
unde:
M - masa moleculară a polimerului

mi - masa unităţii structurale.
208
În alcătuirea compuşilor macromoleculari, pot intra unităţi structurale de acelaşi

fel, adică monomeri identici (A), în acest caz obţinându-se macromolecule numite
polimeri sau pot intra monomeri diferiţi (A + B) în care caz se obţin copolimeri:
nA  (A)n polimerizare
nA + nB  (A - B)n copolimerizare
Polimerii şi copolimerii obţinuţi prin unirea unităţilor structurale (monomerilor)

pot avea structuri macromoleculare:
- liniare (filiforme)
- ramificate.
Macromoleculele liniare au forma unui lanţ lung, lungimea lor depăşind cu mult
mărimea secţiunii transversale. Cele ramificate conţin pe catena polimeră lanţuri laterale.
Uzual la sinteza unui polimer rezultă un amestec de macromolecule de aceeaşi
natură dar care se deosebesc prin mărimea catenei, deci prin gradul de polimerizare. Din
această cauză masa moleculară şi gradul de polimerizare ale unui compus
macromolecular reprezintă valori medii, în practică folosindu-se noţiunile de masă
moleculară medie şi grad de polimerizare mediu.
În funcţie de structura compuşilor macromoleculari, starea fizică a acestora poate
fi amorfă şi cristalină.
Compuşii macromoleculari cu structură amorfă: care în funcţie de temperatură se
pot afla în trei stări fizice:
- stare sticloasă sau vitroasă;
- stare înalt elastică;
- stare fluid vâscoasă.
Trecerea de la o astfel de stare fizică la alta se produce într-un interval de
temperatură şi nu la o temperatură fixă, aşa cum se produce transformarea stărilor de
agregare pentru substanţele uzuale. Trecerea polimerului din starea vitroasă în stare înalt
elastică are loc într-un interval de temperatură care se numeşte temperatură de vitrifiere şi
se notează cu Tv, iar intervalul de temperatură în care se produce trecerea polimerului din
stare înalt elastică în stare fluidă vâscoasă poartă denumirea de temperatură de curgere şi
se notează cu Tc. Temperatura de vitrifiere depinde de natura polimerului şi este cu atât
mai coborâtă cu cât bariera energetică a rotirii segmentelor de catenă este mai mică.
Temperatura de curgere creşte cu gradul de polimerizare, deoarece în acest caz datorită
forţelor intermoleculare care se însumează de-a lungul catenei, mişcarea de translaţie a
macromoleculelor este frânată.
Trecerea polimerilor dintr-o stare fizică în alta este însoţită de o variaţie lentă a
volumului acestora.
Grafic se reprezintă astfel:
209
Fig.11.1 Stările compuşilor macromoleculari cu structură amorfă
Fiecărei stări fizice a polimerilor amorfi îi este caracteristică o anumită mobilitate

a macromoleculelor. În stare vitroasă macromoleculele sunt rigide, mişcarea termică
datorându-se vibraţiilor unităţilor structurale în jurul poziţiilor de echilibru. Starea înalt
elastică se caracterizează printr-o mare flexibilitate a macromoleculelor determinată de
rotaţiile porţiunilor de catenă în jurul legăturilor simple, macromoleculele adoptând
configuraţii de ghemuri. Peste temperatura de curgere, adică în stare fluid-vâscoasă
forţele intermoleculare slăbesc şi macromoleculele pot efectua mişcări de translaţie
deplasându-se unele în raport cu altele. Intervalul de elasticitate înaltă va fi mai mare la
polimerii alcătuiţi din molecule lungi şi flexibile.
Polimerii cristalini se topesc peste o anumită temperatură. Trecerea din starea
cristalină în stare fluid vâscoasă se face într-un interval îngust de temperatură denumit
temperatură de topire Tt şi este însoţit de o variaţie bruscă a volumului şi o modificare a
unor proprietăţi fizice.
Dacă reprezentăm grafic variaţia volumului specific în funcţie de temperatură se
obţine un grafic de forma:
VSpecif Stare fluid vâscoasă

3
cm /g
Stare
cristalină
Tt
TC
Fig.11.2 Stările compuşilor macromoleculari cu structură cristalină
210
Macromoleculele polimerului pierzând rigiditatea din starea cristalină şi trecând în

starea fluid vâscoasă în care macromoleculele pot efectua mişcări de translaţie.
Obiective

 Prezentarea şi exemplificarea principalelor categorii de materiale obţinute prin
procedee de polimerizare, copolimerizare, policondensarea şi transformări
ale macromoleculelor naturale.
 Prezentarea şi exemplificarea modului de obţinere a acestor tipuri de materiale
 Prezentarea şi exemplificarea principalelor utilizări practice a acestor materiale.
11.2 Reacţii de sinteză ale compuşilor

macromoleculari
Obţinerea prin sinteză a compuşilor macromoleculari se face prin următoarele

procedee: polimerizare, copolimerizare, policondensare, şi prin transformări ale
macromoleculelor naturale.
11.2.1. Polimerizarea
Polimerizarea are la bază capacitatea legăturilor duble ale monomerilor de a

reacţiona, formând un nou produs chimic, polimerul, în mod spontan sau iniţiat.
Polimerul are aceeaşi compoziţie elementară ca şi monomerul.
211
Reacţia de polimerizare decurge în lanţ, putându-se deosebi o reacţie de iniţiere

