CURS NR 1

CAPITOLUL I . NOȚIUNI GENERALE DE CHIMIE

!!! Din acest capitol se vor da 2 teste cu exerciții și probleme, iar media notelor
obținute la test va reprezenta 30% din nota finală

!!! Pe parcursul cursului este necesar să aveți un tabel periodic al elementelor

1.1. STRUCTURA ATOMULUI

Atomul este cea mai mică particulă dintr-o substanță care poate exista ca atare și nu mai poate
fi divizată prin metode fizice și chimice obișnuite. Atomul este neutru din punct de vedere electric,
păstrează proprietățile substanței şi poate lua parte la reacţia chimică. O serie de date experimentale
au dovedit că atomul are o structură internă care nu poate fi concepută fără a include şi părţi
componente mai mici. Astfel, atomul este constituit din nucleu atomic şi înveliș electronic pe care
orbitează electronii.

NUCLEUL ATOMIC
Din datele experimentale se constată că nucleul este constituit din nucleoni, cei mai
importanți fiind protonii şi neutronii.

- Protonul (simbol 11p sau p+)

Protonul este o particulă subatomică avand masă 1 (convențional) şi sarcină electrică
pozitivă +1 (convențional). Numărul de protoni, adică de sarcini pozitive care se găsesc în
nucleu poartă numele de număr atomic şi se notează cu Z.
Specia de atomi cu același număr atomic, Z formează un element chimic.
Valoarea numărului atomic se găsește în sistemul periodic pentru fiecare element chimic
în parte. Astfel, nucleul atomului de hidrogen are o singură sarcină pozitivă (Z = 1). Nucleele
celorlalte elemente sunt mai complexe fiind formate din mai multe sarcini pozitive, adică conţin
mai mulţi protoni.

Exemple: heliul are Z = 2, deci are 2 protoni in nucleu;

sodiul are Z = 11, deci are in nucleu 11 protoni;
zincul are Z = 30, asadar are 30 de protoni in nucleu.

Exercițiu: Calculati numărul de protoni pentru următoarele elemente chimice: oxigen, bor,
cupru, magneziu, sulf, argint, scandiu, fier și litiu.

- Neutronul (simbol 10n sau n0)

Neutronul este o particulă elementară fără sarcină electrică și cu masa apropiată de cea a
protonului. Numărul de neutroni dintr-un nucleu atomic se notează cu N.
1
 Suma dintre numărul de protoni și numărul de neutroni poartă numele de număr de
masă și se notează cu A. Dacă se cunosc numărul de masa, A și numărul atomic, Z din
sistemul periodic se poate calcula numărul de neutroni (N = A – Z).

Exemple: sodiul are Z = 11 si A = 23, deci are în nucleu 12 neutroni;

iodul are are Z = 53 si A = 127, așadar are 74 de neutroni în nucleu.

Există atomi care deși au același număr atomic, au număr de masă diferit: ei se numesc
IZOTOPI. Izotopii ocupă același loc în sistemul periodic pentru că sunt atomi ai aceluiași
element chimic.
Exemplu: Hidrogenul are 3 izotopi:
1 H – hidrogen ușor sau protiu (are în nucleu 1p )
1 +

1 H (D) – hidrogen greu sau deuteriu (are în nucleu 1p si 1n )

2 + 0

1 H (T) – higrogen super greu sau tritiu (are în nucleu 1p si 2n )

3 + 0

Exercițiu: Calculați numărul de protoni și de neutroni pentru izotopii oxigenului: 8 O,

16

8 O, 8 O.
17 18

INVELIȘUL ELECTRONIC
Este reprezentat de electroni, de orbitalii atomici (în număr de 4, notați s, p, d, f) și de
straturile electronice (în număr de 7, notate cu litere (K, L, M, N, O, P, Q) sau cifre (1,2, 3,...,7).
Orbitalul reprezintă spațiul din jurul nucleului în care probabilitatea de a găsi un electron
este maximă.

- Electronul (simbol e-)

Este o particulă subatomică cu sarcină negativă -1 (convențional) și masă neglijabilă (este
de 1840 de ori mai ușor decât un proton). Numărul de electroni din învelișul electronic este
egal cu numărul de protoni din nucleu, fiind dat de numărul atomic, Z. Atomul este neutru
din punct de vedere electric deoarece numărul sarcinilor negative (numărul de electroni) este
egal cu numărul sarcinilor pozitive (numărul de protoni).
Electronul executa simultan două mișcări:
I) o mișcare în jurul nucleului, numita mișcare de rotație;
II) o mișcare în jurul propriei axe, numită mișcare de spin. Aceasta mișcare poate avea loc
în sens orar, fiind caracterizată de numărul cuantic de spin +1/2 (se reprezintă printr-o săgeată
orientată în sus ↑) ) sau o mișcare în sens anti-orar, caracterizată de numărul cuantic de spin -1/2
(care se reprezintă printr-o săgeată orientată în jos ↓).

- Orbitali atomici
Orbitalii atomici sunt traiectoriile pe care le descrie electronul în mișcarea lui în jurul nucleului.
Sunt în număr de 4, se notează cu litere mici s, p, d, f și diferă în funcție de forma lor spațială.
În tabelul următor sunt redate formele spațiale ale orbitalilor și numărul maxim de
electroni care încap pe fiecare orbital atomic.

2
 Număr Apariția în
Orbital Forma spațială
maxim de e- configurația electronică
s Sferică 2 De la statul K (1s)
p Bilobară
(2 lobi identici pe fiecare axă de 6 De la stratul L (2p)
coordonate, px, py, pz)
d Rozetă
(4 lobi pe câte două coordonate 10 De la stratul N (3d)
carteziene) (dxy, dyz, dzx, dy2, dx2-z2 )
f Rozetă 14 De la stratul P (4f)

Dispunerea spaţială a orbitalilor atomici este reprezentată în următoarea figură.

Dispunerea spaţială a orbitalilor atomici

OCUPAREA ORBITALILOR CU ELECTRONI

Regulile care stau la baza ocupării cu electroni a orbitalilor sunt următoarele:
- Principiul lui Pauli: Un orbital atomic nu poate conţine decât maximum doi electroni, iar
aceştia trebuie să aibă spin opus, adică să fie cuplaţi.
- Regula lui Hund în cazul atomilor multielectronici - se ocupă cu electroni întâi orbitalii
cu energia mai joasă şi apoi orbitalii cu energie din ce în ce mai ridicată. În cazul orbitalilor cu
aceeaşi energie (stări degenerate) fiecare orbital primeşte câte un electron, şi numai dacă numărul
electronilor este mai mare decât al stărilor degenerate, intră un al doilea electron pe un orbital, care
3
trebuie însă, să respecte principiul lui Pauli.
- Principiul minimului de energie: Electronii se plasează pe substraturi (orbitali atomici)
în ordinea succesivă a creşteri energiei. Această ordine este următoarea:
1s ; 2s , 2p ; 3s , 3p ; 4s , 3d , 4p ; 5s , 4d , 5p , 6s , 4f , 5d , 6p , 7s , 5f , 6d
Există o excepţie de la acest principiu şi anume: Între potasiu şi vanadiu are loc o
inversare energetică a substraturilor 3d cu 4s, substratul 3d trecând în interiorul atomului, în
nivelul 3 conform numărului cuantic ce-l caracterizează.

Exemple: Scrieți configurația electronică în cazul atomilor de calciu, de oxigen și de sodiu

Etape necesare:
- Se identifică elementul respectiv în sistemul periodic al elementelor;
- Se identifică numărul de electroni pentru elementul respectiv;
- Se aplică principiul creșterii energiei și al numărului maxim de electroni de pe fiecare
orbital atomic;
- Configurațiile electronice vor fi:
20Ca - 1s 2s 2p 3s 3p 4s
2 2 6 2 6 2

8O - 1s 2s 2p
2 2 4

11Na - 1s 2s 2p 3s
2 2 6 1

Exerciții: Scrieți configurațiile electronice în cazul atomilor de fosfor, clor, fier și

vanadiu.

Ocuparea cu electroni a orbitalilor primelor zece elemente din sistemul periodic este prezentată
în tabelul următor, astfel arătându-se și mișcările de spin ale electronilor pe fiecare orbital în parte. În
acest caz se aplică regula lui Pauli și regula lui Hund.

4
 1.2. SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR
Odată cu creşterea numărului de elemente cunoscute, s-a pus problema clasificării lor în
funcţie de anumite proprietăţi. În anul 1869, chimistul rus D.I. Mendeleev propune sistemul
periodic al elementelor, care azi este considerat ca fiind cea mai profundă şi cea mai
cuprinzătoare clasificare a elementelor chimice. Această clasificare se bazează pe legea
periodicităţii care în formularea modernă se enunţă astfel: Proprietăţile elementelor chimice –
substanţe simple sau compuse - depind de structura electronică a atomului şi variază periodic
cu numărul atomic Z.

GRUPELE SISTEMULUI PERIODIC AL ELEMENTELOR:

Elementele chimice aşezate unele sub altele în aceeaşi coloană verticală şi care prezintă
proprietăţi chimice asemănătoare, formează grupa. Sistemul periodic este format din 18 grupe
care se împart în 8 grupe principale şi 10 grupe secundare.
Hidrogenul este elementul cu numărul atomic Z = 1, ocupă primul loc deosebit de
celelalte elemente de care se deosebeşte prin proprietăţile chimice caracteristice. Asemănător cu
hidrogenul, heliul este un gaz rar întâlnit care are proprietăţi speciale, de aceea poate fi încadrat
aparte faţă de restul elementelor chimice.
5
 Elementele din grupele principale sunt cuprinse în cele opt coloane verticale numite
grupe principale sau grupe A, notate cu IA, IIA….VIIIA.
Elementele din grupele secundare se numesc elemente tranziţionale Acestea sunt în
număr de 30 apar pe rânduri de câte 10, în perioadele 4, 5 şi 6. Există deci 10 subgrupe sau
grupe de tip B de la IIIB, IVB …IB, şi IIB. Sensul acestei aranjări este justificat de structura
învelişului electronic al elementelor tranziţionale.
Lantanidele şi actinidele formează două familii de câte 14 elemente fiecare, care se
intercalează, prima după lantan (Z = 57) iar a doua după actiniu (Z = 89). Spre deosebire de
elementele din grupele principale şi cele tranziţionale, lantanidele şi actinidele nu prezintă nici
un fel de periodicitate a proprietăţilor fizice şi chimice, ci aceste proprietăţi sunt mult
asemănătoare cu ale lantanului, respectiv cu ale actiniului.

PERIOADELE SISTEMULUI PERIODIC AL ELEMENTELOR:

Şirurile orizontale de elemente chimice ale căror proprietăţi variază succesiv, în anumite
limite se numesc perioade şi sunt în număr de 7. Poziţionarea în sistem se bazează pe o variaţie
periodică a proprietăţilor atât a elementelor chimice cât şi a compuşilor acestora.

6
 CURS NR 2

1.3. MĂRIMI FUNDAMENTALE UTILIZATE ÎN CHIMIE

- Simbolul chimic este reprezentarea prescurtată, în scris, a denumirii unui element

chimic.

Exemple: Beriliu = Be; Fluor = F; Sodiu = Na; Mercur = Hg; Vanadiu = V

Exercițiu: Identificați simbolurile chimice pentru azot, fosfor, potasiu, oxigen, argint
și carbon

- Masele reale ale atomilor sunt extrem de mici, de aceea în calculele curente se folosesc
masele atomice relative, raportate la o unitate comparabilă cu ele. O unitate de masă
atomică (u.m.a.) reprezintă a 12-a parte din masa izotopului de 12C numită şi unitate de
carbon.
1 u.m.a. = 1,660 . 10-24 g

- Masa atomica a unui element, A este numărul care arată de câte ori este mai greu
atomul său decât a 12- a parte din masa izotopului de 12C. Masa atomică a unui element
chimic se gasește în sistemul periodic în casuța fiecărui element în parte.

Exemple: AH = 1,008 g, AFe = 55,847g, AZn = 65,37 g

Exercițiu: Identificați masele atomice pentru următoarele elemente chimice: oxigen,

clor, sodiu, aluminiu și argint.

Masa moleculară (notată cu M) a unei substanţe chimice reprezintă numărul care arată
de câte ori este mai grea molecula sa decât a 12-a pare din masa izotopului 12C. Conform legii
conservării, masa moleculară este egală cu suma maselor atomice ale elementelor componente.
Unitatea de mărime pentru masa moleculară (sau masa molară) este g/mol. În cazul problemelor
teoretice, se folosesc masele atomice relative rotunjite.

Exemple: MH2 = 2·AH = 2·1 = 2g/mol

MH2O = 2·AH + AO = 2·1 + 16 = 18 g/mol

Exercițiu: Calculați masele moleculare ale următoarelor substanțe chimice: acid

sulfuric, acid clorhidric, carbonat de calciu.

Sarcinile electrice: In tendința atomilor de a ajunge la o configurație electronică stabilă

(de obicei, dublet sau octet), ei acceptă sau cedează electroni, devenind ioni. Aceştia pot fi:
- ioni negativi sau anioni dacă atomul câştigă electroni, deoarece se încarcă negativ (Cl-, N-3,
O-2)
- ioni pozitivi sau cationi dacă atomul pierde electroni, deoarece se încarcă pozitiv (Na+,
7
Ca+2, Al+3)

Exemple: 3Li: 1s22s1 → Li+: 1s2 + 1e-

atom de litiu (3p+, 3e-) ion de litiu (3p+, 2e-)

20Ca: 1s 2s 2p 3s 3p 4s → Ca+2: 1s22s22p63s23p6 + 2e-

2 2 6 2 6 2

atom de calciu (20p+, 20e-) ion de calciu (20p+, 18e-)

17Cl: 1s 2s 2p 3s 3p → Cl-: 1s22s22p63s23p6 - 1e-

2 2 6 2 5

atom de clor (17p+, 17e-) ion de clor (17p+, 18e-)

Exercitiu: Modelati procesele de ionizare pentru atomii următoarelor elemente chimice: Al

(Z=13), O (Z=8), N (Z=7)

Structura stabilă: Este structura pe care o au ionii după procesul de acceptare sau cedare
de electroni, numit proces de ionizare. Se observă ca toți ionii formați anterior au structură
stabilă de dublet (2 electroni pe primul strat) sau octet (8 electroni pe ultimul strat).

Formula chimică este reprezentarea prescurtată, în scris (folosind simbolurile chimice), a

unei molecule dintr-o substanţă simplă sau compusă. Formulele chimice pot fi:
- Formule brute: redau raportul numeric al atomilor din moleculă.
Exemple: Formula brută a apei este H2O, formula brută a amoniacului este NH3, formula
brută a acidului sulfuric este H2SO4

- Formulele structurale sunt cele prin care se poate face o aproximare şi o reprezentare a
modului de legare şi reprezentare spaţială a atomilor constituenţi în molecula respectivă,
evidențiind lungimea legăturilor și unghiul dintre legături.
Astfel, în cazul apei, unghiul dintre legături este de 104,5 grade, iar lungimea legăturilor
de 0,98Å (angstrom), molecula fiind unghiulară și nu liniară.
Formulele chimice brute, denumite pe scurt formule chimice se scriu CORECT cu ajutorul
valenţelor.

Valenţa elementelor reprezintă capacitatea atomilor unui element de a se combina cu

atomii altui element chimic. Este egală cu numărul de electroni cedați, acceptați sau puși în
comun.

Calcularea valenței elementelor:

Pentru elementele din grupele principale IA, IIA, IIIA si IVA – valența este egală cu
numărul grupei și este un număr pozitiv, deoarece atomii acestor elemente formează ioni
pozitivi prin cedarea electronilor de pe ultimul strat (!!! a se vedea procesele de ionizare de mai
sus).

Exemple: Valența aluminiului este +3, deoarece este situat în grupa a treia principală
și are 3 electroni pe ultimul strat, electroni pe care ii cedează pentru a ajunge la
configurație stabilă de octet pe stratul anterior.
Valența potasiului este +1, deoarece se găsește în grupa IA și are 1 electron
pe ultimul strat, electron pe care il cedează pentru a ajunge la configurație stabilă de octet
8
pe stratul anterior.

- Pentru elementele din grupele principale VA, VIA, VIIA valența se calculează
conform formulei: - (8 – nr grupei); și este un număr negativ deoarece ionii se formează prin
acceptare de electroni pe ultimul strat.

Exemplu: Valența bromului este -1, deoarece este situat în grupa a VII principală și
din acest motiv aplicăm formula –(8-nr. grupei) = - (8-7) = -1

- Pentru elementele din grupa a opta principală, valența este egală cu zero, deoarece
aceste elemente au structură stabilă de dublet sau octet.

Exemplu: Valența argonului (Ar) este 0, deoarece este situat în grupa a VIII
principală

- Elementele din grupele secundare pot avea un număr variabil de valente. Un astfel de
exemplu este fierul care poate avea valența +2 ( și se numește ion feros) sau +3 (care se numește
ion feric). Alte exemple de valențe pentru metalele tranziționale: Ag (+1), Ni (+2), Zn (+2), Cu
(+1: ion cupros) sau Cu (+2: ion cupric).

Exercițiu: Determinați valența următoarelor elemente chimice: calciu, azot, clor,

siliciu, potasiu, magneziu, oxigen, brom, litiu și bor

Molul reprezintă cantitatea de substanţă a cărei masă exprimată în grame este egală cu
masa moleculară.
Exemple: 1 mol de apa cântărește 18 g
10 moli de acid sulfuric reprezinta 980 g.

Exercițiu: Calculați cantitatea de substanță care se găsește în: 10 moli de carbonat de

calciu, 2 moli de clorură de aluminiu, 5 moli de azotat de potasiu și 3 moli de azotat de
argint.

Caracteristicile molului:
Volumul molar este volumul ocupat de un mol de substanţă în condiţii normale de
temperatură şi presiune. La T = 0K şi P = 1atm (101325N/m2), volumul molar are valoarea de
22,414 litri.
Numărul lui Avogadro reprezintă numărul de molecule cuprinse într-un mol de substanţă
și se notează cu NA. El are aceeaşi valoare indiferent de natura substanţei, adică: NA =
6,022·1023 molecule/mol şi reprezintă una din constantele fundamentale la nivel atomo-
molecular.

Echivalentul gram este cantitatea de substanţă exprimată în grame, numeric egală cu

echivalentul ei chimic Eg. Valoarea acestei mărimi chimice se utilizează la calculul
concentrațiilor normale ale soluțiilor. Unitatea de mărime pentru echivalentul gram este gramul.

