Tolerante Ajustaje

PREFAŢĂ
Lucrarea conţine materialul care se predă studenţilor de la Facultatea de Inginerie, cu

profil mecanic şi electric, acoperind întreaga programă analitică în vigoare a cursurilor de
Termotehnică şi maşini termice, respectiv Termodinamică tehnică. Lucrarea cuprinde capitole
de termodinamică, dinamica gazelor şi vaporilor, aerul umed, arderea combustibililor, transferul
de căldură şi procese termogazodinamice în maşini şi instalaţii termice.
Prin conţinutul său, prin dezvoltările teoretice, ca şi prin datele aplicative, cursul
intenţionează să contribuie la pregatirea ştiinţifică de bază a studenţilor şi să le ofere
cunoştinţele necesare pentru stabilirea condiţiilor funcţionării economice a maşinilor şi
instalaţiilor termice.
Bibliografia folosită este recomandată pentru adâncirea şi completarea unora dintre

capitolele prezentate în lucrare.
Eventualele sugestii şi observaţii legate de material vor fi binevenite.
Autorii
Termotehnica. Termodinamica
CUPRINS
PREFAŢĂ.....................................................................................................................................3
1. NOŢIUNI GENERALE DE TERMOTEHNICĂ
1.1. Obiectul şi metodele termodinamicii..................................................................................
1.2. Sistem termodinamic. Stare de echilibru termodinamic. Mărimi de stare. Postulatele

termodinamicii. Coeficienţi termodinamici.......................................................................
1.3. Transformări termodinamice de stare.................................................................................
2. PRIMUL PRINCIPIU AL TERMODINAMICII
2.1. Forme de energie folosite în termodinamica tehnică..........................................................
2.2. Enunţurile primului principiu al termodinamicii................................................................
2.3. Expresia matematică a primului principiu al termodinamicii pentru sisteme deschise......
2.4. Expresia matematică a primului principiu al termodinamicii pentru sisteme închise.........
2.5. Ecuaţii calorice de stare .....................................................................................................
3. GAZE PERFECTE
3.1. Noţiuni generale..................................................................................................................
3.2. Ecuaţia termică de stare a gazelor perfecte.........................................................................
3.3. Legea lui Avogadro.............................................................................................................
3.4. Căldura specifică a gazelor perfecte....................................................................................
3.5. Amestecuri de gaze perfecte ..............................................................................................
3.6. Transformări simple de stare ale gazelor perfecte..............................................................
4. AL DOILEA PRINCIPIU AL TERMODINAMICII
4.1. Cicluri termodinamice.........................................................................................................
2
4.2. Ciclul Carnot.......................................................................................................................
4.3. Procese reversibile şi ireversibile........................................................................................
4.4. Enunţurile principiului al doilea al termodinamicii............................................................
4.5. Entropia...............................................................................................................................
4.6. Expresiile matematice combinate ale principiilor termodinamicii.....................................
4.7. Variaţia entropiei în transformările de stare ale gazelor perfecte......................................
5. GAZE REALE . VAPORI
5.1. Proprietăţile gazelor reale...................................................................................................
5.2. Ecuaţii de stare ale gazelor reale ........................................................................................
5.3. Vaporizarea la presiune constantă.......................................................................................
5.4. Mărimile calorice de stare ale vaporilor..............................................................................
5.5. Diagrame şi tabele pentru vapori........................................................................................
5.6. Transformările simple ale vaporilor....................................................................................
6. AERUL UMED
6.1. Mărimile de stare ale aerului umed.....................................................................................
6.2. Diagrama h – x....................................................................................................................
6.3. Transformări de stare ale aerului umed...............................................................................
7. DINAMICA GAZELOR ŞI VAPORILOR
7.1. Regimurile de curgere ale fluidelor.....................................................................................
7.2. Ecuaţiile fundamentale ale curgerii.....................................................................................
7.3. Curgerea prin conducte.......................................................................................................
3
7.4. Curgerea prin ajutaje...........................................................................................................
16. BIBLIOGRAFIE
4
1. NOŢIUNI GENERALE DE TERMOTEHNICĂ
1.1. Obiectul şi metodele termodinamicii
Termodinamica este disciplina care studiază mişcarea termică şi legătura dintre

această formă de mişcare a materiei şi celelate forme de mişcare (mecanică, chimică,
electrică, magnetică, etc.). Dat fiind faptul că orice corp macroscopic aflat la o
temperatură diferită de zero Kelvin „conţine“ o anumită mişcare termică de agitaţie
moleculară, rezultă că orice fenomen (electric, chimic, mecanic, biologic) va fi însoţit de
mişcare termică. De aici rezidă importanţa şi generalitatea ştiinţei termodinamicii.
Termodinamica tehnică sau termotehnica, se ocupă cu aplicarea tehnică a legilor
generale ale termodinamicii la studiul proceselor care se desfăşoară în maşinile şi
instalaţiile termice. Termodinamica tehnică studiază producerea, transportul,
transformările şi utilizarea căldurii în tehnică.
Termodinamica studiază proprietăţile termice ale corpurilor în condiţii de
echilibru energetic, precum şi procesele care conduc la stabilirea stărilor de echilibru .
Pentru determinarea proprietăţilor şi pentru descrierea condiţiilor de echilibru
energetic ale sistemelor fizice se folosesc două metode generale de studiu :
 metoda fenomenologică, bazată pe principiile termodinamicii şi pe rezultatele
obţinute din cercetări experimentale; metoda studiază procesele macrosopice din
5
natură ale sistemelor fizice formate dintr–un număr finit de corpuri, fară a explica
mecanismul proceselor moleculare ale fenomenelor studiate.
 metoda statistică face o completare a metodei fenomenologice prin luarea în
considerare a structurii moleculare a corpurilor; acestea se consideră ca fiind
formate dintr–un număr foarte mare de particule elementare caracterizate printr–o
mobilitate continuă şi aflate în interacţiune reciprocă. Deoarece nu este posibil să
se urmărească simultan un număr foarte mare de particule elementare,
fenomenele la scară moleculară se studiază statistic cu ajutorul calculului
probabilităţilor.
1.2. Sistem termodinamic. Stare de echilibru termodinamic. Mărimi

de stare. Postulatele termodinamicii. Coeficienţi termodinamici.
Numim sistem termodinamic, un ansamblu de corpuri cu proprietăţi diferite, care

se găsesc în interacţiune mecanică şi termică şi care sunt incluse în interiorul unei
suprafeţe închise (reale sau imaginare).
Mediul exterior este mediul din afara limitelor sistemului termodinamic studiat.
În termodinamica tehnică interesează îndeosebi schimbul de energie sub formă de
căldură şi lucru mecanic între corpul sau sistemul termodinamic studiat şi mediul
exterior. Din acest punct de vedere sistemele termodinamice pot fi :
 izolate – fără schimb de căldură şi lucru mecanic cu mediul exterior;
 neizolate – cu schimb de căldură şi lucru mecanic cu mediul exterior;
 închise – conţin aceeaşi cantitate de materie (ex.: volumul de gaz cuprins într – un
cilindru cu piston care se deplasează etanş şi fără frecare);
 deschise – graniţele sale permit schimbul de materie între sistem şi mediul
exterior.
6
Dacă între sistemul studiat şi mediul exterior se realizează numai schimb de

energie sub formă de lucru mecanic (prin comprimare sau prin destindere), dar nu există
şi schimb de schimb de căldură, sistemul se numeşte izolat adiabatic; dacă între sistem şi
mediul exterior are loc numai schimb de căldură, fără a se produce sau a se consuma
lucru mecanic (fără modificarea volumului), sistemul se consideră rigid.
Pentru caracterizarea unui sistem termodinamic vom lua în consideraţie o serie de
mărimi fizice care să reflecte principalele însuşiri ale structurii sale. Mulţimea valorilor
acestor mărimi, numite parametri de stare, definesc starea sistemului. Se numesc
parametri de stare externi mărimile ce caracterizează starea exterioară a corpurilor, ca de
exemplu volumul ocupat de sistem, intensităţile câmpurilor de forţe, etc. Parametrii de
stare interni sunt mărimile care depind de proprietăţile interne ale corpurilor, ca de
exemplu: presiunea, temperatura, densitatea.
Se numesc funcţii de stare mărimile fizice macroscopice determinate de mişcarea
moleculară internă şi care depind de parametrii de stare (presiune, volum, temperatură),
ca de exemplu: energia internă , entalpia, entropia, potenţialele termodinamice, exergia.
Ansamblul parametrilor de stare şi al funcţiilor de stare constituie mărimile de
stare ale sistemului. Mărimile de stare ale căror valori sunt independente de masa
sistemului (de exemplu: presiunea şi temperatura) se numesc mărimi intensive, spre
deosebire de cele care sunt proporţionale cu masa sistemului (cum sunt volumul, energia
internă, entalpia, etc .), care se numesc mărimi extensive.
Pentru compararea valorilor mărimilor extensive se introduce noţiunea de mărime
specifică de stare, care este raportată la masa unitară şi capătă astfel semnificaţia de
mărime intensivă. Aceasta se notează cu literă mică, corespunzătoare simbolului, de
exemplu:
v=V [m3/kg] - volum specific;

m
u = U [J/kg] - energie internă specifică.

m
7
Se spune că un sistem se găseşte în stare de echilibru termodinamic dacă toate

mărimile sale de stare rămân constante în timp, atunci când îl izolăm de mediul exterior.
Starea de echilibru termodinamic este o stare de echilibru energetic (mecanic şi termic),
atât între corpurile componente ale sistemului, cât şi între sistem şi mediul exterior. În
starea de echilibru termodinamic presiunea şi temperatura sunt uniforme în toată masa
sistemului şi sunt respectiv egale cu presiunea şi temperatura mediului exterior.
Condiţiile stării de echilibru termodinamic sunt exprimate de cele două postulate ale
termodinamicii.
Primul postulat precizează că “un sistem izolat ajunge totdeauna după un interval
de timp, în stare de echilibru termodinamic intern şi nu poate ieşi niciodată de la sine
din această stare”. Deci, dacă un sistem izolat (fără interacţiuni cu mediul exterior) este
scos din starea de echilibru termodinamic, el va reveni la condiţiile stării de echilibru
după un timp, numit timp de relaxare. Deoarece termodinamica se ocupă numai de
sisteme aflate în echilibru intern, primul postulat stă la baza tuturor legilor şi aplicaţiilor
termodinamicii (se mai numeşte şi principiul general al termodinamicii).
Al doilea postulat, numit şi principiul zero al termodinamicii, afirmă: “toţi
parametri interni ai unui sistem aflat în echilibru termodinamic sunt funcţii de
parametri externi şi de energia sistemului”. Acest postulat pune în evidenţă legătura
dintre schimbul de energie al sistemului şi mărimile de stare, precum şi corespondenţa
între conceptul de temperatură, stabilit la scară microscopică (temperatura este măsură
intensităţii agitaţiei termice a moleculelor) şi agitaţia moleculară caracteristică fiecărui
corp. O altă formulare a acestui postulat precizează că “două sisteme aflate în echilibru
termic cu un al treilea sistem, se găsesc în echilibru termic între ele”.
Pentru sisteme omogene, de masă constantă, cu interacţiuni mecanice şi termice
cu mediul exterior, se poate stabili, cu ajutorul postulatului al doilea, o relaţie între
parametri de stare:
f (m, p, V, T ) = 0 (1.1)
8
care reprezintă ecuaţia caracteristică de stare, sau ecuaţia termică de stare a sistemului
omogen.
Ecuaţia caracteristică exprimată pentru masa unitară a sistemului rezultă prin
introducerea în relaţia (1.1) a volumului specific: v[m3/kg]:
f (p, v, T) = 0 (1.2)
care, explicitând una din variabile ca o funcţie de celelalte două, se poate scrie sub
următoarele forme :
v = v(p,T); p = p(v,T); T = T(p,v) (1.3)
Din punct de vedere matematic mărimile de stare (energia, presiunea, entalpia,

volumul, etc.) sunt diferenţiale totale exacte.
Se consideră o transformare infinit mică prin care fluidul trece din starea p, v, T
la starea p + dp, v + dv, T + dT. În acest caz variaţiile mărimilor v, p, T se obţin
diferenţiind funcţiile (1.3 ):
 v  v
dv =  p  dp + ( )ṗ dT (1.4)
 T T
p p
dp =( )T dv + ( )v dT (1.5)
v T
T T
dT =( p )v dp + ( )p dv (1.6)
v
în care prin indici s-au notat parametrii care rămân constanţi la derivarea parţială. Din
relaţia (1.4) se poate scrie:
 v 
 
1  T  p  v 
dp  dv  dT   (1.7)
 v 
 
 v 
   p T
 p  T  p  T
Indentificând coeficienţii lui dv şi dT din expresiile (1.5) şi (1.7) ale lui dp, care
referându-se la o aceeaşi transformare trebuie sa fie compatibile, rezultă condiţiile:
9
p v p v v v p T
(   )T *( p )T = 1 şi ( )v*( p )T = - ( )p sau ( p )T * ( )v * (
v T T T v
)p = -1 (1.8)
Derivatele parţiale din această relaţie au semnificaţii fizice şi poartă numele de
coeficienţi termodinamici:
1 ∂v
 coeficientul de dilatare izobară: = (1.9)
v ∂T p
  1 p
 coeficientul de compresibilitate izocoră:   p  T  (1.10)
 v
1  v 
 coeficientul de compresibilitate izotermică:    
v  p  T (1.11)
În relaţia (1.11) apare semnul minus întrucât v şi p sunt de semne contrare

iar  este o mărime pozitivă.
Înlocuind expresiile de definiţie ale coeficienţilor termodinamici în relaţia (1.8) se
obţine:
  p *  *
care reprezintă relaţia de interdependenţă a coeficienţilor termodinamici.
1.3. Transformări termodinamice de stare
Transformarea termodinamică este trecerea unui sistem dintr-o stare iniţială de

echilibru într-o stare finală de echilibru. Între cele două stări trebuie să existe o difenţă
de valoare pentru cel puţin o mărime de stare.
În timpul unei transformări termodinamice de stare sistemul schimbă cu mediul
exterior căldură şi lucru mecanic. Pentru determinarea cantitativă a căldurii şi lucrului
mecanic schimbat, trebuie să se cunoască ecuaţia transformării, parametrii de stare în
starea inţială şi finală şi sensul transformării.
10
Se numesc transformări închise, transformările care au loc într–un sistem închis:

incintă închisă, cilindrul unei maşini.
Transformările deschise sunt transformările care au loc în timp ce gazul se
deplasează, de exemplu în turbomaşini .
Dacă o transformare termodinamică poate fi parcursă în ambele sensuri, în aşa fel
încât sistemul să treacă prin aceleaşi stări de echilibru, transformarea este reversibilă.
Transformarea ireversibilă nu răspunde criteriului precedent, deci ea nu poate avea loc în
ambele sensuri şi să treacă prin aceleaşi stări intermediare. S–a demonstrat experimental
că toate transformările naturale spontane sunt ireversibile; în natură nu există
transformări reversibile. Ireversibilităţile sunt datorate unor fenomene cum sunt:
frecarea, amestecarea unor gaze, difuzia, diferenţa finită de temperatură care se
manifestă la transferul termic între corpuri, etc.
Transformările de stare pot fi cvasistatice şi nonstatice. Transformările
cvasistatice sunt cele în care trecerea sistemului din starea iniţială în starea finală are loc
într-un timp infinit de mare, deci cu variaţii infinit mici ale parametrilor de stare.
Transformările nonstatice au loc într–un timp finit. O transformare reversibilă este
întotdeauna şi cvasistatică, dar o transformare cvasistatică nu este întotdeauna implicit şi
reversibilă. De exemplu coroziunea este cvasistatică, dar ireversibilă.
11
2. PRIMUL PRINCIPIU AL TERMODINAMICII
2.1. Forme de energie folosite în termodinamica tehnică
Primul principiu al termodinamicii este legea generală a conservării şi transformării

energiei aplicate în cazul sistemelor termodinamice. Pentru a putea da enunţurile şi
expresiile matematice ale primului principiu este necesară introducerea noţiunilor de
energie internă, lucru mecanic, căldură, entalpie.
2.1.1. Energia internă
Energia cinetică a particulelor unui corp se manifestă la scară macroscopică prin
temperatură, deci această energie este o mărime de stare şi este denumită energie
internă.
U
Ea se notează cu U şi se măsoară în jouli J. Energia internă specifică u  [J/kg] este
m
energia particulelor care compun unitatea de cantitate dintr–un corp.

U  Ucin + Upot + Uo  J (2.1)
în care: Ucin  suma energiilor cinetice moleculare;
Upot  suma energiilor potenţiale de interacţiune dintre molecule;
Uo  suma energiilor din interiorul moleculelor sau atomilor.
Pentru un corp sau un sistem dat componenta Uo este o constantă, de aceea la
trecerea sistemului dintr-o stare termodinamică într-o altă stare variază numai energia
internă sensibilă constând din energia cinetică şi cea potenţială a moleculelor .
U = Ucin + Upot = Usens  J  2.2
12
2.1.2 Lucrul mecanic

Lucrul mecanic reprezintă energia schimbată între sistem şi mediul exterior în
scopul interacţiunii mecanice. În termodinamică se stabileşte următoarea convenţie de
semne: dacă sistemul primeşte energie pe calea interacţiunii mecanice, atunci lucrul
mecanic corespunzător este negativ (L0); dacă sistemul cedează energie pe calea
interacţiunii mecanice, atunci lucrul mecanic corespunzător este pozitiv (L0).
a) Lucrul mecanic în transformările reversibile închise
Se consideră un piston care se deplasează într–un cilindru în care se găseşte o

masă m  1kg de gaz în stare de echilibru (fig. 2.1). Deplasarea pistonului are loc
cvasistatic şi fără frecare, deci transformarea termodinamică va fi reversibilă.
Considerând o deplasare infinit mică dx a pistonului, lucrul mecanic elementar schimbat
cu mediul exterior va fi:
Fig.2.1. Producerea lucrului mecanic în transformările reversibile închise
 l = Fdx (2.3)
  D2
în care F *p este forţa exercitată de gaz pe piston, cilindrul având diametrul D.
4
  D2
Se poate scrie deci: l  p  dx  pdv (2.4)
4
unde dv este elementul de volum specific corespunzător deplasării pe distanţa dx a

pistonului.
13
Pentru o deplasare a pistonului între starea iniţială 1 şi starea finală 2 lucrul

mecanic efectuat de gaz este:
2 2
l12= 1  l  1 pdv [ J/kg] (2.5)
sau pentru o masă m de gaz:

2 2
L12 = ml 12= m 
1
pdv  
1
pdV [J] (2.5a)
Lucrul mecanic schimbat între stările 1 şi 2 depinde de expresia funcţiei p=f(v),

deci de natura transformării 1-2. Ca urmare, lucrul mecanic nu este o mărime de stare, ci
una de transformare, deci nu este o diferenţială totală exactă. Din acest motiv se
utilizează notația l ( L ), care reprezintă o variație elementară de lucru mecanic.
Din relaţia 2.5 se constată că lucrul mecanic va fi pozitiv, deci cedat de sistem, în
cazul unei destinderi, în care dv>0 (şi implicit dp<0) şi că lucrul mecanic va fi negativ,
deci primit de sistem, în cazul unui proces de comprimare, în care dv<0 (şi dp>0).
Dacă se reprezintă variaţia presiunii gazului din cilindru în funcţie de volumul
ocupat într-o diagramă având în ordonată presiunea, iar în abcisă volumul, se poate
observa că lucrul mecanic efectuat de gaz, L12, este reprezentat de aria cuprinsă sub
curba 1-2 (fig. 2.2).
Fig.2.2. Reprezentarea grafică a lucrului mecanic în diagrama p-V
L1= =aria a12b (2.6)
14
Deoarece diagrama p-V permite reprezentarea grafică a lucrului mecanic ea se

mai numeşte şi diagramă mecanică.
b) Lucrul mecanic de deplasare

În cazul transformărilor termodinamice deschise, care au loc în turbomaşini, pe
lângă interacţiunea mecanică de tipul piesă mobilă-gaz, mai apare o interacţiune
mecanică de tipul gaz-gaz.
Astfel, deplasarea în regim permanent a masei de gaz m [kg] produce sau
consumă un lucru mecanic exterior denumit lucru mecanic de deplasare sau lucru
mecanic de dislocare.
Se prezintă schematic (fig.2.3) cazul curgerii unui gaz printr-o conductă care face
legătura între sistem şi mediul ambiant. Pentru un interval de timp τ masa m de gaz
ocupă la intrare volumul V, care corespunde unei lungimi x de conductă, de secţiune A.
Deplasarea masei m din poziţia I în poziţia II se produce sub acţiunea presiunii p. Lucrul
mecanic de deplasare va fi:
Ld= p·A·x= pV [J] (2.7)
sau pentru m=1kg de gaz:
ld= pv [J/kg] (2.8)
Fig.2.3. Producerea lucrului mecanic de deplasare