(sau activare), de propagare şi de întrerupere (prin dimerizare, disproporţionări sau
transfer).
- Reacţia de iniţiere sau activare, constă în ruperea dublei legături a monomerului ,
proces endoterm, care necesită o anumită energie de activare a cărei valoare depinde de
natura monomerului.
Iniţierea sau activarea se poate realiza termic, sau fotochimic, transformându-se o
parte din monomeri în radicali liberi.
Activarea derivaţilor vinilici, de exemplu, are loc după reacţia următoare:
CH = CH3 - CH - CH2 -
 Ea = 23,5 cal/mol 
C6H5 C6H5
Stiren Monomer activat
(vinil benzen)
- Reacţia de propagare, de creştere a lanţului (catenei) se realizează prin unirea

monomerilor activaţi ceea ce duce la formarea unor radicali macromoleculari capabili de
a reacţiona în continuare.. Astfel, pentru stiren, monomerul activat, dă în continuare
polistirenul:
- CH - CH2 - - CH - CH2 - CH - CH2 - CH - CH2 -

n     
C6H5 C6H5 C6H5 C6H5
Monomer activat Polistirenul
- Reacţia de întrerupere a procesului de polimerizare se realizează prin

dezactivarea reciprocă a radicalilor, prin transfer sau eliminare de H+, prin transfer de
OH- sau prin adiţie de H+.
Pentru realizarea procesului de polimerizare în industrie se utilizează diferite

procedee, alese în funcţie de natura polimerului, structura acestuia, domeniul de utilizare
şi procedeul de prelucrare. În practică se deosebesc trei procedee:
a) Polimerizarea în bloc: atunci când polimerizarea monomerului lichid se face
cu ajutorul iniţiatorilor, de obicei, peroxidul de benzoil, în forme care sunt
supuse unui regim termic strict. Se obţine polimerul sub formă de blocuri, bare
sau plăci, care se prelucrează apoi prin procedee mecanice.
b) Polimerizarea în soluţie: când aceasta se realizează într-un dizolvant în care

este solubil atât monomerul cât şi polimerul, de exemplu: diclor etan sau acetonă.
212
Procedeul este indicat pentru obţinerea lacurilor polimerice pentru impregnare sau
lipire (adezivi).
c) Polimerizarea în emulsie apoasă: care constă în dispersarea monomerului în

apă, în prezenţă de emulgatori sau iniţiatori şi supunerea amestecului la un regim termic
reglat foarte strict. Prin acest procedeu se obţin aşa-numitele latexuri sintetice, utilizate ca
atare (lianţi pentru piele sintetică), sau se precipită prin adaos de electroliţi.
Procesul este urmat de o operaţie de evaporare a solventului. Polimerul obţinut,
coagulat şi spălat, se usucă şi se foloseşte ca masă de injectare.
Prin reacţii de polimerizare se obţin: polietilena, polipropilena, polimerii de
butadienă, policlorura de vinil, eterii acrilici, esterii metacrilici, polistirenul, etc.
 Polietilena: se obţine prin polimerizarea etilenei CH2 = CH2. Din cauza inerţiei
mari pe care o are la desfacerea dublei legături, pentru polimerizare trebuie să se lucreze
în condiţii foarte energice atât de temperatură cât şi de presiune. La presiuni mari (1500 -
2000 at) prin polimerizarea etilenei în prezenţă de oxigen ca iniţiator, se obţin produşi
solizi cu aspect sidefos şi translucid. Polimerizarea etilenei la presiuni joase (200 - 300
at) utilizează ca iniţiator peroxidul de benzil dând polietilena solidă. Ca structură chimică
are formula:
n CH2 = CH2  - CH2 - (CH2)n - CH2 -
etena polietilena (polietena)
 Polipropilena: se obţine prin polimerizarea propilenei şi are următoarea
structură chimică:
CH = CH2 CH3 CH3 CH3

n     
CH3 - CH - CH2 - CH - CH2 - CH - CH2 -
propilena polipropilena
 Polimerii de butadienă: stau la baza unor tipuri de cauciucuri sintetice şi se

obţin prin polimerizare astfel:
n CH2 = CH - CH = CH2  [ - CH2 - CH = CH - CH2 - ] n

butadienă radical de polibutadienă
Procesul polimerizării se poate efectua în două moduri:

- în bloc, utilizând sodiul metalic drept catalizator, când se obţine un cauciuc
elastic cunoscut sub denumirea de cauciuc Buna;
- în emulsie, apoasă, în prezenţă de emulgatori (alchilarilsulfonaţi) şi catalizatori;
se obţine un latex asemănător celui de cauciuc natural, care prin prelucrare dă un cauciuc
care se poate vulcaniza, la cald, cu adaos de 1 - 10%S.
213
 Clorocauciucul sau neoprenul: se obţine prin polimerizarea clorbutadinei:

n CH2 = CH - C = CH2  - CH2 - CH = C - CH2 -
 
Cl Cl
clorbutadină neopren
 Policlorura de vinil (P.V.C.): se obţine prin polimerizarea clorurii de vinil.
n CH2 = CH  - CH2 - CH -  - CH2 - CH - CH2 - CH -
   
Cl Cl Cl Cl
Policlorură de vinil
Polistirenul: este un polimer vinilic care conţine un nucleu aromatic, se obţine
prin polimerizarea stirenului (vinil benzen) astfel:
n CH2 = CH  - CH2 - CH - CH2 - CH - CH2 -.....

  
stiren polistiren
Polimerizarea stirenului se realizează uşor, chiar la temperatura camerei sub

acţiunea luminii, operaţia efectuându-se prin procedeele: în bloc, în soluţie şi în
suspensie, de obicei în fază lichidă în prezenţă de iniţiatori şi de catalizatori.
 Poliacetatul de vinil: se obţine prin polimerizarea acetatului de vinil:
CH = CH2 - CH - CH2 - CH - CH2 -