9
 Metode de calcul a echivalentului gram:

- Echivalentul gram al unui element dintr-o combinaţie chimică se calculează conform

relaţiei:
A
Eg element=
valenta
(A este masa atomică a atomului respectiv)

Exemplu: EgAl = 27 : 3 = 9 g

- Echivalentul gram al unui acid într-o reacţie de neutralizare se calculează conform

relaţiei de calcul:

M acid
Egacid =
Nr. protoni
(Macid reprezintă masa moleculară a acidului)

Exemplu: EgH2SO4 = 98 : 2 = 49 g

- Echivalentul gram al unei baze Me(OH)n

M baza
Egbaza =
Nr.ioniOH −
(Mbază reprezintă masa moleculară a bazei)

Exemplu: Eg Ca(OH)2 = 74 : 2 = 37 g

- Echivalentul gram pentru o sare:

M sare
E sare =
Nr.atomimetal ⋅ Valenta metal
(Msare reprezintă masa moleculară a sării)

Exemplu: EgCaCO3 = 100 : 2 = 50 g

Exercițiu: Calculați echivalentul gram pentru: acid clorhidric, magneziu, hidroxid de

potasiu, clorură de aluminiu, sulfat de calciu și hidroxid de litiu.

1.4 TIPURI DE CONCENTRAȚII

- Concentraţii procentuale de masă (c%)
Reprezintă masa de substanţă exprimată în grame care se dizolva si formeaza 100 g soluţie.

Exemplu: Calculați cantitatea de substanță necesară pentru a prepara 200 g soluție sulfat de
10
potasiu de concentrație 15%.
Etape necesare:
- se aplică regula de 3 simple, adică:
100 g soluție ....... 15 g substanța
200 g soluție ........ x g substanța, de unde rezultă x = 30 g sulfat de potasiu
- Răspuns corect: Pentru prepararea a 200 g soluție de sulfat de potasiu trebuie să cântărim 30 de
grame de sulfat de potasiu și să adăugăm 170 g de apă distilată.

- Concentraţia molară (cM) - reprezintă numărul de moli de substanţa care se dizolvă și

formează 1000 mililitri de soluție.

Exemplu: Calculați cantitatea de substanță necesară pentru a prepara 500 mL soluție hidroxid
de magneziu de concentrație 2 molar.
Etape necesare:
- scrierea corectă a formulei chimice: Mg(OH)2
- calcularea masei moleculare a substanței chimice: M Mg(OH)2 = 24 + 2(16+1) = 58 g/mol
- aplicarea regulei de 3 simple, adică:
2 molar = 2 moli de Mg(OH)2 = (2.58)g ................. 1000 mL
X .................. 500 mL , de unde X = 58 g Mg(OH)2
- Răspuns corect: Pentru prepararea a 500 mL soluție hidroxid de magneziu, trebuie să cântărim 58 g
hidroxid de magneziu.

- Concentraţia normală (N) reprezintă numărul de echivalenţi gram de substanţă

dizolvaţi într-un litru de soluţie (1000 mL).

Exemplu: Calculați cantitatea de substanță necesară pentru a prepara 200 mL soluție carbonat
de sodiu de concentrație 0,1 normal.
Etape necesare:
- scrierea corectă a formulei chimice: Na2CO3
- calcularea masei moleculare a substanței chimice: M Na2CO3 = 2 . 23 + 12 + 3.16 = 46 + 12 + 48 =
106 g/mol
- calcularea echivalentului gram: Carbonatul de sodiu este o sare, deci aplicam relația de calcul a
echivalentului gram pentru o sare, când se obține:
Eg = 106 : 2 = 53 g
- aplicarea regulei de 3 simple, adică:
0,1normal = 0,1 echivalenți gram = (0,1·53) g ................. 1000 mL
X .................. 200 mL , de unde X = 1,06 g

- Răspuns corect: Pentru prepararea a 200 mL soluție carbonat de sodiu, trebuie să cântărim 1,06 g
carbonat de sodiu

Exercițiu: Calculați cantitatea de substanță necesară pentru a prepara:

a) 500 g soluție clorură de sodiu de concentrație 20%
b) 300 mL soluție clorură feroasă de concentrație 0,1 molar
c) 300 mL soluție clorură ferică de concentrație 0,1 normal
11
 d) 200 mL soluție carbonat de calciu de concentrație 0,5 N
e) 300 mL soluție acid sulfuric de concentrație 2 m

!!! Atenție: Pentru rezolvarea acestor probleme, parcurgeți etapele necesare fiecărui tip de
concentrație și nu uitați să exprimați fiecare mărime obținută în unitățile de măsură
corespunzătoare.

!!! Utilizați sistemul periodic al elementelor pentru a găsi masele atomice ale elementelor ce
formează substanță chimică. Folosiți masele atomice pentru a calcula masa moleculară.

!!! Aceste tipuri de probleme se vor regăsi în testele pe care le veți da pe parcursul semestrului la o
dată anunțată în prealabil și care reprezintă 30% din nota finală.

12
 CURS NR 3

1.5. CLASIFICAREA SUBSTANȚELOR ANORGANICE.

REACȚII DE DISOCIERE. RADICALI ANORGANICI

Definitie: Disociere = proces chimic reversibil în urma căruia o moleculă neutră formează
cationi (ioni pozitivi) și anioni (ioni negativi). Suma sarcinilor ionilor obținuți după disociere trebuie
sa fie egală cu zero, deoarece substanța care disociază este neutră din punct de vedere electric.

ACIZI ANORGANICI
Acizii anorganici sunt substanțe care conțin în moleculă unul sau mai mulți protoni (H+).
- Clasificarea acizilor anorganici se face după numărul protonilor existenți în molecula
respectivă, astfel:
a) Acizii monoprotici - conțin în moleculă un singur proton (1H+).
Exemple de anorganici monoprotici: acizii halogenați HX (HF – acid fluorhidric, HCl – acid
clorhidric, HBr – acid bromhidric, HI – acid iodhidric) și HNO3 (acid azotic)

b) Acizi diprotici – conțin în moleculă 2 protoni.

Exemple: acidul carbonic (H2CO3), acidul sulfuric (H2SO4), acidul sulfhidric (H2S)

c) Acizi triprotici – conțin în moleculă 3 protoni.

Exemplu: acidul fosforic H3PO4

- Disocierea acizilor anorganici se face în funcție de numărul de protoni din moleculă. Astfel,
acizii disociază în trepte, numărul de trepte fiind egal cu numărul de protoni din moleculă.
In fiecare treaptă de disociere, cationul format este protonul, iar ceea ce rămâne este anionul
care se numește radical acid sau radical anorganic. Radicalul anorganic este utilizat la scrierea
sărurilor anorganice. Se va acorda o atenție deosebită componenței, numelui și valenței radicalului
acid (pentru a putea SCRIE CORECT formulele sărurilor).
Principalele reacții de disociere pentru cele 3 categorii de acizi se pot scrie astfel:

ACIZI MONOPROTICI

Reacția de disociere Radicalul anorganic obținut

Denumirea acidului
(o singură treaptă de disociere) (anionul obținut)
Acid fluorhidric HF ↔ H+ + F- Fluorură, F-
Acid clorhidric HCl ↔ H+ + Cl- Clorură, Cl-
Acid bromhidric HBr ↔ H+ + Br- Bromură, Br-
Acid iodhidric HI ↔ H+ + I- Iodură, I-
Acid azotic HNO3 ↔ H+ + NO3- Azotat sau nitrat NO3-
ACIZI DIPROTICI

Reacția de disociere
Denumirea acidului Radicalul anorganic obținut
(2 trepte de disociere)
13
Acid sulfuric Treapta 1: Sulfat Acid, HSO4-
H2SO4 H2SO4 ↔ H+ + HSO4-
Treapta 2: Sulfat, SO42-
HSO4- ↔ H+ + SO42-
Reacția totală de disociere (treapta 1 + treapta 2):
H2SO4 ↔ 2H++ SO42-
Acid carbonic Treapta 1: Carbonat acid sau bicarbonat,
H2CO3 H2CO3 ↔ H + HCO3
+ -
HCO3-
Treapta 2: Carbonat, CO32-
HCO3- ↔ H+ + CO32-
Reacția totală de disociere (treapta 1 + treapta 2):
H2CO3 ↔ 2H++ CO32-

ACIZI TRIPROTICI
Reactia de disociere
Denumirea acidului Radicalul anorganic
(3 trepte de disociere)
Treapta 1: Fosfat diacid, H2PO4-
H3PO4 ↔H+ + H2PO4-
Acid fosforic Treapta 2:
H3PO4 H2PO4- ↔ H+ + HPO42- Fosfat acid, HPO42-
Treapta 3:
HPO42- ↔ H+ + PO43- Fosfat, PO43-
Reacția totală de disociere (treapta 1 + treapta 2 + treapta 3):
H3PO4 ↔ 3H+ + PO43-

BAZE ANORGANICE
Acestea sunt substante anorganice în a căror moleculă se gasesc ioni hidroxid OH-, de aceea
bazele se mai numesc hidroxizi. (!!! Atenție: ionul hidroxid are valența -1)
Bazele anorganice disociază într-o singură treaptă, indiferent de numărul ionilor hidroxid,
cationul fiind reprezentat de ionul metalic, iar anionul fiind reprezentat de ionul hidroxid.

Exemple de reacții de disociere pentru baze anorganice:

Denumirea bazei și formula

chimică
Hidroxid de sodiu, NaOH
Hidroxid de magneziu, Mg(OH)2
Hidroxid de calciu, Ca(OH)2
Hidroxid de aluminiu, Al(OH)3
Hidroxid feros, Fe(OH)2
Hidroxid feric, Fe(OH)3
Reacția de disociere
NaOH ↔ Na+ + OH-
Mg(OH)2 ↔ Mg2+ + 2OH-
Ca(OH)2↔ Ca2+ + 2OH-
Al(OH)3↔ Al3+ + 3OH-
Fe(OH)2↔ Fe2+ + 2OH-
Fe(OH)3↔ Fe3+ + 3OH-

14
 SĂRURI ANORGANICE
Sărurile anorganice conțin cationi metalici și radicali anorganici, adică cei care se obțin la
disocierea acizilor anorganici. Sărurile anorganice disociază într-o singură treaptă în care cationul
este ionul metalic iar anionul este radicalul anorganic.

Exemple de reacții de disociere pentru săruri anorganice:

Denumirea sării anorganice și formula Reacția de disociere

chimică
Clorură de sodiu, NaCl
Azotat de magneziu, Mg(NO3)2
Sulfat acid de aluminiu, Al(HSO4)3
Sulfat feros, FeSO4
Bicarbonat de litiu, LiHCO3
Carbonat de aluminiu, Al2(CO3)3
Fosfat diacid de magneziu, Mg(H2PO4)2
NaCl ↔ Na+ + Cl-
Mg(NO3)2 ↔ Mg2+ + 2NO3-
Al(HSO4)3↔ Al3+ + 3HSO4-
FeSO4↔ Fe2+ + SO42-
LiHCO3 ↔ Li+ + HCO3-
Al2(CO3)3 ↔ 2Al+3 + 3CO32-
Mg(H2PO4)2↔ Mg +2 + 2 H2PO4-1

Formula chimica reprezintă scrierea prescurtată a unei substanțe chimice, cu ajutorul

simbolurilor și al valențelor.
După cum s-a arătat anterior, o importanță deosebită o au radicalii anorganici obținuți la
disocierea acizilor anorganici, deoarece cu ajutorul lor se scriu formulele substanțelor complexe.
Pentru aceasta este nevoie să se știe denumirea radicalului și valența acestuia.

Exemplu: Scrieți formula corectă pentru sulfatul de aluminiu

Etape necesare:
- se identifică metalul în sistemul periodic și se determină valența acestuia: Al este situat în grupa a
treia principala, deci are valența +3 (Al+3)
- se identifică radicalul anorganic care rezultă în urma disocierii acidului respectiv: sulfatul provine
prin disocierea acidului sulfuric, are formula SO4 și valența -2 (adica SO4-2)
- se aplică regula scrierii încrucișate a valențelor, adică: valența primului element va deveni indice
pentru cel de-al doilea element (sau radical anorganic) iar valența celui de-al doilea element (radical)
va deveni indice pentru primule element chimic.Astfel formula obținută este Al2(SO4)3

Exercițiu:
a) Scrieți formulele chimice pentru următoarele substanțe anorganice: clorură de calciu,
iodură de magneziu, bromură de aluminiu, azotat de argint (argintul are valența +1), azotat
feric, azotat feros, sulfat acid de calciu, sulfat de litiu, sulfat de bariu, bicarbonat de sodiu,
carbonat acid de magneziu, carbonat de calciu, carbonat de aluminiu, fosfat de potasiu, fosfat
acid de aluminiu, fosfat diacid de beriliu, hidroxid de aluminiu, acid fosforic, acid iodhidric.
b) Scrieți reacțiile de disociere pentru substanțele subliniate

15
 CURS NR 4

1.6. SUBSTANȚE ORGANICE. HIDROCARBURI.

Primele clasificări ale substanțelor chimice au apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea:

substanțele provenite din regnul vegetal și din regnul animal au fost numite substanțe organice, prin
analogie cu faptul că sunt produse de organisme vii, iar cele din regnul mineral au fost numite
substanțe minerale sau anorganice, adică lipsite de viață.
Termenul de chimie organică a fost introdus de J.J. Berzelius in anul 1808, iar în anul 1828 a
fost sintetizată prima substanță organică (ureea – prin descompunerea termică a cianatului de
amoniu) de către F. Wohler.

Chimia organică este chimia hidrocarburilor și a derivaților funcționali ai acestora.

Deși extrem de numeroși, compușii organici sunt alcătuiți dintr-un umăr relativ restrâns de
elemente chimice care au fost denumite elemente organogene. În principal, acestea sunt: carbon,
hidrogen, oxigen, azot, halogeni, sulf, fosfor (în unele cazuri se întâlnesc atomi și ioni metalici).

Legături chimice în compușii organici. În compoziția oricărui compus organic există cel
puțin 1 atom de carbon. În anul 1858, Kekule a stabilit că atomul de carbon este tetravalent
(excepție face monoxidul de carbon, CO, în care are valența 2).
Ca urmare a faptului că elementele organogene sunt nemetale, legăturile chimice din
compușii organic vor fi preponderent covalente.
Legătura covalentă se formează prin punerea în comun de electroni neîmperecheaţi, adică
prin întrepătrunderea a doi orbitali monoelectronici cu formarea unui orbital molecular de legătură.
- Când 2 atomi identici sau diferiți își pun în comun câte 1 electron (participă la formarea
legăturii cu câte un orbital atomic monoelectronic), ei realizeză o legătură covalentă
simplă, realizată prin 2 electroni sau un dublet de electroni denumit sigma (σ);
- Între 2 atomi identici sau diferiți se pot pune în comun și câte 2 electroni din partea fiecăruia,
dacă în structura electronică a atomilor respectivi sunt cel puțin 2 orbitali monoelectronici. Se
stabilește în acest fel o legătură covalentă dublă, realizată prin 4 electroni sau 2 dublete
electronice de legătură, unul denumit sigma (σ) și celălalt pi (π);
- Când între 2 atomi se pun în comun câte 3 electroni din partea fiecăruia, vor rezulta 3 dublete
electronice de legătură, unul de tip sigma (σ) și 2 de tip pi (π), ceea ce corespunde unei
legături covalente triple.

Atomul de carbon are doi orbitali monoelectronici, adică doi orbitali care conţin, fiecare, câte
un electron. Aceşti orbitali, în stare fundamentală, nu asigură întrepătrunderea maximă necesară
formării legăturilor covalente stabile. De aceea, în timpul reacţiilor chimice, orbitalii în care se
găsesc electronii de valenţă ai carbonului suferă un proces de hibridizare.
Hibridizarea este procesul de redistribuire a electronilor de valenţă în noi orbitali, în orbitalii
hibrizi. Orbitalii hibrizi au o nouă formă, o nouă energie, şi o nouă orientare în spaţiu faţă de orbitalii
atomici, astfel că formarea legăturilor covalente este favorizată atât energetic cât şi steric.

16
 Atomii de carbon, de azot, şi de oxigen formează orbitali hibrizi. Cele mai importante
hibridizări adoptate de atomii din compuşii organici sunt hibridizările sp3, sp2 şi sp. Atomul de
carbon adoptă toate cele 3 tipuri de hibridizare, în funcţie de natura legăturii covalente pe care o
stabileşte cu alţi atomi.

Exemplu: hibridizarea atomului de carbon

În atomul de carbon (Z = 6), cei 4 electroni din stratul 2 sunt repartizați astfel: 2e- în orbitalul
2s și 2 e- în orbitalii p.

Hibridizarea sp presupune combinarea orbitalului 2s cu un orbital 2p, combinare din care

rezultă 2 orbitali hibrizi sp. Orbitalii sp au formă bilobală cu un lob extins și au energie mai mare
decât a orbitalului 2s, dar mai mică decât a orbitalilor 2p. Un atom de carbon hibridizat sp realizează
2 legături σ cu cei doi orbitali hibrizi sp, şi 2 legături π cu cei doi orbitali p nehibridizaţi. Aşadar,
atomul de carbon hibridizat sp poate realiza o legătură triplă şi o legătură simplă, sau 2 legături
duble.

Hibridizarea sp2 presupune combinarea orbitalului 2s cu 2 orbitali 2p. Rezultă 3 orbitali

hibrizi sp2 şi un orbital p nehibridizat. Orbitalii sp2 au formă bilobală cu un lob extins, energie mai
mare decât a orbitalului 2s şi mai mică decât energia orbitalior 2p. Un atom de carbon hibridizat sp2
realizează 3 legături σ cu cei trei orbitali hibrizi sp2, iar cu orbitalul p nehibridizat, realizează o
legătură π (pi). Aşadar, atomul de carbon hibridizat sp2 realizează o legătură dublă şi 2 legături σ.

Hibridizarea sp3 se realizează prin combinarea orbitalului 2s cu cei 3 orbitali 2p ai carbonului

și rezultă 4 orbitali hibrizi sp3. Cei 4 orbitali sp3 astfel obţinuţi au aceeaşi energie, mai mare decât a
orbitalului 2s şi mai mică decât a orbitalilor 2p. Atomul de carbon hibridizat sp3 formează 4 legături
covalente σ.