Spre deosebire de lucrul mecanic corespunzător unei transformări termodinamice
(l12), lucrul mecanic de deplasare (ld) este măsura interacţiunii prin transfer de masă între
sistem şi mediul ambiant şi depinde de starea agentului termic în secţiunea considerată.
15
c) Lucrul mecanic tehnic
Se consideră o maşină termică producătoare de lucru mecanic (fig. 2.4). Masa m

de gaz care curge prin maşină are la intrare parametri p1, V1, T1, iar la ieşire p2, V2, T2, în
maşină gazul suferind transformarea 1-2.
Lucrul mecanic total pe care îl dezvoltă agentul termic în maşină poartă numele
de lucru mecanic tehnic sau lucru mecanic util exterior şi se compune din lucrul mecanic
produs la trecerea gazului din starea 1 în starea 2, cât şi din lucrul mecanic de deplasare.
La intrarea în maşină lucrul mecanic de deplasare este pozitiv Ld= p1V1, în timp
ce pentru evacuarea gazului din maşină se consumă lucru mecanic Le=-p2V2. Ca urmare,
lucrul mecanic tehnic este:
Fig.2.4. Lucrul mecanic tehnic dezvoltat de agentul de lucru într-o maşină termică
Lt1,2= Ld+L12+Le=p1V1+L12- p2V2 (2.9)

sau
Lt1,2=L12+p1V1 - p2V2=L12 - (p2V2 - p1V1)
2 2 2
Lt1,2=  pdV -  d ( pV ) = -  Vdp

1 1 1
Pentru m=1 kg lucrul mecanic tehnic se exprimă astfel:

2
Lt1,2= -  Vdp
1
(2.10)
16
În diagrama p-V (fig.2.5) integrala Lt1,2= -  Vdp se reprezintă prin aria c12d.
1
Fig.2.5. Reprezentarea lucrului mecanic tehnic în diagrama p-V
2.1.3. Căldura
Căldura, la fel ca şi lucrul mecanic, este o formă a schimbului de energie între
sistem şi mediul exterior, pusă în evidenţă prin modificarea temperaturii sistemului.
Schimbul energetic încetează dacă temperatura mediului şi a sistemului devin egale.
S-a constatat experimental proporţionalitatea dintre cantitatea de căldură
schimbată cu masa sistemului şi cu variaţia temperaturii sale, conform relaţiei:
Q  m  c  dT  J  (2.11)
unde m [kg] reprezintă masa corpului, dT [K] variaţia elementară a temperaturii şi c
[J/kgK] este o mărime care depinde de natura corpului şi de starea sa termodinamică şi
care se numeşte căldură specifică.
Cantitatea de căldură schimbată depinde de natura transformării termodinamice,
astfel că ea (la fel ca şi lucrul mecanic) nu e o mărime de stare, ci una de transformare,
deci nu admite diferenţială totală exactă.
Valoarea căldurii schimbate în procesul 1–2 se obţine prin integrarea căldurilor
elementare Q :
17
2 2
Q12=  Q   m  c  dT [J]
1 1
(2.12)
Pentru o masă elementară m=1 kg cantitatea de căldură se determină cu relaţia:
2
q  cdT şi q1,2   cdT [J/kg] (2.13)
1
Conform acestor relaţii, căldura primită de un corp într-o transformare

termodinamică este pozitivă, deoarece conduce la creşterea temperaturii sistemului (dT
> 0), iar căldura cedată este negativă.
2.1.4. Entalpia
Definim funcţia de stare numită entalpie ca suma dintre energia internă U şi
lucrul mecanic de deplasare pV. Entalpia se notează cu H sau I şi se măsoară în jouli [J]:
H= U + pV [J] (2.14)
Pentru unitatea de masă, entalpia specifică se exprimă cu relaţia :
h = u +pv [J/kg] (2.15)
2.2. Enunţurile primului principiu al termodinamicii
Primul principiu al termodinamicii exprimă legea consevării energiei pentru

sistemele termodinamice. El cunoaşte mai multe formulări :
a) “Energia unui sistem termodinamic izolat se menţine constantă.” Aceasta înseamnă
că suma tuturor formelor de energie ale unui sistem izolat, la intrare, este egală cu
suma lor la ieşire; valoarea energiilor componente poate să rămână constantă sau
să se modifice prin compensare.
b) “Nu se poate realiza o maşină termică de forţă (motor sau turbină) care să producă
lucru mecanic fără a consuma o cantitate echivalentă de căldură”. O astfel de
18
maşină, care ar produce continuu lucru mecanic, fără să consume căldură în

cantitate echivalentă, a fost numită perpetuum mobile de speţa .
c) “Realizarea unui perpetuum mobile de speţa  este imposibilă”.
d) “Căldura poate fi produsă din lucru mecanic şi se poate transforma în lucru
mecanic, totdeauna în baza aceluiaşi raport de echivalenţă”. Acest raport a fost
determinat experimental şi în sistemul tehnic de unităţi de măsură este :
1Kcal  427 kgf m
iar în sistemul internaţional este :
1Kcal  427·9,81Nm  4185 J
Pe baza experienţei din celelalte domenii ale fizicii şi tehnicii s-au mai formulat
enunţurile:
e) “Nu se poate realiza o maşină care să furnizeze energie de orice formă, fără a
consuma o cantitate echivalentă de energie de o altă formă”.
f) “Nu se poate realiza o maşină care să consume energie, fără a ceda în exterior o
cantitate echivalentă de altă formă de energie”.
2.3. Expresia matematică a primului principiu al termodinamicii
Fie o maşină termică producătoare de lucru mecanic (L12 0) pe seama căldurii
primite (Q12 0), în care curge fără frecare masa de fluid m [kg] (fig.2.6). La intrarea şi
ieşirea din sistem energia totală a agentului termic este formată din suma energiilor pe
care le posedă acesta în punctele considerate: energia cinetică , energia potenţială şi
energia internă.
La intrarea în maşină agentul primeşte lucrul mecanic de dislocare p1V1 de la
fluidul din conducta de admisie, iar la ieşirea din maşină el cedează lucrul mecanic p2V2
fluidului din conducta de evacuare. În cursul evoluţiei sale în maşină agentul efectuează
lucru mecanic tehnic Lt12=L12+p1V1 - p2V2 (vezi rel. 2.9.)
19
Fig.2.6. Primul principiu al termodinamicii pentru sisteme deschise
Ţinând cont de energiile schimbate cu exteriorul, legea conservării energiei se

poate exprima sub forma:
mw12 mw22 (2.16)
 mgz1  U1  Q12   mgz 2  U 2  L12
2 2
dar: L12=Lt12 - p1V1+p2V2, deci:

mw22  mw12 
Q12  Lt12   mgz 2  mu 2  p 2V2    mgz1  mu1  p1V1 
2  2 
 
w22  w12
Q12  Lt12  m  mg  z 2  z1   m u 2  u1   m p 2 v 2  p1v1  [J/kg] (2.17)
2
Pentru m = 1kg de agent termic:

w22  w12
q12  l t12   g  z 2  z1   g  z 2  z1    u 2  u1    p 2 v 2  p1v1  [J/kg] (2.18)
2
Introducând entalpia h=u+pv [J/kg] expresia matematică a primului principiu al
termodinamicii pentru sisteme deschise se mai scrie:
w22  w12
q12  lt12    h2  h1   g  z 2  z1  [J/kg] (2.19)
2
Forma diferenţială a ecuaţiei pentru z1=z2 este:
20
 w2 
 q   lt  d    dh sau
 2 
 w2 
 q   lt  d  h    dh0
 2 
w2
în care h0  h  este entalpia frânată sau totală, adică entalpia gazului când
2
viteza de curgere devine nulă (w=0).
Ţinând cont că lt = -vdt (rel. 2.10) rezultă:
q= dh0 -vdp (2.20)
Sub formă integrată, relaţia (2.20) devine:

q12 - lt12=h02 - h01 (2.21)
2.4. Expresia matematică a primului principiu al termodinamicii pentru

sisteme închise
Pentru o transformare închisă masa m de fluid evoluează, de exemplu, în

cilindrul unui motor cu piston. Deci, în ecuația (2.16) valabilă pentru transformări
deschise avem z1=z2 şi Lt12=L12 pentru că lucrul mecanic de deplasare (dislocare) nu
există, deoarece sistemul nu are interacțiune prin transfer de masă cu exteriorul. De
asemenea, fluidul fiind practic imobil w1=w2=0, ecuația de bilanț energetic (2.16)
devine:
U1 + Q12=U2 + L12
sau, variaţia de energie internă
∆U=U2 – U1= Q12 – L12 [J] (2.22)
Într-un proces termodinamic elementar, variaţia energiei interne a sistemului va
fi:
dU= Q  L  Q  pdV (2.23)
sau, pentru m = 1kg de agent termic:
21
u2 - u1= q12 – l12 [J/kg] (2.24)

şi du= q  l  q  pdv (2.25)
sau: q =du + pdv (2.26)
2.5. Ecuaţii calorice de stare
Întrucât variaţia energiei interne şi a entalpiei se exprimă prin intermediul

căldurii, aceste mărimi se numesc mărimi calorice de stare. Ele se pot exprima în funcție
de mărimile fizice de stare p, v, T, conform funcţiilor implicite:
U= f1(T, v) şi h= f2(T, p)
Aceste funcţii poartă numele de ecuații calorice de stare. Diferenţialele totale exacte,
ale acestora, sunt:
 u   u  (2.27)
du    dT    dv
 T  v  v  T
 h   h  (2.28)
dh    dT    dp
 T p  p  T
Considerând m=1kg de agent termic care suferă o transformare elementară la

volum constant (într-un recipient), din expresia matematică a primului principiu pentru
sisteme închise se obține:
(du)v=  q  v deoarece dv=0
Din relaţia. (2.13) se poate scrie:
 q  v  cv dT
deci rezultă:
du  cv dT şi comparând cu (2.27), în care dv=0, rezultă expresia pentru căldură
specifică la volum constant:
 u  [J/kgK]
cv   
 T  v
(2.29)
22
Similar, din relaţia (2.20) pentru o transformare elementară la presiune constantă

rezultă:
 dh  p   q  p , pentru că dp=0
 q  p  c p dT
Deci dh=cpdT şi căldura specifică la presiune constantă se determină cu expersia:

 h   J 
cp      [J/kgK] (2.30)
 T  p  kg.k 
Înlocuind relaţiile (2.29) şi (2.30) în (2.27) şi (2.28) rezultă expresiile

diferenţiale ale ecuaţiilor calorice de stare sub forma:
 u 
du  c v dT    dv (2.31)
 v  T
 h 
dh  c p dT    dp (2.32)
 p  T
23
3. GAZE PERFECTE
3.1. Noţiuni generale
Gazul perfect reprezintă o stare ideală de care se apropie gazele din natură, cu atât
mai mult cu cât presiunea lor este mai mică şi cu cât temperatura este mai mare, adică cu
cât gazul este mai rarefiat, deci este mai departe de domeniul de lichefiere.
Gazul perfect este alcătuit din molecule sferice, punctiforme (deci cu volum
neglijabil), elastice, lipsite de forţe de interacțiune moleculară.
În domeniul obişnuit de presiuni şi temperaturi, gazele tehnice (gaze reale), care
evoluează în maşinile termice, urmează legile gazului perfect cu abateri relativ mici.
Legile simple ale gazului perfect, deduse experimental şi dependente între ele
sunt:
a) Legea Boyle-Mariotte, care arată că la temperatură constantă, produsul dintre

volumul ocupat de un gaz perfect şi presiunea sa este constant:
(3.1)
b) Legea Gay-Lussac, care arată că la presiune constantă, volumul unui gaz

perfect este proporţional cu temperatura:
(3.2)
24
c) Legea lui Charles, care arată că la volum constant, presiunea unui gaz perfect
este proporţională cu temperatura:
(3.3)
d) Legea lui Joule, care arată că energia internă a unui gaz perfect nu depinde de
volumul şi de presiunea sa, ea depinde numai de temperatură:
 u 
U  f (T ) sau    0
 v  T
Ca o consecinţă rezultă că şi entalpia unui gaz perfect h = u + pv este funcţie

numai de temperatură (a doua lege a lui Joule) şi nu depinde de presiune:
 h 
H  f (T ) sau    0
 p  T
Ecuațiile calorice de stare ale gazelor perfecte se deduc din rel. (2.31) şi (2.32) şi
din legea lui Joule, rezultând:
şi dh  c p dT (3.4)
3.2. Ecuaţia termică de stare a gazelor perfecte
Ecuația de stare exprimă legătura dintre parametrii de stare ai gazului: presiune,

volum şi temperatură. Pornind de la legile simple ale gazului perfect, scrise şi pentru m
= 1kg de gaz:
ecuaţia izotermei
v
 const. ecuaţia izobarei
T
se stabileşte expresia
pv
 R  const.
T
sau: pv  RT (3.5)
care este ecuația termică de stare a gazului perfect. Deoarece presiunea absolută a
gazului p este măsurată în [N/m2], volumul specific v în [m3/kg], iar temperatura
absolută T în [K], rezultă că R, care este numită constanta generală a gazului, se măsoară
25
în [J/kg K], deci are semnificația unui lucru mecanic (lucrul mecanic efectuat de 1kg de
gaz când acesta se încălzeşte cu un grad la presiune constantă) şi care depinde de natura
gazului.
Pentru m kg de gaz, ecuaţia de stare este:
(3.6)
Forma diferenţială a ecuaţiei de stare se obţine din (3.5) astfel:
sau
(3.7)
O altă formă a ecuației de stare a gazelor perfecte, dedusă cu ajutorul teoriei
cinetico-moleculare este:
(3.8)
în care: N – numărul de particule din volumul V;
k  1,38054  10 23 [J/K] – constanta lui Boltzmann.
Studiul gazului perfect utilizează noţiunea de kilomol. Un kilomol conţine un
număr de kilograme de gaz perfect egal cu masa molară M
1 kmol = M [kg] (3.9)
Exprimată molar, ecuaţia de stare devine, prin multiplicarea relaţiei (3.5) cu masa
molară M:
(3.10)
în care: VM = M v [m3/kmol] este volumul molar;
RM = M R este constanta universală a gazelor perfecte, care nu depinde de
natura gazului.
3.3. Legea lui Avogadro
Ipoteza formulată de Avogadro în 1811, confirmată ulterior, devine legea ce-i

poartă numele, cu următorul enunţ: „în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură,
volume egale din gaze diferite conţin acelaşi număr de molecule”.
26
Legea are următoarele consecințe:

a) În aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură, volumul unui kmol (VM = M v) este
acelaşi, pentru orice gaz perfect. În starea normală, definită prin pN=101325
N/m2=760 mmHg şi TN=273,15 K (tN=0˚C) volumul molar normal al oricărui gaz
perfect este VMN=22,414m3N /kmol.
b) În condiţii egale de presiune şi temperatură un kmol de gaz perfect conţine acelaşi
număr de molecule, denumit numărul lui Avogadro:
molecule/kmol.
Legea permite calcularea valorii constantei universale a gazelor perfecte.
Astfel, pentru 1 kmol de gaz relaţiile (3.8) şi (3.10) conduc la:
pV M  R M T
26  23  J 
deci: RM  M  R  N A k  6,023  10  1,38054  10  8315 
 kmol  K 
Cu ajutorul acestei relații se poate determina valoarea constantei generale R a

oricărui gaz perfect, cunoscând numai masa sa molară:
(3.11)
3.4. Căldura specifică a gazelor perfecte
Căldura specifică reprezintă căldura preluată de unitatea de cantitate de substanţă

pentru a-şi modifica temperatura cu un grad. În calculele termotehnice referitoare la gaze
se folosesc călduri specifice raportate la 1kg, la 1kmol, sau la 1m3N, cu următoarele
notaţii şi unităţi de măsură:
 căldura specifică masică: c [J/kgK]
 căldura specifică molară: CM [J/kmol K]
 căldura specifică volumică: C [J/m3N K]
27
Cantitatea elementară de căldură schimbată la modificarea temperaturii cu dT

este:
[J], m – masa gazului [kg];
Q  C M dT [J], υ – nr. de kmol;
[J], VN – volumul gazului în stare normală, în [m3N].

Între căldurile specifice există relaţiile:
CM=M c=22,414 C [J/kmolK] (3.12)
Căldura specifică depinde de natura gazului, modul izobar sau izocor în care are
loc procesul de încălzire sau răcire al gazului, de temperatură şi de presiune (la valori ale
acestuia peste 50 bar). Se definesc:
 căldura specifică la volum constant
1  Q  1  Q  1  Q 
cv    ; C Mv    ; Cv   
m  dT  v   dT  v V N  dT  v
 căldura specifică la presiune constantă

1  Q  1  Q  1  Q 
cp    ; C Mp    ; Cp   
m  dT  p   dT  p V N  dT  p
Dacă aceeaşi cantitate de gaz se încălzeşte între temperaturile T1 şi T2 la presiune

constantă şi apoi la volum constant, se constată că în timpul procesului izobar se preia o
cantitate de căldură Qp>Qv a procesului izocor. Aceasta denotă că cp>cv, explicaţia fiind
legată de consumul suplimentar de energie, în cazul procesului izobar, pentru mărirea
volumului.
Din expresia entalpiei gazelor perfecte h = u + pv = u + RT, se obţine prin
diferenţiere: dh = du + RdT. Folosind ecuaţiile calorice de stare (rel. 3.4) ale gazelor
perfecte du=cvdT şi dh=cpdT rezultă:
cp-cv=R [J/kgK] (3.13)
Această relaţie, care exprimă legătura dintre căldura specifică la presiune
constantă şi la volum constant pentru gazele perfecte, se numește relaţia lui Robert
Mayer. Prin multiplicare cu masa molară M [kg/kmol] rezultă Mcp – Mcv=RM, adică:
CMp – CMv=RM [J/kmolK] (3.14)
28
Raportul căldurilor specifice la presiune constantă şi la volum constant este

exponentul adiabatic k exprimat ca:
cp C Mp Cp
k   (3.15)
cv C Mv Cv
5
Valoarea acestuia pentru gaze perfecte monoatomice este de 1,67   , pentru
3
7 8
gaze perfecte biatomice 1,47   şi pentru gaze tri şi poliatomice 1,33   .
5 6
Ţinând cont de relaţia (3.13) rezultă:

R kR
cv  şi c p  (3.16)
k 1 k 1
Variația căldurii specifice ca temperatura poate fi exprimată de expresia:

c  A  Bt  Ct 2  ...
Sau prin relații simplificate, de forma:
c = A + Bt
unde A, B, C sunt coeficienți în funcție de natura gazului şi de felul transformării
termodinamice.
Căldura specifică medie între temperaturile t1 şi t2 se defineşte prin expresia:
t 1 t2
c m  c t2 
1 t 2  t1 t
1
cdt [J/kgK] (3.17)
Considerând simplificat variaţia liniară c = A + Bt avem:

1 t2 t t ct  ct 2
cm    A  Bt  dt  A  B 1 2  A  Bt m  1
t 2  t1 t1 2 2
t1  t 2
unde: t m  .
2
În tabele sunt date valorile căldurilor specifice medii între temperaturile 0˚C şi
t
t˚C notate cm 0 . Rezultă deci pentru un interval de temperaturi:
t2 1 t2 t
cm  (t 2  c m  t1  c m 01 ) [J/kgK] (3.18)
t1
t 2  t1 0
29
3.5. Amestecuri de gaze perfecte
Agenţii termici gazoşi utilizaţi în tehnică sunt formaţi de cele mai multe ori din
amestecuri de gaze care se comportă ca un gaz perfect sau real, în funcţie de starea şi
natura gazelor ce intră în componenţa lor. Exemple de amestecuri de gaze:
- aerul (compus din azot şi alte gaze);
- gazele de ardere (compuse din dioxid de carbon, vapori de apă, dioxid de sulf,
azot, etc.);
- gazele de furnal, de cocserie, de gazogen, etc.
Din punct de vedere termodinamic, un amestec de gaze este privit ca un gaz
monocomponent ale cărui proprietăţi depind de compoziţia şi de natura gazelor
componente.
Amestecurile de gaze pot fi definite în două condiţii:
- sunt răspândite în întregul volum al amestecului (fig. 3.1.a); în această situație
fiecare gaz ocupă același volum și are aceeași temperatură ca și amestecul, dar
presiunile parțiale ale componenților sunt diferite.
- separate (prin pereţi) fiecare gaz având aceeași presiune și temperatură ca și
amestecul (fig. 3.1.b); în acest caz volumele parțiale ale componenților sunt
diferite.
A+B+C A B C
+ + + + + +++++
+ + + + + +++++
VA=VB=VC=V pA=pB=pC=p
TA=TB=TC=T TA=TB=TC=T
a) b)
Fig.3.1. Tipuri de amestecuri de gaze
Legile generale ale amestecurilor de gaze sunt:
30
a) Legea conservării masei, care precizează că masa amestecului este egală cu

suma maselor gazelor componente
n
m   mi [kg] (3.19)
i 1
b) Legea lui Dalton, potrivit căreia fiecare component dintr-un amestec de gaze se
răspândeşte în întreg volumul ocupat de amestec ca şi cum ar fi singur, şi exercită o
presiune parţială pi. Presiunea totală a amestecului (fig. 3.1.a):
n
p   pi [N/m2] (3.20)
i 1
c)Legea lui Amagat arată că suma volumelor parţiale corespunzătoare gazelor

componente, considerate la presiunea şi temperatura amestecului (fig. 3.1.b), este egală
cu volumul amestecului:
n
V   Vi [m3] (3.21)
i 1
Amestecul de gaze este caracterizat prin participaţiile masice gi şi volumice vi

definite de relaţiile:
mi m masa componentului i
gi   n i 
m masa amestecului (3.22)
 mi
i 1
n
 gi 1
i 1
v v vol .comp.i ( la p si T amestec )

ri  i  i 
v n volumul total (3.23)
 vi
i 1
n
 ri 1
i 1
Relaţia dintre gi şi ri este:

mi  i v i  i
gi    ri (3.24)
m v 
unde: ρi - densitatea componentului i;
31
ρ - densitatea amestecului.
Prin definiţie, amestecul de gaze perfecte este un gaz perfect, deci ecuaţia termică
p  1 p
de stare a amestecului este pV=RT sau   RT     deci   şi ţinând seama de
 V RT
i R
egalitatea presiunii şi temperaturii componenţilor, rezultă:  deci:
 Ri
R
gi  ri (3.25)
Ri
n n n
sau, prin însumare: R  ri   g i Ri şi ţinând cont că  ri  1 rezultă pentru constanta
i 1 i 1 i 1
generală a amestecului:
n
R   g i ri (3.26)
i 1
Pentru a determina presiunea parţială a componentului i al unui amestec de gaze,

la care componenţii sunt caracterizaţi prin acelaşi volum ocupat V şi aceeaşi temperatură
T (fig. 3.1.a), se exprimă ecuaţia de stare:
- pentru componentul i : piV=miRiT
- pentru amestec : pV=mRT,
pi mi Ri R
de unde:    g i  i  ri , astfel că presiunea parțială a unui component se poate
p m R R
stabili cu relaţia:
pi=ri p [N/m2] (3.27)
Mărimile caracteristice de stare ale amestecurilor de gaze perfecte se calculează
în funcţie de participaţia masică sau volumică a componenţilor, după cum urmează:
n  J 
- constanta amestecului R   g i Ri  ;
i 1  kg  K 
n
 kg 
- densitatea amestecului    ri g i  3  ;
i 1 m 
n
 kg 
- masa molară M   ri M i  ;
i 1  kmol 
32
n  J 
- căldura masică c   g i ci  ;
i 1  kg  K 
n
 J 
- căldura molară C M   ri C M i  ;
i 1  kmol  K 
n
 J 
- căldura volumică C   ri C i  3 ;
i 1 m  K 
n J 
- entalpia amestecului h   g i hi   ;
i 1  kg 
n
- energia internă u   g i ui .
i 1
3.6. Transformări simple de stare ale gazelor perfecte
În termotehnică se consideră că procesele pe care le suferă agenţii de lucru în

maşinile termice sunt compuse dintr-o succesiune de transformări simple. Acestea sunt
caracterizate prin faptul că o mărime de stare (p, V, T, u, h, s) rămâne constantă.
Se vor studia procesele simple cvasistatice, reversibile ale gazului perfect.
3.6.1. Transformarea izocoră
Izocora este o transformare calorică, fiind utilizată în procesele de încălzire sau

răcire a unui gaz la volum constant.
Ecuaţia transformării este v=const; dv=0.
În diagrama p-V transformarea izocoră se reprezintă printr-un segment de dreaptă
perpendicular pe axa volumelor (fig. 3.2). Pentru cele două stări este satisfăcută ecuaţia:
p1V=mRT1 ; p2V=mRT2 de unde:
p1 T1 p
 saup  const. (3.28)
p 2 T2 T
p2 2
Incălzire
Răcire
p1 1
33
V1 = V2 V
Fig.3.2. Transformarea izocoră

2
Lucrul mecanic schimbat de sistem cu mediul exterior este l12   pdV  0 .
1
Schimbul de căldură între sistem şi mediul exterior la încălzirea izocoră (de la

starea 1 la starea 2) sau răcirea (de la starea 2 la starea 1) se determină din ecuația
primului principiu al termodinamicii q  du  pdV :
2 2 2 2
q12   du   pdV   du  u 2  u1   cv (T )dT deci:
1 1 1 1
q12  cvm
T2
T1
 T2  T1   J
 (3.29)
 kg 
Q12  mq12  mcvm T2  T2  T1  [J].

T
Pentru masa m de gaz: 1
3.6.2. Transformarea izobară
Izobara este o transformare calorică, fiind utilizată la procesele de încălzire sau

răcire a unui gaz, la presiune constantă.
Ecuaţia transformării este p = const.; dp = 0.
Izobara se reprezintă în diagrama p-v printr-un segment de dreaptă perpendicular
pe axa presiunilor (fig.3.3).
Incălzire
1 2
p1 = p2
Răcire
l12
34
v1 v2 v
Fig.3.3. Transformarea izobară
Din ecuaţiile: pV1=RT1 şi pV2=RT2 rezultă:

v1 T v
 1 sau  const. (3.30)
v 2 T2 T
Lucrul mecanic schimbat cu mediul exterior:

2
J 
l12   pdv  p( v 2  v1 )  (3.31)
1  kg 
Lucrul mecanic schimbat de sistem cu mediul exterior în timpul transformării

izobare este egal în valoare absolută cu aria dreptunghiului mărginit de axa absciselor,
izobară şi perpendicularele coborâte din capetele izobarei pe axa absciselor.
Căldura schimbată cu mediul exterior în timpul transformării:
2 2
q12   du   pdv  u 2  u1  p( v 2  v1 )  h2  h1 deci:
1 1
T2
2
 J 
q12   c p (T ) dT  c pm (T2  T1 )   (3.32)
1 T1  kg 
T2
Pentru masa m de gaz Q12  mc pm (T2  T1 ) [J].
T1
În transformarea izobară căldura schimbată cu mediul exterior serveşte deci atât

pentru modificarea energiei interne cât şi pentru efectuarea de lucru mecanic.
3.6.3. Transformarea izotermă
Izoterma este o transformare termodinamică mecanică folosită în tehnică pentru

producerea de lucru mecanic, la temperatură constantă.
Ecuaţia izotermei este T = const.; dT = 0 şi este reprezentată în diagrama p-V
printr-un arc de hiperbolă echilaterală (fig. 3.4). Din ecuaţiile de stare rezultă: p1V1=RT,
p2V2=RT, deci:
35
p1V1= p2V2 sau pV=const. (3.33)
p1 1
q12
2
p2
l12
Fig.3.4. Transformarea izotermă
v1 v2 v
2 2
dV
Lucrul mecanic schimbat de sistem cu mediul exterior: l12   pdV  RT 
1 1
V
deci:
v2 p p J 
l12  p1V1 ln  p1v1 ln 1  RT ln 1   (3.34)
v1 p2 p 2  kg 
În diagrama p-V lucrul mecanic este egal cu aria suprafeţei determinate de axa
absciselor, curba izotermică şi ordonatele extreme.
Căldura schimbată cu mediul exterior rezultă din ecuaţia primului principiu
q  du  pdV şi din ecuaţiile calorice de stare du  c v dT  0 (T  const.) , dh  c p dT  0 ,
deci:
2
p J 
q12   pdV  l12  RT ln 1  kg  (3.35)
1
p2  
p1
şi Q12  m  q12  mRT ln [J]
p2
36
Rezultă că în procesele izoterme reversibile ale unui gaz perfect, toată căldura
absorbită din mediul exterior se transformă în lucru mecanic. De asemenea, în această
transformare a gazului perfect u1=u2 şi h1=h2, deci izoterma este şi izentalpă,
menţinându-se în acelaşi timp şi energia internă constantă.
3.6.4. Transformarea adiabată
Adiabata este o transformare termodinamică mecanică, în timpul căreia sistemul
nu schimbă căldură cu mediul exterior
Ecuația transformării se obține din ecuația primului principiu al termodinamicii
și din ecuația de stare pv = RT, prin diferențiere:
d(pv) = R dt
deci:
Pentru un gaz perfect și .
Considerând coeficientul adiabatic k = const. în raport cu temperatura, ecuația

primului principiu devine:
Prin împărțire cu cv pv se obține:
iar prin integrarea ecuației precedente rezultă:
37
Deci pentru o transformare adiabată 1-2 : .
Dacă în ecuația de stare scrisă sub formă diferențială se înlocuiește
cu , rezultă ṣi ecuația adiabatei se
poate scrie sub forma:
(3.37)
Eliminând volumul v între ecuațiile (3.36) și (3.37) se obține:
. (3.39)
sau (3.40)
1
p1
adiabata
izoterma
pA A
p2 2
Fig.3.5. Transformarea adiabată
v1 vA v2 v
38
Transformarea adiabată se reprezintă în diagrama p-v (fig. 3.5) printr-un arc de

hiperbolă având o pantă mai mare decât izoterma. Lucrul mecanic schimbat cu mediul
exterior: , dar din expresia primului principiu al termodinamicii du + pdv =
0, deci:
(3.40)
Deci, într-o transformare adiabată (destindere) lucrul mecanic se efectuează pe seama

reducerii energiei interne a gazului.
Deoarece , expresia lucrului mecanic se mai poate scrie:
(3.41)
3.6.5. Transformarea politropică
Transformarea politropă se caracterizează prin variația tuturor parametrilor de stare (p,

v, T) și prin schimbul de energie cu mediul exterior sub formă de căldură și lucru mecanic.
Procesele reale de comprimare sau destindere din mașinile termice nu se pot realiza în mod
riguros adiabatic sau izotermic, ci ele pot fi considerate politropice.
Schimbul de căldură ce are loc în timpul transformării politrope este dat de relația
generală:
În care se înlocuiește și se obține:
Se definește exponentul politropic cu expresia:
39
rezultând ecuația politropei:
Rezultă că ecuația politropei are aceeași formă cu a adiabatei diferind numai

exponentul. Ca urmare, relațiile între parametrii de stare ai gazului sunt aceleași și
pentru transformarea politropică, înlocuind exponentul k prin n:
adiabată
politropă
izotermă
a
Fig.3.6. Transformarea politropică
M p=ct.
pM
n=1 n=0
1<n<k
n=∞
n=k
v=ct.
40
vM v
Forma curbei politropice în diagrama p-v este prezentată în fig. 3.6. Pentru
calculul mașinilor și instalațiilor termice prezintă interes transformările politropice în
care 1 < n < k.
Din (3.41) rezultă
(3.45)
O altă definiție a politropei este: transformarea în timpul căreia valoarea căldurii
specifice
Lucrul mecanic dezvoltat sau absorbit într-o transformare politropică 1-2 se

deduce din relația primului principiu al termodinamicii:
Dar , deci:
Înlocuind pe din (3.45) se obține:
sau:
(3.46)
Se observă că s-a obținut aceeași formă de ecuație ca în cazul procesului adiabat,

dar având exponentul n în loc de k.
41
Căldura schimbată de gaz cu mediul exterior:
(3.47)
Transformarea politropică reprezintă un proces termodinamic general.

Particularizând valorile exponentului n în ecuația se pot obține celelalte
patru transformări termodinamice simple ale gazelor perfecte:
n=0 ; p=ct. ; cpol = cp - transformare izobară
n=1 ; pv = ct. ; cpol = ∞ - transformare izotermă
n=k ; pvk = ct. ; cpol = 0 -transformare adiabată
n = ∞ ; v = ct. ; cpol = cv - transformare izocoră
4. AL DOILEA PRINCIPIU AL TERMODINAMICII
4.1.Cicluri termodinamice
Maşinile termice au rolul de a transforma

căldura în lucru mecanic în mod continuu şi ca
urmare, agentul termic trebuie să fie readus
mereu în starea iniţială, după parcurgerea unor
serii de transformări termodinamice.
Transformarea continuă a căldurii în lucru
mecanic este posibilă deci numai în cadrul unui
ciclu termodinamic.
42
Ciclul termodinamic este o succesiune de transfomări prin care agentul termic se readuce în
starea iniţială. Rezultă că în diagramele termodinamice un ciclu se reprezintă printr-o curbă
închisă. Fie ciclul ABCDA în diagrama p-V (fig.4.1). Punctele A şi B sunt punctele de contact
ale ciclului cu izocorele limită iar C şi D cu adiabatele limită.
În transformarea ACB agentul termic îşi măreşte volumul, deci furnizează în exterior un
Fig.4.1.Ciclul termodinamic B
lucru mecanic lACB >0, l ACB   pdV  aria aABCb , iar pe poziţia de revenire în starea iniţială
AC
A, arcul BDA, se consideră un lucru mecanic efectuat din exterior (pentru micşorarea
volumului) lBDA <0.
C
l BDA   pdV ; l BDA  aria aADBb
BD
Lucrul mecanic total schimbat cu exteriorul este suma algebrică a lucrurilor mecanice
ale transformărilor care compun ciclul:
l c   pdV  l ACB  l BDA  l ACB  l BDA  aria aACBb  aria aADBb  aria ACBDA
Deci lucrul mecanic al ciclului este precizat grafic de aria cuprinsă în interiorul curbei ce
reprezintă ciclul în diagrama p-V.
Din punctul de vedere al sensului de parcurgere ciclurile pot fi:

 directe, parcurse în sens orar, numite şi cicluri producătoare de lucru mecanic, sau cicluri
motoare;
 inversate, parcurse în sens antiorar, care sunt cicluri consumatoare de lucru mecanic.
Analizând pentru ciclul ACBDA schimbul de căldură între agentul termic şi mediul
exterior, se constată că, în punctele de contact cu adiabatele limită, C şi D, temperaturile sunt în
raportul Tc>Td, deci pe porţiunea DAC ciclul primeşte cantitatea de căldură qDC , iar pe porţiunea
CBD cedează cantitatea de căldură qCD. Rezultă deci, că în ansamblu, ciclul va schimba
cantitatea de căldură q=qDC -|qCD| şi conform primului principiu al termodinamicii aplicat
întregului ciclu rezultă ecuaţia de bilanţ energetic al ciclului:
lc=qDC -|q CD | (4.1)
întrucât ∆u=0, starea finală coincizând cu cea iniţială.
43
Se defineşte randament termic al ciclului motor, raportul dintre lucrul mecanic lc şi

cantitatea de căldură introdusă în ciclul qDC .
lc q DC  qCD q CD
   1 (4.2)
q DC q DC q DC
Această expresie arată că randamentul termic al unui ciclu este totdeauna subunitar,
indiferent de natura transformărilor care formează circuitul şi de agentul termodinamic utilizat.
4.2. Ciclul Carnot
Sadi Carnot (1824) analizând condiţiile optime de transformare continuă a căldurii în

lucru mecanic a ajuns la concluzia că singurul ciclu care asigură un randament maxim acestei
transformări este un ciclu reversibil, teoretic, format din două izoterme şi două adiabate
(Fig.4.2).
1 q
l0
Δq=0
2
T=ct.
4
Fig.4.2. Ciclul CarnotΔq=0
q0 3
T =ct.
Agentul termic este un gaz perfect fiind adus în contact cu
0
două surse de căldură cu
0
temperaturile T0 şi T>T0 .
v
Transformările 1-2 şi 3-4 sunt izoterme iar 2-3 şi 4-1 sunt adiabate. Cantitatea de căldură
primită la temperatura constantă T este q, iar pe izoterma T0 are loc schimbul de căldură q0.
44
Lucrul mecanic al ciclului Carnot lc corespunde ariei cuprinse în interiorul celor patru
transformări şi conform primului principiu al termodinamicii lc=q -|q 0|
Randamentul termic al ciclului este :
lc q  q0 q0
   1 (4.3)
q q q
p1 p4
în care expresiile cantităţilor de căldură schimbate sunt: q  RT ln şi q 0  RT0 ln .
p2 p3
Ţinând seama de ecuaţiile adiabatelor:
k 1
T2 T  p  k
(2-3)    2 
T3 T0  p3 
k 1
T4 T  p  k
(4-1)    4 
T1 T0  p1 
p1 p p1 p
rezultă:  2 şi  4 deci randamentul termic al ciclului Carnot devine:
p4 p3 p2 p3
T0
  1 (4.4)
T
Această relaţie arată că randamentul ciclului Carnot este independent de natura agentului
termic utilizat şi prin aceasta ciclul Carnot ocupă o situaţie specială, randamentul lui servind
drept mărime de referinţă.
p
Ciclul Carnot poate fi parcurs şi în
3 sens invers, fiind consumator de lucru

q
mecanic. În acest caz el joacă rolul de
lc
Δq=0 ciclu frigorific sau de pompă de
2 căldură, realizând vehicularea căldurii
T=ct.
4 între un nivel mai scăzut de
Δq=0
temperatură şi unul mai ridicat (fig
q0 1
T0=ct. 4.3)
0
Din punct de vedere frigorific ciclul
v serveşte la răcirea spaţiului de unde el