   
COO - CH3 COO - CH3 COO - CH3
Acetat de vinil poliacetat de vinil
 Polimerii fluoruraţi: produşi macromoleculari care conţin în molecula lor fluor
şi sunt obţinuţi prin polimerizarea catalitică a monomerilor organofluorici:
F F
 
n CF2 = CF2  -C - C -
 
F F
tetrafluoretilenă politetrafluoretilena
(PTFE ssau Teflon)
214
Unul din procedeele de obţinere a etenei pe cale industrială este cracarea alcanilor.
Etena se poate obţine prin cracarea alcanilor cu un număr de atomi de carbon
superior etenei, la o temperatură de 5000-6000˚C. În industrie materia primă pentru
obţinerea etenei o constituie gazele rezultate la cracarea termică sau catalitică a
fracţiunilor de ţiţei.
Etena se separă de acestea prin absorbţia selectivă cu cărbune activ urmată de
desorbţia fracţionară. Prin procedeul cracării, etena se fabrică la marile rafinări de ţiţei.
11.2.2. Copolimerizarea: este procesul chimic prin care se obţine un polimer din
mai mulţi monomeri diferiţi. Această reacţie este folosită din ce în ce mai des pentru
obţinerea de produse cu caracteristici tehnice îmbunătăţite.
Reacţia de polimerizare prin grefare este folosită la întărirea poliesterilor
nesaturaţi prin legarea macromoleculelor de poliester cu punţi de polistiren. Prin acest tip
de reacţie se obţine compusul macromolecular ABS (acrilonitril - butadien - stirenul),
folosit pentru obţinerea diferitelor piese prin injecţie.
Tot prin copolimerizare, din butadienă şi derivaţii vinilici în diferite proporţii se
obţin cauciucurile sintetice tip Buna (cu 10% stiren Buna S; cu 26% stiren Buna S1 iar cu
20 - 40% acrilonitril Buna N).
EXEMPLU ILUSTRATIV 2
Scopul copolimerizării îl constituie obţinerea de copolimeri cu un ansamblu de

proprietăţi necesare unor importante utilizări practice.
De exemplu, prin copolimerizarea alchenelor cu dialchenele se pot obţine
copolimeri spaţiali - materiale insolubile şi infuzibile, cu duritate şi stabilitate termică
foarte ridicate.
Tot prin copolimerizare se poate realiza scăderea temperaturii de vitrifiere,
creşterea flexibilităţii şi a elasticităţii materialului.
215
Copolimerul acrilonitrilului cu clorura de vinil este uşor solubil în acetonă în timp

ce poliacrilonitrilul şi policlorura de vinil sunt solubili numai în solvenţi cu temperatura
de fierbere înaltă sau în solvenţi greu accesibili.
Firele de poliacrilonitril se aseamănă în anumite privinţe cu lâna, însă se colorează
foarte greu. Prin copolimerizarea acrilonitrilului cu aminele, de exemplu cu vinilpiridina
se obţine un copolimer care are o afinitate faţă de coloranţi (afinitate tinctorială) mult mai
mare.
Efectul copolimerizării este similar cu cel al plastifierii, prin acest proces
obţinându-se aceleaşi rezultate ca şi prin adăugarea de plastifianţi la polimerii respectivi
puri. De exemplu, copolimerizarea clorurii de vinil cu esteri acrilici are ca rezultat
modificarea proprietăţilor dielectrice ale polimerului, întocmai ca şi în cazul plastifierii
policlorurii de vinil cu tricrezilfosfat.
Copolimerizarea poate fi considerată, aşadar, ca un caz particular al procesului de
plastifiere.
Efectele obţinute prin copolimerizare sunt net superioare celor obţinute prin
plastifiere externă, întrucât, după un anumit timp, plastifiantul se volatilizează şi efectul
său dispare, în timp ce efectele plastifierii interne (copolimerizare) au un caracter
permanent.
Rezultă că scopul principal al copolimerizării este realizarea unei plastifieri
permanente care conduce la scăderea temperaturii de vitrifiere, creşterea flexibilităţii şi
elasticităţii materialelor polimere, obţinerea de produşi insolubili şi infuzibili, obţinerea
unor produşi cu o stabilitate termică deosebită.
Din aceste motive copolimerizarea se utilizează foarte mult în industria
cauciucurilor sintetice. Prin copolimerizarea butadienei cu acrilonitrilul se obţine
cauciucul butadien-nitrilic, cu o rezistenţă foarte bună la ulei şi la benzină.
Cauciucurile butadien-stirenice, rezultate din copolimerizarea butadienei cu
stirenul, sunt materiale termoelastoplastice care prezintă calităţi excelente de elasticitate,
flexibilitate şi rezistenţă până la -50°C, fără a comporta vulcanizare.
Prin copolimerizarea izobutilenei cu mici cantităţi de butadienă sau de izopren se obţine
cauciucul butilic care se caracterizează printr-o remarcabilă impermeabilitate la gaze,
însuşire care explică importanţa sa practică.
11.2.3. Policondensarea: se bazează pe reacţia dintre moleculele di sau

polifuncţionale din care rezultă compusul macromolecular şi un produs secundar cu masa
moleculară mai mică.
Din această cauză, de multe ori, policondensarea are caracterul unei reacţii de
echilibru, desăvârşirea ei depinzând de îndepărtarea produsului secundar. De obicei se
formează produşi cu masă moleculară mică, care se aplică sub formă de soluţii
concentrate şi apoi se reticulează.
Prin acest tip de reacţie se obţin un număr mare de polimeri cu largă aplicabilitate
în tehnică şi producţia bunurilor de consum.
216
Fenoplaste (polimeri eteri, răşini fenol - formaldehidice, bachielitele) se obţin prin

policondensarea fenolului cu formaldehida. După natura mediului de reacţie, acid sau
bazic se obţin novolacurile respectiv rezolii în mediul bazic (NaOH, NH4OH) în urma
reacţiei de policondensare, se obţine bachelita, trecând prin mai multe faze:
Întărirea completă (faza de rezită, bachielită C) se obţine termic sau prin

adăugarea unui catalizator acid la rece. Grupele metilolice rămase libere condensează
formând punţi eterice sau metilenice.
În mediu acid, fenolul reacţionează cu formaldehida şi se obţine novolacul, răşină
- vâscoasă, cu următoarea structură:
Poliamide: se obţin prin policondensarea aminoacizilor între ei, a amidelor ciclice