ÎN CONCLUZIE:

17
 Compușii organici în care între atomii componenți apar numai legături covalente simple sunt
denumiți compuși saturați.
Compușii organici în care între atomii componenți apar, alături de legăturile covalente
simple, una sau mai multe legături multiple (duble sau triple), sunt denumiți compuși nesaturați.
Compușii organici care conțin unul sau mai multe nuclee benzenice se numesc compuși
aromatici.

Catenele sunt lanțuri de atomi de carbon. Într-o catenă, atomii de carbon pot fi clasificați
după numărul legăturilor covalente pe care le formează cu alți atomi de carbon, în:
- Atomi de carbon primari – realizează o singură covalență cu un alt atom de carbon
- Atomi de carbon secundari – realizează două covalențe cu alți atomi de carbon
- Atomi de carbon terțiari – realizează trei covalențe cu alți atomi de carbon
- Atomi de carbon cuaternari – realizează patru covalențe cu alți atomi de carbon

În funcție de aranjarea atomilor de carbon într-o catenă, acestea pot fi:

- Catene aciclice:
- liniare: saturate sau nesaturate
Exemple:
CH3 – CH2 – CH2 – CH3 (catenă liniară saturată)
CH2 – CH = CH – CH2 (catenă liniară nesaturată)

- ramificate: saturate sau nesaturate

Exemple:

(catenă ramificată saturată)

(catenă ramificată nesaturată)

- Catene ciclice (conțin unul sau mai multe cicluri de atomi de carbon)
Exemple:

(catene ciclice saturate)

(catenă ciclică nesaturată)

18
 Clasificarea substanțelor organice:
a. Hidrocarburi:
- saturate (conțin numai legături covalente simple)
- nesaturate (conțin legături duble sau triple)
- aromatice (conțin unul sau mai multe nuclee benzenice)

b. Derivați ai hidrocarburilor:
- compuși halogenați
- compuși hidroxilici (alcooli, fenoli, eteri)
- amine
- compuși carbonilici (aldehide, cetone)
- compuși carboxilici

HIDROCARBURILE sunt compuși organici care conțin în moleculă numai atomi de carbon și
hidrogen.
A. ALCANI (PARAFINE) – hidrocarburi aciclice saturate cu formula generală CnH2n+2 (n
reprezintă numărul atomilor de carbon din moleculă)
Seria omoloagă a alcanilor se obține atribuindu-i lui n valori intregi și succesive (n = 1, 2, 3,…)
Denumirea alcanilor. Primii 4 termeni au denumiri specifice. Începând cu al 5-lea termen,
denumirea se formează prin adăugarea sufixului –an la cuvântul grecesc care exprimă numărul
atomilor de carbon din moleculă.

Formulele moleculare, formulele plane și denumirile primilor 6 termeni din seria omoloagă a
alcanilor sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Exercițiu: Scrieți formulele moleculare și plane, precum și denumirile alcanilor cu 7 și 8 atomi

de carbon în moleculă.

Izomeria alcanilor. Substanțele care au aceeași formulă moleculară, dar diferă prin
structura lor (în consecință și prin proprietăți), se numesc IZOMERI.
Alcanii prezintă izomerie de catenă, deoarece izomerii apar prin ramificarea catenei.

Exemplu: Pentru alcanul cu 4 atomi de carbon în moleculă există 2 posibilități de aranjare a

catenei. Alcanii cu catenă liniară se numesc de obicei normal alcani (n-alcani), iar cei cu catena
ramificată izo-alcani (i-alcani).

19
 Izomerii de catenă pentru alcanul cu 4 atomi de carbon în moleculă

B. ALCHENE – hidrocarburi aciclice, nesaturate, care conțin în molecula lor o legătură

covalentă dublă între doi atomi de carbon. Au formula generală CnH2n (n reprezintă numărul
atomilor de carbon din moleculă)
Seria omoloagă a alchenelor se obține atribuindu-i lui n valori intregi și succesive (n = 2, 3, 4…)
Denumirea alchenelor. Se obține prin înlocuirea sufixului –an din numele alcanului cu același
număr de atomi de carbon cu sufixul –enă

Formulele și denumirile primilor 3 termeni din seria omoloagă a alchenelor sunt prezentate în
tabelul de mai jos.

Izomeria alchenelor. După cum se observă în tabel, începând cu al 3-lea termen al seriei
omoloage a alchenelor, în denumire se precizează poziția dublei legături, astfel că apar 2
posibilități pe poziționare a acesteia pe catenă, deci 2 izomeri de poziției.
Tot ca urmare a prezenței legăturii duble, alchenele pot prezenta, dacă sunt respectate anumite
condiții, și izomerie geometrică. Izomerii geometrici se numesc cis, respectiv trans, în funcție de
orientarea substituenților atomilor de carbon implicați în legătura dublă (când substituenții sunt
de aceeași parte a planului determinat de electronii π ai dublei legături, izomerul geometric se
denumește cis, când substituenții sunt de o parte și de alta a planului determinat de electronii π
ai dublei legături, izomerul geometric se denumește trans).
În plus, alchenele prezintă și izomerie de catenă.

Exemplu: Pentru alchena cu 4 atomi de carbon în moleculă, legătura dublă poate ocupa pozițiile
1 (este între primii 2 atomi de carbon din moleculă) și 2 (este între atomii de carbon 2 și 3 din
moleculă), deci apar 2 izomeri de poziție (1-butena și 2-butena).
20
 Singurul izomer de catenă pentru alchena cu 4 atomi de carbon în moleculă este izo-butena.

!!! 1-butena nu poate prezenta izomerie geometrică, deoarece atomul de carbon din poziția
1 nu are substituenți diferiți, ci identici (2 atomi de H)
Pentru 2-butenă, deoarece cei 2 atomi de carbon participanți la legătura covalentă dublă
prezintă substituenți diferiți (un atom de hidrogen și un radical metil (- CH3)), există
posibilitatea apariției izomerilor geometrici, cis și trans.

C. ALCHINE – hidrocarburi aciclice, nesaturate, care conțin în molecula lor o legătură

covalentă triplă între doi atomi de carbon. Au formula generală CnH2n-2 (n reprezintă
numărul atomilor de carbon din moleculă).
Seria omoloagă a alchinelor se obține atribuindu-i lui n valori întregi și succesive (n = 2, 3, 4…)
Denumirea alchinelor. Se obține prin înlocuirea sufixului –an din numele alcanului cu același
număr de atomi de carbon cu sufixul –ină

Formulele și denumirile primilor 3 termeni din seria omoloagă a alchinelor sunt prezentate în
tabelul de mai jos.

Izomeria alchenelor. Alchinele cu cel puțin 4 atomi de carbon în moleculă prezintă izomerie de
poziție și de catenă.

21
 Exemplu: Pentru alchina cu 5 atomi de carbon în moleculă, legătura dublă poate ocupa pozițiile
1 și 2, deci prezintă 2 izomeri de poziție (1-pentina și 2-pentina). Singurul izomer de catenă
pentru alchina cu 5 atomi de carbon în moleculă este 3-metil-1-butina.

D. ARENE (HIDROCARBURI AROMATICE) – hidrocarburi care conțin unul sau mai multe
nuclee benzenice.
Prima formulă structurală monociclică a benzenului a fost propusă de F.A. Kekule în 1865 și îi
poartă numele. Kekule a reprezentat benzenul ca ca un ciclul hexagonal regulat, alcătuit din șase
atomi de carbon situați în vârfurile hexagonului și legați între ei prin trei legături duble
conjugate (dispuse alternativ), repartizate simetric. Fiecare atom de carbon este legat și de un
atom de hidrogen, așa cum se vede în figura de mai jos.

Structuri Kekule pentru benzen

Structura reală a benzenului a fost determinată prin metode de analiză structurală care folosesc
raze X, spectre în domeniul infraroșu, IR și alte metode fizice de cercetare. Lungimea legăturilor
dintre doi atomi de carbon este 1,39Å, iar a legăturilor C – H este de 1,09Å. Echivalența
legăturilor dintre atomii de carbon se datorează faptului că electronii π nu sunt localizați între
anumiți atomi de carbon, ci sunt delocalizați și distribuiți uniform pe întregul ciclu ca un nor, de o
parte și de alta a acestuia.

22
 Structura reală a benzenului

Din punct de vedere al raportului dintre numărul atomilor de carbon și hidrogen, arenele prezintă
formule generale proprii fiecărei serii omoloage.

Clasificarea hidrocarburilor aromatice. Ținând cont de numărul și de poziția nucleelor

benzenice din molecula diverselor arene, aceste pot fi clasificate astfel:
- Mononucleare – cu un singur nucleu benzenic

Exemple de arene mononucleare

- Polinucleare – cu mai multe nuclee benzenice, care la rândul lor pot fi:
- cu nuclee izolate

Exemple de arene polinucleare cu nuclee izolate

- cu nuclee condensate

Exemple de arene polinucleare cu nuclee condensate

23
Hidrocarburile alifatice prezintă proprietăți chimice specifice clasei de hidrocarburi din care fac parte,
dar și proprietăți comune tuturor. Reacția de ardere este o reacție la care participă toate
hidrocarburile alifatice. Reacția de ardere este o reacție exotermă (se degajă căldură) și are loc în
prezența oxigenului din aer, cu generare de dioxid de carbon (CO2) și apă (H2O).

Exemple de reacții de ardere pe clase de hidrocarburi

!!! Ecuațiile reacțiilor chimice trebuie egalăte stoechiometric

Arderea alcanilor: CH4 + 2O2 = CO2 + 2H2O + Q

C2H6 + 7/2O2 = 2CO2 + 3H2O + Q
C3H8 + 5O2 = 3CO2 + 4H2O + Q

Arderea alchenelor: C2H4 + 3O2 = 2CO2 + 2H2O + Q

C3H6 + 9/2O2 = 3CO2 + 3H2O + Q
C4H8 + 6O2 = 4CO2 + 4H2O + Q

Arderea alchinelor: C2H2 + 5/2O2 = 2CO2 + H2O + Q

C3H4 + 4O2 = 3CO2 + 2H2O + Q
C4H6 + 11/2O2 = 4CO2 + 3H2O + Q

Exercițiu: Scrieți și egalăți ecuațiile reacțiilor chimice de ardere pentru alcanii, alchenele și alchinele
cu 5 și 6 atomi de carbon în moleculă.

24
 CURS NR 5

!!! Începând cu acest curs, toate subiectele se vor regăsi sub formă de întrebări în
grilele de examen, din acest motiv se vor nota cu S1, S2 ....
!!! Nota de la grilele de examen reprezintă 70% din nota finală

CAPITOLUL II
METODE DE TRATARE A APELOR TEHNICE

SUBIECTUL 1.
DISOCIEREA MOLECULEI DE APĂ. NOȚIUNILE DE pH ŞI pOH

a) Disocierea moleculei de apă

Molecula de apă are o structură unghiulară caracterizată prin existența a două legături
covalente simple între atomii de hidrogen și oxigen. Unghiul dintre legături este de 104,5 grade,
lungimea legăturilor fiind de 0,98Å (1 angstrom = 10-10 m).
Din aceste motive, apa prezintă o serie de proprietăți specifice:
1) Moleculele de apă se constituie în asociații moleculare datorită formării unor legături fizice
slabe numite legături (punți) de hidrogen. Acestea sunt active la temperatura de 4oC. Astfel, pentru o
anumită cantitate de apă, volumul ocupat de moleculele de apă care formează asociații moleculare
este minim. Dacă temperatura crește sau scade aceste legături se rup.
2) Densitatea absolută a apei chimic pure la 4oC este o constantă universală cu valoarea 1000
kg/m3 (în Sistem Internațional).
3) Apa este un solvent universal deoarece molecula este polară, adică prezintă doi poli cu
sarcini parțiale pozitive (ionul de hidrogen, cu sarcina electrică +1) și parțial negative (ionul hidroxil,
cu sarcina electrică -1). Astfel, apa poate dizolva majoritatea substanțelor anorganice și o parte din
subsțantele organice, ale căror molecule sunt de asemenea polare.
4) Moleculele de apă pot disocia, conform reacției: H2O ⇌ H+ + OH-
Astfel, apa se comportă ca un acid – pentru că la disociere formează H+ la fel ca acizii, dar
și ca o bază, deoarece la disociere formează un ion hidroxid, la fel ca bazele anorganice. Din acest
motiv, apa are un caracter amfoter.
5) În apa chimic pură, la temperatura de 25oC, concentrațiile celor două specii ionice sunt
egale, adică: [H+] = [HO-] = 10-7 moli/L. Apa chimic pură nu este întâlnită în mod obișnuit în
natură și nici nu se poate obține prin distilare, deoarece orice cantitate foarte mică de săruri
dizolvate în apă, poate modifica echilibrul dintre speciile ionice (H+ și OH -).

b) Noţiunea de pH
pH reprezintă valoarea cu semn negativ a logaritmului zecimal din concentraţia ionilor de
hidrogen (H+).
Formula de calcul pentru pH este: pH = - lg [H+]; unde [H+] este concentraţia ionilor de
hidrogen prezenţi în soluţie. pH –ul se măsoară în unități de pH.
25
 Gama uzuală de valori (sau stabilirea caracterului acido – bazic) pentru pH este de la 0 la
14 şi, în funcţie de aceste valori, se poate determina dacă o soluţie are caracter acid, bazic sau
neutru, astfel:
- valorile de la 0 la 3,5 = caracter puternic acid
- valorile de la 3,5 la 7 = caracter slab acid
- punctul central al scalei este pH=7 și indică faptul că soluția are un caracter neutru
(pH = 7 este întâlnit doar în cazul apei chimic pure și este o valoare teoretică)
- valorile de la 7 la 10,5 = caracter slab bazic (alcalin)
- valorile de la 10,5 la 14 = caracter puternic bazic (alcalin).

Determinarea experimentală a pH –ul se realizează prin două metode:

- Metoda colorimetrică – se utilizează role de pH, benzi de pH sau indicatori chimici.
În cazul rolelor sau benzilor, se compară culoarea obținută pe hârtia de pH după ce acesta a fost
imersată în proba de analizat, cu seria de culori care este desenată pe cutia în care se găsesc rolele sau
hârtia de pH. O anumită culoare corespunde unei anumite valori a pH-ului. Această metodă este mai
puțin exactă deoarece depinde de acuitatea vizuală a celui care efectuează determinările.
- Metoda electrochimică – se utilizează pH-metru, care afișează direct pe display
valoarea pH-ului (cu 2 zecimale). Această metodă este mai sigură, deoarece nu ține seama de
acuratețea ochiului.

Importanța determinării pH-ului și corectarea valorii acestuia

Determinarea pH-ului pentru apa tehnică este importantă deoarece s-a constatat
experimental ca la un pH aproximativ neutru al apei (6,5 – 7,5 unități de pH), viteza de coroziune a
instalațiilor metalice prin care trece apa tehnică sau vaporii obținuti din aceasta, este mică.
Dacă pH-ul apei nu este neutru, atunci se adaugă în apa tehnică substanțe chimice numite
corectori de pH care pot fi:
- Corectori acizi – se adaugă în apa alcalină (bazică)
- Corectori bazici –se adaugă în apa acidă
După fiecare adaugare de corectori de pH se determină experimental pH-ul și adaugarea de
corectori continuă în cantități mici, până când se obține valoarea optimă a pH-ului, adică un pH situat
în zona neutră.

c) Noțiunea de pOH
pOH-ul reprezintă valoarea cu semn negativ a concentrației ionilor hidroxid din soluție, iar
formula de calcul este:
pOH = - lg[OH-]
pOH poate lua valori de la 14 la 1. Între pH și pOH există următoarea relație de
interdependență: pH + pOH = 14
pOH-ul nu se determină experimental, ci prin calcul, utilizând formula de interdependență,
din acest motiv este o mărime mai puțin întâlnită și utilizată în practică.
!!! Calculul matematic al pOH-ului se aplică bazelor, care prin disociere formează ioni
hidroxid, OH-.

Aplicații: pH-ul și pOH-ul se pot determina și prin calcul matematic, aplicând relațiile care redau
definițiile acestor mărimi.

26
 Exemplu:
Calculați pH-ul și caracterul acido – bazic al unei soluții apoase de acid clorhidric de
concentrație 0,1 molar.
Etape:
- Se scrie reacția de disociere a substanței în soluție apoasă: HCl ↔ H+ + Cl-
- Deoarece substanța conține H+, putem aplica direct formula de calcul pentru pH, adică: pH = - lg
[H+]
- Se calculează pH-ul conform formulei, ținând cont că, în acest caz, concentrația ionilor de H+ este
egală cu concentrația soluției, adică 0,1. Pentru a calcula lg trebuie scris numărul 0,1 în baza 10
(adică 10-1): pH = - lg 10-1 = 1
- Răspuns corect: pH = 1, ceea ce însemnă că această soluție are un caracter puternic acid.

Exercițiu: Calculați pH-ul și caracterul acido-bazic al unei soluții de hidroxid de sodiu

0,01 molar

SUBIECTUL 2.
IMPURITĂȚI NEDISOCIATE PREZENTE ÎN APĂ
ȘI EFECTUL ACESTORA ASUPRA INSTALAȚIILOR METALICE

A. Conținutul de particule solide fine

- Acestea sunt reprezentate de particule solide fine cu diametrul mic, care nu sunt solubile
în apă, deci nu disociază, adică: rugină, cruste de piatră, precipitate, nisip, scoici, plante, sulfuri,
hidroxizi, substanțe organice de natură animală sau vegetală, hidrocarburi.
Efectele acestor particule asupra instalațiilor metalice:
- Depunerile de nămol – se formează datorită impurităţilor în suspensie, din produsele de
coroziune, sau din unele precipitate formate prin descompunerea bicarbonaţilor pe suprafeţele
metalice fierbinţi. Aceste produse insolubile se aglomerează sub formă de nămol în locurile
stagnante, cu viteză mică de deplasare a apei.
- Depunerile biologice – sunt constituite din plante şi animale acvatice; în circuitele de apă
de mare se dezvoltă cu precădere scoici care au dimensiuni mici şi trec de filtre apoi se dezvoltă pe
suprafeţele metalice.
- Depuneri de tip Fouling – depuneri de plante şi animale acvatice pe partea imersată a
navei. Acestea distrug protecţia anticorozivă a metalului şi modifică local pH-ul stratului de apă
adiacent metalului.