Fig.4.3. Ciclul Carnot inversat absoarbe căldura (efectul util este q0).
Din punct de vedere caloric, ciclul serveşte la încălzirea spaţiului unde el cedează căldură.
45
A doua interpretare a fost folosită de Kelvin în 1852 la încălzirea unei încăperi cu

ajutorul unei instalaţii frigorifice, care prelua căldura de la mediul ambiant, dându-i denumirea
de pompă de căldură.
Notând cu q0 căldura absorbită de ciclul Carnot inversat de la un mediu cu temperatura
To> temperatura mediului ambiant şi cu q căldura cedată de el unui mediu cu temperatura T>To
există egalitatea |q|=q0+|lc |, în care lc este lucrul mecanic consumat de ciclul Carnot inversat.
Aprecierea economicităţii termodinamice a ciclului inversat se face cu ajutorul unei
mărimi denumită eficienţa ciclului, definită ca raport dintre efectul util (q0 sau q, după cum
ciclul se foloseşte într-o instalaţie pentru producerea frigului, sau a căldurii) şi lucrul mecanic
consumat lc.
q0 q q0  lc
Eficienţa frigorifică este deci:  f  , iar eficienţa calorifică:  c  0    f 1
lc lc lc
ceea ce arată că ambele eficienţe variază identic cu temperatura.
Avantajele pompei de căldură constau în faptul ca ea poate fi folosită la recuperarea
căldurii deşeu, chiar la temperaturi scăzute.
Ţinând cont de expresiile corespunzatoare pentru q şi q0 rezultă:
T0 T
f  şi  c  (4.5)
T  T0 T  T0
4.3. Procese reversibile ṣi ireversibile
Perfecţiunea unui proces de transformare a energiei depinde de caracterul reversibil sau

ireversibil al acestuia.
În natură toate procesele sunt ireversibile, ca de exemplu fenomenele cu frecare,
fenomenul de amestecare a gazelor prin difuzie, transmiterea căldurii între corpuri cu
temperaturi diferite. Fenomele ireversibile sunt caracterizate de proprietatea că ele decurg în
mod spontan într-un anumit sens, adică dintr-o stare iniţială mai puţin probabilă, într-una finală
mai stabilă, mai probabilă. Transformarea în sens invers este posibilă numai cu consum de lucru
mecanic din exterior, mai mare decât cel furnizat de sistem în procesul direct, spontan.
Ireversibilitatea înseamnă, deci, faptul că un sistem în care a avut loc un proces spontan
46
nu poate fi readus în starea iniţială fără a provoca schimbări persistente în mediul ambiant.
Procesele reversibile sunt caracterizate de posibilitatea revenirii din starea finală în
starea iniţială, cu acelaşi schimb de căldură şi lucru mecanic ca în procesul direct, deci fără a
produce modificări persistente în mediul ambiant. Posibilitatea schimbării semnului timpului
constituie cel mai bun criteriu de reversibilitate. Rezultă, deci că transformarea reversibilă este
limita comună a două transformări posibile de sensuri inverse, sau, cu alte cuvinte, o
transformare reversibilă constă dintr-o succesiune de stări de echilibru astfel încât o forţă oricât
de mică poate provoca, după sensul ei, producerea transformării într-un sens sau altul.
Fenomenele din mişcarea mecanică sunt reversibile atâta timp cât frecarea poate fi
neglijată.
În cazul fenomenelor termice procesele sunt reversibile dacă diferenţele de temperatură,
presiune etc., care apar între sistemele aflate în interacţiune, tind către zero, astfel ca
fenomenele să fie independente de direcţia de transformare, practic ele putând fi considerate în
echilibru. De exemplu, comprimarea unui gaz cu o viteză infinit mică a pistonului este
reversibilă.
Deşi în practică este imposibil de realizat un proces reversibil, acest concept este foarte
utilizat, procesul reversibil fiind un proces ideal către care se poate tinde. Procesele reversibile
sunt luate ca modele simplificatoare ale proceselor reale, care sunt ireversibile.
Ciclul reversibil determină randamentul maxim pe care îl poate avea o maşină termică.
Comparând ciclul real al maşinii termice cu ciclul teoretic reversibil, se poate analiza
posibilitatea creşterii randamentului ciclului real.
4.4. Enunțurile principiului al doilea al termodinamicii
Prima formulare a principiului al doilea al termodinamicii a fost dată de Sadi Carnot şi

rezultă din studiul ciclului care-i poarta şi numele: ”O maşină termică nu poate produce în mod
continuu (ciclic) lucru mecanic, decât dacă agentul termic schimbă căldură cu două surse de
căldură de temperaturi diferite”.
Potrivit acestui enunţ, orice motor necesită, pentru a funcţiona în mod continuu, o sursă
de căldură cu temperatură ridicată (obţinută de obicei prin arderea unui combustibil) de la care
preia căldura şi o transformă în lucru mecanic şi o sursă rece căreia-i cedează căldura ramasă
47
neutilizată. Sursa rece este reprezentată de obicei, de mediul ambiant. Din această formulare
rezultă logic imposibilitatea tranformării integrale a căldurii în lucru mecanic în mod continuu
ciclic. O maşină care ar produce continuu lucru mecanic preluând căldura de la un rezervor de
căldură (de exemplu mediul ambiant) fără să necesite şi existenţa unei surse reci, căreia să-i
cedeze o parte din căldura preluată, ar constitui un perpetuum mobile de speţa doi. Rezultă,
deci, imposibilitatea tranformării energiei mediului ambiant, practic nelimitată, în lucru
mecanic.
O altă formulare deci :”Un perpetuum mobile de speţa a doua este imposibil.”
Thomson (lord Kelvin) a dat următoarea formulare a principiului al doilea: „Este
imposibil să se construiască o maşină termică, care să producă continuu lucru mecanic prin
absorbţia căldurii de la un singur izvor termic.”
Clausius a enunţat în 1850, principiul al doilea al termodinamicii astfel: „Căldura nu
poate trece de la sine decât de la un corp cu o temperatură mai ridicată spre un corp cu o
temperatură mai scăzută”. Transferul de căldură poate fi realizat şi între un corp cu o
temperatură mai scăzută spre un corp cu o temperatură mai ridicată, dar numai în urma unei
modificări a condiţiilor exterioare ale sistemului, de exemplu prin consumare de lucru mecanic.
Este cazul pompelor de căldură sau al instalaţiilor frigorifice.
4.5. Entropia
Gradul de reversibilitate sau ireversibilitate al transformărilor, precum şi caracterul mai

mult sau mai puţin spontan al acestora se poate defini cu ajutorul entropiei. Aceasta permite
exprimarea matematică a principiului al doilea al termodinamicii.
T2 q2
Pornind de la expresia randamentului ciclului Carnot:   1   1 rezultă
T1 q1
q1 q2 q1 q 2 q
T1

T2
sau 
T1 T2
 0 şi, în general pentru un ciclu reversibil T  0.
Dacă ciclul ar consta din „n” cicluri Carnot infinit mici, la limită rezultă:
n q
q
lim  i   0
i 1 T T
n 
48
(4.6)
q
Integrala  T
se numeşte integrala lui Clausius.
În consecinţă, într-un ciclu reversibil, integrala lui Clausius este nulă. Rezultă că
expresia de sub integrală este o diferenţială totală exactă a unei funcţii de stare numită entropie.
Entropia notată cu S , respectiv entropia specifică, notată cu „s” se definesc matematic
prin:
ṣi (4.7)
Aceasta este expresia matematică a principiului al doilea al termodinamicii.Variația

entropiei între două stări de echilibru 1 ṣi 2 va fi:
S2-S1= (4.8)
Integrala lui Clausius se citeṣte astfel: variația de entropie de-a lungul unui ciclu
reversibil este nulă, sau altfel: în orice ciclu
reversibil entropia rămâne constantă.
Variația de entropie mai este nulă în cazul
proceselor adiabatice. De aceea procesul
adiabatic se mai numeṣte si proces izentropic,
pentru care ds=0 sau s=const.
Conceptul de entropie permite folosirea
unui sistem de axe de coordonate T-s, numit
diagramă entropică.(fig.4.4).
Fig.4.4. Diagrama entropică
Suprafața de sub curba corespunzatoare unui proces reversibil 1-2 reprezintă valoarea
schimbului de căldură cu mediul exterior:
Q12= (4.9)
In cazul unui ciclu termodinamic reprezentat în coordonatele T-s (fig.4.5) suprafața din
interiorul ciclului corespunde cantității de caldură echivalentă lucrului mecanic produs sau
49
consumat. Un ciclu Carnot se reprezinta în

coordonatele T-s printr-un dreptunghi
(fig.4.6). Randamentul termic al oricărui alt
ciclu reversibil dezvoltat între temperaturile
T ṣi T0 fiind inferior valorii: .
Fig 4.5 Ciclu termodinamic
A ǀqCǀ = ǀlCǀ C
De asemenea, randamentul unei maṣini reversibile este mai mare decât randamentul unei
maṣini ireversibile ce funcționează între aceleaṣi surse de căldură:
Considerănd un ciclu Carnot ireversibil rezultă că:
ṣi ṣi în general
sau, la limită, prin însumarea ciclurilor elementare Carnot ireversibile infinit mici, rezultă:
(4.11)
Aceasta este integrala lui Clausius pentru
un ciclu ireversibil oarecare, constatăndu-se că
50
este negativă, spre deosebire de cazul proceselor ciclice reversibile pentru care integrala este
nulă.
Se considera o transformare ireversibilă deschisă între două stări 1 ṣi 2 (fig.4.7) ṣi se presupune
că există o altă transformare, reversibilă prin care sistemul poate evolua din aceeaṣi stare inițială
1 în aceeaṣi stare finală 2. In transformarea reversibilă integrala lui Clausius are valoarea:
S2-S1=
1 2
T
T0
4 3
Succesiunea celor două transformari, prima, ireversibilă de la 1 la 2 ṣi inversa

transformarii reversibile de la 2 la 1, constituie
un ciclu ireversibil pentru care inegalitatea
(4.11) devine
si ,
adică într-o transformare ireversibilă deschisă integrala lui Clausius este mai mică decât variația
51
entropiei sistemului. In cazul unei transformări ireversibile elementare se poate scrie δQ <
Tds .
1
ireversibilă
reversibilă 2
V
s
Unind expresiile variatiei entropiei pentru transformari reversibile si ireversibile se poate

scrie:
ds ≥
Sensul egal este valabil pentru procesele reversibile.

Pentru un sistem izolat (adiabatic) expresia (4.13) devine
ds≥0
Al doilea principiu al termodinamicii poate fi interpretat ca un principiu al creṣterii

entropiei. Entropia unui sistem izolat nu poate să scadă. Ea se menține constantă dacă în sistem
se desfaṣoară numai procese reversibile, sau creṣte în cazul în care în sistem au loc procese
52
ireversibile.
4.6. Expresiile matematice combinate ale principiilor termodinamicii
Din expresia variaţiei entropiei în procesele reversibile şi ireversibile a rezultat că:

q
ds  sau Tds≥ δq (4.15)
T
Prin înlocuirea expresiei schimbului elementar de căldură δq din primul principiu al
termodinamicii rezultă:
 pentru o transformare închisă
δq=du+pdV
Tds≥du+pdV (4.16)
 pentru o transformare deschisă
δq =dh-Vdp
Tds≥dh-Vdp (4.17)
În cazul gazelor perfecte, pentru care du=cvdT şi dh=cpdT expresiile matematice
combinate ale celor două principii ale termodinamicii devin:
cv dT  pdV
ds  (4.18)
T
c p dT  vdp
sau ds  (4.19)
T
5. GAZE REALE, VAPORI
5.1. Proprietățile gazelor reale
53
Deosebirea între gazele reale şi cele perfecte depinde de natura gazelor, iar pentru
acelaşi gaz, de depărtarea stării lui faţă de stările de schimbare de fază.
Comportarea diferită a gazelor reale faţă de cea a gazelor perfecte se datorează în
principal, pe de o parte interacţiunilor moleculare, care fac ca presiunea gazului să crească, iar
pe de altă parte volumului propriu al moleculelor, care reduc volumul în care gazul îşi manifestă
acţiunea. Gazele reale nu se supun decât într-o anumită măsură legilor gazelor perfecte şi
implicit în aceeaşi măsură verifică ecuaţiile de stare ale acestora.
Abaterile gazelor reale de la legile gazelor perfecte devin importante în domeniul
presiunilor mari şi al temperaturilor scăzute. De
asemenea, gazele care se găsesc în apropierea
punctelor de lichefiere (condensare) – vaporii –
prezintă abateri mari de la legile gazelor perfecte.
Pentru studiul comparativ al abaterilor gazului
real de la legea Boyle-Mariotte se utilizează
diagrama pV-p (fig. 5.1). Pentru un gaz perfect,
izotermele trasate într-o astfel de diagramă sunt
linii drepte orizontale (pV=ct= RT), ceea ce nu se
constată la niciuna din izotermele gazelor reale.
Existenţa unui punct sau chiar a unui palier cu tangentă orizontală pentru fiecare din izotermele
situate într-un anumit domeniu, scoate în evidenţă existenţa unor stări la care gazul real se
comportă ca un gaz perfect. Curba care uneşte valorile minime ale izotermelor, în care
  ( pV ) 
tangentele la izoterme sunt orizontale    0 , poartă numele de curbă de inversiune, sau
 p  T
curba Boyle.
Diferenţele de comportare ale
gazelor reale, în raport cu gazele
perfecte, au fost puse în evidenţă prin
numeroase experienţe. Astfel, Thomas
Andrews (1869) a urmărit desfăşurarea
procesului de comprimare a gazelor
reale, pe cale experimentală.
54
Comprimând la temperatură constantă un gaz, a cărui stare iniţială este reprezentată prin
punctul A în diagrama p-V (fig. 5.2) se observă că la o anumită valoare a presiunii,
corespunzătoare punctului B, gazul începe să se lichefieze, fără ca presiunea lui să se modifice.
În tot timpul lichefierii, care are loc de-a lungul palierului BC, presiunea şi temperatura se
menţin constante, iar volumul specific scade foarte mult. După starea C, în care gazul este
complet lichefiat, comprimarea izotermică este reprezentată prin curba C-D cu pantă foarte
mare, deoarece lichidele sunt mai puţin comprimabile decât gazele. Repetând procesul de
comprimare izotermică, la diferite valori ale temperaturii, se constată că pe măsură ce
temperatura creşte, porţiunea orizontală BC se micşorează; la o anumită valoare a temperaturii
(Tcr), bine determinată şi caracteristică fiecărui fluid, palierul izotermei dispare, punctele B şi C
se confundă în punctul Cr, denumit punct critic. În acest punct lichefierea sau vaporizarea se
desfăşoară fără variaţie de volum. Curba izotermă T=Tcr prezintă un punct de inflexiune
(punctul Cr), în care tangenta la curbă este orizontală..
Punctul Cr este caracterizat prin coordonatele: temperatura critică (Tcr), presiunea critică
(Pcr) şi volumul critic (Vcr).
La temperaturi mai mari decât cea critică fenomenul de lichefiere nu mai are loc oricât
de mult ar creşte presiunea. Izotermele T>Tcr sunt curbe continue, fară a mai prezenta porţiuni
orizontale; la temperaturi ridicate, punctual de inflexiune dispare, iar curbele izotermice tind a
se confunda cu hiperbole echilatere, ca în cazul gazelor perfecte.
Urmărind forma curbelor izotermice şi modificarea stării de agregare în cursul

comprimării, în diagrama p-V, se pot deosebi 3 zone:
a) zona fazei gazoase I
b) zona fazei lichide III
c) zona de coexistenţă a vaporilor şi lichidului II (în această zonă se desfăşoară
transformarea de fază).
Zona vaporilor este separată de zona amestecului lichid-vapori prin curba Cr-n, numită
curbă limită superioară; curba Cr-m, numită curbă limită inferioară, desparte zona lichidului de
zona de amestec a celor două faze.
Experienţele de laborator efectuate cu gaze reale au urmărit în primul rând evidenţierea
pV
abaterii acestora de la ecuaţia termică de stare, prin introducerea unui coeficient: z 
RT
55
numit factor de neidealitate, sau coeficient de compresibilitate.

Valorile acestui coeficient variază în limite foarte largi în funcţie de presiune şi temperatură
z=z(p,T) conform diagramei din fig 5.3.
(trasată pentru vapori de apă). Pentru gazul
perfect z=1 se constată că gazele reale
confirmă această valoare numai la presiuni
obişnuite. Izoterma Boyle TB se defineşte ca
fiind izoterma care are tangenta orizontală
 z 
p→0, deci   0 şi marchează
 p  p 0
comportarea gazului real ca fiind identică

cu a gazului perfect.
Izotermele din această diagramă arată că gazele reale pot fi, funcţie de presiune şi
temperatură, mai compresibile sau mai puţin compresibile decât gazele perfecte după cum z 1.
Gazele reale se deosebesc de cele perfecte şi sub raportul proprietăţilor calorice.
Măsurătorile arată dependenţa mărimilor calorice de stare ale gazelor reale nu numai de
temperatură, dar şi de presiune.
5.2. Ecuații de stare ale gazelor reale
Nu se cunoaște în prezent o ecuație de stare cu caracter universal, care să îmbrace toate

particuritățile diferitelor gaze.
Cele peste 150 de ecuații propuse de diferiti cercetători se bazează pe noțiuni teoretice,
însă cea mai mare parte au fost determinate pe baza prelucrării matematice a datelor
experimentale. Expresiile lor sunt cu atât mai complicate cu cât descriu mai correct comportarea
gazelor.
Dintre ecuațiile de stare propuse pentru gazele reale se menționează:
- Ecuația Van der Waals:
(5.1)
56
în care a= coeficient de proporționalitate

b= volumul propriu al moleculelor (covolumul)
- Ecuația lui Clausius, care are la bază ecuația Van der Waals, în care s-a introdus
funcția φ(T) și constanta c determinată experimental:
(5.2)
- Ecuația Beattie – Bridgeman, una din cele mai exacte ecuații empirice:
(5.3)
unde constantele A0 , a , B0 , b , c sunt determinate experimental.
- Ecuația Vukalovici-Novikov este stabilită pe cale teoretică ținand seama de ascocierea

moleculelor gazelor reale (numite molecule comprexe).Aceasta ecuație de stare este utilizată în
special pentru calculul mărimilor de stare ale vaporilor de apă și are forma :
(5.4)
în care A și B sunt coeficienți ce depend de a, b din ecuația Vam der Waals și de natura gazului.
5.3. Vaporizarea la presiune constantă
5.3.1 Echilibrul fazelor
Un corp omogen din punct de vedere fizic, care reprezintă o parte a unui sistem
eterogen, poarta numele de fază. Fazele sunt delimitate între ele prin suprafeţele pe care apar
variaţii în salt (discontinuităţi) ale unora dintre proprietăţile fizice, respectiv ale unor parametrii
de stare.
În cazul unei substanţe pure care se vaporizează, sistemul termodinamic este format din
două faze: lichidul şi vaporii.
57
Condiţiile de echilibru ale unui sistem multifazic sunt precizate de regula fazelor a lui
Gibs: ”într-un sistem format din α corpuri diferite, numărul β al fazelor care se pot găsi simultan
în echilibru termodinamic este     2 ”.
Dacă     2 , sistemul are n    2   grade de libertate, adică cele β faze pot
coexista în diferite stări de echilibru termodinamic, caracterizate prin existenţa a n relaţii de
dependenţă între parametrii de stare.
În cazul unui sistem alcătuit din mai multe faze ale aceluiaşi corp (α=1), numărul maxim
al fazelor care pot cooexista în stare de echilibru este βmax=3 (respectiv faza solidă, lichidă şi
gazoasă). Coexistenţa celor trei faze ale
corpului este posibilă într-o singură stare de
echilibru termodinamic, deoarece sistemul
nu are nici un grad de libertate. Această
stare termodinamică este numită punct
triplu. Diagrama de echilibru a fazelor este
reprezentată în fig.5.4. Curbele de echilibru
solid-lichid (curba de topire), solid-vapori
(curba de sublimare) şi lichid-vapori (curba
de vaporizare), care se întâlnesc în punctul
triplu A împart diagrama în trei zone: zona fazei solide, zona fazei lichide şi zona fazei gazoase.
Curba A-Cr de vaporizare, se opreşte în punctul critic.
Sistemul bifazic, format din două faze ale aceluiaşi corp (solid-lichid, lichid-vapori sau
solid-vapori) are un grad de libertate, adică există o relaţie de dependenţă p=f(t) care exprimă o
legătură între presiunea şi temperatura de echilibru a celor două faze.
În tehnica vaporilor de apă interesează numai amestecul bifazic de apă şi vapori. Starea
de echilibru termodinamic între lichid şi vapori în cursul procesului de vaporizare se numește
stare de saturaţie, iar temperatura de vaporizare poartă numele de temperatură de saturaţie (ts).
Ecuaţia ce leagă presiunea de temperatura de saturaţie poartă denumirea de ecuaţia Clausius-
Clapeyron şi are la bază ipoteza că în domeniul presiunilor reduse vaporii saturaţi (care se
găsesc în prezenţa fazei lichide în fierbere) se comportă ca un gaz perfect.
58
Pentru toate corpurile temperatura de saturaţie creşte odată cu creşterea presiunii,

fiecărei presiuni corespunzându-i o valoare univoc determinată a temperaturii de saturaţie,
caracteristică corpului respectiv.
5.3.2. Procesul de vaporizare
Se numesc vapori, toate gazele reale care se află în apropierea punctului de lichefiere.
Orice gaz real poate fi lichefiat în anumite condiţii de presiune şi temperatură.
Se consideră că într-un cilindru se află 1kg de lichid care este supus unei încălziri
izobare. Prin încălzire lichidul îşi mareşte temperatura, iar volumul său înregistrează o uşoară
creştere. Singura excepţie este apa, la care între 0◦C şi 4◦C volumul scade, după care începe să
crească. În momentul în care se atinge temperatura de saturaţie corespunzătoare fazei lichide, ts,
începe vaporizarea. În cursul vaporizării atât presiunea cât şi temperatura de saturaţie rămân
constante şi din masa lichidului se degajă vapori.
Procesul de vaporizare este însoţit de o creştere bruscă a volumului. Vaporii antrenează
şi picături de lichid în suspensie, realizându-se astfel un amestec denumit vapori saturaţi umezi,
sau în cazul apei, abur saturat umed.
Dacă cilindrul se încălzeşte în continuare până când se vaporizează şi picăturile de lichid
în suspensie, fără ca temperatura să crească, se atinge curba limită superioară şi se obţin vapori
saturaţi uscaţi, respectiv abur saturat uscat în cazul apei.
Dacă se continuă încălzirea vaporilor se constată că temperatura lor creşte, la fel ca şi
volumul. Se obţin astfel vapori supraîncălziţi, sau în cazul apei, abur supraîncălzit.
În fig.5.5 se reprezintă procesul de vaporizare la presiune constantă în diagrama p-V.
Procesul este reprezentat prin transformarea A-1’-1”-B. În această diagramă:
 A-1’ reprezintă încălzirea lichidului până la starea de saturaţie
 1’-1” reprezintă vaporizarea lichidului
 1”-B reprezintă supraîncălzirea vaporilor
59
Prin convenţie, mărimile de stare ale lichidului saturat se notează cu indice prim (h’, u’, v’,
s’), iar mărimile de stare ale vaporilor saturaţi uscaţi, cu indicele secund (h”, u”, v”, s”). Dacă
se repetă procesul de vaporizare
pentru alte presiuni se obţin alte
transformări: C-2’-D, E-3’-3”-F,
etc. similare. Pe măsură ce
presiunea de vaporizare creşte, se
măreşte şi temperatura de saturaţie
corespunzătoare, iar diferenţa
dintre volumele specifice v”-v’
scade, până când, în punctul critic
(Cr) se anulează (v”cr-v’cr)=0.
Deci, începând din acest punct
vaporizarea nu mai este însoţită de
o variaţie a volumului. Parametrii critici pentru apă sunt :
pcr=221,29 bar ; vcr=0,0033 m3/kg ; Tcr=647,3 K(374,15◦C)
Locul geometric al punctelor de început de vaporizare (1’, 2’, 3’,....) reprezintă curba
limită a lichidului saturat sau curba limită inferioară, iar locul geometric al punctelor de sfârşit
de vaporizare (1”, 2”, 3”,....) reprezintă curba limită a vaporilor saturaţi uscaţi, sau curba limită
superioară.
Vaporii cuprinşi sub curba limită (de exemplu în starea P), numiţi şi vapori saturaţi
umezi, sunt caracterizaţi de fracţia masică de vapori în amestecul de vapori şi lichid, care se
numeşte titlul vaporilor , notat cu x :
mv  kg vapori 
x   (5.5)
mv  m l  kg amestec lichid  vapori 
în care mv - masa de vapori, iar ml - masa de lichid.