între ele, a acizilor dicarboxilici cu diamine. Sunt caracterizate, prin prezenţa în
macromoleculă a grupărilor amidice : - CO - NH - , repetate la distanţe constante.
Răşini epoxidice: macromolecule care conţin mai mult decât o grupă epoxidică:
- HC - CH2
\ /
O
se obţin prin policondensarea epiclorhidrinei cu fenoli:
CH2 CH2 - OH
 + ClOH   + R - OH
CH2 CH2 - Cl H2 O
epiclorhidrină
217
 R - CH - OH recţie de ciclizare
 + NaOH R - CH - CH2
CH2 - Cl - H2O - NaCl \ /
O
răşină epoxidică
Siliconii: se obţin din dialchil sau arildiclorsilan care este hidrolizat la derivatul
silandiolic, care apoi policondensează în metilpolixiloxan:
CH3
Cu  H 2O
2CH3Cl + Si  Cl - Si - Cl
0
350 C 
CH3
clorură de metil dimetil-diclor silan
CH3 CH3 CH3 CH3

 n   
OH - Si - OH HO - Si - O - Si - O - Si - OH
 - n H2 O   
CH3 CH3 CH3 CH3
dimetil silan diol silicon
11.2.4. Transformări ale macromoleculelor naturale
Produşii macromoleculari sintetici se pot obţine şi prin transformarea unor

substanţe macromoleculare naturale de natură proteică sau celulozică. În timpul reacţiilor
în care au loc aceste transformări se produc frecvent şi depolimerizări ale produselor
iniţiale.
Prin acest tip de reacţii se fabrică: celuloidul obţinut din celuloză slab nitrată şi
alcool, camfor, (dibutilftalat şi ulei de ricin) celofanul obţinut din alchilceluloză
(vâscoza) acidulată cu H2SO4 şi apoi emoliată cu glicerină.
218
Fibra de celuloză tratată cu o soluţie de hidroxid de sodiu produce o îmbinare mult

mai puternică. S-a dovedit (prin spectre cu raze X) că soluţiile de hidroxid de sodiu de
concentraţie mai mare de 10% pătrund şi în interiorul cristalelor (îmbinare intramicelară).
Pe acest fenomen se bazează procedeul tehnic al mercerizării. Fibra de bumbac
puternic întinsă (spre a evita scurtarea produsă de umflarea excesivă ) se tratează cu o
soluţie de hidroxid de sodiu de 17% care produce o îmbinare puternică. După aceea,
hidroxidul de sodiu se îndepărtează complet prin spălare cu apă.
Fibra mercerizată este lucioasă si fixează mai bine apa şi coloranţii.
CONCLUZIE
Prin procedeele descrise mai sus: polimerizare, copolimerizare, policondensare,

transformări ale moleculelor naturale se pot obţine un număr practic nelimitat de compuşi
noi, cu proprietăţi şi caracteristici deosebite.
Importanţa acestor compuşi pentru dezvoltări ale diverselor categorii de industrii
este de o foarte mare însemnătate.
Practic astăzi nu există un domeniu al industriei şi tehnicii moderne în care aceşti
compuşi să nu fie utilizaţi pe scară largă.
Sigur cerinţele dezvoltării durabile şi cele de mediu (chimia verde) trebuiesc avute
în vedere la obţinerea acestor produşi.
11.3 Proprietăţile polimerilor
Structurile moleculare diferite ale polimerilor şi larga gamă de compozite

polimerice (amestecuri ale polimerilor cu diferite ingrediente)
conferă acestora proprietăţi dintre cele mai variate cu numeroase aplicaţii în toate
domeniile producţiei materiale.
219
11.3.1. Proprietăţi fizico - mecanice
Proprietăţile fizico - mecanice ale polimerilor variază în limite largi, fiind

determinate în principal de natura şi mărimea macromoleculelor, de modul de aranjare a
atomilor sau grupelor de atomi în molecule, de energia legăturilor dintre acestea precum
şi de numărul şi tipul legăturilor intermoleculare.
 Solubilitatea: solubilitatea polimerilor este variabilă fiind mai pronunţată la
compuşii cu structură liniară. Soluţiile diluate ale acestora au vâscozităţi mult mai mari
decât soluţiile de aceeaşi concentraţie ale substanţelor macromoleculare.
Polimerii ramificaţi pot fi solubilizaţi pe când cei tridimensionali nu se pot
dizolva, lanţurile liniare ale acestora fiind legate prin punţi transversale.
 Flexibilitatea: flexibilitatea polimerilor este dependentă de natura chimică a
acestora, de lungimea catenei macromoleculare, exprimată prin gradul de polimerizare,
de energia rotirii în jurul legăturilor simple, de temperatură, de capacitatea de deformare
a unghiurilor de valenţă precum şi de legăturile intermoleculare ce împiedică rotirea
segmentelor de catenă.
Flexibilitatea compuşilor macromoleculari este diminuată când în catena
macromoleculară există substituenţi polari care măresc bariera energetică a rotirii
segmentelor de lanţ.
O mare flexibilitate prezintă polimeri ca polietilena, polipropilena, poliizobutena.
Compuşii macromoleculari cu grupe polare: - CN; - NO2; - OH; au o flexibilitate
cu atât mai mică cu cât distanţa dintre grupe este mai redusă.
Poliesterul este rigid, la temperatura ambiantă datorită grupării - C6H5 existentă în
catenă.
Polimerii la care între molecule există punţi de hidrogen (exemplu, poliamidele)
au o flexibilitate redusă.
Flexibilitatea polimerilor poate fi îmbunătăţită prin plastifiere, folosindu-se
substanţe, denumite plastifianţi care au o volatilitate redusă sunt compatibili cu polimerii
şi pot să pătrundă printre macromoleculele acestora micşorând valoarea forţelor
intermoleculare. Ca şi plastifianţi se utilizează: parafina clorurată, tricrezil fosfatul.
În funcţie de cantitatea de plastifiant se pot obţine compozite flexibile sau moi.
Flexibilitatea polimerilor şi a compozitelor se poate micşora prin adaosurile de
umplutură şi de armare care exercită o acţiune de întărire, rigidizare, datorită
interacţiunilor ce se creează. Ca materiale de umplutură se folosesc: făina de lemn,
tocături de fibre şi ţesături de cânepă, in, bumbac, azbest, caolin, mică, grafit, sticlă.
Pentru armare se folosesc fibre lungi sau materiale cu suprafaţă orientată: ţesături
textile şi de sticlă, foi de hârtie, metale precum şi polimeri termoreactivi.
Se armează poliesterii, răşinile formaldehidice, răşinile epoxidice, copolimerii
ABS, etc.
Flexibilitatea polimerilor se reduce şi prin procesul de reticulare, scăderea fiind
mai pronunţată cu cât creşte densitatea de reticulare.
220
 Rezistenţa la tracţiune şi la compresiune a polimerilor: sunt variabile fiind