B. Conţinutul de molecule neutre

- Oxigenul molecular dizolvat în apă, O2 - este un gaz solubil şi se află dizolvat în apă
sub formă de molecule de O2, prezenţa oxigenului în apă condiţionând existenţa majorităţii
organismelor acvatice.
O2 provine în apă prin absorbție din aerul atmosferic. Din acest motiv, apele care se află în
contact cu aerul atmosferic conţin o cantitate mare de oxigen dizolvat, în timp ce apele subterane
(pânze freatice) conţin foarte puţin oxigen dizolvat. Transferul de O2 din aerul atmosferic în apă
este perturbat de prezenţa poluanţilor, în special al hidrocarburilor.
27
 Solubilitatea oxigenului în apă depinde în special de temperatură, O2 fiind solubil până la
temperaturi de 30 – 40 oC. Odată cu creșterea temperaturii apei, solubilitatea oxigenului în apă
scade și acesta devibe insolubil, dacă temperatura apei este de 60 – 80 oC.
Efectele prezenței oxigenului dizolvat în apă asupra instalațiilor metalice: Oxigenul dizolvat
în apă are ca efect apariția coroziunii metalelor și aliajelor, deoarece oxigenul este un agent oxidant
puternic. Din acest motiv oxigenul molecular dizolvat în apa tehnică trebuie îndepărtat prin metode
fizico – chimice specifice.

- Dioxidul de carbon, CO2, reprezintă un alt gaz dizolvat în apă. CO2 este prezent în apă
datorită procesului de respiraţia organismelor acvatice, de procesele biochimice de degradare
organică şi absorbția acestuia din aerul atmosferic, ca și oxigenul molecular.
Solubilitatea dioxidului de carbon în apă este asemănătoare cu cea a oxigenului dizolvat.
Solubilitatea lui scade odată cu creșterea temperaturii.
Dacă este prezent în atmosferă, CO2 este un gaz inert (adică o substanță cu reactivitate
chimică mică), dar dacă se găsește dizolvat în apă, reacționează cu moleculele de apă formând acidul
carbonic conform ecuației reacției chimice: H2O + CO2 = H2CO3
Acidul carbonic format este dizolvat în apă și disociază conform reacțiilor:
H2CO3 ↔ H+ + HCO3- (ion bicarbonat sau carbonat acid)
HCO3- ↔ H+ + CO32- (ion carbonat)
Astfel, datorită formării ionilor H+, acidul carbonic este un acid slab, care, prezent în apă,
poate duce la scăderea pH-ului apei tehnice.
Efectele prezenței bioxidului de carbon dizolvat în apă: Ca urmare a formării ionilor HCO3-
sau CO32-, dioxidul de carbon dizolvat în apă poate duce la apariția fenomenului de coroziune a
instalațiilor metalice. Din acest motiv dioxidul de carbon dizolvat în apa tehnică trebuie îndepărtat
prin metode specifice de tratare.

- Acidul sulfhidric sau hidrogenul sulfurat, H2S poate proveni în apă:

- ca urmare a metabolismului unor bacterii anaerobe care trăiesc în apa mărilor sau
oceanelor;
- din surse telurice (des întâlnite in Marea Neagră) – ca izvoare sulfuroase;
- ca urmare a unor erupții de tip vulcanic care au loc pe fundul mărilor sau oceanelor.
Hidrogenul sulfurat este prezent în apa mărilor și oceanelor la adâncimi mari, astfel nu poate
fi detectat în apa de la suprafață, care în mod normal este utilizată la bordul navelor pentru a obține
apă tehnică.
Efectele prezenței hidrogenului sulfurat în apă: Hidrogenul sulfurat nu se va găsi în
compoziția chimică a apei de suprafață care va fi utilizată ca materie primă la bordul navei pentru
obținerea apei tehnice.
Prezența hidrogenului sulfurat în apele de suprafață sau de adâncime reprezintă un indicator
de poluare al acestora, fiind foarte toxic pentru organismul uman, pentru fauna și flora mediului
acvatic.

28
 CURS NR 6

SUBIECTUL 3.
CATIONI PREZENȚI ÎN APĂ
ȘI EFECTUL ACESTORA ASUPRA INSTALAȚIILOR METALICE

Cationii sunt prezenți în compoziția chimică a apei tehnice ca urmare a disocierii sărurilor
solubile dizolvate în apă. Cei mai importanți cationi (ioni pozitivi) care există în apă și care prezintă
efecte nocive asupra instalațiilor metalice sunt: H+, Na+ , Ca2+ , Mg2+. Alături de acești ioni pot să
fie prezenți și alți cationi (Al+3, Pb+2, Pb+4, Fe+2, Fe+3, Cu+2), dar concentrația acestora este mai mică.

a) Cationul H+
Substanțele chimice dizolvate în apă, care în urma reacției de disociere, formează ioni de tipul
+
H sunt acidul carbonic (se găsește în apă ca urmare a prezenței dioxidului de carbon) și acidul
sulfhidric.
Reacțiile de disociere pentru cei doi acizi sunt:
H2CO3↔ 2H+ +CO32-
H2S ↔ 2H+ +S2-
Efectele H+ asupra instalațiilor metalice: În urma reacțiilor de disociere se observă creșterea
concentrației ionilor H+ în apă, ceea ce are ca urmare scăderea pH-ului apei (acest parametru se poate
determina exprimental). Prin modificarea pH-ului apei de la o valoare neutră la o valoare slab acidă,
apa devine acidă, iar acest fapt va conduce la apariția procesului de coroziune acidă a instalațiilor
metalice prin care circulă apa sau vaporii de apă.

b) Cationul Na+
Substanțele chimice dizolvate în apă care conțin cationul de sodiu sunt: NaCl (clorura de
sodiu), NaHCO3(bicarbonatul de sodiu), Na2CO3 (carbonatul de sodiu) (prezente în mod obișnuit
în apa naturală) și Na2SO3 (sulfitul de sodiu - substanță utilizată la tratarea apei tehnice).
Reacțiile de disociere ale acestor substanțe atunci cînd sunt dizolvate în apă, sunt:
NaCl ↔ Na+ + Cl-
NaHCO3↔ Na+ + HCO3-
Na2CO3↔ 2Na+ + CO32-
Na2SO3↔ 2Na+ + SO32-
Efectele Na+ asupra instalațiilor metalice: Se observă creșterea concentrației ionilor de sodiu,
ceea ce duce la apariția a două efecte:
- apariția fenomenului de spumare a apei, deoarece sodiul este un metal alcalin (situat în
grupa IA) și are proprietatea de a micșora tensiunea superficială a apei. Apariția spumei în
tubulaturile metalice produce la rândul ei apariția golurilor de aer (înfundarea tubulaturii).
- apariția fenomenului de coroziune bazică a instalațiilor metalice prin care circulă apa ce
conține cationi de sodiu.

c) Cationul Ca2+
Substanțele chimice dizolvate în apă care conțin cationi de calciu sunt: CaCl2 (clorura de
calciu),Ca(HCO3)2 (bicarbonatul de calciu), CaSO4 (sulfatul de calciu) (din apa dulce sau de mare)
29
 și Ca(OH)2 (hidroxidul de calciu – utilizat la tratarea apei tehnice în vederea dedurizării).
Reacțiile de disociere ale acestor substanțe atunci cînd sunt dizolvate în apă, sunt:
CaCl2 ↔ Ca2+ + 2Cl-
Ca(HCO3)2 ↔ Ca2+ + 2HCO3-
CaSO4↔ Ca2+ + SO42-
Ca(OH)2 ↔ Ca2+ + 2OH-
2+
Efectele Ca asupra instalațiilor metalice: Are loc creșterea concentrației ionilor de calciu ceea
ce duce la formarea depunerilor de calcar sau piatră sub formă de carbonat de calciu, CaCO3 solid, în
interiorul tubulaturilor metalice pe unde circulă vaporii fierbinți de apă. Ca urmare, tubulaturile se
înfundă și pot apărea fisuri sau crăpături ale acestora. În plus, apariția calcarului are ca efect secundar
înrăutățirea transferului termic.

d) Cationul Mg2+
Substanțele chimice dizolvate în apă care conțin cationi de magneziu sunt: MgCl2 (clorura de
magneziu), Mg(HCO3)2 (bicarbonatul de magneziu), MgCO3 (carbonatul de magneziu), MgSO4
(sulfatul de magneziu). Reacțiile de disociere ale acestor substanțe atunci când sunt dizolvate în
apă, sunt:
MgCl2 ↔ Mg2+ + 2Cl-
Mg(HCO3)2 ↔ Mg2+ + 2HCO3-
MgCO3↔ Mg2+ + CO32-
MgSO4↔ Mg2+ + SO42-
Efectele Mg2+ asupra instalațiilor metalice: Efectele sunt asemănătoare cu cele ale prezenței
cationilor de calciu (calciul și magneziul sunt elemente chimice din aceeași grupă) și anume apariția
depunerilor de calcar și înrăutățirea transferului termic.

SUBIECTUL 4.
ANIONI PREZENȚI ÎN APĂ ȘI
EFECTUL ACESTORA ASUPRA INSTALAȚIILOR METALICE

Anionii sunt prezenți în apă ca urmare a disocierii sărurilor solubile dizolvate în apă. Cei mai
importanți anioni prezenți în apă sunt: ionul clorură (Cl-), ionul hidroxid (OH-), ionul bicarbonat
(HCO3-) și ionul carbonat (CO32-).

a) Anionul clorură, Cl-

Principalele cloruri care se găsesc în apa naturală sunt: NaCl (clorura de sodiu), MgCl2
(clorura de magneziu), CaCl2 (clorura de calciu). Aceste cloruri disociază formând cationul metalic
(subiectul anterior) și ionii clorură. Reacțiile de disociere ale acestor săruri sunt următoarele:
NaCl ↔ Na+ + Cl-
MgCl2 ↔ Mg2+ + 2Cl-
CaCl2 ↔ Ca2+ + 2Cl-
Efectele anionilor clorură asupra instalațiilor metalice: În urma reacțiilor de disociere se
observă creșterea concentrației ionilor clorură, acest fapt având ca prim efect creșterea salinității
apei. Apa tehnică nu trebuie să aibă salinitate deoarece, o concentrație destul de redusă a30 ionilor
 clorură produce coroziunea metalelor și aliajelor (suprafețe sau tubulaturi). Salinitatea este un
parametru chimic care se determină experimental.

b) Anionul hidroxid, OH-

În mod normal, apa de suprafață nu conține ioni hidroxid în concentrații mari. Acești ioni
apar în apă ca urmare a unor procese de tratare a apei tehnice la bordul navei (dedurizare chimică).
Cele mai importante substanțe chimice în acest caz sunt hidroxizii de calciu și magneziu Ca(OH)2,
Mg(OH)2.
Hidroxizii disociază în apă, conform următoarelor reacții:
Mg(OH)2 ↔ Mg2+ + 2OH-
Ca(OH)2 ↔ Ca2+ + 2OH-
Efectele ionilor hidroxid asupra instalațiilor metalice: Se observă creșterea concentrației
anionilor hidroxid după reacțiile de disociere. Acest fapt conduce la creșterea pH-ului, iar apa va
avea un caracter alcalin (bazic). Așa cum este deja cunoscut, orice modificare a pH-ului din zona
neutră produce coroziune, în acest caz, ionii OH- produc coroziune alcalină (care se mai numește
coroziune caustică).

c) Anionul bicarbonat, HCO3-

Substanțele care în urma procesului de disociere formează ioni bicarbonat sunt Ca(HCO3)2 și
Mg(HCO3)2 prezente în mod natural în această formă în apa de suprafață și NaHCO3 utilizată ca
substanţă de tratare a apei.
Reacțiile de disociere sunt:
Ca(HCO3)2 ↔ Ca2+ +2HCO3-
Mg(HCO3)2 ↔ Mg2+ + 2HCO3-
NaHCO3↔ Na+ + HCO3-
Efectele anionilor bicarbonat asupra instalațiilor metalice: Crește concentrația anionilor
bicarbonat în apă, ceea ce conduce la formarea de depuneri de calcar sau piatră. Aceste substanțe se
prezintă sub forma unor cruste care aderă pe suprafețele metalice. Efectul principal este cel de
obturare a tubulaturilor metalice și de scădere a transferului termic.

d) Anionii carbonat, CO32-

Principalii carbonați din apă sunt carbonații de sodiu, calciu și magneziu. Reacțiile de disociere
a carbonaților sunt următoarele:
Na2CO3↔ 2Na+ + CO32-
MgCO3↔ Mg2+ + CO32-
CaCO3↔ Ca2+ + CO32-
Efectele anionilor carbonat asupra instalațiilor metalice: Principalul efect este formarea
depunerilor de calcar sau piatră pe suprafețele metalice sau în interiorul tubulaturilor metalice,
favorizând fisurarea sau crăparea lor. Ca și în cazul bicarbonaților, are loc scăderea transferului
termic.

31
 CURS NR 7

SUBIECTUL 5.
OPERAȚII DE TRATARE - DEGAZAREA APELOR TEHNICE

La bordul navei, apa tehnică se obține din apa mărilor sau oceanelor, prin colectarea de la
suprafață a acesteia cu ajutorul unor pompe speciale. După absorbția prin pompe, această apă care
reprezintă materia primă este desalinizată (se elimină clorurile prezente). În continuare, apa este
supusă unor metode de tratare fizico – chimice, în urma cărora se obține apa tehnică necesară
proceselor tehnologice care au loc la bordul navei.
O primă metodă de tratare a apei naturale în vederea obțineii apei tehnice este degazarea.
Definiție: Degazarea reprezintă operația de eliminare a gazelor dizolvate în apă (O2 şi CO2)
care ar produce coroziunea instalațiilor metalice.
Există două metode de degazare: fizică și chimică

I) Eliminarea oxigenului molecular dizolvat în apă

a) Degazarea pe cale fizică
Degazarea fizică se realizează prin utilizarea a două tipuri de dispozitive speciale:
- degazarea cu ajutorul unor aparate speciale numite degazoare. Degazoarele sunt tancuri
cilindrice prevăzute cu dispozitive de pulverizare a apei şi cu canale speciale de evacuare a gazelor.
- degazarea cu ajutorul ejectoarelor, adică a unor coloane fierbinţi care încălzesc apa până la
temperaturi de 80 oC. Odată cu creşterea temperaturii are loc scăderea solubilităţii O2 dizolvat în apă,
astfel că la valoarea de aproximativ 80 oC, O2 devine insolubil din apă și poate fi eliminat prin supape
speciale.

b) Degazarea pe cale chimică

Degazarea chimică se face prin utilizarea de substanțe chimice care reacționează cu O2
dizolvat în apă. Aceste substanțe sunt hidrazina, sulfitul de sodiu și dietilhidroxilamina.
Dozarea substanțelor chimice necesare degazării se face după determinarea experimentală a
concentrației oxigenului din apă. Aparatul utilizat se numește oxigenometru. Se introduce sonda
oxigenometrului în apa de analizat (in situ), și pe display-ul aparatului se va afișa concentrația
oxigenului dizolvat în apă în mg O2/L. Astfel, în urma determinării concentrației oxigenului dizolvat
în apă se poate stabili cantitatea de substanță chimică necesară degazării.
* (in situ)= nu se prelevează probe de apă, ci oxigenometrul se introduce direct în tancul în care se află apa care
se degazează.
După fiecare adăugare de substanță de tratare se determină experimental concentrația de
oxigen, pentru a vedea dacă s-a realizat degazarea.

* Eliminarea oxigenului dizolvat cu ajutorul hidrazinei (N2H4)

Eliminarea O2 dizolvat in apă are la bază reacţia chimică:
N2H4 + O2 = N2↑+ 2H2O
Hidrazina racționează cu oxigenul dizolvat în apă, iar în urma reacției se formează azotul
molecular – ca produs principal de reacție – care este insolubil în apă, indiferent de temperatura apei.

32
 Caracteristicile reacției:
- excesul de hidrazină se descompune cu formare de amoniac (NH3); amoniacul este o bază tare
ce alcalinizează apa; dacă apa devine alcalină, atunci viteza de coroziune (alcalină) creşte şi pentru a
preveni acest lucru, se adaugă corectori de pH până la obţinerea unui pH neutru.
- hidrazina se utilizează sub formă de soluţii diluate de concentrație 1%, deoarece este o
substanță periculoasă pentru organismele vii și mediul marin. (! La manipularea hidrazinei se poartă
echipament special de protecție!). Hidrazina se introduce în tancul de tratare a apei prin injectare.

** Eliminarea O2 cu ajutorul sulfitului de sodiu (Na2SO3)

Eliminarea are la bază reacţia chimică:
2Na2SO3 + O2 = 2Na2SO4↓ (pp)
Se formează sulfatul de sodiu ca produs principal de reacție.
(pp)= precipitat care se depune pe fundul vasului de tratare
Caracteristicile reacției:
- excesul de sulfit disociază în apă conform reacției: Na2SO3 = 2Na+ + SO32-. Ionul sulfit, SO32-
are caracter acid și prezența acestuia în apă duce la creşterea acidităţii apei, deci la scăderea pH-ului.
Apare ca efect final coroziunea acidă a instalațiilor metalice. Din acest motiv, concentraţia ionului
sulfit trebuie menţinută între anumite limite, pentru evitarea coroziunii.
- sulfitul de sodiu nu este o substanță periculoasă pentru organismele vii. Se utilizează în
stare solidă, sub formă de pulbere albă sau compactizat sub formă de pastile.

*** Eliminarea oxigenului cu ajutorul dietilhidroxil aminei:

Reacţia care stă la baza acestui proces este:
4(C2H5)2NOH + 9O2 = 8 CH3COOH + 2N2 + 6H2O
Caracteristicile reacţiei:
- Procesul de eliminarea a oxigenului dizolvat în apă are loc cu randament mare.
- Produşii de reacţie în acest caz sunt acidul acetic, CH3COOH şi azotul molecular, N2
(care nu este solubil în apă).
- Acidul acetic conferă apei un caracter acid, dar se neutralizează cu NaOH, formând
acetatul de sodiu care se depune.
CH3COOH + NaOH = CH3COONa↓ + HOH

II) Eliminarea dioxidului de carbon dizolvat în apă

Eliminarea CO2 din apa tehnică se realizează cu ajutorul amoniacului gazos, NH3, ce se
formează prin descompunerea excesului de hidrazină. Uneori se folosesc alături de hidrazină, amine
volatile (substanțe organice cu formula chimică generală R-NH2) cu caracter bazic astfel încât se va
reduce coroziunea în sistemele de alimentare, în căldare şi în condensat.