Pentru lichidul la saturaţie x=0 (punctul 1’), iar pentru vaporii saturaţi uscaţi x=1
(punctul 1”). Pentru un punct intermediar P, 0<x<1. Se numeşte umiditate a vaporilor diferenţa
y = 1-x
Dacă în punctul P se cunoaşte titlul x, atunci volumul specific al amestecului va fi egal
cu suma volumelor cantităţilor de lichid şi de vapori dintr-un kg de amestec:
60
v  (1  x)v   xv   v   (v   v ) (5.6)
v  v  1  P
de unde x 
v   v  1  1
Dacă pentru o serie de presiuni se vor reprezenta punctele în care titlul x este acelaşi şi
dacă prin aceste puncte se va trasa o curbă continuă se obţine curba reprezentativă a
transformărilor de stare de titlu constant (x= const.). Curbele de titlu constant se întâlnesc în
punctul critic.
5.4. Mărimile calorice de stare ale vaporilor
Vaporii de apă, cunoscuţi sub denumirea de abur, reprezintă agentul termic cel mai
folosit în tehnică, în consecinţă, în cele ce urmează ne vom referi în special la aceştia.
Mărimile calorice de stare u, h, s ale vaporilor se pot afla prin măsurători calorimetrice,
sau prin calcul din ecuaţia de stare. Pentru calculele tehnice, cele mai importante mărimi
calorice de stare sunt entalpia şi entropia. Prin convenţie internaţională s-au admis pentru
entalpia şi entropia apei la temperatura normală de 0◦C şi presiunea de saturaţie
corespunzătoare: h0=0 şi s0=0.
Reprezentarea procesului de vaporizare izobară în diagrama T-s are forma din fig 5.6. S-
au trasat curbele izobare corespunzătoare proceselor reprezentate în fig.5.5.
Cantitatea de căldură necesară încălzirii izobare a 1 kg de apă de la temperatura TA până
la temperatura de saturaţie TS1 este egală cu variaţia corespunzătoare a entalpiei (din expresia
matematică a primului principiu al termodinamicii rezultă:
q  dh  vdp şi se ţine cont că
p=const.).
61
Ts 1
Deci: : q A1  ql   cl dT  clm (Ts1  T A )  h  h A [J/kg], în care clm reprezintă căldura specifică
TA
medie a lichidului.
Variaţia entropiei în procesul de încălzire izobară a lichidului se determină cu relaţia:
q dT
ds   cl ,
T T
Ts 1
dT T  J 
Din care, prin intergrare, se obține: s   s A   cl  clm ln s1 
T A  kg  K 
.
TA T
Din această expresie rezultă şi forma exponenţială a curbei izobare p1=const. în zona
lichidului (ramura A-1’).
Variaţia de energie internă a lichidului încălzit rezultă din expresia primului principiu al
termodinamicii: u   u A  q A1  p (v   v A ) .
Întrucât în cazul apei la temperaturi sub 150◦C variaţia volumului ei specific este
J 
neglijabilă, rezultă: u   u A  q A1  h   h A  .
 kg 
Dacă se consideră încălzirea lichidului de la tA=0◦C, atunci mărimile de stare ale
Ts
lichidului la saturaţie sunt : h  u   ql şi s   clm ln .
273,15
În diagrama T-s căldura de încălzire este reprezentată de q l  aria aA1m .

Cantitatea de căldură de vaporizare, necesară transformării la presiune constantă a unui
kg de lichid saturat în vapori saturaţi uscaţi, este echivalentă cu creşterea entalpiei în timpul
vaporizării şi este dată de relaţia:
J 
q v  r  h   h  u   u   p (v   v )       (5.8)
 kg 
în care:   u   u  reprezintă căldura internă de vaporizare, iar   p(v   v ) reprezintă

căldura externă de vaporizare.
Căldura internă de vaporizare ρ serveşte la mărirea vitezei molelulelor, pentru a putea
învinge forţele de atracţie ale moleculelor vecine, iar căldura externă de vaporizare ψ îşi are
echivalentul în lucrul mecanic produs de 1 kg de lichid corespunzător variaţiei de volum v”-v’
în timpul vaporizării. Căldura externă de vaporizare reprezintă o cotă mică din căldura de
62
vaporizare r, ponderea cea mai mare având-o căldura internă de vaporizare. De exemplu la
1
t=100◦C ,   r.
3
În diagrama T-s, căldura de vaporizare este reprezentată de q v  r  aria m1 1n .

Procesul izobar de vaporizare desfăşurându-se cu menţinerea constantă a temperaturii,
rezultă că în zona vaporilor saturaţi umezi (între curbele limită) izobara se reprezintă prin
r
segmentul orizontal 1’-1”. Creşterea entropiei în timpul vaporizării are expresia: s   s   .
Ts1
Căldura necesară supraîncălzirii vaporilor este :

TB sB
J 
q SI   c p dT   Tds  kg  (5.9)
T s1 s   
în care cp reprezintă căldura specifică a vaporilor supraîncălziţi.

Entalpia, energia internă şi entropia vaporilor supraîncălziţi la temperatura TB>Ts1 se
TB
determină cu relaţiile: hB  h  q SI  h   c p dT

TS 1
TB
u B  u    c p dT
TS 1
TB
dT
s B  s    cp
TS 1 T
Ultima relaţie explică şi alura exponenţială a izobarei p1 în domeniul vaporilor
supraîncălziţi (ramura 1”-B).
În diagrama T-s, q SI  aria n1 Bb .
Căldura specifică a vaporilor supraîncălziţi variază atât cu temperatura cât şi cu
presiunea. La temperaturi mari şi presiuni scăzute (sub 60 bar) comportarea aburului
supraîncălzit se apropie de comportarea gazului perfect, iar influenţa presiunii devine
neglijabilă.
În domeniul aburului umed, cuprins între cele două ramuri ale curbei limită, mărimile de
stare pentru un anumit titlu x al vaporilor, sunt date de expresiile :
v  (1  x)v   xv   v   x(v   v ) (5.10)
h  (1  x)h  xh   h  x(h  h)  h   xr (5.11)
63
u  (1  x)u   xu   u   x(u   u )  u   x (5.12)

r
s  (1  x) s   xs   s   x( s   s )  s   x (5.13)
Ts
v  v h  h u  u  s  s 
Rezultă că: x     (5.14)
v   v  h  h u   u  s   s 
Mărimile de stare ale apei şi aburului sunt cuprinse în tabele şi diagrame.
5.5. Diagrame ṣi tabele pentru vapori
Datorită complexității relațiilor de calcul pentru gazele reale, determinarea mai rapidă,
dar mai puțin precisă, a mărimilor de stare se face prin reprezentarea transformărilor
termodinamice sau a ciclurilor pe diagrame întocmite pentru cei mai obișnuiți agenți folosiți în
tehnică. Pentru vaporii de apă diagramele cele mai utilizate sunt diagramele p-v, t-s și h-s.
5.5.1 Diagrama p-v

În fig.5.7 se reprezintă diagrama p-v pentru apă-abur. Ținând cont de incompresibilitatea
lichidelor, curba limită x=0 este foarte puțin înclinată.
Curbele izoterme sunt reprezetate prin hiperbole în domeniul în care vaporii respectă
ecuația gazelor perfecte (domeniul vaporilor puternic supraîncălziți). În zona vaporilor saturați
(în interiorul curbelor limită) procesul de fierbere sau de condensare având loc la presiune și
temperatură constantă izotermă va deveni o dreaptă care se confundă cu izobară. Un gaz se
găsește la o temperatură superioară temperaturii critice nu poate fi lichefiat, indiferent la ce
presiuni ar fi supus.
În domeniul lichid izotermele sunt
foarte apropiate unele de altele și sunt
practic verticale.
În diagrama sunt trasate de
asemenea curbele de titlu constant.
64
5.5.2. Diagrama T-s
Diagrama T-s pentru apă–abur este utilizată în calcule termodinamice pentru a evidenția
căldura aferentă procesului de incălzire, vaporizare sau condensare.În această diagrama (fig.5.8)
sunt trasate în afară de curbele limită,
curbele izobare și cele izocore, iar în
domeniul vaporilor saturați umezi sunt
trasate și curbele de titlu constant.
În zona vaporilor supraîncălziți
izobarele și izocorele sunt curbe
exponențiale, panta izocorelor fiind
mai mare decât ce a izobarelor.
În zona vaporilor vaporilor saturați
umezi, izocorele sunt reprezentate prin
curbe cu concavitatea in jos.
5.5.3. Diagrama h-s
Această diagramă (fig.5.9), având entropia specifică în abscisa și entalpia specifică în

ordonată, a fost introdusă de Mollier în anul 1904. În literatura de specialitate mai este notată i-s
(folosind simbolul i pentru entalpie).
65
Diagrama are curba limită a

lichidului saturat pornind din
origine(care a fost stabilită
internațională aceeași și pentru
entalpie și pentru entropie h0=0;
s0=0)
Spre deosebire de diagramele p-v și
T-s, în diagrama h-s punctul critic nu
mai este un punct de maxim pe
curbele limită ci un punct de
inflexiune, deplasat lateral spre
stânga.
Diagramele h-s uzuale în calculele tehnice sunt parțiale, axa ordonatelor fiind trasată la
dreapta punctului critic Cr(linia punctată din fig.5.9), aceasta deoarece pentrul studiul proceselor
din turbinele cu abur reprezintă interes o parte din zona vaporilor umezi și zona vaporilor
puternic supraîncălziți.
Curbele izobare se reprezintă ținând cont că :
deci panta curbelor va fi:
În zona vaporilor saturați umezi procesul de vaporizare sau de condensare având loc la
temperatură constantă, coeficientul unghiular al izobarei va fi constant, deci izobara va fi o linie
dreaptă.
În zona vaporilor supraîncălziți temperatura pe izobară nu este constantă și ca urmare
izobarele sunt curbe exponențiale (logaritmice) cu concavitatea în sus, iar izotermele se
continuă sub forma unor curbe cu concavitatea în jos. În zona vaporilor supraîncălziți la
66
temperaturi ridicate și presiuni joase, unde aceștia se comporta ca un gaz perfect, transformarea
izotermă se confundă cu o izoentalpă (curbă de aentalpie constantă), deci .
Izocorele sunt curbe logaritmice în domeniul vaporilor supraîncălziți, dar cu un

coeficient unghiular mai mare decât al izobarei, iar în zona vaporilor saturați drepte mai
înclinate decât izobarele.
Sunt trasate în diagramă și curbele de titlu constant.
Diagrama h-s este mult utilizată pentru calculul proceselor termice din mașinile și
instalațile cu abur, deoarece permite determinarea cu ușurință a lucrului mecanic produs prin
distinderea adiabatică a aburului, ca și a vitezei de curgere a aburului în ajutaje.
5.5.3. Tabele pentru vapori
Aceste tabele conțin proprietățile termodinamice ale apei și ale aburului saturat și
supraîncălzit, fiind întocmite cu ajutorul ecuațiilor de stare deduse pe baza teroriei asociației
gazelor reale.
Dintre numeroasele versiuni de tabele se menționează:
Tabelul I cuprinde parametrii apei și aburului pe curba de saturație funcție de
temperatură. Parametrii înscriși în acest tabel sunt: presiunea de saturație (p), volumul specific
(v’,v”), entalpia specifică (h’, h”) și entropia specifică (s’, s”) pentru lichidul saturat și vaporii
saturați uscați, precum și densitatea vaporilor saturați uscați (ϑ”) și căldura latentă de
vaporizare (r) , (tabelul 5.1).
Tabelul 5.1.
t T p v’ v” ϑ” h’ h” r s’ s”
Tabelul II cuprinde aceeași parametri însă în funcție de presiunea de saturație (tabelul 5.2).
67
Tabelul 5.2.
p T v’ v” ϑ” h’ h” r s’ s”
Tabelul III cuprinde funcție de temperatură și presiune: volumul specific, entalpia

specifică, entropia specifică și căldura specifică izobară atât pentru lichidul până la starea de
Tabela 5.3
saturație cât și pentru aburul supraîncălzit ( tabelul 5.3).
Tabelul 5.3.
P p=pj
ts= h”=
t
v”= s”=
v h s cp
Limita dintre lichidul saturat și aburul supraîncălzit este detrminată de temperatura de

saturație care este înscrisă în capul tabelei pentru fiecare presiune în parte alături de volumul
specific, entalpia specifică și entropia specifică a vaporilor saturați uscati.
5.6. Transformările simple ale vaporilor
5.6.1. Transformarea izocoră
În figura 5.10 este reprezentat procesul izocor de încălzire și vaporizare 1-2-3 în

diagramele p-v, T-s, h-s.
68
Fig.5.10. Transformarea izocoră a vaporilor

Rezultă din diagrame că, prin încălzire la volum constant, aburul saturat umed își
mărește titlul (x2>x1), devenind saturat uscat (punctul 1*) și în continuare, abur supraîncălzit
(punctul 3).
Pentru procesul de încălzire 1-2 în domeniul aburului saturat umed, din condiția v1=v2,
unde v=v’+x(v”-v’) se obține :
(5.15)
Variația de entropie în procesul 1-2 se determina ținând seama că entropia vaporilor
saturați umezi este :
Căldura primită în procesul de încălzire izocoră 1-2 se calculează integrând expresia
=du+pdv , în care v=ct și dv=0, deci :
(5.17)
Lucrul mecanic în transformarea izocoră este nul.
În aceste relații mărimile de stare se determină din tabele corespunzătoare
presiunii p1 (sau temperaturii de saturație ts1) iar mărimile corespunzător
presiunii p2(sau ts1)/
69
Dacă în starea inițială aburul saturat umed are volumul v 1<vcr prin încălzire la volum
constant se atinge curba limită inferioară, adică umiditatea aburului crește până ce aburul devine
lichid saturat( se produce condensarea totală a vaporilor)
5.6.2 Transformarea izobară
Procesele de încălzire a apei și de vaporizare sau de condensare în cazane sau în

instalațiile termice se studiază ca transformări izobare.
In fig. 5.11 este reprezentat procesul izobar 0-1-2-3 de încălzire a apei, vaporizare și
supraîncălzire a vaporilor, în diagramele p-v, T-s, H-s.
Fig.5.11. Transformarea izobară a vaporilor
Căldura primită în cursul procesului se obține integrând ecuația ,
repectând condiția p=ct ṣi dp=0:
Lucrul mecanic în transformarea izobară se obține cu relația:
(5.19)
Dacă se urmărește transformarea izobară 1-2 în domeniul aburului saturat umed se pot
(5.18)
scrie relațiile :
(5.20)
70
Întrucât și simlar se scrie :

(5.21)
(5.22)
(5.23)
(5.24)
5.6.3. Transformarea izotermă

Procesul 0-1-2-3 trasat în diagramele p-v, T-s, h-s din figura 5.12 reprezintă o
transformare izotermă din domeniul lichid până în domeniul vaporilor supraîncălziți.
Fig.5.12. Transformarea izotermă a vaporilor
Căldura schimbată de agentul termic(apă-abur) cu mediul exterior în acest proces se
determină integrând relația: cu T=ct.
(5.25)
71
Lucrul mecanic efectuat de fluidul în cursul destinderii izoterme 0-1-2-3 se calculează
din expresia matematică a primului principiu , deci:
(5.26)
În zona vaporilor saturați umezi transformarea izotermă 1-2 fiind în același timp și
izobară, relațiile(5.20).....(5.24) sunt valabile și în acest caz.
5.6.4. Transformarea adiabată
Destinderea aburului în mașinile cu piston sau în turbine se consideră în calculele

termotehnice transformare adiabată, negrijându-se schimbul de căldură între agentul termic și
mediul exterior.
Reprezentarea transformării adiabate reversibile în diagramele p-v, T-s, h-s este făcută în
fig.5.13.
Fig.5.13. Transformarea adiabată a vaporilor
În diagramele T-s și h-s , entropice, transformarea se reprezintă printr-un segment
vertical(s=const.).Ecuția adiabatelor reversibile în diagrama p-v este exponentul
adiabat având valorile:

o -pentru abur supraîncălzit k=1,3
o -pentru abur saturat umed cu titlul x≥0,75 k=1,035+0,1∙x
72
Prin destinderea adiabată vaporii supraîncălziți se transformă în vapori saturați umezi

(punctul 2), în timp ce lichidul saturat se vaporizează parțial (procesul 1a-2a), iar vaporii
saturați uscați se umezesc (transformarea 1”-2), deci efectul destinderii adiabate depinde de
starea inițială.
Lucrul mecanic efectuat în procesul de destindere adiabată pentru o transformare închisă
se determină din relația:
(5.27)
unde:
Titlul vaporilor saturați umezi la sfârṣitul destinderii adiabate (la presiunea p 2) se
calculează din condiția :
(5.28)
În calculele referitoare la instalațiile termoenergetice cu abur interesează lucrul mecanic

tehnic ce poate fi efectuat prin destinderea adiabatică în turbină. Folosind relația:
, se obține :
(5.28)
unde:
73
Diagrama h-s permite să se determine direct variația entalpiei h1-h2 și deci să se

calculeze lucrul mecanic tehnic.
5.6.5 Laminarea vaporilor
În cursul procesului de laminare, entalpia vaporilor se menține constantă, în timp ce

presiunea se reduce. Procesul de laminare reprezintă în diagrama h-s printr-un segment
orizontal. În fig.5.14 s-au reprezentat pe diagrama h-s procese de laminare în domeniul
vaporilor saturați umezi (1-2-1”) în domeniul vaporilor supraîncălziți (1b-2b), precum și
laminarea vaporilor saturați uscați (1a-2a). Laminarea fiind un preoces ireversibil, este însoțită
de creșterea entropiei.
Fig.5.14.
Pentru presiuni mici și medii în procesul de laminare 1-2 titlul aburului crește, astfel că
din condiția h1=h2 rezultă:
, deci
74
(5.28)
Prin laminarea aburului saturat uscat, acesta se supraîncălzește ( procesul 1a-2a) odată
cu reducerea presiunii. Laminarea vaporilor supraîncălziți (1b-2b) este însoțită de scăderea
temperaturii , cu excepția presiunilor reduse (sub 60 bar) când aburul se comportă ca
un gaz perfect și deci în timpul laminării temperatura rămâne constantă.