determinate, în principal, de compoziţia chimică, de felul catenelor moleculare, şi de
numărul şi energia legăturilor intermoleculare.
Rezistenţa mai bună la tracţiune, la compresiune şi la încovoiere prezintă polimerii
termoreactivi: poliamidele, răşinile fenolformaldehidice, polistirenul şi fluoroplastele.
La compozitele polimerice proprietăţile mecanice depind de conţinutul de polimer
şi de materialele de umplutură şi armare, prezentând valori mai crescute atunci când
macromoleculele sunt orientate paralel.
Rezistenţa mecanică a compozitelor armate este de 10 - 15 ori mai mare decât a
celor nearmate.
 Rezistenţa la uzură: este mai ridicată la polimerii termorigizi şi poate fi
îmbunătăţită prin armare cu adaosuri de ingrediente cu duritate mare. Coeficienţii de
frecare reduşi au polimerii fluoruraţi din care cauză se folosesc la confecţionarea
lagărelor şi angrenajelor.
Coeficientul poate fi crescut prin armarea polimerilor cu azbest sau carbură de
siliciu, aceştia fiind folosiţi la realizarea elementelor mecanice ce impun forţe şi momente
de frecare mari.
 Greutatea specifică a polimerilor: este mult mai mică decât a multor alte
materiale, din care cauză aceştia şi-au găsit o largă aplicabilitate în industria aeronautică,
navală şi transportul feroviar.
Greutatea specifică a polimerilor variază între 0,9 şi 2,3 g/cm3 aceştia fiind în
medie de două ori mai uşori decât aluminiul, de 5 - 8 ori mai uşori decât oţelul, cuprul,
bronzurile, plumbul.
Densitatea compozitelor poate fi menţionată sau micşorată prin armare sau
expandare.
11.3.2. Stabilitatea chimică
S-a constatat că stabilitatea chimică a polimerilor este superioară metalelor folosite

în industrie din care cauză aceştia şi-au găsit aplicabilitate în domenii care se lucrează cu
agenţi corozivi la construcţia unor aparate sau la acoperiri de protecţie.
11.3.3. Reticularea polimerilor
Reticularea polimerilor este o proprietate specifică caracterizată de unirea

macromoleculelor liniare prin punţi transversale cu formarea unei reţele sterice, mai mult
sau mai puţin uniformă.
În multe cazuri reticularea polimerilor se provoacă intenţionat în scopul
ameliorării caracteristicilor mecanice şi termice ale acestora.
Reticularea determină la polimeri o stabilitate termică mai mare, o îmbunătăţire a
alungirii şi rezistenţei la rupere, o creştere a stabilităţii la coroziune, o îmbunătăţire a
221
rezistenţei la frig şi o comportare superioară la îmbătrânire împiedicând formarea

fisurilor de tensiune.
11.3.4. Proprietăţi ce limitează folosirea în tehnică a polimerilor şi a

compozitelor polimerice
În unele domenii de activitate folosirea polimerilor şi compozitelor acestora este

limitată de caracteristici şi proprietăţi cum sunt: stabilitatea termică sau rezistenţa la
căldură, variabilitatea coeficienţilor de conductibilitate şi dilatare termică şi degradare
prin "procesul de îmbătrânire".
 Stabilitatea termică: exprimă temperatura maximă pe care o poate suporta un

polimer timp de 24 de ore fără a evidenţia modificări chimice, marcând temperatura
limită până la care poate fi utilizat.
Polimerii carbocatenari au o slabă rezistenţă la temperatură, cei cu structură
tridimensională prezentând o mai bună comportare, faţă de temperatură.
Stabilitatea termică a polimerilor este influenţată de tipul grupărilor funcţionale
din moleculă, de numărul grupărilor metilenice din monomeri, de prezenţa nucleelor
aromatice, de mărimea moleculelor, etc.
Rezistenţa la foc a polimerilor de sinteză şi naturali este redusă. Pentru
ameliorarea acestei calităţi se folosesc materiale ignifuge pentru impregnare sau pelicule
protectoare care la contactul cu flacăra produc spumă şi gaze ce izolează materialul
împiedicând arderea lui.
 Conductibilitatea şi dilatarea termică:

Conductibilitatea şi dilatarea termică a polimerilor, deşi cu variaţii opuse, trebuie
corelate deoarece aceste două proprietăţi acţionând simultan, în condiţii de variaţie bruscă
a temperaturii, determină apariţia de tensiuni şi fisuri în piesele din mase plastice, fapt ce
impune limitarea folosirii lor în astfel de regimuri de lucru.
Conductibilitatea termică a polimerilor este scăzută, nefiind buni conducători de
căldură, ceea ce permite folosirea lor ca termoizolatori.
Mărirea conductibilităţii termice se poate realiza prin introducerea de ingrediente
de natură anorganică în special de umpluturi metalice.
Compuşii macromoleculari au un coeficient de dilataţie mult mai mare decât al
sticlei, al materialelor ceramice sau al metalelor fapt care reprezintă un dezavantaj în
unele utilizări.
Pentru a micşora coeficientul de dilatare termică se folosesc ingrediente de natură
anorganică, ca de exemplu fibre de sticlă. Datorită dilataţiei termice mari a polimerilor se
impun anumite condiţii la asamblarea pieselor din materiale plastice.
În construcţiile metalice se folosesc polimeri cu elasticitate mare sau cu straturi
intermediare din polimerii elastici care să preia tensiunile ridicate ca urmare a dilataţiei
termice diferite a materialelor.
222
11.3.5. Degradarea polimerilor (îmbătrânirea maselor plastice)
Se produce, în funcţie de locul în care aceştia se găsesc, sub acţiunea independentă

sau concomitentă a următorilor factori principali: lumina, umiditatea, temperatura, aerul
şi microclimatul biologic.
 Lumina: produce la polimeri o degradare fotochimică datorită acţiunii razelor
UV şi IR, care fiind absorbite provoacă reacţii de oxidare şi de reducere, (deci de
degradare a polimerului).
 Umiditatea: poate produce efecte de degradare la polimeri şi compozitele lor,
acţionând:
- chimic: prin provocarea hidrolizei poliacetaţilor, poliamidelor, poliesterilor;
- fizic: prin dizolvarea materialelor de umplutură, a adaosurilor şi coloranţilor care
sunt fixate prin forţe slabe.
 Temperatura: provoacă degradarea termică acţionând în sensul că o creştere a
acesteia accelerează producerea reacţiilor de oxidare, hidroliză, fotochimice, etc.,
determinând în final o grăbire a distrugerii produselor macromoleculare.
Prin degradarea termică se rup atât legăturile C - C cât şi C - heteroatom, datorită
faptului că energia termică se localizează pe unele porţiuni ale catenei şi în cazul depăşirii
energiei legăturilor chimice, determină scăderea acestora.
Ruperea unei legături C - C din catenă duce la formarea a doi polimeri cu grad de
polimerizare mai mic.
 Aerul: prin prezenţa O2 şi O3 produce la polimeri şi compozitelor degradarea
oxidativă care este favorizată de lumină, căldură, radiaţii ionizante şi umiditate, factori
prezenţi permanent în atmosferă.
Prin degradarea oxidativă se poate micşora gradul de polimerizare, se schimbă
compoziţia chimică a polimerilor, datorită apariţiei grupărilor epoxidice, carboxilice,
peroxidice şi se poate modifica structura polimerilor ca urmare a reticulării.
 Microclimatul biologic: deşi polimerii sintetici sunt în general rezistenţi la
atacul microbiologic fiind practic imputrescibili, poate provoca degradarea compozitelor
polimerice prin atacarea plastifianţilor, a monomerilor nepolimerizaţi şi a impurităţilor
din aceste materiale.
S-a constatat că atacul microbian îl suferă cu mai multă uşurinţă compozitele
polimerice cu masă moleculară mai redusă.
Ca urmare a degradării prin îmbătrânire polimerii îşi modifică importante
caracteristici dintre care: limita de alungire la rupere, elasticitatea, rezistenţa la şoc,
rezistenţa la izolaţie, capacitatea de reflexie şi rigiditatea dielectrică care scad, în timp ce
pierderile dielectrice şi absorbţia în infraroşu cresc.
223
CONCLUZIE
 Folosirea materialelor plastice ca înlocuitori ai materialelor tradiţionale reprezintă

o problemă mereu actuală şi de mare interes pentru specialişti.
 Materialele plastice au proprietăţi fizico-mecanice şi prelucrabilitate bună,
stabilitate chimică deosebită, pot fi tratate pentru a deveni neinflamabile, greutate
specifică redusă.
 Toate aceste proprietăţi ale materialelor polimerice sunt o consecinţă a
compoziţiei, structurii şi mărimii macromoleculei.


întrebare.
1) Reacţia de polimerizare are la bază:

a. capacitatea legăturilor duble ale monomerilor de a reacţiona Da / Nu
b. procesul chimic prin care se obţine un polimer plecând de la monomeri diferiţi
Da / Nu
c. reacţia dintre moleculele di sau polifuncţionale Da / Nu
d. transformarea unor substanţe macromoleculare naturale Da / Nu
2) Reacţia de polimerizare decurge în lanţ putându-se deosebi:

a. numai o reacţie d iniţiere Da / Nu
b. numai o reacţie de propagare Da / Nu
224
c. Numai o reacţie de întrerupere Da / Nu

d. O reacţie de iniţiere, de propagare şi de întrerupere Da / Nu
3) Structura amorfă a polimerilor, funcţie de creşterea temperaturi, implică trei forme.