33
 SUBIECTUL 6.
DEDURIZAREA APEI TEHNICE PRIN PROCEDEUL VAR-SODĂ

În cazul folosirii apei tehnice în vederea obţinerii aburului, o condiţie de bază privind calitatea
ei o constituie lipsa sărurilor de calciu şi magneziu care dau duritatea apei.
Definiție: Dedurizarea este procesul chimic de îndepărtare a sărurilor de calciu şi
magneziu din apă care ar produce depuneri de piatră sau calcar pe suprafețele metalice.
Dedurizarea este o metodă exclusiv chimică de tratare a apei.
Dozarea substanțelor chimice necesare dedurizării: Se face prin metoda titrării cu o soluție
standard de EDTA (sarea disodică a acidului etilendiaminotetraacetic).
Astfel se determină concentrația sărurilor de calciu și magneziu în mval/L (a milioana parte
dintr-un echivalent gram), în ppm (părți per milion de săruri de calciu și magneziu care sunt
dizolvate într-un milion de părți de apă) sau în grade de duritate.
Principalele metode chimice de dedurizare a apei tehnice sunt:
a) dedurizarea cu reactivi chimici de precipitare, realizată prin procedeele: var-sodă; sodă-sodă
şi tratare cu fosfat trisodic;
b) dedurizarea cu schimbători de ioni;
c) dedurizarea utilizând polielectroliţi;
d) metode speciale de îndepărtare a nămolurilor obţinute prin tratare (operaţia de purjare).

Dedurizarea apei cu reactivi chimici de precipitare

Este una din operaţiile de bază de tratare a apei din cazane şi constă în eliminarea din apă a
durităţii, respectiv a ionilor de calciu şi magneziu din apa tratată cu reactivi specifici care se numesc
substanţe dedurizante.
Substanţele de dedurizare cele mai frecvent utilizate sunt:
- hidroxidul de calciu sau varul stins, Ca(OH)2;
- hidroxidul de sodiu sau soda caustică, NaOH – este folosit pentru precipitarea magneziului ca
hidroxid Mg(OH)2, care este un produs neaderent;
- fosfaţii de sodiu: Na2HPO4 – fosfat disodic și Na3PO4 – fosfat trisodic. Aceştia precipită ionii
de calciu din apă iar excesul de fosfat produce o spumare abundentă.
În lipsa hidroxidului de sodiu sau într-o apă excesiv tratată cu fosfat se poate forma fosfatul de
magneziu, Mg3(PO4)2, substanţă care are tendinţa de a adera la metal, de aceea excesul de fosfat şi
alcalinitatea p (excesul de sodă caustică ce conduce la coroziune caustică şi selectivă) trebuie să fie
îndeaproape controlate.
Tratarea cu reactivii de precipitare se poate face în interiorul şi exteriorul cazanului. În
interiorul cazanului tratarea se realizează prin adaos în apa de alimentare a unui amestec de reactivi,
denumit dezincrustant. Reacţiile de precipitare au loc în interiorul cazanului, precipitatul, sub formă
de nămol, fiind eliminat prin purjare în mod periodic.
Dedurizarea apei prin procedeul var – sodă:
În acest caz, eliminarea sărurilor de calciu şi magneziu se realizează prin precipitarea lor cu
ajutorul hidroxidului de calciu, Ca(OH)2 (denumirea tehnică: var stins) şi a carbonatului de sodiu,
CaCO3 (denumirea tehnică: sodă calcinată), conform reacţiilor:
- La eliminarea durităţii temporare, Dt:
Ca(HCO3)2 + Ca(OH)2 → 2CaCO3 ↓(pp) + 2H2O
Mg(HCO3)2 + Ca(OH)2 → CaCO3 ↓(pp) + MgCO3 + 2H2O
34
 MgCO3 + H2O → Mg(OH)2↓(pp) + CO2↑
Excesul de hidroxid de calciu reacționează cu dioxidul de carbon (rezultat din reacția
anterioară) care se degajă:
Ca(OH)2 + CO2 → CaCO3↓(pp) + H2O

- La eliminarea durităţii permanente, Dp:

CaCl2 + Na2CO3 → CaCO3↓(pp) + 2NaCl
CaSO4 + Na2CO3 → CaCO3↓(pp) + Na2SO4
MgCl2 + Na2CO3 → MgCO3 + 2NaCl
MgSO4 + Na2CO3 → MgCO3 + Na2SO4
MgCO3 + H2O → Mg(OH)2↓(pp) + CO2↑
Excesul de hidroxid de calciu reacționează cu dioxidul de carbon (rezultat din reacția
anterioară) care se degajă:
Ca(OH)2 + CO2 → CaCO3↓(pp) + H2O

(pp)= precipitat care se depune pe fundul vasului de tratare

Astfel, în urma acestor reacții, din sărurile solubile se obțin săruri insolubile, sub formă de
precipitat, care se depun pe fundul vasului de tratare. Precipitatele obținute în urma acestor reacții
sunt CaCO3 și Mg(OH)2 care se separă prin decantare şi filtrare și apoi sunt eliminate prin operația de
purjare.

SUBIECTUL 7
DEDURIZAREA APEI TEHNICE
CU AJUTORUL SCHIMBĂTORILOR DE IONI

Schimbătorii de ioni sunt substanţe organice macromoleculare, solide, insolubile în apă care au
proprietatea de a schimba ionii proprii (H+, Na+, K+, etc.) cu ionii aflaţi în apă și care îi dau acesteia
duritate.
După felul ionilor care participă la schimb, deosebim:
- Cationiţi, adică schimbători de ioni care reţin cationii;
- Anioniți, adică schimbători de ioni care reţin anionii;

După originea lor, cationiţii se pot împărţi în:

- schimbători de ioni anorganici care pot fi naturali (zeoliţi) sau sintetici (permutiţi);
- schimbători de ioni organici care pot fi artificiali sau sintetici, cu formula generală: RSO3H
sau RSO3Na, unde R reprezintă radicalul organic.

În practica industrială cel mai des se folosesc schimbătorii de ioni organici obţinuţi din răşini
fenol-formaldehidide, răşini poliacrilice sau răşini poliesterice sulfonate.

35
 Principiul metodei:
În cazul utilizării cationiţilor de forma: RSO3H, eliminarea durităţii apei are loc conform
ecuaţiilor:
- La eliminarea durităţii temporare, Dt:

Ca (HCO3 )2 + 2 RSO3 − H = Ca (SO3 R )2 + 2CO2 + 2 H 2 O


Mg (HCO3 )2 + 2 RSO3 − H = Mg (SO3 R )2 + 2CO2 + 2 H 2 O

- La eliminarea durităţii permanente, Dp:

CaCl 2 + 2 RSO3 H = Ca (SO3 R )2 + 2 HCl


MgCl 2 + 2 RSO3 H = Mg (SO3 R )2 + 2 HCl

CaSO4 + 2 RSO3 H = Ca (SO3 R )2 + H 2 SO4
MgSO4 + 2 RSO3 H = Mg (SO3 R ) + H 2 SO4
 2

După cum se observă din reacțiile de mai sus, apa rezulată în urma schimbului cationic devine
acidă.
Dacă se utilizează drept masă schimbătoare de ioni un cationit de forma RSO3Na sau Na2Z se
obţine apă alcalină:
Ca (HCO3 )2 + 2 RSO3 Na → Ca (RSO3 )2 +2 NaHCO3
Mg (HCO3 )2 + 2 RSO3 Na → Mg (RSO3 )2 +2 NaHCO3

Prin amestecarea apelor rezultate de la cele două filtre cationice, în diverse proporţii, rezultă apă
neutră.
Caracteristica principală a schimbătorilor de ioni o constituie capacitatea de schimb (C) prin
care se înţelege cantitatea maximă de ioni schimbaţi de către o anumită cantitate de schimbător, de
exemplu în cazul Ca2+.
Capacitatea de schimb se poate calcula utilizând formula de calcul:
mgCa 2+
C=
100 g schimbator

Atunci când schimbătorul de ioni vine în contact cu apa dură, începe schimbul ionic iar
capacitatea de schimb scade continuu până la epuizare. Schimbătorul de ioni epuizat se supune
regenerării. În cazul cationiţilor organici de formă iniţială –H+ pentru regenerare se foloseşte o soluţie
1-2% H2SO4 (5-10% HCl) iar în cazul cationiţilor organici de formă iniţială –Na+ se foloseşte o
soluţie 5-10%NaCl.
Volumul de apă dedurizată, obţinut în cazul unui filtru ionic, poate fi calculat cu relaţia:
m ×C ×1,4
V =k
10 ×DT
având la bază bilanţul cationilor din apă şi a celor din schimbător, în care: V – volumul de apă, litri;
m – masa de schimbător, grame; C capacitatea de schimb, mg Ca2+/g schimbător; DT – duritatea
totală, mg CaO/100 g apă; k – grad de umplere a filtrului cu ioni, k = 0,8 – 0.
În cadrul instalaţiilor de dedurizare a apei cu schimbători de ioni trebuie să se asigure o
anumită viteză de trecere a apei (m3/oră) şi o anumită încărcare specifică (m3 apă/m3 schimbător
oră). 36
 CURS NR 8

CAPITOLUL III
COROZIUNEA METALELOR. MIJLOACE DE PROTECȚIE
ANTICOROZIVĂ

SUBIECTUL 8.
CARACTERISTICILE GENERALE ALE METALELOR

a) Legătura metalică
Se explică aplicând consecințele teoriei lui Pauling. Conform acestei teorii, legătura metalică se
formează prin suprapunerea orbitalilor metalici din ultimul strat electronic, cel care nu are structură
stabilă de dublet sau octet. Prin această suprapunere se formează un orbital metalic extins care se
numește banda de valență. Astfel, electroni pot trece cu ușurință de la un atom metalic la altul. Așa se
explică o serie de proprități specifice metalelor, cum este conductibilitatea electrică și termică.

b) Structura cristalină a rețelei metalice

Cea mai mare parte a metalelor cristalizează într-unul din următoarele sisteme fundamentale de
cristalizare: cubic simplu, cubic cu feţe centrate, cubic centrat şi hexagonal compact, reţele care sunt
prezentate în figura de mai jos:

c) Procesul de oxidare al metalelor

Oxidarea este procesul chimic prin care un atom metalic cedează electroni formând ioni
pozitivi sau cationi metalici. Schematic, reacţia de oxidare pentru un atom metalic, Me, se poate
reprezenta astfel: Me → Men+ + ne-. În urma reacţiei se obţine cationul metalic Men+ și un număr de
electroni egal cu sarcina cationului. Sarcina cationului depinde de poziția acestuia în sistemul
periodic al elementelor (valență).
Exemple de reacții de oxidare:
Al→ Al3+ + 3e-
Mg→ Mg2+ + 2e-
Fe→ Fe2+ + 2e- (Fe2+ se numește ion feros)
Fe→ Fe3+ + 3e- (Fe3+ se numește ion feric)

Rezistența metalelor la oxidare. După proprietatea metalelor de a rezista la coroziune,

metalele pot fi clasificate în:

37
 Metale corozive, adică metale care se oxidează ușor, indiferent de agresivitatea mediului
coroziv.
Exemple: fierul, calciul, potasiul
Metale seminobile, adică metale care prezintă proprietatea de pasivare. Pasivarea este
fenomenul electrochimic prin care, pe suprafața metalelor apare un strat aderent dar foarte subțire de
oxid metalic. Acesta are rolul de a diminua atacul oxigenului (agent oxidant din aer sau apă) asupra
legăturii metalice.
Exemple: Aluminiul care se acoperă un strat de Al2O3, argintul care formează la suprafață
oxidul de argint Ag2O de culoare neagră (vizibil pe bijuteriile de argint) și cuprul care se acoperă cu
oxid de cupru CuO de culoare arămie.
Metale nobile, adică metale care nu se oxidează indiferent de agresivitatea mediului coroziv.
Aceste metale sunt platina și aurul. Nu formează pelicule și nu se corodează.

SUBIECTUL 9.
POTENȚIAL DE ELECTROD. SERIA DE ACTIVITATE A METALELOR

Electrod = Un metal scufundat într-o soluţie de electrolit

Electrolit = Soluție apoasă care permite trecerea curentului electric, datorită sărurilor solubile
care disociază.
Conductor de ordinul I sau conductor electronic = orice metal, care permite trecerea
curentului electric ca urmare a mobilității electronilor.
Conductor de ordinul II sau conductor ionic = orice electrolit care permite trecerea
curentului electric ca urmare a formării cationilor și anionilor în timpul proceselor de disociere.
Coroziune = distrugerea rețelei metalice prin procesele de oxidare a atomilor metalici.
Potențial de electrod: Coroziunea metalelor se petrece la interfața metal/soluție de electrolit
unde are loc schimbul de sarcina între cei doi conductori electronic/ionic cu modificări chimice
însoțite de transfer de sarcină. Astfel, la suprafața de separare metal/electrolit apare un câmp electric
de suprafață caracterizat de o diferență de potențial electric. Această diferență de potențial electric
care apare la interfața metal/soluție de electrolit se numește potențial de electrod și se măsoară în
volți (V).
Mecanismul apariţiei potenţialului de electrod (de echilibru) se explică prin tendinţa
spontană a metalelor de a transmite ioni în soluţie şi a ionilor metalici din soluţie de a se depune pe
metal. Metalele care trimit ioni pozitivi în soluţie se încarcă negativ, iar cele pe care se depun ionii
metalici pozitivi din soluţie se încarcă pozitiv.
Prin urmare, soluţia rămâne cu un exces de sarcini pozitive în primul caz şi negative în cel de
al doilea, iar la suprafaţa metal-soluţie se formează un dublu strat dublu - electric. Electrodului
format i se atribuie polaritatea metalului.
Valoarea absolută a potenţialului de electrod nu poate fi determinată, de aceea se alege în
mod arbitrar un electrod al cărui potenţial standard de electrod să fie considerat egal cu zero. Acesta
este electrodul normal de hidrogen, dar in practică se utilizează electrozii de referinţă, adică acei
electrozi care au potenţial de electrod cunoscut şi constant în timp, care se asociază cu electrodul de
studiat.
Dacă se așează în ordine crescătoare, valorile potențialelor de electrod pentru diferite metale,
38
 măsurate cu electrodul normal de hidrogen, se obține seria de activitate a metalelor.
Forma scurtă a seriei de activitate a metalelor:
K, Ca, Na, Mg, Al, Zn, Fe, Ni, Pb, H, Cu, Hg, Ag, Pt, Au

Caracterizarea metalelor în seria de activitate:

* Metalele situate în stânga hidrogenului (înaintea hidrogenului):
- Au valori negative ale potențialelor de electrod. (Exemplu: Potențialul zincului este de -
0,76 V)
- Au reactivitate chimică mare. Reactivitatea lor, implicit reactivitatea față de oxigen,
scade pe măsură ce metalul este mai apropiat față de H. Astfel, sodiul se corodează mult mai ușor
decât fierul. Din acest motiv, sodiul este păstrat în recipiente de sticlă în care se află petrol, tocmai
pentru a impiedica un contact direct între oxigenul atmosferic și sodiu.

** Metalele situate în dreapta hidrogenului (după H):

- Au potențiale de electrod pozitive. (Exemplu: potențialul de electrod pentru aur este +
1,41 V)
- Au reactivitate chimică mică, deci se oxidează mai greu (metale seminobile) sau nu se
oxidează deloc (metale nobile).

SUBIECTUL 10.
MECANISMUL COROZIUNII ELECTROCHIMICE

Coroziunea electrochimică se produce în cazul în care metalele se găsesc în contact direct cu

soluţii bune conducătoare de electricitate care funcționează ca electrolit. Un astfel de electrolit este
apa de mare, datorită conținutului ridicat de săruri dizolvate și a oxigenului dizolvat care va fi agentul
oxidant ce inișiază racția de oxidare.

Caracteristicile coroziunii electrochimice

- are loc în mediu marin, adică atunci când un metal sau un aliaj (oțel naval) este imersat în
apă de mare.
- pentru declanşarea şi producerea coroziunii electrochimice este necesar ca suprafaţa
metalului să prezinte o serie de neomogenităţi. Acestea odată formate, întreţin procesul de
coroziune pe suprafeţe mai mari sau mai mici.
- în timpul coroziunii au loc două procese electrochimice și anume: oxidarea metalului care
se realizează prin cedare de electroni și reducerea soluției de electrolit care se realizează prin
acceptarea electronilor cedați de metal.
- oxidarea și reducerea se desfăşoară simultan şi cu viteze egale.
- în timpul acestor procese electrochimice, numărul de electroni cedați de metal este egal cu
numărul de electroni acceptați de soluția de electrolit
- deplasarea electronilorde pe suprafața metalului către soluția de electrolit este echivalentă
cu apariţia unor microcurenți locali, de intensitate mică, adică: Ia (numit curent anodic, pe
suprafața metalului) și Ik (numit curent catodic, în soluția de electrolit).
- în urma procesului de coroziune electrochimică se formează produşi solubili sau insolubili.

39
Uneori, produşii solizi de coroziune joacă rol important în protecţia anticorozivă, deoarece pot
forma pe suprafaţa metalului straturi aderente care prezintă proprietăţi protectoare.

Mecanismul desfășurării coroziunii electrochimice

Procesele electrochimice care au loc în timpul coroziunii sunt:
*Oxidarea sau procesul anodic
Acesta constă în oxidarea metalului (Me0) cu formare de cationi (Me+n), concomitent cu
migrarea electronilor cedați de metal către soluția de electrolit.
Reacția generală în cazul unui metal Me0 se poate scrie astfel:
Me0= Men++ ne- (reacție de oxidare cu formare de cationi metalici)
Prin migrarea electronilor din banda de valență (ne-) spre interfața metalului cu electrolitul se
creează curentul anodic, iA.
Pentru cazul oțelului naval, reacția de oxidare este:
Fe0 → Fe2++ 2e- (reacție de oxidare cu formare de cationi feroși)

** Reducerea sau procesul catodic

Acesta constă în reacţia de reducere a agentului coroziv la care participă electronii eliberaţi
de metal, apa și oxigenul molecular dizolvat în apă ca agent oxidant.
Reacția generală în cazul apei care conține O2 dizolvat este:
2H2O + O2 + 4e- → 4HO- ( reacție de reducere cu formarea ionilor hidroxid, OH-).
Prin migrarea de la interfața metalului spre interiorul soluției de electrolit (4e-) se creează
curentul catodic, ik.

40
 CURS NR 9

SUBIECTUL 11
COROZIUNEA FIERULUI ÎN SOLUȚIE DE ELECTROLIȚI.
FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ COROZIUNEA

Se consideră cazul oțelului naval cufundat în apă de mare. În urma procesului de coroziune se
formează rugina, adică oxi-hidroxidul de fier, cu formula chimică Fe(O)OH.
Formarea ruginii ca produs principal de coroziune are loc în două etape succesive.