La instalațiile termoenergetice laminarea aburului viu produs de cazan se folosește
pentru obținerea aburului cu presiune mai redusă, cu aceeași entalpie, necesar pentru încălzire
sau în procese tehnologice.
75
6. AERUL UMED
6.1 Mărimile de stare ale aerului umed
Aerul atmosferic, denumit și aer umed, este utilizat ca agent de lucru în instalațiile în
care au loc procese de transfer de căldură însoțite de transfer de masă (umiditate), ca de
exemplu în instalațiile de ventilare și condiționare, de climatizare a incintelor, de uscare a
materialelor, etc.
Aerul uscat conține azot (78,09%), oxigen (20,95%), argon(0,93%), CO2 (0,03%) și
gaze rare (urme).
Aerul umed este un amestec format din aer uscat și vapori de apă, amestec în care
componenții nu interacționează chimic ți sunt considerați, în primă aproximație, gaze perfecte.
Starea aerului umed este definită de următoarele mărimi de stare: presiune, temperatură,
umiditate, densitate, căldură specifică și entalpie.
6.1.1. Presiunea
În conformitate cu legea lui Dalton pentru amestecuri de gaze perfecte, presiunea aerului
umed este:
76
(6.1)
În care: - p= presiunea atmosferică (presiunea aerului umed)

- pv= presiunea parțială a vaporilor de apă
- pa= presiunea parțială a aerului uscat
Presiunea parțială a vaporilor de apă este presiunea pe care ar exercita-o vaporii de apă
din amestec dacă ar ocupa singuri, la aceeași temperatură, volumul întregului amestec. Ea are
valori cu atât mai mari cu cât conținutul vaporilor în amestec este mai mare.
Când conținutul de vapori de apă la o anumită temperatură este cel maxim posibil, adică
reprezintă concentrația necesară ca aerul să fie saturat cu vapori de apă la acea temperatură,
aerul se numește aer umed saturat, iar vaporii conținuți sunt vapori saturați uscați. Cantitattea
de vapori necesară saturării unui volum dat de aer crește cu temperatura. Presiunea maximă a
vaporilor este numită presiune de saturație a vaporilor, pvs.
Dacă vaporii conținuți de aer sunt supraîncălziți, aerul se numește aer nesaturat. Aerul
umed saturat este cel în care conținutul de apă (vapori) depășește concentrația necesară
saturării, cantitatea de apă care depășește această concentrație aflându-se în stare
condensată(picături, ceață).
Aerul umed este considerat ca un amestec de gaze perfecte, deoarece vaporii de apă se
găsesc la o presiune pv foarte scăzută (de exemplu la t=150C, pvs=0,017 bar), pv<pvs, iar
temperatura amestecului de aer și vapori este mult superioară temperaturii de saturație
corespunzătoare presiunii pv, deci vaporii conținuți de aer sunt supraîncălziți și ca urmare sunt
considerați gaze perfecte.
Datorită variațiilor presiunii atmosferice și temperaturii, cantitatea de vapori conținută
de aer variază, însă cantitatea de aer uscat rămâne constantă. De aceea, în calcule se ia masa
aerului uscat ca mărime de referință.
77
6.1.2. Umiditatea
Umiditatea relativă, , definește gradul de saturație al aerului umed și este raportul
dintre masa vaporilor de apă din unitatea de volum de aer uscat și cantitatea maximă de
vapori care poate fi conținută în ea la aceeași presiune și temperatură .
Deci:
(6.2)
Pentru aerul umed saturat pv=pvs și
Umiditatea absolută, x, a aerului umed este masa vaporilor de apă conținută într-un kg
de aer uscat.
(6.3)
Aplicând ecuația termică de stare pentru aerul uscat și pentru vaporii de amestec, se
poate scrie:
în care V=volumul ocupat de aer umed.
Rezultă: și deoarece și și umiditatea
absolută devine:
Din (6.2) , deci (6.4) se mai scrie:
78
Din această relație rezultă că umiditatea absolută a aerului pentru o anumită presiune și
temperatură a aerului, depinde de umiditatea relativă , presiunea barometrică P și
temperatură(prin intermediul lui ).
Presiunea parțială a vaporilor de apă din aerul umed se calculează deci cu relația:
6.1.3. Temperatura
În calculele cu aer umed se definesc următoarele temperaturi:

a) Temperatura termometrului uscat, t, este temperatura măsurată cu un termometru
obișnuit protejat împotriva radiației.
b) Temperatura termometrului umed, , este indicată de un termometru cu rezervorul
(bulbul) termometric înfășurat într-un tifon îmbibat cu apă. Ea se mai numește temperatura de
saturație adiabatică a aerului umed. În timpul măsurării temperaturii cu termometrul umed pe
bulbul termometric are loc un proces de evaporare al apei datorat tendinței aerului de a se satura
adiabat cu vapori de apă, atunci când . Prin evaporarea apei de pe bulb presiunea
parțială a vaporilor din aerul înconjurător crește, dând naștere unui gradient de presiune între
presiunea parțială a vaporilor din mediul înconjurător și aceea din aerul saturat din jurul
tifonului. Ca urmare vaporii difuzează către mediul ambiant, cu atât mai mult cu cât presiunea
lor parțială din aer este mai mică în comparație cu cea de saturație . Căldura necesară
evaporării apei este luată de la aer și ca urmare temperatura indicată de termometrul umed, ,
este mai mică decât cea indicată de termometrul uscat, t. Diferența lor indică gradul de saturare
cu vapori de apă a aerului umed.
c) Temperatura de rouă, , este temperatura la care începe condensarea vaporilor de apă
din aer în timpul răcirii la presiune constantă și pentru un conținut de umiditate
79
Se observă că pentru aerul saturat umed la temperatura t și vom
avea .
6.1.4. Densitatea
Densitatea aerului umed, , se deduce pe baza legii de conservare a masei

și cum fiecare component se răspândește în tot volumul ca și cum a fi singur, rezultă:
(6.7)
Utilizând ecuația termică de stare a gazelor perfecte, relația (6.7) devine:
ṣi ținând cont de valorile constantelor precum și de faptul că p se exprimă, de obicei, în

mmHg, avem:
(6.8)
6.1.5. Entalpia
Entalpia aerului umed, h, reprezintă entalpia amestecului de (1+x) kg de aer umed și se

compune din entalpia unui kg de aer uscat și a x kg de vapori:
(6.9)
sau:
(6.10)
80
Considerând, pentru calculele curente, căldurile specifice la presiune constantă ale
aerului uscat , respectiv a vaporilor valorile aproximative: ,
și pentru căldura de vaporizare a apei la presiunea de 0 bar valoarea
, se obține:
(6.11)
6.2. Diagrama h-x
Pentru a evita calculul analitic, mai laborios, al mărimilor de stare ale aerului umed,
necesare studiului proceselor industriale utilizează acest agent de lucru s-au întocmit diagrame
care permit determinarea cu ușurință a mărimilor sale caracteristice precum și reprezentarea
transformărilor termodinamice efectuate de el în diferite instalații.
Diagrama h-x este întocmită pentru presiunea atmosferică standard de p=760 mmHg sau
la p=750 mmHg (=1bar) și se referă la 1 kg aer uscat. Pentru variațiile uzuale ale presiunii
atmosferice p, folosirea diagramei întocmite pentru 760 sau 750 mmHg, dă o precizie tehnică
suficientă.
Construcția diagramei are la bază relația (6.11) având pe ordonată entalpia aerului umed
, iar pe abscisă umiditatea absolută(conținutul de umiditate)
. Din relația (6.11) se constată că cele 3 familii de curbe x=const.,
t=const. și h=const. pot fi reprezentate prin drepte. Panta izotermelor este:
(6.12)
81
Deci drepte sunt foarte înclinate față de abscisă. Pentru a micșora această pantă,
diagrama h-x este construită cu o abscisă auxiliară rotită în sens orar, astfel ca izoterma
să fie orizontală. În acest fel dreptele t=ct. au o înclinare ce crește pe măsură ce t crește. Ele se
determină la o umiditate maximă , deci curba de umiditate relativă
se trasează prin puncte.
În fig. 6.1 este prezentată principial diagrama h-x cuprinzând principalele curbe
caracteristice și modul de utilizare pentru determinarea grafică a mărimilor de stare ale aerului
umed.
Fig.6.1. Diagrama h-x pentru aer umed
82
Curba limită de saturație împarte diagrama în două zone: zona superioară
corespunde aerului umed nesaturat cu , iar zona inferioară aerului suprasaturat,
respectiv ceață.
Intersecția izotermelor cu curba limită indică saturarea maxim posibilă a
aerului cu vapori de apă la temperatura dată. Pentru temperaturi mai mari ca curbele de
devin practic verticale.
Presiunea parțială a vaporilor de apă , pentru presiunea atmosferică p pentru care este
construită diagrama se reprezintă cu ordonata în dreapta diagramei.

Fiecare punct din diagramă indică o anumită stare a aerului umed. Dacă se cunosc două
mărimi de stare, de obicei temperatura termometrului uscat t și umiditatea relativă
determinată cu ajutorul psihrometrului, se pot determina din diagramă restul mărimilor. Astfel
punctului A, ce caracterizează starea aerului umed nesaturat la temperatura t și umiditatea
relativă , i se pot determina simplu punctul de saturație B (starea aerului saturat la
temperatura t), căruia-i corespund mărimile . Se obțin apoi temperaturile de rouă și a
termometrului umed precum și presiunea parțială a vaporilor de apă corespunzătoare
punctului A. De asemenea se obține corespunzătoare temperaturii
6.3. Transformări de stare ale aerului umed
Diagrama h-x este larg utilizată la reprezentarea și analiza transformărilor de stare pe

care le suferă aerul umed pe parcursul unor procese ce se desfășoară cu schimb de căldură și de
umiditate. În tehnică ne interesează unele procese particulare desfășurate la x=const., t=const.,
h=const., sau de amestec a două cantități de aer umed cu stări diferite.
83
6.3.1. Transformări de stare la conținut de umiditate constant
Transformările la x=const. au loc în cazul următoarelor procese:

- -încălzirea aerului umed prin contact direct cu o suprafață caldă, uscată
- -răcirea aerului umed prin contact direct cu o suprafață rece și uscată, a cărei
temperatură este mai mare, sau cel puțin egală cu temperatura de rouă.
În acest caz au loc numai schimburi de căldură între aerul umed și suprafața caldă sau
rece.
Fig.6.2. Incălzirea ṣi răcirea aerului umed

În diagrama h-x, conform fig. 6.2, încălzirea este reprezentată prin transformarea 1-2, iar
răcirea prin 1-3. Se consideră starea inițială reprezentată prin punctul 1. Încălzirea uscată a
aerului (fără schimb de umiditate) aduce după sine:
Cantitatea de căldură necesară pentru a încălzi aerul:
(6.13)
Procesul de răcire are loc cu cedarea cantității de căldură suprafeței reci.
(6.4)
84
În timpul răcirii:
6.3.2. Transformări la temperatură constantă
Transformarea este posibilă prin aport de căldură și umiditate, desfășurându-se în sensul

creșterii umidității absolute a aerului, ca în fig. 6.3.
Fig.6.3. Transformarea izotermă a aerului umed
Considerând ca stare inițială punctul 1 și ca stare finală punctul 2, transformarea

izotermă are loc cu aportul de căldură:
(6.15)
și de umiditate absolută:
(6.16)
Transformarea se poate realiza practic prin injectare de vapori în aer. Transformarea

inversă (de micșorare a umidității absolute a aerului) este posibilă prin absorbția umidității di
aer de substanțe chimice cum ar fi și .
85
6.3.3, Transformări la entalpie constantă
Transformările au loc în condițiile proceselor de umidificare adiabată a aerului în
contact cu o suprafață umedă, a cărei temperatură corespunde temperaturii termometrului umed
Fig.6.4. Transformarea la entalpie constantă a aerului umed
În fig. 6.4 s-a prezentat transformarea izentropă 1-2. În timpul procesului aerul cedează
căldură răcindu-se de la la , căldură care servește la evaporarea cantității de apă.
(6.17)
Aerul reprimește integral această căldură sub formă de căldură latentă a vaporilor de apă
formați.
În practică procesele se obțin prin introducerea în aerul umed apă fin pulverizată.
Evaporarea picăturilor de apă are loc la temperatura căreia îi corespunde o presiune de
saturație . Datorită diferenței de presiuni parțiale , vaporii formați la
86
suprafața picăturii de lichid difuzează în masa de aer determinând umidificarea acestuia și
creșterea presiunii parțiale a vaporilor de la la . La un contact îndelungat între aer și apă
starea finală a aerului poate ajunge la limita de saturație adiabatică.
6.3.4. Amestecarea a două cantități de aer umed
În cazul când se amestecă două cantități de aer umed și , fiecare având
caracteristici diferite (punctele 1 și 2 din fig. 6.5) se va obține o cantitate de aer
cu caracteristicile punctului 3 situat pe dreapta care unește stările
inițiale 1 și 2, numită dreaptă de amestec. Caracteristicile amestecului de aer se pot determina

ușor cu ajutorul diagramei h-x. Se pot scrie ecuațiile de bilanț:
-masic :
(6.18)
-termic: (6.19)
-de umiditate: (6.20)
Se obține pentru punctul 3:
(6.21)
(6.22)
Din (6.19) și (6.20) se obține:
87
(6.23)
care este ecuația unei drepte ce trece prin 3 puncte în sistemul de axe h-x, ceea ce demonstrează
că punctele de stare 1,2,3 sunt coliniare și aparțin dreptei de amestec. Deci, unind cele 2 puncte
ce caracterizează stările aerului care se amestecă prin dreapta 1-2 și împărțind acest segment în
părți proporționale, care să satisfacă relația se obține punctul 3 care va
caracteriza starea amestecului de aer umed.
7. DINAMICA GAZELOR SI VAPORILOR

7.1.REGIMURILE DE CURGERE ALE FLUIDELOR
Hidrodinamica studiază curgerea fluidelor, inclusiv a celor incompresibile (lichide), în
timp ce dinamica gazelor se referă numai la curgerea fluidelor compresibile (gaze şi vapori).
Agenţii termodinamici gazoşi efectuează în timpul evoluţiilor în maşinile şi instalaţiile
termice şi transformări termodinamice schimbând caldură şi lucru mecanic cu mediul ambiant.
Deci analiza acestor procese trebuie făcută din punct de vedere termogazodinamic.
Mişcarea unui fluid în stare gazoasă poate avea loc în regimurile:
 staţionar sau permanent, în care viteza de curgere şi mărimile de stare au valori
constante în timp;
 nestaţionar sau nepermanent, în care viteza şi mărimile de stare variază în timp.
88
Clasificarea mişcărilor în funcţie de viteză se face pe baza criteriului de similitudine
w
Mach M  , ws fiind viteza sunetului. Astfel se disting :
ws
 Mişcări subsonice M < 1 (w<ws)

 Mişcări sonice M= 1 (w=ws)
 Mişcări supersonice M > 1 (w>ws)
După modul de deplasare al particulelor de fluid în conducte, regimul de curgere poate
fi:
 laminar, caracterizat prin deplasarea paralelă cu axul conductei, a straturilor de fluid,
viteza fiind orientată axial, în direcţia curgerii;
 turbulent, în cazul când straturile de fluid se amestecă între ele, vitezele particulelor
având şi o componentă normală pe direcţia curgerii.
Repartiţia radială a vitezei axiale într-o secţiune a unei conducte depinde de regimul de
curgere (fig 7.1).
Pentru curgerea în regim laminar (curba a) repartiţia vitezei axiale are un aspect
parabolic, cu valoarea maximă în axa conductei. Pentru curgerea turbulentă (curba b) forma
curbei de repartiţie a vitezelor axiale este aplatizată, valoarea vitezei medii fiind mai apropiată
de viteza maximă. Ţinând seama de repartiţia neuniformă a vitezei axiale în secţiune, expresia
vitezei medii într-o secţiune oarecare A se stabileşte cu relaţia:
89
1 m
wm 
AA wdA 
s
(7.1)
unde, wdA reprezintă debitul volumic elementar.
Aprecierea regimului de curgere se face cu ajutorul criteriului de similitudine Reynolds:
wm  d e
Re  (7.2)

unde: wm reprezintă viteza medie în secţiune [m/s];
4A
de  reprezintă diametrul echivalent [m], cu A-secţiunea de curgere [m2] şi P -
P
perimetrul secţiunii A [m];

  reprezintă vâscozitatea cinematică [m2/s], cu η – vâscozitate dinamică [kg/m s] şi

ρ - densitate [kg/m3]
Pentru Re < 2300 regimul de curgere este laminar, iar pentru Re > 10 000 turbulent.
Valoarea 2300 < Re < 10000 caracterizează regimul tranzitoriu.
7.2.ECUAŢIILE FUNDAMENTALE ALE CURGERII
7.2.1.Ecuatia continuitatii
Ipotezele in care se determina aceasta ecuatie sunt:
1. Miscarea are loc in regim permanent
2. Traiectoria particulelor corespunde cu o linie de current
Ecuatia de continuitate sau de conservare a masei stabileste ca valoarea cantitatii de gaz care
intra si iese dintr-un sistem termodinamic prin sectiunile A si A₂ in intervalul de timp dъ este
aceeasi.
90
dm₁=dm₂
dm1=ρ₁ A₁ dl₁ ; dm₂=ρ₂ A₂ dl₂
dl₁=w₁ dъ ; dl₂=w₂ dъ
si introducand debitul masic
m= [ ] rezulta: m₁=m₂ sau m= constant (7.3)
ρ₁ A₁W₁=ρ₂A₂W₂ sau ρ A W= constant (7.4)
unde: m₁ si m₂ [ ] reprezinta vitezele medii la intrare,respective iesire prin sectiunile A₁ si A₂ [
] ,iar ρ₁ si ρ₂ [kg/ ] sunt densitatile gazului in aceste sectiuni.
Prin logaritmarea si diferentierea ecuatie (7.4) in care ρ= , rezulta forma diferentiala a
ecuatiei continuitatii:
+ = (7.5)
In care v [ / kg ] este volumul specific al gazului.
7.2.2. Ecuatia conservarii energiei
Conservarea energiei in procesele de curgere ale fluidelor se scrie sub forma expresiei
matematice a primului principiu al termodinamicii pentru sisteme deschise ,conform relatiilor
(2.18) si (2.19);
91
q₁₂ - lt= +9 (Z₂ - Z₁) + (U₂ - U₁) + (p₂ v₂ - p₁ v₁) [ ]
q₁₂ - lt₁₂= + (h₂ - h₁) + g (z₂ - z₁ ) [ ]
Aceste ecuatii exprima bilantul energetic al procesului de curgere intre sectiunile 1 si 2,

in care q₁₂ este schimbulde caldura dintre gaze si mediul exterior, iar lt₁₂ este lucrul mecanic
tehnic efectuat sau consumat de fluid in contact cu organelle unei masini
termice( ventilator,compressor,turbine) intre sectiunile 1 si 2.
Ecuatia primului principiu pentru sisteme deschise isi mentine forma si in cazul in care se ia
in considerare frecarea intre fluid si peretii conductei sau intre straturile de fluid in
curgere,tinand seama ca lucrul mecanic datorat fortelor de frecare lfr se transforma in caldura
qfr care se inmagazineaza in masa fluidului,ecuatia se scrie:
q₁₂+ qfr - Lt₁₂- Lfr =( - / 2 + (h₂ - h₁ ) + g (z₂-z₁) [ ]
unde qfr=Lfr, astfel ca ecuatia isi pastreaza forma anterioara.Ecuatia conservarii energiei se
exprima sub forma diferentiala: δq-δlt= d( ) + dh + gdz (7.6)
O forma particulara a ecuatiei de conservare a energiei o constituie ecuatia Bernoulli.

Considerand ca in timpul procesului de curgere fluidul nu schimba caldura cu mediul exterior
92
(curgere adiabatica) si nu efectueaza sau nu consuma lucru mecanic,ecuatia de conservare a
energiei devine: + p₁ v₁ +gz₁ = + p₂ v₂ +gz₂ sau inlocuind v= [ /kg] se obtine:
p₁ + ₁ + ₁ gz₁ =p₂+ ₂ + ₂ gz₂ (7.7)
Neglijand modificarea densitatii intre sectiunile 1 si 2 in relatia (7.7) se introduce = ₁
₂ si rezulta : p+ = constant. (7.8)
7.2.3. Ecuatia conservarii cantitatii de miscare (impulsului)
Aceasta ecuatie arata ca suma vectoriala a tuturor fortelor care actioneaza asupra unei
mase de gaz in miscare este egala cu variatia impulsului in unitatea de timp ,deci: ΣFi= (m
w)
Fortele exterioare care actioneaza asupra gazului in miscare sunt fortele de presiune
Fp=(p₁-p₂) A , fortele de frecare Ffr si fortele mecanica Fm care apar la curgerea prin
turbomasini. Ecuatia conservarii impulsului devine: (p₁-p₂) A-Ffr-Fm=m(w₂-w₁) sau sub forma
diferentiala : m dw+A dp= -dFfr – dFm (7.10)
Impartind ecuatia (7.10) cu suprafata sectiunii de curgere A si tinand seama de ecuatia de

continuitate se obtine:
93
ρ w dw +dp = - - (7.11)
Prin integrarea ecuatiei 7.11 considerand ca pentru 2 sectiuni vecine A=ct. si ρ=ct. se
obtine:
ρ + (p₂-p₁)= - - (7.12)
deci in cazul curgerii unui fluid printr-o turbomasina presiunea si viteza scad cu atat mai mult cu
cat fortele de frecare ci cele mecanice cedate spre exterior au valori mai ridicate.
Pt Fm=0 si =∆Pfr rezulta : ∆Pfr=(p₁-p₂) +ρ (7.13)
Care este ecuatia lui Bernoulli cu luarea in considerare a pierderilor de presiune prin frecare
∆Pfr.
7.2.4.Ecuatia conservarii momentului cantitatii de miscare
Expresia legii conservarii momentului cantitatii de miscare arata ca suma momentelor

fortelor exterioare este egala cu variatia in unitatea de timp a momentului cantitatii de miscare:
ΣMx= Σ m(wz wy z) (7.14)
In care : ΣMx= suma momentelor fortelor exterioare fata de axa Ox.
Wy , Wz- proiectiile vitezei pe axele Oy,Oz;
94
Expresia legii prezinta si o forma simplificata daca se scrie in raport cu 2 directii

caracteristice pe care are loc deplasarea particulelor,de exemplu ale rotorului unei turbomasini si
anume directive radiala r si tangential u, deci :
Mr=m( Wr₂ r₂ Wr₁ r₁ ) si Mu= m (Wu₂ r₂ -Wu₁ r₁) (7.15)
Unde r₁ si r₂ sunt razele la care se gaseste centrul de greutate al masei de fluid in starea initiala si
finala.
7.2.5.Ecuatia miscarii turbionare
Miscarea turbionara poate lua nastere numai sub actiunea unui impuls exterior,iar
frecarea o franeaza.Miscarea turbionara apare fie sub actiunea mecanica a unor palete,fie sub
actiunea acceleratiei gravitationale la miscarea unui fluid intr-un canal de forma curba.Daca se
considera un volum elementar care se misc ape o traiectorie circular cu raza r si viteza
tangential w,gradientul de presiune pe directia radial rezultat din ecuatial lui Bernoulli se obtine
din:
P+ρ = ct.
Si prin diferentiere:
+ d( )=0
Derivand in functie de raza:
+w =0 (7.16)
Gradientul de presiune pe directia razei ,la echilibru este dat de expresia:
95
= (7.17)
Dupa introducerea acestei relatii in expresia 7.16 se obtine:
+ =0
Sau dupa integrare: Wr=contant
Ca urmare,intr-un turbion legea de baza a miscarii este ca produsul dintre viteza si raza se
mentine constant.
7.3. CURGEREA PRIN CONDUCTE
7.3.1.Curgerea fără frecare
Se considera curgera gazelor prin conducte fara frecare (∆Pfr=0) si neglijand schimbul
de caldura dintre fluid si mediul exterior (q₁₂=0),deci avand loc o curgere adiabatica cu ρ= =
constant,precum si lucrul mecanic efectuat sau consumat de gaz (Lt₁₂=0) intre 2 sectiuni date )
ale conductei,ecuatiile curgerii devin (in cazul neglijarii variatiei energiei potentiale Z₁ = Z ):
Ecuatia continuitatii:
A₁ w₁ = A₂ w₂ sau + =0 (7.19)
Ecuatia conservarii energiei:
H₂ - h₁ + = 0 sau dh+ wdw=0 (7.20)
96
Ecuatia Bernoulli:
P₁ + ρ = p₂ + ρ sau vdp + wdw= 0 (7.21)
Relatia 7.21 arata ca suma dintre presiunea gazuli p denumita presiune statica si
termenul ρ denumit presiune dinamica se mentine constanta de-a lungul unei linii de
current,in curgerea fara frecare.
7.3.2. Curgerea cu frecare
Experienta arata ca procesele de curgere sunt insotie intotdeauna de frecare intre fluid si
peretii conductei respective intre straturile de fluid.
Conform relatiei 7.13 ecuatia lui Bernoulli pt curgerea cu frecare are expresia :
P₁ - P₂= ρ + ρ9 (z₂- z₁) +∆Pfr [ ] (7.22)
in care ∆Pfr reprezinta pierderile de presiune,cauzate atat de frecarea propriu-zisa intre fluid si
peretii conductei sau intre straturile de fluid cat si de modificarea brusca a vitezei sau a directiei
de curgere.Deci :
∆Pfr=∆Plin + ∆Ploc ( 7.23)
97
Studiul analytic si experimental al curgerii arata ca pierderea de presiune datorita

frecarilor,numita si pierdere liniara se poate calcula cu expresia:
∆Plin= λ ρ [ ] (7.24)
In care: λ=coefficient de rezistenta ( de frecare ) dependent de regimul curgerii si calitatea

suprafetei canalului
L= lungimea conductei [m]
d=diametrul interior al conductei [m]
ρ=densitatea gazului [kg/ ]
w=viteza medie de curgere in conducta [m/s]
Coeficientul de rezistenta poate fi calculate cu relatiile:
Pt curgere laminara: λ=
Pt curgerea turbulent
-in conducte netede: λ=0,3164 pt Re Є (3000…… )
λ=0,0054 + pt Re Є (2 ……..2 )
= - 0,8 + 2 lg(Re ) pt Re >
98
-in conducte rogoase : = 2 lg + 1,14 ;
Unde: d=diametrul interior al conductei
K=rugozitatea absoluta a peretelui
Pierderile locale de presiune ∆Ploc ,datorate schimbarii bruste de sectiune sau directive
de curgere,cu expresia generata de calcul:
∆Ploc= З [ ] (7.25)
Unde З=coefficient de rezistenta locala,care depinde de natura obstacolului,sau de saltul

de presiune si se ia din tabele.Pt dimenisonarea unei conducte viteza de curgere a fluidului se
alege in domeniul economic din tabele.
7.4. Curgerea prin ajutaje
Ajutajul este un organ de masina de forma unui canal de sectiune variabila (fig7.2),care
transforma energia potential de presiune a unui agent termic in energie cinetica.Ajutajele se
utilizeaza in constructia turbinelor si a motoarelor cu reactie.
99
Fig 7.2
Viteza gazului in sectiunea de iesire,W₂,este mult mai mare decat in sectiunea de

intrare,in ajutaj avand loc un process continuu de accelerare a gazului,ca urmare a destinderii
gazului de la o presiune ridicata P₁ pana la presiunea scazuta P₂.Curgerea prin
orificii,robinete,ventile supape de siguranta etc.,este asemanatoare curgerii prin ajutaje.
7.4.1.Curgerea fara frecare prin ajutaje
In cazul unui ajutaj in care gazul se destined adiabatic,theoretic fara frecare,intre

presiunea initiala P₁ sic ea finala P₂,curgerea in regim permanent este caracterizata de:
δq=0 ; δlt=0 ; dz=0 ;
ecuatia conservarii energiei (7.6) devine:
dh+ d ( ) = 0 sau dh+ wdw= 0 (7.26)
100
care prin integrare intre sectiunea de intrare A₁ si o sectiune curenta A este :
h₁- h= sau Cp ( T₁ - T)= (7.27)
In cazul transformarilor adiabatice :
Cp ( T₁- T) – kcv ( T₁- T)= (1- )= P₁v₁[1- ( ) ] (7.28)
Unde: k= exponentul adiabatic al gazului
P=presiunea intr-o sectiune oarecare,in care viteza este w
Prin inlocuirea relatiei 7.27 in 7.28 si considerand w>>w₁ (viteza de intrare in ajutaj w₁ se
obtine expresia vitezei gazului intr-o sectiune oarecare:
w=
[ ] (7.29)
Ecuatia continuitatii are expresia m=ρAw=constant.Stiind ca ρ= si inlocuind
101
viteza din 7.29 si v= v₁( ) rezulta :
A constant (7.30)
Daca se introduce factorul de debit
(7.31)
Relatia 7.30 devine:
AΨ = const.
Sau: AΨ=constant (7.32) care constituie ecuatia ajutajului.
Daca se reprezinta functia Ψ in raport de se obtine o curba ca in fig. 7.3 :
102
Fig. 7.3
Valoarea critica a raportului de presiuni ( )cr corespunde maximului functiei Ψ.Anuland
derivate functiei Ψ =0
Se obtine:
103
)cr = ( )
Si Pcr = P₁( (7.33)
Pentru care
Ψmax = ( ) (7.34)
Aceste valori pentru diferite gaze sunt prezentate in tabelul 7.1.
k 1,4 1,33 1,135

0,527 0,54 0,577
( )cr
0,484 0,478 0,45
Ψmax
Tabelul 7.1
Din conditia AΨ= constant,conform figurii 7.3 se poate urmarii variatia sectiunii
ajutajului.In sectiunea de intrare pentru care = 1 (Ψ=0) valoarea teoretica a sectiunii A₁ tind
104
spre infinit.Pe masura ce Ψ ,A , si cand Ψ= Ψmax, A=Amin=Acr. In continuare Ψ , A
urmand sa creasca si la limita, in cazul destinderii pana la vid ( P₂= 0, Ψ=0 ) sectiunea devine
infinita.valoarea reala a sectiunii A₁ la intrare se stabileste din conditia ca pierderea de presiune
la intrare sa fie minima.
Ajutajul convergent se utilizeaza daca raportul presiunilor ( )cr <1;
Forma acestui ajutaj , reprezentata in fig. 7.4 arata o micsorare continua a sectiunii
transversal de curgere,gazul fiind accelerat de la viteza W₁ la W₂ pe seama scaderii presiunii de
la P₁ la P₂.
Fig. 7.4
105
In cazul acestui ajutaj presiunea minima ce se poate realize in sectiunea de iesire este Pcr
, viteza de iesire luand in acest caz valoarea W₂= Wcr denumita viteza critica.Daca in relatia
7.29 se introduce raportul ( )cr din 7.33 rezulta:
Wcr= in care daca se inlocuieste P₁ v₁= RT₁ si considerand destinderea
adiabatica se obtine consecutiv:
=( ) =
T₁= Tcr
Wcr =
Wcr = = Ws [ ] (7.35)
Care este viteza locala a sunetului.
106
Rezulta ca intr-un ajutaj convergent vitezele nu pot depasi viteza locala a sunetului,
pentru care debitul are valoarea maxima, iar sectiunea este minima.Pentru P₂ > Pcr se atinge o
viteza subsonica W₂ < Wcr = Ws
Ajutajul convergent-divergent (ajutaj laval) realizeaza o destindere a gazului pana la o

valoare inferioara a presiunii critice:
<( )cr
Iar viteza de iesire W₂ > Ws (fig. 7.5). In portiunea convergenta gazul se destined de la
P₁ la Pcr , in sectiunea minima a ajutajului Acr viteza fiind Wcr= Ws.In portiunea divergenta se
continua destinderea gazului pana la P₂ < Pcr, iar viteza creste , depasind viteaza sunetului W₂
> Ws.
Expresia de calcul a vitezei de iesire ( neglijand valoarea W₁ ) se obtine din relatia 7 .29 :
W₂ = [ ]
107
Fig. 7.5
Lungimea portiunii divergente se stabileste din conditia evazari γ care sa nu duca la

desprinderea jetului de fluid de peretii ajutajului, ceea c ear duce la aparitia unor pierderi de
presiune foarte mari prin formarea de turbioane,Valoarea recomandata pt unghiul de evazare
este γ= 12...15 . Daca diametrele corespunzatoare sectiunilor Acr si A₂ sunt dcr si respective
d₂, lungimea portiunii divergente se va calcula cu relatia: L= (7.36)
108
Indiferent de tipul de ajutaj ,daca se cunoaste entalpia gazului in stare initial si finala,
stabilirea vitezei teoretice in sectiunea de iesire se face cu relatia :
W₂=
Sau daca W₁
W₂ = [ ]
Diferenta de entalpie h₁-h₂ se numeste cadere adiabatica si se determina usor din

diagram h-s ( fig. 7.6). La ajutajul fara frecare procesul de destindere este izentropic.
Fig. 7.6.
109
Debitul de fluid care trece prin sectiunile unui ajutaj se poate stabili din ecuatia de
continuitate : m= = = [ ]
7.4.2.Curgerea cu frecare prin ajutaje
Procesul real de curgere prin ajutaje are loc cu frecare, datorata vascozitatii gazului si
asperitatilor peretilor ajutajelor.Schimbul de caldura cu exteriorul poate fi neglijat (viteza de
curgere fiind mare ) si in cazul real. Insa datorita frecarii la curgerea prin ajutaj se degaja
caldura ∆qfr = ∆lfr astfel incat entalpia reala a gazului la iesirea din ajutaj (h₂r) este mai mare
decat cea teoretica (h₂). In consecinta valoarea reala a vitezei gazului la iesirea din ajutaj este :
W₂r = [ ] (7.38)
Datorita acumularii in masa gazului a caldurii degajate prin frecare, procesul real de destindere
va decurge cu cresterea de entrapie ;
S₂r -S₁ =
In care S₂r este entrapia gazului la iesirea din ajutaj corespunzator punctului 2 de pe aceeasi
izobara P₂ ca in cazul teoretic fara frecare ( fig. 7.8 )
110
Fig.7.8
Deoarece h₁ - h₂ > h₁ - h₂r rezulta W₂r < W₂ si deci viteza si energia cinetica ale gazului
la iesirea din ajutaj sunt mai mici in cazul real decat in cel teoretic.Practic, pentru a se tine
seama de pierderea de energie cinetica in cazul unui proces real de destindere, se introduce un
coefficient de reducere a vitezei cu valori 0,96 < < 0,98 , astfel incat W₂r =
(7.40)
Inlocuind cu expresiile 7.37 si 7.38 se obtine :
h₁ - h = ( h₁ - h₂ )
din care rezulta :
h₂r = h₁ - ( h₁ - h₂ )
Existenta frecarii duce si la cresterea temperaturii si volumului specific la iesirea din

ajutaj.Valoarea reala a sectiunii la iesirea din ajutaj va fi :
111
A₂r =
Unde V₂r este valoarea reala a volumului specific ;
Deoarece conform celor de mai sus W₂r < W₂ si V₂r > V₂ rezulta ca A₂r > A₂ si deci
frecarea impune cresterea sectiunii ajutajului fata de cazul teoretic.
112
8. ARDEREA COMBUSTIBILILOR
Procedeele utilizate astăzi pentru obținerea căldurii prin metode convenționale se

bazează, in principal, pe transformarea energiei chimice a combustibililor în energie. Între
categoriile de combustibili sunt frecvent utilizați cărbunii, gazele combustibile și hidrocarburile
lichide, transformarea energiei chimice în căldură, având loc în urma reacțiilor externe de
oxidare.
Prin ardere se înțelege o reacție chimică exotermă, realizată prin oxidarea rapidă a
substanțelor combustibile.
Arderea se studiază din punct de vedere termodinamic și din punct de vedere cinetic.
Din punctul de vedere termodinamic, procesul de ardere este tratat global, în sensul aprecierii
energiei reactanților și produselor finale, fără să se ia în considerare mecanismul cinetic și
produsele intermediare de ardere. Purtătorul energiei termice rezultate din procesul de ardere al
unui combustibil îl constituie gazele de ardere, evacuate la o temperatură care depinde de natura
combustibilului, perfecțiunea procesului și modul de desfășurare al arderii. Abordarea sub
aspect cinetic a reacțiilor chimice evidențiază mecanismul polistadial de realizare a procesului
și rolul radicalilor activi în propagarea frontului de flacără.
În funcție de starea de agregare combustibilii se clasifică în 3 grupe mari: solizi, lichizi

și gazoși. Aceste grupe se pot detalia în continuare ținând cont de modul de obținere în
combustibili naturali și artificiali, ultimii provenind dintr-un proces industrial de prelucrare.
Reactanții în procesele de ardere sunt combustibilii și aerul cuprinzând oxigenul necesar

arderii, iar produsele arderii sunt gazele de ardere.
113
8.1. COMPOZIȚIA COMBUSTIBILILOR
Compoziția combustibililor precizează cantitățile de elemente care iau parte la procesul

de ardere, alcătuind masa combustibilă și elementele care nu iau parte la acest proces, balastul.
Necesitățile de calcul impun detalierea acestor două mari părți în elementele

componente, prin analiza chimică elementară, care indică compoziția chimică fie prin
elementele primare, fie prin compușii stabili care alcătuiesc combustibilul.
În cazul combustibililor solizi și lichizi analiza chimică elementară exprimă participația

masică a elementelor primare cre formează masa combustibilă, cât și conținutul de cenușă, azot
și umiditate, care formează balastul. În general elementele chimice din care este format un
combustibil solid sau lichid sunt:
- Carbonul c
- Hidrogenul h
- Sulful s
- Azotul n
- Oxigenul o
La aceste elemente, a căror participație masică este notată cu literă mică a simbolului chimic
corespunzător, se adaugă:
- Umiditatea w
- Cenușa a
114
Suma acestor participanți trebuie să îndeplinească condiția de normare astfel:
c + h + s + n + o + w + a = 1 kg (8.1)
Analiza elementară a unui combustibil gazos indică participațiile volumice ale gazelor
simple componente, stabilite din punct de vedere chimic, al cărui amestec formează
combustibilul, de exemplu:
- Hidrogen (h2)
- Oxid de carbon (co)
- Metan (ch4)
- Hidrocarburi de tip (cm hn)
- Oxigen (o2)
- Dioxid de carbon (co2)
- Azot (n2)
Între participanțiile volumice există relația:
(h2) + (co) + (ch4) + ∑(cmhn) + (o2) + (co2) + (n2) = 1mN3 (8.2)
8.2 PUTEREA CALORICĂ
Prin putere calorică sau caldură de ardere se înțelege căldura pe care o degajă unitatea de
cantitate de combustibil prin ardere completă cu aerul minim necesar arderii.
În cazul combustibililor solizi și lichizi ea se exprimă în kJ/kg, iar pentru combustibilii

gazoși în kJ/m3N
115
În gazele de ardere se găsesc și vapori de apă proveniți din combustibil sau aerul cu care
se realizează arderea, precum și prin oxidarea hidrogenului sau hidrocarburilor de tipul C mHn.
Datorită nivelului ridicat de temperatură la care se evacuează de obicei aceste gaze, umiditatea
se prezintă în stare de vapori, pentru vaporizare consumându-se o parte din căldura de reacție
degajată. În funcție de starea de agregare în care se evacuează apa produsă se deosebesc două
tipuri de putere calorică și anume:
- Putere calorică superioară Qs, în care caz apa este evacuată în stare lichidă
- Putere calorică inferioară, Qi, pentru cazul când apa se evacuează în stare de vapori.
Conform expresiei de calcul a căldurii de vaporizare a apei, relația între cele două puteri
calorice este:
Qi = Qs – 2510 (9h + w) [kJ/kg] (8.3)
în care: 2510 kJ/ kg = căldura de vaporizare a apei corespunzătoare presiunii – p = 0 bar
9h + w = cantitatea de apă rezultată prin oxidarea hidrogenului (în urma căreia rezultă
nouă părți de apă pentru o parte de hidrogen), plus umiditatea din combustibil, în kg/kg.
Baza teoretică pentru determinarea prin calcul a puterii calorice o constituie însumarea
cantităților de căldură degajate prin arderea fiecărui element combustibil. Cu privire la
conținutul de hidrogen se face ipoteza că oxigenul de constituție nu participă la ardere, ci
rămâne legat din punct de vedere chimic, cu o parte din hidrogenul din compoziția
combustibilului. Astfel, dacă oxigenul din combustibil este ,,o”[ kg o2/kg comb.], cantitatea de
hidrogen corespunzătoare oxigenului, conform ecuației de ardere H2 + O2 = H2O, este [kg/kg
comb], pentru ca raportul cantitatilor in care are loc combinatia chimica a hidrogenului si
oxigenului este de 8 parti de oxigen pentru o parte de hidrogen. (in parti de greutate):
116
2kgH2 + 16kgO2 = 18kg H2O
Rezulta cantitatea disponibila de hidrogen pentru ardere, h- [ ]
Tinand seama de valorile caldurii de reactie pentru elementele combustibile, expresia de calcul a
puterii calorice inferioare este:
- Pentru combustibili solizi si lichizi
Qi = 33900 c + 120120 (h- ) + 9250 s - 2510 w [kJ/kg] (8.4)
- Pentru combustibili gazosi uscati (fara umiditate):
Qi = 12720 (co) + 10800 (h2) + 35910 (ch4) + 60020 (c2h4)
+ 63730 (c2h6) + 56920 (c2h2) + ... + 23400 (h2s) [kJ/m3N] (8.5)
In cazul amestecurilor combustibile puterea calorica se stabileste in functie de

participatia masica sau volumica a fiecarui component dupa cum urmeaza:
- Pentru combustibili solizi sau lichizi Qi = ∑gi Qi [kJ/kg] (8.6)
- Pentru combustibili gazosi Qi = ∑vi Qij [kJ/m3N] (8.7)
- Pentru instalatii de ardere combinata Qi = Qi l,s + n Qi,g [kJ/kg] (8.8)
a combustibililor
care: gi = participatia masica; vi = participatia volumica
Qi l,s = puterea calorica a combustibilului lichid sau solid in [kJ/kg]
117
Qi,g = puterea calorica a combustibilului gazos in [kJ/m3N]
n = cantitatea de combustibil gazos introdusa pentru arderea unitatii de cantitate de

combustibil lichid sau solid [m3N/kg]
8.3 CALCULUL ARDERII
Calculul arderii are ca scop determinarea cantitatii de aer necesar desfasurarii reactiilor
chimie de ardere si a volumului gazelor rezultate. In afara unor situatii speciale, oxigenul
necesar arderii este luat din aerul atmosferic, astfel ca volumul de aer rezulta din calculul
necesarului de oxigen stabilit pe baza ecuatiilor chimice de oxidare.
Principalele reactii chimice de ardere pentru elementele combustibile sunt:
a) Arderea carbonului
C + O2= CO2 + Qc (8.9)
1Kmol C + 1Kmol O2 = 1kmol CO2 + 405800 kJ
12kg C + 22,414 m3N O2 = 22,414 m3N CO2 + 405800 kJ
b) Arderea hidrogenului
H2 + O2 = H2O + QH2 (8.10)
1kmol H2 + 0,5 kmol O2 = 1kmol H2O + 240000 kJ
2 kg H2 + 11,2 m3N O2 = 22,414 m3N H2O + 240000 kJ
22,414 m3N H2 + 11,2 m3N O2 = 22,414 m3N H2O + 240000 kJ
c) Arderea sulfului
S + O2 = SO2 + Qs (8.11)
1kmol S + 1kmol O2 = 1kmol SO2 + 290200 kJ
118
32kg S + 22,414 m3N O2 = 22,414 m3N SO2 + 290200 kJ
d) Arderea oxidului de carbon
CO2 + O2 = CO2 + Qco (8.12)
1kmol CO + 0,5 kmol O2 = 1kmol CO2 + 283700 kJ
22,414 m3N CO + 11,2 m3N O2 = 22,414 m3N CO2 + 283700 kJ
e) Arderea unei hidrocarburi
CmHn + (m+ ) O2 = mCO2 + H2O + QCmHn (8.13)
1kmol CmHn + (m+ ) O2 = m kmol CO2 + kmol H2O + QCmHn
22,414 m3N CmHn + (m+ ) 22,414 m3N O2 = m 22,414 m3N CO2 + 22,414 m3N H2O +
QCmHn
8.3.1 Determinarea cantitatii de aer necesar arderii
Volumul de oxigen necesar arderii complete a unitatii de cantitate de combustibil se

numeste oxigen minim necesar si se noteaza VO2 [m3N O2 /kg comb] sau [m3N O2 / m3N comb]. Se
va nota in continuare [m3N O2/kg (m3N ) comb]
Pentru un combustibil solid sau lichid, care are ca elemente combustibile C, H, S, in

proportiile c, h, s, indicate de analiza chimica elementara, volumul minim de oxigen, conform
cu ecuatiile de ardere (8.9) (8.11) este:
119
VoO2 = 22,414 + 11,2 + 22,414 - 22,414 [ ] sau
VoO2 = 1,867c + 5,6h + 0,7s – 0,7o [ ] (8.14)
Pentru un combustibil gazos, conform cu ecuatiile de ardere (8.10), (8.12), (8.13), oxigenul
minim necesar este:
VoO2 = 0,5 [ (co) + (h2)] + ∑ (m + ) cmhn – (o2) [ ] (8.15)
Considerand participatia volumica a oxigenului in aerul uscat de 21%, volumul de aer

uscat minim necesar devine:
Voaer usc = [m3N/ kg(m3N) comb] (8.16)
Corespunzator unui continut de umiditate al aerului de x [ ] cantitatea minima de
aer umed necesar arderii este:
Voaer = Voaer usc + xVvap = + x = (1 + x )
Voaer = Voaer usc (1 + x ) [m3N/ kg(m3N) comb]
unde Ra = 287 J/kgK este constanta generala a aerului uscat
Rv = 461,5 J/kgK este constanta generala a vaporilor de apa
120
Deci, Voaer = Voaer usc (1+ 1,61 x) [m3N/ kg(m3N) comb] (8.17)
Arderea completa cu aerul minim necesar presupune realizarea unui amestec

combustibil omogen. Deoarece un astfel de amestec este greu de realizat practic, pentru
asigurarea unui proces complet de ardere se introduce o cantitate de aer mai mare decat ca
teoretica. In consecinta, cantitatea efectica de aer este:
Vaer = ‫ﮑ‬Voaer (8.18)
Unde ‫ ﮑ‬reprezinta valoarea excesului de aer, cu valori supraunitare, in urmatoarele limite

recomandate:
- Pentru combustibili gazosi 1,05 … 1,3
- Pentru combustibili lichizi 1,15 … 1,4
- Pentru combustibili solizi praf 1,1 …. 1,4
- Pentru combustibili solizi in strat 1,3 … 2
8.3.2 Compozitia si volumul gazelor rezultate din ardere
Volumul gazelor de ardere se obtine prin insumarea volumelor partiale de dioxid de

carbon, vapori de apa, dioxid de sulf, azot si aer in exces. Se obtine:
Vg = VCO2 + VH2O + VSO2 + VoN2 + Voxaer [m3N/ kg(m3N) comb] (8.19)
Unde VoN2 = 0,79 Voaer usc este volumul de azot corespunzator aerului minim necesar
Voxaer = (1- ‫ )ﮑ‬Voaer este volumul de aer in exces.
In cazul combustibililor lichizi si solizi volumele partiale de CO 2, SO2 si H2O, conform

ecuatiilor de ardere (8.9) ÷ (8.11) sunt urmatoarele:
121
VCO2 = c = 1,867 [m3N/ kg] (8.20)
VH2O = h+ w + 1,61 x Voaer usc =
11,207h + 1,245w+ 1,61 x Voaer usc (8.21)
VSO2 = s = 0,7 s [m3N/ kg] (8.22)
Pentru combustibilii gazosi volumele partiale au expresiile:
VCO2 = (co) + ∑m (cmhn) [m3N/ m3N] (8.23)
VH2O = (h) + ∑ (cmhn) + 1,61 x Voaer usc [m3N/ m3N] (8.24)
In cazul cand combustibilul gazos contine CO 2 si N2 volumele partiale de CO2 si N2

devin:
VCO2 = (co) + ∑m (cmhn) + (co2) [m3N/ m3N] (8.25)
VN2 = VoN2 + (n2) [m3N/ m3N] (8.26)
8.4 DIAFRAGMA H-t
122
Diafragma H-t reprezinta legatura grafica intre entalpia gazelor rezultate din arderea
unitatii de cantitate de combustibil si temperatura.
Entalpia gazelor de ardere ,,H” corespunzatoare temperaturii ,,t” se obtine prin

insumarea entalpiei componentilor:
H = Hco2 + Hh2o + Hso2 + HN2 + Hexaer [kJ/ kg (m3N) comb] (8.27)
Sau scriind explicit entapiile componentilor,
H= (Vco Cpm,co2 + Vh2o Cpm,h2o + Vso2 Cpm,so2 + VN2 Cpm,N2 + Vexaer Cpm,aer) t ,
Unde Cpm = caldura specifica volumica medie intre 0oC si toC la presiune constanta,
in kJ/ m3N K
Considerand o anumita valoare pentru excesul de aer ‫ﮑ‬, pentru diferite valori ale temperaturii
,,t” se obtine entalpia gazelor de ardere. Diafragma H-t (fig. 8.1) se obtine prin puncte,
construidu-se, daca nu se ia in considerare disociatia, pentru intervalul de temperaturi
0 ... 2000oC, cu pasul ∆t = 100oC.
Utilitatea diafragmei consta in posibilitatea de stabilire a temperaturii de ardere, a

disponibilului de caldura al gazelor de ardere, sau a temperaturii lor la iesirea din instalatiile de
caldura.
123
8.5 TEMPERATURA DE ARDERE
Temperatura teoretica de ardere tt reprezinta temperatura gazelor rezultate dintr-un

proces complet de ardere cu un exces de aer 1 = ‫ﮑ‬, in conditiile cand intreaga cantitate de
caldura este preluata de gaze. Considerand ca temperatura aerului necesar arderii este ta, a
combustibilului tc, pentru un combustibil cu puterea calorica inferioara Qi ; temperatura teoretica
de ardere tt rezulta din expresia bilantului termic al procesului de ardere.
hc+ Voaer Cpm,aer ta + Qi = Vg Cpm,g tt [kJ/ kg (m3N) comb] (8.28)
de unde rezultă,
tt = + ta + [oC] (8.29)
in care, hc = cc tc este entalpia combustibilului [kJ/ kg (m3N) comb]
C pm,aer , Cpm,g = caldura specifica volumica medie la presiune constanta a aerului,

respectiv a gazelor de ardere [kJ/ m3N K]
Voaer = volumul minim de aer necesar arderii [m3N/ kg (m3N) comb]
Pentru stabilirea temperaturii de ardere tg , in expresia bilantului termic trebuie sa se

considere o serie de pierderi de energie si anume pierderea de caldura prin arderea incompleta a
combustibilului (din motive chimice si mecanice) si pierderea de caldura prin peretii spatiului
de ardere.
Pierderea de caldura corespunzatorare arderii incomplete din motive chimice, notata cu

Q3 este evidentiata prin existenta in gazele de ardere a unor gaze combustibile (CO, CH 4, H2,
etc) si a tuninginei. Aceasta pierdere, pentru un calcul estimativ, se raporteaza procentual in
valoarea puterii calorice inferioare si are valoarea recomandata Q 3 = (0 ... 2,5%) Qi . Pierderea
prin ardere incompleta din motive mecanice intervine numai in cazul combustibililor solizi
(pierderi de combustibil prin gratar) si are valoarea Q4 = (1 .. 10%) Qi
124
Caldura pierduta prin peretii spatiului de ardere depinde de tipul instalatiei si uzual are
valoarea Q5 = (0,5 ... 3,5%) Qi
Expresia ecuatiei de bilant termic, cu luarea in considerare a acestor pierderi de caldura

este:
hc+ Voaer Cpm,aer ta + Qi = Vg Cpm,g tg + Q3 +Q4 + Q5 [kJ/ kg (m3N)] (8.30)
Din aceasta expresie rezulta temperatura reala a gazelor de ardere t g inferioara valorii
teoretice tt.
Valorea reala a temperaturii de ardere este inferioara celei teoretice si datorita proceselor
de disociere cu efect endoterm, care apar intr-o masura importanta pentru nivele de temperatura
ale gazelor de ardere peste 800oC.
8.6 CONTROLUL PROCESELOR DE ARDERE
In procesele de ardere se urmareste ca toate elementele combustibile sa arda complet,

adica sa nu mai existe in gazele de ardere componente combustibile neoxidate. Arderea se
numeste completa in acest caz. Daca in produsele de ardere se mai regasesc elemente
combustibile, arderea se numeste incompleta. Cauza principala imperfectiunii proceselor de
ardere o constituie nerespectarea cantitatii optime de aer introdusa pentru desfasurarea
proceselor de ardere.
Controlul compozitiei gazelor de ardere rezultate din arderea combustibililor in motoare

cu ardere interna, in focarele cazanelor sau a cuptoarelor, permite aprecierea perfectiunii
proceselor de ardere.
Acestea depind de natura combustibilului, tipul intalatiei de ardere, natura si regimul

procesului (cinetic, difuziv), precum si de instalatia termica care reprezinta consumatorul de
caldura. Functionarea optima a acestui lant de procese presupune stabilirea cu precizie a
excesului de aer si cunoasterea pierderilor de caldura prin arderea incompleta a combustibilului,
exprimate prin continutul de CO din gazele de ardere.
8.6.1 Controlul analitic-experimental
125
Controlul analitic-experimental consta in stabilirea experimentala a compozitiei gazelor
uscate de ardere si calcularea coeficientului de exces de aer . Datorita condensarii vaporilor de
apa la trecerea gazelor prin conductele de legatura intre priza de gaze si analizor, compozitia
gazelor de ardere se refera la starea uscata a lor si deci, in cazul general, 100 cm 3 de gaze uscate
de ardere contin urmatorii componenti:
CO2u + O2u + Cou + N2u + SO2u = 100 cm3
unde indicele ,,u” arata ca analiza se refera la gazele uscate.
Conform relatiei de definitie a excesului de aer:
se refera la gazele uscate.
Conform relatiei de definitie a excesului de aer:
λ= =
Neglijand azotul de constitutie volumul de aer necesar arderii V aer rezulta din analiza
azotului din gazele uscate de ardere:
Vaer = (8.31)
iar aerul in exces Vexaer din bilantul oxigenului. Astfel, prezenta oxigenului in gazele de ardere se
explica fie prin arderea incompleta a carbonului, fie prin excesul de aer introdus pentru ardere,
astfel ca:
Vexaer = (8.32)
126
Cu aceste precizari expresia excesului de aer λ devine:
λ= = (8.33)
Procentul de azot din gazele de ardere uscate rezulta prin neglijarea SO 2 ca urmare a
continutului mic de sulf din combustibil
N2u = 100 – (CO2u + O2u + COu)
Cel mai simplu analizator cu functionare manuala este de tip Orsat si functioneaza pe
principiul absorbtiei selective. Astfel CO2 este absorbit de o solutie de KOH, oxigenul de o
solutie de pirogalol C6H3 (OH)3 si oxidul de carbon de o solutie de clorura cuproasa Cu2Cl2.
Analiza gazelor este obligatoriu sa se faca in aceasta ordine: CO2, O2 si CO, deoarece in caz
contrar solutia de clorura cuproasa are capacitatea de a absorbi si oxigenul. \
8.6.2 Controlul grafic-experimental
Controlul grafic-experimental consta in stabilirea experimentala a compozitiei gazelor

uscate de ardere si determinarea pe baza acestor rezultate a excesului de aer λ cu ajutorul unei
diagrame constituita pe baza compozitiei combustibilului. Aceasta diagrama, denumita
triunghiul arderii, sau diagrama Ostwald prezinta dependenta continutului de CO 2 cu cote de
ardere in functie de concentratia de oxigen. (fig.8.2)
Diagrama se contruieste prin punctele M, N si P care au semnificatia:
127
- Punctul M corespunde unui proces de ardere complet de ardere cu aerul teoretic necesar
(λ = 1), pentru care ordonata YM se poate stabili cu expresia:
YM = COmax2u = 100 [%]
- Punctul N corespunde arderii complete cu un exces de aer λ = ∞ rezultand ca abseisa X N

a acestui punct este:
XN = O2u = 21%
- Punctul P corespunde concentratiei oxigenului in gazele de ardere uscate pentru un

proces total incomplet de ardere cu aerul minim necesar (λ = 1), deci:
Xp = Oco2u = 100 [%]
in care VcoO2 = 0,21 Vex co aer = 0,21 (λ Voaer u - Vcoaer) si λ = 1, iar Vcoaer este volumul de aer minim
necesar pentru transferarea completa a carbonului in CO (Vco2 = 0)
Daca perpendiculara din punctul P pe segmentul MN, PR imparte intr-un numar de

diviziuni egal cu procentul de oxid de carbon si prin punctele de diviziune se traseaza paralelele
cu dreapta MN se obtin drepte pentru care CO = const. Calculand pentru diferite valori ale
128
excesului de aer concentratia dioxidului de carbon in gazele uscate de ardere si trasand prin
punctele de intersectie cu dreapta MN, paralele la MP, se obtin drepte pentru care excesul de aer
λ = const.
Fiind cunoscute două marimi caracteristice ale gazelor uscate de ardere (de ex. O2u si
CO2u se pot determina celelalte elemente (CO si ), definind astfel complet proprietatile
termofizice ale gazelor de ardere. De asemenea, prin localizarea punctului caracteristic in

diagrama Ostwald, rezulta directia in care trebuie sa se actioneze pentru anularea concentratiei
de CO cu respectarea valorii excesului de aer λ, care determina temperatura dorita a gazelor.
129

Tolerante Ajustaje

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tolerante Ajustaje

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PREFAŢĂ

Lucrarea conţine materialul care se predă studenţilor de la Facultatea de Inginerie, cu

Bibliografia folosită este recomandată pentru adâncirea şi completarea unora dintre

Eventualele sugestii şi observaţii legate de material vor fi binevenite.

1. NOŢIUNI GENERALE DE TERMOTEHNICĂ

1.1. Obiectul şi metodele termodinamicii..................................................................................

1.2. Sistem termodinamic. Stare de echilibru termodinamic. Mărimi de stare. Postulatele

1.3. Transformări termodinamice de stare.................................................................................

2. PRIMUL PRINCIPIU AL TERMODINAMICII

2.1. Forme de energie folosite în termodinamica tehnică..........................................................

2.2. Enunţurile primului principiu al termodinamicii................................................................

2.3. Expresia matematică a primului principiu al termodinamicii pentru sisteme deschise......

2.4. Expresia matematică a primului principiu al termodinamicii pentru sisteme închise.........

2.5. Ecuaţii calorice de stare .....................................................................................................

3.1. Noţiuni generale..................................................................................................................

3.2. Ecuaţia termică de stare a gazelor perfecte.........................................................................

3.3. Legea lui Avogadro.............................................................................................................

3.4. Căldura specifică a gazelor perfecte....................................................................................

3.5. Amestecuri de gaze perfecte ..............................................................................................

3.6. Transformări simple de stare ale gazelor perfecte..............................................................

4. AL DOILEA PRINCIPIU AL TERMODINAMICII

4.1. Cicluri termodinamice.........................................................................................................

4.2. Ciclul Carnot.......................................................................................................................

4.3. Procese reversibile şi ireversibile........................................................................................

4.4. Enunţurile principiului al doilea al termodinamicii............................................................

4.6. Expresiile matematice combinate ale principiilor termodinamicii.....................................

4.7. Variaţia entropiei în transformările de stare ale gazelor perfecte......................................

5. GAZE REALE . VAPORI

5.1. Proprietăţile gazelor reale...................................................................................................

5.2. Ecuaţii de stare ale gazelor reale ........................................................................................

5.3. Vaporizarea la presiune constantă.......................................................................................

5.4. Mărimile calorice de stare ale vaporilor..............................................................................

5.5. Diagrame şi tabele pentru vapori........................................................................................

5.6. Transformările simple ale vaporilor....................................................................................

6.1. Mărimile de stare ale aerului umed.....................................................................................

6.2. Diagrama h – x....................................................................................................................

6.3. Transformări de stare ale aerului umed...............................................................................

7. DINAMICA GAZELOR ŞI VAPORILOR

7.1. Regimurile de curgere ale fluidelor.....................................................................................

7.2. Ecuaţiile fundamentale ale curgerii.....................................................................................

7.3. Curgerea prin conducte.......................................................................................................

7.4. Curgerea prin ajutaje...........................................................................................................

1. NOŢIUNI GENERALE DE TERMOTEHNICĂ

1.1. Obiectul şi metodele termodinamicii

Termodinamica este disciplina care studiază mişcarea termică şi legătura dintre

1.2. Sistem termodinamic. Stare de echilibru termodinamic. Mărimi

Numim sistem termodinamic, un ansamblu de corpuri cu proprietăţi diferite, care

Dacă între sistemul studiat şi mediul exterior se realizează numai schimb de

v=V [m3/kg] - volum specific;

u = U [J/kg] - energie internă specifică.

Se spune că un sistem se găseşte în stare de echilibru termodinamic dacă toate

Din punct de vedere matematic mărimile de stare (energia, presiunea, entalpia,

În relaţia (1.11) apare semnul minus întrucât v şi p sunt de semne contrare

care reprezintă relaţia de interdependenţă a coeficienţilor termodinamici.

1.3. Transformări termodinamice de stare

Transformarea termodinamică este trecerea unui sistem dintr-o stare iniţială de

Se numesc transformări închise, transformările care au loc într–un sistem închis:

2. PRIMUL PRINCIPIU AL TERMODINAMICII

2.1. Forme de energie folosite în termodinamica tehnică

Primul principiu al termodinamicii este legea generală a conservării şi transformării

energia particulelor care compun unitatea de cantitate dintr–un corp.

2.1.2 Lucrul mecanic

a) Lucrul mecanic în transformările reversibile închise