Care sunt aceste forme:
a. fluid vâscoasă,sticloasă, înalt elastică, Da / Nu
b. Sticloasă, fluid vâscoasă înalt elastică, Da / Nu
c. Sticloasă, înalt elastică, fluid vâscoasă Da / Nu
d. Sticloasă, fluid vâscoasă, înalt elastică, Da / Nu
4) Teflonul conţine în molecula sa atomi de :

a. a) carbon şi oxigen Da / Nu
b. b) carbon şi fluor Da / Nu
c. c) carbon, fluor, oxigen Da / Nu
d. d) carbon, fluor, oxigen, azot Da / Nu
5) Fenoplastele se obţin prin reacţia de :

a. polimerizare Da / Nu
b. copolimerizare; Da / Nu
c. policondensare Da / Nu
d. transformări ale macromoleculelor naturale Da / Nu
Grila de evaluare: 1-a; 2-d; 3- c; 4-b; 5-c.
REZUMAT
►În cursul de faţă au fost prezentate reacţiile de polimerizare, copolimerizare,

policondensare transformări ale moleculelor naturale.
► Un accent deosebit s-a pus pe corelarea structurii polimerilor si copolimerilor cu

proprietăţile si utilizările lor.
► Proprietăţile şi utilizările materialelor polimerice au fost prezentate pe larg.
225
►Au fost trecute în revistă şi proprietăţile ce limitează folosirea polimerilor şi a

compozitelor polimerice în tehnică.

trebui să cunoaştem principalele metode
de obţinere a substanţelor
REZULTATE AŞTEPTATE macromoleculare si principalele lor
proprietăţi.
De asemenea trebuie cunoscută corelarea
structurii polimerilor si copolimerilor cu
proprietăţile si utilizările lor.

[1] Neniţescu CD. Chimie organică. Ed. VIII, Editura Didactică şi Pedagogică,
vol. I, II, Bucureşti, 1981.
[2] Avram M. Chimie organică. Ed. Zecasin, Bucureşti, vol. I 1994, vol. II-1995.
[3] Peter K, Vollhardt C, Schore NE. Organic Chemistry. Editura W.H Freeman
and Co., New York, 1995.
[4] Mangalagiu I. Probleme de chimie organică. Ed. Dosoftei, Iaşi, 2000.
[5] Iovu M. Chimie organică. Editura Didactica şi Pedagogica, Bucureşti, 1993.
[6] Mager S, Horn M. Stereochimia compuşilor organic. Ed. Dacia, Cluj Napoca,
1984.
226
TEST DE EVALUARE


întrebare.
1) Siliconii se obţin prin reacţia de :

a. polimerizare Da / Nu
b. copolimerizare; Da / Nu
c. policondensare Da / Nu
d. transformări ale macromoleculelor naturale Da / Nu
2) Novolacul se obţine din fenol şi formaldehidă:

a. prin reacţia de polimerizare în mediu bazic Da / Nu
b. prin reacţia de polimerizare în mediu acid Da / Nu
c. prin reacţia de policondensare în mediu bazic Da / Nu
d. prin reacţia de policondensare în mediu acid Da / Nu
3) Prin reacţia de policondensare a epiclorhidrinei cu fenoli rezultă:

a. răşni epoxidice Da / Nu
b. novolacul Da / Nu
c. bachielita Da / Nu
d. teflonul Da / Nu
4) Peroxidul de benziol este folosit în reacţia de polimerizare ca:

a. monomer Da / Nu
b. substanţă de întrerupere a reacţiei Da / Nu
c. iniţiator al reacţiei Da / Nu
d. drept catalizator Da / Nu
5) Întărirea completă a bachelitei c se realizează:

a. termic Da / Nu
227
b. prin copolimerizare; Da / Nu
c. prin adăugarea unui catalizator acid la rece Da / Nu
d. prin transformarea macromoleculei Da / Nu
Grila de evaluare: 1- c; 2-d; 3- a; 4- c; 5-a,c
228
Bibliografie
[1]. Neniţescu CD, Chimie generală. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972.
[2]. Fodor A, Şuteu I, Chimia anorganică. Nemetale. Ed. Univ. Oradea, 2000.
[3]. Fodor A, Şuteu I, Chimia anorganică. Metale. Ed. Univ. Oradea, 2000.
[4]. Dragulescu I, Petrovici E, Chimia anorganica modernă. Ed. Facla, Timisoara, 1973
[5]. Beral E, Zapan M, Chimie anorganică. Ed. Th. Bucureşti, 1977.
[6]. Negoiu D, Tratat de chimie anorganica. Vol I, Ed. Did. si Ped., 1972.
[7]. Housecroft E, Alan G, Sharpe A, Inorganic Chemistry. Ed. Pearson Education
Limited, Harlow, England, 2005.
[8]. Brown T, Le May HE, Bursten BE. Chemistry, The Central Science, Prentice-Hall,
Upper Saddle River, New Jersey 07458, 1997.
[9]. Brezeanu M, Cristurean E, Antoniu A, Marinescu D, Andruh M. Chimia metalelor.
Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1990.
[10]. Atkins PW, Tratat de chimie anorganică. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996.
[11]. Haiduc I. Chimia anorganică pentru perfecţionarea profesorilor. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983.
[12]. Vlădescu L. Echilibre omogene în chimia analitică. Ed. Didactică si Pedagogică,
Bucureşti, 2003.
[13]. Guran C, Bicher M, Berger D. Introducere în chimia anorganică. Probleme
fundamentale. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1977.
[14]. Niac G, Naşcu H. Chimia ecologică. Ed. Dacia,Cluj,1998.
[15]. Ifrim S, Roşca I.Chimie Generală. Editura Tehnică, Bucureşti, 1989.
[16]. Bâtcă A., Chimie Anorganică Modernă în Întrebări şi Răspunsuri. Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
[17. Sahlean D. Chimia Metalelor. Editura Fundaţiei Universitare Dunărea de Jos, Galaţi,
1999.
[18]. Sahlean D. Chimie Anorganică. Editura Ars – Docendi, Bucureşti, 2001.
[19]. Cioroi M. Chimie Generală. Editura Logos, Galaţi, 2000.
[20]. Brezeanu M, Cristurean E, Antoniu A, Marinescu D, Andruh M. Chimia Metalelor.
Editura Academiei Române, Bucureşti,1990.
[21]. Schneider IA. Cinetică Chimică. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974.
[22]. Bourceanu G. Fundamentele Termodinamicii Chimice.Editura Universităţii „Al. I.
Cuza” Iaşi, 1998.
[23]. Atkins PW. Tratat de Chimie Fizică. Editura Tehnică, Bucureşti, 1996.
[24]. Cioroi M. Elemente de Chimie Generală. Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea
de Jos” Galaţi, 2005.
[25]. Stoian C. Chimia Metalelor. Vol I. Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”
Galaţi, ISBN 978-973-627-447-3, ISBN 978-973-627-448-0 vol. I, 2009.
[26]. Stoian C. Chimia Anorganică. Metale: Culegere de probleme. Ediţia a II-a. Editura
Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, ISBN 978-973-627-407-7, 2008.
229
[27]. McQuarrie DA, Rock PA. General Chemistry. W.H. Freeman and Company, New-
York, 1991.
230
CUPRINS
Capitolul Titlul capitolului Pagina
1 Legile fundamentale ale chimiei 5