* Prima etapă este reprezentată de succesiunea reacțiilor redox:

- Oxidarea atomilor metalici de fier cu formarea cationilor de fier II (feroși) și reducerea
soluției de electrolit (reprezentată de apă de mare în care se găsește oxigen dizolvat).
Oxidarea fierului: 2Feo → 2Fe2+ + 4e-
Reducerea electrolitului: O2 + 2H2O + 4e- → 4HO-

Observație: Prima reacție s-a înmulțit cu 2, deoarece numărul de electroni cedați de fier
trebuie să fie egal cu numărul de electroni acceptați de apă.

** A doua etapă cuprinde formarea oxi-hidroxidului de fier (reacția principală) și formarea

bulelor de hidrogen (reacția secundară) care se degajă de pe suprafața fierului care se corodează.
Reacția principală: 4Fe2+ + 6H2O + O2 → 4 Fe(O)OH + 8 H+
Reacția secundară: În timpul coroziunii, odată cu fomarea ruginii, pe suprafața metalului se
formează H2 sub forma de bule: 8H+ + 4e- = 8[H] = 4H2

Factori care influențează viteza de coroziune

A) Factorii interni (se referă la metal)
- Natura metalului. Capacitatea metalelor de a se oxida depinde de locul pe care îl
ocupă în sistemul periodic și în seria de activitate. Cu cât potențialul de electrod al unui metal
este mai negativ, cu atât viteza de coroziune este mai mare.
- Starea suprafetei metalului. Un metal care prezintă mai multe neomogenități pe
suprafața lui se va coroda mai repede. Cele mai periculoase neomogenități sunt: resturile de
vopsea, petele de grăsime, depunerile de piatră sau scoici. Dacă neomogenitățile sunt mari, apar
coroziuni localizate (perforante).

B) Factori externi
- pH-ul mediului coroziv. S-a demonstrat experimental că, cea mai mică viteză de
coroziune se obține dacă pH-ul soluției de electrolit este situat în regiunea neutră. Dacă pH-ul
crește sau scade, viteza de coroziune crește.
- Temperatura. Temperatura modifică solubilitatea oxigenului în soluţia de electrolit.
Astfel, odată cu creșterea temperaturii soluției de electrolit, scade solubilitatea oxigenului dizolvat
41
 în apă, ceea ce are ca efect final scăderea vitezei de coroziune.
- Viteza de curgere a fluidului coroziv. Practic s-a observat că lichidele în mişcare
provoacă o coroziune mai accentuată decât aceleaşi lichide în stare de repaus, deoarece la viteze
mari de curgere a electrolitului are loc o creştere a concentraţiei oxigenului dizolvat. La viteze
foarte mari de curgere, coroziunea se accentuează vizibil, deoarece în masa de electrolit pot să
apară bule de depresiune puternice care izbesc şi extrag nu numai peliculele protectoare de pe
surafața metalului dar chiar şi particule de metal. Fenomenul este numit cavitate şi este în mare
măsură de natură mecanică.

SUBIECTUL 12
METODE PASIVE DE PROTECȚIE ANTICOROZIVĂ

Protecţia pasivă constă în acoperirea metalului cu un strat de natură anorganică (oxid, fosfat,
silicat) sau cu un strat de natură organică mai rezistent la coroziune decât metalul.
Principalele procedee utilizate sunt:
a. Aplicarea de straturi protectoare metalice prin imersie
Protecţia pasivă se face prin imersarea metalului de protejat în topitura unor metale care au o
anumită rezistență la coroziune. Cele mai utilizate metale topite sunt Zn, Sn, Al sau Pb sau unele
aliaje ale acestora care au temperaturi joase de topire. În practică se întâlneşte tabla zincată, ţevi şi profile
zincate, vase cositorite.
O condiţie esenţială pentru realizarea unei acoperiri metalice de bună calitate este pregătirea
iniţială a suprafeţei care influenţează direct aderenţa şi uniformitatea grosimii depunerii,
uniformitatea culorii şi aspectului, apariţia pittingului sau a exfolierii, rezistenţa la coroziune,
rugozitatea şi structura cristalină ale acoperirii, precum şi caracteristicile importante ale metalului de
bază.
La contactul cu mediu coroziv, dacă pelicula e compactă şi aderentă, ea oferă protecţie
fierului. Dacă pelicula este poroasă apare o anumită discontinuitate mică pe suprafaţa metalului care
constituie anodul iar acoperirea este catodică.

b. Aplicarea de straturi protectoare metalice prin electrodepunere (acoperiri galvanice)

În acest caz protecția pasivă constă în acoperirea metalului de protejat cu un alt metal rezistent
la coroziune, proces care are loc într-o baie de electroliză. Baia de electroliză conține electrozii inerți
(care nu participă la reacțiile chimice), o sursă de curent continuu și electrolitul care trebuie să
conțină cationii metalului care se depune pe suprafața metalului care se protejează.
Cele mai utilizate metale în acoperirile galvanice sunt:
- cromul – prin operația de cromare
- zincul – prin operația de zincare
- nichelul – prin operația de nichelare
- cuprul – prin operația de cuprare
Orice acoperire galvanică necesită în prealabil o pregătire atentă a piesei ce trebuie protejată.
În procesul de pregătire se îndepărtează grăsimile, oxizii, sărurile, orice fel de impurități. Aceaste
operații se realizează prin curățire mecanică, lustruire cu abrazivi, degresare și decapare.
- Cromarea constă în depunerea electrolitică a cromului pe alte metale pentru a le conferi
stabilitate chimică și rezistență la coroziune și la uzură. Cromul poate fi depus electrochimic pe toate
42
metalele.
Baia de cromare conține:
- o sursă de curent continuu
- anodul – construit dintr-un aliaj de staniu și plumb. Este legat la polul negativ al sursei de
curent continuu.
- catodul – este piesa care se cromează
- electrolitul – care trebuie să conțină cationi de Cr. Cel mai utilizat electrolit în acest sens este
o soluție concentată de acid cromic, H2Cr2O7. În acidul cromic cationii de crom au sarcina +6, adică
Cr+6 .
Schema simplificată a unei instalații de cromare este prezentatăîn figura de mai jos:

La electrodepunere au loc simultan următoarele procese care se desfăşoară la anod şi la catod:

La catod au loc reacţiile pentru depunerea cromului metalic, reducerea cromului şi degajarea
hidrogenului. Catodul este piesa de cromat pe care se va depune stratul protector de crom rezultat
prin procese de reducere a cromului de la Cr6+ la Cro.
La anod are loc regenerarea acidului cromic, oxidarea cromului şi degajarea oxigenului.
Piesele cromate au rezistenţă bună la coroziune. Cromul rezistă la un mare număr de agenţi
chimici şi la temperatură ridicată. Acoperirea cu crom prezintă o foarte bună protecţie mecanică cu
condiţia ca aceasta să fie suficient de groasă, perfect aderentă şi cu cât mai puţini pori.

- Aplicarea de straturi protectoare nemetalice (vopsirea)

Etapele vopsirii:
- Pregatirea suprafețelor este operația prin care se îndepărtează toate impuritățile de pe
suprafața metalică: vopseluri vechi, praf, resturi de vietăți, grăsimi, etc. Curățarea cea mai bună se
realizează prin sablare, iar particulele de praf se îndepărtează apoi prin spălare cu apă dulce. Apoi
suprafețele se usucă și se acoperă cu un oxid metalic denumit grund. Acesta are rolul de a astupa
microfisurile de pe suprafața metalului și crea o bună aderență între metal și stratul de vopsea.
- Vopsirea. Substanța care se aplică pe grund este o substanță macromoleculară organică, cel
mai adesea sintetică, dizolvată într-un solvent corespunzător. Vopseaua asigură formarea unei
pelicule sau a unui film subțire prin evaporarea solventului. O peliculă de vopsea este formată din
mai multe straturi, grosimea totală se obținându-se prin aplicări repetate, iar grosimea finală trebuie
să asigure o rezistență mecanică cât mai bună. Vopsirea se poate face manual sau automat.
- Uscarea suprafețelor vopsite se face în atmosferă lipsită de praf pentru a nu întrerupe
continuitatea peliculei de vopsea.

43
 CURS NR 10

SUBIECTUL 13
PROTECŢIA ACTIVĂ CU SURSĂ EXTERIOARĂ DE CURENT

Principiul metodei: Metoda constă în modificarea potențialului de electrod al metalului

(oțelul naval) de la valoarea de coroziune până la valori pentru care procesul de coroziune este
termodinamic imposibil sau viteza de coroziune este suficient de mică încât să fie accepată în
practică. Modificarea potențialului electric se numește polarizare.
Polarizarea se face prin legarea instalației de protejat la polul negativ al unei surse exterioare
de curent continuu, iar polul pozitiv al sursei de curent se leagă la un electrod auxiliar, numit anod de
polarizare (Ap).
Reacţiile care au loc la cei doi electrozi:
- La anodul de polarizare: are loc reacţia chimică prin care metalul trece în soluţie sub
formă de cationi metalici (metalul din care este confecționat anodul de polarizare se corodează):
Ap(+): Me – 2e- → Me2+

La catod are loc reacţia:

K(-) 2H+ + 2e- → H2↑

Schema instalației:

K – catodul nou format reprezentat de instalația care se protejează (oțel naval)

Ap - anodul de polarizare

Anozii de polarizare pot fi:

- consumabili (se consumă în timpul protecției)
- semi – inerți - care pot fi confectionați din Pb, Pb cu inserții de firișoare de Pt sau Ag. Aceste
firișoare măresc rezistanța la oxidare și astfel, anozii de polarizare se consumă mai greu în timpul
coroziuni
- inerţi - care nu participă la reacţiile electrochimice. Sunt construiți de obicei din Pt sau din Ti
placat cu Pt.
Avantejele metodei:
- Poate fi automatizată, astfel încât potențialul să se mențină singur în intervalul de protecție
indiferent de factorii care influențează viteza de coroziune
- Este o metodă sigură

44
 - Este rentabilă pentru instalații mari sau nave rapide
Dezavantajele metodei:
- Are un cost ridicat datoratmetalelor și aliajelor folosite la construcția anozilor de polarizare

SUBIECTUL 14
PROTECŢIA ACTIVĂ CU ELECTROZI DE SACRIFICIU

Principiul metodei: Procedeul se bazează pe orientarea coroziunii în aşa fel încât săse
corodeze acel electrod care nu are importanţă pentru sistem. Pentru aceasta, se utilizează un electrod
metalic suplimentar numit anod de sacrificiu (As), sub forma unor bucăți mari de metal care se prind
de corpul navei prin prezoane sau prin sudare. Se formează astfel, un nou circuit electric în care
instalația de protejat (oțelul naval) va fi catodul, iar anodul este anodul de sacrificiu care se va
consuma în timpul reacțiilor electrochimice.
Potenţialul electric al materialului metalic protejat trebuie să fie negativ faţă de electrolitul în
care este scufundat. Spre exemplificare o ţeavă (conductă, corpul navei) din fier poate fi protejată
catodic prin legarea de un electrod de metal mai activ cum ar fi Mg, Zn, Al.
Reacțiile redox care au loc în timpul procesului de coroziune sunt:
a) In cazul anodului de sacrificiu confecționat din zinc:
* Reacția de oxidare: Zn = Zn+2 + 2 e-/ x 2
* Reacția de reducere: 2H2O + O2 + 4e- = 4 OH-
În urma acestor reacții se formează hidroxidului de zinc ca produs final de coroziune:
2Zn+2 + 4 OH- = 2 Zn(OH)2↓

b) In cazul anodului de sacrificiu confecționat din magneziu:

* Reacția de oxidare: Mg = Mg+2 + 2 e-/ x 2
* Reacția de reducere: 2H2O + O2 + 4e- = 4 OH-
În urma acestor reacții se formează hidroxidului de magneziu ca produs final de coroziune:
2Mg+2 + 4 OH- = 2 Mg(OH)2↓

c) In cazul anodului de sacrificiu confecționat din aluminiu:

* Reacția de oxidarea: Al = Al+3 + 3 e-/ x 4
* Reacția de reducerea: 2H2O + O2 + 4e- = 4 OH- /x 3
În urma acestor reacții se formează hidroxidului de aluminiu ca produs final de coroziune:
4Al+3 + 12 OH-= 4Al(OH)3 ↓

!!! Obs: Numărul electronilor cedați trebuie să fie egal cu numărul electronilor acceptați, motiv
pentru care s-au folosit coeficienți stoechiometrici

Schema instalaţiei:

45
K = catodul nou format
As = anodul de sacrificiu
Cel mai utilizat metal din care se construieste anodul de sacrificiu este zincul, fiind mai ieftin
decât celelalte metale și având o rezistență la coroziune destul de bună. În timpul coroziunii se
formează hidroxidul de zinc sub forma unui produs gelatinos, destul de aderent de metal, de culoare
verde-albăstruie. Deoarece acesta acoperă suprafața metalului, reacțiile de oxidare nu mai pot avea
loc și din acest motiv hidroxidul de zinc trebuie îndepărtat (se curăță cu perii de sârma) la anumite
intervale de timp pentru a asigura o protecție calitativă.
Avantajele metodei:
- Protectia cu anozi de sacrificiu este mai ieftină decât cea cu sursă de curent continuu.
Dezavantajele metodei:
- acest tip de protecție nu poate fi automatizată.
- pentru a se face o bună protecție anticorozivă, anozii trebuie să aibă dimensiuni foarte mari,
deci se vor consuma cantități mari de zinc.

46
 CURS NR 11

CAPITOLUL IV
PRODUSE PETROLIERE

SUBIECTUL 15
COMPOZIŢIA CHIMICĂ A UNUI COMBUSTIBIL

a) Compoziția elementală a unui combustibil

Combustibilii sunt substanţe de provenienţă organică, care arzând în aer sau în oxigen,
dezvoltă o cantitate suficientă de căldură ce poate fi apoi utilizată în tehnică şi în economia casnică.
Clasificarea combustibililor se face în funcţie de provenienţă şi de starea de agregare, în:
- Combustibili naturali:
- Solizi (lemn, cărbune)
- Lichizi (fracţiuni de ţiţei)
- Gazoşi (gazele de sondă, metanul)
- Combustibili artificiali:
- Solizi (cocs, semicocs, mangal)
- Lichizi (benzina de cracare)
- Gazoşi (gazele de furnal, gaze de cocserie, acetilena)
Dintre combustibilii solizi naturali cei mai folosiţi sunt cărbunii, care se găsesc într-un
număr mare de varietăţi. Lemnul se foloseşte pe scară tot mai redusă drept combustibil industrial sau
casnic, rămânând astfel disponibil pentru valorificare superioară. Dintre combustibilii solizi
artificiali, o importanţă deosebită o are cocsul obţinut din cărbuni şi cocsul de petrol.
Combustibilii lichizi, cu câteva excepţii, provin din ţiţei şi se pot clasifica în:
- gaze lichefiate (propan şi butan);
- combustibili distilaţi (benzine, petrol, motorine);
- combustibili reziduali (formaţi din reziduul obţinut la distilarea primară a ţiţeiului, la
cracarea termică a păcurilor sau motorinelor şi la distilarea în vid a păcurilor primare).
Combustibilii gazoşi naturali sunt gaze naturale constituite din primii termeni ai seriei
hidrocarburilor parafinice (metan, etan, propan, butan, pentan) și alcani superiori, dar în proporţii
reduse.
La analiza elementală s-a constatat că ţiţeiul conţine un număr restrâns de elemente, şi anume:
carbon (86-87%), hidrogen (12-14%), sulf şi azot și vanadiu (în majoritatea cazurilor în fracţii de
procent). Sulful se găseşte în ţiţei sub formă de combinaţii organice (tioalcoli, tioeteri, tiofen),
nedepăşind 0,6% în ţiţeiurile din ţara noastră, iar în gaze sub formă de hidrogen sulfurat, în proporţie
de 0,5 – 0,6%. Un conţinut redus de sulf este avantajos la prelucrarea ţiţeiurilor, deoarece acestea
sunt mai puţin corozive. Azotul se găseşte în cantităţi mici în ţiţeiurile româneşti, rareori atingând
0,2%, mai ales în fracţiunile medii şi grele.

47
 b) Clase de hidrocarburi
Componentele de bază ale combustibililor sunt hidrocarburile. Hidrocarburile din petrol au toate
greutăţile moleculare posibile de la 16 (metan) până la circa 1800.
- Hidrocarburile prezente în ţiţei sunt: alcani, izoalcani cu diferite ramificări, cicloalcani şi
arene cu catene laterale de mărimi variabile.
- Hidrocarburile conținute în petrolul prelucrat sunt: alcani, cicloalcani, izoalcani, alchene şi
alchine.
- Combustibilii aditivați conțin o serie de compuși organici care au rolul de a le mări puterea
calorică. Cel mai important aditiv de acest fel este MTBE adică metil-terțbutil-eterul (care a înlocuit
tetraetilul de plumb).

Formula structurală pentru Formula structurală pentru

metil-terțbutil-eter tetraetilul de plumb

SUBIECTUL 16
REACȚII EXOTERME LA ARDEREA COMBUSTIBILULUI

Arderea combustibililor este o reacţie de oxidare în lanţ a componentelor care formează

combustibilul. Moleculele substanţelor componente ale combustibililor trebuie să se ciocnească cu
cele de oxigen, cu viteză şi energie mare încât să se rupă legăturile chimice dintre atomii din interiorul
reactanţilor pentru a se forma noi legături chimice în produşii de reacţie. Pentru a se realiza acest
lucru, trebuie ca substanţele lichide şi solide să fie încălzite astfel încât să elibereze suficiente
molecule ce se deplasează cu viteze foarte mari.
Arderea unui combustibil implică următoarele etape: iniţierea, propagarea şi întreruperea lanţului
de reacţie. Arderea depinde de cantitatea de oxigen disponibilă şi de construcţia motorului. Arderea
combustibilului are loc în prezența oxigenului şi poate fi omogenă sau eterogenă.
Combustibilii gazoşi oferă cea mai mare suprafaţă de contact între ei și oxigen, de aceea se
aprind foarte uşor și ard în tot volumul pe care-l ocupă. Deoarece atât reactanţii cât şi produşii de
reacţie sunt produse gazoase, în acest caz arderea este omogenă.
Combustibilii lichizi ard prin mărirea suprafeţei de contact dintre aceştia și aer sau oxigen. Din
acest considerent, aprinderea se realizează prin pulverizare, și arderea are un caracter eterogen.
Arderea combustibililor solizi este un proces eterogen și are două trepte: încălzire și apoi ardere.
Mai întâi are lor descompunerea combustibilului cu formarea de materii volatile şi cocs, urmată de
arderea materiilor volatile şi a cocsului.

48
 Un combustibil este eficient dacă arde prin reacții exoterme. Reacțiile exoterme se definesc ca
fiind acele reacții care decurg cu eliberare de căldură. Elementele chimice din compoziția unui
combustibil care ard prin reacții exoterme sunt carbonul și hidrogenul.
Arderea incompletă a carbonului (caând cantitatea de oxigen este insuficientă), conduce la
formare de monoxid de carbon, care este o substanță extrem de toxică:
C(s) + ½ O2(g) = CO(g)
Când cantitatea de oxigen este suficientă, arderea carbonului are loc cu formare de dioxid de
carbon, conform ecuației reacției chimice:
C(s) + O2(g) = CO2(g)

Reacţia exotermă de ardere a hidrogenului:

H2(g) + ½ O2(g) = H2O(l) + Q

Prin arderea carbonului şi hidrogenului se obţin cantităţi mari de căldura, de aceea un

combustibil este cu atât mai performant cu cât conţine un procent mai mare de carbon şi hidrogen
(puterea calorică a combustibilului este mai mare).

Arderea hidrocarburilor componente

Arderea alcanilor: C4H10 + 13/2 O2 = 4 CO2 + 5 H2O + Q
C5H12 + 8 O2 = 5 CO2 + 6 H2O + Q

Arderea alchenelor: C6H12 + 9 O2 = 6 CO2 + 6 H2O + Q

C7H14 + 21/2O2 = 7 CO2 + 7 H2O + Q

Arderea alchinelor: C8H14 + 23/2O2 = 8CO2 + 7 H2O + Q

C9H16 + 13O2 = 9CO2 + 8H2O + Q

Exercițiu: Scrieți ecuațiile reacțiilor de ardere pentru alcanii cu 6 și 9 atomi de carbon în

moleculă, pentru alchenele cu 5 și 8 atomi de carbon în moleculă și pentru alchinele cu 6 și 7
atomi de carbon în moleculă.

SUBIECTUL 17
REACȚII ENDOTERME LA ARDEREA COMBUSTIBILULUI

Reacțiile endoterme sunt reacții care absorb căldură pentru a se produce. Căldura este preluată de
la reacțiile exoterme. Reacțiile endoterme scad puterea calorică a unui combustibil. Elementele
chimice care ard prin reacții endoterme sunt: azotul, sulful și metalele (V).
Reacția endotermă de ardere a azotului conduce la formare de dioxid de azot. Acesta este un
produs nociv.
½ N2 + O2 = NO2 - Q

49
Reacţia endotermă de ardere a sulfului are loc ca o succesiune de trei reacții.
Prima reacție este cea în urma căreia se obține dioxidul de sulf, conform ecuației reacției
chimice:
S + O2 = SO2 - Q
A doua reacție constă în oxidarea dioxidului de sulf, care este un gaz instabil, cu formare de
trioxid de sulf, care este un gaz stabil (nu se mai oxidează):
SO2 + ½ O2 = SO3
A treia reacție constă în obținerea acidului sulfuric ca urmare a reacției chimice dintre trioxidul
de sulf format anterior și moleculele de apă care se formează la arderea exotermă a hidrogenului,
adică:
SO3 + H2O = H2SO4

Prin aceste reacții, se poate spune că sulful este un element dăunător deoarece:
- scade puterea calorică a unui combustibil prin reacțiile endoterme;
- produce dioxid și trioxid de sulf care sunt gaze nocive pentru mediul înconjurător;
- împreună cu apa formează acidul sulfuric care se va depune sub formă de picături pe instalațiile
mecanice, producând coroziune acidă.

Reacția endotermă de ardere a vanadiului

Prin reacția de ardere a vanadiului se obține pentaoxidul de vanadiu, conform ecuației reacției
chimice:
4V + 5O2 = 2V2O5 - Q
Pentaoxidul de vanadiu se obține sub forma unor particule foarte fine, dar extrem de dure care
sunt eliberate cu gazele de ardere. În timpul evacuării, aceste particule dure pot zgâria suprafața
instalațiilor metalice producând coroziune prin abraziune.
Substanțele minerale din compoziția combustibilului trec în timpul arderii aproape în întregime
în cenușă.

50
 CURS NR 12

SUBIECTUL 18
CARACTERISTICI DE ARDERE ALE COMBUSTIBILILOR

Puterea calorică reprezintă cantitatea de căldură degajată prin arderea completă a unui
kilogram de combustibil solid sau lichid sau prin arderea unui m3 (c.n.) de combustibil gazos.
Puterea calorică se exprimă în J/kg sau kcal/kg pentru combustibilii solizi şi J/m3 sau
kcal/m3 pentru combustibilii gazoşi.
1 kcal/kg = 4,184 . 10-3 MJ/kg
Puterea calorică depinde de starea de agregare a apei rezultate din componenţa gazelor de
ardere.
Puterea calorică a unui combustibil solid se poate determina experimental folosind principiile
calorimetrice. Determinarea constă în arderea unei probe de combustibil solid cântărită la balanţa
analitică, într-un vas închis, numit bombă calorimetrică, introdus într-un calorimetru cu apă. Pentru a
se asigura o ardere completă a combustibilului, acestă ardere se execută în atmosferă de oxigen.
Căldura rezultată prin arderea combustibilului va încălzi apa din calorimetru şi ulterior, pe baza valorii
căldurii obţinute, se poate calcula puterea calorică a combustibilului.

Cifra octanică (C.O.) sau indicele octanic arată rezistenţa la detonaţie a unei benzine.
Valoarea C.O. a unei benzine se determină experimental prin compararea comportării la detonaţie
într-o bombă calorimetrică şi în condiţii standard, a amestecurilor formate din două hidrocarburi de
referință, cu proprietăţi detonante opuse. Aceste hidrocarburi sunt:
- izo-octanul (2,2,4-trimetil-pentan): alcan cu structură ramificată ce admite o compresie
maximă, cu o stabilitate chimică mare, şi căruia i se atribuie convențional CO = 100.
Structura chimică a izo-octanului este:

- normal heptanul (n-heptan): alcan cu structură liniară, cu 7 atomi de carbon, care admite
compresie mică și detonează foarte uşor. I se atribuie convențional CO = O.
Structura chimică a normal-heptanului este:

În felul acesta se stabileşte o scară (aleasă arbitrar) cu limite cuprinse între 0 şi 100 în care
benzinele cu o cifră octanică anumită se comportă ca un amestec format din izooctan şi n-heptan.
De exemplu, dacă benzina de analizat detonează la fel ca un amestec de 90% izo-octan și 10% n-
heptan, atunci benzina are CO = 90.

Cifra cetanică (CC) reprezintă capacitatea de autoaprindere a unei motorine (combustibil

distilat de tip Diesel) și se determină prin compararea comportării la autoaprindere a motorinei
analizate faţă de două hidrocarburi de referință. Aceste hidrocarburi sunt:

51
 - cetanul – este un alcan liniar care conține 16 atomi de carbon, cu formula chimică CH3-
(CH2)14-CH3. Acestui compus i se atribuie în mod convențional CC = 100 (limita maximă);
- alfa metil-naftalina este o hidrocarbură aromatică, binucleară cu formula chimică: C10H7 -
CH3. Acestei hidrocarburi i se atribuie CC = 0 (limita minimă).
De exemplu, dacă o motorină are CC = 75, atunci ea arde ca și cum ar fi formată dintr-un
amestec de 75% cetan și 25% alfa-metil naftalina.

Temperatura de autoaprindere este temperatura minimă la care un produs petrolier se

autoaprinde, fără intervenţia unei surse exterioare. Aceasta este o caracteristică importantă a unui
combustibil pentru motoarele de aprindere prin combustie, unde aprinderea se realizează prin
ridicarea temperaturii combustibilului în cilindri. Sensibilitatea la autoaprindere determină timpul
dintre injecţia şi începutul arderii.

Clasificarea unor produse petroliere şi petrochimice

după temperatura de autoaprindere
Produsul Temperatura de autoaprindere, C
Motorine 300 – 350
Petrol lampant 380 – 425
Benzine 510 – 530
Hexan 560
Benzen 581
Toluen 554

Temperatura (punctul) de inflamabilitate este temperatura cea mai scăzută la care, în

condiţii determinate şi la presiunea de 760 de torr, amestecul de vapori de combustibil şi aer format
la suprafaţa produsului, se aprinde pentru prima dată în contact cu o flacără deschisă. Valoarea
temperaturii de inflamabilitate este importantă pentru determinarea condițiilor optime de depozitare
și transport a combustibililor. Este importantă menţinerea temperaturii produselor petroliere sub
punctul de inflamabilitate.
Temperatura de inflamabilitate se poate determina experimental cu ajutorul inflametrului
(Pensky-Martens).

Clasificarea unor produse petroliere după temperatura de inflamabilitate

Temperatura de
Categoria Produsul
inflamabilitate, în oC
I
sub 28 Benzină, gazolină, ţiţei benzinos
(uşor inflamabile)
II Petrol lampant, combustibili speciali,
de la 28 la 45
(inflamabile) gaze lichefiate
III
de la 45 la 120 Motorină, ţiţei brut, păcură
(combustibile)
IV
peste 120 Lubrifianţi, unsori minerale, bitum.
(greu combustibile)

Temperatura de ardere este temperatura la care un combustibil arde în totalitate prin reacții
exoterme, degajând o anumită cantitate de căldură.
52
 CURS NR 13

SUBIECTUL 19
CARACTERISTICILE CINEMATICE ALE COMBUSTIBILILOR

a) DENSITATEA
- Densitatea absolută, ρ
Definiție: Densitatea absolută reprezintă raportul dintre masa și volumul unui combustibil.
Formula de calcul:
m
ρ=
V
Unitatea de mărime în Sistem Internațional pentru densitatea absolută este kg/m3
Determinarea experimentală a densității absolute se face cu ajutorul picnometrului.

- Densitatea relativă, dt
Definiție: Este o mărime care depinde de temperatură și se defineşte ca fiind raportul dintre densitatea
absolută a produsului petrolier la temperatura t și densitatea apei distilate la 4 oC (aceasta valoare fiind
o constantă universală (1000 kg/m3)).
Formula de calcul:
ρ Pt
dt =
ρ at
în care: ρtp densitatea absolută a produsului la temperatura t
ρ4a densitatea absolută a apei distilate la 40C
Unitatea de mărime în S.I. - Densitatea relativă este o mărime adimensională.
Determinarea experimentală a densității relative se face cu ajutorul densimetrului sau
termodensimetrului, la o temperatură standard.
Între densităţile aceluiaşi combustibil, determinate la două temperaturi t1 şi t2 există relaţia:

ρt1= ρt2 + c (t2 – t1)

sau
d 4 = d 4 + c(t2 – t1)
t1 t2

în care c este factorul de corecţie al densităţii pentru un grad Celsius. Valorile acestuia se iau din
tabele, în funcţie de valoarea densităţii cunoscute.

b) VISCOZITATEA
- Viscozitatea dinamică, η
Definiție: Viscozitatea dinamică reprezintă raportul dintre tensiunea de forfecare τ care apare între
straturile interne de fluid ce se formează în timpul curgerii și gradientul de viteza Δ a acestor
straturi.
Formula de calcul:
τ
η=
∆
53
 Unitatea de măsura în Sistem International este N.s/m2, dar în mod curent, în practică se folosește ca
unitate derivată de măsură Poise-ul (P) sau centi – Poise-ul (cP).

- Viscozitatea cinematică, ν
Definiție: Viscozitatea dinamică reprezintă raportul dintre viscozitatea dinamică și densitatea
absolută a produsului petrolier, ambele mărimi fiind determinate la aceeași temperatură, t.
Formula de calcul:
ηt
νt =
ρt
în care: ηt – viscozitatea dinamică a produsului, la temperatura t;
ρt – densitatea absolută a produsului la aceeaşi temperatură, t.
Unitatea de mărime pentru viscozitate cinematică în Sistem Internațional este m2/s. Uzual, în
practică se foloseşte o unitate derivată Stockes –ul sau centiStokes: 1 mm2/s = 1cSt = 10-2St
Determinarea experimentală: Viscozitatea cinematică se determină cu ajutorul viscozimetrelor
capilare, măsurându-se timpul de curgere (în secunde) a unui anumit volum de produs petrolier
printr-un tub capilar calibrat.
(tub capilar = tub de sticlă cu diametru foarte mic)
În acest caz, viscozitatea cinematică se calculează utilizând formula: υ = k . t, în care:
k = constanta viscozimetrului
t = timpul necesar curgerii produsului petrolier prin tubul capilar, în secunde. Viscozitatea
cinematică se obține în cSt.
Se trasează o diagramă de variaţie a viscozităţii cu temperatura pentru produse petroliere care
poate fi utilizată pentru:
- determinarea temperaturii optime de depozitare, astfel încât produsul să poată fi pompat;
- determinarea temperaturii de preîncălzire înainte de injecţie;
- determinarea conului de pulverizare a combustibilului în timpul arderii. O viscozitate scăzută
favorizează formarea unui jet de combustibil corespunzător ca omogenitate şi fineţe rezultând un
amestec omogen aer – combustibil, asigurându-se astfel condiţii optime de ardere. Micşorarea
viscozităţii prin încălzire este puternic dependentă de natura hidrocarburilor componente.
Micşorarea viscozităţii se poate face şi prin diluare după efectuarea unei probe de compatibilitate.
Limite de viscozitate recomandate:
- maximum 1000 cSt pentru pompabilitate;
- între 15 – 65 cSt, pentru pulverizarea combustibililor în focare;
- între 8 şi 27 cSt, pentru injecţia combustibililor în diferite tipuri de motoare.

SUBIECTUL 20
CARACTERISTICILE DE STABILITATE
SI PURITATE ALE UNUI COMBUSTIBIL

Temperatura (punctul) de tulburare este temperatura cea mai ridicată la care, în condiţii
determinate, apar primele cristale de parafină. Caracteristica se determină numai pentru combustibilii
distilaţi şi este legată de utilizarea acestora la temperaturi scăzute. În aceste condiţii parafinele, ce au
cele mai ridicate temperaturi de cristalizate, trec în fază solidă şi vor fi reţinute pe filtre; pe lângă

54
înfundarea filtrelor se pierd şi componentele cele mai valoroase din punct de vedere al arderii.
(Parafine = hidrocarburi saturate cu număr mare de atomi de carbon)
Temperatura (punctul) de curgere este temperatura cea mai scăzută la care, în condiţii
determinate, combustibilul nu mai curge. Mobilitatea combustibilului este dependentă de formarea
unor reţele tridimensionale cristaline de hidrocarburi parafinice. Valoarea temperaturii de curgere
este necesară pentru determinarea condițiilor de depozitare şi manipulare a combustibilului. Stocarea
în tancurile petroliere trebuie să se facă la o temperatură cu 5 – 10 oC peste temperatura de curgere
pentru a se evita solidificarea produsului în conducte. Dacă se produce solidificarea, atunci produsul
petrolier nu va mai putea fi pompat prin oleoducte, decât dacă va fi încălzit.
(oleoducte = conducte speciale utilizate la descărcarea produsului din tancul petrolier)
Volatilitatea reprezintă tendinţa unui combustibil de a trece în stare de vapori. Această
caracteristică dă informaţii despre compoziţia chimică a combustibilului și asupra comportării acestuia
la rece. Volatilitatea combustibililor petrolieri depinde de masa moleculară și natura hidrocarburilor
componente. Un combustibil este cu atât mai volatil cu cât conține un procent mai mare de
hidrocarburi cu număr mic de atomi de carbon.
Conținutul de apă sau umiditatea se exprimă în procente volumetrice şi este limitat. Trebuie
remarcat că:
- apa nu formează amestecuri omogene cu combustibilul;
- conţinutul de apă din combustibilul depozitat se poate modifica prin contaminare (spargerea
serpentinelor, infiltraţii sau chiar din aer prin condensarea umidităţii);
În tancuri, combustibilul se stratifică aşa încât la partea inferioară concentraţia apei este mai
mare decât în straturile superioare.
Efectele apei asupra motorului şi instalaţiilor:
- la concentraţii de peste 0,4% în volume, apa înrăutăţeşte arderea; în concentraţii mari poate
chiar opri arderea;
- la contactul apă/metal se produce coroziunea electrochimică a metalelor;
- apa emulsionează cu combustibilul îngreunând funcţionarea centrifugelor.
Reducerea conţinutului de apă se face prin decantare şi centrifugare. În desfăşurarea acestor
procese, un rol important îl joacă densitatea şi viscozitatea combustibilului şi temperatura de lucru.
Conţinutul de sedimente reprezintă reziduul obţinut pe un material filtrant, atunci când
combustibilul este tratat în anumite condiţii. Sedimentele cele mai des întâlnite în compoziția unui
combustibil sunt reprezentate de particule foarte fine de praf, nisip, particule metalice (oxizi metalici
precum pentaoxidul de vanadiu), particule de rugină, cenuşă, apă. Sedimentele duc la îmbătrânirea
artificială a combustibilului.
Reziduul de carbon sau cifra de cocs exprimă, în procente de masă, reziduul obţinut prin
arderea unei probe de combustibil în condiţii specifice şi artificiale şi cu acces limitat la aer. Această
caracteristică arată tendinţa combustibilului de a forma depuneri carbonoase care depind de calitatea
combustibilului şi de condiţiile de ardere din cilindrul motorului sau din focarul căldării.
Cenuşa reprezintă reziduul solid obţinut după arderea completă în exces de aer a unei probe de
combustibil. Ea este de natura anorganică fiind constituită în general din oxizi şi sulfaţi, particule de
catalizator, oxizi metalici proveniţi din coroziunea instalaţiilor, săruri dizolvate în apa conţinută în
combustibil. O parte din aceste substanţe conduc la uzura prematură a motorului.

55
 CURS NR 14

SUBIECTUL 21
CLASIFICAREA LUBRIFIANȚILOR. CARACTERISTICI GENERALE

Lubrifianţii sunt substanţe care se întrebuinţează în scopul micşorării frecării dintre piesele
mobile ale mecanismelor în funcţiune, pentru a evita încălzirea şi uzarea acestora. Moleculele de
lubrifiant se adsorb şi se orientează la suprafeţele solide, dând naştere unor pelicule datorită cărora
frecarea dintre suprafeţele solide este înlocuită cu frecarea straturilor de lubrifianţi. Utilizarea în
practică a lubrifianţilor este condiţionată de proprietăţile pe care le au şi de condiţiile concrete în care
vor fi folosiţi ca: tipul de motor sau utilaj, temperatura de funcţiune, turaţia pieselor în mişcare.
Rolul lubrifianţilor:
- Contribuie la înlăturarea căldurii formate prin frecare şi parţial prin combustie;
- Împiedică fenomenele de coroziune produse de influenţa concomitentă a umidităţii şi
oxigenului din aer şi în parte de produsele de ardere;
- Asigură etanşarea pistoanelor din cilindri pentru a asigura compresiunea;
- Spală motorul şi poate îndepărta din cilindri produsele arderii incomplete, precum şi
diferite impurităţi care contribuie la formarea cocsului şi la uzura pieselor;
- Poate servi la adeziunea curelelor sau cablurilor, ca materiale de întreţinere.
Din punct de vedere al stării de agregare, lubrifianții se clasifică astfel:
- Lubrifianți gazoși,
- Lubrifianți lichizi la temperatură obișnuită – uleiuri minerale,
- Lubrifianți semifluizi sau viscoși la temperatură obișnuită – unsori consistente,
- Lubrifianți solizi

Lubrifianții gazoși au, până în prezent, aplicaţii limitate. Gazele, respectiv aerul, care este cel
mai folosit lubrifiant gazos, are viscozitate redusă (de circa 1000 ori mai mică decât a unui ulei şi de
aproximativ 50 ori mai mică decât cea a apei), iar acest lucru reprezintă un avantaj important pentru
maşinile cu turaţii mari şi pentru aparate de precizie. În lagărele cu aer căldura produsă prin frecare
este redusă, deci şi uzura este foarte redusă.
Acest rezultat este normal deoarece în funcţionare suprafeţele nu se ating, fiind separate de un
film de gaz.
Dar lubrifierea cu gaz are şi unele dezavantaje:
- Gazele nu au proprietatea de onctuozitate, deci nu permit funcţionarea în regim limită şi
semifluid
- Sunt necesare măsuri speciale la oprire şi pornire sau să fie utilizate materiale cu proprietăţi
bune de frecare uscată (fontă, oţel grafitat);
- Necesită prelucrări foarte precise a suprafeţelor metalice.

Lubrifianții lichizi. Denumirea de uleiuri minerale este atribuită uzual pentru uleiurile obţinute
din ţiţei, care sunt amestecuri naturale complexe de hidrocarburi.
Pentru proprietăţile lubrifiante, cea mai importantă clasa de hidrocarburi este cea a alcanilor.
În general uleiurile se împart în trei categorii, după preponderenţa unui anumit tip de hidrocarbură:
uleiuri naftenice, uleiuri mixte, uleiuri parafinice.

56
 Lubrifianții amorfi. Sunt sisteme complexe semisolide alcătuite dintr-o fază lichidă care
reprezintă mediul de dispersie (ulei mineral sau sintetic) şi o fază solidă dispersată formată din
săpunuri metalice (de Ca, Al, Na, Li, Pb), hidrocarburi solide şi aditivi. Faza de dispersie
reprezintă 75 – 90% din greutatea unsorii şi îi conferă acesteia proprietăţi lubrifiante.
Unsorile pot fi clasificare în funcţie de diferite criterii, astfel:
1) După destinaţie:
- unsori de uz general;
- unsori pentru protejarea suprafeţelor metalice;
- unsori de etanşare;
- unsori pentru mărirea coeficientului de frecare.
2) După natura fazei solide, săpunurile pot fi săpunuri de Ca, Al, Na, Li, Pb, săpunuri
complexe, hidrocarburi solide;
3) După consistenţă, unsorile se clasifică în funcţie de indicele de consistenţă (are valori
cuprinse între 0 şi 6).
Lubrifianții solizi. Aceste substanţe solide se pot introduce la un moment dat în
compoziţia unui lubrifiant atunci când datorită condiţiilor de lucru, compoziţia şi proprietăţile
acestuia se pot modifica. O astfel de substanță este grafitul.
Grafitul prezintă o structură stratificată şi catenară. Atomii care compun straturile sunt legaţi
prin legături covalente, parţial covalente sau ionice; legăturile dintre straturi sunt slabe şi sunt
legături de tip van der Waals sau legături slabe de hidrogen.
Fiecare atom de carbon este legat de trei atomi de carbon vecini, prin legături covalente ce
formează între ele un unghi de 1200. Acestea duc la formarea unei structuri perfect plane în care
atomii de carbon ocupă colţurile unui hexagon regulat.
Straturile plane de atomi ce compun un cristal sunt menţinute prin forţe de tip van der Waals
în poziţii paralele. Fiecare atom de carbon dintr-un plan dat coincide cu centrele unor hexagoane din
cele două planuri vecine.
Structura grafitului este prezentată în figura de mai jos:

Acest tip de structură explică buna conductibilitate electricrică și termică paralel cu planurile
de atomi, datorită mişcării electronilor aproape la fel de liber ca în banda de conducţie a unui
57
conductor. De asemenea, structura lamelară explică clivajul, uşor paralel cu planurile de atomi legate
numai prin legături slabe van der Waals şi uşurinţa de a intercala atomi străini între straturile de
atomi.
În procesul de frecare, grafitul se organizează în pachete ce transformă mişcarea de alunecare
în mişcare de rostogolire, micşorând astfel frecarea. Datorită acestei structuri, grafitul se foloseşte şi
ca adaos în lubrifianţii lichizi.
Grafitul conferă lubrifiantului următoarele caracteristici:
- Rezistenţă la forfecare şi duritate redusă pentru a avea un coeficient de frecare mic;
- O bună aderenţă la materialul de bază;
- Elasticitate, bună conductibilitate şi stabilitate termică, densitate redusă;
- Inerţie chimică;
- Granulaţie redusă şi lipsa particulelor abrazive;
- Lipsă de corozivitate.

SUBIECTUL 22
PROPRIETĂŢILE LUBRIFIANŢILOR

Cei mai importanţi şi mai utilizaţi lubrifianţi sunt cei lichizi, din acest motiv se vor prezenta
principalele caracteristici ale acestor lubrifianţi. Proprietăţile fizico–chimice ale uleiurilor lubrifiante
depind de natura materiei prime din care s-au obţinut, de tehnologia utilizată la fabricare, precum şi
de natura aditivilor folosiţi pentru ameliorarea însuşirilor lor.

a. Proprietăți reologice (de curgere)

- Densitatea absolută şi relativă foloseşte la identificarea uleiurilor, mai ales a celor
parafinice care au densitate mai mică decât a celor naftenice. Densitatea are o mare importanţă în
stabilirea condiţiilor de centrifugare, iar volumul ocupat la un moment dat de un ulei se poate calcula
pe baza unor tabele care conţin coeficienţii de corecţie ai volumului în funcţie detemperatură.
Determinarea densităţii: Densitatea relativă se masoară cu ajutorul unor densimetre la
temperaturi ce fac posibilă determinarea. Unele truse conţin un termostat în care se introduce cilindrul
în care se face determinarea ce menţine temperatura constantă la o anumită valoare. Densimetrele vor
indica direct densitatea la 150C, fără a fi nevoie de o corecţie ulterioară. În acest caz, densimetrele
sunt calibrate special la temperatura de lucru. În lipsa acestor densimetre speciale se procedează la
corecţii de temperatură.
- Viscozitatea lubrifianţilor este proprietatea intrinsecă de curgere ce influenţează calităţile de
exploatare ale acestora. Ea determină mărimea coeficientului de frecare, pierderile de căldură,
cantitatea de căldură rezultată prin frecare, pierderile de putere, precum şi viteza de curgere a acestuia
printre suprafeţele metalice. O vâscozitate prea mică nu permite menţinerea filmului de ulei între
piesele în mişcare, iar o viscozitate prea mare scade randamentul mecanic al motorului şi îngreunează
alimentarea cu ulei a locurilor deungere.
Viscozitatea uleiurilor minerale nu se modifică la temperaturi normale, chiar la valori ridicate
ale gradientului deviteză.
Viscozitatea este influențată de o serie de factori interni (masa moleculară, natura şi structura
58
hidrocarburilor) și externi (gradientul de viteză, temperatura, presiunea).
Creşterea temperaturii la care se utilizează uleiul intensifică reacţia de oxidare a acestuia şi ca
urmare viscozitatea lui creşte. Astfel, când motorul ajunge în regim de funcţionare normală,
temperatura motorului creşte şi viscozitatea scade, însă uleiul trebuie să asigure şi în aceste condiţii o
ungere normală. Din acest motiv, uleiul ales trebuie să aibă viscozitatea minimă posibilă, care în
condiţii de exploatare a motorului sau a unui utilaj, să asigure o ungere bună.
Prin scăderea sau mărirea temperaturii cu câteva zeci de grade, viscozitatea îşi modifică
valoarea de câteva sute de ori. Această dependenţă se manifestă în special la temperaturi joase.
Determinarea viscozitatii uleiurilor minerale se face cu ajutorul comparatorului: Multe din
trusele de analiză determină depăşirea limitelor de admisibilitate ale viscozităţii uleiului prin
compararea acestuia cu uleiului proaspăt. Comparatorul prezintă două rezervoare de ulei, pentru
uleiul proaspăt şi pentru uleiul uzat, cu capacitatea de 5 ml, în legătură cu două canale de scurgere
situate pe un plan înclinat. La înclinarea aparatului cele două uleiuri vor curge cu viteze determinate
de viscozităţile lor. În momentul în care uleiul proaspăt atinge un reper de pe comparator, se opreşte
curgerea şi se observă poziţia uleiului uzat în raport cu două repere limită ce determină situarea
uleiului în limitele admisibile sau în afara lor. Metoda poate fi aplicată numai dacă nu s-a efectuat
amestecarea, în sistem, a celor două tipuri de uleiuri diferite.
Alte comparatoare de viscozitate urmăresc timpul de coborâre sub acţiunea greutăţii proprii, a
unor bile metalice, prin tuburi cu dimensiuni identice, înaintând prin uleiul uzat şi prin uleiuri cu
viscozităţi cunoscute (viscozimetre de tip Hopler).
- Temperatura (punctul) de curgere - temperatura cea mai scăzută la care, în condiţii
determinate, lubrifiantul lichid nu mai curge în conducte.
- Temperatura (punctul) de tulburare - temperatura cea mai ridicată la care, în condiţii
determinate, apar primele cristale de parafină (hidrocarburi saturate cu masă moleculară mare).
În cursul răcirii uleiurilor minerale, o parte din hidrocarburile componente tinde să se
solidifice. Primele cristale de parafină apar la temperatura de tulburare; prin răcirea în continuare a
uleiului se poate atinge temperatura de congelare, când uleiul nu mai curge.
- Temperatura (punctul) de congelare - temperatura la care uleiul işi pierde fluiditatea
transformîndu-se într-o masă solidă, încât nu mai curge sub acţiunea propriei greutăţi. Congelarea are
loc pentru că se formează reţe de cristale de parafină care imobilizează hidrocarburile rămase lichide.

b. Proprietăți tensio-active
- Ungerea are drept scop micşorarea frecării dintre două suprafeţe solide.
- Adsorbţia uleiului la suprafaţa metalului are loc prin orientarea substanţelor polare din ulei
cu grupa polară spre metal, stabilindu-se între acestea interacţiuni de natură electrostatică.
- Onctuozitatea lubrifianţilor este o proprietate de bază şi reprezintă capacitatea de a adera
la suprafeţele metalice şi de a forma pe acestea o peliculă rezistentă care să împiedece contactul
direct dintre piesele aflate în mișcare în scopul eliminării frecărilor uscate şi asigurării ungerii la
limită. Aprecierea calităţii de ungere ale uleiurilor se face prin încercarea mecanică pe dispozitive sau
maşini care permit studierea onctuozităţii, măsurarea rezistenţei peliculei de ulei, determinarea uzurii
şi a presiunii la care se produce gripajul.
- Spumarea şi stabilirea unei spume sunt favorizate de temperatură, presiune, agitare,
prezenţa apei şi a substanţelor tensioactive. Spumarea produce oxidarea uleiului şi îngreunează
alimentarea cu ulei. Caracteristica de spumare se determină prin suflarea, în condiţii determinate de
temperatură, a unui volum constant de aer printr-o sferă poroasă imersată în ulei şi se exprimă prin
59
volumul de spumă produs după 5 minute de agitare şi 10 minute de repaus.

SUBIECTUL 23
CARACTERISTICILE DE STABILITATE SI PURITATE
ALE LUBRIFIANŢILOR

- Aciditatea şi cifra de aciditate

Aciditatea unui ulei lubrifiant poate fi de natură minerală şi organică.
Aciditatea minerală se întâlneşte în special la uleiurile rafinate cu ajutorul acidului sulfuric,
care a fost incomplet neutralizat şi spălat cu apă. Uleiurile minerale bine rafinate au o aciditate mică.
Aciditatea organică provine din acizii naftenici care se găsesc în uleiurile minerale, precum şi
din acizii sulfonici, diverşi acizi graşi, etc.
În timpul utilizării lor, aciditatea creşte din cauza contactului cu aerul. Prezenţa acizilor
minerali sau organici în uleiurile minerale folosite ca lubrifianţi este nedorită, deoarece acest
component determină coroziunea pieselor unse.
Cifra de aciditate: aciditatea unui ulei se exprimă cu ajutorul cifrei de aciditate care reprezintă
cantitatea de KOH exprimată în mg necesară pentru a neutraliza aciditatea totală (organică si
minerală), dintr-un gram de ulei. Cifra de aciditate se poate determina experimental prin titrare cu o
solutie alcoolică de KOH n/10, în prezența indicatorului fenolftaleină pentru uleiuri deschise la
culoare sau timolftaleină pentru uleiurile de culoare închisă. Uleiurile foarte slab acide, cum este
uleiul de transformator sau pentru turbinele cu vapori, se titrează cu o soluție alcoolică de KOH n/20,
iar cele cu aciditate mare cu o soluție alcolică de KOH n/5.
- Bazicitatea si cifra de bazicitate totală (TBN)
Pentru determinarea cifrei de bazicitate se folosește un aparat special care măsoară presiunea
determinată de degajarea de CO2 în timpul reacției dintre uleiul bazic și un acid tare care reacţionează
cu aditivii bazici din ulei. Presiunea determinată prin degajarea CO2 este direct proporţională cu
concentraţia aditivului, exprimată ca TBN.
- Conţinutul de apă
Determinarea conţinutului de apă se realizează pe baza reacţiei dintre apă şi hidrura de calciu
în urma căreia se degajă hidrogen gazos. Reacţia are loc într-un vas de reacţie închis etanş şi prevăzut
cu un manometru. Presiunea determinată de hidrogen va fi proporţională cu cantitatea de apă
existentă în acel moment în ulei.

- Continutul de impurităţi mecanice

Impurităţile din lubrifianți pot fi solide (praf, nisip, particule metalice, cenuşă) sau lichide
(apă, combustibil lichid). Acestea intensifică uzura, favorizează catalitic oxidarea uleiului,
favorizează ruginirea şi acţiunea corozivă a acizilor şi bazelor.
Determinarea impurităţilor se face prin metoda unei pete de ulei, care permite o apreciere a
gradului de impurificare a uleiului cu produse de oxidare şi a eficienţei aditivilor dispersaţi. Metoda
constă în examinarea aspectului petei pe care o lasă o picătură de ulei pe o hârtie de filtru specială.

60
Examinarea se face după o perioadă de 24 de ore. În acest timp uleiul difuzează prin porii hârtiei de
filtru formând o pată caracterizată de următoarele zoneconcentrice:
- o zonă centrală care este închisă la culoare şi în care sunt concentrate substanţele insolubile
- o aureolă care desparte zona centrală de zona de difuziune
- o zonă exterioară de difuziune
- o zonă translucidă lăsată de uleiul filtrat.
După intensitatea culorilor zonelor centrală şi exterioară de difuziune se apreciază gradul de
contaminare, iar după lăţimea zonei de difuziune se apreciază eficacitatea dispersantului.
- Stabilitatea la oxidare reprezintă capacitatea lubrifianţilor de a-şi păstra nemodificate însuşirile
iniţiale timp cât mai îndelungat, în decursul depozitării sau utilizării lor.

!!! Analiza combustibililor și a uleiurilor la bordul navei se efectuează la intervale regulate de timp şi
are scopul de a asigura urmărirea calităţii acestora şi corelarea schimbărilor produse de ulei cu
condiţiile de lucru din motoare şi mecanisme. Analiza se face cu trusa de analiză de la bordul navei.
Deoarece uleiurile minerale şi combustibilii au aceeaşi natură chimică şi deci unele caracteristici
comune, trusele de analiză de la bordul navei pot fi folosite pentru ambele produse. Cu ajutorul
truselor se pot obţine informaţii utile privind:
- starea de degradare a uleiului, în legătură cu eventualele deficienţe de funcţionare a motoarelor;
- modificarea anumitor parametri în instalaţiile de pregătire a combustibilului şi purificare a uleiului;
- posibilitatea de amestecare reziduali sau a combustibililor distilaţi – combustibili reziduali;
- sursele de contaminare cu apă a combustibililor şi uleiurilor.
Se determină periodic viscozitatea, densitatea, conţinutul de apă, cifra de bazicitate totală și
conținutul de impurități.

61
Bibliografie selectivă
1. Atkins, P. W., Tratat de chimie-fizică, București, Ed. Tehnică, 1996
2. Ebbing D., Wrighton M., General chemistry, Houghton Mifflin Company, Boston, 1990
3. Lippicott W.T., Garrett A., Verhoek F.H., Chimie, Ed. Științifică, 1994
4. Naum N., Zagan S., Chimie - Curs pentru ingineri, Ovidius University Press, Constanța, 2004
5. Nica A., Alegerea şi utilizarea lubrifianţilor şi a combustibililor pentru motoare termice, Ed.
Tehnică, 1979
6. Popa, M.I., Mareci, D., Electrochimie și coroziune, Ed. Politehnium, Iași, 2005
7. Revie, R. W., Uhling’s Corrosion Handbook, Second Edition, Ed. John Wiley & Sons, New
York, 2000
8. Zagan S., Ape tehnice, combustibili și lubrifianți navali, Ed. Nautica, Constanța, 2010

62