2 Structura atomului. Numere cuantice 22
3 Structura atomului în cadrul mecanicii cuantice 41
4 Sistemul periodic al elementelor 60
5 Legături chimice 75
6 Metalele 110
7 Termodinamica chimică 128
8 Cinetica chimică 150
9 Electrochimie 171
10 Coroziunea materialelor 189
11 Chimia compuşilor macromoleculari 207
12 Bibliografie 229
231

Chimie PT Ingineri - Curs - Unlocked PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Chimie PT Ingineri - Curs - Unlocked PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Chimie pentru inginerii cu profil nechimic

Prezenta lucrare are la bază prelegerile de Chimie generală ţinute studenţilor de la

Legile fundamentale ale chimiei

Chimia este compania dumneavoastră constantă. Nu există activitate umană în

devenit imposibilă în zilele noastre. În acest context conceptul de „Green Chemistry”[1]

1.2 Legea conservării masei substanţelor

Lavoisier a formulat în anul 1755 legea conservării masei astfel:

Fig.1.1 Vas pentru demonstrarea legii conservării masei substanţelor

- Prin ramurile a şi b se introduc în rezervoarele A şi B substanţele 1 şi 2;

În domeniul macroscopic al studierii substanţelor legea conservării masei

Masa se măsoară prin procedeul static de cântărire şi constă în compararea greutăţilor a

1.3. Legea proporţiilor definite

Calculând compoziţia procentuală a bromurii de calciu găsim că este de 80 %

 Legea proporţiilor definite se aplică şi în cazul reacţiilor chimice dintre

 Să presupunem că analizăm 5,66 g din compusul plumb şi sulf şi găsim 4,9 g

%Pb = (MPb/MPbS) 100 = (4,90/5,66) 100 = 86,57%

 O analiză a 5.650g dintr-un compus conţine elementele potasiu, azot şi

1.4. LEGEA PROPORŢIILOR MULTIPLE

4. la 1 g azot ................ 2,280 g oxigen (4x0,570g)

"Când aceiaşi cantitate, în grame, dintr-un element se combină cu cantităţi diferite,

1.5. LEGEA ECHIVALENŢILOR

Scrierea raportului maselor substanţelor ce reacţionează între ele a scos în evidenţă

1 g hidrogen .................................16 g sulf

8 g oxigen se combină cu : 23 g sodiu

Pentru elemente chimice echivalentul gram rezultă prin calcularea raportului

- În cazul acizilor, echivalentul chimic reprezintă raportul dintre masa moleculară

Numărul echivalent chimic şi unitatea de masă echivalent gram sunt mărimi

1.6. INTERPRETAREA LEGILOR

Relaţiile existente între masele substanţelor relevă un caracter discontinuu al

- Substanţele sunt alcătuite din particule foarte mici, invizibile ce nu se pot

Masă atomică relativă. Atom gram

La nivel macroscopic proprietatea fundamentală a substanţelor este masa. Această

Elemente. Combinaţii chimice

Se numeşte combinaţie chimică o substanţă compusă din atomi diferiţi

Molul ca unitate de masă

Se numeşte mol, o cantitate în grame dintr-o substanţă egală numeric cu masa

Încercuiţi răspunsurile corecte la

ATENŢIE: pot exista unul, niciunul sau

1) Legea conservării masei

c) masa substanţelor este o mărime vectorială Da / Nu

2) Legea proporţiilor definite se aplică:

3) Echivalentul chimic este:

4) Echivalentul acidului fosforic este:

5) Etalonul de masă este:

Grila de evaluare: 1-a,d; 2-a, 3- e; 4-a; 5-b.

► Astăzi legea conservării masei se enunţă astfel:

După studierea acestui capitol,

Recomandări bibliografice suplimentare

Pentru o detaliere suplimentară a aspectelor prezentate în acest curs puteţi

Încercuiţi răspunsurile corecte la

ATENŢIE: pot exista unul, niciunul sau

1) Prin arderea a 5g aluminiu se obţin 9,44g Al2O3. Să se calculeze echivalentul

Grila de evaluare: 1- b; 2-a,b; 3- c; 4-a,b,c; 5-b.

STRUCTURA ATOMULUI. NUMERE

După elaborarea teoriei atomice de către Dalton, fenomene fizice ca

Obiectivele acestui capitol sunt:

2.2 Structura atomului în mecanica clasică.

Un moment important în înţelegerea structurii atomului a fost marcat de N. Bohr

Fig. 2.1 Spectrograful optic

Fascicolul de radiaţii este refractat în interiorul prismei şi descompus într-o serie

Spectrul atomului de hidrogen este foarte simplu şi a putut fi studiat şi interpretat

Fig. 2.3. Seriile de linii spectrale din spectrul de emisie al hidrogenului

Seriile spectrale ale atomului de hidrogen sunt: