Termotehnica Si Masini Termice P

Termotehnică şi maşini termice I
PREFAŢĂ
Lucrarea de faţă a fost concepută pe baza programei analitice a cursului de

Termotehnică şi maşini termice al Facultăţii: Forajul sondelor şi exploatarea
zăcămintelor, profilele: Petrol şi Transportul depozitarea şi distribuţia hidrocarburilor.
În prima parte, capitolele 1…3 sunt prezentate conceptele fundamentale şi
principiile termodinamicii. Sunt prezentate atât elementele clasice precum şi conceptele
noi dezvoltate în ultimii ani cum sunt ecuaţia puterilor, sursa de entropie, puterea
disponibilă pierdută şi noţiuni despre optimizarea entropică a proceselor.
Având în vedere profilul acestei facultăţi, capitolul 4 prezintă detaliat noţiunile
fundamentale legate de gazele reale şi de amestecurile de gaze reale precum şi metodele
de determinare a parametrilor de stare ai gazelor reale şi a amestecurilor de gaze reale.
În finalul capitolului sunt prezentate metode de calcul pentru transformările de stare ale
gazelor reale.
Capitolul 5 este dedicat prezentării termodinamicii arderii, pe lângă conceptele
legate de procesul de ardere sunt prezentate elemente legate de formarea noxelor şi
metodele de control şi diminuare a emisiilor poluante.
Dinamica curgerii gazelor şi vaporilor este prezentată în capitolul 6, iar capitolul
7 este dedicat transferului de căldură, în care sunt abordate şi probleme specifice ce apar
în domeniul exploatării zăcămintelor de petrol sau a transportului produselor petroliere.
În capitolele 8…12 sunt prezentate principalele tipuri de maşini termice,
ciclurile, termodinamice pe baza cărora funcţionează şi ecuaţiile fundamentale ale
acestora.
Deoarece reprezentarea grafică a transformărilor de stare în diagramele pV şi Ts
este utilă pentru înţelegerea fenomenelor şi pentru că evoluţiile sistemelor au la bază
curbe greu de desenat am apelat la programe specializate, originale pentru realizarea
diagramelor şi a ciclurilor termodinamice din această lucrare.
În fiecare capitol sunt prezentate câteva aplicaţii ce au rolul de a preciza modul
în care se pot utiliza relaţiile teoretice din capitolul respectiv.
Consider că în această lucrare studenţii vor găsi un sprijin pentru însuşirea
noţiunilor legate de disciplina: Termotehnică şi maşini termice.
Autorul
II
Listă de notaţii
A – secţiunea [m2];
b – funcţia de disponibilitate [J/kg];
cp – căldura specifică izobară [J/kg/K];
cv – căldura specifică izocoră [J/kg/K];
e – energia specifică [J/kg];
E – Energie [J] ;
F – forţa [N];
g – acceleraţia gravitaţională 9,8 [m/s2]
H – entalpie [J] ;
h – entalpie specifică [J/kg];
k – exponent adiabatic;
L – lucrul mecanic [J];
l – lucrul mecanic specific [J/kg];
M – masa moleculară [kg/kmol];
m – masa [kg];
•
m - debitul masic [kg/s];
n – exponent politropic;
Q – căldura [J];
q – căldura unităţii de masă [J/kg];
P – putere [W] ;
p – presiune [Pa];
R – constanta gazului [J/kg/K];
RM – constanta universală a gazelor prefecte [J/kmol/K];
S – entropie [J/K];
s – entropia unităţii de masă [J/kg/K];
T – temperatura [K] ;
t – temperatura [°C] ;
U – energia internă [J];
u – energia internă a unităţii de masă [J/kg];
V – volum [m3];
v – volumul specific [m3/kg];
x – deplasarea [m];
Z – factor de compresibilitate;
– cota [m];
Termotehnică şi maşini termice III
α - coeficient de dilatare izobară;

- coeficient de convecţie;
β - coeficient de compresibilitate izocoră;
ε - raport de compresie;
- eficienţă frigorifică sau calorică;
γ - coeficient de compresibilitate izotermă;
η - randament;
ι - timpul [s];
λ - coeficient de conductivitate termică [W/m/K];
- raportul de creştere a presiunii în arderea izocoră;
θ - raportul temperaturilor extreme la ITG;
µj - coeficientul Joule-Thomson;
ρ - densitate [kg/m3];
- raport de destindere prealabilă;
Exponenţi şi indici
a – admisie;
e – evacuare;
c – ciclu;
f – frigorific;
m – medie;
p – izobară;
– pompă de căldură;
v – izocoră;
T – izotermă;
t – tehnic;
IV
Cuprins
1 Concepte şi definiţii ………..…………………………………………………. 1
1.1 Sistem termodinamic ………………………………………………………… 1
1.2 Transformări de stare ………………………………………………………... 3
1.3 Ecuaţia de stare ……………………………………………………………… 4
1.4 Gazul perfect ………………………………………………………………… 7
1.4.1 Ecuaţia de stare a gazului perfect …..……………………………………… 8
1.4.2 Amestecuri de gaze perfecte ……..………………………………………… 11
1.5 Starea energetică a uni sistem termodinamic,
echilibrul termodinamic ……………………………………………………… 13
1.6 Postulatele termodinamicii …………………………………………………... 15
2 Primul principiu al termodinamicii, principiul conservării………………… 18

2.1 Principiul zero al termodinamicii ……………………………………………. 18
2.2 Forme de interacţiune energetică între sistem şi mediul exterior ……………. 18
2.2.1 Lucrul mecanic …………………………………………………………….. 19
2.2.2 Lucrul mecanic de dislocare ……………………………………………….. 21
2.2.3 Lucrul mecanic tehnic ……………………………………………………… 21
2.2.4 Alte forme de interacţiune energetică echivalente lucrului mecanic ………. 23
2.2.5 Lucrul mecanic al unui ciclu termodinamic ……………………………….. 25
2.2.6 Căldura ……………………………………………………………………... 2
2.2.7 Caracteristici ale interacţiunilor energetice ale sistemelor
termodinamice cu mediul exterior …………………………………………. 26
2.3 Primul principiu al termodinamicii …………………………………………… 27
2.3.1 Formularea primului principiu al termodinamicii
pentru o transformare de stare ………………………………………………. 27
pentru sisteme deschise ……………………………………………………… 31
2.3.2.1 Ecuaţia puterilor …………………………………………………………. 31
2.3.2.2 Legea conservării masei pentru un volum de control ……………………. 31
2.3.2.3 Ecuaţia primului principiu al termodinamicii
pentru sisteme deschise …………………………………………………… 33
2.4 Evaluarea energiei interne şi a entalpiei ………………………………………. 36
2.5 Analiza energetică a transformărilor de stare …………………………………. 38
2.5.1 Transformarea izocoră ………………………………………………………. 39
2.5.2 Transformarea izobară ………………………………………………………. 41
2.5.3 Transformarea izotermă ……………………………………………………... 42
2.5.4 Transformarea adiabată …………………………………………………….. 44
2.5.5 Transformarea politropă …………………………………………………….. 47
3 Principiul al doilea al termodinamicii, principiul evoluţiei ……………………… 54

3.1 Noţiuni generale despre cicluri termodinamice ………………………………. 54
3.2 Ciclul Carnot ………………………………………………………………….. 59
3.3 Enunţuri ale principiului al doilea al termodinamicii ………………………… 61
3.3.1 Enunţul lui Clausius ………………………………………………………… 61
Termotehnică şi maşini termice V
3.3.2 Enunţul lui Kelvin-Planck …………………………………………………. 61

3.4 Entropia ……………………………………………………………………… 62
3.4.1 Variaţia entropiei pentru transformările de stare
reversibile, ale gazelor perfecte ……………………………………………. 63
3.4.2 Diagrame temperatură entropie ……………………………………………. 64
3.4.3 Expresiile diferenţiale combinate ale celor două
principii ale termodinamicii ……………………………………………….. 65
3.5 Variaţia entropiei în transformările ireversibile ……………………………… 66
3.5.1 Generarea de entropie în sistemele deschise ……………………………….. 67
3.5.2 Teorema Gouy-Stodola …………………………………………………….. 71
3.5.3 Puterea maximă disponibilă în procesele de transport ……………………… 73
3.5.4 Entropia generată în cazul curgerilor cu frecare ……………………………. 74
4 Gaze reale ………………………………………………………………………… 76

4.1 Potenţiale termodinamice ……………………………………………………... 76
4.1.1 Entalpia ……………………………………………………………………… 76
4.1.2 Energia liberă ……………………………………………………………….. 77
4.1.3 Entalpia liberă ………………………………………………………………. 77
4.1.4 Relaţiile lui Maxwell ……………………………………………………….. 77
4.2 Analiza comportării gazelor reale …………………………………………….. 79
4.3 Condiţiile de echilibru lichid-vapori ………………………………………….. 83
4.3.1 Ecuaţia lui Clapeyron ………………………………………………………. 84
4.3.2 Ecuaţia presiunii de saturaţie ………………………………………………. 85
4.3.3 Noţiunea de fugacitate ……………………………………………………… 86
4.3.3.1 Calculul fugacităţii pentru faza vapori …………………………………… 88
4.3.3.2 Calculul fugacităţii pentru faza lichidă …………………………………… 89
4.4. Termeni de corecţie pentru gazele reale ……………………………………… 90
4.4.1 Calculul variaţiei entalpiei …………………………………………………. 91
4.4.2 Calculul variaţiei entropiei …………………………………………………. 92
4.5 Metode de calcul pentru parametrii de stare ai gazelor reale ………………… 94
4.5.1 Legea stărilor corespondente ……………………………………………….. 94
4.5.2 Corelaţii în funcţie de trei parametri. Factorul acentric ……………………. 96
4.5.3 Ecuaţii de stare ……………………………………………………………... 100
4.5.3.1 Ecuaţia cu viriali …………………………………………………………. 102
4.5.3.1.1 Corelaţia lui Berthelot …………………………………………………. 102
4.5.3.1.2 Corelaţiile lui Pitzer …………………………………………………… 103
4.5.3.2 Ecuaţia de stare Redlich Kwong ………………………………………… 104
4.5.3.2.1 Determinarea parametrilor „a” şi „b” pornind de la
coordonatele critice ……………………………………………………. 105
4.5.3.2.2 Factorul de compresibilitate obţinut cu ecuaţia Redlich Kwong ……… 106
4.5.3.2.3 Determinarea factorilor corectivi pe baza ecuaţiei Redlich Kwong …… 107
4.5.3.2.3.1 Fugacitatea şi abaterea entalpiei libere ………………………………. 107
4.5.3.2.3.2 Abaterea entalpiei ……………………………………………………. 108
4.5.3.2.3.3 Abaterea entropiei …………………………………………………… 109
4.5.3.2.4 Determinarea echilibrului lichid-vapori cu ecuaţia Redlich Kwong …. 109
4.5.3.3 Ecuaţia Benedict-Webb-Rubin …………………………………………. 111
4.5.3.4 Analiza comparativă a ecuaţiilor de stare ………………………………. 112
VI
4.6 Transformări de stare pentru gaze reale …………………………………….. 116

4.6.1 Comprimarea gazelor reale ………………………………………………… 116
4.6.2 Destinderea gazelor reale ………………………………………………….. 123
4.6.3 Laminarea gazelor reale …………………………………………………… 126
4.7 Amestecuri de gaze reale ……………………………………………………. 132
4.7.1 Noţiuni generale …………………………………………………………… 132
4.7.2 Analiza echilibrului lichid-vapori pentru un amestec de gaze reale ………. 134
4.7.2.1 Analiza echilibrului izoterm lichid-vapori pentru un amestec binar ……. 134
4.7.2.2 Analiza echilibrului izobar lichid-vapori pentru un amestec binar ……… 137
4.7.2.3 Calculul echilibrului lichid-vapori pentru un amestec multicomponent … 139
4.7.2.4 Calculul compoziţiei amestecului în cazul vaporizării parţiale ………… 142
4.7.2.5 Determinarea limitelor de încadrare al amestecului ……………………. 142
4.7.3 Determinarea parametrilor termodinamici ai amestecurilor
de gaze reale ………………………………………………………………. 143
4.7.3.1 Determinarea volumului specific al amestecului de gaze reale …………. 143
4.7.3.2 Programe pentru amestecuri de gaze reale ………………………………. 145
5 Termodinamica arderii …………………………………………………………. 147

5.1 Procesul de arderea ………………………………………………………….. 147
5.1.1 Arderea unei hidrocarburi de tipul C x H y ………………………………... 148
5.1.2 Analiza arderii unui combustibil definit prin compoziţia elementară ……. 153
5.1.3 Determinarea excesului de aer prin analiza gazelor de ardere ……………. 156
5.2 Analiza energetică a procesului de ardere …………………………………… 158
5.2.1 Entalpia de formare ……………………………………………………….. 159
5.2.2 Determinarea temperaturii de ardere ……………………………………… 160
5.3 Analiza arderii în cazul procesului de combustie subterană ………………... 162
5.4 Controlul arderii şi poluarea ………………………………………………… 165
5.4.1 Formarea şi caracteristicile componentelor gazelor de ardere ……………. 166
5.4.1.1 Monoxid de carbon (CO) ………………………………………………… 166
5.4.1.2 Hidrocarburi (HC) ……………………………………………………….. 167
5.4.1.3 Oxizi de azot (Nox) ………………………………………………………. 168
5.4.1.4 Bioxidul de carbon (CO2) ……………………………………………….. 168
5.4.1.5 Oxigenul ………………………………………………………………… 168
5.4.1.6 Bioxid de sulf (SO2) …………………………………………………….. 168
5.4.1.8 Fum / particule / negru de fum ………………………………………….. 168
5.4.2. Utilizarea catalizatorului pentru combaterea noxelor …………………….. 169
5.4.3 Reducerea noxelor prin recircularea gazelor arse …………………………. 173
6 Termodinamica curgerii gazelor şi vaporilor …………………………………… 175

6.1 Ecuaţiile mişcării staţionare, monodimensionale, adiabate a gazelor ……….. 175
6.1.1 Proprietăţile stării frânate …………………..................…………………… 175
6.1.2 Viteza sunetului într-un gaz perfect ……………………………………….. 177
6.1.3 Caracterizarea ajutajelor funcţie de criteriul Mach ……………………….. 179
6.1.4 Parametrii frânaţi şi parametrii critici ……………………………………… 181
6.2 Ajutajul convergent ………………………………………………………….. 182
6.3 Ajutajul divergent ……………………………………………………………. 184
6.4 Ajutajul convergent-divergent (Laval) ………………………………………. 185
6.5 Undele de şoc normale ce apar la curgerea gazelor perfecte prin ajutaje ……. 186
Termotehnică şi maşini termice VII
7 Transferul de căldură …………………………………………………………… 192

7.1 Mecanismele transferului de căldură ………………………………………… 192
7.1.1 Conducţia ………………………………………………………………….. 192
7.1.2 Convecţia ………………………………………………………………….. 194
7.1.3 Radiaţia ……………………………………………………………………. 195
7.2 Metode de analiză utilizate în transferul de căldură ………………………… 196
7.3 Transferul de căldură prin conducţie ………………………………………… 199
7.3.1 Ecuaţia lui Fourier, ecuaţia difuziei căldurii ……………………………….. 199
7.3.2 Conducţia staţionară prin pereţi plani paraleli ……………………………... 205
7.3.2.1 Analogia electrică ………………………………………………………... 207
7.3.2.2 Rezistenţa de contact ……………………………………………………. 210
7.3.3 Conducţia staţionară prin pereţi cilindrici …………………………………. 214
7.3.4 Conducţia staţionară prin pereţi sferici ……………………………………. 219
7.3.5 Elemente de conducţia nestaţionară ……………………………………….. 220
7.3.5.1 Metoda capacităţii punctiforme ………………………………………….. 220
7.3.5.2 Analiza metodei capacităţii punctiforme ………………………………… 223
7.3.5.3 Soluţii exacte pentru ecuaţia difuziei căldurii în cazul
unui corp solid, semiinfinit ………………………………………………. 226
7.4 Convecţia …………………………………………………………………….. 229
7.4.1 Analiza procesului de convecţie în stratul limită …………………………... 230
7.4.2 Similitudinea în stratul limită, criterii de similitudine …………………….. 233
7.4.3 Convecţia forţată în spaţiu nelimitat ………………………………………. 235
7.4.4 Convecţia liberă în spaţiu nelimitat ……………………………………….. 239
7.4.5 Convecţia forţată în cazul curgerii fluidelor prin interiorul ţevilor ………... 242
7.4.5.1 Analiza stratului limită ………………………………………………….. 242
7.4.5.2 Bilanţul energetic al curgerii ……………………………………………. 244
7.4.5.3 Soluţii analitice pentru curgerea laminară, complet dezvoltată …………. 247
7.4.5.4 Ecuaţii criteriale pentru determinarea coeficientului de convecţie ……… 249
7.5 Schimbătoare de căldură …………………………………………………….. 253
7.5.1 Tipuri de schimbătoare de căldură ………………………………………… 253
7.5.2 Coeficientul global de schimb de căldură …………………………………. 255
7.5.3 Metoda temperaturii medii logaritmice ……………………...……………. 256
7.5.4 Determinarea temperaturii medii logaritmice în cazul schimbătoarelor
cu mai multe treceri sau circulaţie încrucişată …………………………….. 260
7.5.5 Metoda NTU ………………………………………………………………. 262
8 Compresoare …………………………………………………………………….. 271

8.1 Compresoare volumetrice ……………………………………………………. 271
8.1.1 Compresoare volumetrice cu piston ……………………………………….. 271
8.1.2 Compresoare cu piston cu mai multe trepte ……………………………….. 276
8.1.3 Compresoare volumetrice, rotative cu lamele culisante …………………… 280
8.1.4 Compresoare volumetrice, cu rotoare profilate de tip Roots ………………. 282
8.2 Compresoare dinamice ………………………………………………………. 284
8.2.1 Compresoare centrifugale ………………………………………………….. 284
8.2.2 Compresoare axiale ……………………………………………………….. 289
VIII
9 Instalaţii de forţă cu abur ……………………………………………………….. 292

9.1 Ciclul Rankine ………………………………………………………………. 292
9.2 Procesul termogazodinamic din treapta de turbină ………………………….. 295
9.3 Influenţa presiunii şi temperaturii asupra ciclului Rankine …………………. 296
9.4 Ciclul cu supraîncălzirea intermediară a aburului …………………………… 299
9.5 Cicluri regenerative ………………………………………………………….. 301
9.6 Cogenerarea ………………………………………………………………….. 302
10 Turbina cu gaze ……………………………………………………………….. 305

10.1 Ciclul Brayton ……………………………………………………………… 306
10.2 Ciclul turbinei cu gaze cu regenerare ………………………………………. 310
10.3 Instalaţii ce funcţionează pe baza ciclurilor
combinate Brayton-Rankine ……………………………………………….. 312
11 Motoare cu ardere internă ……………………………………………………… 315

11.1 Ciclurile termodinamice ale motoarelor cu ardere internă .……………….. 316
11.2 Supraalimentarea motoarelor ………………………………………………. 322
11.3 Noţiuni despre comanda electronică a motoarelor ………………………… 325
11.3.1 Sistemul de injecţie electronică monopunct ……………………………… 328
11.3.2 Sistemul de injecţie electronică multipunct ………………………………. 329
11.3.3 Sistemul electronic de injecţie directă de benzină GDI
(Gasoline Direct Injection) ………………………………………………. 331
11.3.4 Comanda electronică a motoarelor diesel ……………………………….. 332
12 Instalaţii frigorifice ……………………………………………………………. 337

12.1 Ciclul termodinamic al instalaţiei frigorifice cu vapori, cu
compresie mecanică ……………………………………………………….. 338
12.2 Ciclul termodinamic al instalaţiei frigorifice cu gaze
necondensabile ……………………………………………………………… 340
Termotehnică şi maşini termice 1
1. Concepte şi definiţii
1.1 Sistem termodinamic
Dezvoltarea ştiinţelor a impus pentru analiza fenomenelor naturale sau a

experimentelor introducerea unor concepte care să uşureze înţelegerea acestora. Un
concept fundamental îl constituie acela de sistem. Termenul provine din grecescul
sistema care înseamnă ansamblu, reuniune, punere împreună a mai multor obiecte.
Pentru noţiunea utilizată în tehnica, putem defini sistemul ca un ansamblu de
elemente interconectate dinamic, capabil de a se individualiza de mediul ambiant prin
realizarea unei funcţii sau a unui grup de funcţii.
Astfel, de exemplu, funcţia unei conducte este de a permite transportul fluidelor
sub acţiunea unui gradient de presiune sau a câmpului gravitaţional. Această funcţie se
realizează indiferent de materialul din care este alcătuită conducta şi de natura fluidului
care curge prin ea. În plus, faţă de un canal, la o conductă apare şi funcţia de
containerizare a fluidului. Rezultă deci, şi o protecţie a mediului ambiant în cazul
fluidelor toxice, poluante chimic, termic sau radioactiv.
Un sistem la care sunt analizate interacţiunile energetice dintre părţile componente
şi dintre sistem şi mediu înconjurător îl numim sistem termodinamic.
În figura 1.1 sunt prezentate două exemple de sisteme termodinamice.
Fig. 1.1
Figura 1.1 a) reprezintă un cilindru în care evoluează un gaz. La partea

inferioară cilindrul este închis de un perete mobil denumit piston. Pentru uşurinţa
analizei se defineşte un volum de control, reprezentat punctat în figură, ce delimitează
zona de interes de restul obiectelor. Tot ce rămâne în afara volumului de control
reprezintă mediul exterior. Limita volumului de control, desenată printr-o linie punctată
defineşte graniţa sistemului, ea poate avea un suport fizic (de exemplu un perete) sau
poate fi fictivă. Pentru descrierea matematică a sistemului, graniţa reprezintă locul unde
se definesc condiţiile la limită.
2 Concepte şi definiţii
Astfel, pentru cilindrul din figura 1.1 a) gazul nu poate ieşi sau intra in cilindru,
deci graniţa sistemului (care în acest caz este reprezentată fizic de pereţii cilindrului şi
capul pistonului) nu permite schimbul de substanţă cu mediul exterior; în acest caz
sistemul se numeşte sistem închis. Graniţa sistemului permite, însă, schimburile
energetice cu mediul exterior, sub formă de căldură şi / sau lucru mecanic.
În figura 1.1 b) volumul de control defineşte un sistem termodinamic format de
o porţiune dintr-o conductă. Observăm că volumul de control are, în acest caz, şi graniţe
fictive, definite pe secţiunea conductei. Prin aceste graniţe fictive circulă un fluid, iar
sistemul în care este permis schimbul de substanţă cu mediul exterior se numeşte sistem
deschis.
Dacă graniţa sistemului nu permite schimbul de căldură cu mediul exterior,
denumim sistemul ca un sistem adiabat.
În figura 1.2 sunt prezentate sintetic categoriile de sisteme termodinamice
funcţie de schimburile de substanţă sau energie ce pot avea loc prin graniţele sistemului.
TRANSFER DE MASĂ
NU ST ÎNCHIS
DA ST DESCHIS
DA DA
NU NU
ST ADIABATIC
TRANSFER DE LUCRU MECAHIC TRANSFER DE CĂLDURA
Fig. 1.2
Problema fundamentală a termodinamicii o constituie transformarea căldurii în

lucru mecanic. Lucrul mecanic este o formă de energie ce apare şi există atât timp cât
se produce o deplasare a unei mase. Pentru ca un sistem termodinamic să poată produce
lucru mecanic, trebuie ca graniţa acestuia să se deformeze. În interiorul graniţei
sistemului termodinamic trebuie să existe un cop care să poată să se deformeze
semnificativ odată cu graniţa sistemului, menţinându-şi continuitatea. Acest lucru este
posibil dacă în interiorul sistemelor termodinamice evoluează gaze sau vapori.
Principalele mărimi ce se pot măsura în interiorul unui sistem termodinamic sunt

presiunea, volumul şi temperatura. Valoarea acestor mărimi la un moment dat defineşte
starea sistemului termodinamic. Parametrii care definesc starea sistemului se numesc
parametrii de stare, aceştia fiind:
a) presiunea:
- se notează cu p ;
- prin definiţie, presiunea reprezintă raportul dintre forţa normală şi
suprafaţa pe care se exercită: p = F / S
(F - forţa, S - suprafaţa);
- în Sistemul Internaţional (SI) se măsoară în pascali: Pa,
1Pa = 1N/m2;
b) volumul:
- se notează cu V, iar în Sistemul Internaţional se măsoară în m3;
- se defineşte: volumul specific v = V / m , ( V - volumul,
m - masa );
- unitatea de măsură în SI este m3/kg;
c) temperatura:
- se notează cu T, unitatea de măsură în SI este K (Kelvin), o altă
unitate, tolerată si utilizată des la măsurarea temperaturii, notată cu t,
este gradul Celsius oC; legătura între cele două scări de temperatură
este: T = t + 273 ,15 ;
(1oC = 273 K)
1.2 Transformări de stare
Starea unui sistem, la un moment dat, este dată de totalitatea valorilor

parametrilor de stare. Imaginea stării sistemului într-un spaţiu tridimensional ce are ca
axe presiunea, volumul şi temperatura, este un punct.
În figura 1.3 punctele 1 şi 2 reprezintă stări ale sistemului termodinamic. În
timp, parametrii de stare ai sistemului termodinamic pot evolua; dacă reprezentăm
grafic totalitatea stărilor prin care trece sistemul, de la starea 1 la starea 2, obţinem o
curbă. Procesul de evoluţie a sistemului termodinamic de la starea 1 la starea 2 poartă
denumirea de transformare de stare. În termodinamică vom întâlni două feluri de
transformări termodinamice:
- transformări reversibile - sunt transformări teoretice (ideale), în care sistemul
termodinamic evoluează de la starea 2 la stare 1 exact prin aceleaşi puncte
(stări) prin care a evoluat de la 1 la 2. Ecuaţia transformărilor reversibile nu
depinde de direcţia timpului. F (τ ) = F (− τ ), un exemplu de astfel de ecuaţie
fiind ecuaţia propagării undelor în vid:
∂ 2ψ ∂ 2ψ ∂ 2ψ 1 ∂ 2ψ
+ + − =0 (1.1)
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 c 2 ∂τ 2
p
2
Fig. 1.3
- transformări ireversibile - sunt transformări reale în care evoluţiile sistemului de

la starea 1 la starea 2 şi invers au loc pe curbe diferite. Ecuaţiile ce descriu
transformările ireversibile depind de direcţia timpului, adică F (τ ) ≠ F (− τ ) , un
exemplu de astfel de ecuaţie fiind ecuaţia conducţiei:
⎛ →
⎞ ∂T
div⎜ − λ ⋅ grad (T )⎟ = ρc p (1.2)
⎝ ⎠ ∂τ
1.3 Ecuaţia de stare
Totalitatea evoluţiilor posibile ale unui sistem termodinamic formează în spaţiul p,

V, T o suprafaţă. Ecuaţia acestei suprafeţe este:
F( p ,V ,T ) = 0 (1.3)
Având în vedere că în interiorul sistemelor termodinamice evoluează gaze sau

vapori, substanţe ce nu prezintă discontinuităţi locale, proprietăţile acestora pot fi
descrise prin funcţii continue şi derivabile. Această observaţie ne permite să obţinem
câteva relaţii utile pornind de la ecuaţia de stare.
Ecuaţia (1.3) exprimă o legătură între parametrii de stare. Putem explicita pe
fiecare dintre ei funcţie de ceilalţi doi, obţinând alte trei forme ale ecuaţiei de stare:
p = p( V ,T ) (1.4)
V = V ( p ,T ) (1.5)
T = T ( p ,V ) (1.6)
Considerând că presiunea p este o funcţie continuă şi derivabilă în raport cu V şi

T, diferenţiem ecuaţia (1.4), obţinând:
⎛ ∂p ⎞ ⎛ ∂p ⎞
dp = ⎜ ⎟ dV + ⎜ ⎟ dT (1.7)
⎝ ∂V ⎠T ⎝ ∂T ⎠V
Indicele T sau V scris lângă derivata parţială arată că acel parametru este constant
în timpul derivării.
Dacă notăm:
⎛ ∂p ⎞
N =⎜ ⎟ (1.8)
⎝ ∂V ⎠T
⎛ ∂p ⎞
M =⎜ ⎟ (1.9)
⎝ ∂V ⎠V
expresia diferenţialei devine:
dp = NdV + MdT (1.10)
Condiţia ca relaţia (1.10) sa fie o diferenţială totală este ca:
∂N ∂M
= (1.11)
∂T ∂V
∂ 2p ∂ 2p
sau = (1.12)
∂V∂T ∂T∂V
Această condiţie se realizează dacă derivatele parţiale ale lui p în raport cu V şi

respectiv T sunt continue şi derivabile.
Mărimea termodinamică caracterizată de funcţia care îndeplineşte condiţia (1.11)

este, din punct de vedere matematic, o diferenţială totală exactă; ea se numeşte mărime
de stare şi se poate calcula în fiecare punct al suprafeţei definite de ecuaţia (1.3), deci în
fiecare stare a sistemului.
Variaţia mărimii respective între două stări se calculează printr-o integrală
curbilinie în lungul funcţiei ce reprezintă transformarea de stare. Fiind o diferenţială
totală exactă, valoare integralei “nu depinde de drum”, adică este aceeaşi indiferent ce
curbă am alege pentru a efectua integrala; ea depinde numai de valorile din stările
iniţială şi finală. Rezultă, din cele de mai sus, că variaţia unei mărimi de stare nu
depinde de felul transformării termodinamice, ci numai de valorile iniţiale şi finale.
Proprietăţile prezentate mai sus sunt valabile pentru oricare dintre funcţiile (1.4),
(1.5) sau (1.6).
Diferenţiind ecuaţia (1.5) şi substituind-o în (1.7) obţinem:
⎛ ∂V ⎞ ⎛ ∂V ⎞
dV = ⎜⎜ ⎟⎟ dp + ⎜ ⎟ dT (1.13)
⎝ ∂ p ⎠T ⎝ ∂T ⎠ p
⎛ ∂p ⎞ ⎡⎛ ∂V ⎞ ⎛ ∂V ⎞ ⎤ ⎛ ∂p ⎞
dp = ⎜ ⎟ ⎢⎜⎜ ⎟⎟ dp + ⎜ ⎟ dT ⎥ + ⎜ ⎟ dT (1.14)
⎝ ∂V ⎠T ⎢⎣⎝ ∂p ⎠T ⎝ ∂T ⎠ p ⎥⎦ ⎝ ∂T ⎠V
⎛ ∂p ⎞ ⎛ ∂V ⎞ ⎡⎛ ∂p ⎞ ⎛ ∂V ⎞ ⎛ ∂p ⎞ ⎤
dp = ⎜ ⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ dp + ⎢⎜ ⎟ ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ ⎥ dT (1.15)
⎝ ∂V ⎠T ⎝ ∂p ⎠T ⎣⎢⎝ ∂V ⎠T ⎝ ∂T ⎠ p ⎝ ∂T ⎠V ⎦⎥
In expresia (1.15) dp si dT sunt diferenţiale, adică nişte variaţii mici arbitrare ale
parametrilor de stare. Astfel:
- dacă dT = 0 rezultă
⎛ ∂p ⎞ ⎛ ∂V ⎞
⎜ ⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ = 1 (1.16)
⎝ ∂V ⎠T ⎝ ∂p ⎠T
- dacă dp = 0 rezultă
⎛ ∂p ⎞ ⎛ ∂V ⎞ ⎛ ∂p ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ +⎜ ⎟ =0 (1.17)
⎝ ∂V ⎠T ⎝ ∂T ⎠ p ⎝ ∂T ⎠V
⎛ ∂p ⎞ ⎛ ∂V ⎞ ⎛ ∂T ⎞
sau ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ = −1 (1.18)
⎝ ∂V ⎠T ⎝ ∂T ⎠ p ⎝ ∂p ⎠V
Derivatele parţiale ale mărimilor de stare p, V şi T au o interpretare fizică ce poate

fi prezentată introducând următorii coeficienţi:
- coeficient de dilatare izobară:
1 ⎛ ∂V ⎞ ⎛ ∂V ⎞
α= ⎜ ⎟ ⇒⎜ ⎟ = αV0 (1.19)
V0 ⎝ ∂T ⎠ p ⎝ ∂T ⎠ p
- coeficient de compresibilitate izocoră:
1 ⎛ ∂p ⎞ ⎛ ∂p ⎞
β= ⎜ ⎟ ⇒⎜ ⎟ = βp0 (1.20)
p0 ⎝ ∂T ⎠V ⎝ ∂T ⎠V
- coeficient de compresibilitate izoterma:
1 ⎛ ∂V ⎞ ⎛ ∂V ⎞
γ =− ⎜ ⎟⎟ ⇒ ⎜⎜ ⎟⎟ = −γV0 (1.21)
V0 ⎜⎝ ∂p ⎠T ⎝ ∂p ⎠T
Exprimând derivatele parţiale din ecuaţiile (1.19), (1.20) şi (1.21) şi substituindu-

le în ecuaţia (1.18), rezultă:
α = p0 βγ (1.22)
α, β şi γ poartă denumirea de coeficienţi termodinamici fizici. Aceştia

evidenţiază proporţionalitatea dintre variaţia unei mărimi de stare faţă de alta, în
anumite condiţii restrictive. De exemplu, dacă un gaz având volumul V şi temperatura T
se încălzeşte izobar la temperatura T+∆T, volumul acestuia va deveni V+∆V şi va putea
fi calculat cu relaţia:
∆V = αV∆T (1.23)
1.4 Gazul perfect
Gazele sau vaporii care evoluează în interiorul sistemelor termodinamice poartă

denumirea de agenţi termodinamici. În acest paragraf vom analiza gazul perfect ca
agent termodinamic.
Din punct de vedere istoric, în secolele 17 şi 18 au fost stabilite, pe cale
experimentală, legile gazelor având o exprimare matematică simplă. Cercetări ulterioare
au demonstrat că aceste legi nu exprimă riguros comportarea gazelor reale, dar în
anumite condiţii, pentru o largă categorie de gaze, aceste legi pot exprima comportarea
gazelor reale. Observaţia de mai sus, precum şi simplitatea expresiilor matematice ale
legilor gazelor, au făcut ca acestea să se menţină în cadrul termodinamicii sub forma
legilor gazului perfect. Practic, s-a introdus un concept nou, gazul perfect, pe baza
următoarelor ipoteze:
moleculele gazului sunt perfect sferice şi elastice;

volumul propriu al moleculelor este neglijabil în raport cu volumul gazului;
între molecule nu se exercită forţe de interacţiune;
traiectoria moleculelor între două ciocniri este o linie dreaptă.
S-a constatat că o parte dintre gazele din natură au un comportament ce poate fi
descris de legile gazului perfect, dacă se găsesc la presiuni relativ scăzute şi temperaturi
mari. O categorie de gaze care pot fi aproximate în condiţii mulţumitoare de catre legile
gazului perfect o constituie gazele de ardere sau aerul aflat la presiunea şi temperatura
mediului ambiant.
1.4.1 Ecuaţia de stare a gazului perfect
Experimental, s-au dedus legile ce descriu comportarea gazelor. Acestea s-au

menţinut sub denumirea de legile simple ale gazului perfect. Ele sunt:
a) Legea Boyle-Mariotte, care exprimă faptul că la temperatură constantă volumul
gazului variază invers proporţional cu temperatura.
C1
p= T = C1 = constant ( C1- o constantă) (1.24)
V
b) Legea Gay-Lussac arată că la presiune constantă volumul variază proporţional

cu temperatura.
V = C2T p =C2 = constant (C2 - o constantă) (1.25)
c) Legea lui Charles exprimă faptul că la volum constant presiunea variază

proporţional cu temperatura.
p = C3T V =C3 = constant (C3 - o constantă) (1.26)
d) Legea lui Avogadro arată că, în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură,

volume egale de gaze diferite conţin acelaşi număr de molecule.
O consecinţă importantă o constituie independenţa numărului de molecule faţă de
natura gazului, astfel că în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură, un kilomol de
gaz conţine N = 6,023·1026 molecule. Acest număr poartă denumirea de numărul lui
Avogadro.
Deoarece un kilomol de gaz conţine un număr bine determinat de molecule,
rezultă ca volumul molar în starea normală are aceeaşi valoare pentru toate gazele.
Starea normala se defineşte prin următoarele valori ale parametrilor de stare:
pN = 1,013·105 Pa şi TN = 273 K. În aceste condiţii (VM)N, volumul molar la
starea normală, este: (VM)N = 22,414 m3/kmol.
Pentru a deduce ecuaţia de stare a gazului perfect vom integra expresia
diferenţială (1.27). Derivatele parţiale din această expresie le calculăm în funcţie de
legile simple ale gazului perfect.
⎛ ∂p ⎞ ⎛ ∂p ⎞
dp = ⎜ ⎟ dV + ⎜ ⎟ dT (1.27)
⎝ ∂V ⎠T ⎝ ∂T ⎠V
Derivata parţială a presiunii la volum în condiţii izoterme o exprimăm din relaţia

(1.24) scrisă sub altă forma, apoi derivată, rezultând:
C1
p= (1.28)
V
⎛ ∂p ⎞ C
⎜ ⎟ = − 12 (1.29)
⎝ ∂V ⎠T V
Constanta C1 o exprimăm din relaţia (1.26) şi o introducem în (1.27):
C1 = pV (1.30)
⎛ ∂p ⎞ p
⎜ ⎟ =− (1.31)
⎝ ∂V ⎠ T V
Derivata parţială a presiunii la temperatură în condiţii izocore o exprimăm din

relaţia (1.26), prin derivare şi determinarea constantei rezultând:
⎛ ∂p ⎞
⎜ ⎟ = C3 (1.32)
⎝ ∂T ⎠V
p
C3 = (1.33)
T
⎛ ∂p ⎞ p
⎜ ⎟ = (1.34)
⎝ ∂T ⎠V T
Înlocuind relaţiile (1.31) şi (1.34) în relaţia (1.27), rezultă:
p p
dp = − dV + dT (1.35)
V T
Pentru a integra această ecuaţie diferenţială, procedăm la separarea variabilelor

prin împărţirea expresiei cu variabila p, rezultând succesiv:
dp dV dT
+ − =0 (1.36)
p V T
pV
ln = lnC ; C = constantă; (1.37)
T
pV
=C (1.38)
T
Constanta C se poate determina cu ajutorul legii lui Avogadro. Introducând

parametrii p, V şi T la starea normală obţinem, pentru un kilomol, expresia:
p N (VM )N 1,013 ⋅ 10 5 ⋅ 22,414

= = 8314 [J/kmol/K] (1.39)
TN 273
Se notează cu RM şi se defineşte următoarea mărime:
RM = 8314 [J/kmol/K] (1.40)
Ea se numeşte constanta molară universală a gazelor perfecte.

Notăm cu n numărul de kilomoli, definit astfel:
m
n= (1.41)
M
m - masa gazului;
M - masa moleculară a gazului.
Înlocuind (1.39) şi (1.40) în (1.38), obţinem:
m
pV = RM T (1.42)
M
Se notează cu R şi se defineşte:
RM
R= (1.43)
M
Această constantă se numeşte constanta gazului, iar ecuaţia (1.42) devine:
pV = mRT (1.44)
Ea se numeşte ecuaţia de stare a gazului perfect sau ecuaţia lui Clapeyron.

În termodinamica tehnică se preferă această formulare pentru ecuaţia de stare,
deoarece masa “m” exprimându-se în kilograme, face posibil ca puterea, furnizată sau
consumată de sistemul termodinamic, să se exprime în waţi.
1.4.2. Amestecuri de gaze perfecte

În practică, sunt situaţii când în sistemele termodinamice evoluează amestecuri

de gaze. Vom analiza în acest paragraf legile amestecurilor de gaze perfecte. Dacă toţi
componenţii unui amestec sunt gaze perfecte, numim amestecul amestec de gaze
perfecte.
Ori de câte ori se lucrează cu un amestec de gaze, este absolut necesară
cunoaşterea compoziţiei acestuia. Astfel, pentru un amestec de gaze se pot defini trei
tipuri de compoziţii:
• compoziţia masică:
n n
mi
gi =
m
; ∑ mi = m ;
i =1
∑g
i =1
i = 1; (1.45)
unde: gi reprezintă fracţia masică;

mi - masa componentului „i”;
m - masa amestecului;
n - numărul de componenţi.
• compoziţia molară
n n
ni
yi =
n
; ∑ ni = n ;
i =1
∑y
i =1
i = 1; (1.46)
unde: yi reprezintă fracţie molară;

ni - numărul de moli (kilomoli) ai componentului „i”;
n - numărul de moli (kilomoli) ai amestecului;
• compoziţia volumică
n n
Vi
ri =
V
; ∑V
i =1
i =V ; ∑r = 1;
i =1
i (1.47)
unde: ri reprezintă fracţia volumică a componentului „i”;

Vi - volumul componentului „i”;
V - volumul amestecului;
Volumele componenţilor, în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură cu

amestecul, se mai numesc volume parţiale.
Prin definiţie, masa moleculară a unui gaz este dată de raportul dintre masa
gazului şi numărul de kilomoli. În aceste condiţii, masa moleculară pentru un
component „i” se poate defini astfel:
mi
Mi = [ kg / kmol ] (1.48)
ni
Trecerea de la o compoziţie la alta se poate face prin relaţiile:
mi Ni M i yi M i
gi = n
= n
= n
(1.49)
∑m ∑ N M
i =1
i
i =1
i i ∑yM
i =1
i i
mi gi
N M Mi
yi = n i = n i = n
(1.50)
m gi
∑i =1
Ni ∑ i
i =1 M i
∑
i =1 M i
Pentru a defini mărimile specifice amestecurilor de gaze, se consideră un

amestec format din trei componenţi, desenaţi prin figuri geometrice distincte (figura
1.4):
componentul 1
componentul 2
componentul 3
a) b)
Fig. 1.4
În figura 1.4 a) sunt prezentaţi componenţii separaţi prin intermediul unor pereţi
despărţitori care împiedică amestecarea, dar permit componenţilor să aibă aceeaşi
presiune şi aceeaşi temperatură. Dacă se înlătură pereţii despărţitori, gazele se amestecă,
rezultând situaţia prezentată în figura 1.4 b). Se obţine, practic, un amestec de gaze.
Legătura dintre mărimile de stare ale componenţilor şi mărimile de stare ale
amestecului poate fi stabilită prin intermediul legii lui Dalton sau a legii lui Amagat.
Legea lui Dalton defineşte presiunea amestecului ca fiind suma presiunilor
parţiale ale componenţilor. Presiunea parţială a componentului „i” se notează cu pi şi
reprezintă presiunea componentului considerat în aceleaşi condiţii de temperatură şi
volum cu cele ale amestecului.
n
p = ∑ pi (1.51)
i =1
Legea lui Amagat defineşte volumul amestecului ca fiind suma volumelor

parţiale ale componenţilor. Prin volum parţial al componentului „i”, notat cu Vi, se
înţelege volumul pe care îl ocupă acesta în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură
cu cele ale amestecului.
n
V = ∑Vi (1.52)
i =1
Dacă se consideră ecuaţia de stare pentru gazele perfecte aplicată componentului

„i”, considerată după legea lui Amagat, şi ecuaţia de stare scrisă pentru întreg
amestecul, prin împărţirea lor rezultă o relaţie între fracţiile volumice şi molare:
pVi = ni RM T (1.53)
pV = nRM T (1.54)
Vi ni
= ⇒ ri = yi (1.55)
V n
Relaţia (1.55) arată că cele trei compoziţii care se pot defini pentru un amestec
nu sunt independente, fracţiile volumice fiind egale cu fracţiile masice.
Masa moleculară aparentă a unui amestec de gaze poate fi definită de una din
relaţiile:
n
m ∑n M i i n n
M= = i =1
= ∑ yi M i = ∑ ri M i (1.56)
n n i =1 i =1
sau
m m 1
M= = = (1.57)
n mi g
∑M ∑ Mi
i i
În funcţie de această mărime, se poate defini constanta amestecului:
RM
R= [ J / kg / K ]; RM = 8314 [ J / kmol / K ]; (1.58)
M
1.5 Starea energetică a unui sistem termodinamic,

echilibrul termodinamic
Starea energetică a unui sistem termodinamic se referă la aspectul macroscopic

şi reprezintă nivelul energetic de ansamblu corespunzător tuturor particulelor conţinute.
Intensitatea stării de agitaţie moleculară caracterizează starea energetică a

sistemului şi ca urmare, în timpul unei transformări termodinamice, această intensitate
se modifică.
În natură sunt numeroase procese care decurg de la sine (procese naturale), de
exemplu trecerea căldurii de la corpuri cu temperatură mai mare la corpuri cu
temperatură mai scăzută. Acest proces se desfăşoară pe o durată finită în timp, până la
stabilirea echilibrului, care în acest caz este reprezentat de egalitatea temperaturilor.
Odată atins echilibrul, sistemul termodinamic izolat de mediul înconjurător nu va mai
putea ieşi din această stare.
Starea de echilibru intern reprezintă egalitatea, în toată masa sistemului, a
valorilor tuturor parametrilor de stare ce caracterizează sistemul termodinamic.
Admiţând că presiunea p şi temperatura T sunt parametrii de stare de care
depinde energia gazului perfect închis în cilindrul unui motor, starea de echilibru
implică egalitatea acestor valori în tot volumul cilindrului.
Notăm cu indicele prim parametrii de stare ai mediului exterior, de exemplu p’,
T’, etc. Dacă cel puţin unul dintre parametrii de stare ai sistemului termodinamic are o
valoare diferită de valoarea parametrului corespunzător mediului exterior, de exemplu
p ≠ p' sau T ≠ T ' etc., atunci sistemul termodinamic este în dezechilibru extern.
Starea de echilibru extern defineşte egalitatea nivelului mediu de energie
corespunzătoare sistemului termodinamic şi a mediului extern. Condiţia necesară şi
suficientă ca un sistem termodinamic să fie într-o stare de echilibru extern este ca
valorile parametrilor de stare ai sistemului termodinamic să fie egale cu valorile
parametrilor de stare ai mediului înconjurător.
În capitolele ce urmează vom constata că pe lângă presiune şi temperatură vor
mai apare şi alte mărimi de stare, cum sunt energia internă, entalpia, entropia, etc.
Condiţiile de echilibru intern sau extern se referă la toate mărimile de stare.
În termodinamica clasică se admite posibilitatea existenţei dezechilibrului
extern, dar pentru simplificarea lucrurilor (a modelului matematic ce descrie fenomenul)
sistemul termodinamic se consideră totdeauna in echilibru intern.
Scoaterea unui sistem termodinamic din starea de echilibru extern se face prin
schimb de lucru mecanic sau căldură cu mediul exterior, de exemplu pistonul unui
motor comprimă gazul din cilindru, în timpul arderii gazele se încălzesc de la căldura
degajată de reacţia de ardere, etc.
Dezechilibrul intern al unui sistem termodinamic depinde de cât de repede se
uniformizează starea energetică în masa acestuia. Timpul scurs de la producerea unui
dezechilibru până la uniformizarea stării energetice în masa sistemului se numeşte timp
de relaxare. Acest timp are valori diferite funcţie de proces şi sistem. Astfel,
uniformizarea presiunii în masa unui gaz se face într-un interval de timp de ~10-6s, dar
egalizarea concentraţiilor într-un aliaj metalic are loc în câţiva ani.
Având în vedere că în interiorul sistemelor termodinamice evoluează gaze sau
vapori şi că timpul de relaxare pentru aceste corpuri este scăzut, ipoteza prin care
sistemele termodinamice tehnice sunt considerate în permanenţă în echilibru intern este
destul de aproape de realitate.
1.6 Postulatele termodinamicii
Termodinamica are la bază două postulate, care se referă la condiţiile de

stabilitate şi menţinere a echilibrului unui sistem.
Primul postulat al termodinamicii: Un sistem termodinamic izolat ajunge
totdeauna, după încetarea interacţiunilor energetice cu exteriorul, în starea de
echilibru termodinamic intern şi nu poate ieşi de la sine din această stare.
Atingerea stării de echilibru şi menţinerea sistemului în această stare exprimă
numai comportarea cea mai probabilă. Teoria fluctuaţiilor de la starea de echilibru arată
că, datorită mişcării continue a particulelor din care este format un sistem
termodinamic, pentru intervale scurte de timp sunt posibile şi stări de dezechilibru
intern, dar aceste fluctuaţii reprezintă abateri spontane cu atât mai puţin probabile cu cât
sistemul este compus din mai multe particule. De exemplu, considerăm un volum
delimitat arbitrar în două jumătăţi, jumătatea din stânga şi jumătatea din dreapta, în care
se găseşte o singură moleculă de gaz. Probabilitatea ca această moleculă să se găsească
în jumătatea din dreapta este de 0.5. Dacă ar fi două molecule, probabilitatea ca ambele
să se găsească în jumătatea din dreapta ar fi de 0,25. Dacă am avea un număr de
molecule N, probabilitatea ca toate să se găsească în jumătatea din dreapta ar fi 1/2N,
pentru gaze la presiuni şi temperaturi obişnuite N > 1020, deci probabilitatea apariţiei
unei fluctuaţii este foarte mică.
Al doilea postulat al termodinamicii: Toţi parametrii interni ai unui sistem
termodinamic la echilibru sunt funcţii de parametri externi şi de energia sistemului.
Postulatul acesta este o consecinţă a faptului că un sistem termodinamic există
fizic în timp şi spaţiu, în interacţiune directă cu mediul exterior. Interacţiunile
energetice cu mediul exterior produc modificări în energia internă a sistemului. Aceasta
este o mărime macroscopică, care însumează energiile moleculelor ce alcătuiesc
sistemul. Mărimea termodinamică ce reflectă energia moleculelor sistemului, dar
caracterizează şi energia acestuia, ca mărime macromoleculară, este temperatura.
Exemplul E 1.1
O cantitate de gaz perfect se află în starea 1, caracterizată de p1 = 2 [bar], V1 = 0,5 [m3] şi T1 =

1200K. Gazul parcurge o transformare izocoră până în starea 2, apoi o transformare izobară
până în starea 3, astfel încât T3 = T1. Să se determine temperatura T2 şi presiunea p2.
Soluţie:
În figura 6.1 sunt prezentate stările gazului din problema 1. Izoterma punctului 1 fiind o
hiperbolă echilateră, este simetrică faţă de prima bisectoare, iar acest lucru ne permite să
scriem:
p1 − p2 [ bar ]
tgα = =1
V3 − V2 [ m3 ]
Din transformarea izocoră 1-2 exprimăm presiunea p2, iar din izobara 2-3 exprimăm volumul V3:
p1 p2 T
= ⇒ p2 = p1 2
T1 T2 T1
V2 V3 T T
= ⇒ V3 = V2 3 = V1 1
T2 T3 T2 T2
Înlocuind aceste valori în expresia unghiului rezultă:
⎛ T ⎞
p1 ⎜⎜ 1 − 2 ⎟⎟
⎝ T1 ⎠ = 1 [ bar ] ⇒ T2 = V1 1 [ bar ] = 0 ,5[ m ] 1 [ bar ] = 0 ,250
3
⎛ ⎞ [ m3 ] T1 p1 [ m 3 ] 2 [ bar ] m3
⎜ ⎟
1
V1 ⎜ − 1⎟
⎜ T2 ⎟
⎜T ⎟
⎝ 1 ⎠
Fig. 1.5
Obţinem următoarele valori:
T2 = 0 ,250 ⋅ 1200 = 300 [ K ]

T
p2 = p1 2 = 2 ⋅ 0 ,250 = 0 ,5[ bar ]
T1
Exemplul E 2.2
Într-un rezervor cu volumul de 10 m3 se găseşte un amestec de gaze cu următoarea

compoziţie volumică: 0,7 metan (CH4), 0,2 etan (C2H6) şi 0,1 propan (C3H8). Gazele sunt la
presiunea p1 = 50 [bar] şi temperatura t1 = 15 °C.
a) Prin expunerea la soare, temperatura gazelor din rezervor devine t2 = 65 °C. Să se
determine presiunea gazelor în această stare.
b) Să se determine ce volum de gaze la starea normală trebuie extras din rezervorul
cald pentru ca presiunea să rămână neschimbată.
Soluţie:
a) În acest caz este vorba de o transformare izocoră, prin încălzire volumul rezervorului
se dilată puţin în raport cu dilatarea gazelor, astfel încât această variaţie poate fi neglijată.
Aplicând relaţia transformării izocore, obţinem:
p1 p2 T 65 + 273
= ⇒ p2 = p1 2 = 50 = 67 ,36 [bar]
T1 T2 T1 15 + 273
b) Punând condiţia ca presiunea în rezervorul cald să fie egală cu p1 din ecuaţia de

stare, determinăm masa de gaz ce rămâne în rezervor după ce s-a extras excesul de gaze.
Având în vedere că în rezervor este un amestec de gaze, determinăm mai întâi masa
moleculară a acestuia:
M = ∑ ri M i = 16 ⋅ 0 ,7 + 30 ⋅ 0 ,2 + 44 ⋅ 0 ,1 = 21,6 [kg/kmol]
8314
Constanta amestecului este R= = 384 ,9 [J/kg/K]
21,6
p2V 50 ⋅ 10 510
p2V = m2 RT2 ⇒ m2 = = = 344 ,79 [kg]
RT2 384 ,9 ⋅ 338
Masa de gaze aflată iniţial în rezervor o determinăm din ecuaţia de stare aplicată în prima
situaţie:
p1V 50 ⋅ 10 510
p1V = m1 RT1 ⇒ m1 = = = 451,04 [kg]
RT1 384 ,9 ⋅ 288
Volumul de gaze extras din rezervor este dat de diferenţa de masă împărţită la
densitate în starea normală. Aceasta se calculează din consecinţele legii lui Avogadro, care
arată că un kilomol dintr-o substanţă are, la starea normală, un volum de 22,414 [m3].
M 21,6
ρN = = = 0 ,9636 [kg/Nm3]
22 ,414 22 ,414
m1 − m2 102 ,25
∆V = = = 106 ,1 [Nm3]
ρN 0 ,9636
18 Primul principiu al termodinamicii
2. Primul principiu al termodinamicii

Principiul conservării
2.1 Principiul zero al termodinamicii
Temperatura este o mărime de stare intensivă, cu caracter statistic, introdusă în

termodinamică ca o proprietate specifică sistemelor macroscopice. Spre deosebire de
ceilalţi parametri de stare (presiune, volum), temperatura nu prezintă un etalon fizic în
natură, fiind măsura intensităţii agitaţiei termice a moleculelor, practic o expresie
macroscopică a energiei medii a atomilor şi moleculelor ce compun corpurile. La valori
constante ale parametrilor externi, temperatura unui corp creşte o dată cu energia
cinetică a particulelor componente. Pornind de la ideea intuitivă de cald şi rece, se poate
constata dacă un corp îşi menţine echilibrul termic la contactul cu alte sisteme.
Principiul zero al termodinamicii: Într-un sistem izolat format dintr-un număr
de corpuri în contact termic, condiţia necesară şi suficientă de echilibru este egalitatea
parametrului termic pentru toate corpurile considerate.
Pentru o diferenţă dată de temperatură între două corpuri cu mase diferite, aduse
în contact, modificarea variabilelor de stare se face diferenţiat, în sensul că aceste
modificări sunt mai mari pentru corpul cu masă mai mică şi imperceptibile pentru
corpul cu masă mai mare. Fenomenul se accentuează pe măsură ce raportul maselor
celor două sisteme creşte, ajungându-se la situaţia în care, deşi corpul cu masă mai mică
schimbă căldură, celălalt corp cu masă mai mare îşi menţine temperatura neschimbată,
jucând rol de rezervor de căldură de capacitate infinită sau termostat.
Corpul cu masă mai mică poate juca rol de termometru, preluând temperatura
sistemului studiat fără ca, practic, acesta să-şi modifice starea. Definirea cantitativă a
temperaturii prin măsurarea ei cu ajutorul unui termometru se realizează stabilind o
relaţie între temperatură şi o proprietate fizico-chimică a corpului (dilataţia, efectul
termoelectric, transformarea de fază, etc).
Această relaţie, definită printr-o funcţie de forma T=f(m), trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii, între care: să fie continuă, monotonă şi univocă în
raport cu mărimea fizico-chimică urmărită.
Stabilirea unei scări termometrice este parţial arbitrară. În prezent, cele mai
folosite sunt: scara Celsius (cu unitatea °C), scara Fahrenheit (cu unitatea °F) şi scara
absolută de temperatură Kelvin (cu unitatea K).
Relaţia între aceste scări de temperatură este:
( )
T (K ) = t oC + 273,15 =
9
[( )
5 o
t F + 459 ,67 ] (2.1)
2.2 Forme de interacţiune energetică între sistem şi mediul exterior
Orice sistem termodinamic există şi evoluează în strânsă legătură cu alte sisteme

sau corpuri, denumite generic mediul înconjurător. Starea energetică a sistemului
termodinamic este influenţată de mediul exterior pentru că în timpul evoluţiei acestuia
se produc schimburi energetice între sistem şi mediu. În acest paragraf se vor analiza
formele şi metodele de calcul a interacţiunilor energetice dintre sistem şi mediu.
2.2.1 Lucrul mecanic
Definiţia din mecanică, a lucrului mecanic făcut de o forţa F ce acţionează

asupra unui corp pe direcţia deplasării x între două limite, notate cu 1 şi 2, este:
2
L = ∫ Fdx (2.2)
1
În esenţă, lucrul mecanic reprezintă o formă de energie, deci unitatea de măsură

pentru lucru mecanic este, în Sistemul Internaţional, Joule-ul, simbolizată J. Lucrul
mecanic de 1J reprezintă energia necesară deplasării unei forţe de 1N pe distanţa de 1m.
L
“L”
motor motor
baterie baterie
greutate greutate
a b
Fig. 2.1
Lucrul mecanic este o formă de energie care apare şi se manifestă la graniţa

sistemului termodinamic, ca urmare a interacţiunii acestuia cu mediul înconjurător.
Pentru a înţelege mai bine acest lucru, să consideram următorul exemplu:
În figura 2.1 este prezentat un sistem format dintr-o baterie şi un motor electric.
Lucrul mecanic făcut de sistem - conturat prin linia punctată - asupra mediului
înconjurător constă în ridicarea unei greutăţi. Se observă că lucrul mecanic făcut de
sistem “străbate” graniţa acestuia. Singurul efect - în acest caz - produs asupra mediului
este ridicarea greutăţii. Deoarece, în general, fenomenele au o desfăşurare finită în timp,
ţinând seama de durata procesului de ridicare a greutăţii putem concluziona că graniţa
sistemului este străbătută de puterea necesară ridicării greutăţii. Puterea, după cum se
cunoaşte, reprezintă energie pe unitatea de timp.
Dacă modificăm graniţa sistemului astfel ca ea să includă numai bateria, atunci
tot ce rămâne în afara graniţei se consideră mediu exterior, inclusiv motorul şi greutatea.
Se pune următoarea problemă: cum interacţionează sistemul cu mediul exterior din
punct de vedere al lucrului mecanic. Practic - în acest caz - macroscopic, nu observăm
nici o mişcare între motor şi baterie, cu toate că greutatea este ridicată de motor. Graniţa
sistemului este străbătută de energia electrică echivalentă lucrului mecanic dezvoltat de
motor. Energia electrică echivalentă, raportată la durata procesului, reprezintă puterea
furnizată de sistem, în acest caz, mediului exterior.
Un sistem termodinamic este capabil să producă sau să preia lucrul mecanic, ca
expresie a deplasării unei forţe, numai dacă graniţa sistemului termodinamic este
deformabilă, iar în interiorul acestuia evoluează un gaz.
Considerăm un gaz ce evoluează în interiorul unui cilindru prevăzut la unul din

capete cu un piston, lucru ce realizează, fizic, o graniţă deformabilă, fig.2.2.
Fig. 2.2
Presupunem că evoluţia gazului din interiorul cilindrului se face de la starea 1

până la starea 2. Pentru o deplasare elementară dx a pistonului, corespunde o variaţie
elementară de volum dV=Adx, unde prin A s-a notat suprafaţa pistonului. Lucrul
mecanic elementar făcut de gaz este:
δL = Fdx = pAdx = pdV ( 2.3)
Pentru întreaga evoluţie de la 1 la 2 a sistemului, lucrul mecanic este:
2
L12 = ∫ pdV (2.4)
1
S-a folosit notaţia δL in loc de dL deoarece lucrul mecanic nu este o mărime de

stare, ci este o mărime de proces (de parcurs). Atât timp cât sistemul considerat
(cilindrul cu gaz) nu îşi modifică starea, spre exemplu rămâne în starea 1, nu există
lucru mecanic. Acesta apare numai în momentul în care sistemul începe să evolueze
către starea 2. Valoarea lucrului mecanic efectuat de sistem în evoluţia sa de la 1 la 2
depinde de tipul acesteia, de restricţiile în care se desfăşoară procesul, fapt care ne
conduce la concluzia că integrala lucrului mecanic depinde de drum, deci diferenţiala
acestuia nu este o diferenţială totală exactă. Remarcăm şi în acest caz că lucrul mecanic
apare şi se manifestă la graniţa sistemului (pistonul face parte din graniţa sistemului),
străbătând-o de la interior spre mediul înconjurător sau invers.
Dacă interpretăm matematic formula (2.4) de definiţie a lucrului mecanic,
valoarea L12 este numeric egală cu aria de sub curba 1-2 şi axa volumului, adică aria
122’1’1 (figura 2.2).
2.2.2 Lucrul mecanic de dislocare
O altă formă de lucru mecanic ce apare în sistemele tehnice este reprezentată de

lucrul mecanic necesar deplasării agentului termodinamic pe conductele instalaţiilor sau
maşinilor. În figura 2.3 este prezentată o conductă pe care se deplasează un volum V de
fluid de la poziţia 1 până la poziţia 2, la presiune constantă. Lucru mecanic consumat
pentru această deplasare este:
L = pAx = pV (2.5)
Prin A s-a notat secţiunea conductei. Lucrul mecanic de dislocare (sau de

deplasare) reprezintă interacţiunea energetică a sistemului termodinamic cu mediul,
datorată transferului de masă între sistem şi mediu.
V V
x
2
1
Fig. 2.3
Ipoteza în care s-a dedus această formulă, prin care am presupus că presiunea
este constantă, este o ipoteză valabilă în cazul conductelor de admisie sau de evacuare a
agentului termodinamic din sistem, deoarece aceste conducte au lungime mică.
2.2.3 Lucrul mecanic tehnic
Lucrul mecanic tehnic, numit şi lucrul mecanic util sau total, reprezintă lucrul
mecanic total schimbat de un sistem termodinamic cu mediul exterior. Acesta se
notează de regulă cu indicele “t”. În figura 2.4 este prezentată schematic o turbină.
Aceasta este o maşină în care fluidul de lucru - a cărui energie pe unitatea de masă este
mare (presiune, temperatură ridicate) - pătrunde printr-o conductă de admisie în maşină,
apoi se destinde acţionând asupra paletelor rotorului, cedând o parte din energie, iar în
final este evacuat din maşină. Trecerea fluidului prin maşină face ca turbina să producă
un lucru mecanic util, care poate fi cules la arborele maşinii.
Utilizând notaţiile din figura 2.4 putem scrie:
Lt 12 = p1V1 + L12 − p2V2 (2.6)
p1V1
Lt12
L12
p2V2
Fig. 2.4
Semnificaţia termenilor este următoarea:

- Lt12 reprezintă lucrul mecanic tehnic făcut de sistemul termodinamic prin
trecerea agentului termodinamic de la starea 1 la starea 2;
- p1V1 reprezintă lucrul mecanic de dislocare datorat admisiei agentului
termodinamic în sistem; el este pozitiv, deoarece este adus în sistem o dată cu
procesul de admisie;
- L12 reprezintă lucrul mecanic al variaţiei de volum (formula 2.4) efectuat de
agentul termodinamic în sistem datorită variaţiei volumului specific între
stările 1 şi 2;
- p2V2 reprezintă lucru mecanic consumat pentru evacuarea agentului
termodinamic din sistem; el este negativ, deoarece consumă o parte din
energia sistemului.
Ţinând cont de formula (2.6), putem scrie:
2 2 2 2
Lt 12 = p1V1 + ∫ pdV − p2V2 = ∫ pdV − ( p2V2 − p1V1 ) = ∫ pdV − ∫ d ( pV ) (2.7)
1 1 1 1
2 2
Lt 12 = ∫ [ pdV − d ( pV )] = ∫ [ pdV − pdV − Vdp ] (2.8)
1 1
2
Lt 12 = ∫ − Vdp (2.9)
1
Interpretarea matematică a formulei (2.9) ne arată că lucrul mecanic tehnic este -

ca valoare - numeric egal cu aria de sub curba transformării 1-2 şi axa presiunilor, adică
aria 122’1’1, figura 2.5.
Fig. 2.5
2.2.4 Alte forme de interacţiune energetică echivalente

lucrului mecanic
Sistemele termodinamice întâlnite în tehnică la ora actuală au o structură

complexă şi pot interacţiona cu mediul exterior prin diverse forme de energie:
- Interacţiunea datorată tensiunii superficiale - poate apare atunci când graniţa
sistemului este formată de suprafaţa uni lichid. Energia schimbată de sistem cu
mediul este dată de formula:
2
L12 = − ∫ τda (2.10)
1
τ - tensiunea superficială; da - modificarea elementară a ariei;
- Energie datorată deformării elastice - apare atunci când graniţa sistemului este
metalică şi suferă deformări elastice. Pentru deformarea pe o singură direcţie,
putem scrie următoarea formulă:
2
L12 = − ∫ σdx (2.11)
1
σ - efortul unitar; dx – deplasarea elementară;

- Energia câmpului magnetic - poate apare atunci când fluidul sau părţi ale
sistemului au proprietăţi magnetice:
2
L12 = − ∫ µ0 Hd (Vπ ) (2.12)
1
µ 0 - permeabilitatea vidului; V – volumul;

H – intensitatea câmpului magnetic; π - magnetizarea;
- Energia câmpului electric - poate apare atunci când agentul termodinamic sau
părţi ale sistemului sunt bune conducătoare de curent:
2
L12 = − ∫ Eds (2.13)
1
E reprezintă intensitatea câmpului electric; ds arcul elementar;

Se remarcă similaritatea formulelor, în fiecare dintre ele energia elementară fiind
dată de produsul dintre o mărime intensivă şi variaţia elementară a unei mărimi
extensive. Aceste forme de energie apar şi se manifestă atunci când se produc
modificări ale graniţelor sistemului termodinamic şi desigur, există condiţii locale
pentru manifestarea acestor forme de energie.
Toate aceste forme de energie trebuiesc luate în considerare, dacă este cazul, la
analiza sistemelor termodinamice. Ele constituie generalizarea noţiunii de lucru şi
pentru alte forme de energie. Astfel, deformarea graniţelor sistemului este însoţită
întotdeauna de apariţia unui schimb de energie sub formă de lucru mecanic, lucru
mecanic al tensiunii superficiale, lucru mecanic de deformare elastică, lucru magnetic,
lucru electric, etc.
Variaţia elementară de lucru poate fi exprimată de o formulă care cuprinde toate
aceste forme de energie:
dL = pdV − τdA − σdx − µ0 Hd ( Vπ ) − Eds (2.14)

2.2.5 Lucrul mecanic al unui ciclu termodinamic
Dacă un sistem termodinamic funcţionează pe baza unui ciclu termodinamic, el

poate produce un lucru mecanic util sau poate consuma lucru mecanic. Fie ciclul
termodinamic din figura 2.6, ne propunem să determinăm modul de calcul al lucrului
mecanic asociat acestui ciclu.
Transformările termodinamice reprezentate de arcul 1A2 produc un lucru
mecanic egal cu aria cuprinsă între curbă şi axa volumelor:
2
L12 = ∫ pdV = A1M 2V2V1 (2.15)
1
Lucrul mecanic produs de transformările reprezentate de arcul de curbă 2N1

este, în mod asemănător, egal cu aria cuprinsă de curbă şi axa volumelor, dar - având în
vedere sensul de parcurgere al curbei - el va fi negativ.
1
L21 = ∫ pdV = − A2V2V1 1 N 2 (2.16)
2
Fig. 2.6
Lucrul mecanic al ciclului este suma lucrurilor mecanice ale transformărilor care
compun ciclul. Însumând lucrurile mecanice şi având în vedere semnul rezultat din
sensul de parcurgere a ciclului, acesta este:
Lc = L12 + L21 = A1M 2 N 1 (2.17)
Lucrul mecanic al ciclului este numeric egal cu aria ciclului.
2.2.6 Căldura
Căldura este forma de energie care apare şi se manifestă la graniţa sistemului şi

se datorează diferenţei de temperatură între sistem şi mediu. Ori de câte ori există o
diferenţă de temperatură între sistem şi mediu, apare această formă de energie. Ea trece
de la zona cu temperatura mai ridicată către zona cu temperatură scăzută. Condiţia de
existenţă a căldurii este existenţa unei diferenţe finite de temperatură. Despre un corp
aflat la o anumită temperatură nu putem spune că are căldură.
Ca mărime, căldura se notează cu Q şi este proporţională cu diferenţa de
temperatură. Pentru un corp solid sau lichid, căldura poate fi exprimată astfel:
Q = mc∆T (2.18)
în care m – este masa corpului; c – căldura specifică; ∆T - diferenţa de temperatură.
2.2.7 Caracteristici ale interacţiunilor energetice ale sistemelor

termodinamice cu mediul exterior
Există multe similarităţi între căldură şi lucru mecanic; în continuare sunt

precizate cele mai importante proprietăţi. Pentru uşurinţa exprimării, vom utiliza
denumirea de lucru mecanic, dar proprietăţile ce vor fi enunţate sunt valabile pentru
orice formă de energie inclusă în categoria de lucru generalizat:
1. Căldura şi lucru mecanic sunt fenomene tranzitorii. Sistemul termodinamic nu

posedă lucru mecanic sau căldură. Acestea apar şi se manifestă numai pe
durata modificării stării sistemului termodinamic, deci în transformările de
stare.
2. Căldura şi lucru mecanic sunt fenomene de graniţă. Amândouă sunt observate
numai la graniţele sistemului termodinamic, iar atunci când apar străbat
graniţele sistemului.
3. Căldura şi lucrul mecanic, din punct de vedere matematic, nu sunt diferenţiale
totale exacte. Valoarea lor în timpul unui proces de durată finită depinde de
modul cum evoluează sistemul, deci de transformările de stare ale acestuia.
2.3 Primul principiu al termodinamicii
Primul principiu al termodinamicii exprimă legea generală de conservare şi

transformare a energiei pentru sisteme termodinamice. Funcţie de autor şi de perioada
când a fost enunţat, se cunosc mai multe formulări ale acestui principiu, bazate pe
anumite fenomene specifice, de importanţă restrânsă.
a) Energia unui sistem termodinamic izolat se menţine constantă, oricare ar fi
procesele care se desfăşoară în interiorul acestuia.
b) Nu se poate realiza o maşină termică cu funcţionare continuă, care să
producă lucru mecanic fără a consuma o cantitate echivalentă din altă formă
de energie.
c) Un perpetuum mobile de speţa I este imposibil.
Perpetuum mobile de speţa I este o maşină care ar produce în permanenţă lucru
mecanic, fără a consuma o altă formă de energie.
S-a constatat că, pentru a produce lucru mecanic prin transformarea altor forme
de energie pe o perioadă nedefinită, un sistem termodinamic trebuie să funcţioneze pe
baza unui ciclu termodinamic.
Enunţul primului principiu al termodinamicii este următorul:
Pentru oricare ciclu termodinamic produs de sistem, suma căldurilor schimbate
de sistemul termodinamic cu mediul exterior de-a lungul ciclului termodinamic este
egală cu suma lucrurilor mecanice schimbate de sistem cu mediul exterior.
Exprimarea matematica a primului principiu este:
∫ δQ = ∫ δL (2.19)
Aceasta arată ca integrala curbilinie a căldurii schimbate de sistem cu mediul

exterior, luată pentru întreg ciclul, este egală cu integrala curbilinie a lucrului mecanic.
Pentru simbolul de diferenţiere d s-a preferat notaţia δ pentru a evidenţia faptul că
mărimile respective nu sunt diferenţiale totale exacte.
Stabilirea enunţurilor acestui principiu natural a avut la bază rezultatele unei
mulţimi de experienţe realizate în decursul timpului, care au condus la verificări directe
sau indirecte a acestei legi.

pentru o transformare de stare
Considerăm că sistemul termodinamic evoluează de la starea 1 la starea 2,

conform reprezentării din figura 2.7.
Între cele două stări se aleg arbitrar următoarele transformări, ca evoluţii posibile
ale sistemului: 1A2, 2B1 şi 1C2. Considerăm că sistemul parcurge ciclul format de
transformările 1A2 şi 2B1.
Aplicăm formula primului principiu al termodinamicii (2.19) pentru acest ciclu,
astfel putem scrie:
2 2 2 2
∫ δQ + ∫ δQ
1
A
1
B = ∫ δLA + ∫ δLB
1 1
(2.20)
Procedăm în mod similar şi pentru evoluţia posibilă a sistemului pe ciclul format

din transformările 1C2 şi 2B1, obţinând:
2 2 2 2
∫ δQ + ∫ δQ
1
C
1
B = ∫ δLC + ∫ δLB
1 1
(2.21)
Fig. 2.7
Scăzând cele două relaţii şi grupând termenii, rezultă:
2 2 2 2
∫ δQ − ∫ δQ
1
A
1
C = ∫ δLA − ∫ δLC
1 1
(2.22)
2 2
∫ (δQ − δL )
1
= ∫ (δQ − δL )
1
(2.23)
A C
Ţinând seama că transformările 1A2 şi 1C2 sunt transformări alese arbitrar,

putem trage concluzia că integrala expresiei diferenţiale (δQ-δL) nu depinde de drumul
dintre cele stări 1 şi 2, ci numai de stările iniţială şi finală. Aceste observaţii ne conduc
la concluzia că expresia (δQ-δL) este, din punct de vedere matematic, o diferenţială
totală exactă. Faptul că, pentru o transformare, ea depinde numai de stările iniţiale şi
finale, înseamnă că această expresie este o mărime de stare.
Notăm cu E mărimea respectivă; ea se numeşte energia sistemului termodinamic
dE = δQ − δL (2.24)
sau
δQ = dE − δL (2.25)
Forma integrală a expresiei (2.25) între stările 1 şi 2 este:
Q12 = E2 − E1 + L12 (2.26)
S-au folosit următoarele notaţii:

- Q12 reprezintă căldura schimbată de sistemul termodinamic cu mediul
exterior în procesul 1-2;
- L12 reprezintă lucrul mecanic schimbat de sistemul termodinamic cu mediul
exterior în procesul 1-2;
- E2-E1 reprezintă variaţia energiei sistemului în cursul procesului.
Semnificaţia fizică a mărimii E constă în faptul că ea reprezintă suma tuturor
formelor de energie ale sistemului termodinamic pentru o stare dată. În studiul
termodinamicii este util să separăm energiile macroscopice legate de deplasarea masei
sistemului şi poziţia acesteia în energie cinetică Ec şi potenţială Ep, iar toate celelalte
forme de energie care reprezintă suma energiilor microscopice ale moleculelor
sistemului să le notăm cu U, mărime pe care o denumim energie internă.
Această formă de energie reprezintă suma energiilor de translaţie, vibraţie,
potenţială, chimică, ale atomilor şi moleculelor ce constituie masa sistemului
termodinamic.
Expresia diferenţială a energiei sistemului este:
dE = dU + mwdw + mgdZ (2.27)
în care mwdw (cu w s-a notat viteza de deplasare a sistemului) reprezintă energia
cinetică elementară, iar mgdZ (Z simbolizează cota centrului de greutate) reprezintă
energia potenţială elementară. Expresia diferenţială a primului principiu pentru o
transformare de stare devine:
δQ = dU +
(
d mw2 )
+ d (mgZ ) + δL (2.28)
2
Pentru un proces termodinamic care se desfăşoară între stările 1 şi 2, integrând

expresia (2.28), obţinem formularea integrală:
m(w22 − w12 )
Q12 = U 2 − U 1 + + mg (Z 2 − Z 1 ) + L12 (2.29)
2
q12 = u2 − u1 +
2
(
1 2
w2 − w12 ) + g (Z 2 − Z 1 ) + l12 (2.30)
Expresia (2.30) reprezintă situaţia în care masa sistemului este 1 kg.

Pentru sisteme termodinamice deschise, prin care curge în permanenţă agentul
termodinamic, lucrul mecanic total făcut de acesta este lucrul mecanic tehnic; înlocuind
expresia pentru L12 din formula (2.7) în expresia (2.29), obţinem:
m(w22 − w12 )
Q12 = U 2 + p2V2 − U 1 − p1V1 + + mg (Z 2 − Z 1 ) + Lt 12 (2.31)
2
Observăm că expresiile U 2 + p2V2 şi U 1 + p1V1 sunt alcătuite numai din mărimi

de stare – energia internă, care este o diferenţială totală exactă, şi produsul unor
parametri de stare pV, care este şi el o diferenţială totală exactă. Acest grup de mărimi
defineşte o nouă mărime de stare, numită entalpie, definită astfel :
H = U + pV [J] (2.32)
sau
h = u + pv [J/kg] (2.33)
În formula (2.31) introducem entalpia, iar aceasta devine:
m(w22 − w12 )
Q12 = H 2 − H 1 + + mg (Z 2 − Z 1 ) + Lt 12 [J] (2.34)
2
q12 = h2 − h1 +
2
(
1 2
w2 − w12 ) + g (Z 2 − Z 1 ) + lt 12 [J/kg] (2.35)
Expresiile (2.34) şi (2.35) reprezintă formulele integrale ale primului principiu

al termodinamicii, pentru o evoluţie a acestuia din stare 1 în starea 2.
Formele diferenţiale ale primului principiu se obţin prin diferenţierea expresiilor
(2.30) şi (2.35), rezultând:
δq = du + wdw + gdZ + pdv (2.36)
δq = dh + wdw + gdZ − vdp (2.37)
Dacă în aceste expresii se neglijează termenii ce reprezintă energia cinetică şi

energia potenţială, obţinem pentru primul principiu următoarele forme diferenţiale:
δq = du + pdv (2.38)
δq = dh − vdp (2.39)

pentru sisteme deschise
2.3.2.1 Ecuaţia puterilor
Termodinamica clasică operează cu conceptul de sistem în echilibru. Conform

acestui concept, orice evoluţie se petrece lent, în aşa fel încât sistemul să se afle în
permanenţă în echilibru intern şi extern. Dacă ne referim la timpul în care are loc un
proces, în acceptul termodinamicii clasice, acest timp este infinit de mare. El nu apare
ca parametru în ecuaţiile transformărilor de stare.
Evoluţia reală a sistemelor termodinamice se face în timp finit, astfel încât este
necesară introducerea unui nou concept care să ţină seama de viteza finită de evoluţie a
fenomenelor reale. Dacă în locul termenilor din ecuaţia primului principiu (2.25)
utilizăm derivatele termenilor funcţie de timp, obţinem o ecuaţie care exprima viteza
momentană de variaţie a energiei sistemului ca suma vitezelor momentane de variaţie a
căldurii şi a lucrului mecanic. Deoarece derivata întâi a energiei la timp reprezintă
putere, ecuaţia bilanţului energetic exprimată prin derivatele de ordinul unu, devine
ecuaţia bilanţului puterilor.
• dE •
Q= +L (2.40)
dτ
• •
în care Q si L reprezintă viteza de variaţie a căldurii, respectiv a lucrului
mecanic ce străbat graniţele sistemului. Practic, putem enunţa ecuaţia puterilor, a
primului principiu al termodinamicii, astfel: viteza de variaţie a energiei sistemului este
egală cu diferenţa puterilor termice şi mecanice ce străbat graniţele sistemului.
Aplicarea acestei formule pentru sistemele tehnice nu este foarte simplă,
deoarece trebuie luată în considerare totalitatea fluxurilor masice şi energetice la un
anumit moment. În continuare se va detalia ecuaţia puterilor şi modul de aplicare a
acesteia.
2.3.2.2 Legea conservării masei pentru un volum de control
Procesele termodinamice pe care dorim să le analizăm se desfăşoară într-un

anumit spaţiu. Este util să definim fictiv un volum de control în care vom analiza
fenomenele. Acest lucru ne permite să creăm o delimitare netă între sistemul studiat
(aflat în volumul de control) şi restul spaţiului, pe care îl denumim mediul înconjurător.
Masa delimitată de acest volum reprezintă masa sistemului analizat. Ea poate varia în
decursul timpului, funcţie de fluxurile de substanţă ce străbat sistemul. Considerăm un
sistem, pentru care am definit volumul de control figura 2.8. Sistemul este reprezentat
la două momente de timp foarte apropiate.
La momentul iniţial τ masa sistemului este mτ , iar masa elementară δma ce

urmează a fi admisă se află la limita volumului de control, dar în afara acestuia. Masa
δme care va fi evacuată se află în interiorul sistemului la limita volumului de control,
dar în interiorul acestuia.
La momentul următor de timp τ+dτ masa sistemului este mτ+dτ, masa elementară
δma a fost admisă în volumul de control şi a ieşit masa δme.
Pentru volumul de control considerat, egalăm masa sistemului la cele două
momente de timp şi obţinem:
mτ + δma = mτ +dτ + δme (2.41)
Împărţind cu intervalul elementar dτ şi făcându-l pe acesta să tindă la limită

către zero, obţinem expresia legii conservării masei:
mτ + dτ − mτ δme δma
+ − =0 (2.42)
dτ dτ dτ
Graniţa sistemului
δma Volumul de control
τ
mτ msistem = mτ + δma
δma δme
τ+dτ
msistem = mτ+dτ + δme
mτ+dτ
δme
Fig. 2.8
⎛m − mτ ⎞ ⎛ δm ⎞ ⎛ δm ⎞
lim ⎜ τ + dτ ⎟ + lim ⎜ e ⎟ + lim ⎜ a ⎟ (2.43)
dτ →0
⎝ dτ ⎠ dτ →0⎝ dτ ⎠ dτ →0⎝ dτ ⎠
dm ⋅• •
+ me − ma = 0 (2.44)
dτ
•
Notaţia m reprezintă derivata în raport cu timpul a masei, deci este chiar debitul
masic. Legea conservări masei pentru sisteme arată că variaţia masei sistemului este
suma algebrică a debitelor masice care străbat volumul de control. Pentru un sistem
care schimbă masă cu exteriorul prin mai multe canale, expresia generală este:
dm • •
+ ∑ me − ∑ ma = 0 (2.45)
dτ
Particularizând legea conservării masei pentru o conductă prin care curgerea este
staţionară, figura 2.9, rezultă:
• •
ma me
Fig. 2.9
• •
ma = me (2.46)
• d ( ρAx )
m= = ρAw (2.47)
dτ
ρ a Aa wa = ρ e Ae we (2.48)
În relaţia (2.48), ρ semnifică densitatea, A secţiunea si w viteza fluidului. Relaţia

(2.48) reprezintă ecuaţia de continuitate pentru un tub de curent.
Dacă fluidul este incompresibil, relaţia (2.48) devine:
Aa wa = Ae we (2.49)
2.3.2.3 Ecuaţia primului principiu al termodinamicii

pentru sisteme deschise
Fenomenele reale ce se desfăşoară în maşinile şi instalaţiile termice evoluează

într-un timp finit. Din această cauză, este utilă formularea matematică a primului
principiu al termodinamicii în formă diferenţială, pentru un volum de control. Pornim
de la ecuaţia puterilor (2.40), scrisă sub următoarea formă:
δQ (E2 − E1 ) δL
= + (2.50)
dτ dτ dτ
Considerăm un sistem termodinamic separat de mediul înconjurător printr-un

volum de control (figura 2.10) prin care circulă un agent termodinamic.
Acesta este prezentat în două ipostaze, la momentul τ şi la momentul τ+dτ.
Masa admisă în sistem δma, care are volumul specific va, şi se găseşte la presiunea pa,
intră în sistem cu energia specifică ea, definită de următoarea expresie:
wa2
ea = ua + + za (2.51)
2
În mod analog, energia specifică a masei δme ce iese din sistem la momentul
τ+dτ este:
w2
ee = ue + e + ze (2.52)
2
δm Granita
a
pa Volumul de
v
δm
e
m pe τ
τ v
δm δQ (transferat sistemului in intervalul

a
pa
v δm
e
pe
mτ+dτ v τ+dτ
Eτ+dτ
δLt (produs de sustem in intervalul

Fig. 2.10
Se consideră energia sistemului mărginit de volumul de control la momentul τ

ca fiind:
E1 = Eτ + eaδma (2.53)
iar la momentul τ+dτ este :
E2 = Eτ + dτ + eeδme (2.54)
Lucrul mecanic total făcut de sistem în acest interval de timp este egal cu lucrul
mecanic tehnic ce însumează algebric lucrul mecanic al variaţiei de volum şi lucrurile
mecanice de dislocare necesare admisiei masei δma şi evacuării masei δme.
δLt = δL + ( pa vaδma − pe veδme ) (2.55)
Înlocuind relaţiile (2.51), (2.52), (2.53), (2.54) şi (2.55) în expresia 2.50, rezultă:
δQ δma ⎞ δm
+ (ea + pa va ) = ⎛⎜ Eτ +dτ − Eτ ⎟+ (ee + peve ) + δLt (2.56)
dτ dτ ⎝ dτ ⎠ dτ dτ
Ţinând cont de relaţiile:
wa2 w2
ea + pa va = ua + + gZ a + pa va = ha + a + gZ a (2.57)
2 2
we2 w2
ee + pe ve = ue + + gZ e + pe ve = he + e + gZ e (2.58)
2 2
şi trecând la limită expresia (2.56) când dτ tinde către zero, rezultă:
• • ⎛ w2 ⎞ dE • ⎛ w2 ⎞ •
Q + m a ⎜⎜ ha + a + gZ a ⎟⎟ = + me ⎜⎜ he + e + gZ e ⎟⎟ + L t (2.59)
⎝ 2 ⎠ dτ ⎝ 2 ⎠
Considerând cazul general când sistemul are mai multe căi de admisie şi de
evacuare, expresia devine :
• ⎛ ⎞ dE • ⎛ ⎞ •
•
w2 w2
Q + ∑ m a ⎜⎜ ha + a + gZ a ⎟⎟ = + ∑ me ⎜⎜ he + e + gZ e ⎟⎟ + L t (2.60)
⎝ 2 ⎠ dτ ⎝ 2 ⎠
Expresiile (2.59) şi (2.60) constituie formulările matematice ale primului

principiu pentru sisteme deschise.
O simplificare importantă se poate obţine pentru regimurile de funcţionare
staţionare ale sistemelor termodinamice, deoarece în acest caz energia sistemului
rămâne constantă în timp, deci derivata ei se anulează.
• • ⎛ wa2 ⎞ • ⎛
we2 ⎞ •
Q + ∑ m a ⎜⎜ ha + + gZ a ⎟⎟ = ∑ me ⎜⎜ he + + gZ e ⎟⎟ + L t (2.61)
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠
Alte particularizări importante se obţin din relaţia (2.61) prin introducerea de

restricţii suplimetare. Ecuaţia energiei pentru curgerea adiabată, fără frecare, a unui
fluid compresibil în interiorul unei conducte, este:
wa2 w2
ha + + gZ a = he + e + gZ e (2.62)
2 2
Particularizarea relaţiei (2.61) pentru curgerea izotermă a unui fluid

incompresibil printr-o conductă ne conduce la ecuaţia lui Bernoulli.
pa wa2 p w2
+ + gZ a = e + e + gZ e (2.63)
ρa 2 ρe 2
2.4 Evaluarea energiei interne şi a entalpiei
Pentru a putea aplica ecuaţiile primului principiu, trebuie să existe posibilitatea

definirii energiei interne şi a entalpiei agentului termodinamic. Deoarece în sistemele
termodinamice în care are loc transformarea căldurii în lucru mecanic sau invers, agenţii
termodinamici sunt în fază gazoasă, vom prezenta modul de calcul al energiei interne şi
al entalpiei pentru gaze.
O caracteristică comună atât energiei interne, cât şi entalpiei, o constituie
faptul că aceste mărimi sunt mărimi de stare, adică ele se pot determina complet în
fiecare stare a sistemului, iar variaţia lor nu depinde de modul cum se face evoluţia
sistemului între cele două stări, ci numai de valorile pe care le au în starea iniţială şi
finală. Din punct de vedere matematic, ele sunt diferenţiale totale exacte.
Se consideră energia internă ca fiind funcţie de volum şi temperatură, u (v ,T ) ,
prin diferenţiere obţinem:
⎛ ∂u ⎞ ⎛ ∂u ⎞
du = ⎜ ⎟ dT + ⎜ ⎟ dv (2.64)
⎝ ∂T ⎠ v ⎝ ∂v ⎠T
Cercetări experimentale au demonstrat că la gaze energia internă nu variază

funcţie de volum, ea fiind funcţie numai de temperatură. Derivata parţială a energiei
interne la temperatură, în condiţii de volum constant, a primit denumirea de căldură
specifică izocoră, definită prin expresia următoare:
⎛ ∂u ⎞
cv = ⎜ ⎟ (2.65)
⎝ ∂T ⎠v
Considerând entalpia ca o funcţie de presiune şi temperatură h( p ,T ) , prin

diferenţiere obţinem:
⎛ ∂h ⎞ ⎛ ∂h ⎞
dh = ⎜ ⎟ dT + ⎜⎜ ⎟⎟dp (2.66)
⎝ ∂T ⎠ p ⎝ ∂p ⎠
Pentru gaze perfecte s-a constatat că entalpia nu depinde de presiune, iar

derivata parţială a acesteia funcţie de temperatură a fost denumită căldură specifică
izobară, având următoarea formulă de definiţie:
⎛ ∂h ⎞
cp = ⎜ ⎟ (2.67)
⎝ ∂T ⎠ p
Dacă considerăm un proces izobar de evoluţie a unui sistem termodinamic şi

aplicăm formele diferenţiale ale primului principiu (2.38) şi (2.39) în care introducem
expresiile (2.65) şi (2.67), pentru p = constant, obţinem:
δq = cv dT + pdv (2.68)
δq = c p dT (2.69)
Din ecuaţia de stare a gazului perfect, scrisă pentru 1 kg de gaz perfect sub
forma pv = RT , pentru un proces izobar exprimăm produsul pdv:
pdv = RdT (2.70)
Egalând relaţiile (2.68) şi (2.69) rezultă:
c p − cv = R (2.71)
Relaţia de mai sus poartă numele de relaţia lui Robert Mayer. Raportul dintre
căldurile specifice izobară şi izocoră se notează cu k şi se numeşte exponent adiabatic.
cp
k= (2.72)
cv
Cele două mărimi reprezintă proprietăţi ale substanţelor; pentru gaze perfecte ele
se pot determina în funcţie de constanta gazului şi exponentul adiabatic. Considerând
relaţiile (2.71) şi (2.72) ca un sistem de ecuaţii cu necunoscutele cv şi cp, prin rezolvarea
sa obţinem:
k
cp = R (2.73)
k −1
1
cv = R (2.74)
k −1
Expresiile (2.73) şi (2.74) permit calcularea căldurilor specifice izocore şi

izobare pentru gazele perfecte. Valorile obţinute cu aceste relaţii sunt diferite de valorile
reale. Chiar dacă un gaz, prin comportarea sa în anumite intervale de presiune şi
temperatură, poate fi aproximat cu un gaz perfect, pentru calcularea mărimilor
energetice (energie internă, entalpie, etc) în tehnică se utilizează valorile reale ale
acestor mărimi.
Cercetări experimentale au arătat că valorile căldurilor specifice ale gazelor reale
variază puternic funcţie de temperatură şi mult mai puţin funcţie de presiune.
În figura 2.11 este prezentată variaţia căldurii specifice izobare pentru un gaz
real. Din punct de vedere matematic, curba de variaţie este - de regulă - exprimată
printr-o regresie polinomială, de exemplu relaţia (2.75):
c p (T ) = a0 + a1T + a2T + a3T 2 + ... (2.75)
cp
cp(T
)
cpm
T1 T2 T
Fig. 2.11
Pentru un proces care se desfăşoară între temperaturile 1 şi 2, se utilizează

căldura specifică izobară medie obţinută cu ajutorul mediei integrale, relaţia (2.76):
2
1
c p (T )dT
T2 − T1 ∫1
c pm = (2.76)
În mod analog se procedează şi în cazul căldurii specifice izocore.
2.5 Analiza energetică a transformărilor de stare
Analiza evoluţiilor posibile ale unui sistem termodinamic a evidenţiat faptul că

acesta poate trece de la o stare la alta printr-un număr limitat de transformări. În timpul
evoluţiei, agentul termodinamic interacţionează cu mediul exterior, modificându-şi
parametrii de stare şi parametrii energetici.
l12
2
1
p2, v2, T2, u2, h2
q12
p1, v1, T1, u1, h1
Fig. 2.12
Considerând agentul termodinamic gaz perfect, se vor analiza succesiv toate

evoluţiile posibile ale sistemelor termodinamice. Relaţiile matematice care se vor
deduce în acest paragraf constituie baza analizei termodinamice a sistemelor.
Analiza energetică a sistemului termodinamic se va face asupra evoluţiei
reversibile a acestuia între două stări, conform schemei din figura 2.12 Notăm cu 1
starea iniţială a sistemului. În această stare, parametrii sistemului se notează cu indicele
1. Starea finală se notează cu 2, la fel şi indicii parametrilor din această stare.
În timpul evoluţiei sistemului, interacţiunea acestuia cu mediul înconjurător se
poate face prin lucru mecanic şi căldură. Valorile acestor mărimi, în timpul trecerii
sistemului de la starea 1 la starea 2, s-au notat cu indicii 1,2.
Se va considera, pentru simplitate, masa sistemului termodinamic egală cu 1kg
şi se va determina pentru fiecare tip de transformare variaţia mărimilor de stare: energie
internă şi entalpie, dar şi schimburile energetice cu mediul exterior, materializate prin
variaţia căldurii şi lucrului mecanic.
2.5.1 Transformarea izocoră
Trecerea sistemului termodinamic de la starea iniţială, notată cu 1, la starea

finală, notată cu 2, se face cu o restricţie, volumul sistemului rămâne neschimbat pe
durata transformării; acest lucru, din punct de vedere matematic, este reprezentat de
condiţia: v = cons tan t . Condiţia introdusă în ecuaţia (1.38) permite stabilirea ecuaţiei
transformării:
p1 p2
= (2.77)
T1 T2
În figura 2.13 este reprezentată grafic, în diagrama pV , o transformare izocoră

ce se desfăşoară între stările reprezentate de punctele 1 şi 2. Se constată că în această
evoluţie de volum constant, variază presiunea şi temperatura.
Energia internă fiind o diferenţială totală exactă, variaţia acestei mărimi nu

depinde de drum, deci de felul transformării, ci numai de valorile în stările iniţială şi
finală. Acelaşi lucru se poate spune şi despre entalpie.
∆u = u2 − u1 = cv (T2 − T1 ) (2.78)
∆h = h2 − h1 = c p (T2 − T1 ) (2.79)
Lucrul mecanic, lucrul mecanic tehnic şi căldura nefiind diferenţiale totale

exacte, variaţia lor depinde de felul transformării, iar acest lucru se traduce prin faptul
că integrarea formelor diferenţiale se face pe baza ecuaţiei transformării (2.77), adică se
ţine seama de restricţia de volum constant.
2
l12 = ∫ pdv = 0 (2.80)
1
2
lt 12 = − ∫ vdp = −v( p2 − p1 ) = v( p1 − p2 ) = R(T1 − T2 ) (2.81)
1
Fig.2.13
Căldura schimbată cu mediul exterior se determină prin integrarea ecuaţiei

primului principiu (2.38):
2
q12 = ∫ (du + pdv ) = u2 − u1 = ∆u (2.82)
1
2.5.2 Transformarea izobară
Trecerea sistemului termodinamic de la starea iniţială, notată cu 1, la starea

finală, notată cu 2, se face pentru această transformare cu restricţia p = cons tan t .
Această condiţie, introdusă în ecuaţia (1.38), permite stabilirea ecuaţiei transformării:
v1 v2
= (2.83)
T1 T2
În figura 2.14 este reprezentată în diagrama pV o evoluţie izobară a sistemului.

Se remarcă în procesul izobar variaţia volumului şi temperaturii între stările iniţiale şi
finale ale procesului.
Fig. 2.14
Variaţia de energie internă si variaţia de entalpie pentru transformarea izobară se

poate calcula astfel:
∆u = u2 − u1 = cv (T2 − T1 ) (2.84)
∆h = h2 − h` 1 = c p (T2 − T1 ) (2.85)
După cum observăm, aceste formule rămân neschimbate indiferent de tipul

transformării (izobară, izocoră, etc), deoarece sunt diferenţiale totale exacte şi nu depind
decât de stările iniţială şi finală, iar prin definiţie energia internă se determină cu căldura
specifică izocoră, iar entalpia cu cea izobară.
Schimburile energetice cu mediul exterior, pentru această transformare, se
calculează astfel:
- lucrul mecanic
2 2
l12 = ∫ pdv = p ∫ dv = p(v2 − v1 ) = R(T2 − T1 ) (2.86)
1 1
- lucrul mecanic tehnic

2
lt 12 = − ∫ vdp = 0 (2.87)
1
- căldura schimbată în cursul procesului
2 2
q12 = ∫ (dh − vdp ) = ∫ c p dT = c p (T2 − T1 ) (2.88)
1 1
2.5.3 Transformarea izotermă
Această transformare de stare se produce atunci când, pe durata evoluţiei

sistemului, temperatura rămâne constantă. Introducând această condiţie în relaţia (1.38),
rezultă ecuaţia transformării de stare izoterme:
p1v1 = p2 v2 (2.89)
Ecuaţia (2.89) constituie legea evoluţiei izoterme a sistemului, care din punct de
vedere matematic reprezintă ecuaţia unei hiperbole echilatere. În figura 2.15, curba 1-2
reprezintă o transformare izotermă pentru temperatura 697,61 [K].
Variaţia energiei interne şi a entalpiei se calculează prin formulele de definiţie,
ţinând cont de restricţia T = constant, deci T1 = T2 :
∆u = u2 − u1 = cv (T2 − T1 ) = 0 (2.90)
∆h = h2 − h` 1 = c p (T2 − T1 ) = 0 (2.91)
Considerăm o stare intermediară, între stările iniţială şi finală ale acestei

transformări, reprezentată printr-un punct curent de pe curba transformării izoterme.
Notăm coordonatele acestui punct cu p şi v. Fiind un punct de pe curbă, el verifică
ecuaţia curbei, deci:
p1v1
p1v1 = pv ⇒ p = (2.92)
v
Lucrul mecanic al variaţiei de volum se calculează pe baza ecuaţiei curbei,

utilizând relaţia (2.92):
2 2
dv v p
l12 = ∫ pdv = p1v1 ∫ = p1v1 ln 2 = RT1 ln 1 (2.93)
1 1
v v1 p2
Fig. 2.15
Lucrul mecanic tehnic se calculează în mod similar:
2 2
dp p p
lt 12 = − ∫ vdp = − p1v1 ∫ = p1v1 ln 1 = RT1 ln 1 (2.94)
1 1
p p2 p2
Observăm că, în cazul transformării izoterme, lucrul mecanic al variaţiei de

volum este numeric egal cu lucrul mecanic tehnic. Acest fapt se datorează simetriei
curbei izoterme, este simetrică faţă de prima bisectoare, iar acest lucru face ca aria
cuprinsă între curba izotermă si axa volumelor să fie egală cu aria cuprinsă între curbă şi
axa presiunilor. Cele două arii reprezintă lucrul mecanic al variaţiei de volum şi
respectiv lucrul mecanic tehnic.
Căldura se poate calcula prin integrarea formelor diferenţiale ce exprimă
matematic primul principiul, ecuaţiile (2.38) sau (2.39):
2 2
q12 = ∫ (du + pdv ) = ∫ (cv dT + pdv ) = l12 (2.95)
1 1
Din relaţiile (2.93), (2.94) şi (2.95) rezultă un lucru important pentru

transformarea izotermă: căldura schimbată de sistem pe durata unei transformări
izoterme este numeric egală cu lucrul mecanic al variaţiei de volum şi cu lucrul
mecanic tehnic.
q12 = l12 = lt 12 (2.96)
2.5.4 Transformarea adiabată
Transformarea adiabată este transformarea în cursul căreia sistemul

termodinamic nu schimbă căldură cu mediul exterior. Restricţia acestei transformări
este q12 = 0 . Exprimată diferenţial, această condiţie devine δq = 0 . Introducând
condiţia în expresia diferenţială a primului principul (2.38) şi integrând-o, vom obţine
ecuaţia acestei transformări:
du + pdv = cv dT + pdv = 0 (2.97)
Din ecuaţia de stare exprimăm diferenţiala dT, pe care o introducem în ecuaţia (2.97):
pdv + vdT
pv = RT ⇒ dT = (2.98)
R
pdv(cv + R ) + cv vdp = 0 (2.99)
c p dv dp
+ =0 (2.100)
cv v p
Expresia (2.100) reprezintă o ecuaţie diferenţială cu variabile separate. Se

defineşte exponentul adiabatic ca raportul căldurilor specifice izobară şi izocoră şi se
notează cu k.
c
k= p (2.101)
cv
Prin integrarea relaţiei (2.100) obţinem ecuaţia adiabatei:
pv k = cons tan t (2.102)
Dacă combinăm ecuaţia (2.102) cu ecuaţia de stare (1.36) obţinem încă două
formulări ale ecuaţiei adiabatei:
Tv k −1 = cons tan t (2.103)
T
k −1
= cons tan t (2.104)
p k
În figura 2.16 este reprezentată grafic o transformare adiabată. Se observă că,

faţă de izoterme, este o curbă mai abruptă, datorită exponentului variabilei volum, care
este supraunitar. Acest lucru are drept consecinţă variaţia temperaturii în transformarea
adiabată între stările iniţială şi finală.
Variaţia de energie internă şi de entalpie se calculează astfel:
∆u = u2 − u1 = cv (T2 − T1 ) (2.105)
∆h = h2 − h` 1 = c p (T2 − T1 ) (2.106)
Pentru calculul lucrului mecanic al variaţiei de volum, vom exprima legea

adiabatei pentru un punct curent de pe curbă, astfel:
Fig. 2.16
p1v1k
p1v1k = pv k ⇒ p = (2.107)
vk
2 2 − k +1
dv k v2 − v1− k +1 1
l12 = ∫ pdv = p1v1k ∫ = p v
1 1 = ( p1v1 − p2v2 ) (2.108)
1 1
v k
−k +1 k −1
Pentru a calcula mai simplu lucrul mecanic tehnic, vom integra a doua formă
diferenţială a primului principiu (2.39), astfel:
2
⎛ 2 ⎞
dh − vdp = 0 ⇒ ∫ dh = −⎜⎜ − ∫ vdp ⎟⎟ ⇒ lt 12 = h1 − h2 (2.109)
1 ⎝ 1 ⎠
Relaţia (2.109) ne arată că lucrul mecanic tehnic efectuat de agentul

termodinamic într-o transformare adiabată se face pe baza variaţiei entalpiei sistemului.
Dezvoltând relaţia (2.109), obţinem:
k k
lt 12 = c p (T1 − T2 ) = R(T1 − T2 ) = ( p1v1 − p2v2 ) ( 2.110)
k −1 k −1
Din relaţiile de mai sus rezultă legătura între lucrurile mecanice ale transformării
adiabate:
lt 12 = kl12 (2.111)
Datorită asimetriei curbei adiabate, lucrul mecanic tehnic este mai mare decât
lucrul mecanic al variaţiei de volum.
2.5.5 Transformarea politropă
Această transformare reprezintă o generalizare a transformărilor de stare

prezentate până acum, deoarece permite determinarea parametrilor unui sistem
termodinamic atunci când acesta evoluează fără nici o restricţie. Pentru a defini ecuaţia
acestei transformări de stare se porneşte de la ecuaţia primului principiu sub formă
diferenţială (2.112), care prin integrare permite deducerea ecuaţiei politropei:
δq = du + pdv (2.112)
Pentru a putea integra ecuaţia pentru membrul stâng, se introduce următoarea

notaţie:
δq = cn dT (2.113)
Se consideră o mărime fictivă cn, numită căldură specifică politropă, care

permite exprimarea diferenţialei căldurii conform relaţiei (2.112). Cu această notaţie,
relaţia (2.112) se pregăteşte pentru integrare în mod asemănător ecuaţiei adiabatei,
astfel:
cn dT = cv dT + pdv ⇒ (cv − cn )dT + pdv = 0 (2.114)
(cv − cn )( pdv + vdp ) + Rpdv = 0 (2.115)
c p − cn dv dp
+ =0 (2.116)
cv − cn v p
Ecuaţia (2.116) este o ecuaţia diferenţială cu variabile separate. Pentru a o

integra, notăm exponentul politropic cu n, el este definit de relaţia (2.116). Pentru un
gaz ideal, acest coeficient este constant, lucru ce permite integrare relaţiei (2.115)
c p − cn
n= (2.117)
cv − cn
dv dp
n + = 0 ⇒ pv n = cons tan t (2.118)
v p
Relaţia (2.118) reprezintă ecuaţia politropei. Aceasta poate fi exprimată sub alte
două forme, procedând la fel ca la adiabată:
T
Tv k −1 = cons tan t ; k −1
= cons tan t (2.119)
p k
În figura 2.17 este reprezentată grafic o transformare politropă în diagrama pv.

Calculul variaţiei energiei interne şi entalpiei se face astfel:
∆u = u2 − u1 = cv (T2 − T1 ) (2.120)
∆h = h2 − h` 1 = c p (T2 − T1 ) (2.121)
Lucrul mecanic al variaţiei de volum se determină prin efectuarea integralei pe

întreaga lungime a curbei:
2 2 − n +1
dv n v2 − v1− m+1 1
l12 = ∫ pdv = p1v1n ∫ = p v
1 1 = ( p1v1 − p2v2 ) (2.122)
1 1
v n
− n + 1 n − 1
În mod asemănător se determină lucrul mecanic tehnic.
2 1 2
dp n
1
⎛ − 1 +1 − +1 ⎞
1
lt 12 = − ∫ vdp = − p1n v1 ∫ = p1n v1 ⎜⎜ p1 k − p2 k ⎟⎟ (2.123)
1 1
1
n −1 ⎝ ⎠
p n
n
lt 12 = ( p1v1 − p2v2 ) (2.124)
n −1
Analizând relaţiile (2.122) şi (2.123), observăm că legătura între lucrurile

mecanice ale politropei este:
lt 12 = nl12 (2.125)
În transformarea politropă este permis schimbul de căldură cu exteriorul, el se

poate determina din una dintre relaţiile primului principiu, spre exemplu relaţia (2.38):
2
q12 = ∫ (du + pdv ) = ∆u12 + l12 ( 2.126)
1
Fig. 2.17
Transformările izotermă, adiabată şi politropă sunt reprezentate de curbe

apropiate ca aspect. Este interesant de observat poziţia lor relativă. Pentru acest lucru,
s-au reprezentat în figura 2.18 trei transformări care pornesc din acelaşi punct şi se
desfăşoară între aceleaşi limite de presiune.
Se observă că politropa se aşează între adiabată şi izotermă, respectând relaţia
dintre exponenţi volumului din ecuaţiile respective 1 < n < k . Acest lucru este adevărat
pentru majoritatea transformărilor politrope întâlnite în tehnică.
Izoterma reprezintă un proces ideal, greu de atins în tehnică, însă adiabata poate
aproxima, destul de bine, procesele rapide din maşini şi instalaţii. În primă aproximare,
procesele rapide pot fi descrise de o adiabată. O modelare mai riguroasă se poate face
utilizând transformarea politropă.
Fig. 2.18
Politropa este considerată o transformare de stare generală. Prin particularizarea

exponentului politropic se pot genera toate celelalte transformări de stare, astfel:
- pentru n = 0 obţinem ecuaţia izobarei;
- pentru n = ∞ obţinem ecuaţia izocorei;
- pentru n = 1 obţinem ecuaţia izotermei;
- pentru n = k obţinem ecuaţia adiabatei;
Lucrări recente [22, 23] au arătat că legile fundamentale ale naturii se pot
formula succint printr-o relaţie matematică de tip politropic. Particularizarea
exponentului conduce la legile interacţiunilor politropice conservative pentru sisteme
mecanice, termodinamice, electrice, magnetice şi electromagnetice.
Exemplul E 2.1
Un compresor comprimă 0,5[Nm3/min] aer (Maer=29[kg/kmol]) de la presiunea

p1=0,8[bar] şi temperatura T1=292[K], până la presiunea de 8[bar], după un proces politrop cu
n=1.25. Exponentul adiabatic al aerului este k=1,4.
a) Să se determine temperatura de ieşire a aerului din maşină, puterea necesară
comprimării aerului şi puterea termică a sistemului de răcire.
b) Să se determine căldura ce trebuie extrasă izobar din aerul comprimat pentru a

ajunge la temperatura T1.
c) Să se determine puterea necesară comprimării aerului între aceiaşi parametrii după
un proces izoterm şi puterea termică la care trebuie dimensionat sistemul de răcire în acest caz.
Soluţie
În figura 2.19 este trasată politropa 1-2pol corespunzătoare procesului de comprimare,
apoi izobara 2pol-2T prin care aerul comprimat este răcit până la temperatura T1. Tot pe această
diagramă s-a trasat izoterma T1 corespunzătoare punctului c).
a)Temperatura T2 a aerului la ieşirea din compresor se determină din ecuaţia politropei:
n −1 1 ,25 −1
⎛p ⎞ n
⎛ 8 ⎞ 1 ,25
T2 = T1 ⎜⎜ 2 ⎟⎟ = 292⎜ ⎟ = 462 ,7 [K]
⎝ p1 ⎠ ⎝ 0 ,8 ⎠
Puterea necesară procesului de comprimare este egală cu lucrul mecanic tehnic al

poitropei 1-2 înmulţit cu debitul masic.
Fig. 2.19
Debitul masic:
• • •
M 29
m = V N ρN = V N = 0 ,5 = 0 ,01078 [kg/s]
VM N 22 ,414
Puterea:
• • n 1,25 8314
P = m lt12 = m R(T1 − T2 ) = 0 ,01 (462 − 292) = 2 ,44 [kW]
n −1 1,25 − 1 29
Puterea termică se determină din primul principiu:
[ ⎡
] n ⎤
• • •
Q12pol = m (h2 − h1 ) + lt12 = m ⎢c p (T2 − T1 ) + R(T1 − T2 )⎥
⎣ n −1 ⎦
⎡ 1,4 8314
(462 − 292 ) + 1,25 8314 (292 − 462 )⎤⎥ = 0 ,73 [kW]
•
Q 12pol = 0 ,01⎢
⎣ 1,4 − 1 29 1,25 − 1 29 ⎦
b) Procesul de răcire al aerului comprimat este un proces izobar, puterea termică
necesară acestui proces este:
• •
( ) •
Q R = m h2T −h 2pol = m c p (T1 − T2 ) = 0 ,01
1,4 8314
1,4 − 1 29
(292 − 468 ) = −1,71 [kW]
c) În cazul în care comprimarea este izotermă puterea se determină astfel:
• p2 8314 8
PT = m RT1 ln = 0 ,01 292 ln = 1,92 [kW]
p1 29 0 ,8
Puterea termică a sistemului de răcire este egală cu puterea necesară comprimării,

deoarece în procesul izoterm lucrul mecanic tehnic este egal cu căldura schimbată în timpul
procesului.
•
QT = PT = 1,92 [kW]
Se observă, atât numeric, cât şi din figura 2.19, că puterea obţinută printr-o comprimare
izotermă este mai mică decât puterea din procesul politrop. Procesul izoterm este un proces
ideal care necesită o răcire intensă a gazului pentru a menţine neschimbată temperatura
acestuia, lucru nerealizabil tehnic.
Procesele reale sunt procese politropice. Observăm că şi în acest caz maşina trebuie
răcită, dar puterea termică necesară este mai mică.
În diagrama din figura 2.19 putem vedea şi compara lucrul mecanic tehnic al procesului
izoterm egal cu aria 12T2’1’1 şi lucrul mecanic al procesului politrop egal cu aria 12pol2’1’1.
Exemplul E 2.2
Să se calculeze forţa de propulsie creată de un motor rachetă, cunoscând că în camera
de ardere gazele au temperatura de 3000K, presiunea de 100 bar şi că motorul evacuează un
debit de 25 kg/s gaze arse. Gazele arse se vor considera gaz perfect cu masa moleculară 29
kg/kmol şi exponentul adiabatic k=1.4, iar presiunea exterioară motorului este p2 = 1 bar.
Analiza problemei
În figura 2.20 este prezentat schematic un motor rachetă. Gazele arse din camera de
ardere se destind adiabat în ajutajul de reacţie, mărindu-şi viteza de la zero la w2. Produsul
dintre debitul masic şi viteza medie a gazelor arse reprezintă forţa de tracţiune.
Se consideră un volum de control reprezentat punctat în figura P4, acesta delimitează
ajutajul, partea în care are loc transformarea entalpiei gazelor arse în energie cinetică. Ecuaţia
pe care o utilizăm este ecuaţia (2.62), pe care o particularizăm pentru situaţia din problemă.
Fig. 2.20
Soluţie
Ecuaţia energiei pentru o curgere staţionară între secţiunile 1 şi 2 este:
w22
h1 = h2 +
2
Se determină viteza:
⎛ k −1
⎞
kR ⎜ ⎛ p2 ⎞ k ⎟
w = 2(h1 − h2 ) = 2c p (T1 − T2 ) = 2 T1 ⎜ 1 − ⎜ ⎟ ⎟
k − 1 ⎜ ⎜⎝ p1 ⎟⎠ ⎟
⎝ ⎠
8314
1,4 ⎛ 1 ,4 −1
⎞
⎜
29 3000 1 − ⎛⎜ 1 ⎞ 0 ,4 ⎟
w= 2 ⎜ ⎟ ⎟ = 2453 ,66 m/s
1,4 − 1 ⎜ ⎝ 100 ⎠ ⎟
⎝ ⎠
Forţa de tracţiune este:
•
Ftr = w ⋅ m = 2453,66 ⋅ 25 = 61,3 kN
54 Principiul al doilea al termodinamicii
3. Principiul al doilea al termodinamicii

Principiul evoluţiei
Principiul al doilea al termodinamicii precizează sensul de desfăşurare al

proceselor naturale şi stabileşte condiţiile transformării căldurii în lucru mecanic.
Desfăşurarea în mod continuu a acestei transformării energetice este posibilă numai prin
realizarea unui ciclu termodinamic.
Din experienţă ştim că în natură fenomenele au un anumit sens de desfăşurare;
astfel, o ceaşcă de ceai fierbinte plasată pe masă va ceda căldură către mediul exterior,
dar niciodată căldura obiectelor cu o temperatură mai scăzuta decât a ceştii de ceai nu
va trece de la aceste obiecte şi va încălzi ceaşca. Un alt exemplu este sensul de
desfăşurare al proceselor într-un automobil: întotdeauna benzina va arde producând
căldură, care se transformă în energie mecanică, acţionând maşina. Benzina nu poate fi
refăcută în totalitate utilizând energia mecanică ce poate fi recuperată la coborârea
pantelor sau la frânare.
Aceste două exemple ne arată că fenomenele din natură se desfăşoară într-o
anumită direcţie. Pe durata transformărilor, o anumită parte din energie se transformă
ireversibil în forme de energie ce tehnic nu mai pot fi utilizate. Practic, numai o parte
din energia disponibilă la un anumit moment poate fi utilizată.
Principul al doilea al termodinamicii stabileşte reguli ce permit calcularea
fracţiei, din energia utilă la un moment dat, care poate fi utilizată şi cu ce randament. De
asemenea, precizează sensul de desfăşurare al transformărilor, precum şi reguli de
optimizare a proceselor.
3.1 Noţiuni generale despre cicluri termodinamice
Principala problemă a termodinamicii constă în a stabilii legile de transformare a

căldurii în lucru mecanic. Acest fapt se produce într-o maşină termică care funcţionează
pe baza unui ciclu termodinamic.
Schematic, în figura 3.1 este reprezentată o maşină termică. Maşina termică
primeşte căldură Q, la temperatura T, de la o sursă cu capacitate calorică mare, astfel
încât temperatura acesteia rămâne constantă. Maşina termică produce la fiecare ciclu
lucrul mecanic Lc. O parte din energie este transmisă sub formă de căldură, notată cu
Q0, către mediul înconjurător considerat un rezervor de căldură cu capacitate calorică
infinită, astfel încât temperatura acestuia să rămână constantă, egală cu T0.
Faptul că maşina termică funcţionează pe baza unui ciclu termodinamic este
marcat printr-un cerc în interiorul dreptunghiului ce o schematizează. Săgeata de pe cerc
reprezintă sensul de parcurgere a ciclului termodinamic - după cum vom vedea, un lucru
deosebit de important, deoarece acesta determină tipul maşinii, maşină de forţă care
produce lucru mecanic sau maşină frigorifică care consumă lucru mecanic pentru a
produce frig.
În practică, s-a constatat că o maşină care produce energie mecanică prin
conversia energiei termice, în mod permanent, trebuie să funcţioneze pe baza unui ciclu
termodinamic. Considerăm că maşina analizată funcţionează după ciclul din figura 3.1.
Maşinile termice care funcţionează pe baza unui ciclu termodinamic şi care au drept
rezultat producerea de lucru mecanic, se numesc maşini de forţă sau motoare.
Rezervor de căldură
cu temperatura T
M LC
Q0
cu tmperatura T0(T0<T)
Fig. 3.1
Fig. 3.2
Totdeauna, transformările ce alcătuiesc ciclurile termodinamice ale maşinilor

de forţă sunt parcurse în sensul acelor de ceas, aşa cum este arătat în figurile 3.1 şi 3.2.
În domeniul de existenţă al ciclului termodinamic există două transformări
adiabate care au o poziţie particulară în raport cu ciclul termodinamic; acestea sunt
transformările tangente la ciclu. Se notează punctele de tangenţă cu A şi B. Acestea
determină, pe curba ce reprezintă ciclul termodinamic, două segmente.
Transformările termodinamice reprezentate de segmentul de curbă B1A se fac
cu aport de căldură. Suma tuturor cantităţilor de căldură schimbate de maşină cu mediul
pe acest segment de curbă o notăm cu Q; ea reprezintă căldura primită de maşina
termică de la sursa caldă.
Transformările termodinamice reprezentate de segmentul de curbă A2B se fac cu
cedare de căldură către mediul exterior. Notăm această căldură cu Q0.
Aria din interiorul curbei reprezintă ciclul termodinamic; ea este numeric egală
cu lucrul mecanic al ciclului, pe care îl notăm cu Lc.
Bilanţul energetic aplicat maşinii din figura 3.1 ne permite scrierea următoarei
ecuaţii:
Q = Q0 + Lc (3.1)
Pentru o maşină de forţă, se defineşte eficienţa energetică sau randamentul ca

fiind raportul între energia utilă furnizată de maşină şi energia consumată de aceasta.
Energia utilă este reprezentată de lucrul mecanic furnizat de maşină la fiecare ciclu
termodinamic. Energia consumată de maşină este reprezentată de căldura primită de la
sursa caldă. Pentru ca să se realizeze un ciclu termodinamic - din punct de vedere
geometric, o curbă închisă - transformările din partea inferioară, aflate sub punctele de
tangenţă ale adiabatelor limită, se pot efectua numai dacă sistemul cedează căldură pe
toată lungimea lor. Această căldură reprezintă o pierdere, deoarece este cedată mediului
exterior.
L Q − Q0 Q
η= c = = 1− 0 (3.2)
Q Q Q
Relaţia (3.2) ne permite să calculăm eficienţa maşinilor de forţă. În această

formulă, căldura cedată mediului exterior s-a luat în modul, pentru a se evita greşelile.
Această căldură fiind cedată mediului exterior, valoarea ei - calculată corect - rezultă
negativă. Convenţia de semne pentru căldură şi lucru mecanic, funcţie de sensul
acestora, este prezentată în fig. 3.3.
(+)Q
(-)L (+)L
ST
(-)Q
Fig. 3.3
O importantă categorie de maşini termice o constituie maşinile frigorifice şi

pompele de căldură. Schema generală a acestora este prezentată în figura 3.4. Observăm
că maşina termică interacţionează cu două surse de căldură. Aceasta primeşte lucrul
mecanic Lc, iar fiecare ciclu efectuat preia căldura Q0 de la un rezervor cu temperatură
scăzută T0 şi furnizează căldura Q la un rezervor de căldură cu temperatură ridicată
(T>T0).
cu temperatura T
M LC
Q0
cu temperatura T0(T0<T)
Fig. 3.4
Ciclul termodinamic asociat acestei maşini termice este prezentat în figura 3.5.
Pentru această categorie de maşini observăm că ciclul termodinamic este parcurs
în sens invers acelor de ceas. Lucrul mecanic al ciclului este negativ în valoare, ceea ce
ne arată că el este primit de sistem din exterior, deci este un lucru mecanic consumat de
maşină.
Transformările termodinamice reprezentate de arcul B1A se fac cu cedare de
căldură. Notăm cu Q suma căldurilor cedate pe această porţiune de curbă.
Transformările termodinamice reprezentate de arcul de curbă A2B se produc cu aport
de căldură. Notăm această căldură cu Q0. Ecuaţia de bilanţ energetic a maşinii (3.3) este
asemănătoare cu ecuatia (3.2), mărimile care alcătuiesc această relaţie diferă prin semn,
însă toate au semnul schimbat faţă de relaţia (3.2), deci matematic sunt echivalente.
Q0 + Lc = Q (3.3)
Pentru a defini eficienţa acestor tipuri de maşini trebuie să facem precizări

suplimentare. Astfel, dacă rezervorul de căldură caracterizat de temperatura T0 este o
incintă izolată, iar rezervorul de căldură caracterizat de temperatura T este reprezentat
de mediul exterior, maşina se numeşte maşină frigorifică deoarece pe durata
funcţionării extrage permanent căldură din rezervorul T0, fapt ce are drept consecinţă
scăderea temperaturii în incinta izolată.
Fig. 3.5
Pentru acest caz, se defineşte eficienţa frigorifică a maşinii ca fiind raportul între
efectul util, căldura Q0 extrasă la fiecare ciclu pentru răcirea rezervorului T0 şi energia
consumată, lucrul mecanic pe ciclu Lc.
Q0 Q0
εf = = (3.4)
Lc Q − Q0
Altă categorie de maşini care funcţionează pe baza unui ciclu termodinamic

inversat sunt pompele de căldură. Schematic, pot fi reprezentate ca în figura 3.5, însă de
această dată rezervorul aflat la temperatura T0 reprezintă mediul exterior, iar rezervorul
caracterizat de temperatura T este o incintă semiizolată, cum ar fi o încăpere. Pompa de
căldură extrage căldură din mediul exterior, de la o temperatură scăzută, şi o livrează în
rezervorul T la o temperatură ridicată (T>T0), contribuind la încălzirea acestuia.
Eficienţa pompelor de căldură este dată de raportul căldurii utile, de această dată căldura
Q folosită la încălzire, şi energia consumată reprezentată de lucrul mecanic pe ciclu.
Q Q
εp = = (3.5)
Lc Q − Q0
Eficienţa pompei de căldură se mai numeşte şi eficienţă calorică. Între cele două
relaţii există o legătură:
Q Q0 + Lc
εp = = = ε f +1 (3.6)
Lc Lc
Funcţionarea pompelor de căldură este - de regulă - reversibilă, astfel că ele pot

fi utilizate la încălzirea unor incinte sau la răcirea acestora, funcţie de cum sunt dirijate
fluxurile de căldură Q şi Q0. Un bun exemplu pentru o astfel de maşină, ce poate fi
utilizată atât la răcirea unei încăperi, cât şi la încălzirea acesteia, o constituie instalaţiile
de climatizare reversibile.
3.2 Ciclul Carnot
Dintre ciclurile termodinamice în cadrul cărora are loc transformarea căldurii în

lucru mecanic, folosind un număr cât mai redus de surse de căldură, ciclul Carnot are o
importanţă deosebită în studiul termodinamicii. El reprezintă ciclul termodinamic cu
eficienţa maximă care se poate produce între două rezervoare de căldură cu temperaturi
diferite.
Fig. 3.6
Agentul termodinamic este un gaz perfect, el este adus în contact cu două surse
de căldură cu temperaturile T şi T0 (T>T0). Căldura Q este preluată în procesul izoterm
12 (fig. 3.6), iar în procesul izoterm 34 căldura Q0 este cedată mediului exterior.
Între cele două procese izoterme, gazul mai suferă o comprimare adiabată 34 şi o
destinderea adiabată 23. Lucrul mecanic al ciclului este reprezentat de aria cuprinsă în
interiorul celor patru transformări.
Eficienţa acestui ciclu se poate calcula cu relaţia (3.2). Cele două călduri care
intervin în relaţie sunt călduri schimbate în lungul unor transformări izoterme; ele se
calculează astfel:
v2 p
Q = Q12 = p1v1 ln = RT1 ln 1 (3.7)
v1 p2
v4 p
Q0 = Q34 = p3v3 ln = RT3 ln 3 (3.8)
v3 p4
p3
T3 ln
p4
η = 1− (3.9)
p
T1 ln 1
p2
Pentru a exprima rapoartele presiunilor, utilizăm ecuaţiile adiabatelor 14 şi 23:
k −1
T1 T4 T p k
k −1
= k −1
⇒ 1 = 1k −1 (3.10)
T4
p 1
k
p
4
k
p4 k
k −1
T2 T3 T2 p k
k −1
= k −1
⇒ = 2
k −1
( 3.11)
T3
p 2
k
p
3
k
p
3
k
T1 = T2 = T ⎫ p1 p2 p p
⎬⇒ = ⇒ 1 = 4 (3.12)
T3 = T4 = T0 ⎭ p4 p3 p2 p3
În final, rezultă randamentul ciclului Carnot (3.13). Observăm că acesta depinde

numai de temperaturile celor două surse de căldură.
T0
η = 1− (3.13)
T
În mod asemănător, se poate demonstra că dacă o maşină frigorifică (fig.3.4)

funcţionează după ciclul Carnot inversat, eficienţa frigorifică depinde numai de
temperaturile celor două izoterme:
T0 T0
Q0 T0
εf = = = T = T (3.14)
Q − Q0 T − T0 1 − T0 ηC
T
Cu ηC s-a notat randamentul ciclului motor Carnot care ar funcţiona între

aceleaşi limite de temperatură. Eficienţa calorică a pompelor de căldură este dată de
formula:
Q T 1 1
εp = = = = (3.15)
Q − Q0 T − T0 1 − T0 ηC
T
3.3 Enunţuri ale principiului al doilea al termodinamicii
Principiul al doilea al termodinamicii mai este numit şi principiul evoluţiei. Din

punct de vedere istoric, S. Carnot a fost primul care a enunţat acest principiu, precizând
sensul evoluţiei transformărilor ireversibile. Există şi alte enunţuri, dintre care cele mai
cunoscute sunt cele ale lui Clausius şi Kelvin-Planck, care vor fi prezentate în
continuare. Toate enunţurile clasice se referă la o tratare sistemică.
3.3.1 Enunţul lui Clausius
Trecerea căldurii de la un corp mai rece către unul mai cald nu se poate face de
la sine. Aceasta necesită un consum de energie.
După cum s-a arătat, acest lucru este posibil în cazul pompelor de căldură, dar
trecerea căldurii de la un corp mai rece la unul mai cald nu se face de la sine (în mod
natural), ci se face pe baza unui consum de lucru mecanic.
3.3.2 Enunţul lui Kelvin-Planck
Este imposibilă obţinerea de lucru mecanic cu ajutorul unui sistem

termodinamic care descrie un ciclu în care agentul se află în contact doar cu o sursă de
căldură.
Enunţul arată imposibilitatea realizării motorului monoterm, adică a unui motor
care să funcţioneze pe baza unei singure surse de temperatură. Acesta ar fi un motor
care ar transforma integral căldura în lucru mecanic, având un randament egal cu unu; el
se mai numeşte perpetuum mobile de speţa a doua.
Enunţul Kelvin-Planc interzice existenţa acestui tip de motor.
3.4 Entropia
Din relaţiile (3.2) şi (3.13) se deduce, pentru un ciclu Carnot, o legătură între
căldurile schimbate de agentul termodinamic şi temperaturile proceselor izoterme.
Q0 T Q Q
η = 1− = 1− 0 ⇒ + 0 = 0 (3.16)
Q T T T0
Considerăm un ciclu oarecare, alcătuit din transformări reversibile (fig. 3.7). În

intervalul dintre cele două adiabate limită ale ciclului ducem n curbe adiabate
(incluzând adiabatele limită). Între două curbe adiabate, consecutive - de exemplu,
curbele notate cu i şi i+1 - se formează un ciclu elementar. Acesta este alcătuit din două
adiabate 2i3i , 1i4i şi două arce de curbă 1i2i , 3i4i . Dacă adiabatele i şi i+1 sunt
apropiate, putem aproxima cele două arce de curbă 1i2i şi 3i4i cu două izoterme
elementare corespunzătoare temperaturilor Ti şi T0i . În acest caz, putem considera ciclul
termodinamic ales împărţit în n-1 cicluri Carnot elementare, pentru care putem aplica
relaţia (3.16).
Pentru ciclul elementar Carnot, notat cu i, relaţia devine:
Fig. 3.7
Qi Q0 i
+ =0 (3.17)
Ti T0 i
Însumând toate relaţiile de tipul (3.17) pentru toate ciclurile Carnot elementare
ce compun ciclul ales şi trecând la limită când numărul adiabatelor tinde către infinit,
rezultă:
⎡ ⎛ Qi Q0 i ⎞⎤ δQ
lim ⎢∑ ⎜⎜⎝ T + ⎟⎟⎥ = ∫ =0 (3.18)
n→∞ ⎣ i T0 i ⎠⎦ T
Integrala din relaţia (3.18) poartă denumirea de integrala lui Clausius. Pentru un
ciclu reversibil, valoarea acestei integrale este nulă. Din punct de vedere matematic,
avem de a face cu o integrală curbilinie calculată pe un contur închis, pe o curbă
oarecare. Deoarece valoarea acestei integrale este nulă, rezultă că mărimea de sub
semnul de integrare este o diferenţială totală exactă.
Se defineşte o nouă mărime de stare numită entropie, astfel:
δQ δq
dS = [J/K]; ds = [J/kg/K] (3.19)
T T
Pentru o transformare de stare reversibilă, variaţia de entropie se calculează

astfel:
2
δQ
S 2 − S1 = ∫ (3.20)
1
T
sau entropia unităţii de masă:
2
δq
s2 − s1 = ∫ (3.21)
1
T
3.4.1 Variaţia entropiei pentru transformările de stare

reversibile ale gazelor perfecte
Pentru procesele reversibile, entropia se comportă ca o mărime de stare: variaţia

ei nu depinde de drum, deci de felul transformării. Variaţia entropiei se poate calcula cu
relaţia (3.21).
Pentru a efectua integrala, se exprimă convenabil diferenţiala căldurii din
relaţiile diferenţiale ale primului principiu (2.38) sau (2.39), iar pentru parametrii de
stare se utilizează ecuaţia lui Clapeyron.
o Variaţia entropiei în transformarea izocoră:
2
δq 2
du + pdv dT
2
T
∆s12 = ∫ =∫ = ∫ cv = cv ln 2 (3.22)
1
dT 1
T 1
T T1
o Variaţia entropiei în transformarea izobară:
2
δq
dh − vdp
2
dT T
2
∆s12 = ∫ =∫ = ∫ cp = c p ln 2 (3.23)
1
dT 1 T 1
T T1
o Variaţia entropiei în transformarea izotermă:
2
δq 2
du + pdv p
2
dv v
2
p
∆s12 = ∫ =∫ = ∫ dv = ∫ R = R ln 2 = R ln 1 (3.24)
1
dT 1
T 1
T 1
v v1 p2
o Variaţia entropiei în transformarea adiabată:
∆s12 = 0 (3.25)
o Variaţia entropiei în transformarea politropă:
2
δq
du + pdv
2
⎛ dT dv ⎞
2
T v
∆s12 = ∫ =∫ = ∫ ⎜ cv + R ⎟ = cv ln 2 + R ln 2 (3.26)
1
dT 1 T 1⎝
T v ⎠ T1 v1
3.4.2 Diagrame temperatură - entropie
Conceptul de entropie permite utilizarea unui sistem de axe de coordonate T-s

pentru reprezentarea grafică a transformărilor termodinamice. Avantajul utilizării
acestui sistem de coordonate constă în faptul că transformările adiabate ce aproximează
multe procese reale din tehnică sunt reprezentate prin segmente de dreaptă. În figura 3.8
este prezentat un ciclu Carnot în coordonate T-s. În această diagramă, transformările
izobare şi izocore sunt reprezentate prin curbe exponenţiale. Notarea acestora se face
astfel: în partea de sus şi din dreapta sunt notate valorile izobarele, iar în partea din
dreapta şi de jos sunt notate valorile izocorelor.
În aceste coordonate, căldura apare direct sub forma ariilor cuprinse între curbă
şi axa entropiei, astfel:
2
Q = m ⋅ q12 ; q12 = ∫ Tds = T (s2 − s 1 ) (3.27)
1
4
Q0 = m ⋅ q34 ; q34 = ∫ Tds = T0 (s4 − s3 ) (3.28)
3
Fig. 3.8
Lucrul mecanic pe ciclu este egal cu diferenţa căldurilor intrate şi ieşite pe ciclu;
acesta este reprezentat în diagramă de aria ciclului.
În diagramă s-a notat cu T temperatura izotermei 1-2 şi respectiv cu T0
temperatura izotermei 3-4.
3.4.3 Expresiile diferenţiale combinate ale celor două

principii ale termodinamicii
În cazul transformărilor termodinamice reversibile, în expresiile diferenţiale ale

primului principiu (2.38), (2.39) înlocuim expresia diferenţialei căldurii din relaţia de
definiţie a entropiei (3.19), rezultând expresii ce combină ambele principii:
Tds = du + pdv (3.29)

Tds = dh − vdv (3.30)
Ecuaţiile de mai sus mai sunt numite ecuaţiile fundamentale ale termodinamicii.
3.5 Variaţia entropiei în transformările ireversibile
Evoluţiile reale ale sistemelor termodinamice sunt evoluţii ireversibile. Dintre

cele mai frecvente surse de ireversibilitate vom aminti câteva: transferul de căldură,
frecările, curgerea fluidelor reale în care apare disiparea vâscoasă sau turbulentă a
energiei, laminarea, difuzia, disiparea energiei electrice prin efect Joule, etc.
Toate aceste fenomene amintite mai sus produc disiparea unei părţi a energiei,
astfel că - într-o transformare ireversibilă - performanţele acesteia, lucru mecanic şi
randament, sunt mai mici decât în cazul unei transformări similare reversibile.
Pentru o evoluţie ireversibilă a sistemului termodinamic de la 1 la 2, relaţia
(3.20) are următoarea formă:
2
δQ
∫1 T ≤ S2 − S1 (3.31)
Semnificaţia termenilor acestei inegalităţi este următoarea:
2
δQ
∫
1
T
- reprezintă transferul de entropie ce se produce între sistem şi mediul
exterior, odată cu transferul de căldură;
S 2 − S1 - reprezintă variaţia de entropie a sistemului.
Transferul de entropie între un sistem termodinamic închis (fig. 3.9) şi mediul

exterior se face prin intermediul transferului de căldură (δQ). Transferul de entropie
(δQ/T) se produce paralel cu transferul de căldură. Numai transferul de energie sub
formă de căldură determină un transfer de entropie; schimbul de lucru mecanic între
sistem şi mediu nu este însoţit de transfer de energie.
Fig. 3.9
Pentru un proces reversibil, variaţia de entropie este egală cu transferul de

entropie produs pe durata procesului. În cazul proceselor ireversibile, variaţia de
entropie a sistemului termodinamic este mai mare decât entropia schimbată cu mediul
exterior. Diferenţa între transferul de entropie realizat în cursul procesului şi variaţia de
entropie se numeşte entropie generată în timpul procesului sau producţie de entropie şi
se defineşte prin relaţia:
2
δQ
S gen = S 2 − S1 − ∫ (3.32)
1
T
Entropia generată în timpul procesului este totdeauna pozitivă în cazul

proceselor ireversibile şi nulă pentru procese reversibile. Ea constituie o măsură a
ireversibilităţii proceselor. Cu cât ireversibilitatea unei transformări de stare este mai
mare, cu atât entropia generată este mai mare.
Entropia generată Sgen nu este o mărime de stare, ea apare în cursul
transformărilor ireversibile şi depinde de tipul transformării.
Inegalitatea din relaţia (3.30) are o semnificaţie deosebită deoarece arată
sensul de evoluţie al fenomenelor. Orice proces real se desfăşoară cu producere de
entropie, astfel încât pe parcursul evoluţiei sistemelor entropie acestora creşte. Un
sistem izolat de mediul înconjurător evoluează spre starea de echilibru caracterizată prin
valoarea maximă a entropiei acestuia.
3.5.1 Generarea de entropie în sistemele deschise
Un sistem termodinamic deschis este un sistem care schimbă substanţă cu

mediul înconjurător. Considerăm un sistem deschis (fig. 3.10), în care intră fluxurile de
•
masă m a care aduc pe fiecare kilogram entropia specifică sa şi sunt evacuate fluxurile
•
de masă m e care pentru fiecare kilogram au entropia specifică se . Sistemul
•
interacţionează termic cu mediul exterior, fie Q puterea termică momentană schimbată
•
de sistem cu exteriorul şi Q/ T fluxul de entropie asociat:
Fig. 3.10
Bilanţul entropiei pentru sistemul din figura 3.10 este alcătuit din fluxul de
entropie primit de sistem datorită interacţiunii termice, la care se adaugă fluxurile de
entropie aduse sau extrase din sistem odată cu debitele masice ce străbat sistemul. Toate
acestea determină variaţia în timp a entropiei sistemului:
•
• • Q ∂S
∑ m a sa − ∑ m e se + T ≤ ∂τ (3.33)
Putem împărţi termenii relaţiei (3.32) funcţie de semnificaţia acestora, astfel:
•
• • Q
∑ m a sa − ∑ m e se + T = viteza de transfer a entropiei;
∂S
= viteza de schimbare a entropiei sistemului.
∂τ
Diferenţa între relaţia pentru sisteme deschise (3.33) şi relaţia (3.31) pentru
sisteme închise constă în transferul de entropie asociat debitelor masice care străbat
graniţele sistemului.
Pentru procese reversibile, în relaţia (3.33) este valabil semnul egal, iar pentru
procese ireversibile este valabilă inegalitatea. Datorită ireversibilităţii proceselor reale,
viteza de schimbare a entropiei este mai mare decât viteza de transfer a entropiei. Acest
lucru a permis definirea producţiei de entropie sau a generării de entropie în sistemele
deschise.
Viteza de generare a entropiei în sistemele deschise, măsurată în SI în [W/K], se
calculează cu relaţia:
•
• ∂S Q • •
S gen = − + ∑ m a sa − ∑ m e se (3.34)
∂τ T
Pentru a fixa mai bine noţiunile, vom face un studiu de caz referitor la
funcţionarea reală stabilizată a unei turbine, reprezentată în figura 3.11.
Considerăm că în timpul destinderii în turbină agentul termodinamic nu
interacţionează termic cu exteriorul; pentru a sublinia acest lucru am considerat un
contur adiabatic, care nu permite schimbul de căldură cu exteriorul. În aceste condiţii,
destinderea agentului termodinamic în turbină este adiabată, ireversibilitatea procesului
fiind dată numai de entropia generată în timpul destinderii.
Funcţionarea acestei maşini se face astfel:
•
Debitul m a de agent termodinamic intră în turbină cu entalpia specifică ha şi
•
entropia specifică sa. Din maşină este evacuat debitul m e având entalpia specifică he şi
entropia specifică se. Turbina prelucrează diferenţa de entalpie, rezultând o putere reală
la axul maşinii pe care o vom nota cu P.
Având în vedere funcţionarea stabilizată, adică termenii ce conţin derivatele

funcţie de timp sunt nuli, aplicăm următoarele legi:
Fig.3.11
- legea conservării masei:
• • •
m a = mb = m (3.35)
- primul principiu al termodinamicii, particularizarea relaţiei (2.61), ne

permite calcularea puterii reale la axul obţinută la axul turbinei:
•
P = m(ha − he − irev ) (3.36)
- al doilea principiu al termodinamicii :
• •
S gen = m(se − irev − sa ) (3.37)
În figura 3.12 este prezentat procesul real al destinderii în turbină prin curba
aeirev, iar procesul ideal, reversibil, prin curba aerev. Puterea maximă a turbinei s-ar
obţine dacă ea ar funcţiona după un proces reversibil; aceasta se poate calcula astfel:
•
Pmax = m(ha − he − rev ) (3.38)
Pierderea de putere datorită ireversibilităţii o notăm cu Pp şi o putem calcula ca

diferenţă între puterea reală obţinută la axul maşinii şi puterea maximă teoretică:
•
Pp = Pmax − P = m(he − irev − he − rev ) (3.39)
Din reprezentarea în diagrama TS (fig. 3.12) a proceselor observăm că

temperaturile punctelor erev şi eirev sunt diferite. Definim prin T0 o temperatură medie a
fluidului evacuat din turbină, calculată cu relaţia:
e − irev
1
T0 =
se − irev − se − rev ∫ Tds
e − rev
(3.40)
Fig. 3.12
Diferenţa dintre entalpiile celor două puncte de evacuare, reversibil şi ireversibil,

poate fi evaluată astfel:
(he −irev − he − rev ) = T0 (se −irev − se − rev ) (3.41)
Înlocuind relaţia (3.40) în relaţia (3.39), rezultă formula finală a puterii pierdute:
• •
Pp = Pmax − P = m T0 (se − irev − se − rev ) = T0 S gen (3.42)
În relaţia (3.40) s-a ţinut seama că în procesul reversibil aerev, entropia specifică
a fluidului la intrarea în turbină sa este egală cu entropia specifică a fluidului la ieşirea
din turbină se-rev.
Din cele expuse mai sus putem trage o concluzie importantă: puterea pierdută
de turbină datorită ireversibilităţii este egală cu produsul dintre viteza de generare a
entropiei şi temperatura mediului exterior.
Entropia generată în sistem contribuie direct la reducerea puterii la axul turbinei.
3.5.2 Teorema Gouy - Stodola
Considerăm un sistem termodinamic deschis, reprezentat schematic în figura

•
3.13. Sistemul schimbă căldură cu mediul exterior, notăm puterea termică cu Q .
Simultan cu fluxul termic, sistemul primeşte de la mediul exterior un flux de entropie
•
Q/ T0 . Se consideră temperatura mediului exterior T0, iar graniţa sistemului se consideră
la aceeaşi temperatură.
Sistemul este străbătut de fluxuri masice ce contribuie la variaţia energiei
sistemului şi a entropiei acestuia. Fie P puterea efectivă (la axul maşinii) furnizată de
sistem:
Fig. 3.13
Ecuaţiile termodinamice care descriu acest sistem sunt:
- ecuaţia primului principiu (2.61), în care termenii au fost aranjaţi convenabil

•
şi în care s-a notat derivata lucrului mecanic tehnic Lt cu puterea P:
• ⎛ ⎞ • ⎛ ⎞ •
dE w2 w2
= ∑ m a ⎜⎜ ha + a + gZ a ⎟⎟ − ∑ me ⎜⎜ he + e + gZ e ⎟⎟ + Q − P (3.43)
dτ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠
- Ecuaţia principiului al doilea, scris pentru sisteme deschise sub forma (3.33),
în care s-au aranjat convenabil termenii:
•
∂S • • Q
≥ ∑ m a sa − ∑ m e + (3.44)
∂τ T0
- Ecuaţia sursei de entropie:
•
• ∂S Q • •
S gen = − + ∑ m a sa − ∑ m e (3.45)
∂τ T0
•
Eliminând puterea termică Q între relaţiile (3.43) şi (3.44) şi aranjând
convenabil termenii, obţinem pentru puterea P furnizată de sistem expresia următoare:
• ⎛ w2 ⎞ • ⎛ w2 ⎞ ∂
P ≤ ∑ m a ⎜⎜ ha + a + gZ a − T0 s a ⎟⎟ − ∑ me ⎜⎜ he + e + gZ e − T0 se ⎟⎟ − (E − T0 S ) (3.46)
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ∂τ
Inegalitatea corespunde cazului general pentru un proces ireversibil. Puterea

atinge valoarea maximă pentru o evoluţie reversibilă a sistemului.
• ⎛ w2 ⎞ • ⎛ w2 ⎞ ∂
Pmax = ∑ m a ⎜⎜ ha + a + gZ a − T0 s a ⎟⎟ − ∑ me ⎜⎜ he + e + gZ e − T0 se ⎟⎟− (E − T0 S ) (3.47)
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ∂τ
Procesele reale sunt procese reversibile, deci puterea reală obţinută la axul
maşinii este mai mică decât puterea maximă ce se poate obţine printr-un proces
reversibil. Se defineşte puterea disponibilă pierdută datorită ireversibilităţii Pp astfel:
Pp = Pmax − P (3.48)
Puterea disponibilă pierdută este o mărime întotdeauna pozitiv definită, ea

reprezintă o măsură a ireversibilităţii procesului. Ireversibilitatea este responsabilă de
distrugerea parţială a puterii disponibile.
În sistemele tehnice procesele sunt ireversibile, consecinţa importantă a acestui
lucru fiind aceea că niciodată nu vom putea utiliza întreaga energie disponibilă iniţial în
proces, deoarece o parte mai mică sau mai mare se distruge, adică se transformă în
forme de energie inutilizabile tehnic, chiar în cursul procesului.
O relaţie importantă leagă puterea disponibilă pierdută de generarea de entropie
în timpul procesului. Înlocuind în relaţia (3.47) expresia termenilor P şi Pmax obţinem:
⎛ •
• ⎞
⎜ ∂S Q
− − ∑ m a sa + ∑ m e ⎟⎟ = T0 S gen
•
Pp = T0 ⎜ (3.49)
⎜ ∂τ T0 ⎟
⎝ ⎠
Ecuaţia (3.49) reprezintă Teorema Gouy-Stodola. Enunţul acestei teoreme este

următorul: Puterea disponibilă pierdută într-un proces este direct proporţională cu
producţia de entropie, constanta de proporţionalitate fiind temperatura absolută a
mediului înconjurător.
Pentru a măsura eficienţa unui proces ireversibil se defineşte randamentul
principiului al II-lea ca fiind raportul dintre puterea efectivă, la axul maşinii şi puterea
teoretică maximă, astfel:
P P TS
η II = = 1 − p = 1 − 0 gen (3.50)
Pmax Pmax Pmax
Observăm că acest randament este invers proporţional cu entropia generată în

timpul procesului.
Trebuie să nu se confunde acest randament impus de ireversibilitatea proceselor
cu randamentul termodinamic definit anterior. Pentru a se face o distincţie clară,
randamentul termodinamic clasic se mai numeşte randamentul primului principiu.
Astfel, dacă avem o maşină termică care funcţionează după ciclul Carnot cu
randamentul:
T
ηCarnot = 1 − 0 - randamentul primului principiu
T
şi dacă presupunem că transformările care compun ciclul sunt ireversibile, randamentul

total al maşinii este produsul randamentelor:
η = ηIIηCarnot (3.51)
3.5.3 Puterea maximă disponibilă în procesele de transport
Considerând curgerea staţionară a unui fluid printr-o conductă şi notând cu 1 şi 2

parametrii fluidului la intrarea şi respectiv ieşirea din conductă, particularizând formula
(3.47) obţinem puterea maximă disponibila:
• ⎡⎛ w2 ⎞ ⎛ w2 ⎞⎤
Pmax = m ⎢⎜⎜ h1 + 1 + gZ 1 − T0 s1 ⎟⎟ − ⎜⎜ h2 + 2 + gZ 2 − T0 s 2 ⎟⎟⎥ (3.52)
⎣⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠⎦
Această putere dată de formula (3.51) reprezintă puterea maximă de care mai
dispune fluidul după ce a fost transportat în condiţii reversibile pe conductă între
secţiunile 1 şi 2.
Notăm:
b = h − T0 s (3.53)
Această mărime a fost denumită funcţie de disponibilitate; ea este o proprietate

termodinamică a sistemului, definită în condiţiile în care mediul înconjurător are
temperatura (ce caracterizează nivelul energetic) T0. Introducând funcţia de
disponibilitate, relaţia (3.52) devine:
• ⎡⎛ w2 ⎞ ⎛ w2 ⎞⎤
Pmax = m ⎢⎜⎜ b1 + 1 + gZ 1 ⎟⎟ − ⎜⎜ b2 + 2 + gZ 2 ⎟⎟⎥ (3.54)
⎣⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠⎦
Dacă alegem ca referinţă starea mediului înconjurător cu temperatura T0 şi cota

Z 0 , Gordon [35] defineşte puterea maximă pe unitatea de masă prin funcţia ψ , astfel:
⎛ w2 ⎞
ψ = ⎜⎜ h + + gz − T0 s ⎟⎟ − (h0 − T0 s0 + gZ 0 ) (3.55)
⎝ 2 ⎠
Cu această notaţie. puterea maximă disponibilă se poate exprima într-un proces

de curgere fără interacţiuni de natură termică astfel:
•
Pmax = m(ψ 1 − ψ 2 ) (3.56)
Puterea reală disponibilă este mai mică deoarece intervine puterea pierdută
datorită ireversibilităţii procesului de transport. Aplicând teorema Gouy-Stodola, putem
defini puterea reală disponibilă a fluidului în urma unui proces de transport pe o
conductă de la secţiune 1 la 2:
• •
P = Pmax − Pp = m(ψ 1 − ψ 2 ) − S gen T (3.57)
•
Termenul S gen reprezintă entropia generată în procesul de transport.
3.5.4 Entropia generată în cazul curgerilor cu frecare
Considerăm curgerea unui fluid cu frecare printr-o conductă între secţiunile 1 şi

2. Entropia generată în timpul curgerii este datorată proceselor de disipaţie vâscoasă. În
absenţa interacţiunilor termice cu mediul exterior, la limită putem considera procesul de
curgere adiabat. Particularizăm relaţia (3.29) pentru acest caz:
• • 2 v
Tds = dh − vdp = 0 − vdp ⇒ S gen = m ∫ − dp (3.58)
1
T
Pentru un proces izoterm de transport dh = 0 .

• • 2
dp • ⎛⎜ ⎛ p ⎞⎞ • p
S gen = m ∫ − R = m⎜ − R ln⎜⎜ 2 ⎟⎟ ⎟⎟ = m R ln 1 (3.59)
1
p ⎝ ⎝ p1 ⎠ ⎠ p2
Relaţia între presiunile de la capetele conductei este p2 = p1 − ∆p şi dacă ∆p << p1 ,

putem aproxima formula (3.59) astfel:
• • p1 • ∆p
S gen == m R ln ≈ mR (3.60)
p2 p1
Căderea de presiune pe conductă se calculează cu formula (3.60) pentru

pierderile de presiune în lungul conductei:
4 L ρw2
∆p = f (3.61)
D 2
Coeficientul de frecare f se determină cu formula Karaman-Nikuradse:
1
4f
(
= −0 ,8 + 0 ,87 ln Re 4 f ) (3.62)
Exemplul E 3.1
Să se determine puterea pierdută printr-o clapetă fluture deschisă la 70°.

Geometria problemei şi datele sunt prezentate în schema de mai jos. Prin conductă circulă aer.
Soluţie:
ρw2
Pierderea de presiune în clapetă este ∆p = f cu f = 361 pentru cazul din
2
problemă. Aplicăm formulele (3.54), (3.56) şi obţinem:
• ∆p 8314 10604
S gen = ρAwR = 2 ,35 ⋅ 0.0019625 ⋅ 5 = 0 ,35 [W/K]
p1 29 200000
•
Pp = S gen T0 = 0 ,35 ⋅ 300 = 105 [W]
76 Gaze reale
4. Gaze reale
După cum se cunoaşte, substanţele se pot găsi în diferite stări de agregare.

Deoarece parametrii termodinamici corespunzători mediului normal în care se
desfăşoară activitatea – presiunea şi temperatura - au variaţii mici şi limitate, substanţele
cu care interacţionăm se găsesc în stare gazoasă, lichidă sau solidă. Substanţele care în
condiţii obişnuite de presiune şi temperatură se află în fază gazoasă sunt numite, simplu,
gaze.
4.1 Potenţiale termodinamice
Mărimile termodinamice pot fi împărţite în două categorii: funcţii de stare şi

funcţii de proces. Funcţiile de stare - sau mărimile de stare, după cum mai sunt
denumite - sunt funcţii care admit diferenţiale totale exacte. Această caracteristică are
consecinţe importante pentru calculul mărimilor termodinamice:
- Dacă U este o mărime de stare, iar sistemul parcurge o evoluţie de la starea 1 la
starea 2, valoarea integralei devine:
2
∫ dU = U
1
2 −U1 (4.1)
Practic, valoarea integralei nu depinde de drum, ci numai de stările iniţială şi

finală.
- Pentru o transformare ciclică, valoarea integralei pe o curbă închisă este nulă:
∫ dU = 0 (4.2)
∂U
- Dacă funcţia U este definită numai prin: dU = ∑ dxi ,
∂xi
atunci ea poate fi determinată cu aproximarea unei constante aditive.

Funcţiile de stare se mai numesc şi funcţii caracteristice sau - prin analogie cu
mecanica - potenţiale termodinamice.
În definirea potenţialelor termodinamice se porneşte de la relaţia fundamentală a
termodinamicii:
TdS ≥ dU + δL (4.3)
Pentru un proces reversibil, relaţia (4.3) devine:
dU = TdS − pdV (4.4)
4.1.1 Entalpia
Energia internă, notată cu U, este un potenţial termodinamic. Ecuaţia (4.4) este o

diferenţiala totală liniară, deci o formă Pfaff olonomă. Printr-o transformare de tip
Legendre, în relaţia (4.4) se înlocuieşte volumul V cu presiunea p:
d ( pV ) = pdV + Vdp ⇒ pdV = d ( pV ) − Vdp ⇒ dU = TdS − d ( pV ) + Vdp ⇒

d ( U + pV ) = TdS + Vdp
U + pV = H (4.5)
dH = TdS + Vdp (4.6)
Funcţia U+pV este o diferenţială totală exactă, deci un potenţial termodinamic.

Ea se notează cu H în relaţia (4.5) şi reprezintă entalpia.
4.1.2 Energia liberă
Dacă în relaţia (4.4) se înlocuieşte variabila S cu T, printr-o transformare

Legendre rezultă:
dU = TdS − pdV ⇒ d ( TS ) = TdS + SdT ⇒ TdS = d ( TS ) − SdT ⇒

dU = d ( TS ) − SdT − pdV ⇒ d ( U − TS ) = − SdT − pdV
F = U − TS (4.7)
dF = − SdT − pdV (4.8)
Funcţia termodinamică F poartă denumirea de energie liberă sau potenţialul lui

Helmholtz.
4.1.3 Entalpia liberă
Dacă în relaţia (4.6) se schimbă variabila S cu T, printr-o transformare Legendre

rezultă:
dH = TdS + Vdp ⇒ d ( TS ) = TdS + SdT ⇒ TdS = d ( TS ) − SdT ⇒

dH = d ( TS ) − SdT + Vdp ⇒ d ( H − TS ) = − SdT + Vdp
G = H − TS (4.9)
dG = − SdT + Vdp (4.10)
Funcţia G se numeşte entalpie liberă sau potenţialul lui Gibbs.
4.1.4 Relaţiile lui Maxwell
Se consideră o funcţie de două variabile f(x,z) care admite o diferenţială totală

exactă:
78 Gaze reale
∂f ∂f
df = dx + dy (4.11)
∂x ∂y
∂f ∂f
Se notează: M = N= , rezultând:
∂x ∂y
df = Mdx + Ndy (4.12)
Dacă derivatele parţiale sunt funcţii continue şi derivabile, atunci există relaţia
(4.13), ca o consecinţă a egalităţii derivatelor mixte de ordinul doi (4.28):
∂M ∂N
= (4.13)
∂y ∂x
∂2 f ∂2 f
= (4.14)
∂x∂y ∂x∂y
Pentru potenţialele termodinamice:
dU = TdS − pdV
dH = TdS + Vdp
dF = − SdT − pdV
dG = − SdT + Vdp
se aplică relaţia (4.14) şi se obţine:
⎛ ∂T ⎞ ⎛ ∂p ⎞
⎜ ⎟ = −⎜ ⎟ (4.15)
⎝ ∂V ⎠ S ⎝ ∂S ⎠V
⎛ ∂T ⎞ ⎛ ∂V ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = ⎜ ⎟ (4.16)
⎝ ∂p ⎠ S ⎝ ∂S ⎠ p
⎛ ∂S ⎞ ⎛ ∂p ⎞
⎜ ⎟ =⎜ ⎟ (4.17)
⎝ ∂V ⎠ T ⎝ ∂T ⎠V
⎛ ∂S ⎞ ⎛ ∂V ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = −⎜ ⎟ (4.18)
⎝ ∂p ⎠ T ⎝ ∂T ⎠ p
Relaţiile (4.15), (4.16), (4.17) şi (4.18) poartă denumirea de ecuaţiile (relaţiile)

lui Maxwell.
4.2 Analiza comportării gazelor reale
Studiul gazelor a relevat faptul că legătura dintre parametrii de stare (p –

presiune, T – temperatură, V – volum) poate fi descrisă matematic de o ecuaţie numită
ecuaţie de stare. Pentru gazele reale se utilizează frecvent o formă simplificată a
ecuaţiei de stare, care permite obţinerea rapidă de soluţii:
pV = mZRT (4.19)
În ecuaţia de mai sus, cu Z s-a notat factorul de compresibilitate. Această

mărime este caracteristică gazelor reale, nu este o constantă, iar valorile lui Z sunt
definite în funcţie de parametrii de stare şi de proprietăţile gazului.
Analiza experimentală a proprietăţilor gazelor reale arată că, pentru fiecare gaz,
există o zonă în care variaţia parametrilor de stare prezintă discontinuităţi, legate fizic
de procesul de schimbare de fază. Pentru a exemplifica aceste fenomene, dar şi pentru a
putea defini noţiunile legate de procesul de schimbare de fază, în figura 1 este
prezentată diagrama Ts corespunzătoare gazului metan.
În această diagramă s-au trasat curbele izobare ale metanului, exprimate în
[MPa], începând de la presiunea de 0,1 MPa (1 bar) şi până la presiunea de 100 MPa
(1.000 bar). Se observă că pentru presiuni mari, cuprinse în intervalul 20 ÷ 100 MPa,
izobarele sunt curbe uniforme, continue pe întreg domeniul reprezentat. Pe măsură ce
presiunea izobarelor îşi micşorează valoarea (10, 8, 4,599 MPa) curbele prezintă
inflexiuni din ce în ce mai accentuate, acestea culminând cu un punct de inflexiune cu
tangentă orizontală pe izobara 4,599 MPa, notat cu K. Toate curbele care se află sub
valoarea de 4,599 MPa prezintă discontinuităţi, la o anumită temperatură apărând un
palier orizontal. Din punct de vedere matematic, se observă că pe această porţiune sunt
constanţi doi parametri de stare: presiunea şi temperatura.
Un comportament asemănător cu al gazului metan se întâlneşte la orice substanţă
pură, explicaţia trebuind să fie făcută în strânsă legătură cu fenomenele fizice care au
loc la aceste presiuni şi temperaturi.
Pentru a înţelege particularităţile prezentate mai sus, în cele ce urmează se va
face o analiză asupra izobarei de 0,5 MPa. Se observă lesne faptul că, de la temperaturi
ridicate şi până la 135,7 K (-137,3 °C), izobara este reprezentată de o curbă continuă. În
această porţiune, metanul se află în fază gazoasă. Din punct de vedere termodinamic,
evoluţia gazului de la temperaturi ridicate spre temperaturi scăzute se poate face printr-
un proces de răcire, ceea ce provoacă - concomitent cu scăderea temperaturii -
micşorarea entropiei. La temperatura de 135,7 K, curba prezintă o discontinuitate.
Practic, comportarea uniformă a curbei este întreruptă brusc şi aceasta continuă cu un
palier orizontal MN, pentru care presiunea şi temperatura rămân constante.
Discontinuitatea bruscă în comportamentul gazului metan este determinată de
începutul procesului de schimbare de fază.
Din punct de vedere matematic, punctul M este un punct de discontinuitate
(începutul palierului orizontal), dar termodinamic reprezintă începutul procesului de
condensare. La presiunea respectivă, temperatura palierului este constantă şi poartă
numele de temperatură de saturaţie. În punctul de discontinuitate, metanul se găseşte
sub formă de vapori la temperatura de saturaţie, denumiţi prescurtat vapori saturaţi sau
80 Gaze reale
vapori saturaţi uscaţi (după cum apare în unele publicaţii, precizându-se că în această
stare nu mai există nici o picătură de lichid).
Toate izobarele care au presiunea mai mică de 4,599 MPa (0,1, 0,5, 1, 2, 3 MPa)
prezintă puncte de discontinuitate în care există vapori saturaţi. Punctele respective sunt
plasate pe curba KB (fig. 4.1), care poate fi definită ca locul geometric al punctelor care
reprezintă începutul procesului de condensare. Ca stare termodinamică, metanul se află
sub formă de vapori saturaţi. Pe această curbă, care poartă denumirea de curba limită
superioară, parametrii termodinamici ai punctelor se notează astfel: v” – volumul
specific [m3/kg] , h” – entalpia specifică [kJ/kg], s” – entropia specifică [kJ/kg/K].
Fig. 4.1
Analizând în continuare comportarea metanului pe izobara de 0,5 MPa se

constată că entropia scade de-a lungul palierului până la apariţia unui nou punct de
discontinuitate, notat cu N. Aici se sfârşeşte palierul orizontal, iar curba revine la o
comportare asemănătoare cu cea anterioară apariţiei discontinuităţii din punctul M. Din
punct de vedere termodinamic, punctul N reprezintă starea de lichid la saturaţie.
Evoluţia metanului pe palierul MN descrie procesul de schimbare de fază. Din
punctul M începe procesul de condensare, caracterizat de apariţia picăturilor de lichid.
Datorită faptului că temperatura şi presiunea rămân constante, procesul de condensare
este un proces izobar-izoterm. Entropia, care caracterizează gradul de dezordine al
materiei, scade. De aici rezultă că pe această porţiune evoluţia metanului se face printr-
un proces de răcire. Din punctul M şi până în punctul N cantitatea de lichid din masa
sistemului creşte, până la momentul în care tot metanul se transformă în lichid.
Din punct de vedere termodinamic, punctele care se găsesc pe palierul MN
reprezintă un amestec de lichid şi vapori la saturaţie.
În punctul N toată faza gazoasă (denumită vapori) s-a transformat în lichid. La
diferite presiuni, punctele care reprezintă lichid la saturaţie se găsesc pe o curbă KA
(fig. 4.1), denumită curba limită inferioară. Ea reprezintă sfârşitul procesului de
condensare. Practic, este momentul în care tot gazul s-a transformat în lichid.
Mărimile termodinamice ale lichidului saturat se notează astfel: v’ – volumul
specific [m3/kg] , h’ – entalpia specifică [kJ/kg], s’ – entropia specifică [kJ/kg/K].
Pentru a putea defini stările sistemului în timpul procesului izobar-izoterm (de
condensare), se defineşte titlul ca fiind raportul dintre masa de vapori şi masa totală a
sistemului (lichid-vapori). Titlul se notează cu x.
În cazul amestecurilor de gaze reale care se află în zona de echilibru lichid-
vapori, partea din unitatea de masă care este în fază gazoasă se numeşte fracţie
vaporizată, şi este notată Fv. În aceste condiţii, titlul este:
mv
x = Fv = (4.20)
m v + ml
Ţinând cont de relaţia de mai sus, curba limită superioară poate fi definită prin
ecuaţia x = 1, iar curba limită inferioară prin ecuaţia x = 0.
Până acum a fost prezentat procesul de schimbare de fază într-un singur sens:
metanul este răcit izobar (pe curba 0,5 MPa), se condensează şi se transformă în lichid.
Procesul poate fi privit, însă, şi în celălalt sens. Metanul este încălzit izobar (tot pe curba
0,5 MPa), curba fiind parcursă în sens invers. Iniţial metanul este lichid, iar apoi se
încălzeşte până ajunge la temperatura de saturaţie (135,7 K, punctul N). În acest punct,
fizic vorbind, are loc un proces de vaporizare în toată masa lichidului, proces denumit
fierbere. De-a lungul palierului NM, procesul de vaporizare este izobar-izoterm şi
durează până când tot lichidul s-a transformat în vapori (punctul M). În cursul acestui
proces, sistemul primeşte căldură şi entropia creşte.
Analizând izobarele din fig. 4.1 se constată că pe măsură ce presiunea creşte,
palierul ce reprezintă procesul de schimbare de fază se micşorează, până când devine un
punct (notat cu K). K reprezintă punctul critic al substanţei respective. Mărimile de
stare ale acestui punct, denumite şi coordonate critice, sunt specifice fiecărui gaz.
Ecuaţiile de stare pentru gazele reale folosesc coordonatele critice pentru
determinarea coeficienţilor. Spre exemplu, coordonatele critice ale metanului sunt: pc =
4,599 MPa şi Tc = 190,4 K.
Izobara care trece prin punctul K este denumită izobară critică. Se observă că
cele două curbe limită – KA şi, respectiv, KB – se întâlnesc în acest punct. Aici,
proprietăţile lichidului saturat sunt egale cu ale vaporilor saturaţi (v’=v”, s’=s”, h’=h”).
Analizând evoluţia sistemului pe izobara critică, într-un proces de răcire, se constată că
proprietăţile vaporilor supraîncălziţi evoluează uniform, devenind egale, în punctul
critic K, cu cele ale lichidului.
Pentru orice substanţă pură, punctul critic şi cele două curbe limită (superioară
şi inferioară) împart spaţiul din diagrama Ts în mai multe regiuni, în care substanţa are
proprietăţi bine definite, diferite unele faţă de altele. Exemplificarea împărţirilor
regionale se poate face utilizând fig. 4.1:
82 Gaze reale
• Zona de schimbare de fază este cuprinsă în interiorul celor două curbe limită, ea
reprezentând un amestec de vapori şi lichid la saturaţie. În această zonă are loc
procesul de schimbare de fază. Dacă sistemul este răcit, se face trecerea
substanţei de la faza gazoasă la faza lichidă (condensarea). În cazul în care
sistemul este încălzit, are loc procesul invers, de trecere de la faza lichidă la faza
gazoasă (fierberea, prin aceasta înţelegându-se un proces de vaporizare care are
loc în toată masa lichidului, la temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii
sistemului).
• Zona de lichid este zona din stânga curbei limită inferioară şi de sub izoterma
critică. În această porţiune substanţa are o singură fază, faza lichidă.
• Zona de vapori supraîncălziţi este zona din dreapta curbei limită superioară şi de
sub izoterma critică. În această porţiune substanţa are o singură fază, faza de
vapori. O altă denumire folosită pentru această fază este denumirea de gaz.
• Zona de fluid dens este reprezentată de punctele care se găsesc deasupra
izotermei critice. Substanţa aflată în aceste stări nu poate fi lichefiată printr-un
proces de răcire izoterm. Se constată că într-un proces izoterm de răcire,
proprietăţile fazei gazoase evoluează în mod uniform către proprietăţile fazei
lichide şi invers, în procesele de încălzire izotermă. În zona de fluid dens, la
presiuni scăzute substanţa se comportă ca un gaz, iar la presiuni ridicate ca un
lichid. În această zonă de fluid dens nu există un punct în care gazul se
transformă în lichid sau invers. După cum s-a arătat, proprietăţile termodinamice
variază uniform de la o faza la alta. Practic, se poate vorbi de faze la
extremităţile domeniului.
Ca o consecinţă a celor menţionate anterior se poate prezenta un exemplu
semnificativ. Curgerea metanului în zăcământ este descrisă de ecuaţiile curgerii gazului
până la presiuni de maxim 15 MPa. Peste aceste presiuni se utilizează ecuaţiile curgerii
lichidelor. Este de menţionat faptul că în zăcământ temperatura metanului este mai mare
decât temperatura critică.
Până acum a fost analizat comportamentul substanţelor pure. Practic, orice
substanţă pură are un punct critic şi o zonă de schimbare de fază. În fig. 4.2 este
prezentată diagrama pT pentru o substanţă pură oarecare.
Zona de schimbare de fază, despre care s-a discutat anterior, este reprezentată
prin curba TK, punctul critic fiind notat cu K. Ecuaţia acestei curbe reprezintă legătura
între temperatura de saturaţie şi presiune. Procesul de transformare din faza de vapori
(gaz) în lichid sau invers se poate face numai pe segmentul de curbă TK. Stările gazului
care se caracterizează prin presiuni şi temperaturi mai mari decât cele ale punctului
critic pot fi lichefiate numai micşorând valorile unuia dintre parametri (presiunea sau
temperatura) sub valorile punctului critic.
Se observă că la temperaturi şi presiuni scăzute apare faza solidă. Punctul T,
unde coexistă în echilibru cele trei faze (vapori, lichid şi solid), se numeşte punctul
triplu.
Pentru gazele reale, folosite în tehnică, zonele de mare interes sunt: zona de fluid
dens, zona de vapori şi zona de schimbare de fază.
Fig. 4.2
4.3 Condiţiile de echilibru lichid - vapori
După cum s-a arătat în paragraful precedent, schimbarea de fază a unei substanţe
este un proces izobar-izoterm în care coexistă, în echilibru termodinamic, două faze:
lichidul şi vaporii. Pentru a deduce condiţiile de echilibru, se va utiliza o funcţie
termodinamică de stare denumită entalpia liberă.
G = H − TS (4.21)
Variaţia entalpiei libere sau - după cum se mai numeşte - potenţialul lui Gibbs
sau potenţial chimic:
dG = − SdT + Vdp (4.22)
Se observă că într-un proces izobar-izoterm (p = constant, T = constant, deci dT

= 0 şi dp = 0) variaţia potenţialului lui Gibbs este nulă: dG = 0.
Se consideră că există un corp pur, aflat în zona de echilibru lichid-vapori, în
condiţii de saturaţie (un punct oarecare de pe un palier asemănător cu palierul NM din
figura 4.1). La un moment dat, o masă infinitezimală dm de lichid se transformă în
vapori. Notând cu dGLS variaţia entalpiei libere pentru lichidul saturat, iar cu dGVS
variaţia entalpiei libere pentru vaporii saturaţii, se poate scrie:
dG LS = g LS dm (4.23)
dGVS = − gVS dm (4.24)
S-au utilizat notaţiile gLS şi gVS pentru entalpiile libere specifice ale lichidului
saturat şi, respectiv, ale vaporilor saturaţi (exprimate în [J/kg]). Variaţia totală a
entalpiei libere este:
84 Gaze reale
dG = dG LS + dGVS = ( g LS − g VS )dm = 0 (4.25)
Având în vedere că dm prezintă o variaţie mică, arbitrară, a masei, variaţie care

poate fi nenulă, rezultă:
g LS = g VS (4.26)
Aşadar, condiţia de echilibru lichid-vapori la saturaţie este ca entalpia liberă a

lichidului saturat să fie egală cu entalpia liberă a vaporilor saturaţi.
Analizând cu atenţie figura 4.1, se constată că schimbarea de fază pentru fiecare
presiune mai mică decât presiunea critică se produce la o anumită temperatură. Această
constatare poare fi făcută şi în sens invers, fiecărei temperaturi mai mici decât
temperatura critică îi corespunde o presiune la care se face schimbarea de fază, numită
presiune de saturaţie. În lucrările de inginerie petrochimică, presiunea de saturaţie este
denumită tensiune de vapori. Pentru zona de saturaţie există o dependenţă între
presiunea de saturaţie şi temperatură.
4.3.1 Ecuaţia lui Clapeyron
Pentru zona de saturaţie, ecuaţia diferenţială care arată legătura între presiunea
de saturaţie şi temperatură poartă denumirea de ecuaţia lui Clapeyron. Dacă se exprimă
variaţiile entalpiei libere specifice din ecuaţia (4.22), rezultă:
s LS dT − v LS dp S = sVS dT − vVS dp S (4.27)
Regrupând termenii, se obţine expresia:
dp S sVS − s LS
= (4.28)
dT vVS − v LS
Din formula de definiţie a entalpiei libere se poate deduce ecuaţia:
g LS − gVS = hLS − Ts LS − (hVS − TsVS ) = hLS − hVS − T (sVS − s LS ) = 0 (4.29)
Dacă ∆h [kJ/kg] reprezintă variaţia entalpiei în procesul de schimbare de fază,

aceasta se numeşte căldură latentă de vaporizare (sau condensare, iar în unele
publicaţii se notează cu r) şi este dată de relaţia:
sVS − s LS
∆h = hVS − hLS = (4.30)
T
dpS ∆hS
= (4.31)
dT T (vVS − vLS )
Ecuaţia diferenţială (4.13) este denumită ecuaţia lui Clapeyron şi arată legătura
dintre presiunea de saturaţie, temperatură, variaţia entalpiei şi a volumului în procesul
de schimbare de fază. Prin integrarea acesteia se obţine, analitic, funcţia care descrie
legătura dintre presiunea de saturaţie şi temperatură.
4.3.2 Ecuaţia presiunii de saturaţie
Ecuaţia lui Clapeyron poate fi integrată analitic utilizând ipoteze simplificatoare.

Dacă volumul specific al lichidului saturat - în comparaţie cu volumul vaporilor saturaţi
- se consideră neglijabil, adică vLS<<vVS, iar volumul vaporilor saturaţi vVS este dat de
legea gazelor perfecte:
RT
vVS = (4.32)
pS
ecuaţia (4.13) devine:

dp S ∆h S
= pS (4.33)
dT RT 2
Separând variabilele şi integrând ecuaţia (4.33), se obţin relaţiile:
dp S ∆hS dT
= (4.34)
pS R T2
∆hS ⎛ − 1 ⎞
ln p S = ⎜ ⎟+C (4.35)
R ⎝ T ⎠
Constanta C din (4.17) poate fi determinată experimental. De regulă, legătura

între presiunea de saturaţie şi temperatură se exprimă prin relaţii empirice, deduse pe
baza valorilor experimentale. Pentru ca relaţia să poată fi aplicată în majoritatea
cazurilor, se utilizează parametrii termodinamici reduşi. Notând cu pc şi Tc coordonatele
critice ale gazului, presiunea redusă şi temperatura redusă se exprimă astfel:
p T
pr = ;Tr = (4.36)
pc Tc
În lucrarea [36], J. Vidal defineşte legătura între presiunea redusă de saturaţie şi

temperatura redusă astfel:
⎛ 4 ,318 1,454 0 ,3456 ⎞ ⎛ 2 ,008 2 ,524 0 ,3981 ⎞

( )
Lg prs = ⎜⎜ 3 ,209 −
Tr
+ 2 −
Tr 2
Tr ⎠
⎟⎟ + ω ⎜⎜ 0 ,1175 +
Tr
−
Tr2
+
Tr3 ⎟⎠
⎟
⎝ ⎝
(4.37)
86 Gaze reale
4.3.3 Noţiunea de fugacitate
Un corp pur, compus din două faze – vapori şi lichid – aflate în echilibru,
constituie un bun exemplu de sistem termodinamic compus. Suprafaţa de separaţie
dintre cele două faze permite schimbul de energie termică, variaţia volumului şi
transferul de masă. Condiţiile de echilibru lichid-vapori impun egalitatea temperaturilor,
presiunilor şi a entalpiilor libere (potenţialele Gibbs). Această ultimă mărime exprimă
tendinţa de transformare a materiei, referitoare la tendinţa lichidului de a se transforma
în vapori, în condiţii de saturaţie, atunci când se analizează faza lichidă; sau tendinţa
vaporilor de a condensa, atunci când se analizează faza vapori. Potenţialul lui Gibbs este
o mărime rezultată din calcul, mai puţin intuitivă în raport cu ceilalţi parametri de stare
(presiune sau temperatură).
Atunci când se face referire la echilibrul lichid-vapori, la tendinţa de evoluţie,
potenţialul lui Gibbs - ca valoare - nu are o semnificaţie concretă. Din această cauză,
pentru a estima tendinţa de transformare a unei faze, este mai sugestivă interpretarea
presiunii: presiunea de început de condensare, dacă se face referire la un gaz; sau
presiunea de saturaţie, atunci când este vorba de un lichid. Considerând entalpia liberă
specifică:
dg = − sdT + vdp (4.38)
şi ţinând cont că pentru o temperatură dată (constantă), entalpia liberă depinde numai de
presiune, se poate integra ecuaţia (4.22) de la presiunea p1 = 1 bar, până la presiunea p2
= p, la temperatura T = constantă.
Pentru o masă de gaz perfect de 1 kg rezultă:
g( T , p ) − g( T ,1 ) = RTLn( p ) (4.39)
iar pentru un gaz real:

p
g ( T , p ) − g ( T ,1 ) = ∫ vdp (4.40)
1
Prin similitudine cu relaţia (4.22) şi pentru a menţine analogia calitativă între

potenţialul lui Gibbs şi presiune, termenul din membrul stâng al relaţiei (4.39) poate fi
exprimat în funcţie de o nouă mărime, notată cu f, care reprezintă fugacitatea uni corp
pur.
Fugacitatea poate fi astfel definită prin relaţia:
dg = RTdLn( f ) (4.41)
Pentru a asigura continuitatea cu gazele perfecte, în cazul cărora fugacitatea se

confundă cu presiunea, se introduce condiţia:
⎛f⎞
lim⎜⎜ ⎟⎟ = 1 (4.42)
p →0 p
⎝ ⎠
La limită, această condiţie permite exprimarea fugacităţii în valoare absolută, în

unităţi de presiune. Pentru două stări diferite, notate cu indicii I şi II, relaţia (4.39) se
poate scrie:
⎛f ⎞
g II − g I = RTLn⎜⎜ II ⎟⎟ (4.43)
⎝ fI ⎠
Relaţiile (4.42) şi (4.43) permit definirea condiţiilor pentru ca două faze – lichid
şi vapori – ale aceluiaşi gaz, să fie în echilibru. Astfel, cele două faze, lichid şi vapori,
sunt în echilibru în situaţia în care sunt egale potenţialele lui Gibbs sau fugacităţile.
Matematic, condiţia de mai sus se exprimă astfel:
g VS = g LS sau f VS = f LS (4.44)
Fugacitatea este considerată de unii autori ca fiind o presiune efectivă (şcoala

franceză) sau ca o pseudopresiune (şcoala americană).
În calcule, se utilizează coeficientul fugacităţii, care exprimă efectul forţelor de
coeziune intermoleculară asupra entalpiei libere. Coeficientul fugacităţii caracterizează
abaterea gazului real faţă de gazul perfect şi este reprezentat matematic prin raportul
dintre fugacitate şi presiune:
f
ϕ= (4.45)
p
Pentru un gaz perfect, integrând ecuaţia (4.41) între o presiune de referinţă p0 şi

o presiune p, se obţine:
⎛ p ⎞
g * ( p ,T ) = g * ( p0 ,T ) + RTLn⎜⎜ ⎟⎟ (4.46)
⎝ p0 ⎠
În relaţia (4.46) s-a utilizat o notaţie devenită clasică, simbolul „*”, reprezentând
entalpia liberă a gazului perfect.
În cazul gazelor reale, mărimile termodinamice se determină folosind legile
gazului perfect, la care se adaugă corecţii. Toate mărimile de stare ale gazelor reale,
care se determină folosind legile gazului perfect, se notează cu simbolul „*”.
Integrând ecuaţia (4.41) pentru un gaz real, se obţine următorul rezultat:
⎛ f ⎞
g ( p ,T ) = g ( p0 ,T ) + RTLn⎜⎜ ⎟⎟ (4.47)
⎝ f0 ⎠
Scăzând relaţia (4.47) din (4.46) şi considerând că, în cazul în care p0 → 0,

atunci entalpia liberă a gazului real tinde către entalpia liberă a gazului perfect
g(p0,T) → g*(p0,T), se obţine relaţia:
⎛f ⎞
g ( p ,T ) − g * ( p ,T ) = RTLn⎜⎜ ⎟⎟ (4.48)
⎝ p⎠
88 Gaze reale
Aceasta exprimă abaterea entalpiei libere a unui gaz real faţă de gazul perfect.
Expresia se mai poate scrie şi sub următoarele forme:
g − g* ⎛f⎞
= Ln⎜⎜ ⎟⎟ (4.49)
RT ⎝ p⎠
g − g*
= Ln(ϕ ) (4.50)
RT
4.3.3.1 Calculul fugacităţii pentru faza vapori
Calculul se face pentru determinarea coeficientului de fugacitate. Se consideră

relaţia (4.41) de definire a entalpiei libere, pentru cazul când temperatura este constantă,
şi se integrează, o dată pentru gazul real şi o dată pentru gazul perfect:
dg = vdp = RTd (Ln( f )) (4.51)
dg * = v* dp = RTd (Ln( p )) (4.52)
Scăzând cele două ecuaţii membru cu membru, se obţine expresia:
⎛ ⎛ f ⎞⎞
( ) ( )
d g − g * = v − v* dp = RTd ⎜⎜ Ln⎜⎜ ⎟⎟ ⎟⎟ (4.53)
⎝ ⎝ p ⎠⎠
Integrând relaţia (4.53) de la presiunea p0 = 0 până la o valoare p, rezultă:
p
⎛f ⎞
g − g* = RTLn⎜⎜ ⎟⎟ = ∫ (v − v * )dp (4.54)
⎝ p⎠ 0
⎡ p ⎛ v − v* ⎞ ⎤
f = p ⋅ exp ⎢ ∫ ⎜ ⎟dp ⎥ (4.55)
⎣⎢ 0 ⎝ RT ⎠ ⎦⎥
Dacă se exprimă volumul gazului real în funcţie de factorul de compresibilitate

(dat de relaţia 4.56), se obţine:
v pv
Z= = (4.56)
v * RT
p
⎛f ⎞ dp
Ln⎜⎜ ⎟⎟ = ∫ (Z − 1) (4.57)
⎝ p⎠ 0 p
Calculul efectiv al fugacităţii, folosind expresiile (4.56) şi (4.57), necesită

cunoaşterea variaţiei lui Z în funcţie de presiune şi temperatură, acest lucru fiind posibil
prin utilizarea unei ecuaţii de stare.
4.3.3.2 Calculul fugacităţii pentru faza lichidă
În figura 4.3 este reprezentat punctul M, aflat în zona de lichid, pentru care se va
arăta modalitatea de calcul a fugacităţii:
Fig. 4.3
Pe izoterma TM a punctului M considerat se află punctul N. Acesta reprezintă

lichid aflat la temperatura de saturaţie, dar la o presiune pN mai mică decât presiunea
punctului M. La saturaţie, în punctul N, lichidul se află în echilibru cu vaporii (punctul
N reprezintă începutul procesului de vaporizare), deci:
g LS = g VS (4.58)
sau
f LS = f VS = f S (4.59)
Notând cu fS fugacitatea la saturaţie şi având în vedere că vaporii saturaţi

reprezintă faza gazoasă şi, conform relaţiei (4.59), fugacitatea lichidului saturat este
egală cu fugacitatea vaporilor saturaţi, se poate aplica relaţia (4.55), deci se obţine
expresia:
⎡ pS ⎛ v − v * ⎞ ⎤
f S = p S ⋅ exp ⎢ ∫ ⎜ ⎟dp ⎥ (4.60)
⎢⎣ 0 ⎝ RT ⎠ ⎥⎦
Prin pS s-a notat presiunea punctului N care, aflându-se pe curba limită

inferioară, este o presiune de saturaţie. Presiunea punctului M, aceea care reprezintă
starea lichidă care trebuie determinată, este mai mare decât pS, presiunea punctului N.
90 Gaze reale
Se notează cu fL fugacitatea lichidului din starea M. Pentru a determina această

mărime, se integrează ecuaţia diferenţială (4.34) de la presiunea pS la presiunea p,
corespunzătoare punctului M:
vdp
d (Ln( f )) = (4.61)
RT
p
fL vdp
Ln
fS
= ∫ RT
pS
(4.62)
⎛ p vdp ⎞
f L = f S exp⎜ ∫ ⎟ (4.63)
⎜ p RT ⎟
⎝ S ⎠
Introducând expresia (4.63) a fugacităţii la saturaţie în relaţia (4.60), rezultă:
⎛ pS v − v * ⎞ ⎛ p vdp ⎞
⎜
f L = p S exp ∫ dp exp⎜ ∫
⎟ ⎟ (4.64)
⎜ RT ⎟ ⎜ RT ⎟
⎝0 ⎠ ⎝ pS ⎠
Se observă că cele două integrale din expresia (4.64) se rezolvă pe zone diferite,
prima integrală pe zona de vapori saturaţi, iar cea de-a doua pe zona de lichid.
Considerând lichidul incompresibil, expresia se simplifică, rezultând relaţia:
⎛ v( p − p S ) ⎞
f L = f S exp⎜ ⎟ (4.65)
⎝ RT ⎠
Factorul desemnat de relaţia (4.65) şi exprimat sub forma (4.66) mai este
denumit corecţia lui Poynting:
fL ⎛ p vdp ⎞
= exp⎜ ∫ ⎟ (4.66)
fS ⎜ p RT ⎟
⎝ S ⎠
4.4 Termeni de corecţie pentru gazele reale
Proprietăţile termodinamice (volum, entalpie, entropie etc.) ale unui gaz real pot
fi exprimate în funcţie de proprietăţile gazului, considerat gaz perfect, în aceleaşi
condiţii de presiune şi temperatură, la care se adaugă termeni de corecţie care exprimă
influenţa forţelor de coeziune intermoleculară. Alţi autori numesc aceşti termeni
cantităţi reziduale sau cantităţi configuraţionale.
Termenii de corecţie sunt definiţi în modul următor:
v pv
• factorul de compresibilitate Z= =
v * RT
• volumul rezidual α = −(v − v * )
• abaterea energiei interne (u * −u )
• abaterea entalpiei (h * −h )
• abaterea entropiei (s * − s )
f ⎛ g * −g ⎞
• coeficientul de fugacitate ϕ= = exp⎜⎜ ⎟⎟
p ⎝ RT c ⎠
4.4.1 Calculul variaţiei entalpiei
Posibilitatea de determinare a variaţiei entalpiei şi a entropiei pentru un gaz real

este deosebit de importantă, deoarece permite calcularea unor procese reale
(comprimarea, destinderea sau laminarea) care au loc în maşini sau instalaţii.
Pentru calcularea variaţiei de entropie între două stări notate cu 1 şi 2, pentru un
gaz real, se foloseşte schema din figura 4.4. Pe această schemă s-au figurat cele două
puncte, împreună cu izobarele corespunzătoare. În plus, s-a trasat izobara p*, care
reprezintă o presiune de valoare foarte mică, la care se pot neglija forţele de coeziune,
astfel încât gazul aflat la această presiune să poată fi considerat gaz perfect. Toate
punctele de pe izobara p* sunt considerate stări ale gazului perfect. Se face observaţia
că izobara p* este fictivă, fiind utilizată doar pentru calcule.
Deoarece entalpia este o mărime de stare, deci o diferenţială totală exactă,
rezultă că integrala definită între cele două stări nu depinde de drum. În aceste condiţii,
poate fi aleasă o cale convenabilă. Astfel, pentru a calcula variaţia de entalpie se alege
drumul 1 - 1* - 2* - 2 (fig. 4.4). Efectuând integrala pe acest drum, rezultă:
Fig. 4.4
92 Gaze reale
h2 − h1 = −(h2* − h2 ) + (h2* − h1* ) + (h1* − h1 ) (4.67)
În expresia (4.67), membrul stâng reprezintă variaţia de entalpie între cele două
stări - 1 şi 2 - iar membrul drept conţine termenii:
• (h *
2 − h2 ) - abaterea izotermă a entalpiei în starea 2 faţă de starea de gaz
perfect, datorată variaţiei presiunii.
• (h *
1 − h1 ) - abaterea izotermă a entalpiei în starea 1 faţă de starea de gaz
• (h *
2 − h1* ) - variaţia izobară a entalpiei gazului, considerat gaz perfect, în
funcţie de temperaturile stărilor 1 şi 2. Această variaţie se poate
calcula cu ajutorul formulei (4.68):
h2* − h1* = c p (T2 − T1 ) (4.68)
4.4.2 Calculul variaţiei entropiei
Pentru calculul entropiei se procedează asemănător, folosind diagrama din figura

4.5. În acest caz, s-au ales două stări fictive - 1* şi 2* - ca fiind stările gazului. Cele două
stări au fost alese astfel: 1* reprezintă starea în care s-ar găsi gazul real, considerat gaz
perfect, la presiunea şi temperatura punctului 1, iar 2* reprezintă starea în care s-ar găsi
gazul real, considerat gaz perfect, la presiunea şi temperatura punctului 2.
Deoarece entropia este şi o mărime de stare, deci o diferenţială totală exactă,
pentru integrarea ei între stările 1 şi 2 se alege un drum convenabil: 1 - 1* - 2* - 2.
Formula pentru acest caz este exprimată de relaţia (4.52):
( ) ( ) (
s 2 − s1 = − s *p2 ,T2 − s 2 + s *p2 ,T2 − s *p1 ,T1 + s *p1 ,T1 − s1 ) (4.69)
Semnificaţia termenilor din formula (4.69) este următoarea:
• (s *
p 2 ,T2 − s2 ) - abaterea izotermă a entropiei în starea 2 faţă de starea de gaz
• (s *
p1 ,T1 − s1 ) - abaterea izotermă a entropiei în starea 1 faţă de starea de gaz
• (s *
p 2 ,T2 − s*p1 ,T1 ) - variaţia izobară a entropiei pentru gazul considerat gaz
perfect, între temperaturile stărilor 1 şi 2. Aceasta se poate
calcula cu formula (4.70):
⎛T ⎞ ⎛p ⎞
s *p2 ,T2 − s *p1 ,T1 = c p Ln⎜⎜ 2 ⎟⎟ − RLn⎜⎜ 2 ⎟⎟ (4.70)
⎝ T1 ⎠ ⎝ p1 ⎠
Fig. 4.5
Exemplul E 4.1
Să se calculeze variaţiile de entalpie şi entropie pentru nButan, între punctul 1 (care are
parametrii: presiune 0,1 MPa şi temperatură 300 K) şi punctul 2 (care are parametrii: presiune 1
MPa şi temperatură 400 K), aşa cum sunt definite punctele în figura 4.5.
Soluţie:
Proprietăţile necesare calculului pentru nButan sunt:
Tc = 425,2 K
R = 0,143 kJ/kg/K
cp = 1,90064 kJ/kg (căldura specifică medie în intervalul 300 ÷ 400 K).
Introducând în programul Z datele de definire a punctelor 1 şi 2, se obţine:

(h1 * − h1 ) = 0 ,07074 ⇒ (h1 * − h1 ) = 0 ,07074 ⋅ 0 ,143 ⋅ 425 ,2 = 4 ,301 kJ
RT c
(h2 * −h2 ) = 0 ,40112 ⇒ (h * −h ) = 0 ,40112 ⋅ 0 ,143 ⋅ 425 ,2 = 24 ,389 kJ
2 2
RTc
(s1 * − s1 ) = 0 ,07053 ⇒ (s * − s ) = 0 ,07053 ⋅ 0 ,1430 = 0 ,010085 kJ / kg / K
1 1
R
(s2 * − s2 ) = 0 ,3073 ⇒ (s * − s ) = 0 ,3073 ⋅ 0 ,1430 = 0 ,0135039 kJ / kg / K
2 2
R
h2 * − h1* = 1,90064 ⋅ (400 − 300 ) = 190 ,064 kJ / kg
⎛ 400 ⎞ ⎛ 1 ⎞
s 2 * − s1* = 1,90064 Ln⎜ ⎟ − 0 ,143 Ln⎜ ⎟ = 0 ,2173 kJ / kg / K
⎝ 300 ⎠ ⎝ 0 ,1 ⎠
94 Gaze reale
Aplicând formulele (4.50) şi (4.52), se obţin variaţiile corespunzătoare entalpiei şi entropiei:
h2 − h1 = −24 ,389 + 190 ,064 + 4 ,301 = 169 ,976 kJ / kg

s2 − s1 = −0 ,0135039 + 0 ,2173 + 0 ,010085 = 0 ,21388 kJ / kg / K
4.5 Metode de calcul pentru parametrii de stare ai gazelor reale
Proprietăţile gazelor variază uniform în funcţie de parametrii de stare, dar în

momentul transformării de fază apar comportări care, din punct de vedere matematic,
pot fi considerate ca discontinuităţi. Acest comportament face ca realizarea unui model
matematic să fie extrem de dificilă. Pe de o parte, inginerii doresc ecuaţii relativ simple
şi precise, astfel încât să poată determina cât mai rapid mărimile de care au nevoie. Pe
de altă parte, utilizarea unor ecuaţii complicate, cu o precizie ridicată, se dovedeşte a fi
deosebit de dificilă în practică.
Soluţia adoptată în această lucrare ţine seama de evoluţia actuală a tehnicilor de
calcul şi de programare, astfel încât s-au realizat modele, complicate din punct de
vedere matematic, cu o precizie ridicată, dar simplu de utilizat.
În acest capitol vor fi prezentate bazele teoretice care au constituit fundamentul
modelelor numerice utilizate.
4.5.1 Legea stărilor corespondente
Analizând aspectele energetice legate de moleculele unui gaz, se constată faptul

că moleculele posedă energie cinetică - datorată mişcărilor de translaţie, rotaţie şi
vibraţie - legată de temperatura gazului prin legea lui Boltzmann. Dacă se ia în
considerare numai această formă de energie pentru moleculele unui gaz, se ajunge la
modelul gazului perfect. O condiţie importantă în definirea gazului perfect este aceea
prin care se menţionează că între moleculele gazului nu se exercită forţe de coeziune.
În descrierea comportării gazelor reale trebuie luate în considerare forţele de
atracţie care se manifestă între moleculele gazului, numite forţe de coeziune. Aceste
forţe depind invers proporţional de distanţele dintre moleculele gazului. Energia legată
de forţele de coeziune portă denumirea de energie potenţială sau energie de coeziune.
Existenţa şi manifestarea acţiunii forţelor de coeziune fac posibilă apariţia fazelor dense
(lichide şi solide) ale substanţelor. Cele două forme de energie - cinetică şi de coeziune -
există şi se manifestă simultan, determinând comportări specifice ale gazelor reale.
Echilibrul a două faze, lichid-vapori, apare datorită antagonismului forţelor de coeziune
şi energiei cinetice. Forţele de coeziune au un comportament complex. Ele apar şi se
manifestă la anumite distanţe, ca forte de atracţie, dar - odată cu micşorarea distanţei
intermoleculare - îşi modifică sensul şi devin forţe de respingere.
Compresibilitatea limitată a fazei lichide arată faptul că, dacă se încearcă
diminuarea distanţei dintre moleculele unui lichid, în sens opus forţelor de coeziune, de
la o anumită distanţă apar şi se manifestă forţele de respingere moleculară. Acestea
cresc foarte rapid (exponenţial) odată cu micşorarea distanţei, determinând o limită
inferioară a distanţelor intermoleculare numită diametrul de ciocnire sau -
corespunzător volumului corpului la nivel macromolecular - numită co-volum. Pentru a
ţine seama de efectele opuse ale celor două forme de energie, Lenard Jones a propus
următoarea ecuaţie:
⎡⎛ r0 ⎞ 12 ⎛ r0 ⎞ ⎤
6
ε (r ) = ε 0 ⎢⎜ ⎟ − 2⎜ ⎟ ⎥ (4.71)
⎢⎣⎝ r ⎠ ⎝ r ⎠ ⎥⎦
Relaţia (4.54) exprimă variaţia energiei de coeziune care se manifestă între două
molecule. Cu ε s-a notat energia de coeziune în funcţie de distanţa r dintre centrele de
atracţie (care coincid cu centrele moleculelor). Această energie de coeziune trece printr-
un minim, de coordonate r0 şi ε0, caracteristic fiecărei substanţe (figura 4.6).
Legea stărilor corespondente se bazează pe următoarele ipoteze:
- potenţialele legate de gradele de libertate interne (vibraţie, rotaţie etc.) şi externe
(coeziunea) pot fi exprimate independent;
- energia coezivă a unui sistem se exprimă prin însumarea interacţiunilor binare
între centrele de atracţie;
- interacţiunile se reduc la forţele de dispersare şi printr-o expresie de forma:
⎛r ⎞
ε = ε 0 F ⎜⎜ ⎟⎟ (4.72)
⎝ r0 ⎠
unde ε0 şi r0 sunt determinate numai de natura substanţei.

Funcţia F este o funcţie universală şi poate să difere de ecuaţia Lenard Jones.
Ipotezele de mai sus permit să se facă aprecierea că efectele macroscopice ale
interacţiunilor moleculare se exprimă în funcţie de doi parametri caracteristici pentru
fiecare substanţă. Energiei de coeziune minimă şi razei respective, ε0 şi r0, le corespund,
macroscopic, doi parametri de stare: volumul critic şi temperatura critică:
Fig. 4.6
vc = Nr03 , unde N este numărul lui Avogadro (4.73)

ε0
Tc = 1,26 , unde k este constanta lui Boltzmann (4.74)
k
96 Gaze reale
Datorită impreciziei cu care se determină volumul critic, este preferată o altă

mărime de stare (care se poate determina cu precizie), presiunea critică:
ε0
pc = 0 ,117 (4.75)
r03
Având în vedere cele prezentate mai sus, se poate enunţa legea stărilor
corespondente, în care prin coordonate reduse se înţeleg presiunea şi temperatura
redusă:
Abaterea gazelor reale faţă de legea gazelor perfecte depinde numai de
coordonatele reduse.
Această lege se aplică următoarelor mărimi:
- factorul de compresibilitate: Z ( p r ,Tr )

h − h*
- abaterea entalpiei: ( pr ,Tr )
RTc
s − s*
- abaterea entropiei: ( p r ,Tr )
R
f
- coeficientul fugacităţii: ϕ = ( p r ,Tr )
p
p
- echilibrul lichid-vapori prin presiunea de saturaţie redusă: s (Tr )
pc
4.5.2 Corelaţii în funcţie de trei parametri. Factorul acentric
Ipotezele introduse de legea stărilor corespondente, precum şi analiza

echilibrului lichid-vapori, au arătat că exprimarea legilor gazelor reale în funcţie numai
de coordonatele reduse nu descrie suficient de precis comportarea acestora. Din această
cauză, a fost necesară introducerea unui nou parametru, caracteristic fiecărei substanţe.
În prezent, cel mai utilizat este factorul acentric. El provine dintr-o corelaţie bazată pe
echilibrul lichid-vapori, stare în care se manifestă pregnant forţele de coeziune.
Pentru fluide simple, care se caracterizează prin molecule mici şi sferice,
ipotezele introduse de legea stărilor corespondente, inclusiv echilibrul lichid vapori,
sunt verificate. Pentru substanţe cu molecule complexe, cum este cazul hidrocarburilor,
există diferenţe notabile faţă de legea stărilor corespondente. Factorul acentric s-a
introdus pentru a „măsura” această abatere. El se defineşte, la temperatura redusă Tr =
0,7 , prin formula:
⎛ ps ⎞
ω = − Lg ⎜⎜ ⎟⎟ − 1 (4.76)
⎝ pc ⎠
În formula (4.76), presiunea de saturaţie ps reprezintă presiunea corespunzătoare

temperaturii reduse Tr = 0,7. Factorul acentric, determinat experimental, a fost introdus
de Pitzer.
Abaterea faţă de legile gazului perfect se exprimă printr-o funcţie liniară faţă de
factorul acentric. Ca exemplu, factorul de compresibilitate corectat în funcţie de factorul
acentric este exprimat de relaţia:
Z = Z (0 ) + ωZ (1) (4.77)
Cu Z(0) s-a notat valoarea de referinţă şi cu Z(1) corecţia. Acestea sunt exprimate
în funcţie de parametrii reduşi. Aceeaşi corecţie se aplică pentru abaterile entalpiei şi
entropiei, precum şi pentru coeficientul fugacităţii.
Pentru fluidele nesaturate - lichid la presiune mai mare decât presiunea de
saturaţie sau vapori la presiune mai mică decât presiunea de saturaţie (vapori
supraîncălziţi) - termenii corectivi exprimaţi în funcţie de parametrii reduşi şi de
factorul acentric sunt definiţi de formulele:
Z = Z ( 0 ) ( p r ,Tr ) + ωZ ( 0 ) ( p r ,Tr ) (4.78)
(0 ) (1)
h * −h ⎛ h * −h ⎞ ⎛ ⎞
= ⎜⎜ ⎟⎟ ( p r ,Tr ) + ω ⎜⎜ h * −h ⎟⎟ ( p r ,Tr ) (4.79)
RTc ⎝ RTc ⎠ ⎝ RTc ⎠
(0 ) (1)
s * −s ⎛ s * −s ⎞
=⎜ ⎟ ( p r ,Tr ) + ω ⎛⎜ s * − s ⎞⎟ ( p r ,Tr ) (4.80)
R ⎝ R ⎠ ⎝ R ⎠
ϕ = ϕ ( 0 ) ( p r ,Tr ) + ωϕ ( 1 ) ( p r ,Tr ) (4.81)
Exemplul 4.2
Să se determine factorul de compresibilitate Z, abaterea entropiei, abaterea entalpiei şi

coeficientul fugacităţii pentru etan aflat la presiunea de 5,2 MPa şi temperatura de 350 K.
Soluţie:
Coordonatele critice ale etanului sunt:
pc = 4,82 MPa
Tc = 305,4 K
ω = 0,105.
Se determină parametrii reduşi:
5,2 350
pr = = 1,07884 Tr = = 1,14604
4,82 305,4
Introducând aceste date în programul Z, se obţin următoarele rezultate:

98 Gaze reale
În tabelul cu rezultate se observă modalitatea de realizare a corecţiei în funcţie de factorul

acentric, conform formulelor (4.78), (4.79), (4.80) şi (4.81).
Figura 4.7 prezintă diagrama factorului de compresibilitate, în care este figurat punctul
corespunzător stării calculate în acest exemplu.
Fig. 4.7
Exemplul E 4.3
Să se calculeze factorul de compresibilitate, abaterea entropiei, abaterea entalpiei şi

coeficientul fugacităţii pentru un amestec lichid-valori de nPentan aflat la saturaţie, având titlul
de 40 % la temperatura de 380 K.
Soluţie:
Coordonatele critice pentru nPentan sunt:
pc = 3,33 MPa
Tc = 469,6 K
ω=0,252.
Pentru aceste date de intrare se determină temperatura redusă:
380
Tr = = 0,8092
469,6
Introducând datele în programul Z, se obţin rezultatele:
Pentru că determinările se fac în zona de saturaţie, formulele (4.78), (4.79), (4.80) şi

(4.81) se utilizează pentru obţinerea mărimilor corespunzătoare curbelor de saturaţie. Sunt
calculate mărimile corespunzătoare vaporilor saturaţi şi lichidului la saturaţie. Deoarece
determinările se fac în domeniul echilibrului lichid-vapori, fugacitatea lichidului saturat este
egală cu fugacitatea vaporilor saturaţi. Din această cauză, se calculează un singur coeficient de
fugacitate.
În tabelul „Rezultate”, mărimile punctului se calculează după formulele clasice, în
funcţie de titlul vaporilor. În figura 4.8 este prezentat punctul corespunzător stării calculate.
100 Gaze reale
Fig. 4.8
4.5.3 Ecuaţii de stare
Ecuaţia de stare pentru un gaz real reprezintă legătura existentă între parametrii
de stare, printr-o expresie de forma:
f ( p ,V ,T , M ) = 0 (4.82)
Dezvoltarea continuă a sistemelor de tehnică de calcul a făcut posibilă abordarea

ecuaţiilor de stare cu expresii matematice complicate, dar cu o precizie mult mai bună.
Alegerea unei ecuaţii de stare reprezintă un compromis între simplitatea formulelor
matematice şi precizia rezultatelor.
În conformitate cu legea stărilor corespondente, ecuaţiile de stare se pot formula
mai comod prin forma generalizată:
f ( p r ,Tr ω ) = 0 (4.83)
Condiţiile de stabilitate termodinamică care trebuiesc respectate de o ecuaţie de

stare sunt exprimate de relaţiile:
⎛ ∂p ⎞
⎜ ⎟ <0 (4.84)
⎝ ∂v ⎠ T
⎛ ∂v ⎞
⎜ ⎟ >0 (4.85)
⎝ ∂T ⎠ p
⎛ ∂p ⎞ ⎛ ∂2 p ⎞
⎜ ⎟ = ⎜⎜ 2 ⎟⎟ = 0 (4.86)
⎝ ∂v ⎠ T ⎝ ∂v ⎠ T
Toate ecuaţiile de stare sunt exprimate prin expresii matematice care reprezintă o
funcţie sau o combinaţie de funcţii care, în general, sunt continue pe domeniul de
definiţie, dar gazele reale au o comportare în care apar discontinuităţi. Ca exemplu,
conform [36], este prezentată o comparaţie între o izotermă reală a propanului (figura
4.9) şi o izotermă obţinută cu ecuaţia de stare Redlich Kwong pentru acelaşi gaz. Se
constată că în zona de schimbare de fază izoterma reală prezintă un palier, pe când
izoterma obţinută cu ecuaţia Redlich Kwong are două bucle. Practic, ecuaţia de stare nu
poate descrie fidel comportarea reală a propanului. Cu toate că palierul din zona de
schimbare de fază nu este modelat de ecuaţie, extremităţile sale se pot determina pe
baza ecuaţiei de stare.
Fig. 4.9
102 Gaze reale
Ecuaţia Redlich Kwong are trei rădăcini în zona de saturaţie (notate pe figură cu
x1, x2 şi x3). Acestea se obţin prin intersectarea curbei izoterme obţinută cu ajutorul
ecuaţiei de stare cu dreapta de ecuaţie y=ps. Rădăcina cu valoarea cea mai mică, x1,
reprezintă volumul fazei lichide la saturaţie, adică este chiar capătul din stânga al
palierului de schimbare de fază. Rădăcina cu valoarea cea mai mare, x3, reprezintă
volumul vaporilor saturaţi, deci capătul din dreapta al palierului. În acest caz, rădăcina
cu valoare intermediară, x2, nu are sens fizic.
Se observă că ecuaţiile de stare nu sunt capabile să descrie comportarea gazului
real pe palierul de schimbare de fază. Cu ajutorul lor se pot determina numai capetele
palierului. O problemă importantă este precizarea poziţiei palierului.
După cum s-a constatat şi în exemplul de mai sus, poziţia palierului este
determinată de temperatura de saturaţie la presiunea respectivă. Pentru aceasta se
utilizează funcţiile: Ts=f(p) sau ps=f(T).
4.5.3.1 Ecuaţia cu viriali
Ecuaţia de stare cu viriali reprezintă exprimarea factorului de compresibilitate

printr-o dezvoltare în serie, în funcţie de puterile volumului sau presiunii. Coeficienţii
termenilor seriei sunt, în general, funcţii de temperatură şi poartă numele de viriali.
Forma generală a ecuaţia cu viriali poate fi una din expresiile:
B(T ) C (T ) D(T )
Z = 1+ + 2 + 3 + ... (4.87)
v v v
Z = 1 + B' (T ) p + C' (T ) p 2 + ... (4.88)
Coeficienţii B, C, D, B’, C’ etc. se numesc coeficienţi viriali.

Pentru presiuni moderate s-a observat că ecuaţia este destul de precisă chiar dacă
se utilizează numai primii doi termeni din dezvoltare:
B(T )
Z = 1+ (4.89)
v
Z = 1 + B' (T ) p (4.90)
Legătura dintre coeficienţii B şi B’ din expresiile de mai sus este dată de relaţia:
B
B' = (4.91)
RT
4.5.3.1.1 Corelaţia lui Berthelot
Prima corelaţie se datorează lui Berthelot, conform căreia coeficientul B se

exprimă printr-o relaţie simplă, în funcţie de coordonatele critice şi temperatura redusă:
Bp c 9 ⎛ 6 ⎞
= ⎜⎜ 1 − 2 ⎟⎟ (4.92)
RTc 128 ⎝ Tr ⎠
Datorită simplităţii sale, relaţia se utilizează mult în procesul de învăţământ,

pentru realizarea proiectelor şi temelor de casă.
Această relaţie se poate utiliza ca primă aproximaţie pentru coeficientul B al
ecuaţiei cu viriali, dar - datorită preciziei scăzute - se preferă utilizarea unei expresii mai
complexe şi mai precise, care ţine seama şi de factorul acentric.
4.5.3.1.2 Corelaţiile lui Pitzer
Relaţiile (4.76), (4.77) şi (4.78) au fost propuse de Pitzer şi poartă numele de

corelaţiile lui Pitzer. Ele se caracterizează printr-o precizie remarcabilă în domeniul
presiunilor mici şi moderate, pentru faza vapori:
(0 ) (1)
Bpc ⎛ Bpc ⎞ ⎛ Bp ⎞
=⎜ ⎟ + ω ⎜⎜ c ⎟⎟ (4.93)
RTc ⎜⎝ RTc ⎟⎠ ⎝ RTc ⎠
(0 )
⎛ Bp c ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = 0 ,1445 − 0 ,33Tr−1 − 0 ,1385Tr− 2 − 0 ,0121Tr−3 (4.94)
⎝ RTc ⎠
(1)
⎛ Bp c ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = 0 ,073 + 0 ,46Tr−1 − 0 ,5Tr− 2 − 0 ,097Tr−3 − 0 ,0073Tr−8 (4.95)
⎝ RTc ⎠
Deoarece termenii corelaţiilor lui Pitzer depind numai de temperatura redusă,

derivata dB/dT, care apare în expresia termenilor corectivi, se poate calcula cu uşurinţă.
În domeniul presiunilor moderate, ecuaţia cu viriali limitată la termenul al doilea
furnizează rezultate foarte bune, dacă se utilizează corelaţia lui Pitzer. Utilizarea ei
necesită numai cunoaşterea coordonatelor critice şi a factorului acentric.
Ecuaţia cu viriali prezentată în acest paragraf poate fi utilizată cu succes pentru
presiuni mai mici decât presiunea critică, începând de la starea de vapori saturaţi, în
întregul domeniu al vaporilor supraîncălziţi.
Exemplu E 4.4
Să se calculeze volumul specific al etanului aflat la presiunea de 1 MPa şi temperatura de 298

K, utilizând ecuaţia cu viriali.
Soluţie:
Coordonatele critice ale etanului sunt:
pc=4,82 MPa
Tc=305,4 K
ω=0,105.
104 Gaze reale
Se determină temperatura redusă, iar din relaţiile (4.76), (4.77) şi (4.78) se calculează
coeficientul B:
298
Tr = = 0 ,975
305 ,4
(0 )
⎛ Bp c ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = 0 ,1445 − 0 ,33 ⋅ 0 ,975 −1 − 0 ,1385 ⋅ 0 ,975 − 2 − 0 ,0121 ⋅ 0 ,975 ⋅ 0 ,975 −3 = −0 ,3525
⎝ RTc ⎠
(1)
⎛ Bpc ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = 0 ,073 + 0 ,46 ⋅ 0 ,975 −1 − 0 ,5 ⋅ 0 ,975 −2 − 0 ,097 ⋅ 0 ,975 −3 − 0 ,0073 ⋅ 0 ,975 −8 =
RT
⎝ c⎠
Bpc
= −0 ,3525 − 0 ,105 ⋅ 0 ,0948 = 0 ,362454 − 0 ,0948
RTc
8314
305 ,4
B = −0 ,362454 30 = −0 ,00636449 m 3 / kg
4 ,82 ⋅ 1.0 E06
B 0 ,00636449
Z = 1+ p = 1− 1,0 E06 = 0 ,922934
RT 8314
298
30
8314
0 ,922934 298
ZRT 30
v= = = 0 ,0762195 m 3 / kg
p 1,0 E06
4.5.3.2 Ecuaţia de stare Redlich Kwong
Expresia ecuaţiei Redlich Kwong este asemănătoare cu ecuaţia lui Van der
Waals, dar termenul care reprezintă presiunea internă este modificat, ceea ce permite o
reprezentare mai bună a comportamentului gazelor reale:
⎛ a ⎞
⎜p+ ⎟(v − b ) = RT (4.96)
⎜ T v(v + b ) ⎟⎠
⎝
Această ecuaţie descrie cu precizie stările termodinamice din domeniile

vaporilor supraîncălziţi şi vaporilor saturaţi. Ecuaţia are o precizie remarcabilă pentru
stările din vecinătatea punctului critic, dar pentru presiuni mai mari sau egale cu
presiunea critică. Pentru domeniile lichid şi lichid saturat, ecuaţia este mai puţin precisă.
4.5.3.2.1 Determinarea parametrilor „a” şi „b” pornind de la

coordonatele critice
Punctul critic al oricărei substanţe este, din punct de vedere matematic, un punct
de inflexiune cu tangentă orizontală. Condiţiile pentru acest punct sunt:
⎛ ∂p ⎞ ⎛ ∂2 p ⎞
⎜ ⎟ = ⎜⎜ 2 ⎟⎟ = 0 p = pc T = Tc (4.97)
⎝ ∂v ⎠ T ⎝ ∂v ⎠ T
Scriind ecuaţia sub o formă mai convenabilă (4.81), făcând derivata de ordinul
unu (4.82) şi pe cea de ordinul doi (4.83) şi particularizând aceste expresii pentru
punctul critic, se obţin relaţiile:
RT a 1
pc = − (4.98)
vc − b Tc vc (vc + b )
RTc a 2vc + b
= (4.99)
(vc − b ) Tc [vc (v c + b )]
2 2
RTc a (2vc + b )2 − vc (vc + b )

= (4.100)
(vc − b )3 Tc [vc (vc + b )]3
Se exprimă parametrii a şi b în funcţie de coordonatele critice:
R 2Tc2 ,5
a = Ωa (4.101)
pc
RTc
b = Ωb (4.102)
pc
În expresiile de mai sus, cu Ωa şi Ωb s-au notat numerele adimensionale

caracteristice fiecărui parametru. Pentru volumul critic se va folosi o ecuaţie exprimată
în funcţie de factorul de compresibilitate critic:
RTc
vc = Z c (4.103)
pc
Înlocuind expresiile (4.84), (4.85) şi (4.86) în sistemul format de ecuaţiile (4.81),

(4.82) şi (4.83), se obţin relaţiile:
106 Gaze reale
Z c (Z c + Ω b )
= Ω b + Z c (Z c + Ω b ) (4.104)
Zc − Ωb
⎡ Z c (Z c + Ω b ) ⎤
2
⎢ ⎥ = Ω a [Z c + (Z c + Ω b )] (4.105)
⎣ Z c − Ω b ⎦
⎡ Z c (Z c + Ω b ) ⎤
3
⎢ [
⎥ = Ω a Z c + Z c (Z c + Ω b ) + (Z c + Ω b )
2 2
] (4.106)
⎣ Zc − Ωb ⎦
Rezolvând sistemul format de ecuaţiile (4.87), (4.88) şi (4.89) se obţin relaţiile:
1
Zc = = 0 ,3333333 (4.107)
3
Ω a = 0 ,42748 (4.108)
Ω b = 0 ,0867 (4.109)
Se observă că valoarea factorului de compresibilitate critic Zc, obţinut cu ecuaţia

Redlich Kwong, este mai mare decât valorile experimentale, care situează factorul de
compresibilitate critic între 0,25 şi 0,29. Din analiza numerică realizată asupra
comportării ecuaţiei pe un domeniu mai larg se remarcă faptul că, în afara vecinătăţii
punctului critic, valorile furnizate de ecuaţie au o precizie ridicată.
4.5.3.2.2 Factorul de compresibilitate obţinut cu ecuaţia Redlich Kwong
Se operează câteva schimbări de variabile, astfel încât ecuaţia respectivă să fie

exprimată în funcţie de factorul de compresibilitate.
Se introduc două variabile noi, A şi B, definite după cum urmează:
a 1
A2 = 2 2 ,5
= Ωa (4.110)
R T pc Tr2 ,5
b 1
B= = Ωb (4.111)
RT pcTr
Cu aceste noi variabile, ecuaţia de stare Redlich Kwong se poate scrie:
Z A 2 Bp
Z= − (4.112)
Z − Bp B Z + Bp
Expresia (4.112) permite determinarea factorului de abatere Z. Ea reprezintă o

ecuaţie de gradul trei în Z. Dacă se rearanjează termenii şi se face ordonarea după
puterile lui Z, se obţine relaţia:
⎛ A2 ⎞ A2
3 2
⎜
Z − Z + Bp⎜ ⎟
− Bp − 1 ⎟ Z − (Bp )2 = 0 (4.113)
⎝ B ⎠ B
Analiza numerică a rădăcinilor ecuaţiei (4.113) arată că, pentru presiuni mai
mici decât presiunea critică (presiunea redusă subunitară), ecuaţia are trei rădăcini reale.
Cea mai mică în valoare dintre rădăcini corespunde factorului de compresibilitate pentru
lichid saturat, cea mai mare corespunde factorului de compresibilitate pentru vapori
saturaţi, iar cea de-a treia - intermediară ca valoare - nu are sens termodinamic.
Determinarea palierului de condensare/vaporizare se face ţinând seama de
condiţia de echilibru vapori-lichid, care stabileşte că fugacităţile lichidului saturat şi ale
vaporilor saturaţi sunt egale.
4.5.3.2.3 Determinarea factorilor corectivi pe baza ecuaţiei Redlich Kwong
Termenii corectivi reprezintă diferenţa între valorile efective ale funcţiilor

termodinamice ale gazelor reale şi valorile acestora calculate pentru gazul perfect, în
aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură. Termenii corectivi se pot calcula pe baza
ecuaţiei de stare, pentru o variaţie izotermă a mărimii respective.
4.5.3.2.3.1 Fugacitatea şi abaterea entalpiei libere
Calculul porneşte de la formula de definiţie pentru entalpia liberă:
p
⎛f ⎞
g − g* = RTLn(ϕ ) = RT ⎜⎜ ⎟⎟ = ∫ (v − v * )dp (4.114)
⎝ p⎠ p0
Se dezvoltă membrul drept al relaţiei (4.114) şi se ţine seama de identitatea

d ( pv ) = pdv + vdp , unde v* reprezintă volumul unui gaz perfect, care poate fi exprimat
din ecuaţia de stare a gazului perfect. În aceste condiţii, se obţine relaţia:
p p p
RT
RTLn(ϕ ) = ∫ d ( pv ) − ∫ pdv − ∫ dp (4.115)
p0 p0 p0
p
Pentru a efectua a doua integrală din expresia (4.98) se utilizează ecuaţia lui
Redlich Kwong, în care se explicitează presiunea:
RT a
p= − (4.116)
v−b T v(v + b )
108 Gaze reale
p v
⎛ RT a ⎞ p
RT
RTLn(ϕ ) = ∫ d ( pv ) − ∫ ⎜⎜ − ⎟dv − ∫
⎟ dp (4.117)
p0 v0 ⎝
v − b T v (v + b ) ⎠ p0
p
Efectuând calculele, se obţine:
⎡ ⎛ v−b p ⎞ a ⎛ v v0 + b ⎞ ⎤
RTLn(ϕ ) = lim ⎢ pv − p0 v0 − RTLn⎜⎜ ⎟⎟ − Ln⎜⎜ ⎟⎟⎥ (4.118)
p0 →0 ;v0 →0
⎣ ⎝ v0 − b p 0 ⎠ b T ⎝ v + b v0 ⎠ ⎦
⎛ (v − b ) p ⎞ a ⎛ v ⎞
RTLn(ϕ ) = pv − RT − RTLn⎜ ⎟− Ln⎜ ⎟ (4.119)
⎝ RT ⎠ b T ⎝v+b⎠
Făcând schimbarea de variabilă definită prin relaţiile (4.110) şi (4.111), se obţine

expresia coeficientului fugacităţii:
A2 ⎛ Bp ⎞
Ln(ϕ ) = − Ln⎜ 1 + ⎟ − Ln(Z − Bp ) + Z − 1 (4.120)
B ⎝ Z ⎠
În practică, relaţia (4.120) se poate utiliza pentru calculul fugacităţii sau al

entalpiei libere, pentru vaporii saturaţi şi vaporii supraîncălziţi. Pentru starea lichidă,
relaţia nu dă rezultate satisfăcătoare.
4.5.3.2.3.2 Abaterea entalpiei
Pentru a calcula abaterea entalpiei se va utiliza formula de definiţie în funcţie de

energia internă:
h − h* = u − u * + pv − ( pv )* = u − u * + pv − RT (4.121)
Considerând energia internă ca fiind o funcţie de temperatură şi volum, u(T,v),

prin diferenţiere şi utilizarea formulei fundamentale a termodinamicii rezultă:
⎛ ∂u ⎞ ⎛ ∂u ⎞ ⎛ Tds − pdv ⎞ ⎡ ⎛ ∂s ⎞ ⎤
du = ⎜ ⎟ dT + ⎜ ⎟ dv = cv dT + ⎜ ⎟ dv = c v dT + ⎢T ⎜ ⎟ − p ⎥ (4.122)
⎝ ∂T ⎠ v ⎝ ∂v ⎠ T ⎝ ∂v ⎠T ⎣ ⎝ ∂v ⎠ T ⎦
Reţinând numai termenii care exprimă variaţia energiei interne pe o izotermă,

rezultă:
⎡ ⎛ ∂p ⎞ ⎤
duT = ⎢T ⎜ ⎟ − p ⎥ dv (4.123)
⎣ ⎝ ∂T ⎠ v ⎦
Pentru a calcula expresia din paranteza dreaptă se utilizează expresia (4.116),

care este introdusă în (4.123), o dată derivată în funcţie de temperatură şi a doua oară ca
atare.
Integrând expresia diferenţială (4.123), rezultă:
v
⎡ ⎛ ∂p ⎞ ⎤ v
3 a 1 3 a v
∫ ⎢T
v0 →∞ ⎣ ⎝
⎜ ⎟
∂T ⎠ v
− p ⎥
⎦
dv = ∫
v0 →∞
=
2 T v(v + b ) 2 b T
Ln
v+b
+ pv − RT (4.124)
Se fac notaţiile:
ZRT
v= b = RTB a = A 2 R 2T 2, 5 (4.125)
p
În final, se obţine expresia:
⎡ 3 A2 ⎛ Bp ⎞ ⎤
h − h* = − RT ⎢ Ln⎜ 1 + ⎟ + 1− Z⎥ (4.126)
⎣2 B ⎝ Z ⎠ ⎦
4.5.3.2.3.3 Abaterea entropiei
Pentru a determina abaterea entropiei se pleacă de la formula de definiţie:
s − s* =
(h − h * ) − (g − g * ) (4.127)
T
Înlocuind expresiile entalpiei şi entalpiei libere în formula (4.110), rezultă:
s − s* 1 A2 ⎛ Bp ⎞
= Ln(Z − Bp ) − Ln⎜ 1 + ⎟ (4.128)
R 2 B ⎝ Z ⎠
4.5.3.2.4 Determinarea echilibrului lichid-vapori cu ecuaţia Redlich Kwong
După cum s-a arătat anterior, în zona de schimbare de fază ecuaţia Redlich
Kwong (4.113) are trei rădăcini: cea mai mică reprezintă valoarea factorului de
compresibilitate pentru lichid saturat, Zlichid, cea mai mare reprezintă factorul de
compresibilitate pentru vapori saturaţi, Zvapori, iar cea de-a treia nu are sens fizic.
Din punct de vedere matematic, ecuaţia de stare reprezintă o curbă continuă.
Problema care trebuie rezolvată este stabilirea palierului de schimbare de fază. Acest
palier, care caracterizează comportarea reală a gazului, se poate defini pe baza ecuaţiei
de stare.
110 Gaze reale
Metoda de determinare prezentată este o metodă numerică şi constă în calcularea

legăturii între presiune şi temperatura de saturaţie. S-a considerat, pentru acest exemplu,
o presiune p mai mică decât presiunea critică. Pentru a determina temperatura de
saturaţie corespunzătoare presiunii p s-a rezolvat numeric ecuaţia Redlich Kwong, dată
de relaţia (4.113), pentru diferite temperaturi. Pentru cele două rădăcini care au sens
fizic s-a calculat fugacitatea. Condiţia de echilibru lichid-vapori este îndeplinită atunci
când valorile fugacităţii pentru lichidul saturat şi vaporii saturaţi sunt egale.
Temperatura la care se realizează această egalitate reprezintă temperatura de saturaţie la
presiunea aleasă.
În figura 4.10 este prezentată schematic această metodă numerică de
determinare, iar rezultatele sunt prezentate în tabelul T 4.1. S-a ales o dreaptă dată de
ecuaţia y=T (T variabil), care se intersectează cu ecuaţia de stare. Variaţia lui T se
opreşte în momentul în care fugacităţile calculate pentru punctele de intersecţie
(capetele palierului) sunt egale. La acel moment se consideră că valoarea lui T
reprezintă temperatura de saturaţie la presiunea respectivă.
Pentru exemplificare, s-a ales drept gaz real propanul.
În tabelul T 4.1 s-a notat cu Zlichid rădăcina cu valoarea cea mai mică a ecuaţiei,
iar cu Zvapori rădăcina cu valoarea cea mai mare. Analizând exemplul, se observă că
pentru presiunea de 1,5 MPa se poate considera că temperatura de saturaţie este de
312,3 K. Fiind vorba de un exemplu de calcul, s-a ales o eroare mai mică de 10-3.
Cu Z3 s-a notat rădăcina ecuaţiei care nu are sens fizic.
Trebuie menţionat faptul, remarcat şi în literatura de specialitate, că ecuaţia
Redlich Kwong nu descrie corect echilibrul lichid-vapori. Chiar valorile determinate
mai sus diferă de valorile calculate cu ecuaţia Lee-Kesler, care este mult mai precisă.
Fig. 4.10
În acest caz, fie se utilizează o ecuaţie de stare mai precisă, fie se modifică
ecuaţia Redlich Kwong pentru a i se corecta comportarea.
Tabelul T 4.1
T [K] Z lichid Z3 Z vapori f lichid f vapori
313 0,063 0,17807 0,75892 1,22248 1,21043
312,9 0,06299 0,17839 0,75862 1,22042 1,21017
312,8 0,06297 0,17871 0,75832 1,21835 1,2099
312,7 0,06295 0,17903 0,75802 1,21629 1,20963
312,6 0,06294 0,17935 0,75771 1,21422 1,20937
312,5 0,06292 0,17967 0,75741 1,21216 1,2091
312,4 0,06291 0,17999 0,75711 1,2101 1,20883
312,3 0,06289 0,18031 0,7568 1,20804 1,20856
312,2 0,06287 0,18063 0,7565 1,20598 1,20829
312,1 0,06285 0,18096 0,75619 1,20393 1,20802
312 0,06284 0,18128 0,75588 1,20187 1,20775
311,9 0,06282 0,1816 0,75557 1,19982 1,20748
311,8 0,06281 0,18193 0,75526 1,19776 1,20721
311,7 0,06279 0,18225 0,75495 1,19571 1,20694
311,6 0,06277 0,18258 0,75464 1,19366 1,20667
311,5 0,06276 0,18291 0,75433 1,19161 1,2064
4.5.3.3 Ecuaţia Benedict-Webb-Rubin
Principalul avantaj al ecuaţiilor de stare prezentate anterior îl constituie

simplitatea expresiei matematice, aspect de ordin practic pentru care sunt des folosite în
aplicaţiile inginereşti. Dezavantajul major constă în faptul că precizia ecuaţiilor simple
este bună numai pentru anumite domenii de variaţie a parametrilor de stare.
Din aceste motive, s-a încercat realizarea unor ecuaţii cu precizie sporită pentru
un domeniu cât mai mare. Exemplificarea se va face prezentând ecuaţia Benedict-
Webb-Rubin:
γ
RT RTB0 − A0 − C0 / T 2 RTb − a aα c ⎛ γ ⎞ − v2
p= + 2
+ 3
+ 6 + 3 2 ⎜1 + 2 ⎟e (4.129)
v v v v vT ⎝ v ⎠
Ecuaţia se bazează pe opt constante empirice. În Anexa 1 sunt prezentate

constantele empirice pentru câteva dintre substanţele uzuale. Se observă că ecuaţia
Benedict-Webb-Rubin are o expresie matematică complicată, soluţiile ei putând fi
obţinute numai pe cale numerică, cu condiţia să se cunoască constantele empirice ale
gazului.
O particularizare interesantă a ecuaţiei Benedict-Webb-Rubin a fost propusă în
anul 1975, rezultând o nouă ecuaţie de stare, exprimată în termeni reduşi. Ecuaţia,
denumită Lee-Kesler (4.130), are la bază 12 constante:
112 Gaze reale
pr vr B C D c ⎛ γ ⎞ ⎛ γ ⎞
Z= = 1 + + 2 + 5 + + 34 2 ⎜⎜ β + 2 ⎟⎟ exp⎜⎜ − 2 ⎟⎟ (4.130)
Tr vr vr vr Tr v r ⎝ vr ⎠ ⎝ vr ⎠
b2 b3 b4
B = b1 − − − (4.131)
Tr Tr2 Tr3
c 2 c3
C = c1 − + (4.132)
Tr Tr3
d2
D = d1 + (4.133)
Tr
T p v
Tr = p= vr = (4.134)
Tc pr RTc / pc
Valorile empirice ale constantelor, pentru două categorii de substanţe, sunt

prezentate în Anexa 2. Forma (4.130) a ecuaţiei Lee-Kesler este avantajoasă prin
generalitatea ei şi prin faptul că permite calcularea directă a valorii factorului de
compresibilitate. Pentru utilizarea ei trebuie cunoscute coordonatele critice (presiune şi
temperatura critică) şi factorul acentric.
Pe baza ecuaţiei Lee-Kesler se pot calcula termenii corectivi.
4.5.3.4 Analiza comparativă a ecuaţiilor de stare
Ecuaţiile de stare constituie un instrument deosebit de util pentru inginerii care

proiectează sau exploatează instalaţii tehnologice în care evoluează gaze reale. Din acest
motiv, s-a considerat oportună realizarea unei comparaţii între diferitele ecuaţii de stare
prezentate în acest capitol.
Pentru a evidenţia diferenţele existente între rezultatele obţinute utilizând ecuaţii
diferite, într-un domeniu cât mai larg de valori, a fost preferată comparaţia grafică.
Pentru aceasta au fost suprapuse, pe rând, soluţiile obţinute cu diferite ecuaţii peste
soluţiile obţinute cu cea mai precisă ecuaţie dintre cele analizate.
Comparaţia s-a făcut pentru propan, pentru care s-au reprezentat, în coordonate
logaritmice, izotermele pentru temperaturile reduse: 0,6; 0,7; 0,8; 0,9; 1; 1,05; 1,2; 1,3;
1,4; 1,5; 1,6; 1,7; 1,8; 1,9; 2; 3; 4; 5. S-a considerat că ecuaţia Lee-Kesler oferă precizia
cea mai ridicată, astfel încât aceasta a fost aleasă drept termen de comparaţie. În figura
4.11 sunt prezentate izotermele menţionate mai sus, curbele limită şi punctul critic:
Fig. 4.11
Pentru a obţine o comparaţie relevantă, peste această diagramă au fost

reprezentate izotermele obţinute cu ecuaţia cu viriali, la care s-au utilizat şi corecţiile lui
Pitzer (figura 4.12). Pe această diagramă sunt marcate numai izotermele ecuaţiei cu
viriali, desenate cu linie mai accentuată, iar cele obţinute cu ecuaţia Lee-Lesler sunt
trasate cu linii mai estompate.
Analizând rezultatele, se remarcă faptul că ecuaţia cu viriali are o precizie bună
în domeniul vaporilor supraîncălziţi, la presiuni mici şi moderate. Până la temperaturi
reduse mai mici sau cel mult egale cu 0,8, deasupra curbei vaporilor saturaţi, izotermele
ecuaţiei cu viriali coincid cu cele obţinute cu ecuaţia Lee-Kesler. Pentru zona
menţionată, ecuaţia cu viriali oferă valori bune şi pe curba de saturaţie. Peste
temperatura redusă de 0,8, diferenţa între izoterme creşte concomitent cu scăderea
preciziei ecuaţiei cu viriali. Această ecuaţie nu descrie corect vecinătatea punctului
critic. Se observă că pe măsură ce presiunile cresc, pentru fiecare temperatură redusă
există o limită de la care direcţiile celor două familii de izoterme devin divergente.
Acest lucru arată incapacitatea ecuaţiei cu viriali de a descrie stările dense ale gazului,
inclusiv a stării fazei lichide. Dacă la temperaturi reduse mici (<0,8) cele două familii
de izoterme coincid pe întreg domeniul de vapori supraîncălziţi, inclusiv la saturaţie, pe
măsura creşterii temperaturii reduse, simultan cu creşterea presiunii, porţiunile de
suprapunere a izotermelor devin din ce în ce mai mici.
114 Gaze reale
Fig. 4.12
În concluzie, se poate aprecia că ecuaţia cu viriali permite obţinerea unor soluţii

bune pentru faza vapori, inclusiv vapori saturaţi, până la temperaturi reduse de 0,8.
Peste această valoare, domeniul în care ecuaţia furnizează soluţii precise se îngustează
foarte mult.
A doua ecuaţie analizată este ecuaţia lui Redlich Kwong. În figura 4.13 s-au reprezentat
izotermele obţinute cu ecuaţia Redlich Kwong suprapuse peste izotermele calculate cu
ecuaţia Lee-Kesler.
Se observă existenţa unei precizii remarcabile pe un domeniu larg de variaţie a
parametrilor de stare. Astfel, în domeniul vaporilor saturaţi si supraîncălziţi, cele două
familii de izoterme aproape coincid.
Comparaţia scoate în evidenţă începutul „palierului” izobar-izoterm pentru zona
de schimbare de fază, în cazul ecuaţiei Redlich Kwong. După cum au remarcat şi alţi
autori, modelarea zonei de schimbare de fază cu această ecuaţie nu este precisă. Cu
toate acestea, se observă un fapt remarcabil: dacă se modelează zona de schimbare de
fază cu altă ecuaţie (în cazul da faţă ecuaţia Lee-Kesler), valorile obţinute utilizând
ecuaţia Redlich Kwong pentru vaporii saturaţi sunt extrem de precise.
Precizia scăzută în cazul modelării curbei de vapori saturaţi utilizând ecuaţia
Redlich Kwong face ca şi curba de lichid saturat să prezinte erori. Se menţionează că în
figura 4.11 zona de schimbare de fază a fost modelată cu ecuaţia Lee-Kesler, curbele
izoterme ale ecuaţiei Redlich Kwong fiind trasate fără nici o prelucrare, aşa cum rezultă
din rezolvarea ecuaţiei.
Fig. 4.13
Odată depăşită zona de lichid saturat, se constată că ecuaţia Redlich Kwong

descrie precis faza lichidă şi zona de fluid dens.
Analizând vecinătatea punctului critic, se observă cele două izoterme care au
temperatura redusă egală cu unu, deci trec prin punctul critic (practic coincid). Trebuie
precizat că valoarea 0,3333 pentru factorul de compresibilitate în punctul critic, obţinută
cu ecuaţia Redlich Kwong, diferă de valoarea exactă 0,2767392 (pentru propan ω =
0,152), obţinută din ecuaţia Lee-Kesler.
Ecuaţia Redlich Kwong furnizează valori precise şi în domeniul fluidului dens,
pentru presiuni mai mari decât presiunea critică. Simplitatea ecuaţiei, cât şi precizia
ridicată, fac ca aceasta să fie des utilizată în practică, nu numai pentru gaze individuale,
ci şi în cazul amestecurilor de gaze reale.
Această ecuaţie a stat la baza realizării programului educaţional Zrk. Pentru a
obţine rezultate bune şi în zona de schimbare de fază, ecuaţia a fost completată cu un
model numeric, original, pentru descrierea zonelor de vapori saturaţi şi lichid la
saturaţie.
116 Gaze reale
Ecuaţia Redlich Kwong a mai fost utilizată pentru descrierea proprietăţilor fazei
vapori, în cazul amestecurilor de gaze reale, în ambele versiuni ale programului Epsilon.
4.6 Transformări de stare pentru gaze reale
În timpul transportului şi depozitării, gazele sunt supuse proceselor de

comprimare, destindere sau laminare. Aceste procese provoacă modificări rapide ale
parametrilor termodinamici de stare ai gazelor, având loc, în acelaşi timp, un intens
schimb energetic între masa de gaz şi utilajul în care are loc procesul. Din punct de
vedere ingineresc, interesează puterea necesară producerii procesului şi parametrii
termodinamici (presiune, temperatură şi volum specific) la începutul şi sfârşitul
procesului, pentru a putea dimensiona conductele de legătură.
În cazul gazelor perfecte, simplitatea ecuaţiei de stare utilizată la integrarea
ecuaţiilor diferenţiale ale transformărilor de stare permite obţinerea soluţiilor analitice
care au fost prezentate în cadrul cursului de termodinamică.
Situaţia se schimbă radical pentru gazele reale, deoarece chiar şi cele mai simple
ecuaţii de stare nu permit obţinerea de soluţii analitice. Din această cauză se utilizează
soluţii numerice.
4.6.1 Comprimarea gazelor reale
În figura 4.14 este prezentat un proces de comprimare a gazului metan, între

punctele aflate la presiunile p1 şi p2.
Punctul 1, reprezentând starea gazului la intrarea în compresor, are parametrii:
- p1 = 0,1 MPa;
- T1 = 293 K;
- h1 = 612,25 kJ/kg;
- s1 = 11,572 kJ/kg/K.
Starea 3 reprezintă starea gazului la ieşirea din compresor şi are parametrii:
- p3 = 0,8 MPa;
- T3 = 491,28 K;
- h3 = 1109,16 kJ/kg;
- s3 = 11,788 kJ/kg/K.
Starea 2 reprezintă starea gazului la ieşirea din compresor, pentru situaţia în care
procesul din maşină ar fi o comprimare adiabat reversibilă (proces izentropic), adică
entropia generată în timpul procesului ar fi nulă. Parametrii acestei stări se utilizează
pentru calculul procesului real, în special pentru determinarea stării 3. Aceştia sunt:
- p2 = 0,8 MPa;
- T2 = 455,81 K;
- h2 = 1009,78 kJ/kg;
- s2 = 11,572 kJ/kg/K.
Toate valorile au fost determinate folosind programul MetanTS.
Procesul real de comprimare a gazului de la presiunea p1 la presiunea p2,
reprezentat de segmentul 13, este un proces ireversibil, în cursul căruia are loc o creştere
de entropie, s3>s1.
Dacă se analizează procesul de comprimare din punct de vedere al duratei de

desfăşurare, indiferent de tipul maşinii utilizate (compresor cu piston sau rotativ),
timpul în care se produce comprimarea unei mase de gaz în maşină este foarte scurt,
ceea ce face ca schimbul de căldură între maşină şi masa de gaz să fie nesemnificativ.
Acest fapt permite să se aprecieze că procesul de comprimare este un proces adiabat
ireversibil.
Fig. 4.14
În acest caz, se pune următoarea problemă: dacă procesul este adiabat, de unde
apare căldura care produce creşterea entropiei?
Răspunsul la această întrebare rezultă din constatarea că procesul de comprimare
se produce rapid, ceea ce face ca masa de gaz care evoluează în maşină să aibă mişcări
puternice, turbulente, care produc o disipaţie vâscoasă a unei părţi din energia
procesului de comprimare. Această energie se regăseşte în masa de gaz şi ea produce o
creştere mai mare a entropiei şi a temperaturii gazului la ieşirea din maşină, decât a
procesul izentropic.
Puterea consumată pentru comprimarea adiabat ireversibilă 13 este dată de
relaţia:
•
P = P13 = (h3 − h1 ) m [kW ] (4.135)
118 Gaze reale
Puterea consumată pentru un proces de comprimare izentropic 12 este:
•
P12 = (h2 − h1 ) m [kW ] (4.136)
Din datele de mai sus se observă că puterea necesară procesului real de

comprimare este mai mare decât puterea procesului izentropic. Randamentul izentropic
al procesului de comprimare reprezintă raportul dintre puterea necesară procesului real
de comprimare şi puterea unui proces adiabat care are loc între aceleaşi presiuni, P şi
P12:
P
η iz = 12 (4.137)
P
Pentru diferite compresoare utilizate în practică, randamentul izentropic are

valori cuprinse în intervalul 0,75 ÷ 0,85.
Combinând relaţiile (4.135), (4.136) şi (4.137), se obţin expresiile:
(h2 − h1 )
η iz = (4.138)
(h3 − h1 )
(h2 − h1 )
h3 = h1 + (4.139)
η iz
Relaţia (4.139) permite determinarea entalpiei gazului la ieşirea din compresor

pe baza variaţiei entalpiei în comprimarea adiabat reversibilă 12 şi pe baza
randamentului izentropic.
Metoda pentru calculul procesului de comprimare se bazează pe relaţiile (4.135)
÷ (4.139), datele necesare fiind luate direct din diagramele TS ale gazelor respective.
Acest lucru este posibil prin utilizarea programelor: MetanTS, DiagrameTS sau APAB.
Etapele parcurse în cazul metodei directe sunt următoarele:
I. se determină parametrii stării gazului la intrarea în compresor (starea 1,
figura 4,14). Aceştia sunt p1, T1, h1 şi s1;
II. pe izobara p2 (starea 2), din condiţia ca procesul 12 să fie izentropic (i. e.
s2=s1), se determină entalpia acestei stări, h2;
III. pe baza randamentului izentropic se determină entalpia stării gazului la
(h − h1 )
ieşirea din compresor, utilizând formula h3 = h1 + 2 . Din diagrama
η iz
Ts se determină temperatura T3, corespunzătoare gazului la ieşirea din
compresor, iar în final se determină puterea necesară utilizând formula:
•
P = (h3 − h1 ) m [kW ] .
Exemplul E4.5
Să se calculeze puterea necesară comprimării şi temperatura de ieşire pentru un debit de

metan de 2,5 Nm3/s, pornind din punctul cu presiunea de 0,1 MPa şi temperatura de 298 K şi
sfârşind în punctul cu presiunea de 0,8 MPa.
Soluţie:
Se utilizează programul MetanTS. Parametrii gazului la intrarea în compresor, în punctul 1,
sunt: h1 = 623,35 kJ/kg şi s1 = 11,6147 kJ/kg/K.
Pentru p = 0,8 Mpa şi s = 11,6147 kJ/kg/K, se obţine entalpia corespunzătoare stării 2 (12
proces izentropic): h2 = 1026,75 kJ/kg.
Entalpia stării 3, la ieşirea in compresor, este dată de relaţia:
1026 ,75 − 623 ,35

h3 = 623 ,35 + = 1126 ,66 kJ / kg .
0 ,8
În aceste condiţii, se pot determina: T3 = 497,35 K şi s2 = 11,8234 kJ/kg/K.

16
Puterea necesară comprimării este: P = 2 ,5 (1126 ,66 − 623,35 ) = 898 ,2 kW .
22 ,414
Calculele necesare pentru determinarea diferiţilor parametri pot fi făcute şi

semiautomat, luând în considerare abaterile entalpiei şi entropiei. Se face precizarea că
şi pentru acest tip de calcul este necesar un program care să furnizeze valorile abaterilor
entalpiei şi entropiei.
Algoritmul care va fi prezentat în continuare stă la baza programelor specializate
şi prezentarea lui este utilă pentru înţelegerea metodei. Acesta are la bază următoarele
formule:
( ) (
h2 − h1 = − h2* − h2 + h2* − h1* + h1* − h1 ) ( )
h2* − h1* = c p (T2 − T1 )
( ) ( ) (
s 2 − s1 = − s *p2 ,T2 − s 2 + s *p2 ,T2 − s *p1 ,T1 + s *p1 ,T1 − s1 )
⎛T ⎞ ⎛p ⎞
s *p2 ,T2 − s *p1 ,T1 = c p Ln⎜⎜ 2 ⎟⎟ − RLn⎜⎜ 2 ⎟⎟
⎝ T1 ⎠ ⎝ p1 ⎠
Valorile abaterilor entalpiei şi entropiei faţă de starea de gaz perfect, pentru

situaţia în care calculele se fac manual, se pot prelua din programul Z. Algoritmul
utilizează notaţiile din figura 4.14 şi cuprinde următoarele etape:
I. se stabilesc valorile parametrilor la intrarea în compresor (punctul „1”):
presiunea p1 şi temperatura T1;
II. se stabileşte presiunea de ieşire a gazului din compresor, p2;
III. se presupune o valoare pentru temperatura T2 şi - folosind relaţiile (1.52) şi
(1.53) - se determină variaţia de entropie s2-s1; pentru obţinerea unor valori
mai precise, în formula (1.53) se poate utiliza pentru căldura specifică cp,
valoarea medie între temperaturile punctelor 1 şi 2;
IV. dacă valoarea variaţiei entropiei, s2-s1, nu este nulă, se face o nouă apreciere
a valorii pentru temperatura T2 şi se repetă calculul până când variaţia de
entropie devine nulă;
V. cu parametrii punctului 2 astfel determinaţi, se calculează variaţia de
entropie, h2-h1, iar cu formula (4.139), impunând un randament izentropic, se
120 Gaze reale
determină entalpia gazului la ieşirea din compresor; pentru a putea determina

şi temperatura gazului la ieşirea din compresor, T3, pentru un calcul realizat
manual se poate folosi formula:
c pm12 (T2 − T1 )
T3 = T1 + (4.140)
η iz c pm13
Exemplul E 4.6
Să se calculeze puterea necesară comprimării unui debit de etan de 0,5 Nm3/s, de la presiunea
p1 = 0,1 MPa şi temperatura T1 = 298 K, până la presiunea p2 = 0,8 MPa, considerând un
randament izentropic de 0,8.
Soluţie:
Coordonatele critice ale etanului sunt: pc = 4,82 MPa şi Tc = 305,4 K.
Utilizând formulele (1.52) şi (1.53), se determină temperatura T2. Calculele sunt prezentate în
tabelul T 4.2:
Tabelul 4.2
⎛T ⎞ ⎛p ⎞
T2
[K]
AS1 AS2
Cpm
[kJ/kg/K]
R
[kJ/kg/K]
c p Ln⎜⎜ 2 ⎟⎟ RLn⎜⎜ 2 ⎟⎟ s2 s1
[kJ/kg/K] [kJ/kg/K]
s1-s2
⎝ T1 ⎠ ⎝ p1 ⎠
500 0,02094 0,32941 2,17484 0,2765 1,12551 1,21163 7,46229 7,6337 -0,17141
550 0,02094 0,2495 2,27961 0,2765 1,397 1,21163 7,75588 7,6337 0,12218
525 0,02094 0,28551 2,22723 0,2765 1,26129 1,21163 7,6102 7,6337 -0,0235
530 0,02094 0,27767 2,2377 0,2765 1,28843 1,21163 7,63952 7,6337 0,00582
Prin încercări succesive s-a obţinut temperatura T2, pentru care se anulează variaţia de
entropie, ceea ce corespunde unui proces izentropic. Datele finale se găsesc pe ultima linie a
tabelului. Cu acestea se poate calcula variaţia de entropie în procesul izentropic 12:
( )
h2 − h1 = − h2* − h2 + c p (T2 − T1 ) + h1* − h1 ( )
h2 − h1 = −0 ,60065 ⋅ 0 ,2765 ⋅ 305 ,4 + 519 ,14716 + 0 ,02698 ⋅ 0 ,2765 ⋅ 305 ,4
= 470 ,70476 kJ / kg
470 ,70467
h 3 −h1 = = 588 ,38 kJ / kg .
0 ,8
Considerând că valorile căldurilor specifice medii pentru procesele 12 şi 13 sunt practic identice,
se poate calcula temperatura la ieşirea din compresor utilizând formula (4.122):
530 − 298
T3 = 298 + = 588 K .
0 ,8
Puterea necesară comprimării este:
• 30
P = m(h3 − h1 ) = 0 ,5 588 ,38 = 393,75 kW .
22.414
După cum rezultă din exemplul de mai sus, calculele făcute manual, utilizând
metoda directă, sunt laborioase. Sunt necesare valorile abaterile entalpiei şi entropiei
faţă de starea de gaz perfect, mărimi care se obţin prin utilizarea unor programe
adecvate. Se poate face observaţia că etapa calculelor iterative făcute manual este
depăşită de evoluţia sistemelor de calcul moderne, astfel încât specialiştii trebuie să
utilizeze noile tehnologii pentru a obţine rezultate foarte precise şi într-un timp extrem
de scurt.
O soluţie simplă, comodă şi foarte eficientă pentru calculul procesului de
comprimare o constituie utilizarea unuia dintre programele MetanTS sau DiagrameTS.
În continuare va fi prezentat un exemplu de calcul al procesului de comprimare
utilizând programul MetanTS.
Exemplu E 4.7
Să se calculeze puterea necesară comprimării unui debit de metan de 0,8 Nm3/s, de la

presiunea de 0,1 MPa şi temperatura de 298 K, până la presiunea de 6,4 MPa. Se va utiliza un
compresor cu trei trepte, care are randamentele izentropice, corespunzătoare celor trei trepte,
de: 0,75, 0,82 şi 0,85. Se consideră că între două comprimări succesive gazul se răceşte până
la temperatura de intrare a treptei anterioare.
Soluţie:
Calculele se efectuează cu ajutorul programului MetanTS.
Raportul de comprimare într-o treaptă este dat de relaţia:
π = 3 6 ,4 = 0 ,39999 ≈ 0 ,4 .
În aceste condiţii, comprimarea corespunzătoare fiecărei trepte este:
- treapta I: comprimare între presiunile 0,1 MPa şi 0,4 MPa;
- treapta II: comprimare între presiunile 0,4 MPa şi 1,6 MPa;
- treapta III: realizează comprimare între presiunile 1,6 MPa şi 6,4 MPa.
-
Calculul pentru treapta I-a
Punctele care definesc procesul sunt: 1’, 2’ şi 3’ (fig.4.15).
Se utilizează butonul p-T, introducându-se parametrii: p = 0,1 MPa şi T = 298 K. Programul
afişează următoarele mărimi: s1’ = 11,5772 kJ/kg/K, h1’ = 612,25 kJ/kg.
Pentru calculul procesului adiabat reversibil 1’2’ se utilizează butonul p-s, introducându-se
datele: p2’ = 0,4 şi s2’ = 11,5772. Programul afişează următoarele mărimi: T2’ = 399 K, h2’ =
861,48 kJ/kg.
861,48 − 612 ,25
Se calculează: h3 ' = 612 ,25 + = 944 ,65 kJ / kg .
0 ,75
Variaţia de entalpie în procesul ireversibil 1’3’ este: h3 ' − h1' = 332 ,4 kJ / kg .
Calculul pentru treapta a II-a

Punctele care definesc procesul sunt: 1’’, 2’’ şi 3’’ (fig.4.15).
afişează următoarele mărimi: s1’’ = 10,8292 kJ/kg/K, h1’’ = 609,17 kJ/kg.
Pentru calculul procesului adiabat reversibil 1’’2’’ se utilizează butonul p-s, introducându-se
datele: p2’’ = 1,6 şi s2’’ = 10,8392. Programul afişează următoarele mărimi: T2’’ = 397 K, h2’’ =
851,04 kJ/kg.
851,04 − 609 ,17
Se calculează: h3 ' ' = 609 ,7 + = 904 ,133 kJ / kg .
0 ,82
Variaţia de entalpie în procesul ireversibil 1’’3’’ este: h3 ' ' − h1' ' = 294 ,96 kJ / kg .
122 Gaze reale
Calculul pentru treapta a III-a

Punctele care definesc procesul sunt: 1’’’, 2’’’ şi 3’’’ (fig.4.15).
afişează următoarele mărimi: s1’’’ = 10,099 kJ/kg/K, h1’’’ = 598,1 kJ/kg.
Pentru calculul procesului adiabat reversibil 1’’’2’’’ se utilizează butonul p-s, introducându-se
datele: p2’’’ = 1,6 şi s2’’’ = 10,099. Programul afişează următoarele mărimi: T2’’’ = 404,26 K, h2’’’
= 842,35 kJ/kg.
842 ,35 − 598 ,1
Se calculează: h3 ' ' ' = 598 ,1 + = 884 ,4 kJ / kg .
0 ,85
Variaţia de entalpie în procesul 1’’’3’’’ este: h3 ' ' ' − h1' ' ' = 287 ,35 kJ / kg .
Variaţia totală de entalpie pentru cele trei trepte este dată de suma variaţiei de entalpie pe
fiecare dintre cele trei trepte:
∆htot = 332 ,4 + 294 ,96 + 287 ,35 = 914 ,71 kJ / kg .
Puterea necesară comprimării este:

• 16
P = m ∆htot = 0 ,8 914 ,71 = 522 ,36 kW .
22 ,414
Fig. 4.15
4.6.2 Destinderea gazelor reale
Procesul de destindere este un proces în care gazul trece rapid de la o stare cu

presiune ridicată la o stare caracterizată printr-o presiune scăzută. În timpul procesului,
gazul produce lucru mecanic - denumit lucru mecanic tehnic - pe baza scăderii entalpiei
concomitent cu scăderea temperaturii.
Datorită vitezei ridicate cu care se produce trecerea gazului prin maşină, căldura
schimbată de acesta cu detentorul este foarte mică, astfel încât poate fi neglijată.
Procesul poate fi considerat drept proces adiabat. Procesul real de destindere este însoţit
de o creştere a entropiei, creştere datorată ireversibilităţii procesului. Fenomenele de
disipaţie vâscoasă care au loc la trecerea gazului prin maşină determină o generare de
căldură în masa gazului, fapt care provoacă creşterea entropiei.
În figura 4.16 este prezentat un proces real de destindere pentru metan.
Punctul 1 reprezintă starea de intrare a gazului în detentor. Procesul real de
destindere este reprezentat de dreapta 13, iar procesul izentropic (teoretic) este
reprezentat de dreapta 12.
Fig. 4.16
Pentru destindere, se defineşte randamentul izentropic ca fiind raportul dintre
lucrul mecanic tehnic, specific, al destinderii reale şi lucrul mecanic tehnic, specific, al
destinderii izentropice reversibile:
124 Gaze reale
h1 − h3
η iz = (4.141)
h1 − h2
Cunoscând randamentul izentropic al detentorului, se poate determina entalpia

gazului la ieşirea din maşină, element care permite calcularea puterii furnizate de
detentor.
Calculul procesului de destindere se face astfel:
I. pentru determinarea randamentului, cunoscând parametrii stării gazului la
intrarea în maşină (starea 1 din figura 4.16), se determină entropia s1 şi
entalpia h1, corespunzătoare acestei stări;
II. se determină parametrii stării 2 din figura 4.16, căutându-se punctul care are
presiunea egală cu p2 (presiunea la ieşirea din maşină), dar entropia egală cu
s1 ;
III. cunoscând ca procesul 1-2 este izentropic, se determină entalpia stării 3 din
figura 27:
h3 = h1 − η iz (h1 − h2 ) (4.142)
IV. se determină puterea furnizată de detentor utilizând formula:
•
P = m(h1 − h3 ) (4.143)
Practic, calculul procesului de destindere se poate realiza utilizând programe

informatice adecvate, cum sunt programele MetanTS sau DiagrameTS. Calculul se
poate face şi manual, prin încercări succesive, utilizând formulele abaterilor entalpiei şi
entropiei de la starea de gaz perfect.
Acest calcul laborios este denumit impropriu manual, deoarece pentru a fi
efectuat trebuie determinate abaterile entropiei şi entalpiei gazului real faţă de starea de
gaz perfect.
Exemplu E 4.8
Să se determine puterea furnizată de o turbină în care se destinde un debit de metan de 5,5

Nm3/s, de la presiunea de 7 MPa şi temperatura de 273 K, până la presiunea de 0,1 MPa, cu
randamentul izentropic 0,85.
Soluţie:
Pentru rezolvarea problemei se va utiliza programul MetanTS.
Parametrii stării 1 din figura 4.16 se obţin prin folosirea butonului p-T, introducând valorile
iniţiale: p = 7 şi T = 273. Programul afişează următoarele mărimi: s1 = 8,9963 kJ/kg/K, h1 =
482,19 kJ/kg.
Parametrii stării 2 din figura 4.16 se obţin prin utilizarea butonului p-s, introducându-se datele: p
= 0,1 şi s = 8,9963. Programul afişează următoarele mărimi: h2 = 165,2 kJ/kg, T2 = 111,2 K, x =
0,8871. Se observă că punctul 2 se găseşte în domeniul de echilibru lichid-vapori. Prin x s-a
notat titlul.
Entalpia punctului 3 se determină utilizând formula (4.19):
h3 = 488 ,19 − 0 ,85(488 ,19 − 165 ,2 ) = 212 ,74 kJ / kg .

Se utilizează butonul p-h, introducându-se datele: p = 0,1 şi h = 212,74. Programul afişează

următorii parametri, corespunzători gazului la ieşirea din turbină: T3 = 111,2 K, p3 = 0,1 MPa, s3
= 9,42 kJ/kg/K, x3 = 0,9795, h3 = 212,74 kJ/kg.
Puterea furnizată de turbină se calculează cu ajutorul relaţiei (4.20):
• 16
P = m(h1 − h3 ) = 5 ,5 (482 ,19 − 212 ,74 ) = 1057 ,89 kW .
22 ,414
Exemplu E 4.9
Un debit de 1,2 Nm3/s propan se destinde într-un detentor, de la presiunea de 2,5 MPa şi
temperatura de 400 K, până la presiunea de 0,1 MPa. Să se determine puterea rezultată şi
parametrii gazului la ieşirea din detentor.
Soluţie:
Pentru rezolvarea problemei se va utiliza programul DiagrameTS.
Se determinăm entropia şi entalpia gazului la intrarea în detentor, pentru starea 1 din figura
4.17. Se utilizează butonul p-T, programul afişând următorii parametri: s1 = 5,8912 kJ/kg/K, h1 =
607,66 kJ/kg.
Se determină entalpia corespunzătoare stării 2, care are entropia egală cu s1. Rezultă h2 =
334,52 kJ/kg.
Se determină entalpia în starea 3, utilizând formula (4.19):
h3 = 607 ,66 − 0 ,8(607 ,6 − 334 ,52 ) = 389 ,148 kJ / kg .
Pe baza presiunii şi entalpiei stării 3, care au valorile de 0,1 MPa şi 389,148 kJ/kg, se obţin
parametrii gazului la ieşirea din detentor: T3 = 283,3 K, s2 = 5,9646 kJ/kg/K.
Se determină puterea utilizând formula (4.20):
44
P = 1,2 (607 ,66 − 389 ,148 ) = 514 ,74 kW .
22 ,414
Fig. 4.17
126 Gaze reale
4.6.3 Laminarea gazelor reale
Procesul de laminare este un proces dinamic, care se produce la trecerea gazului

printr-un spaţiu îngust (figura 4.18).
Un exemplu tipic pentru procesul de laminare îl reprezintă trecerea gazelor
printr-o valvă parţial deschisă, sau printr-o zonă parţial obturată a conductei de
transport. Laminarea poate apărea în cursul unui proces tehnologic care se petrece în
ventilele de laminare din instalaţiile frigorifice sau de lichefiere a gazelor. De asemenea,
laminarea apare în interiorul reductoarelor de presiune. Fenomenul de laminare se
produce ori de câte ori un ventil nu se închide bine, sau oferă gazului o secţiune mică de
curgere.
Figura 4.18
În timpul procesului de laminare, parametrii gazului suferă diverse modificări.

Conform legii conservării energiei, pentru procese de curgere staţionară, folosind
notaţiile din figura 4.18, se poate scrie relaţia:
1 2 1
w1 + h1 = w22 + h2 (4.144)
2 2
Se consideră că secţiunile din faţa şi din spatele orificiului de laminare sunt

egale, fapt care permite concluzia - în baza legii conservării masei - că cele două viteze,
w1 şi w2, sunt egale. În aceste condiţii, relaţia (4.144) devine:
h2 = h1 (4.145)
Cu alte cuvinte, laminarea gazelor este o transformare de stare în care entalpia

rămâne constantă. Această transformare se numeşte izentalpă.
Pentru un gaz perfect, entalpia este doar o funcţie de temperatură. În concluzie,
prin laminare un gaz perfect îşi modifică numai presiunea. În cazul gazelor reale,
situaţia se modifică. Entalpia este definită în funcţie de temperatură şi de presiune, ceea
ce conduce la concluzia că o modificare a presiunii într-un proces izentalp produce şi o
modificare a temperaturii.
Fenomenul de modificare a temperaturii în timpul laminării este denumit efectul
Joule-Thomson. Dacă laminarea este însoţită de o scădere a temperaturii, efectul Joule-
Thomson se numeşte pozitiv, iar dacă fenomenul este însoţit de o creştere a
temperaturii, efectul Joule-Thomson se numeşte negativ.
În tehnică se utilizează efectul Joule-Thomson pozitiv pentru a obţine

temperaturi scăzute, dar - de multe ori - consecinţele acestui efect conduc la incidente
nedorite. Astfel, în cazul reductoarelor de presiune utilizate în industria gazelor, dacă
reducerea presiunii este importantă, aceasta este însoţită şi de o scădere a temperaturii
care, în anumite condiţii, poate provoca îngheţarea ventilului şi blocarea acestuia.
Efectul de laminare este apreciat matematic prin coeficientul Joule-Thomson, µJ:
⎛ ∂T ⎞
µ J = ⎜⎜ ⎟⎟ (4.146)
⎝ ∂p ⎠ h
Acesta se poate calcula din expresia diferenţială a entalpiei, care trebuie egalată
cu zero. Pentru un proces izentalp condiţia este dh=0, iar după câteva calcule în care
folosim ecuaţia de stare a gazelor reale, obţinem expresia coeficientului Joule-Thomson:
⎛ ∂v ⎞
T⎜ ⎟ −v
⎡ ⎛ ∂v ⎞ ⎤ ⎛ ∂T ⎞ ⎝ ∂T ⎠ p
dh = c p dT + ⎢v − T ⋅ ⎜ ⎟ ⎥ dp = 0 ⇒ ⎜⎜ ⎟⎟ =
⎣⎢ ⎝ ∂T ⎠ p ⎦⎥ ⎝ ∂p ⎠ h cp
ZRT ⎛ ∂v ⎞ RT ⎛ ∂Z ⎞ ZR
pv = ZRT ⇒ v = ⇒⎜ ⎟ = ⎜ ⎟+ ⇒
p ⎝ ∂T ⎠ p p ⎝ ∂T ⎠ p
⎛ ∂v ⎞ RT 2 ⎛ ∂Z ⎞ ZRT ZRT
T⎜ ⎟ −v = ⎜ ⎟ + −
⎝ ∂T ⎠ p p ⎝ ∂T ⎠ p p p
⎛ ∂v ⎞
T⎜ ⎟ −v
⎝ ∂T ⎠ p RT 2 ⎛ ∂Z ⎞
µJ = = ⎜ ⎟ (4.147)
cp pc p ⎝ ∂T ⎠ p
Efectul de modificare a temperaturii rezultă din integrarea expresiei

coeficientului Joule-Thomson. Pentru a face acest lucru, trebuie să existe o relaţie
analitică a dependenţei factorului de compresibilitate în funcţie de presiune şi
temperatură. Ea se poate obţine, cu o precizie ridicată, prin metode numerice.
Laminarea fiind un proces izentalp, trasarea curbei de entalpie constantă pentru
procesul respectiv permite obţinerea de informaţii utile referitoare la variaţia
temperaturii în procesul de laminare. Valorile temperaturilor la capetele cubei reprezintă
temperatura la începutul şi respectiv sfârşitul procesului de laminare. Această metodă
înlocuieşte calcularea integralei expresiei (4.147) prin rezolvarea numerică a ecuaţiei
h(T , s ) − h0 = 0 pentru mai multe puncte, rezultând un vector (Ti , si ); i = 1,2..n; ce
permite trasarea izentalpei procesului.
Fenomenul de laminare este un fenomen deosebit de complex. Pentru a-l putea
explica s-a ales un gaz real, metanul, pentru care - prin metode numerice - s-au
determinat şi s-au trasat câteva grupe reprezentative de curbe izentalpe, astfel încât să se
evidenţieze cât mai bine toate particularităţile acestui fenomen.
128 Gaze reale
Comportarea gazelor reale în timpul procesului de laminare este asemănătoare

comportamentului gazului metan, deci concluziile care se vor desprinde din analiza
metanului rămân valabile pentru oricare alt gaz real.
În figura 4.19 sunt reprezentate mai multe curbe izentalpe, presiunile
corespunzătoare fiind indicate în tabelul T 4.1.
Fig.4.19
Tabelul T4.1
Nr. curbă Presiunea iniţială [MPa] Presiunea finală [MPa]
1 100 0,1
2 80 0,1
3 60 0,1
4 40 0,1
5 20 0,1
6 10 0,1
7 5 0,1
Toate cele şapte curbe pornesc de la acelaşi punct de temperatură (313 K), au
presiuni de început de laminare diferite, dar se termină pe aceeaşi izobară. Privind cu
atenţie curba 1, se constată că aceasta are presiunea de început a procesului la 100 MPa
(1000 bar). În prima parte curba are o porţiune ascendentă, ceea ce arată că pe această
porţiune temperatura creşte, deci efectul Joule-Thomson este negativ. În punctul maxim
al curbei efectul Joule-Thomson se inversează, cu alte cuvinte scăderea presiunii
implică scăderea temperaturii. Acest punct poartă denumirea de punct de inversiune.
După depăşirea punctului de inversiune, scăderea de temperatură nu este uniformă. Se
constată că există o porţiune abruptă, care reflectă o scădere accentuată a temperaturii,
urmată apoi de o porţiune care tinde să se orizontalizeze, în care scăderea de
temperatură este redusă.
Din diagramă se observă că pentru toate curbele care au o presiune de laminare
peste aproximativ 2/3 din presiunea critică, panta curbei se reduce foarte mult. Acest
fapt arată că, pe porţiunea respectivă, efectul Joule-Thomson este redus.
Dacă se revine în porţiunea presiunilor ridicate, se observă că pentru curbele 1,
2 şi 3 există, în prima parte, un efect Joule-Thomson negativ, pentru care laminarea se
face cu creştere de temperatură. Toate aceste curbe prezintă un maxim, deci un punct
de inversiune al efectului. Începând de la curba numărul 4, punctul de maxim dispare.
Curbele de laminare prezintă doar o porţiune descrescătoare, deci laminările se fac cu
efect Joule-Thomson pozitiv.
Fig. 4.20
Pentru a analiza zona punctelor de inversiune s-a extins analiza, rezultatele fiind
prezentate în figura 4.20.
130 Gaze reale
În tabelul T4.2 sunt disponibile datele pentru o parte dintre parametrii curbelor
izentalpe corespunzătoare metanului, care pornesc de la presiunea de 100 MPa şi se
termină pe izobara de 0,1 MPa.
Tabelul T4.2
Coordonatele punctului de inversiune
Nr. curbă p1 [MPa] t1 [°C] p2 [MPa] h [kJ/kg] t [°C] p [MPa] s [kJ/kg/K]
1 100 200 0,1 990,81 210 54,59 8,858
2 100 150 0,1 828,15
3 100 100 0,1 670,78 107 47,33 8,6
4 100 40 0,1 487,38
5 100 0 0,1 367,2 18 46,7 7,75
6 100 -40 0,1 247,52
7 100 -80 0,1 127 -53,7 31,5 6,7
8 100 -100 0,1 66,7 -70 33,31 6,6
9 100 -120 0,1 6,27 -86,5 24,8 6,5
Se observă cu uşurinţă că toate aceste curbe prezintă, în prima parte, o porţiune

crescătoare (în care efectul Joule-Thomson este negativ), au un maxim (în care efectul
Joule-Thomson se inversează), după care urmează o zonă în care efectul Joule-Thomson
este pozitiv. Punctele în care efectul Joule-Thomson se inversează, se aşează pe o curbă
denumită curbă de inversiune.
Efectul Joule-Thomson pozitiv are cea mai mare intensitate - caracterizată prin
scăderi importante de temperatură - în porţiunea cuprinsă între punctul de inversiune şi
până la un punct a cărui presiune este mai mică decât presiunea critică şi egală, ca
valoare, cu aproximativ (2/3)pc. Această observaţie este valabilă numai pentru exteriorul
zonei de schimbare de fază.
Se observă că izentalpele din domeniul lichid-vapori prezintă un efect Joule-
Thomson pozitiv, intens, caracterizat prin variaţii mari ale temperaturii în timpul
procesului. Acest fapt explică utilizarea laminărilor în domeniul schimbării de fază,
pentru maşinile frigorifice şi pentru lichefierea gazelor.
Calculul procesului de laminare constă în determinarea temperaturii finale,
cunoscând datele iniţiale şi presiunea finală, sau în determinarea presiunii finale care să
asigure o anumită scădere a temperaturii.
Integrarea coeficientului Joule-Thomson pentru rezolvarea problemei se
dovedeşte a fi un proces dificil, în majoritatea cazurilor folosindu-se metode numerice
de calcul.
O metodă practică, eficientă, pentru calcularea proceselor de laminare o
constituie utilizarea programelor informatice specializate. În cele ce urmează, vor fi
prezentate două aplicaţii numerice, pentru rezolvarea cărora vor fi utilizate aplicaţiile
software MetanTS şi DiagrameTS.
Exemplu E 4.10
Să se calculeze temperatura finală pentru laminarea metanului de la presiunea de 7 MPa şi

temperatura de 273 K, până la presiunea de 0,1 MPa.
Soluţie:
Pentru rezolvarea problemei se utilizează programul MetanTS. Rezultatele sunt prezentate în
tabelul T4.3 şi figura 4.21.
Tabelul T4.3
Nr. punct p [Mpa] T [K] v [m3/kg] h [kJ/kg] s [kJ/kg/K]

1 7 273 0,017882 482,13 8,9974
2 0,1 232,92 1,20307 482,13 11,0802
Fig. 4.21
Exemplu E 4.11
O cantitate de n-butan este laminată de la starea de lichid saturat, la presiunea de 2,5 MPa,
până la o presiune de 0,1 MPa. Să se determine temperatura finală şi titlul amestecului lichid-
vapori rezultat.
Soluţie:
Pentru rezolvare se utilizează programul DiagrameTS. Mărimile de stare ale celor două puncte,
1 şi 2, din figura 4.22, sunt prezentate în tabelul T4.4.
Tabelul T4.4
Nr. punct p [Mpa] T [K] v [m3/kg] h [kJ/kg] s [kJ/kg/K] Titlul
1 2,5 400,15 0,002585 257,13 4,8109 0
2 0,1 273,63 0,327831 257,13 5 0,912
132 Gaze reale
Fig. 4.22
4.7 Amestecuri de gaze reale
Gazele reale, cu care se lucrează în practică, au un comportament diferit faţă de

gazele perfecte şi - de cele mai multe ori - se prezintă sub forma unor amestecuri. Pentru
a putea trata comportarea amestecurilor de gaze reale este nevoie, pe lângă mărimile
definite în cazul amestecurile de gaze prefecte, de alte noţiuni şi mărimi noi. Pentru
început vor fi prezentate, pe scurt, principalele noţiuni şi mărimi utilizate pentru
descrierea amestecurilor de gaze perfecte.
4.7.1 Noţiuni generale
După cum s-a arătat anterior, un gaz real pur se poate afla în diferite stări de
agregare (lichidă sau gazoasă), în funcţie de parametrii termodinamici (presiune,
temperatură, volum). În mod similar, într-un amestec de gaze reale componenţii se pot
găsi atât în fază gazoasă (sub formă de vapori), cât şi în fază lichidă.
Pentru a defini amestecul, este necesară introducerea de notaţii suplimentare. Se
defineşte zi ca fiind fracţia molară (sau volumică) a componentului „i” din amestec.
Pentru faza vapori se defineşte yi ca fiind fracţia molară (sau volumică) a componentului
„i” din amestec. Pentru faza lichidă se defineşte xi ca fiind fracţia molară (sau volumică)
a componentului „i” din amestec.
Notând cu F numărul fazelor din sistem, cu C numărul componenţilor şi cu G
numărul gradelor de libertate, conform legii fazelor (stabilită de Gibs) există relaţia:
G =C−F +2 (4.148)
Prin grade de libertate se înţelege numărul de parametri termodinamici

independenţi (p,v,T) care pot fi schimbaţi arbitrar, fără a schimba numărul de faze.
În cazul unui sistem format dintr-un singur component şi două faze (lichid,
vapori), relaţia (4.148) devine:
G = 1− 2 + 2 = 1 (4.149)
VAPORI
- y1
- y2
- y3 AMESTEC
- z1
LICHID - z2
- z3
- x1
- x2
- x3
Fig. 4.23.
Se observă că în cazul unui sistem monocomponent (cazul substanţelor pure)

numărul de grade de libertate este 1. Practic, procesul de schimbare de fază poate fi
definit de un singur parametru. În cazul unui component pur, procesul de schimbare de
fază este izobar-izoterm.
Pentru un amestec de gaze reale care poate avea două faze şi „n” componenţi,
numărul de grade de libertate este:
G = n−2+2 = n (4.150)
Dacă sistemul are numai doi componenţi, rezultă că procesul de schimbare de

fază poate fi definit de doi parametri independenţi (se pot alege, de exemplu, presiunea
şi temperatura). Astfel, pentru un amestec binar (alcătuit din doi componenţi), în timpul
procesului de schimbare de fază variază atât presiunea, cât şi temperatura (faţă de
sistemul monocomponent, în care aceste mărimi nu variază). Dacă există „n”
componenţi, pentru a defini schimbarea de fază, pe lângă cei doi parametri consideraţi
anterior mai trebuie alese „n-2” concentraţii.
134 Gaze reale
4.7.2 Analiza echilibrului lichid-vapori pentru un amestec de gaze reale
După cum s-a arătat anterior, un amestec de gaze reale poate să aibă o singură
fază (vapori sau lichid) sau să conţină ambele faze (în funcţie de parametrii
termodinamici ai acestuia). Problemele care apar sunt legate de precizarea condiţiilor
termodinamice în care amestecul de gaze reale are o singură fază sau ambele faze,
precum şi de modul în care se face trecerea de la o fază la alta. Clarificarea acestor
probleme este esenţială pentru a înţelege comportamentul amestecurilor de gaze reale,
cât şi pentru a aplica corect relaţiile care vor fi descrise în acest capitol.
Pentru a uşura înţelegerea acestor probleme se va începe analiza cu amestecuri
compuse din doi componenţi, numite amestecuri binare.
4.7.2.1 Analiza echilibrului izoterm lichid-vapori pentru un amestec binar
Un sistem binar are două grade de libertate, deci comportarea lui poate fi
descrisă cu ajutorul a doi parametri. Pentru început, vor fi aleşi ca parametri presiunea şi
concentraţia unuia dintre componenţi, menţinând constantă temperatura. Pentru
exemplificare a fost ales un amestec de propan şi n-pentan aflat la temperatura de 323
K, cu compoziţia z1 = 0,4 şi z2 = 0,6 (s-a notat cu indicele 1 propanul şi cu indicele 2 n-
pentanul).
Fig. 4.24
În tabelul T4.5 sunt prezentate valorile numerice ale presiunii şi fracţiilor molare
(volumice) ale punctelor marcate din diagrama izotermă de echilibru binar (fig. 4.24).
În diagramă se remarcă existenţa a două curbe importante: curba punctelor de
fierbere şi curba punctelor de rouă. Toate stările amestecului considerat, care au ca
reprezentare în diagramă puncte care se găsesc deasupra curbei punctelor de fierbere,
reprezintă faza lichidă.
Tabelul T 4.5
propan n-pentan
lichid vapori lichid vapori
fracţia
p [MPa] punctul x1 y1 x2 y2
vaporizată
0,236468 6 0,06966376 0,40009105 0,93033624 0,59990895 0,99972445
0,3 5 0,11817371 0,53862659 0,88182629 0,46137341 0,67029220
0,4 4 0,19306595 0,66829929 0,80693405 0,33170071 0,43543673
0,5 3 0,26607269 0,74873456 0,73392731 0,25126544 0,27747647
0,6 2 0,33733645 0,80197926 0,66266355 0,19802074 0,13486391
0,689868 1 0,39999991 0,83606660 0,60000009 0,16393340 0,00000021
Cu alte cuvinte, la temperatura de 323 K, amestecul de hidrocarburi format din

0,4 propan şi 0,6 n-pentan, aflat la o presiune mai mare de 0,68 MPa, este în fază
lichidă. Aceste stări sunt reprezentate de toate punctele care se găsesc pe dreapta de
ecuaţie x = 0,4, situate deasupra punctului 1’.
Micşorând presiunea, există o valoare a acesteia, egală cu 0,689868 MPa
(punctul 1 din tabelul T 4.5), la care apare prima bulă de vapori. Acest punct se numeşte
punct de fierbere şi este notat cu 1’ pe diagrama din figura 4.24. Se observă că acest
punct este definit de presiune şi compoziţie. Pentru alte compoziţii, amestecul format de
propan şi n-pentan are alte puncte de fierbere. Toate acestea formează curba punctelor
de fierbere. La extremităţi, când unul dintre componenţi are participaţia zero, punctele
respective reprezintă chiar presiunea de saturaţie a celuilalt component, la temperatura
respectivă.
Revenind la amestecul considerat, se urmăresc punctele care reprezintă stările
amestecului la scăderea presiunii: 1’, 2, 3, 4, 5, 6”.
În starea reprezentată de punctul 6”, la presiunea de 0,236468 MPa, ultima
picătură de lichid s-a evaporat, astfel că întreg amestecul este alcătuit din vapori. Acest
punct reprezintă punctul de rouă al amestecului (dacă se priveşte procesul invers, în
sensul creşterii presiunii, în acest punct apare prima picătură de lichid). Totalitatea
punctelor de rouă pentru diferite concentraţii determină curba punctelor de rouă.
Toate punctele aflate pe dreapta de ecuaţie x = 0,4, situate sub punctul 6”,
reprezintă starea monofazică de vapori a amestecului.
Se face analiza unei stări intermediare, spre exemplu starea reprezentată de
punctul 3. Aici, amestecul de propan şi n-pentan, cu concentraţia z1 = 0,4 şi z2 = 0,6, are
două faze:
- faza lichidă, compusă din x1 = 0,26607269 propan şi x2 = 0,73392731 n-
pentan. În diagramă, acest punct este notat 3’. Pe axa de jos se citeşte x1
(fracţia de propan în fază lichidă), iar la partea superioară a graficului se
citeşte x2 (fracţia de n-pentan în fază lichidă);
136 Gaze reale
- faza vapori, compusă din y1 = 0,74873456 propan si y2 = 0,25126544 n-pentan.

În diagramă, acest punct este notat 3”. Pe axa de jos se citeşte y1 (participaţia
propanului în faza vapori), iar în partea de sus a graficului se citeşte y2
(participaţia n-pentanului în faza vapori).
După cum se observă, în punctul 3 amestecul considerat are două faze, în care
sunt repartizaţi ambii componenţi, conform participaţiilor prezentate mai sus. Dacă se
notează cu Fv fracţia vaporizată din amestec, corespunzătoare punctului 3, se poate scrie
relaţia:
z − x1
Fv = 1 (4.151)
y 1 − x1
Cu datele punctului 3 din tabelul T 4.5, fracţia vaporizată este:
0 ,4 − 0 ,26607269
Fv3 = = 0 ,26607269
0 ,74873456 − 0 ,26607269
Fracţia vaporizată permite determinarea cantităţilor de substanţă corespunzătoare

fiecărui component, în fiecare fază. Acest fapt va fi arătat printr-un exemplu.
Exemplul E 4.12
Se consideră că există o cantitate de 1 kg de amestec propan 0,4 şi n-pentan 0,6, aflată la

temperatura de 323 K şi presiunea de 0,5 MPa. Să se determine cantităţile masice ale
componenţilor, pe fiecare fază.
Soluţie:
Se observă că punctul corespunzător amestecului este chiar punctul 3 din diagrama din figura
4.24. Fracţia vaporizată, în acest caz, este Fv3 = 0,26607269. Rezultă:
- masa moleculară a amestecului: M = 0,4*44+0,6*72=60,8 kg/kmol;
- numărul de kilomoli ai amestecului: N = 1 kg/M = 0,01644737 kmol;
- numărul de moli ai fazei lichide: L = N*(1-Fv3) = 0,01207117 kmol;
- numărul de moli ai fazei vapori: V = N*Fv3 = 0,00437620 kmol;
- masa de propan în faza lichid: m1l = L*x1*MPropan = 0,14131962 kg;
- masa de propan în faza vapori: m1v = V*y1*MPropan = 0,14417079 kg;
- masa de n-pentan în faza lichid: m2l = L*x2*MnPentan = 0,63787417 kg;
- masa de n-pentan în faza vapori: m2v = V*y2*MnPentan = 0,07917024 kg.
Ca verificare, se poate face suma maselor tuturor componenţilor, pe toate fazele. Se obţine
valoarea de 1,002 kg, rezultat care trebuie comparat cu cantitatea din enunţ, de 1 kg.
Se observă că fracţia vaporizată pentru punctul 1’ este zero, iar pentru punctul 6”
este unu. Punctul 1’ reprezintă începutul procesului de vaporizare (aici amestecul are o
singură fază, faza lichidă), iar punctul 6” reprezintă sfârşitul procesului de vaporizare
(amestecul are o singură fază, faza vapori).
Punctele cuprinse între curba punctelor de fierbere şi curba punctelor de rouă
reprezintă un amestec bifazic lichid-vapori. Această zonă se mai numeşte şi lentila de
echilibru lichid-vapori.
Din cele prezentate până acum se poate concluziona că procesul de transformare
de fază pentru un amestec de gaze reale diferă de procesul similar pentru substanţe pure
(pentru un gaz real). În timpul procesului de schimbare de fază variază doi parametri
(pentru cazul amestecurilor binare) şi „n” parametri pentru un amestec cu „n”
componenţi.
Fig. 4.25.
Din analiza diagramei din figura 4.24 se deduce un criteriu deosebit de important
pentru caracterizarea amestecurilor de gaze reale. Se constată că pentru o anumită
temperatură, amestecul prezintă două presiuni caracteristice: presiunea punctului de
fierbere (în exemplul de mai sus, presiunea punctului 1’) şi presiunea punctului de rouă
(în exemplu este presiunea punctului 6”). Dacă se cunosc aceste valori, se poate deduce
în ce regiune se încadrează amestecul, deci se poate şti câte faze are amestecul şi care
sunt acestea.
În figura 4.25 se prezintă încadrarea amestecului ales pentru presiunea punctului
3 (figura 4.24 şi tabelul T 4.5), care este de 0,5 MPa.
Orice amestec de gaze reale are cele două presiuni caracteristice, presiunea
punctului de fierbere (pf) şi presiunea punctului de rouă (pr). În funcţie de presiunea
amestecului (pa), pot exista următoarele situaţii:
- p a ≤ p r : amestecul este omogen, are o singură fază (vapori), fiind un amestec
de gaze reale. Toţi componenţii sunt în faza gazoasă;
- p r < p a < p f : amestecul este neomogen, are două faze (vapori şi lichid),
componenţii fiind repartizaţi pe cele două faze;
- p f ≤ p a : amestecul este omogen, are o singură fază (lichid), fiind - practic - o
soluţie; toţi componenţii amestecului sunt în fază lichidă.
4.7.2.2 Analiza echilibrului izobar lichid-vapori pentru un amestec binar
Se va analiza acum acelaşi amestec, cu compoziţia molară propan 0,4 şi n-pentan

0,6, dar menţinând presiunea constantă, la valoarea de 0,5 MPa, şi studiind echilibrul
lichid-vapori în funcţie de temperatură şi concentraţie. Se face menţiunea că notarea
punctelor din figura 4.26 şi tabelul T 4.6 nu are nici o legătură cu notaţiile punctelor din
figura 4.24 şi tabelul T 4.5.
În figura 4.26 este prezentată diagrama izobară de echilibru lichid-vapori pentru
amestecul considerat, iar în tabelul T 4.6 sunt prezentate câteva puncte aparţinând
dreptei de concentraţie x1 = 0,4.
Punctele din partea stânga, din josul figurii 4.26, reprezintă starea lichidă.
Punctul 1’ din diagramă reprezintă, pentru amestecul ales, momentul când apare prima
bulă de vapori, deci începutul procesului de vaporizare, la presiunea respectivă, pentru
amestecul cu compoziţia Propan 0,4 şi nPentan 0,6.
138 Gaze reale
Tabelul T 4.6
propan n-pentan
lichid vapori lichid vapori
fracţia
T [K] punctul x1 y1 x2 y2
vaporizată
309,15 1’ 0,39965539 0,86230300 0,60034461 0,13769700 0,00074487
316 2 0,32850086 0,81124905 0,67149914 0,18875095 0,14810856
323 3 0,26653421 0,74824610 0,73346579 0,25175390 0,27706560
330 4 0,21216512 0,67412497 0,78783488 0,32587503 0,40660434
335 5 0,17679789 0,61120706 0,82320211 0,38879294 0,51380616
342 6 0,13217607 0,50970924 0,86782393 0,49029076 0,70940504
348,7 7” 0,09327994 0,39983810 0,90672006 0,60016190 1,00052830
Temperatura punctului care reprezintă începutul vaporizării amestecului este de

309,15 K, aşa cum rezultă din tabelul T 4.6. Acest punct reprezintă punctul de fierbere
al amestecului. Pentru diferite compoziţii există diferite puncte de fierbere, ele
aşezându-se pe o curbă numită curba punctelor de fierbere.
Fig. 4.26.
Pe măsură ce creşte temperatura, stările amestecului ales evoluează prin punctele

2, 3, 4, 5, 6 şi 7”. În punctul 1’ întregul amestec se află în fază lichidă şi fracţia
vaporizată este nulă. Pentru celelalte puncte, fracţia vaporizată, descrisă de relaţia
(4.151), este diferită de zero. Ea creşte până în punctul 7”, când devine egală cu unu,
deci întregul amestec este în fază vapori. Acest punct se numeşte punctul de rouă al
amestecului şi reprezintă momentul sfârşitului procesului de vaporizare. Toate punctele
de rouă ale amestecului formează curba punctelor de rouă.
Stările amestecului, reprezentate prin puncte care se află deasupra curbei
punctelor de rouă, constituie starea vapori.
Spaţiul cuprins între cele două curbe, numit lentila de echilibru, reprezintă
domeniul în care amestecul are două faze în echilibru, lichid şi vapori.
Pentru a vizualiza modul de schimbare de fază pentru amestecul propus, în
condiţii izobare, având o compoziţie fixată şi temperatură variabilă, se reprezintă fracţia
vaporizată în funcţie de temperatură.
Rezultă o curbă numită curba de vaporizare în echilibru, care este prezentată în
figura 4.27. Curba reprezintă procesul de vaporizare a amestecului în condiţii de
presiune constantă. Comparativ cu substanţele pure, se observă că temperatura variază
pe durata vaporizării.
355
350
345
340
335
T [K]
330
325
320
315
310
305
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8 0.9 1
% vaporizat
Fig. 4.27
4.7.2.3 Calculul echilibrului lichid-vapori pentru

un amestec multicomponent
Amestecurile a căror presiune pa îndeplineşte condiţia:
pr < pa < p f (4.152)
au două faze în echilibru: vapori şi lichid. Ecuaţia de bilanţ masic se scrie:

n
N = ∑ Ni (4.153)
i =1
140 Gaze reale
N i = Vy i + Lx i (4.154)
În relaţiile de mai sus s-au utilizat notaţiile: N – numărul de kilomoli ai

amestecului, Ni – numărul de kilomoli ai componentului „i”, V – numărul de kilomoli ai
fazei vapori, L – numărul de kilomoli ai fazei lichide.
O altă condiţie importantă o constituie verificarea compoziţiilor pentru amestec
şi pe fiecare fază:
n n n
∑ z i = ∑ xi = ∑ y i = 1
i =1 i =1 i =1
(4.155)
Condiţiile de echilibru lichid-vapori se aplică pentru fiecare component în

parte şi se definesc prin egalitatea fugacităţilor fazelor lichide şi vapori:
f iV = f i L (4.156)
Pentru fiecare component se defineşte constanta de echilibru:
yi
Ki = (4.157)
xi
La determinarea constantelor de echilibru se calculează fugacitatea

componentului „i”, în faza lichidă şi în faza vapori, în funcţie de fugacitatea
componentului în stare pură:
f iV = f i*V y i (4.158)
f i L = f i* L xi (4.159)
Prin simbolul * s-a notat fugacitatea componentului în stare pură. Ţinând cont de
relaţia (4.159), se obţine expresia pentru constanta de echilibru a componentului „i”:
yi f i* L
Ki = = *V (4.160)
xi fi
Exemplele care urmează au fost calculate cu programul Epsilon în care, pentru

calculul constantelor de echilibru, s-a utilizat expresia (4.160). În această ecuaţie au fost
introduse valorile fugacităţilor pentru componenţii aflaţi în stare pură, calculate cu
programul Z, realizat pe baza ecuaţiei Lee-Keseler.
Pentru determinarea constantelor de echilibru se mai pot utiliza diagrame,
prezentate în lucrările [20] şi [22], sau relaţii analitice care se bazează pe diverse ecuaţii
de stare.
În continuare va fi prezentată, conform [26], o relaţie de calcul bazată pe ecuaţia
de stare cu viriali:
K id
=
piS
exp⎜⎜
( )( )
⎛ vi* L − Bi p − pis ⎞
⎟ (4.161)
i
p RT ⎟
⎝ ⎠
În expresia de mai sus Bi reprezintă coeficientul termenului al doilea din ecuaţia

cu viriali (2.18), calculat pentru componentul „i” din corelaţia lui Pitzer, expresiile
(2.33), (2.34) şi (2.35). Indicele „s” se referă la starea de saturaţie, iar vi*L reprezintă
volumul specific al fazei lichide corespunzătoare componentului respectiv.
Exemplul E 4.13
Să se determine constanta de echilibru pentru n-hexan, aflat la presiunea de 0,15 MPa şi

temperatura de 340 K, utilizând relaţia (4.156).
Soluţie:
Coordonatele critice pentru n-hexan sunt: pc=3,16, Tc=433,8, ω=0,195.
Temperatura redusă este:
340
Tr = = 0 ,7837713
433 ,8
Se calculează termenul B al ecuaţiei cu viriali din corelaţiile lui Pitzer:
(0 )
⎛ Bpc ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = 0 ,1445 − 0 ,33 ⋅ 0 ,783 −1 − 0 ,1385 ⋅ 0 ,783 −2 − 0 ,0121 ⋅ 0 ,783 −3 = −0 ,5271334
⎝ RTc ⎠
(1 )
⎛ Bpc ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = 0 ,073 + 0 ,46 ⋅ 0 ,783 −1 − 0 ,5 ⋅ 0 ,783 −2 − 0 ,097 ⋅ 0 ,783 −3 − 0 ,0073 ⋅ 0 ,783 −8 =
⎝ RTc ⎠
= − 0 ,4067623
Bp c
= −0 ,5271334 − 0 ,195 ⋅ 0 ,4067623 = −0 ,606452059
RTc
8314
433,8
B = −0 ,606452069 86 = −0 ,008048417734 m 3 / kg
3,16 ⋅ 1.0 E06
Presiunea de saturaţie se poate determina cu relaţia (4.37). În acest exemplu, determinarea s-a
făcut cu ajutorul programului Z. Tot cu acest program s-a determinat şi volumul fazei lichide: ps
= 0,52789 MPa, vi*L = 0,0059298. Cu aceste valori se poate determina constanta de echilibru:
⎛ ⎞
0 ,52789 ⎜ (0 ,0059298 − (− 0 ,00804841774 ))(0 ,15 − 0 ,52789 ) ⋅ 1.0 E + 06 ⎟
K iid = exp⎜ ⎟=
0 ,15 ⎜ 8214 ⎟
⎜ 340 ⎟
⎝ 86 ⎠
= 2 ,9968275
142 Gaze reale
4.7.2.4 Calculul compoziţiei amestecului în cazul vaporizării parţiale
Dacă amestecul de gaze reale are o sigură fază, vapori sau lichid, atunci
compoziţia fazei respective coincide cu compoziţia amestecului. Dacă presiunea
amestecului se încadrează între presiunea punctului de rouă şi presiunea punctului de
fierbere, atunci amestecul este neomogen. El are două faze, lichid şi vapori. În aceste
condiţii, se poate spune că amestecul respectiv este parţial vaporizat. Pentru a determina
proprietăţile amestecului, în acest caz, trebuie să se cunoască cantitatea din fiecare fază
şi compoziţia acesteia.
Condiţia pe care trebuie să o îndeplinească amestecul pentru ca acesta să aibă
două faze în echilibru este: p r < p < p f , unde cu p s-a notat presiunea amestecului.
Calculele se desfăşoară după următorul algoritm:
I. se calculează constantele de echilibru Ki, pentru toţi componenţii
amestecului, la presiunea şi temperatura amestecului;
II. se scrie ecuaţia de bilanţ material pentru componentul „i”, în care s-a notat
cu Fi numărul de kilomoli ai componentului, iar cu L şi V numărul de
kilomoli ai fazei lichide şi respectiv ai fazei vapori:
Lxi + Vy i = Fi (4.162)
Introducând relaţia de echilibru lichid-vapori:
y i = K i xi (4.163)
în ecuaţia (4.162), rezultă pentru componentul „i” relaţia:
Fi
xi = (4.164)
L + VK i
Însumând ecuaţia componentului „i” pentru toţi componenţii amestecului,

rezultă:
n n
Fi
∑ xi = ∑
i =1 i =1 L + VK i
=1 (4.165)
III. Se rezolvă numeric ecuaţia (4.165). Ca necunoscută se poate alege numărul

de kilomoli din faza lichidă L, sau vapori V. În urma rezolvării ecuaţiei
(4.165) rezultă numărul de kilomoli din faza lichidă sau numărul de kilomoli
din faza vapori, iar din ecuaţiile (4.164) şi (4.163) se calculează compoziţia
fazei lichide şi compoziţia fazei vapori.
4.7.2.5 Determinarea limitelor de încadrare al amestecului
Limitele de încadrare ale amestecului sunt reprezentate de presiunea punctului

de rouă şi de presiunea punctului de fierbere. Poziţia presiunii amestecului faţă de aceste
limite determină numărul de faze al acestuia.
Se notează cu S x şi S y şi se definesc astfel următoarele mărimi:
n
yi
Sy = ∑ (4.166)
i =1 Ki
n
Sx = ∑ xi K i (4.167)
i =1
Conform [27], în funcţie de valorile acestor mărimi sunt valabile următoarele

reguli:
- dacă Sy>1 şi Sx>1, atunci amestecul are două faze: lichid şi vapori;
- dacă Sy<1, atunci amestecul are o singură fază: vapori;
- dacă Sx<1, atunci amestecul are o singură fază: lichid.
Presiunea punctului de rouă se determină ca soluţie a ecuaţiei:

Sy −1 = 0 (4.168)
Presiunea punctului de fierbere este soluţia ecuaţiei:
Sx − 1 = 0 (4.169)
4.7.3 Determinarea parametrilor termodinamici ai amestecurilor

de gaze reale
4.7.3.1 Determinarea volumului specific al amestecului de gaze reale
Pentru calcularea volumului specific al amestecului de gaze reale este necesar să

se ţină seama de domeniul în care se încadrează amestecul, adică dacă se face referire la
un amestec monofazic (compus din vapori sau lichid) sau la un amestec bifazic.
Calculele se desfăşoară diferit, în funcţie de încadrarea amestecului.
Amestecul monofazic având numai fază vapori, trebuie să îndeplinească
următoarea condiţie termodinamică: la temperatura amestecului, presiunea acestuia
trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu presiunea punctului de rouă (p<pr).
Pentru calculul volumului specific se pot utiliza mai multe metode.
Cea mai simplă metodă de calcul, dar şi cea mai puţin precisă, este dată de
utilizarea regulii lui Kay, prin care amestecul de gaze reale este redus la un gaz fictiv
pur, cu coordonatele critice pseudoreduse definite astfel:
n
T pc = ∑ y i Tci (4.170)
i : =1
n
p pc = ∑ y i pci (4.171)
i =1
144 Gaze reale
Pe baza lor se determină parametrii pseudoreduşi, factorul de compresibilitate al

amestecului şi volumul specific, folosind cu relaţiile:
T p Z ( p pr ,T pr )RT
T pr = p pr = v= (4.172)
T pc p pc p
Pentru a se obţine rezultate bune, este necesară utilizarea unei ecuaţii de stare
care să asigure o precizie satisfăcătoare. Pentru descrierea fazei vapori a amestecurilor
de gaze reale se poate utiliza ecuaţia lui Redlich Kwong.
a 1 b 1
A2 = 2 2 ,5
= Ωa 2 ,5
; B= Ωb
R T pc Tr RT p c Tr
Z A 2 Bp
Z= − (4.112)
Z − Bp B Z + Bp
Pentru un amestec de gaze, coeficienţii A şi B se determină cu relaţiile:
n n
A = ∑ y i Aii ; B = ∑ y i Bii (4.173)
i =1 i =1
Factorul de compresibilitate Z se obţine prin rezolvarea ecuaţiei de stare Redlich

Kwong, pentru un amestec de gaze reale (4.112).
Amestecul bifazic vapori şi lichid necesită calculul fracţiei vaporizate Fv. Este
necesară cunoaşterea compoziţiei ambelor faze, iar calculul se face separat, pentru
fiecare dintre ele. Pentru faza vapori se aplică una dintre metodele prezentate mai sus şi
se determină volumul specific al fazei respective (vv). Spre exemplu, se determină Z v
din ecuaţia (4.112), apoi volumul specific, cu relaţia:
RT
vv = Z v (4.174)
p
Pentru faza lichidă a amestecului se aplică relaţia (4.175) pentru determinarea

factorului de compresibilitate al fazei respective, iar apoi se calculează volumul vl:
n
Z l = ∑ xi Z i (4.175)
i =1
RT
vl = Z l (4.176)
p
Pentru calculul volumului specific al amestecului se aplică relaţia:
v = Fv ⋅ vv + (1 − Fv ) ⋅ vl (4.177)
La presiunea şi temperatura amestecului, anumiţi componenţi pot să se afle în

stare lichidă cu toate că, în stare pură, în aceleaşi condiţii, ei ar trebui să fie în faza de
vapori. În aceste cazuri, conform [26], se recomandă să se folosească valorile la
saturaţie ale componentului, pentru faza corespunzătoare.
4.7.3.2 Programe pentru amestecuri de gaze reale
Pentru determinarea limitelor de încadrare ale amestecului, calculul de echilibru

lichid-vapori, a parametrilor de stare ai amestecurilor sau a altor mărimi termodinamice
sunt laborioase, iar de multe ori ecuaţiile trebuie rezolvare prin metode numerice. Din
această cauză s-au realizat programe performante, ce permit utilizatorului obţinerea
rapidă a rezultatelor.
Programul EPSILON este dedicat rezolvării problemelor legate de gaze reale,
având o interfaţă prietenoasă, uşor de utilizat. Programul pune la dispoziţia utilizatorului
două baze de date în care sunt stocate valorile proprietăţilor termodinamice a mai mult
de 70 de substanţe.
Exemplul E 4.14
Pentru amestecul de gaze cu compoziţia din tabelul de mai jos, la presiunea de 0,5 MPa şi
temperatura de 303K să se determine fracţia vaporizată si volumul specific.
Nr. component Denumire Compoziţie zi

1 Etan C2H6 0,04
2 Propan C3H8 0,38
3 izoButan C4H10 0,08
4 nButan C4H10 0,44
5 nPentan C5H12 0,06
Soluţie:
Introducând datele în programul Epsilon obţinem:
146 Gaze reale
Exemplul E 4.15
Să se determine volumul specific şi abaterile entropiei şi a entalpiei, la presiunea de 2,5 MPa şi

temperatura de 244 K, pentru gazele naturale cu compoziţia din tabelul următor:
Component Compoziţie (zi)

C1 0,9010
CO2 0,0106
C2 0,0499
C3 0,0187
iC4 0,0065
nC4 0,0045
iC5 0,0017
nC5 0,0019
C6 0,0029
C7 0,0023
Soluţie:
Calculele, efectuate cu ajutorul programului Epsilon, arată că presiunea punctului de rouă este
pr = 2,5432 MPa. Gazele naturale îndeplinesc condiţia p<pr, deci amestecul este omogen,
având o singură fază (vapori). Rezultatele calculelor sunt prezentate în tabelul de mai jos:
Nr. component yi M A2 B AH AS
1 0,9010 16 0,049997 0,014711 0,371192 0,204515
2 0,0106 44 0,100444 0,014642 0,469584 0,425502
3 0,0499 30 0,155441 0,022514 0,462383 0,412508
4 0,0187 44 0,288499 0,031360 0,142712 0,147663
5 0,0065 58 0,429591 0,040280 0,058440 0,068404
6 0,0045 58 0,456976 0,040289 0,043114 0,051231
7 0,0017 72 0,625941 0,048980 0,020100 0,024967
8 0,0019 72 0,659656 0,050109 0,013143 0,016630
9 0,0029 74 0,570135 0,048779 0,038701 0,046303
10 0,0023 86 0,909808 0,061534 0,004222 0,006059
1,0000 18,5118 0,070176 0,016024 0,365918 0,213022
Cu valorile coeficienţilor A2 şi B din ecuaţia (4.112), rezultă:

Z = 0,85279840
V = 0,03738157 m3/kg
Abaterile entropiei (AS) şi entalpiei (AH) amestecului faţă de starea de gaz perfect se pot citi
direct din tabelul de mai sus, pe ultima linie a coloanelor respective.
5. Termodinamica arderii
O mare parte din energia folosită în societate este produsă prin transformarea
căldurii în energie mecanică, care este utilizată ca atare la tracţiune sau transformată în
energie electrică pentru a putea fi uşor transportată şi folosită acolo unde este nevoie.
Energia termică, în tehnică, este produsă prin arderea unor substanţe speciale numite
combustibili, în prezenţa aerului.
Arderea este o reacţie chimică de oxidare. Deoarece scopul final este obţinerea
de căldură, în cantitate cât mai mare, se utilizează drept combustibili substanţe a căror
reacţie cu oxigenul este exotermă. Pe lângă această calitate, combustibilii trebuie să se
găsească relativ uşor şi din abundenţă în natură, costul de exploatare să fie scăzut, iar
prin ardere să nu producă substanţe poluante.
Cei mai utilizaţi combustibili sunt cărbunii, gazele naturale şi derivatele ţiţeiului,
benzine, motorine, kerosen, păcură.
5.1 Procesul de ardere
Procesele de ardere constau în reacţii de oxidare a elementelor constituente ale

combustibilului capabile să reacţioneze cu oxigenul; ele sunt reprezentate prin reacţii
chimice. Să considerăm procesul de ardere al carbonului. Acesta poate fi prezentat prin
următoarea reacţie chimică:
C + O2 → CO2 (5.1)
C ,O2 - se numesc reactanţi

CO2 - se numeşte produs de ardere
Din punct de vedere al conservării masei, relaţia (5.1) se verifică, adică suma
maselor reactanţilor este egală cu suma maselor produselor de ardere, dacă exprimăm
cantităţile de substanţă în kilomoli. Astfel, considerând în relaţia (5.1) că un kilomol de
carbon reacţionează cu un kilomol de oxigen, rezultând un kilomol de bioxid de carbon,
acest lucru înseamnă că 12 kilograme de carbon reacţionează cu 32 kilograme de
oxigen, formând 44 kilograme de bioxid de carbon. Dacă adunăm masele reactanţilor,
observăm că sunt egale cu masa produsului de ardere.
Să analizăm, în continuarea, reacţia de arderea a metanului:
CH 4 + 2O2 → CO2 + 2 H 2 O (5.2)
Remarcăm că cele două elemente ce compun metanul reacţionează cu oxigenul,

formând bioxid de carbon şi apă.
Pentru arderi, în tehnică se utilizează aer. Dacă considerăm compoziţia tehnică a
aerului ca fiind 21% O2 şi 79% N2, atunci pentru fiecare kilomol de oxigen va intra în
reacţie şi 79/21 = 3,76 kilomoli de azot. Acesta nu participă la reacţie, aşa că îl vom
regăsi integral în produsele de ardere. Reacţia de ardere a metanului, pentru cazul când
se consideră că aceasta are lor în prezenţa aerului, este:
148 Termodinamica arderii
CH 4 + 2O2 + 2(3 ,76 )N 2 → CO 2 +2 H 2 O + 2(3 ,76 )N 2 (5.3)
Din relaţia (5.3) se poate deduce cantitatea de aer necesară arderii. Astfel, pentru
un kilomol de metan sunt necesari 2(1O2+3,76N2) = 9,52 kilomoli de aer. Dacă avem în
vedere că un kilomol de metan conţine 16 kilograme, rezultă că pentru un kilogram de
metan avem nevoie de 9,52 / 16 = 0,595 kilomol de aer.
Observăm că atât carbonul, cât şi hidrogenul, s-au oxidat complet, iar produşii
de ardere nu mai conţin oxigen. Acest proces de ardere se numeşte stoichiometric
deoarece constituenţii combustibilului (metanului, în acest caz) se oxidează complet,
utilizând cantitatea minimă de aer necesară. Cantitatea minimă de aer necesară arderii
complete se notează cu LminM şi se exprimă în kilomoli de aer pentru un kilogram de
combustibil.
Din relaţia (5.3) putem deduce compoziţia gazelor de ardere. Astfel, numărul
total de kilomoli al produselor de ardere este:
n = 1(CO2 ) + 2(H 2 O ) + 7 ,52( N 2 ) = 10 ,52 kilomol

1
yCO2 = rCO2 = = 0 ,095057
10 ,52
2
y H 2O = rH 2O = = 0 ,190114
10 ,52
7 ,52
y N 2 = rN 2 = = 0 ,7148288
10 ,52
verificare: yCO2 + y H 2O + y N 2 = 0 ,9999998 ≈ 1
5.1.1 Arderea unei hidrocarburi de tipul C x H y
Considerăm cazul general în care o hidrocarbură de tipul C x H y arde complet cu

aerul minim necesar. Reacţia chimică de oxidare este:
C x H y + β O2 (O2 + 3,76 N 2 ) → β CO2 CO2 + β H 2O + β N 2 N 2 (5.4)
Coeficienţii β O2 , β CO2 , β H 2O , β N 2 poartă numele de coeficienţi stoichiometrici.

Ei se determină făcând bilanţul atomilor în relaţia (5.4):
C : β CO2 = x (5.5)
y
H : 2 β H 2O = y ⇒ β H 2O = (5.6)
2
βH O y
O : β O2 = β CO2 + 2
= x+ (5.7)
2 4
⎛ y⎞
N : β N 2 = β O2 ⋅ 3 ,76 ⇒ β N 2 = 3,76 ⋅ ⎜ x + ⎟ (5.8)
⎝ 4⎠
Introducând valorile coeficienţilor stoichiometrici în relaţia (5.4) şi ţinând seama

că (O2 + 3 ,76 N 2 ) = 4 ,76 kilomoli de aer, aceasta devine:
⎛ y⎞ y ⎛ y⎞
C x H y + ⎜ x + ⎟ ⋅ 4 ,76 (aer ) → xCO2 + H 2 0 + ⎜ x + ⎟ ⋅ 3,76 N 2 (5.9)
⎝ 4⎠ 2 ⎝ 4⎠
Arderea care se desfăşoară cu aerul minim necesar arderii complete a

elementelor ce alcătuiesc combustibilul (5.9) este un caz ideal, ce permite definirea unor
mărimi utile în analiza procesului real de ardere.
Se notează cu Lmin M şi se defineşte cantitatea minimă de aer, molară, necesară
arderii complete a unui kilogram din hidrocarbura de tipul C x H y , sau cantitatea
stoichiometrică de aer:
⎛ y⎞
4 ,76 ⋅ ⎜ x + ⎟
⎝ 4 ⎠ ⎡ kmol ⋅ aer ⎤
Lmin M = ⎢ 1kg ⋅ comb.⎥ (5.10)
M Cx H y ⎣ ⎦
Cantitatea minimă, masică de aer necesară arderii complete se determină cu

formula (5.11), în care coeficientul 29 reprezintă masa moleculară a aerului:
⎡ kg ⋅ aer ⎤
l min = 29 ⋅ Lmin M ⎢ ⎥ (5.11)
⎣ 1kg ⋅ comb.⎦
În arderile reale din instalaţii şi motoare, datorită imposibilităţii realizării unui

amestec omogen de combustibil şi aer, acestea se desfăşoară cu o cantitate mai mare de
aer decât aerul minim necesar ardeii complete. Notăm cu L cantitatea molară reală de
aer utilizată pentru arderea unui kilogram de combustibil (l cantitatea masică reală de
aer utilizată pentru arderea uni kilogram de combustibil). Se defineşte excesul de aer ca
fiind raportul între aerul real al arderii şi aerul minim necesar arderii complete:
L l
λ= = (5.12)
Lmin M l min
Pentru arderea diferitelor tipuri de combustibili, valorile excesului de aer sunt

1,05..1,2 pentru combustibili gazoşi, 1,2..1,4 pentru combustibili lichizi, 1,25..1,4
pentru combustibili solizi, în jurul valorii 1 pentru arderea benzinei în motoarele cu
aprindere prin scânteie, etc.
O altă mărime importantă referitoare la raţia combustibil - aer este dozajul.
Acesta se defineşte ca fiind raportul între masa de aer reală a arderii şi masa
combustibilului implicat în procesul de ardere.
maer ⎡ kg ⋅ aer ⎤
d= = l⎢ ⎥ (5.13)
mcombustibil ⎣ 1kg ⋅ comb.⎦
Dacă hidrocarbura C x H y arde cu excesul de aer λ > 1, atunci în gazele de ardere

va pare oxigen în exces, iar relaţia stoichiometrică de ardere (5.9) se transformă astfel:
⎛ y⎞ y ⎛ y⎞ ⎛ y⎞
C x H y + λ ⎜ x + ⎟ ⋅ 4 ,76 (aer ) → xCO2 + H 2 0 + (λ − 1)⎜ x + ⎟O2 + λ ⎜ x + ⎟ ⋅ 3,76 N 2
⎝ 4⎠ 2 ⎝ 4⎠ ⎝ 4⎠
(5.14)
Din relaţia generală de ardere (5.14) se pot deduce mărimile utile în calculul
procesului de ardere. Am sintetizat în tabelul T 5.1 rezultatele analizei procesului de
ardere completă a unui kilogram din hidrocarbura C x H y cu excesul de aer λ. În acest
tabel sunt prezentate formulele de calcul pentru aerul necesar arderii şi pentru produsele
de ardere, rezultatele fiind obţinute în kilomoli. Alegerea acestei unităţi de măsură
favorizează calcularea cu uşurinţă a compoziţiei gazelor de ardere în fracţii volumice.
Tabelul T 5.1
Componentul Numărul de kilomoli Fracţia
molară / volumică
Aerul arderii ⎛ y⎞
4 ,76 ⋅ λ ⋅ ⎜ x + ⎟ -
⎝ 4 ⎠ ⎡ kmol ⋅ aer ⎤
L= ⎢ 1kg ⋅ comb.⎥
M Cx H y ⎣ ⎦
Produse de ardere -
x ⎡ kmol ⋅ CO2 ⎤ nCO2
Bioxid de carbon nCO2 = ⎢ 1kg ⋅ comb.⎥ yCO2 = rCO2 =
M Cx H y ⎣ ⎦ n
y ⎡ kmol ⋅ H 2 O ⎤ n H 2O
n H 2O = y H 2O = rH 2O =
Apă 2 M C x H y ⎢⎣ 1kg ⋅ comb. ⎥⎦ n
nO2
Oxigen (λ − 1)⎛⎜ x + y ⎞⎟ yO2 = rO2 =
⎝ 4 ⎠ ⎡ kmol ⋅ O2 ⎤ n
nO2 = ⎢ 1kg ⋅ comb.⎥
M Cx H y ⎣ ⎦
⎛ y⎞ nN2
Azot 3,76 ⋅ λ ⋅ ⎜ x + ⎟ y N 2 = rN 2 =
⎝ 4 ⎠ ⎡ kmol ⋅ N 2 ⎤ n
nN2 = ⎢ 1kg ⋅ comb.⎥
M Cx H y ⎣ ⎦
Total n = nCO2 + nH 2O + nO2 + n N 2 -
În tabelul T 5.2 sunt prezentate relaţiile de calcul pentru aerul necesar arderii şi
produsele de ardere astfel încât rezultatele sunt obţinute în kilograme de substanţă pe
kilogramul de combustibil. Acest tip de analiză este utilă deoarece permite determinarea
debitului masic de aer al arderii, valoare ce se măsoară efectiv, în timp real, pe motoare
sau instalaţii de ardere, cu ajutorul traductoarelor de debit masic. Valorile măsurate
permit determinarea în timp real a raportului aer - combustibil (dozajul), astfel încât
corecţiile să fie eficiente.
O altă posibilitate oferită de formulele din tabelul T 5.2 o constituie verificarea

conservării masei pentru arderea unui kilogram de combustibil. Aceasta poate fi făcută
cu relaţia:
1 + l = ∑ ni ; i = CO2 , H 2 O ,O2 , N 2 (5.15)
i
Tabelul T 5.2
Componentul Numărul de kilograme Fracţia masică
⎛ y⎞
Aerul arderii 4 ,76 λ ⎜ x + ⎟ -
⎝ 4 ⎠ ⎡ kg ⋅ aer ⎤
l = M aer ⎢ 1kg ⋅ comb.⎥
M Cx H y ⎣ ⎦
Produse de ardere -
x ⎡ kg ⋅ CO2 ⎤ mCO2
Bioxid de carbon mCO2 = M CO2 ⎢ ⎥ g CO2 =
M Cx H y ⎣ 1kg ⋅ comb.⎦ m
y ⎡ kg ⋅ H 2 O ⎤ m H 2O
Apă m H 2O = M H 2O ⎢ ⎥ g H 2O =
2 M Cx H y ⎣ 1kg ⋅ comb.⎦ m
mO2
Oxigen (λ − 1)⎛⎜ x + y ⎞⎟ g O2 =
⎝ 4⎠ ⎡ kg ⋅ O2 ⎤ m
mO2 = M O2 ⎢ ⎥
M Cx H y ⎣ 1kg ⋅ comb.⎦
⎛ y⎞ mN 2
Azot 3,76 ⋅ λ ⋅ ⎜ x + ⎟ g N2 =
⎝ 4⎠ ⎡ kg ⋅ N 2 ⎤ m
mN2 = M N2 ⎢ ⎥
M Cx H y ⎣ 1kg ⋅ comb.⎦
Total m = mCO2 + mH 2O + mO2 + mN 2 -
Exemplul numeric E 5.1
Un debit de 0,5 kg/s octan, C 8 H 18 , arde cu excesul de aer λ=1,25 la presiunea de 0,15MPa.
Să se determine: a) compoziţia gazelor arse; b) temperatura punctului de rouă a vaporilor de
apă rezultaţi din arderea hidrogenului; c) bilanţul masic; d) debitul de aer necesar;
Soluţie:
a) Folosind formulele din tabelul T 5.1 obţinem prin calcul:
8 ⎡ kmol ⋅ CO2 ⎤
nCO2 = = 0 ,0701754 ⎢ ⎥
114 ⎣ 1kg ⋅ comb. ⎦
18 ⎡ kmol ⋅ H 2 O ⎤
n H 2O = = 0 ,0789473 ⎢ ⎥
2 ⋅ 114 ⎣ 1kg ⋅ comb. ⎦
(1,25 − 1)⎛⎜ 8 + 18 ⎞⎟
⎝ 4 ⎠ ⎡ kmol ⋅ O2 ⎤
nO2 = 0 ,02741228 ⎢ ⎥
114 ⎣ 1kg ⋅ comb.⎦
⎛ 18 ⎞
3,76 ⋅ 1,25 ⋅ ⎜ 8 + ⎟
⎝ 4 ⎠ ⎡ kmol ⋅ N 2 ⎤
nN 2 = = 0 ,515350877 ⎢ ⎥
114 ⎣ 1kg ⋅ comb.⎦
Numărul total de kilomoli de gaze de ardere este:
∑n i = 0 ,0701754 + 0 ,0789473 + 0 ,027412280 + 0 ,515350877

⎡ kmol ⋅ gaze ⎤
= 0 ,691885857 ⎢ ⎥
⎣ 1kg ⋅ comb. ⎦
Participaţiile molare (sau volumice) sunt:
0 ,0701754
yCO2 = = 0 ,1014262
0 ,691885857
0 ,0789473
y H 2O = = 0 ,1141045
0 ,691885857
0 ,02741228
yO2 = = 0 ,0396196565
0 ,691885857
0 ,515350877
y N2 = = 0 ,7448495612
0 ,691885857
Pentru verificare, vom face suma fracţiilor molare: ∑y i = 0 ,9999999317
b) Temperatura punctului de rouă a vaporilor de apă proveniţi din ardere reprezintă

temperatura la care aceştia condensează. Având în vedere că gazele de ardere reprezintă un
amestec de gaze reale, presiunea vaporilor de apă, conform legii lui Dalton, este presiunea
parţială a acestora:
p H 2O = y H 2O ⋅ p = 0 ,114104514 ⋅ 0 ,15 = 0 ,017115677 [MPa]
Din programul APAB, pentru această presiune rezultă temperatura de condensare:
Tr = 288 ,13 [K] ⇒ t = 14 ,98 [°C]
c) Făcând o comparaţie între formulele prezentate în tabelele T 5.1 şi T 5.2, observăm

că masele produselor de ardere se pot determina din cantităţile molare înmulţite cu masa
moleculară a produsului respectiv:
⎡ kg ⋅ CO2 ⎤
mCO2 = nCO2 ⋅ M CO2 = 0 ,0701754 ⋅ 44 = 3 ,0877176 ⎢ ⎥
⎡ kg ⋅ H 2 O ⎤
mH 2O = nH 2O ⋅ M H 2O = 0 ,0789473 ⋅ 18 = 1,4210514 ⎢ ⎥
⎡ kg ⋅ O2 ⎤
mO2 = nO2 ⋅ M O2 = 0 ,02741228 ⋅ 32 = 0 ,87719296 ⎢ ⎥
⎡ kg ⋅ O2 ⎤
m N 2 = n N 2 ⋅ M N 2 = 0 ,515350877 ⋅ 28 = 14 ,42982455 ⎢ ⎥
Suma maselor produselor de ardere este:
⎡ kg ⋅ gaze ⎤
∑m i = 19 ,8157 ⎢ ⎥
Aerul necesar arderii se determină cu relaţia din tabelul T 5.2:
⎛ 18 ⎞
4 ,76 ⋅ 1,25 ⋅ ⎜ 8 + ⎟
⎝ 4 ⎠ ⎡ kg ⋅ aer ⎤
l = 29 = 18 ,919956 ⎢ ⎥
114 ⎣ 1kg ⋅ comb.⎦
Bilanţul masic în acest caz este:
1kg ⋅ combustibil + 18 ,919956 kg ⋅ aer = 19 ,919956 ≈ 19 ,8157 kg ⋅ gaze
d) Debitul masic de aer pentru arderea a 0,5 kg/s octan este:
•
⎡ kg ⋅ aer ⎤
m = 0 ,5 ⋅ 18 ,919956 = 9 ,459 ⎢
⎣ s ⎥⎦
5.1.2 Analiza arderii unui combustibil definit prin compoziţia elementară
În instalaţiile de ardere industriale sunt utilizaţi combustibili care au o

compoziţie complexă. Prin analiza chimică se stabileşte compoziţia elementară a unui
kilogram de combustibil sub forma unor fracţii masice.
c+ h+ s +o+ n+ w+ z =1 (5.16)
În relaţia (5.16) semnificaţia simbolurilor utilizate este următoarea:

c – fracţia masică de carbon conţinută într-un kilogram de combustibil;
h – fracţia masică de hidrogen conţinută într-un kilogram de combustibil;
s – fracţia masică de sulf conţinută într-un kilogram de combustibil;
o – fracţia masică de oxigen conţinută într-un kilogram de combustibil;
n – fracţia masică de azot conţinută într-un kilogram de combustibil;
w – fracţia masică de apă conţinută într-un kilogram de combustibil;
z – fracţia masică de substanţe minerale, care formează cenuşa, conţinută într-un
kilogram de combustibil.
Cei mai importanţi componenţi din structura combustibilului - din punct de
vedere al arderii - sunt carbonul şi hidrogenul, deoarece reacţiile lor de oxidare
determină căldura degajată în procesul de ardere. Sulful este un element nedorit, el
apare în cantităţi mici în anumiţi combustibili, funcţie de locul de extracţie al ţiţeiului

din care s-a fabricat combustibilul. Cantităţile de azot, umiditate şi substanţe minerale
sunt mici pentru combustibili proveniţi din petrol. Cărbunii au un conţinut ridicat de
substanţe minerale, iar anumiţi combustibili speciali pe bază de alcooli au un conţinut
ridicat de oxigen în moleculă.
Pentru a determina aerul necesar arderii şi structura gazelor arse la un
combustibil cu compoziţia (5.16), se utilizează reacţiile de oxidare a componenţilor. Se
consideră oxidarea completă a carbonului, hidrogenului şi sulfului cu oxigen:
c c
c ⋅C + O2 → CO2 (5.17)
12 12
h h
h ⋅ H2 + O2 → H 2 O (5.18)
4 2
s s
s⋅S + O2 → SO2 (5.19)
32 32
Coeficienţii stoichiometrici au fost aleşi astfel încât cantităţile oxidate din

substanţele respective să fie c, h şi s kilograme. Astfel, în reacţia (5.17) s-a avut în
vedere că un kilomol de carbon are 12 kg, deci un kilogram de carbon are nevoie de
1/12 kilomoli de oxigen. Acest lucru însemnă că c kilograme de carbon vor avea nevoie
de c/12 kilomoli de oxigen, iar în final vor rezulta c/12 kilomoli de bioxid de carbon. Un
raţionament asemănător s-a efectuat şi în cazul celorlalte relaţii.
Oxigenul minim necesar arderii complete a combustibilului îl obţinem prin
însumarea oxigenului necesar oxidării fiecărui component:
c h s o ⎡ kmol ⋅ O2 ⎤
O min im = + + − ⎢ (5.20)
12 4 32 32 ⎣ 1kg ⋅ comb ⎥⎦
Dacă arderea are loc cu aer, oxigenul reprezintă numai 21% din aer, astfel aerul
minim necesar arderii complete este:
Omin im 1 ⎛ c h s o ⎞ ⎡ kmol ⋅ aer ⎤

Lmin M = = ⎜ + + − ⎟⎢ (5.21)
0 ,21 0 ,21 ⎝ 12 4 32 32 ⎠ ⎣ 1kg ⋅ comb.⎥⎦
Aerul real al arderii se exprimă în funcţie de coeficientul de exces de aer:
⎡ kmol ⋅ aer ⎤
L = λLmin M ⎢ ⎥ (5.22)
⎡ kg ⋅ aer ⎤
l = L ⋅ M aer = λ ⋅ Lmin M ⋅ M aer ⎢ ⎥ (5.23)
Masa produselor de ardere se determină prin însumarea maselor produselor de

ardere rezultate la oxidarea fiecărui component al combustibilului. Azotul din gazele de
ardere şi oxigenul în exces se determină funcţie de cantitatea totală de aer utilizată
pentru ardere. În tabelul T 5.3 sunt prezentate relaţiile de calcul pentru cazul arderii unui
combustibil definit prin analiza elementară. Aerul necesar şi produsele de ardere sunt
prezentate în kilomoli de produs pe kilogram de combustibil şi în kilograme de produs
pe kilogram de combustibil.
Tabelul T 5.3
⎡ kmol ⋅ subst .⎤ ⎡ kg ⋅ subst ⎤ Fracţia Fracţia
⎢ 1kg .comb ⎥ ⎢ 1kg ⋅ comb.⎥ molară masică
⎣ ⎦ ⎣ ⎦
Aerul arderii λ ⋅ Lmin M λ ⋅ Lmin M ⋅ M aer - -
Produse de
ardere
Bioxid de c mCO2 = nCO2 ⋅ M CO2 nCO2 mCO2
carbon nCO2 = yCO2 = g CO2 =
12 n m
Apă h m H 2O = n H 2 O ⋅ M H 2O n H 2O m H 2O
n H 2O = y H 2O = g H 2O =
2 n m
Bioxid de s mSO2 = nSO2 ⋅ M SO2 n SO2 mSO2

sulf nSO2 = y SO2 = g SO2 =
32 n m
Oxigen nO2 = 0 ,21(λ − 1)Lmin M mO2 = nO2 ⋅ M O2 nO2 mO2

y O2 = g O2 =
n m
Azot n N 2 = 0 ,79 ⋅ λ ⋅ Lmin M mN2 = nN2 ⋅ M N2 nN2 mN2
y N2 = g N2 =
n m
Total n = nCO2 + nH 2O + nSO2 m = mCO2 + m H 2O + mSO
+ mO2 + m N 2 - -
+ nO2 + n N 2
Pentru determinarea cantităţilor de carbon şi hidrogen, pentru combustibili

petrolieri lichizi de la benzine la păcură, se poate utiliza o relaţie empirică pentru
determinarea compoziţiei elementare:
c = 0 ,15 ⋅ d 1515 + 0 ,74 ; h = 1 − c; (5.24)
În această relaţie d 1515 reprezintă densitatea relativă a combustibilului petrolier lichid în

raport cu apa, ambele mărimi considerate la 15°C.
Exemplu numeric E 5.2

15
Pentru o motorină cu d 15 =0,84 să se determine: a) aerul masic necesar arderii
complete cu excesul de aer 1,3; b) fracţia volumică de bioxid de carbon din gazele de ardere.
Soluţie:
a) Din formulele (5.20), (5.21) şi (5.22) determinăm cantitatea de aer. Pentru început, cu
formula (5.24) stabilim compoziţia elementară a motorinei:
c = 0 ,15 ⋅ 0 ,84 + 0 ,74 = 0 ,866 ; h = 1 − 0 ,866 = 0 ,134
1 ⎛ 0 ,866 0 ,134 ⎞ ⎡ kmol ⋅ aer ⎤

L= ⋅ 1,3 ⋅ ⎜ + ⎟ = 0 ,6541⎢ ⎥
0 ,21 ⎝ 12 4 ⎠ ⎣ 1kg ⋅ comb.⎦
⎡ kg ⋅ aer ⎤
l = 0 ,6541 ⋅ 29 = 18 ,969 ⎢ ⎥
b) Gazele de ardere sunt formate din CO2, H2O, O2 şi N2. Folosind formulele din tabelul
T 5.3, calculăm numărul de kilomoli pentru fiecare substanţă, apoi fracţia volumică (care este
identică cu cea molară) de bioxid ce carbon:
0 ,866 ⎡ kmol ⋅ CO2 ⎤

nCO2 = = 0 ,072166 ⎢ ⎥
12 ⎣ 1kg .comb. ⎦
0 ,134 ⎡ kmol ⋅ H 2 O ⎤
n H 2O = = 0 ,067 ⎢ ⎥
2 ⎣ 1kg ⋅ comb. ⎦
⎡ kmol ⋅ O2 ⎤
nO2 = 0 ,21 ⋅ (1,3 − 1) ⋅ 0 ,6541 = 0 ,0412083 ⎢ ⎥
⎡ kmol ⋅ N 2 ⎤
n N 2 = 0 ,79 ⋅ 1,3 ⋅ 0 ,6541 = 0 ,67176 ⎢ ⎥
⎡ kmol ⋅ gaze ⎤
n = ∑ ni = 0 ,072166 + 0 ,067 + 0 ,0412083 + 0 ,67176 = 0 ,852134 ⎢ ⎥
⎣ 1kg ⋅ comb. ⎦
0 ,072166
rCO2 = yCO2 = = 0 ,08468 ⇒ rCO2 = 8 ,468%
0 ,852134
5.1.3 Determinarea excesului de aer prin analiza gazelor de ardere
Prin proiectarea unui proces de ardere se calculează cantitatea de aer reală a

arderii corespunzătoare excesului de aer adoptat şi se estimează gazele arse ce rezultă în
urma procesului. Desfăşurarea reală a procesului de ardere este, în general, diferită de
aceste valori teoretice calculate. Din această cauză, procesele industriale de ardere sunt
controlate şi conduse în permanenţă de instalaţii care - din analiza gazelor de ardere
rezultate - determină aerul real al arderii, îl compară cu valorile stabilite în procesul de
proiectare, după care determină valorile de corecţie majore, la care se adaugă corecţiile
minore determinate pentru încadrarea noxelor în standardele în vigoare.
Procesul real de ardere este un proces dinamic în care parametrii de intrare,

cantitatea de aer şi de combustibil variază continuu, deci şi gazele arse variază -
cantitativ şi calitativ - astfel încât instalaţiile moderne de ardere nu se concep fără
analiza permanentă a gazelor de ardere.
După cum am observat, principalii constituenţi ai unui combustibil, care prezintă
interes în procesul de ardere, sunt carbonul şi hidrogenul. Aceste două elemente au o
comportare diferită faţă de oxigen. Astfel, hidrogenul are o afinitate mai mare faţă de
oxigen, lucru care face ca totdeauna acesta să se oxideze complet. Carbonul are o
afinitate mai mică faţă de oxigen, lucru care poate conduce - în procesele reale de ardere
- la oxidarea incompletă a carbonului, fapt ce determină apariţia în gazele de ardere a
monoxidului de carbon, CO .
Chiar dacă arderea se produce cu exces de aer, imperfecţiunile ce apar în
realizarea unui amestec omogen aer - combustibil, datorate intensităţii mari a turbulenţei
din focar, conduc la apariţia în gazele de ardere a monoxidului de carbon.
1
C + O2 → CO (5.25)
2
Din reacţia de oxidare a carbonului la monoxid de carbon (5.25) observăm că un

kilomol de carbon are nevoie de 0,5 kilomoli de oxigen şi rezultă un kilomol de
monoxid de carbon.
Considerăm relaţia generală de ardere a unei hidrocarburi de tipul C x H y cu
excesul de ardere λ, în care în gazele de ardere apare şi monoxidul de carbon. Notăm cu
r fracţia de carbon care se oxidează la monoxidul de carbon şi o definim astfel:
nCO
r= (5.26)
nCO 2 + nCO
Cu această notaţie, reacţia generală de ardere este:
⎡⎛ r⎞ y⎤ y
C x H y + λ ⎢⎜ 1 − ⎟ x + ⎥ ⋅ (O2 + 3,76 N 2 ) → (1 − r ) ⋅ x ⋅ CO2 + r ⋅ x ⋅ CO + H 2 O +
⎣⎝ 2 ⎠ 4⎦ 2
(λ −`1)⋅ ⎡⎢⎛⎜ 1 − r ⎞⎟ x + y ⎤⎥ ⋅ O2 + 3,76 ⋅ λ ⋅ ⎡⎢⎛⎜ 1 − r ⎞⎟ x + y ⎤⎥ ⋅ N 2 (5.27)

⎣⎝ 2⎠ 4⎦ ⎣⎝ 2⎠ 4⎦
Prin măsurarea gazelor de ardere se poate determina excesul de aer. Se consideră

cunoscut combustibilul (valorile x şi y) şi se notează cu a cantitatea de monoxid de
carbon din gazele de ardere, iar cu b cantitatea de oxigen din gazele de ardere. Utilizând
coeficienţii stoichiometrici din relaţia (5.27), putem scrie:
r⋅x = a (5.28)
(λ − 1) ⋅ ⎡⎢⎛⎜ 1 − r ⎞⎟ x + y ⎤⎥ = b (5.29)
⎣⎝ 2⎠ 4⎦
Din rezolvarea sistemului format din (5.28) şi (5.29), având în vedere că valorile
a, b sunt cunoscute din măsurarea gazelor arse, iar valorile x, y sunt cunoscute din
analiza combustibilului, rezultă:
b
λ= +1 (5.30)
⎛ a ⎞ y
⎜1 − ⎟⋅ x +
⎝ 2⋅ x ⎠ 4
În cazul general, din analiza gazelor de ardere uscate - adică fără vaporii de apă
proveniţi din arderea hidrogenului - se determină, prin măsurători, valorile următoarelor
fracţiilor molare / volumice: y CO 2 , yCO şi yO2 .
Cantitatea de azot din gazele de ardere rezultă prin diferenţă:
(
y N 2 = 1 − yCO2 + yCO + yO2 ) (5.31)
21
Cantitatea de oxigen intrată în ardere este y N . Deoarece coeficientul de
79 2
exces de aer are drept referinţă arderea stoichiometrică - adică arderea completă cu
oxigenul minim necesar acestei reacţii - în cazul când apare CO , monoxidul de carbon,
în gazele de ardere, acesta indică o ardere incompletă. Oxigenul în exces din gazele de
ardere, faţă de oxigenul teoretic al arderii stoichiometrice este yO2 − 0 ,5 ⋅ yCO . Pentru
arderea completă, trebuie să scădem din oxigenul rămas în gazele de ardere oxigenul
necesar oxidării complete a monoxidului de carbon.
Excesul de aer, cu notaţiile de mai sus, are expresia:
21
yN
λ= 79 2 (5.32)
21
(
y N − yO2 − 0 ,5 ⋅ yCO2
79 2
)
5.2 Analiza energetică a procesului de ardere
Cantităţile de substanţe implicate în procesul de ardere aduc cu ele o anumită

cantitate de energie. Chiar în timpul reacţiei de ardere se degajă o importantă cantitate
de căldură pe care o poartă produsele de ardere.
Fig. 5.1
De cele mai multe ori, procesele de ardere se desfăşoară în spaţii denumite

camere de ardere. Aici este introdus aerul de ardere şi combustibilul, iar în urma
reacţiei de ardere rezultă produsele de ardere. Pe lângă energiile purtate de aer,
combustibil şi produsele de ardere, mai putem evidenţia căldura degajată în reacţia de
ardere şi eventual lucrul mecanic produs datorită variaţiei volumului gazelor de ardere.
Relaţia primului principiu al termodinamicii, în acest caz, este:
Q + H R = Lt + H P (5.33)
În relaţia de mai sus, cu H R s-a notat entalpia reactanţilor (substanţele care intră
în reacţie), iar cu H P s-a notat entalpia produselor de ardere. Detaliind entalpiile de mai
sus:
Q + ∑ ni hi = Lt + ∑ n j h j (5.34)
R P
5.2.1 Entalpia de formare
Vom considera o reacţie simplă, prin care carbonul se oxidează la bioxid de

carbon:
C + O2 → CO2 (5.35)
Pentru a putea evalua energiile implicate în această reacţie, se consideră o stare

de referinţă definită de parametrii p0 = 0,1MPa şi t0 = 25 °C, pentru care entalpiile
reactanţilor şi a produselor de ardere sunt considerate nule.
Relaţia (5.34) particularizată pentru acest caz este:
O
Q + ∆h0C→ p ,T + ∆h0→ p ,T = h CO
f ,0 + ∆h0 → p ,T
2 CO2
(5.36)
În relaţia de mai sus s-a notat cu h CO

f ,0
2
entalpia de formare a bioxidului de
carbon, considerându-se starea de referinţă starea “0” definită anterior. Valorile
entalpiilor de formare se găsesc în tabelul din Anexa 3. Variaţiile de entalpie ale
reactanţilor şi ale produselor de ardere se pot calcula utilizând relaţiile din Anexa 4.
Considerând că reactanţii au parametrii stării de referinţă şi că produsele de
ardere sunt răcite până la această stare, relaţia (5.36) devine:
Q = h CO
f ,0 = −393.522 [kJ]
2
(5.37)
Entalpia bioxidului de carbon în altă stare, caracterizată de parametrii p şi T, se

determină astfel:
p ,T = h f ,0 + ∆h0 → p ,T
h CO CO2 CO2
2
(5.38)
Relaţia (5.38) reprezintă modul de calcul al entalpiei unei substanţe într-o stare
de parametrii p, T în raport cu starea de referinţă “0”.
5.2.2 Determinarea temperaturii de ardere
O mărime importantă a proceselor de ardere o reprezintă temperatura produselor

de ardere, denumită şi temperatura flăcării. Pentru a determina pe cale teoretică această
mărime, se fac următoarele ipoteze:
- se consideră că arderea are loc într-un volum de control, fără pierderi de
căldură către exterior. Această ardere teoretică se mai numeşte ardere
adiabată, iar temperatura de ardere - în aceste condiţii - se numeşte
temperatura adiabată a flăcării;
- reactanţii se consideră în starea de referinţă “0”, deci entalpiile purtate de
aceştia sunt nule;
- reacţia de ardere este izobară, ea are loc la presiunea p0 = 0,1MPa;
Având în vedere ipotezele de mai sus, rezultă că produsele de ardere vor avea o
temperatură mai mare decât temperatura reactanţilor (T0). Aceasta reprezintă
temperatura adiabată a flăcării.
Bilanţul energetic, în ipotezele de mai sus, este reprezentat de egalitatea
entalpiilor reactanţilor şi a produselor de ardere:
∑ (h
R
f ,0 + ∆h0→ p ,T ) = ∑ (h f ,0 + ∆h0→ p ,T )
P
(5.39)
Considerând pentru reactanţi starea de referinţă “0”, relaţia de mai sus se

simplifică:
∑ (h ) = ∑ (h
R
f ,0
P
f ,0 + ∆h0→ p ,T ) (5.40)
Relaţia (5.40) reprezintă o ecuaţie în care necunoscuta este temperatura. Prin

rezolvarea ei se determină temperatura adiabatică a flăcării.
Octanul ( C 8 H 18 ), în fază lichidă, este ars în aer cu un exces λ = 4. Octanul şi aerul se

consideră la temperatura de 25°C. Să se determine temperatura adiabatică a flăcării.
Soluţie:
Reacţia de ardere a octanului cu excesul de aer din problemă este:
⎛ 18 ⎞ 18 ⎛ 18 ⎞
C8 H 18 + 4 ⋅ ⎜ 8 + ⎟ ⋅ 4 ,76 ⋅ aer → 8 ⋅ CO2 + ⋅ H 2 O + (4 − 1)⎜ 8 + ⎟ ⋅ O2 +
⎝ 4 ⎠ 2 ⎝ 4 ⎠
⎛ 18 ⎞
4 ⋅ ⎜ 8 + ⎟ ⋅ 3,76 N 2
⎝ 2 ⎠
Considerând entalpiile aerului şi a octanului nule în starea de referinţă, ecuaţia de bilanţ

energetic este:
(
h Cf8 H 18 = 8 ⋅ h CO
f
2
+ ∆h0CO ) (
→T + 9 ⋅ h f
2 H 2O
)
+ ∆h0H→2OT + 37 ,5 ⋅ ∆h0O→2 T + 188 ⋅ ∆h0O→2 T
Din Anexa 4 se observă că entalpiile de formare pentru oxigen şi azot sunt nule.
Variaţia entalpiilor produselor de ardere se exprimă funcţie de temperatură, utilizând relaţiile din
Anexa 4. Vom prezenta modul de calcul al variaţiei entalpiei bioxidului de carbon, celelalte
calcule fiind asemănătoare.
Expresia căldurii izobare molare a bioxidului de carbon, conform Anexei 4, este:
(C )
p CO
2
= −3,7357 + 30 ,529 ⋅ θ 0 ,5 − 4 ,1034 ⋅ θ + 0 ,024198 ⋅ θ 2
T
⎡ 30 ,529 ⋅θ 1,5 4 ,1034 ⋅θ 2 0 ,024198 ⋅θ 3 ⎤ 100
T
∆h298
CO2
→T ( )
= ∫ 100 ⋅ C p θ dθ = ⎢− 3,7357 ⋅θ + − + ⎥ 298
298 ⎣ 1,5 2 3 ⎦
100
Prelucrând asemănător celelalte variaţii de entalpie ale produselor de ardere, introducându-le în

ecuaţia de bilanţ termic, rezultă o ecuaţie în T:
(− 250150 ) − 8 ⋅ (− 393522 + ∆h298

CO
→T ) − 9 ⋅ (− 241826 + ∆h298 →T ) −
2 H O 2
37 ,5 ⋅ ∆h298
O2
→T − 37 ,5 ⋅ ∆h298 →T = 0
N2
Ecuaţia de mai sus se rezolvă numeric. Se caută valorile lui T pentru care expresia schimbă
semnul.
T Val. Ecuaţie
950 91175
960 9140
970 -73039
…………. …………….
961 928.75
962 -7284.2
Din datele de mai sus putem aprecia ca valoare a temperaturii adiabate a flăcării T=961,5[K]
O mărime importantă o constituie entalpia de reacţie sau căldura de reacţie.

Aceasta se obţine făcând diferenţa dintre entalpiile produselor de ardere şi entalpia
reactanţilor:
hRP = ∑ ni (h if + ∆h0i →T ) − ∑ n j (h fj + ∆h0j→T ) (5.41)

R P
Dacă se consideră că reactanţii si produsele de ardere sunt la starea de referinţă

(0,1MPa, 25°C), relaţia (5.49) suferă o simplificare importantă:
hRP = ∑ ni ⋅ h if − ∑ n j ⋅ h fj (5.42)
R P
În tehnică, această mărime se numeşte putere calorică, se notează cu H şi este de

două feluri: superioară şi inferioară. Dacă apa din produsele de ardere este sub formă de
vapori, valoarea puterii calorice este mai mică, ea se notează cu indicele “i”, adică Hi. În
cazul când vaporii de apă proveniţi din arderea hidrogenului sunt în stare lichidă,
mărimea se numeşte putere calorică superioară şi se notează cu indicele “s”, adică Hs.
Să se determine entalpia de reacţie pentru gazul metan în două cazuri: a) apa rezultă în stare
de vapori (Hi puterea calorică inferioară); b) apa rezultă în stare lichidă (Hs puterea calorică
superioară).
Soluţie:
Reacţia de oxidare a metanului este:
CH 4 + 2 ⋅ O2 → CO2 + 2 ⋅ H 2 O
Aplicăm relaţia (5.42):
hRP = h CO
f
2
+ 2 ⋅ h Hf 2O − h CH
f
4
Din Anexa 3 alegem entalpiile de formare.
a) pentru cazul când apa rezultă sub formă de vapori:
⎡ kJ ⎤
hRP = (− 393522 ) + 2 ⋅ (241826 ) − (− 74873) = 802301⎢ ⇒
⎣ kmol ⎥⎦
802301 ⎡ kJ ⎤
Hi = = 50143,8 ⎢ ⎥
16 ⎣ kg ⎦
b) pentru cazul când apa rămâne în stare lichidă:
⎡ kJ ⎤
hRP = (− 393522 ) + 2 ⋅ (285830 ) − (− 74873) = 890309 ⎢ ⇒
⎣ kmol ⎥⎦
890309 ⎡ kJ ⎤
Hs = = 55644 ,31⎢ ⎥
16 ⎣ kg ⎦
5.3 Analiza arderii în cazul procesului de combustie subterană
Combustia subterană este un procedeu termic de recuperare secundară a ţiţeiului.

Conform acestui procedeu, stratul productiv este aprins, apoi se injectează aer pentru
întreţinerea arderii. Sondele în jurul cărora se aprinde stratul, apoi se injectează aer, se
numesc sonde de injecţie. Sondele prin care se extrag produsele din strat se numesc
sonde de reacţie.
În urma aprinderii stratului şi a injecţiei continue de aer se formează frontul de
combustie; acesta împinge fracţiile nearse ale petrolului către sondele de reacţie.
Fracţiile mai grele de hidrocarburi se transformă - ca urmare a temperaturii ridicate din
faţa frontului de ardere - într-un precipitat cărbunos, cu un conţinut redus de hidrogen
(ca urmare a unor reacţii de piroliză de tipul dehidrogenării). Acest precipitat este numit
de obicei, în mod impropriu, cocs. Cocsul este ars, în prezenţa oxigenului din gazul
injectat, constituind carburantul procesului de combustie directă. Zona spălată de frontul
de combustie (zona „arsă”) nu va mai conţine compuşi organici.
De-a lungul unui profil vertical, trasat de la sonda de injecţie către cea de reacţie,
se separă - în mod convenţional - patru zone principale, numerotate în ordine
crescătoare din amonte spre aval (fig. 5.2).
Zona 1 este zona arsă, în care aerul injectat se preîncălzeşte la contactul cu
matricea rocii, recuperând o mică parte din căldura reziduală a combustiei; această zonă
constituie, deci, un fel de schimbător de căldură, a cărui temperatură scade spre amonte.
Fig. 5.2
Zona 2 este zona de combustie, unde cocsul arde în prezenţa oxigenului conţinut
de aerul injectat; temperatura atinsă aici este dependentă, în mod esenţial, de natura şi
de ponderea diferitelor substanţe solide, lichide şi gazoase prezente în mediul poros.
Zona 3 este zona de formare a cocsului, în care fracţiile mai grele de
hidrocarburi, care nu au fost nici dezlocuite şi nici vaporizate, suferă un proces de
piroliză sau un proces combinat de piroliză şi oxidare, dacă în zona de combustie 2 nu a
fost consumat integral oxigenul conţinut în gazul injectat.
Zona 4 este zona în care temperatura este suficient de scăzută încât să nu mai
aibă loc reacţii chimice. Această zonă este spălată de către gazele arse şi de către
fluidele dezlocuite. În funcţie de fenomenele care se produc, se pot separa două
subzone:
4.1. subzona din vecinătatea zonei 3, în care are loc un fenomen combinat de
vaporizare-recondensare a fracţiilor uşoare ale petrolului, precum şi a apei din
formaţiune. Tot în această subzonă condensează şi apa rezultată din reacţiile de
combustie. Fenomenul de vaporizare-condensare accelerează transferul de căldură către
aval, în faţa frontului de combustie.
4.2. subzona din aval, în care temperatura este mai scăzută decât cea de
condensare a apei. În această subzonă se constată existenţa unui banc de apă, a cărui
saturaţie este mai mare decât cea iniţială a zăcământului. În faţa acestei subzone apare
un banc de petrol, cu saturaţia sp > spi. Domeniul ocupat de bancul de apă şi de cel de
petrol constituie o zonă cu gradienţi mari de presiune, mai ales dacă petrolul este foarte
vâscos. La o distanţă mai mare faţă de sonda de injecţie, caracteristicile mediului poros
revin treptat la valorile iniţiale.
În cazul procesului de combustie subterană, datorită imposibilităţii realizării
unui amestec omogen între aer şi combustibil, vom avea întotdeauna de-a face cu o
ardere incompletă, lucru ce va determina apariţia în gazele de ardere a monoxidului de
carbon ( CO ). Având în vedere că ţiţeiul reprezintă un amestec de hidrocarburi, reacţia
generală de ardere este reprezentată de ecuaţia (5.27), la care se introduce notaţia:
x
X CH = (5.43)
y
Cu r s-a notat fracţia monoxidului de carbon din gazele de ardere definită de

relaţia (5.26):
nCO
r= (5.44)
nCO 2 + nCO
X CH reprezintă raportul între numărul de atomi de hidrogen şi numărul de atomi

de carbon ai combustibilului. Cu această notaţie, ecuaţia (5.27) devine:
⎡⎛ r⎞ X ⎤ X CH
CH X CH + λ ⎢⎜ 1 − ⎟ + CH
2⎠ 4 ⎥ ⋅ (O2 + 3 ,76 N 2 ) → (1 − r ) ⋅ CO2 + r ⋅ CO + 2 H 2 O +
⎣⎝ ⎦
(λ −`1)⋅ ⎡⎢⎛⎜ 1 − r ⎞⎟ + X CH ⎤⎥ ⋅ O2 + 3,76 ⋅ λ ⋅ ⎡⎢⎛⎜ 1 − r ⎞⎟ + X CH ⎤⎥ ⋅ N 2 (5.45)

⎣⎝ 2⎠ 4 ⎦ ⎣⎝ 2⎠ 4 ⎦
Parametrii acestei reacţii de ardere se definesc experimental, prin realizarea

combustiei unei probe de zăcământ, în laborator. Din analiza gazelor de ardere rezultate
se determină parametrul X CH ce caracterizează combustibilul. Pe baza acestei valori şi
a reacţiei (5.44) se determină aerul necesar combustiei, un parametru important pentru
proiectarea exploatării.
Cantitatea molară de aer necesară arderii unui kilogram de combustibil este:
⎛ X ⎞ ⎡ kmol ⋅ aer ⎤
L = 4 ,76 ⋅ λ ⋅ ⎜ 1 − r + CH ⎟⎢ ⎥ (5.46)
⎝ 4 ⎠ ⎣ 1kg ⋅ comb.⎦
Cantitatea masică de aer necesară arderii unui kilogram de combustibil este:
⎛ X ⎞
4 ,76 ⋅ λ ⋅ ⎜ 1 − r + CH ⎟
l= ⎝ 4 ⎠ ⎡ kg ⋅ aer ⎤ (5.47)
M CH X CH ⎢ 1kg ⋅ comb.⎥
⎣ ⎦
5.4 Controlul arderii şi poluarea
În urma reacţiilor de ardere, pe lângă efectul favorabil - obţinerea căldurii

necesare producerii de lucru mecanic sau utilizării în alte procese - sunt eliminate în
atmosferă gazele arse. Dintre acestea, o parte sunt nocive, de aceea eliminarea lor în
atmosferă este reglementată de norme care, de la an la an, devin mai restrictive.
Controlul noxelor (componentelor nocive din gazele de ardere) şi menţinerea lor în
limitele prescrise se realizează printr-o monitorizare permanentă a gazelor arse, în
funcţie de care se realizează, automat, reglarea parametrilor arderii.
Numărul mare de autovehicule propulsate de motoare otto sau diesel, care
circulă la ora actuală, constituie unul din principalii factori poluanţi. Structura noxelor
pentru motoarele cu aprindere prin scânteie este prezentă în figura 5.3:
Fig. 5.3
Observăm că noxele motoarelor otto sunt alcătuite din hidrocarburi nearse, oxid
de azot şi monoxid de carbon. Datorită temperaturilor mari din timpul arderii, o mică
parte din azotul din aer se oxidează şi apare în gazele de ardere sub formă de oxizi de
azot.
La motoarele diesel, structura noxelor (fig. 5.4) ne arată că acestea sunt alcătuite
din dioxid de sulf (datorat oxidării sulfului conţinut de combustibil), hidrocarburi
nearse, monoxid de carbon şi oxizi de azot. Se mai remarcă şi cantitatea de zece ori mai
mare de particule solide în cazul motoarelor diesel, comparativ cu motoarele otto.
Componenta principală a particulelor se situează în clasa de mărime 0,1…0,3 µm.
Deoarece particulele pot intra în plămâni, există suspiciunea existenţei pericolului de
îmbolnăvire cu cancer. Testele pe animale, cu diferite concentraţii ale noxelor existente
în gazele de ardere, au relevat influenţe cancerigene.
La motoarele diesel, particulele formează fumul; acesta deranjează prin miros şi

îngreunarea vizibilităţii. Fumul vizibil trebuie evitat, de regulă, în toate regimurile de
funcţionare.
Fig. 5.4
5.4.1 Formarea şi caracteristicile componentelor gazelor de ardere
În figura 5.5 este prezentată evoluţia componentelor gazelor de ardere funcţie de

excesul de aer. Se remarcă o puternică influenţă a excesului de aer asupra gazelor de
ardere. Acest lucru duce la concluzia că un control riguros al aerului de ardere permite
încadrarea noxelor în anumite valori.
În continuare, se vor prezenta pentru fiecare component din gazele de ardere
caracteristicile, modul de formare şi factorii care îl influenţează.
5.4.1.1 Monoxid de carbon (CO)
Monoxidul de carbon este un gaz fără culoare şi fără miros. Acesta se depune pe
hemoglobina din sânge mai bine decât o face oxigenul, ducând la intoxicaţii.
Monoxidul de carbon ia naştere în principal la lipsa de aer (λ < 1), adică la un
amestec bogat, atunci când sistemul de alimentare modifică raportul aer - combustibil
astfel încât cantitatea de aer reală a arderii scade sub cea stoichiometrică. În cazul unei
cantităţi de combustibil mai mici, adică la un excedent de aer (λ > 1), deci un amestec
sărac, concentraţia de CO din gazele de eşapament depinde de distribuţia neomogenă a
combustibilului în camera de ardere şi de oscilaţiile din compoziţia amestecului de la un
ciclu la altul.
În zona amestecurilor bogate (aer mai puţin decât cel stoichiometric), formarea
de CO scade aproape liniar cu creşterea lui λ (figura 5.4). În zona amestecurilor sărace
(la un excedent de aer), formarea de CO este foarte mică şi aproape independentă de λ.
La o valoare λ = 1, emisiunea de CO depinde de distribuţia uniformă a combustibilului
la fiecare cilindru în parte.
Adaptarea exactă, în permanenţă, a raportului aer-combustibil şi a reglajului
instalaţiei de aprindere la motoarele otto a dus la scăderea drastică a emisiunii de
monoxid de carbon. Astăzi, pentru motoarele moderne, procentul de CO din gazele de
ardere este mai mic de 1,5%.
Fig. 5.5
5.4.1.2 Hidrocarburi (HC)
Acest paragraf se referă la hidrocarburile nearse ce apar în gazele de ardere;

pentru uşurinţa expunerii, ele au fost denumite prescurtat hidrocarburi.
Lipsa de aer (λ < 1) duce, la fel ca la monoxidul de carbon, la o ardere
incompletă şi deci la hidrocarburi nearse şi arse parţial. În zona λ > 1,1 concentraţia de
hidrocarburi creşte datorită unei arderi proaste.
Producerea de hidrocarburi prezintă, la o valoare λ = 1, un minim. În zona
amestecurilor bogate, emisiunea de hidrocarburi creşte deoarece nu pot fi arse toate
hidrocarburile, pentru că lipseşte oxigenul necesar; iar în zona amestecurilor sărace,
neomogenităţile locale si turbulenţa din camera de ardere favorizează producerea de
hidrocarburi.
O cantitate mare de hidrocarburi nearse în gazele de eşapament pot fi cauzată de:
reglarea greşită a aprinderii, bujii ancrasate, fişele de bujii prezintă întreruperi, rateuri
ale instalaţiei de aprindere, sistem de aspiraţie neetanş, neetanşeitatea cilindrului sau
injectoare îmbâcsite. O altă cauză poate fi şi un consum mare de ulei.
O aerisire neetanşă a carterului motorului (legătură spre conducta de aspiraţie
sau filtru de aer) duce la emisii de hidrocarburi în atmosferă.
5.4.1.3 Oxizi de azot (Nox)
Temperatura şi presiunea ridicată în timpul arderii duc la oxidarea unei părţi a

azotului existent în amestec. Pe lângă oxidul de azot NO se mai găsesc, în cantităţi mai
mici, bioxid de azot NO2 şi azotat N2O. NO este un gaz incolor, care în aer se oxidează
formând NO2. NO2 este un gaz de culoarea ruginii, cu un miros înţepător. Irită plămânii
prin atacarea ţesuturilor şi este cunoscut drept noxă puternică pentru sânge.
Producerea de NOx atinge un maximul pentru λ = 1,05…1,1 şi scade atât în
zona amestecurilor bogate, cât şi în zona amestecurilor sărace. Acest proces depinde de
temperatura din camera de ardere, care este maximă pentru valoarea λ = 1 şi scade în
ambele sensuri.
5.4.1.4 Bioxidul de carbon (CO2)
Bioxidul de carbon se obţine la arderea carbonului. Atât oamenii, cât şi

animalele, expiră CO2. Nu este vorba de un gaz dăunător sănătăţii.
Creşterea concentraţiei bioxidului de carbon din atmosferă se numără printre
cele mai importante cauze pentru efectul de seră. Această creştere este cauzată de
arderea combustibililor de către industrie, gospodăriile particulare, traficul rutier, dar şi
de tăierea copacilor. Procentul de bioxid de carbon datorat traficului rutier este estimat
la 10-15%. Pe lângă reducerea noxelor propriu-zise, mai există şi sarcina de a menţine
consumul de combustibil cât mai mic cu putinţă, deoarece emisiile de CO2 la
autovehicule sunt proporţionale cu consumul de combustibil.
5.4.1.5 Oxigenul
Oxigenul (O2) apare în gazele de eşapament în cazul când excesul de aer este
supraunitar (λ>1), deci la un amestec sărac. La depăşirea valorii λ = 1 se remarcă o
creştere clară a procentajului de O2. Concentraţia de oxigen, împreună cu maximul
bioxidului de carbon, este un indicator pentru trecerea de la zona amestecurilor bogate
la zona amestecurilor sărace. Mai poate fi, însă, şi un indiciu pentru zone neetanşe în
sistemul de aspiraţie şi de evacuare sau rateuri (întreruperi în procesul de ardere).
5.4.1.6 Bioxid de sulf (SO2)
Sulful arde împreună cu oxigenul din aer şi formează bioxidul de sulf (SO2). În
contact cu apa se formează acid sulfuros, proces cunoscut sub denumirea de „ploaie
acidă”, care este nociv pentru mediu. Sulful există în cantitate mică în combustibil, mai
puţin în benzină decât în motorină.
5.4.1.7 Fum / particule / negru de fum
Particule de negru de fum iau naştere în mod special la arderile care au loc în
motoarele diesel; aceste particule sunt formate în principal din atomi de carbon. Prin
experienţe pe animale s-a determinat faptul că aceste particule sunt cancerigene.
Alte componente solide sunt: sulful, funinginea şi particulele rezultate în urma

frecării. Toate bucăţelele solide din gazele de ardere formează fumul, respectiv
particule.
5.4.2. Utilizarea catalizatorului pentru combaterea noxelor
În prezent, cel mai utilizat catalizator este catalizatorul cu trei căi sau
catalizatorul selectiv. El s-a dovedit a avea cele mai bune performanţe în tratarea
gazelor de ardere la motoarele Otto. Condiţia pentru realizarea acestui lucru este o
reglare lambda cu o valoare nominală λ ≈ 1. Acest concept este folosit pentru încadrarea
valorilor noxelor în limitele impuse, reuşind să satisfacă cele mai severe norme.
Fig. 5.6
1 Pregătire amestec; 2 Catalizator trei căi NOx, HC, CO; 3 Sondă lambda;
4 Aparat de comandă electronic;
Procesele de oxidare şi reducere a componentelor gazelor de ardere, în acest

catalizator, sunt:
⎛ y⎞ y
C x H y + ⎜ x + ⎟O2 → x ⋅ CO2 + H 2 O
⎝ 4⎠ 2
2 ⋅ CO + O2 → 2 ⋅ CO2
2 ⋅ H 2 + O2 → 2 ⋅ H 2 O
2 ⋅ NO + 2 ⋅ CO → N 2 + 2 ⋅ CO2
2 ⋅ NO + 2 ⋅ H 2 → N 2 + 2 ⋅ H 2 O
Din punct de vedere constructiv, catalizatorii actuali sunt monoliţii ceramici şi

metalici. Aceştia au un strat din oxid de aluminiu care măreşte suprafaţa eficientă a
catalizatorului cu un factor de cca. 7000. Stratul catalitic este format, la catalizatorii de
oxidare, din metalele preţioase (platină şi paladiu), la catalizatorii cu trei căi - din
platină şi rodiu. Platina accelerează oxidarea hidrocarburilor şi a monoxidului de
carbon, rodiu duce la reducerea oxizilor de azot. Conţinutul de metale preţioase dintr-un
catalizator este de cca. 2-3 grame.
Două condiţii au o însemnătate specială pentru folosirea catalizatorilor:
– Motorul trebuie alimentat cu benzină fără plumb. Combustibilul cu plumb
“otrăveşte” stratul de metal preţios al catalizatorului şi duce în scurt timp la
incapacitatea de lucru irevocabilă a sistemului.
– Pentru obţinerea raportului optim de aer necesar procesului de transformare din
catalizator, amestecul aer-combustibil va trebui măsurat exact cu o sondă
lambda şi va trebui reglat în jurul valorii lambda = 1.
Temperatura de funcţionare joacă la catalizator un rol important. Condiţiile de
funcţionare ideale pentru o durată lungă de viaţă sunt asigurate în zona de temperatură
cuprinsă între cca. 400°C - 700°C, unde îmbătrânirea termică este scăzută. Dacă se
depăşesc 1000°C, îmbătrânirea termică se accentuează foarte mult, până la distrugerea
catalizatorului.
Datorită rateurilor în funcţionare ale motorului, cum ar fi de exemplu rateuri în
aprindere, temperatura catalizatorului creşte la peste 1400°C. Astfel de temperaturi duc
la distrugerea în întregime a catalizatorului prin topirea materialului suport. Pentru a
evita acest lucru, trebuie ca în special sistemul de aprindere al autovehiculelor cu
catalizator să funcţioneze cu foarte mare siguranţă şi fără întreţinere, lucru asigurat de
către sistemele electronice.
Supravegherea funcţionării catalizatorului se realizează cu sonde lambda.
Fig. 5.7
1 Electrod (+) 4 Racord electric

2 Ceramică specială 5 Ţeavă de protecţie (partea expusă la gazele de ardere)
3 Carcasă 6 Electrod (-)
În figura 5.7 este prezentată schematic o sondă lambda. La o astfel de sondă,

între cei doi electrozi ia naştere o tensiune electrică ce poate fi folosită drept unitate de
măsură pentru conţinutul de oxigen din gazele de ardere.
Sonda lambda se caracterizează prin faptul că indică modificările din compoziţia
amestecului în zona λ = 1,0 ± 0,02, adică în zona de limită între amestecuri bogate şi
amestecuri sărace. Această indicare se face printr-o modificare rapidă a tensiunii (fig
5.8).
Modificarea considerabilă a tensiunii poate fi folosită pentru dirijarea sistemului

de formare a amestecului. Sonda începe să lucreze abia de la o temperatură de cca.
300°C, dar temperatura optimă de lucru se situează la cca. 600°C. Pentru atingerea
rapidă a unui timp de reacţie la o temperatură constantă, se folosesc des sonde încălzite
electric.
Fig. 5.8
În cazul în care compoziţia amestecului deviază de la valoarea stabilită, acest

lucru va fi recunoscut de către sonda lambda în baza restului de oxigen din gazele de
ardere. Valoarea respectivă a tensiunii este transmisă aparatului electronic de comandă
pentru prepararea amestecului. Aparatul de comandă va corecta doza de combustibil.
Dacă în gazele arse nu există oxigen, înseamnă că amestecul injectat este prea bogat,
drept urmare aparatul de comandă va micşora cantitatea injectată. Dacă sonda determină
- după un anumit timp - oxigen în gazele de ardere, se va mări cantitatea injectată. În
acest fel, amestecul va oscila în jurul valorii stoichiometrice (λ=1). Frecvenţa de reglare
este condiţionată de timpul pe care gazul îl parcurge de la camera de ardere şi până la
sonda lambda şi este, la ralanti, de cca. 0,5 Hz. Frecvenţa de reglare este mai mare odată
cu creşterea turaţiei.
Modul de lucru al sondei lambda reprezintă un exemplul clasic al unei reglări în
buclă a amestecului funcţie de oxigenul din gazele de ardere.
Pe lângă funcţia de reglare a amestecului aer-combustibil, sondele lambda se
mai utilizează pentru supravegherea catalizatorului. În figura 5.9 este prezentată schema
de montare a sondelor lambda .
Prima sondă lambda, plasată în faţa catalizatorului, este utilizată pentru reglarea
amestecului aer-combustibil, iar cea de-a doua - plasată după catalizator -
supraveghează funcţionarea acestuia.
Calitatea unui catalizator depinde mult de capacitatea de utilizare a oxigenului
din gazele arse pentru oxidarea noxelor. Acest lucru este folosit pentru determinarea
randamentului catalizatorului. Pentru măsurarea randamentului, se montează o a doua
sondă lambda, după catalizator.
Fig. 5.9
1 Aparat de comandă; 2 Sondă lambda înaintea catalizatorului;

3 Sondă lambda după catalizator; 4 Catalizator;
Tensiunea sondei lambda plasată în faţa catalizatorului este prezentată cu linie

continuă în figura 5.10, iar tensiunea sondei lambda plasată după catalizator este
prezentată cu linie întreruptă (fig. 5.10).
Se observă că amplitudinea oscilaţiilor tensiunii sondei lambda plasată după
catalizator este redusă datorită scăderii cantităţii de oxigen, determinată de utilizarea
acestuia în catalizator.
Fig. 5.10
Randamentul catalizatorului se calculează din diferenţa amplitudinii oscilaţiilor

sondelor lambda. În timp, datorită îmbătrânirii catalizatorului, acesta îşi pierde
capacitatea de a utiliza oxigenul din gazele arse, astfel încât amplitudinea semnalului
sondei lambda plasată după catalizator (reprezentată cu linie punctată în fig. 5.10)
devine comparabilă cu amplitudinea semnalului sondei lambda plasată în faţa
catalizatorului (reprezentat cu linie continuă, fig. 5.10). În acest caz, diferenţa dintre
amplitudinile celor două semnale se anulează, deci randamentul catalizatorului tinde la
zero.
Catalizatorul cu trei căi oferă posibilitatea, în conlucrare cu reglarea lambda, a

diminuării emisiilor de noxe, la valori prin care se pot respecta cele mai severe
regulamente referitoare la gazele de eşapament. În interiorul zonei de reglare lambda
sunt scăzute toate cele trei componente de noxe – CO, HC şi NOx.
5.4.3 Reducerea noxelor prin recircularea gazelor arse
Recircularea gazelor de ardere constă în amestecarea unei cantităţi din gazele

arse cu aerul aspirat de motor la anumite regimuri de funcţionare, pentru a scădea
temperatura maximă de ardere, deci pentru diminuarea emisiunii NOx.
Fig. 5. 11
1 Traductor electro - pneumatic; 2 Gaze arse; 3 Ventil recirculare;

4 Aparat de comandă; 5 Turaţie; 6 Presiune aspiraţie; 7 Temperatură;
8 Dispozitiv de măsurare a masei de aer;
Comanda sistemului se face în funcţie de cantitatea de aer, poziţia clapetei de

acceleraţie (sarcina), depresiunea conductei de aspiraţie sau cea a contra-presiunii ţevii
de eşapament şi turaţie.
Recircularea se realizează la regimurile de ralanti si sarcini parţiale până la ~5%.
Debitul de gaze arse recirculate este:

– la autovehiculele pe benzină: până la 10%,
– la autovehiculele pe motorină: până la 20%.
Această metodă de reducere a oxizilor de azot s-a generalizat pe toate tipurile de
motoare. Ea este eficientă în special la circulaţia în aglomerările urbane.
Se observă că acest procedeu permite eliminarea oxizilor de azot numai la
anumite regimuri ale motorului (ralanti şi sarcini parţiale); sistemul de recirculare nu
funcţionează la repriză şi la sarcini ridicate ale motorului. Din anul 1996, normele
restrictive adoptate de SUA, Comunitatea Europeană, Japonia, etc. au impus utilizarea
catalizatorului şi la motoarele diesel, pentru a permite eliminarea noxelor la toate
regimurile.
6. Termodinamica curgerii gazelor şi vaporilor
Acest capitol prezintă transformările energetice care au loc în procesul de

curgere. Este abordată curgerea monodimensională, staţionară prin ajutaje şi prin
reţelele de palete.
Ajutajul este un tub scurt, profilat, în care se produce transformarea entalpiei
gazului în energie cinetică sau invers.
6.1 Ecuaţiile mişcării staţionare, monodimensionale, adiabate a gazelor
6.1.1 Proprietăţile stării frânate
Considerăm curgerea adiabată, monodimensională, staţionară a unui fluid.

Ecuaţia primului principiu al termodinamicii pentru acest caz (2.62) se poate scrie sub
forma:
w2
h+ = h0 (6.1)
2
În ecuaţia energiei (6.1) s-au considerat două stări: starea actuală a curgerii,
notată fără indice, şi o stare în care viteza fluidului este nulă, notată cu indicele “0”.
Această stare, în care viteza fluidului este nulă, poate reprezenta o stare reală sau o stare
teoretică. Se defineşte starea frânată, starea în care viteza fluidului este zero.
Fig. 6.1
Orice curgere a unui gaz cu o viteză nenulă poate ajunge în starea frânată prin
transformarea integrală a energiei cinetice în entalpie. Dacă curgerea de la starea actuală
la starea frânată este izentropică (adiabată, reversibilă), se obţine presiunea maximă p0
(teoretică), figura 6.1. În realitate, starea frânată care se poate obţine printr-o curgere
adiabata ireversibilă are aceeaşi valoarea a entalpiei frânate h0 dată de formula (6.1),
dar presiunea reală a gazului comprimat este mai mică decât presiunea maximă p0, iar
entropia stării ce reprezintă entalpia frânată este mai mare decât entropia fluidului în
starea actuală de curgere.
176 Termodinamica curgerii gazelor şi vaporilor
Diferenţa între entalpia frânată şi entalpia fluidului la un moment dat reprezintă

energia cinetică a unităţii de masă, nefiind influenţată de ireversibilitatea procesului.
În figura 6.2 este prezentat un ajutaj pentru care s-a definit o suprafaţă de
control. Parametrii de intrare sunt notaţi cu indicele “i”, iar cei de ieşire cu “e”.
Fig. 6.2
Ecuaţiile ce descriu curgerea unui gaz prin ajutajul din figura 6.2 sunt:
- ecuaţia conservării masei:
• •
m i = m e ⇒ ρ i wi Ai = ρ e we Ae (6.2)
- ecuaţia energiei, obţinută prin particularizarea ecuaţiei primului principiu:
(he − hi ) + 1 (we2 − wi2 ) + g (Z e − Z i ) = 0 (6.3)

2
Pentru un proces izentropic şi un fluid incompresibil din ecuaţia fundamentală a

termodinamicii, obţinem:
e
1
Tds = dh − vdp = 0 ⇒ he − hi = ∫ vdp = ( p e − pi ) (6.4)
i
ρ
1
2
( )
( pe − pi ) + 1 we2 − wi2 + g (Z e − Z i ) = 0
2
(6.5)
Ecuaţia (6.5) poartă numele de ecuaţia lui Bernoulli.

- ecuaţia transformării de stare adiabate pentru un gaz perfect este:
k −1
Te ⎛ pe ⎞ k
=⎜ ⎟ (6.6)
Ti ⎜⎝ pi ⎟⎠
6.1.2 Viteza sunetului într-un gaz perfect
În cazul gazelor, care sunt fluide compresibile, orice mică perturbaţie (variaţii
mici ale presiunii faţă de valoarea medie) apărută se propagă în masa gazului sub forma
unor unde a căror viteză este egală cu viteza sunetului. Această viteză este un parametru
important în curgerea fluidelor compresibile.
În figura 6.3 este prezentată schematic o posibilitate de producere a perturbaţilor
în masa unui gaz.
Fig. 6.3
Prin deplasarea pistonului de la capătul tubului se produce o perturbaţie

caracterizată de o mică modificarea a parametrilor în masa gazului, care se deplasează
sub forma unei unde ce are viteza c, figura 6.3 a. Pentru un observator legat de frontul
de undă al perturbaţiei, situaţia parametrilor gazului este prezentată în figura 6.3 b.
Considerăm o suprafaţă de control definită de frontul de undă. În partea stângă a acestei
suprafeţe parametrii gazului sunt perturbaţi, iar în partea dreaptă parametrii gazului sunt
neperturbaţi. Considerând curgerea staţionară într-o vecinătate a suprafeţei de control,
bilanţul energetic se poate scrie:
(h + dh ) + (c − dw)
2
= h+
c2
(6.7)
2 2
După efectuarea calculelor, expresia de mai sus devine:
c 2 − 2 ⋅ c ⋅ dw + (dw)
2
h + dh +
2
c2
( )
= h + ; dw 2 ≈ 0
2
(6.8)
dh − c ⋅ dw = 0 (6.9)
Legea conservării masei într-o vecinătate a suprafeţei de control ne permite

scrierea următoarei relaţii:
(ρ + dρ ) ⋅ A ⋅ (c − dw) = ρ ⋅ A ⋅ c (6.10)
După efectuarea calculelor şi neglijarea infiniţilor mici de ordin superior,

obţinem:
c ⋅ dρ − ρ ⋅ dw = 0 (6.11)
Ecuaţia fundamentală a termodinamicii pentru un proces izentropic este:
dp
Tds = dh − vdp = 0 ⇒ dh = (6.12)
ρ
Combinând relaţiile (6.9) şi (6.12), obţinem:
dp
− c ⋅ dw = 0 (6.13)
ρ
Eliminând dw din relaţiile (6.11) şi (6.13), obţinem:
dρ dp dρ ⎛ dp ⎞
dw = c ⇒ − c2 ⋅ = 0 ⇒ c 2 = ⎜⎜ ⎟⎟ (6.14)
ρ ρ ρ ⎝ dρ ⎠ s
Relaţia (6.14) ne arată că pătratul vitezei de propagare a micilor perturbaţii

(viteza sunetului) în masa gazului este egal cu derivata parţială a presiunii la densitate în
condiţii izentropice ( s = cons tan t ).
O soluţie particulară a ecuaţiei (6.14) se poate obţine pentru un gaz ideal
utilizând expresia ecuaţiei transformării adiabate:
p ⋅ vk =
ρ
p
k
( )
= cons tan t ; ⇒ ln p ⋅ ρ −k = ln( p ) − k ⋅ ln( ρ ) = ln(C ) (6.15)
dp dρ ⎛ dp ⎞ p
−k = 0 ; ⇒ ⎜⎜ ⎟⎟ = k = k ⋅ R ⋅ T (6.16)
p ρ ⎝ dρ ⎠ s ρ
c = k ⋅ R ⋅T (6.17)
Din relaţia (6.17) observăm că viteza sunetului într-un gaz depinde atât de
proprietăţile termodinamice ale acestuia (k şi R), cât şi de temperatura gazului. Pentru
aer la 300K şi la 1000K viteza sunetului, ea este:
8314
c = k ⋅ R ⋅ T = 1,4 ⋅ ⋅ 300 = 347 ,2 m / s
29
8314
c = k ⋅ R ⋅ T = 1,4 ⋅ ⋅ 1000 = 633 ,9 m / s
29
Mişcarea unui gaz este puternic influenţată de viteza sunetului: într-un fel se
desfăşoară mişcarea gazului dacă viteza acestuia este mai mică decât viteza sunetului şi
în alt fel dacă viteza gazului este mai mare ca cea a sunetului. Pentru a defini regimurile
de curgere a unui gaz se introduce un criteriu adimensional, denumit criteriul lui Mach:
w
M= (6.18)
c
Dacă M < 1 , spunem că mişcarea gazului este subsonică, iar dacă M > 1 ,
spunem că mişcarea gazului este supersonică.
6.1.3 Caracterizarea ajutajelor funcţie de criteriul Mach
Considerăm un volum elementar al fluidului care se deplasează printr-un ajutaj

de secţiune variabilă. Datorită modificării secţiunii, valorile parametrilor la un moment
dat pe faţa din stânga a volumului de control p, w, T, ρ, suferă o modificare
infinitezimală p+dp, w+dw, T+dT, ρ+dρ (fig. 6.4).
Fig. 6.4
Ecuaţia conservării masei poate fi scrisă sub forma:

•
m = ρ ⋅ A ⋅ w = cons tan t ; ⇒ ln( ρ ) + ln( A) + ln(w) = ln(C ) (6.19)
dρ dA dw
+ + =0 (6.20)
ρ A w
În ecuaţia energiei în formă diferenţială:
dh + wdw = 0 (6.21)
Înlocuim diferenţiala entalpiei din ecuaţia fundamentală a termodinamicii (6.12),

apoi exprimăm diferenţiala vitezei, pe care o introducem în relaţia (6.21):
dp dp
+ wdw = 0 ; ⇒ dw = − (6.22)
ρ ρ ⋅w
dA dρ dp dρ dp dp dp ⎛ 1 1⎞
=− + =− + = ⎜ 2− 2⎟ (6.23)
A ρ ρ ⋅w 2
ρ dp ρ ⋅ w 2
ρ ⎝w c ⎠
dA
=
dp
A ρ ⋅ w2
(1 − M 2 ) (6.24)
Relaţia (6.24) permite analiza influenţei variaţiei secţiunii asupra curgerii prin
ajutaje. Rezultatul discuţiei este sintetizat în figura 6.5:
Fig. 6.5
( )
În regim subsonic M < 1; ⇒ 1 − M 2 > 0 , presiunea şi secţiunea ajutajului
variază în acelaşi sens, astfel:
- pentru un ajutaj convergent, dacă secţiunea scade dA < 0 rezultă şi o scădere
a presiunii dp < 0 , iar din ecuaţia (6.5) deducem o creştere a vitezei;
- pentru un ajutaj divergent, numit şi difuzor, dacă secţiunea creşte dA > 0
rezultă o creştere a presiunii dp > 0 şi o scădere a vitezei;
( )
În regim supersonic M > 1; ⇒ 1 − M 2 < 0 , presiunea şi secţiunea ajutajului
variază în sensuri opuse, astfel:
- pentru un ajutaj convergent, dacă secţiunea scade dA < 0 rezultă şi o creştere
a presiunii dp > 0 , iar din ecuaţia (6.5) deducem o scădere a vitezei;
- pentru un ajutaj divergent, numit şi difuzor, dacă secţiunea creşte dA > 0

rezultă o scădere a presiunii dp < 0 şi o creştere a vitezei;
Dacă dA = 0 ; ⇒ M = 1; , acest lucru ne arată că viteza sunetului se poate atinge
numai într-o secţiune a ajutajului, ca de exemplu secţiunea de ieşire a ajutajului
convergent - dacă acesta lucrează în regim subsonic - sau în secţiunea de intrarea a
ajutajului divergent, dacă acesta lucrează în regim supersonic.
6.1.4 Parametrii frânaţi şi parametrii critici
Pornind de la relaţia (6.1), exprimăm viteza de curgere funcţie de parametrii

stării frânate:
w2 kRT ⎛ T0 ⎞
h+ = h0 ; ⇒ w 2 = 2 ⋅ c p0 ⋅ (T0 − T ) = 2 ⎜ − 1⎟ (6.25)
2 k −1⎝ T ⎠
Din relaţia (6.16) înlocuim viteza sunetului în relaţia (6.24) şi obţinem:
w2 2 ⎛ T0 ⎞
=M2 = ⎜ − 1⎟ (6.26)
c 2
k −1⎝ T ⎠
T0
= 1+
(k − 1) M 2 (6.27)
T 2
Ţinând cont de ecuaţiile transformării izentropice, rezultă:
k
p0 ⎡ (k − 1) 2 ⎤ k −1
= 1+ M ⎥ (6.28)
p ⎢⎣ 2 ⎦
1
ρ 0 ⎡ (k − 1) 2 ⎤ k −1
= 1+ M ⎥ (6.29)
ρ ⎢⎣ 2 ⎦
În condiţiile în care într-o secţiune a ajutajului se atinge viteza sunetului,

curgerea se numeşte critică, iar parametrii acesteia se notează cu “*”. Valorile
parametrilor critici funcţie de parametrii frânaţi se obţin din relaţiile (6.27), (6.28) şi
(6.29), prin introducerea valorii 1 pentru criteriului M:
T* 2
= (6.30)
T0 k + 1
k
p * ⎛ 2 ⎞ k −1
=⎜ ⎟ (6.31)
p0 ⎝ k + 1 ⎠
1
ρ * ⎛ 2 ⎞ k −1
=⎜ ⎟ (6.32)
ρ0 ⎝ k + 1 ⎠
6.2 Ajutajul convergent
În figura 6.6 este prezentat un ajutaj convergent. În acest ajutaj, în cazul curgerii
subsonice se produce transformarea energiei gazului, reprezentată prin entalpie în
ecuaţia (6.5), în energie cinetică. În cazul regimului supersonic, ajutajul lucrează ca un
compresor, mărind presiunea şi temperatura gazului, deci entalpia, în baza scăderii
energiei cinetice.
Fig. 6.6
Dacă considerăm parametrii iniţiali ai gazului egali cu parametrii frânaţi, notaţi

cu indicele zero, parametrii gazului într-o secţiune a ajutajului funcţie de parametrii
frânaţi se determină cu formulele (6.27), (6.28) şi (6.29).
Dacă notăm cu A o secţiune oarecare a ajutajului, viteza şi debitul în această
secţiune sunt:
⎡ k −1
⎤
w2 k ⎢ ⎛ p ⎞ k
⎥ k ⎛ k −1
⎞
h+ = h0 ; ⇒ w = 2 RT 1 − ⎜⎜ ⎟⎟ = 2 RT ⎜ 1 − β k ⎟⎟
⎜ (6.33)
2 k −1 ⎢ ⎝ p0 ⎠ ⎥ k −1 ⎝
⎢⎣ ⎥⎦ ⎠
S-a notat cu β raportul dintre presiunea din secţiunea curentă a ajutajului şi

presiunea frânată, considerată ca fiind presiunea din secţiunea de intrare a ajutajului.
Pentru calculul debitului exprimăm, din ecuaţia adiabatei, densitatea în secţiunea
curentă funcţie de densitatea frânată.
1
k
p0 ⎛ ρ 0 ⎞ ⎛ p ⎞k 1
p0 k
1
= ⎜ ⎟ ; ⇒ ρ = ρ 0 ⎜⎜ ⎟⎟ = ρ 0 β =
k
β (6.34)
p ⎜⎝ ρ ⎟⎠ ⎝ p0 ⎠ RT0
Debitul în secţiunea curentă va fi:
k ⎛⎜ k ⎞
2 k +1
• p0 k ⎟
m = ρ ⋅ A⋅ w = A 2 β − β (6.35)
RT0 k − 1 ⎜⎝ ⎟
⎠
Se observă că debitul depinde de regimul de presiuni din ajutaj. Dacă

considerăm presiunea p egală cu presiunea din secţiunea de ieşire, vom căuta o valoare
a raportului beta pentru care debitul devine maxim în ajutaj. Din relaţia (6.35) remarcăm
că există două valori pentru care se anulează debitul, β = 0 şi β = 1 . Pentru a găsi o
valoare care să maximizeze relaţia (6.34), ţinem seama de faptul că radicalul este o
funcţie monotonă şi, în consecinţă, căutam maximul expresiei de sub radical. Pentru
aceasta, anulăm derivata cantităţii de sub radical:
k
d ⎛⎜ k ⎞
2 k +1
k ⎟ ⎛ 2 ⎞ k −1
β − β = 0 ; ⇒ β = ⎜ ⎟ (6.36)
dβ ⎜⎝ ⎟ cr
⎠ ⎝ k +1⎠
Se observă că valoarea lui beta, pentru care debitul este maxim, este similară cu
relaţia (6.30). Debitul maxim se obţine prin înlocuirea expresiei lui beta critic în relaţia
(6.34) şi obţinem:
k +1
• p0 ⎛ 2 ⎞ k −1
m max = AE k⎜ ⎟ (6.37)
RT0 ⎝ k +1⎠
În graficul din figura 6.6 sunt prezentate variaţiile presiunii în ajutaj pentru mai
multe situaţii determinate de valorile diferite ale presiunii din secţiunea de ieşire. Astfel,
atâta timp cât presiunea din secţiunea de ieşire rămâne egală cu presiunea stării frânate,
pa = p0 , în ajutaj nu există mişcare.
Dacă presiunea în secţiunea de ieşire este mai mică decât presiunea frânată,
pb ,..d < p0 , gazul se accelerează în ajutaj, rezultând la ieşire o viteză dată de formula
(6.33). Un caz special îl constituie momentul când presiunea, în secţiunea de ieşire, este
egală cu presiunea critică, presiunea notă cu indicele c :
k
pc ⎛ 2 ⎞ k −1
= β cr = ⎜ ⎟ (6.38)
p0 ⎝ k + 1⎠
În aceste condiţii, debitul în ajutaj devine maxim, ajutajul prelucrează întreaga

cădere de presiune astfel încât în secţiunea de ieşire viteza devine egală cu viteza
sunetului. Denumim presiunea din secţiunea de ieşire presiune critică şi o notăm cu p* .
Dacă presiunea din exteriorul ajutajului scade sub valoarea presiunii critice,
acest lucru nu mai modifică regimul de curgere din ajutaj, debitul rămâne la valoarea
maximă, iar presiunea din secţiunea de ieşire rămâne la valoarea presiunii critice.
Destinderea gazului, în acest caz, este incompletă, cazul pc din figura 6.6. În
secţiunea de ieşire apare o discontinuitate a valorilor presiunii gazului, care din punct de
vedere fizic se manifestă printr-o undă de şoc ce disipează excesul de energie al
curentului de gaz. Observăm că la funcţionarea în regim subsonic ajutajul convergent
prezintă o limitare în funcţionare, viteza maximă posibilă care se obţine cu acest ajutaj
nu poate depăşi viteza sunetului în condiţiile termodinamice ale secţiunii de ieşire.
6.3 Ajutajul divergent
Ajutajul convergent figura 6.7 se mai numeşte şi difuzor. În regim subsonic,

acest ajutaj transformă energia cinetică a gazului în entalpie; procesele din acest ajutaj
sunt similare celui dintr-un compresor.
Fig. 6.7
Notăm cu indicii 1 şi 2 secţiunile de intrare şi de ieşire ale acestui tip de ajutaj.

Din ecuaţia continuităţii energiei putem determina viteza şi presiunea în secţiunea de
ieşire, dacă se cunosc parametrii din secţiunea de intrare:
ρ 1 A1
w2 = w1 (6.39)
ρ 2 A2
⎡ k −1
⎤
k ⎛ ⎞
p2 k
w2 = w1 − 2(h2 − h1 ) = w1 − 2
2 2
RT1 ⎜ ⎟ − 1⎥
⎢ ⎜ ⎟ (6.40)
k −1 ⎢⎝ p1 ⎠ ⎥
⎢⎣ ⎥⎦
Din formula (6.40) observăm limita de funcţionare a acestui ajutaj. Presiunea p 2

devine maximă atunci când viteza în secţiunea de ieşire se anulează. Punând condiţia
w2 = 0 , rezultă :
k −1
⎛ ⎞ k
⎜ w 2 ⎟
( p2 )max = p0 = p1 ⎜ 1 + ⎟ (6.41)
⎜ 2 k RT ⎟
⎜ 1 ⎟
⎝ k −1 ⎠
În condiţia w2 = 0 , în secţiunea de ieşire a ajutajului obţinem parametrii frânaţi

ai curgerii, deci starea frânată nu reprezintă numai o stare teoretică, de calcul, ci poate fi
obţinută în mod real cu un difuzor, în regim subsonic.
6.4. Ajutajul convergent-divergent (Laval)
Pentru obţinerea vitezelor de curgere supersonice se utilizează ajutajul

convergent-divergent (prescurtat con-div) sau Laval, după numele celui care l-a inventat
(fig. 6.8). Este singurul ajutaj care permite trecerea gazului de la curgerea cu viteze
subsonice la curgerea cu viteze supersonice.
Fig. 6.8
Considerând curgerea gazului prin ajutaj ca pornind de la parametrii frânaţi

notaţi cu indicele zero, gazul se accelerează în porţiunea convergentă. O dimensionare
corectă a ajutajului impune ca presiunea p la ieşirea din ajutaj să fie egală cu presiunea
exterioară (cazul “d” din grafic). O altă condiţie obligatorie este ca în secţiunea minimă
parametrii curgerii să devină critici, adică în secţiunea minimă viteza gazului trebuie să
devină egală cu cea a sunetului, deci valoarea criteriului Mach este unu. În graficul din
figură, acest caz este reprezentat de situaţia “d”. Dacă toate aceste condiţii sunt
îndeplinite, atunci ajutajul este dimensionat corect şi permite destinderea completă a
gazului, deci transformarea entalpiei în energie cinetică; viteza la ieşirea din ajutaj este
supersonică, este viteza maximă posibilă ce se poate obţine din energia stării frânate.
Observăm că acest ajutaj este compus din două părţi: la intrare, un ajutaj
convergent care lucrează la limită, adică în secţiunea minimă se obţine viteza maximă
posibilă (viteza sunetului); urmează un ajutaj divergent, care lucrează în regim
supersonic. Viteza la intrare în ajutajul divergent este egală cu viteza sunetului, datorită
creşterii secţiunii gazul se destinde în continuare, viteza acestuia crescând la valori
supersonice.
Orice altă valoare a presiunii p la ieşirea din ajutaj, diferită de valoarea cazului
“d”, determină o destindere incompletă a gazului în ajutaj, caz în care viteza finală este
mai mică decât viteza maximă posibilă.
Pentru valori ale presiunii ce se apropie de valoarea cazului “d”, în partea
divergentă a ajutajului apar unde de şoc ce produc disiparea parţială e energiei gazului.
Dacă presiunea în exteriorul ajutajului este mai mică decât valoarea cazului “d”, undele
de şoc se formează chiar în secţiunea de ieşire.
Concluzia ce se poate trage este că pentru o anumită diferenţă de presiune
rezultă o anumită geometrie a ajutajului, iar aceasta este unică. Dacă se modifică
regimul de presiuni, trebuie modificată şi geometria ajutajului. Acest lucru a determinat
ca la sistemele moderne de propulsie cu jet ajutajele convergent-divergente să aibă
geometrie variabilă.
6.5 Undele de şoc normale ce apar la curgerea gazelor perfecte prin ajutaje
În cazul curgerii gazelor prin conducte, schimbarea regimului de curgere de la

viteze supersonice la viteze subsonice se face de multe ori brusc, într-o zonă îngustă în
care valorile parametrilor curgerii - viteza, presiunea, temperatura, densitatea - prezintă
salturi importante. Funcţiile ce descriu aceşti parametrii prezintă, din punct de vedere
matematic, discontinuităţi. Zona în care valorile parametrilor curgerii prezintă
discontinuităţi poartă numele de undă de şoc.
Undele de şoc apar şi se dezvoltă şi în cazul exploziilor; frontul undă în acest caz
se propagă cu viteză mare, saltul de presiune în unda de şoc este mare, astfel încât
impactul cu diferitele obiecte este distructiv.
Fig. 6.9
În figura 6.9 este reprezentată o undă de şoc normală. Pentru analiza acesteia, se
defineşte un volum de control ce include numai unda de şoc, reprezentat punctat.
Parametrii curgerii pe faţa din stânga se vor nota cu indicele x, iar parametrii pe faţa din
stânga vor fi notaţi cu indicele y.
Considerând curgerea gazului staţionară, ecuaţiile pentru volumul de control
sunt următoarele:
- ecuaţia energiei :
wx2 w y2
hx + = hy + = h0 x = h0 y (6.42)
2 2
- ecuaţia continuităţii:
•
m
= ρ x ⋅ wx = ρ y ⋅ w y (6.43)
A
- ecuaţia impusului:
A( p x − p y ) = m(w y − wx )
•
(6.44)
Din relaţia (6.42) rezultă egalitatea entalpiilor frânate, deci şi egalitatea

temperaturilor:
T0 x = T0 y (6.45)
Relaţia (6.27), particularizată pentru cele două stări, permite scrierea relaţiilor:
T0 x k −1 2
= 1+ Mx (6.46)
Tx 2
T0 y k −1 2
= 1+ My (6.47)
Ty 2
Împărţind cele două relaţii, obţinem:
k −1 2
Ty 1+ Mx
= 2 (6.48)
Tx 1 + k − 1 M 2
y
2
În ecuaţia de continuitate, exprimăm densitatea din expresia ecuaţiei de stare a

gazului perfect, şi obţinem:
px py
wx = wy (6.49)
RTx RTy
În relaţia (6.49), exprimăm viteza funcţie de criteriul Mach şi viteza sunetului:
px py p py
M xcx = M y c y ; ⇒ x M x kRTx = M y kRTy (6.50)
RTx RTy RTx RTy
2 2
Ty ⎛ py ⎞ ⎛ M y ⎞
= ⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ (6.51)
Tx ⎝ p x ⎠ ⎝ M x ⎠
Combinând relaţiile (6.48) cu (6.51) vom obţine:
k −1 2
M x 1+ Mx
px 2
= (6.52)
py k −1 2
My 1+ My
2
Relaţia (6.52) poartă numele de relaţia lui Fanno, iar reprezentarea grafică a
curbei corespunzătoare este prezentată în figura 6.10:
Fig. 6.10
Punctul a corespunde valorii M = 1 . Porţiunea de curbă aflată deasupra

punctului a se caracterizează prin valori M < 1 , deci viteze subsonice, iar porţiunea de
curbă aflată sub punctul a corespunde valorilor M > 1 , deci vitezelor supersonice.
Deoarece porţiunea de sub punctul a reprezintă partea din spatele undei de şoc, iar
porţiunea situată deasupra punctului a reprezintă porţiunea din faţa undei de şoc, din
principiul al doilea, pentru un proces adiabat în unda de şoc se impune condiţia
s y − s x ≥ 0 , rezultă că unda de şoc, în cazul curgerii gazelor, se formează numai la
schimbarea regimului de curgere de la viteze supersonice la viteze subsonice.
Dacă prelucrăm ecuaţia impulsului, obţinem următoarea relaţie:
p x − p y = (w y − wx ) = ρ y w y2 − ρ x wx2
m
(6.53)
A
px py
p x + ρ x wx2 = p y + ρ y w y2 ; ⇒ p x + M x2 c x = p y + M y2 c y (6.54)
RTx RTy
px py
px + M x2 kRTx = p y + M y2 KRTy (6.55)
RTx RTy
py 1 + kM x2
= (6.56)
px 1 + kM y2
Relaţia de mai sus poartă denumirea de relaţia lui Rayleigh şi este reprezentă în
figura 6.10. Punctul b reprezintă punctul pentru care M = 1 . Segmentul de curbă situat
deasupra acestui punct reprezintă zona curgerii subsonice M < 1 , iar segmentul de
curbă de sub punctul b reprezintă zona curgerii supersonice M > 1 .
Exemplul E 6.1
Un debit de 10000 Nm3/h gaz metan (MCH4=16 kg/kmol) intră într-o staţie de distribuţie
la presiunea p1=0,2 MPa şi viteza w1=25 m/s. Din staţie, acest debit este distribuit în mod egal
pe patru conducte la presiunea p2=0,12 MPa şi viteza w2=20 m/s. Temperatura mediului este
20°C.
Să se determine: a) Debitul masic de metan ce intră în staţie; b) Diametrul conductei pe care
intră gazul în staţie; c) Diametrele conductelor de distribuţie.
Soluţie:
a) Debitul masic îl determinăm din debitul volumic, utilizând densitatea la starea normală,
calculată din legea lui Avogadro:
• • M CH 4 • 16 10000
m = ρN V N = VN = = 1,98 kg / s
22 ,414 22 ,414 3600
b) Diametrul conductei de intrare îl determinăm din ecuaţia de continuitate.

Densitatea gazului în starea 1 se determină din ecuaţia de stare:
p1 0 ,2 ⋅ 10 6
ρ1 = = = 1,31kg / m 3
R ⋅T 8314
293
16
•
2
• d 4m 4 ⋅ 1,98
m = ρ 1 ⋅ w1 ⋅ π ⋅ 1 ; d 1 = = = 0 ,277 m = 277 mm
4 π ⋅ ρ 1 ⋅ w1 π ⋅ 1,31 ⋅ 25
c) Debitele pe cele patru conducte de distribuţie fiind egale, la fel şi parametrii gazului, rezultă
că debitul de intrare este repartizat uniform pe conductele de distribuţie, deci că o conductă de
distribuţie va primi un sfert din debitul masic intrat în staţie:
p2 0 ,12 ⋅ 10 6
ρ2 = = = 0 ,79 kg / m 3
R ⋅T 8314
293
16
•
2
1 • d m 1,98
m = ρ 2 ⋅ w2 ⋅ π ⋅ 2 d2 = = = 0 ,1m = 100 mm
4 4 π ⋅ ρ 2 ⋅ w2 π ⋅ 0 ,79 ⋅ 20
Exemplul E 6.2
•
Să se dimensioneze un ajutaj care să asigure destinderea unui debit m = 2 kg / s de
oxigen, de la presiunea p1=0,15 MPa şi t1=27°C până la presiunea p2=0,1MPa. (MO2=32
kg/kmol; k=1,4).
Soluţie:
Considerând p1 presiunea frânată, determinăm temperatura critică:
k 1 ,4
⎛ 2 ⎞ k −1 ⎛ 2 ⎞ 1,4 −1
p = p1 ⎜
*
⎟ = 0 ,15⎜ ⎟ = 0 ,0792 MPa
⎝ k +1⎠ ⎝ 1,4 + 1 ⎠
Deoarece p2>p*, pentru destinderea completă a oxigenului între cele două presiuni se utilizează
un ajutaj convergent. Deoarece nu se precizează viteza sau secţiunea de intrare, se
dimensionează numai secţiunea de ieşire, iar secţiunea de intrare se stabileşte din condiţii
constructive.
Se determină parametrii în secţiunea de ieşire:
k −1 1 ,4 −1
⎛p ⎞ ⎛ 0 ,1 ⎞
( )
k 1 ,4
T2 = T1 ⎜⎜ 2 ⎟⎟ = 300⎜ ⎟ = 267 ,18 K − 5 ,82 o C
⎝ p1 ⎠ ⎝ 0 ,15 ⎠
p2 0 ,1 ⋅ 10 6
ρ2 = = = 1,44 kg / m 3
RT2 8314 267 ,188
32
⎡ k −1
⎤ ⎡ 0 ,4
⎤
2k ⎢ ⎛ ⎞
p2 k ⎥ 2 ⋅ 1,4 8314 ⎛ 0 ,1 ⎞ 1 ,4
w2 = RT1 1 − ⎜⎜ ⎟⎟ = 300 ⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥ = 244 ,3m / s
k −1 ⎢ ⎝ p1 ⎠ ⎥ 1,4 − 1 32 ⎢ ⎝ 0 ,15 ⎠ ⎥
⎢⎣ ⎥⎦ ⎣ ⎦
Secţiunea o determinăm din ecuaţia de continuitate:
•
m 2
A2 = = = 56 ,85 ⋅ 10 −4 m 2 = 56 ,85cm 2
ρ 2 w2 1,44 ⋅ 244 ,3
Exemplul E 6.3
•
Într-un ajutaj se destinde complet m = 5 kg / s CO2 de la p0 = 10 bar şi T0 = 400 K
până la presiunea exterioară pe = 1,5 bar. Să se determine tipul ajutajului şi secţiunile
caracteristice ( M CO2 = 44 g / kmol , k = 1,3 ).
Soluţie:
Calculăm presiunea critică:
k 1 ,4
⎛ 2 ⎞ k −1 ⎛ 2 ⎞ 1,4 −1
p * = p0 ⎜ ⎟ = 10⎜ ⎟ = 5 ,457 bar
⎝ k +1⎠ ⎝ 1,4 + 1 ⎠
Deoarece p* > pe se va utiliza un ajutaj convergent-divergent. Se vor calcula

secţiunile critică şi de ieşire. Pentru început, determinăm parametrii în secţiunea critică:
2 2
T * = T0 = 400 = 347 ,83 K
k +1 1,3 + 1
p* 5 ,475 ⋅ 10 5
ρ = *
= = 8 ,303kg / m 3
RT *
8314
347 ,83
44
8314
w* = kRT * = 1,4 347 ,83 = 292 ,3m / s
44
•
m 5
A = * * =
*
= 20 ,6 cm 2
ρ w 8 ,303 ⋅ 292 ,3
Determinăm parametrii în secţiunea de ieşire si valoarea acesteia:
k −1 1 ,3 −1
⎛p ⎞ k
⎛ 1,5 ⎞ 1 ,3
Te = T0 ⎜⎜ e ⎟⎟ = 400⎜ ⎟ = 258 ,18 K
⎝ p0 ⎠ ⎝ 10 ⎠
p2 1,5 ⋅ 10 5
ρ2 = = = 3,075 kg / m 3
RT2 8314
258 ,18
44
⎡ k −1
⎤ ⎡ 0 ,3
⎤
2k ⎢ ⎛ p ⎞ k
⎥ 2 ⋅ 1,3 8314 ⎛ 1,5 ⎞ 1 ,3
we = RT0 1 − ⎜⎜ ⎟⎟e
= 400 1 − ⎜ ⎟ ⎥ = 481,9 m / s
⎢
k −1 ⎢ ⎝ p0 ⎠ ⎥ 1,3 − 1 44 ⎢ ⎝ 10 ⎠ ⎥
⎣⎢ ⎦⎥ ⎣ ⎦
•
m 5
Ae = = = 33 ,74 ⋅ 10 −4 m 2 = 33 ,74 cm 2
ρ e we 3,075 ⋅ 481,9
192 Transferul de căldură
7. Transferul de căldură
Din studiul termodinamicii, s-a observat că un sistem termodinamic

interacţionează cu mediul exterior prin căldură şi lucru mecanic. Scopul acestui capitol
îl constituie analiza termodinamică a interacţiunii termice dintre sistem şi mediul
înconjurător, stabilirea legilor şi a relaţiilor de calcul pentru puterea termică (viteza de
variaţie a căldurii), a gradientului de temperatură în diferite situaţii şi geometrii derivate
din analiza proceselor industriale.
7.1 Mecanismele de transfer de căldură
Transferul de căldură reprezintă energia transmisă datorită diferenţei de

temperatură. Oriunde există o diferenţă de temperatură între două corpuri sau între
diferitele părţi ale aceluiaşi corp, apare transferul de căldură.
Principalele mecanisme de transfer de căldură sunt: conducţia, convecţia şi
radiaţia.
7.1.1 Conducţia
Conducţia este fenomenul de transfer de căldură ce se produce în interiorul

corpurilor datorită unui gradient de temperatură. El se poate explica apelând la structura
moleculară a corpurilor. Astfel, pentru un gaz ce ocupă spaţiul dintre doi pereţi aflaţi la
temperaturi diferite (fig. 7.1), fluxul termic q x ce se transmite pe direcţia x se datorează
traversării planului x0 de către moleculele care vin din direcţia peretelui cald şi care
poartă o energie mai mare decât cele aflate în vecinătatea peretelui rece.
Fig. 7.1
Trebuie să privim fenomenul din punct de vedere statistic, deoarece planul x0

este traversat de molecule în ambele sensuri, dar numărul moleculelor ce trec în direcţia
x este mai mare decât numărul moleculelor ce se deplasează în direcţie inversă.
Din teoria cinetico-moleculară cunoaştem că energia cinetică medie a

moleculelor gazului este proporţională cu temperatura gazului, astfel că pentru un gaz
monoatomic există relaţia:
1 3
mw 2 = kT (7.1)
2 2
în care m- masa moleculei; w - viteza medie a moleculei; k - constanta lui Boltzmann

( k = 1,38054 ⋅ 10 −23 J / K ).
Relaţia (7.1) arată legătura între temperatură, o mărime macromoleculară şi
energia cinetică medie a moleculelor gazului. Deci, în prezenţa unui perete cald energia
cinetică a moleculelor creşte, lucru ce determină amplificarea mişcării moleculelor.
Energia moleculelor este preluată de la peretele cald, practic căldura este transmisă spre
peretele rece prin intermediul mişcării medii a moleculelor gazului. Acest fenomen se
mai numeşte difuzia energiei prin intermediul mişcării medii a moleculelor.
În cazul lichidelor, fenomenul este similar, cu toate că moleculele sunt mai
apropiate datorită forţelor de coeziune mai mari.
La solide, atomii sunt structuraţii în reţele cristaline sau amorfe. Ei au o mişcare
de vibraţie a cărei amplitudine este funcţie de temperatură. Transferul de căldură într-un
corp solid este asociat cu unda reţelei indusă de vibraţiile atomilor datorită gradientului
de temperatură. Pentru solidele care nu conduc curentul electric, transferul de căldură se
face exclusiv pe baza undelor reţelei; pentru cele care conduc curentul electric, o parte
din transferul de căldură este preluat de deplasarea electronilor liberi.
Cuantificarea căldurii transferate prin conducţie se poate face, pentru o singură
direcţie, pe baza legii lui Fourier:
• dT
q x = −λ ⋅ (7.2)
dx
• dT
S-a notat cu q x fluxul de căldură pe direcţia x, care se măsoară în W/m2,
dx
reprezintă gradientul de temperatură, iar λ reprezintă coeficientul de conductivitate
termică a materialului, măsurat în W/m/K.
Pentru o geometrie simplă, prezentată în figura 7.2, ecuaţia (7.2) se poate
integra. Cu datele din figura 7.2, în ipoteza că variaţia temperaturii în interiorul peretelui
este liniară, rezultă:
dT T2 − T1
= (7.3)
dx δ
Pentru cazul unidirecţional, ecuaţia fluxului de căldură are următoarea expresie:
• T1 − T2
qx = (7.4)
δ
λ
Fig. 7.2
7.1.2 Convecţia
Fenomenul de transfer de căldură prin convecţie apare la suprafaţa de separare

dintre un corp solid şi un fluid, gaz sau lichid.
Fig. 7.3
În figura 7.3 este prezentată schematic suprafaţa unui perete peste care curge un
fluid. Transferul de căldură prin convecţie implică două mecanisme la nivel molecular.
Unul a fost prezentat anterior şi este reprezentat de difuzia energiei datorită mişcării
medii a moleculelor, la care se adaugă energia transferată de grupurile mari de molecule
ce se deplasează în mişcarea de transport a fluidului.
Macroscopic privind lucrurile (fig. 7.3), la suprafaţa corpului solid viteza
fluidului este nulă. Ea variază după o anumită lege, până atinge valoarea medie a vitezei
de transport a fluidului. Grosimea stratului în care viteza fluidului variază poartă numele
de strat limită hidrodinamic. În masa fluidului în mişcare apare o variaţia de temperatura
de la valoarea Ts , temperatura suprafaţa peretelui, până la T∞ - temperatura fluidului.
Porţiunea în care temperatura variază poartă numele de strat limită termic.
Schimbul de căldură este influenţat de mişcarea fluidului. Dacă acesta are o
mişcare impusă, convecţia se numeşte forţată, iar dacă fluidul se mişcă liber, în câmp
gravitaţional, datorită diferenţelor de densitate, convecţia se numeşte convecţie liberă
sau naturală.
Fluxul termic convectiv se determină cu formula lui Newton:
•
q = α ⋅ (T∞ − Ts ) (7.5)
•
q reprezintă fluxul termic convectiv şi se măsoară în W/m2; α se numeşte
coeficient de convecţie şi se măsoară în W/m2/K.
7.1.3 Radiaţia
Materia aflată la o temperatură mai mare de 0K emite radiaţia de natură

electromagnetică. Aceasta provine din modificările orbitelor electronilor ce alcătuiesc
atomii. Radiaţia electromagnetică nu are nevoie de un suport material pentru propagare,
ea se propagă în toate mediile (fiind absorbită parţial de acestea), inclusiv în vid.
Fluxul maxim de energie ce poate fi emis de o suprafaţă este dat de legea lui
Ştefan – Boltzamnn:
•
q = ε ⋅σ ⋅T 4 (7.6)
ε reprezintă coeficientul de emisivitate al suprafeţei ( 0 ≤ ε ≤ 1 ); σ - constanta lui

[ ]
Ştefan – Boltzamnn ( σ = 5 ,67 ⋅ 10 −8 W / m 2 / K 4 ).
Fig. 7.4
Schimbul total de căldură între o suprafaţă cu temperatura Ts şi mediul exterior,

care are temperatura Tmed, (fig. 7.4), este:
Q
( )
•
qr = = ε ⋅ σ ⋅ Ts4 − Tmed
4
(7.7)
A
Prin analogie cu schimbul de căldură, prin convecţie se defineşte un coeficient

de radiaţie αr, astfel încât formula (7.7) se scrie:
•
q r = α r ⋅ (Ts − Tmed ) (7.8)
Din comparaţia formulelor (7.8) şi (7.7) se deduce expresia coeficientului de

schimb de căldură prin radiaţie:
α r = ε ⋅ σ ⋅ (Ts + Tmed )(Ts2 + Tmed

2
) (7.9)
Schimbul total de căldură dintre un metru pătrat din suprafaţa din figura 7.4,
aflată la temperatura Ts, şi mediul înconjurător, aflat la temperatura Tmed, este:
• • •
q = q conv . + q rad = (α + α r )(Ts − Tmed ) (7.10)
7.2 Metode de analiză utilizate în transferul de căldură
Spre deosebire de termodinamica clasică, în care se lucrează cu noţiunea de

echilibru termodinamic intern şi extern, în care sistemele evoluează numai prin stări de
echilibru, transferul de căldură este - în esenţa sa - un proces de neechilibru. Astfel,
transferul de căldură se produce numai în prezenţa unui gradient de temperatură, care
reprezintă un dezechilibru energetic.
Analiza proceselor de transfer de căldură trebuie să se facă în timp şi în spaţiu.
Utilizarea variabilei timp în ecuaţiile ce descriu transferul de căldură este
indispensabilă.
Relaţia de bază utilizată în modelarea proceselor de transfer de căldură este
ecuaţia primului principiu al termodinamicii, adaptată pentru procesele de transfer de
căldură. Astfel, în figura 7.5 este prezentat un volum de control şi energiile implicate în
proces.
Fig. 7.5
Transferul de căldură fiind un proces nestaţionar, bilanţul energetic trebuie să se

facă pe un interval de timp; dacă acesta este un interval infinitezimal dτ , în bilanţ vor fi
implicate derivatele de ordinul unu, funcţie de timp a energiilor procesului, care de fapt
reprezintă viteze de variaţie a energiei sau pe scurt puteri termice.
Conform notaţiilor din figura 7.5, puterile termice implicate în proces sunt:
•
E i - puterea termică intrată în volumul de control;
•
E e - puterea termică ieşită din volumul de control;
•
E g - puterea generată în volumul de control;
•
E - puterea termică acumulată în volumul de control.
Cu aceste notaţii, bilanţul instantaneu al puterilor (pe un interval de timp infinit

mic, dτ ) este: pentru un volum de control, puterea termică intrată, plus puterea
termică generată, minus puterea termică ieşită este egală cu puterea termică acumulată
în volumul de control.
Matematic, formularea de mai sus are expresia:
• • dE •
E i + E g − Ee = =E (7.11)
dτ
• •
Termenii E i şi E e sunt asociaţi fenomenelor de suprafaţă şi sunt proporţionali
cu ariile pe care se desfăşoară. Ei pot reprezenta fenomene de conducţie, convecţie sau
radiaţie. Dacă prin suprafeţele volumului de control circulă fluide, termenii de mai sus
conţin şi energie transportată de acestea.
•
Termenul E g reprezintă viteza de generare a energiei în volumul de control,
este o mărime care depinde de volumul în care se desfăşoară fenomenul şi poate fi
asociat cu reacţii chimice exoterme: generarea de căldură prin fisiunea nucleară sau
generarea de căldură prin efect Joule.
•
Termenul E este tot o mărime de volum, ea reprezintă viteza de acumulare a
energiei în volumul de control. Pentru fenomenele staţionare, acest termen este nul
•
( E = 0 ).
O problemă importantă în studiul fenomenelor de schimb de căldură o reprezintă
bilanţul energetic pe o suprafaţă de control. În figura 7.6 este prezentată geometria
problemei.
Bilanţul energetic se face pe suprafaţa unui perete (fig. 7.6). Acest lucru
înseamnă că vor fi implicate numai puterile termice ce descriu fenomene de suprafaţă;
puterile termice care reprezintă fenomene de volum sunt nule.
Bilanţul puterilor pentru suprafaţa din figura 7.6 este:
• •
E i − Ee = 0 (7.12)
Cu notaţiile din figură, relaţia (7.12) devine:

• • •
q cond − q conv − q rad = 0 (7.13)
Fig. 7.6
Exemplu E 7.1
Să se deducă ecuaţia temperaturii într-un conductor de diametru D şi lungime L străbătut de

curentul I. Se consideră rezistenţa conductorului Rl pe unitatea de lungime.
Soluţie:
În figura 7.7 este prezentată geometria problemei:
Fig. 7.7
S-a definit un volum de control în lungul conductorului. Datorită curentului ce străbate

conductorul, puterea termică generată în volumul de control este reprezentată de puterea
electrică disipată prin efect Joule. Prin suprafaţa exterioară a volumului de control are loc o
pierdere de căldură prin convecţie şi prin radiaţie.
Puterea termică generată datorită efectului Joule:
•
E g = I 2 Rl L
Puterea termică transmisă către mediul exterior:
•
E e = α ⋅ π ⋅ D ⋅ L(T − T∞ ) + ε ⋅ σ ⋅ π ⋅ D ⋅ L(T − Tmed )
Variaţia vitezei de acumulare a energiei în volumul de control este:
• d
E= (ρVcT )
dτ
Bilanţul puterilor este:
• • • dT I 2 Rl − α ⋅ π ⋅ D ⋅ (T − T∞ ) − ε ⋅ σ ⋅ π ⋅ D ⋅ (T − Tmed )
E g − Ee = E ⇒ =
dτ D2
ρ ⋅ c ⋅π ⋅
4
Ecuaţia de mai sus este o ecuaţie diferenţială în T. Prin integrarea ei rezultă variaţia
temperaturii conductorului funcţie de timp.
Pentru o situaţie staţionară, ecuaţia de mai sus se simplifică prin egalarea derivatei
temperaturii cu zero şi rezultă:
α ⋅ π ⋅ D ⋅ (T − T∞ ) + ε ⋅ σ ⋅ π ⋅ D ⋅ (T − Tmed ) = I 2 Rl
7.3 Transferul de căldură prin conducţie
7.3.1 Ecuaţia lui Fourier, ecuaţia difuziei căldurii
Din relaţia (7.2) se observă că puterea termică transmisă prin conducţie este
proporţională cu gradientul de temperatură. În cazul general, folosind notaţia vectorială,
acest lucru poate fi scris:
• ⎛ ∂T ∂T ∂T ⎞
q = −λ∇T = −λ ⋅ ⎜⎜ ⋅i + ⋅ j+ k ⎟⎟ (7.14)
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
Ecuaţia de mai sus poartă numele de ecuaţia lui Fourier. Ea arată legătura dintre
•
gradientul de temperatură şi puterea termică transmisă q pe unitatea de suprafaţă.
Mărimea notată cu λ , denumită coeficient de conductivitate, se măsoară în W/m/K şi
reprezintă o proprietate de transport a materiei. Astfel, metalele au un coeficient de
convecţie mare λ = 40...50 ; ele se numesc bune conducătoare de căldură. Alte
substanţe, cum ar fi cărămida, azbestul, vata de sticlă, au coeficientul de conductivitate

λ = 0 ,5...0 ,05 ; acestea opun o rezistenţă mare trecerii căldurii şi se utilizează ca
substanţe izolante pentru fluxul termic.
Un obiectiv important în analiza procesului de convecţie îl constituie
determinarea câmpului de temperatură dintr-un anumit mediu, pe baza condiţiilor la
limită impuse pe contur. Cunoaşterea câmpului de temperatură permite - pe baza legii
lui Fourier - determinarea fluxului termic sau mai mult, determinarea tensiunilor termice
induse de câmpul de temperatură.
Pentru a deduce ecuaţia diferenţială ce permite - prin integrare - determinarea
câmpului termic, vom izola un volum infinitezimal dintr-un corp în care există un câmp
de temperatură T(x,y,z), pe care vom aplica bilanţul puterilor termice.
Pe baza legii lui Fourier se definesc fluxurile termice elementare, conductive,
care intră prin feţele cubului:
∂T ∂T ∂T
q x = −λdydz ; q y = −λdxdz ; q z = −λdxdy (7.15)
∂x ∂y ∂z
Fluxurile termice care părăsesc cubul elementar se definesc prin dezvoltarea în

serie Taylor a fluxurilor termice care intră în cub, din care se reţine numai termenul de
ordinul unu, neglijând pe cei de ordin superior:
∂q x ∂⎛ ∂T ⎞
q x + dx = q x + dx = q x + ⎜ − λ ⎟dxdydz (7.16)
∂x ∂x ⎝ ∂x ⎠
Fig. 7. 8
∂q y ∂ ⎛ ∂T ⎞
q y + dy = q y + dy = q y + ⎜⎜ − λ ⎟dxdydz (7.17)
∂y ∂y ⎝ ∂y ⎟⎠
∂q z ∂⎛ ∂T ⎞
q z + dz = q z + dz = q z + ⎜ − λ ⎟dxdydz (7.18)
∂z ∂z ⎝ ∂z ⎠
Relaţiile (7.15), (7.16), (7.17) şi (7.18) permit definirea puterilor termice

conductive intrate şi ieşite din cubul elementar:
•
E i = qx + q y + qz (7.19)
•
E e = q x + dx + q y + dy + q z + dz (7.20)
Căldura generată în volumul elementar ales se exprimă funcţie de intensitatea

•
sursei q v [W/m3], astfel:
• •
E g = q v dxdydz (7.21)
Viteza de variaţie a energiei acumulate în cubul elementar se exprimă funcţie de

proprietăţile mediului (c - căldura specifică şi ρ - densitatea), astfel:
• ∂T
E = ρ ⋅c⋅ dxdydz (7.22)
∂τ
Bilanţul puterilor - ecuaţia (7.11) - devine:
• ∂ ⎛ ∂T ⎞ ∂ ⎛ ∂T ⎞
⎜−λ
q x + q y + q z + q v dxdydz − q x − ⎟dxdydz − q y − ⎜⎜ − λ ⎟dxdtdz
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂y ⎝ ∂y ⎟⎠
∂⎛ ∂T ⎞ ∂T
− ⎜−λ ⎟dxdydz = ρ ⋅ c ⋅ dxdydz (7.23)
∂z ⎝ ∂z ⎠ ∂τ
∂ ⎛ ∂T ⎞ ∂ ⎛ ∂T ⎞ ∂ ⎛ ∂T ⎞ • ∂T
⎜λ ⎟ + ⎜⎜ λ ⎟⎟ + ⎜ λ ⎟ + qv = ρ ⋅ c ⋅ (7.24)
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂y ⎝ ∂y ⎠ ∂z ⎝ ∂z ⎠ ∂τ
Ecuaţia (7.24) se mai numeşte şi ecuaţia difuziei căldurii. Dacă se consideră

coeficientul difuzibilităţii termice - λ - constant, ecuaţia capătă forma :
•
∂ 2T ∂ 2T ∂ 2T q v 1 ∂T
+ + + = (7.25)
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 λ a ∂τ
S-a notat cu a coeficientul difuzibilităţii termice, care este o proprietate a

materialului şi este definit de relaţia (7.26):
λ
a= (7.26)
ρ ⋅c
În cazul fenomenelor staţionare, ecuaţia (7.25) se simplifică, devenind:
•
∂ 2T ∂ 2T ∂ 2T q v
+ + + =0 (7.27)
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 λ
Pentru rezolvarea diferitelor probleme, este utilă exprimarea ecuaţiei difuziei

căldurii (7.24) şi în alte sisteme de coordonate. Astfel, în figura 7.9 este prezentat un
volum elementar exprimat în coordonate cilindrice. Pentru acest caz, legea lui Fourier
are următoarea formă:
⎛ ∂T 1 ∂T ∂T ⎞
q = −λ∇T = −λ ⎜⎜ i +j +k ⎟ (7.28)
⎝ ∂r r ∂φ ∂z ⎟⎠
Fig. 7.9
Fluxurile elementare corespunzătoare suprafeţelor volumului infinitezimal din

figura 7.9 sunt:
∂T λ ∂T ∂T
q r = −λ ; qφ = − ; q z = −λ (7.29)
∂r r ∂φ ∂z
Aplicând bilanţul puterilor termice pentru volumul elementar din figura 7.8,
rezultă:
1 ∂⎛ ∂T ⎞ 1 ∂ ⎛ ∂T ⎞ ∂ ⎛ ∂T ⎞ • ∂T
⎜λ ⋅r ⋅ ⎟+ 2 ⎜⎜ λ ⎟⎟ + ⎜ λ ⎟ + qv = ρ ⋅ c ⋅ (7.30)
r ∂r ⎝ ∂r ⎠ r ∂φ ⎝ ∂φ ⎠ ∂z ⎝ ∂z ⎠ ∂τ
Considerăm un sistem de coordonate sferice, în care s-a definit un volum

elementar (fig. 7.10). Legea lui Fourier are, în acest caz, forma:
⎛ ∂T 1 ∂T 1 ∂T ⎞
q = −λ∇T = −λ ⎜⎜ i +j +k ⎟ (7.31)
⎝ ∂r r ∂θ r ⋅ sinθ ∂ϕ ⎟⎠
Fluxurile termice conductive pe laturile volumului elementar din figura 7.10 au

expresiile:
∂T λ ∂T λ ∂T
q r = −λ ; qθ = − ; qφ = − (7.32)
∂r r ∂θ r ⋅ sinθ ∂φ
Aplicând bilanţul puterilor termice, rezultă următoarea formă a ecuaţiei:
Fig. 7.10
1 ∂⎛ 2 ∂T ⎞ 1 ∂ ⎛ ∂T ⎞ 1 ∂ ⎛ ∂T ⎞ • ∂T
⎜ λ ⋅ r ⋅ ⎟ + ⎜
⎜ λ ⎟
⎟ + ⎜ λ ⋅ sin θ ⋅ ⎟ + qv = ρ ⋅ c ⋅
r ∂r ⎝
2
∂r ⎠ r ⋅ sin θ ∂φ ⎝ ∂φ ⎠ r sinθ ∂θ ⎝
2 2 2
∂θ ⎠ ∂τ
(7.33)
A determina câmpul de temperatură din interiorul unui corp înseamnă a integra

una dintre formele ecuaţiei difuziei căldurii. Pentru acest lucru este nevoie să se
definească domeniul în care se face integrarea. Fie acest domeniu corpul din figura
7.11:
Fig. 7.11
Ecuaţiile (7.25), (7.30) şi (7.33) permit determinarea variaţiei în timp a câmpului

de temperatură. Pentru integrarea ecuaţiilor mai sus amintite este nevoie să se precizeze
condiţiile iniţiale. Acestea reprezintă valorile câmpului de temperatură la momentul
iniţial, moment de la care începe procesul de integrare.
Stabilirea valorilor câmpului de temperatură nu se poate face fără precizarea
condiţiilor la limită. Acestea înseamnă precizarea valorilor câmpului de temperatură pe
conturul domeniului ales.
Fig. 7.12
Dacă ne referim la domeniul din figura 7.11, condiţiile la limită trebuiesc

precizate pe suprafaţa exterioară a corpului. Funcţie de fenomenul modelat, condiţiile la
limită pot diferi; astfel, pe suprafaţa S1 să existe un anumit tip de condiţii la limită, iar
pe suprafaţa S2 pot fi definite alte condiţii la limită.
Există două feluri de condiţii la limită:
condiţii de tip Didichlet sau condiţii de ordinul unu, prin care în punctele
suprafeţei pentru care sunt valabile aceste condiţii se precizează temperatura;
condiţii de tip Neumannn sau condiţii de ordinul doi, prin care în punctele
suprafeţei pe care sunt valabile se defineşte derivata locală a câmpului de
temperatură.
În figura 7.12, pentru o suprafaţă limită domeniului definită prin condiţia x = 0, sunt
definite toate tipurile de condiţii la limită necesare integrării ecuaţiei difuziei căldurii.
7.3.2 Conducţia staţionară prin pereţi plani paraleli
Se consideră un perete plan infinit cu feţe paralele, în exteriorul căruia se află

două fluide cu temperaturi diferite (fig. 7.13):
Fig. 7.13
Transferul de căldură de la fluidul cald se realizează prin convecţie, între fluidul

cu temperatura T∞ ,1 şi suprafaţa peretelui cu temperatura Ts ,1 . Prin interiorul peretelui,
fluxul termic q x se transmite prin conducţie către suprafaţa cu temperatura Ts ,2 , apoi
prin convecţie către fluidul rece cu temperatura T∞ ,2 .
În interiorul peretelui, ecuaţia ce defineşte procesul de conducţie se obţine prin
particularizarea ecuaţiei (7.24) pentru cazul monodimensional, staţionar şi fără surse de
căldură.
∂ ⎛ ∂T ⎞
⎜λ ⎟=0 (7.34)
∂x ⎝ ∂x ⎠
O consecinţă a ecuaţiei (7.2), în condiţiile relaţiei (7.34), este că fluxul de

căldură în cazul conducţiei monodimensionale, staţionare, fără surse de căldură, este
constant şi nu depinde de variabila x.
Prin integrarea ecuaţiei (7.34) se obţine soluţia:
T ( x ) = C1 x + C 2 (7.35)
Pentru determinarea constantelor, trebuie să punem condiţiile la limită. Utilizând

notaţiile din figura 7.13, acestea sunt:
x = 0 ⇒ T (0 ) = C 2 = Ts ,1 (7.36)
x = δ ⇒ T (δ ) = C1δ + C 2 = Ts ,2 (7.37)
Din sistemul format de ecuaţiile (7.36) şi (7.37) se determină constantele, astfel

încât soluţia generală a ecuaţiei (7.34) este:
x
T ( x ) = (Ts ,2 − Ts ,1 ) + Ts ,1 (7.38)
δ
Se observă că în cazul conducţiei staţionare, prin pereţi plani paraleli, fără surse
de căldură, variaţia de temperatură în lungul peretelui este liniară. Pentru a determina
fluxul de căldură, utilizăm ecuaţia lui Fourier (7.2):
dT λ T −T
Q x = −λ ⋅ A ⋅ = A ⋅ ⋅ (Ts ,1 − Ts ,2 ) = A s ,1 s ,2 [W] (7.39)
dx δ δ
λ
•
Pentru uşurinţa scrierii, notaţia q se înlocuieşte cu notaţia q , având în vedere că
în cazul transferului de căldură atât q , cât şi Q , reprezintă puteri termice. Fluxul termic
pe unitatea de suprafaţă, numit flux termic unitar, este:
Ts ,1 − Ts ,2
qx = [W/m2] (7.40)
δ
λ
Acest flux termic (7.40) provine de la fluidul cald - datorită diferenţei de

temperatură între temperatura fluidului cald departe de perete T∞ ,1 şi temperatura
peretelui Ts ,1 - şi se transmite fluidului rece. În ipoteza că temperatura pereţilor este
uniformă pe întreaga lungime, fluxul termic se transmite numai pe direcţie
perpendiculară, direcţia x (fig. 7.13), neavând componentă longitudinală. Acestă
observaţie ne permite să scriem bilanţul puterilor termice pentru cele două suprafeţe ale
peretelui, ecuaţia (7.12), sub forma (7.41). Exprimând diferenţele de temperatură funcţie
de fluxul termic şi însumându-le, obţinem o relaţie ce leagă fluxul termic unitar de
temperaturile celor două fluide şi rezistenţele termice asociate celor două feluri de
transfer de căldură.
(T − Ts ,1 ) = Ts ,1 − Ts ,2 = Ts ,2 − T∞ ,2
q x = ∞ ,1 (7.41)
1 δ 1
α1 λ α2
1
T∞ ,1 − Ts ,1 = q x ⋅ (7.42)
α1
δ
Ts ,1 − Ts ,2 = qx ⋅ (7.43)
λ
1
Ts ,2 − T∞ ,2 = q x ⋅ (7.44)
α2
Prin însumarea relaţiilor (7.42), (7.43) şi (7.44), rezultă:
⎛ ⎞
⎜ 1 1 1 ⎟
T ∞ ,1−T∞ ,2 = q x ⋅ ⎜ + + ⎟ ⇒ q x = k g ⋅ (T∞ ,1 − T∞ ,2 ) (7.45)
⎜ α1 δ α 2 ⎟
⎜ ⎟
⎝ λ ⎠
Din relaţia de mai sus, se notează cu k g şi se defineşte coeficientul global de

schimb de căldură, în cazul unui perete plan, prin relaţia:
1
kg = (7.46)
1 δ 1
+ +
α1 λ α 2
7.3.2.1 Analogia electrică
Relaţiile (7.40), (7.45) şi (7.46) ne permit stabilirea unei similitudini între

transferul de căldură şi circuitele electrice de curent continuu. Astfel, prin analogie,
considerăm fluxul termic q x similar cu intensitatea curentului electric, diferenţa de
temperatură (T∞ ,1 − T∞ ,2 ) similară tensiunii, iar ceilalţi termeni - rezistenţe termice
definite astfel:
1
- Rt ,1 = rezistenţă termică convectivă asociată procesului de convecţie dintre
α1
fluidul cald şi perete;
δ
- Rt ,2 = rezistenţi termică conductivă asociată procesului de conducţie din
λ
interiorul peretelui;
1
- Rt ,3 = rezistenţă termică convectivă asociată procesului de convecţie dintre
α2
fluidul rece şi perete.
T∞ ,1 − T∞ ,2 T −T
qx = = ∞ ,13 ∞ ,2 (7.47)
Rt ,1 + Rt ,2 + Rt ,3
∑ Rt ,i
i =1
Fluxul termic unitar de căldură se poate scrie funcţie de rezistenţele termice

asociate diferitelor forme de transfer de căldură (7.47). În figura 7.13 b) este prezentată
schema unui circuit electric echivalent, împreună cu rezistenţele respective. Se observă
că formularea matematică a ecuaţiilor ce descriu transferul de căldură printr-un perete
plan este asemănătoare cu relaţiile circuitului electric de curent continuu pentru cazul
legării în serie a rezistenţelor. Pe baza acestui concept, coeficientul global de schimb de
căldură pentru peretele plan se defineşte astfel:
1
kg = (7.48)
∑ Rt ,i
i
Fig. 7.14
Pentru un perete plan compus din mai multe straturi (fig. 7.14), utilizând
analogia electrică şi notaţiile din figură, putem defini uşor coeficientul global de
căldură:
1 5
1 δ A δ B δC 1
= ∑ Rt ,i = + + + + (7.49)
k g i =1 α 1 λ A λ B λC α 4
Fluxul termic se calculează din relaţia (7.45). Ca şi în cazul circuitelor serie de

curent continuu, pentru care curentul ce străbate rezistenţele este acelaşi, şi în cazul
transferului de căldură prin pereţi plani fluxul termic ce străbate diferitele straturi ale
peretelui este acelaşi, egal cu fluxurile termice convective de pe feţele peretelui. Această
observaţie permite determinarea temperaturilor dintre straturile peretelui. Dacă am
determinat fluxul termic q x cu relaţia (7.45), plecând de la o margine se pot determina
temperaturile feţelor peretelui şi cele dintre straturi:
1 δA δ δ
Ts ,1 = T∞ ,1 − q x ; T2 = Ts ,1 − q x ; T3 = T2 − q x B ; Ts ,4 = T3 − q x C (7.50)
α1 λA λB λC
Fig. 7.15
Analogia electrică ne permite rezolvarea unor probleme de transfer de căldură

prin pereţi cu o structură complicată. În figura 7.15 este prezentat un perete compus din
mai multe straturi, iar în partea de jos a figurii sunt prezentate două scheme posibile de
calculare a rezistenţei echivalente.
Problema care apare în cazurile în care un perete are straturile plasate paralel cu
fluxul termic (în cazul de faţă, straturile notate cu F şi G ) depinde de diferenţa valorilor
conductivităţii acestor straturi λ F − λG . Dacă diferenţa este mică, problema se poate
rezolva prin analogia electrică; dacă această diferenţă este mare, apar componente ale
fluxului termic, între cei doi pereţi, lucru ce nu mai permite aplicarea relaţiilor de până
acum; problema, în acest caz, necesită o abordare numerică.
Situaţia a) se poate utiliza dacă suprafaţa de separare dintre cei doi pereţi este o
suprafaţă izotermă. Rezistenţa echivalentă în acest caz este:
⎛ δ δ ⎞
⎜ 4 F G ⎟
1 ⎜δ λ F λG δH ⎟
Ra = ⎜ E + + ⎟ (7.51)
A ⎜ λE ⎛ δ F δG ⎞ λH ⎟
2⎜⎜ + ⎟⎟
⎜ λ λG ⎟
⎝ ⎝ F ⎠ ⎠
Fluxul termic pentru acest caz este:
T1 − T2
Q= (7.52)
Ra
Rezistenţa termică în cazul b) este dată de formula (7.53), iar fluxul termic se
calculează cu formula (7.52):
⎛δ δ δ ⎞ ⎛δ δ δ ⎞
2 ⋅ ⎜⎜ E + F + H ⎟⎟ ⋅ ⎜⎜ E + G + H ⎟⎟
1 ⎝ λ E λ F λ H ⎠ ⎝ λ E λG λ H ⎠
Rb = (7.53)
A δ δ δ δ
2⋅ E + F + G + 2⋅ H
λE λF λG λH
7.3.2.2 Rezistenţa de contact
O problemă importantă ce apare în practică o constituie faptul că suprafeţele de

contact dintre diferitele straturi ale pereţilor nu sunt perfecte. Acest lucru determină
apariţia unor rezistenţe termice suplimentare, datorate contactelor imperfecte dintre
diferitele straturi ale pereţilor. Din punct de vedere matematic, în aceste puncte
temperatura prezintă discontinuităţi (fig. 7.16). În figură, în zona de contact a pereţilor,
temperatura are un salt ∆T = TA − TB .
Rezistenţa termică dintre straturi se datorează diferenţelor de rugozitate. Astfel,
sunt zone în care cele două straturi sunt în contact direct şi sunt zone în care între cele
două straturi există un spaţiu umplut - de regulă - de un fluid, de cele mai multe ori gaz.
Fluxul termic în zona contactelor imperfecte dintre straturi are două componente:
- qcontact , reprezentat de suma fluxurilor conductive din zonele de contact direct

între materialele celor două straturi;
Fig. 7.16
- q gol reprezintă suma fluxurilor termice transmise prin golurile existente în

cazul unui contact imperfect între straturi. Aceste fluxuri termice sunt de natură
convectivă şi radiantă.
În cazul contactelor imperfecte între straturile unui perete, utilizând notaţiile din
figura 7.16, se defineşte rezistenţa termică de contact:
TA − TB
Rt ,contact = (7.54)
qx
Pentru diverse cupluri de materiale, rezistenţele de contact se determină

experimental. În Anexa 5 se găsesc valori pentru rezistenţe de contact.
Exemplul E 7.2
Uşa unui cuptor este compusă din două straturi de grosime δ A şi δ B ce îndeplinesc
condiţia δ A = 2 ⋅ δ B , având conductivităţile λ A = 0 ,15[W / m / K ] , λ B = 0 ,08[W / m / K ].
Aerul din cuptor are temperatura de 400°C, iar cel exterior 25°C. În interiorul cuptorului,
coeficienţii de convecţie şi radiaţie sunt α c = α r = 25[W / m 2 / K ] ; la exterior căldura pierdută
prin radiaţie se consideră negljjabilă, iar coeficientul de convecţie este α 0 r = 25[W / m / K ] .
2
Să se determine grosimea uşii cuptorului, astfel încât pe faţa exterioară a acesteia

temperatura să nu depăşească 50°C.
Soluţie:
În figura 7.17 este prezentată geometria problemei:
Fig. 7.17
Transferul de căldură prin uşa cuptorului este staţionar şi monodimensional. Schimbul de

căldură de la peretele interior al uşii spre exterior este format din convecţie plus radiaţie -
conducţie prin peretele uşii şi convecţie la exterior. Rezistenţele termice parcurse de fluxul
termic de la interior către exterior, cu notaţiile din figura 7.17, sunt prezentate în figura 7.18:
Fig. 7.18
Puterea termică ce străbate uşa cuptorului de la interior până la peretele exterior este:
• Ta − Ts ,0
E1 = [W/m2]
∑ t R
Puterea termică ce părăseşte uşa de la peretele exterior către aer este:
•
E 2 = α 0 (Ts ,1 − T∞ ) [W/m2]
Bilanţul puterilor se va face pe suprafaţa peretelui exterior al uşii cuptorului, unde s-a impus
condiţia pentru temperatură, aplicând relaţia (7.12).
Rezistenţa termică echivalentă grupării serie este:
1 δ δ
Rt ,e = + A+ B
α c + α r λ A λB
Bilanţul puterilor este:

Ta − Ts ,0
= α 0 (Ts ,0 − T∞ )
1 δ δ
+ A+ B
α c + α r λ A λB
Având în vedere că δ A = 2δ B , din relaţia de mai sus extragem δ A :
Ta − Ts ,0 1 400 − 50 1
− −
α (T − T ) α c + α r 25(50 − 25 ) 25 + 25
δ A = 0 s ,0 ∞ = = 0 ,0418 m
1 1 1 1
+ +
λ A 2 ⋅ λB 0 ,15 2 ⋅ 0 ,08
δA
δB = = 0 ,0209
2
Grosimea totală a peretelui uşii este:
δ =δ A+δ B = 0 ,0627 m = 62 ,7 mm
Exemplu E 7.3
Un procesor este fixat pe un suport de aluminiu de grosime δ = 8 mm, printr-un film

epoxidic de 0,08 mm. Procesorul şi suportul sunt răciţi într-un curent de aer ce are temperatura
de 25°C. În aceste condiţii, coeficientul de convecţie este de 100 W/m2/K. Dacă procesorul
produce în condiţii normale o putere termică de 104 W/m2, poate să funcţioneze la o
temperatură mai mică decât 85°C, temperatura maximă admisă ? (pentru aluminiu λ = 238
W/m/K)
Soluţie
Fig. 7.19
În figura 7.19 este prezentă schematic geometria problemei. Filmul epoxidic aplicat între
procesor şi suportul de aluminiu, datorită grosimii reduse este considerat ca o rezistenţă de
contact. Din Anexa 5 obţinem, pentru acest caz, valoarea: Rt ,c = 0 ,9 ⋅ 10 −4 m2K/W.
Căldura produsă de procesor q pc este preluată prin faţa acestuia q1 şi prin suportul de
aluminiu q 2 . Bilanţul puterilor în acest caz este:
q pc = q1 + q2
Schema din dreapta figurii ne ajută să scriem puterile preluate de aerul de răcire:
T pc − T∞ T pc − T∞
q1 = q2 =
1 δ 1
R t ,c + +
α λ α
T pc − T∞ T pc − T∞
qc = +
1 δ 1
R t ,c + +
α λ α
Din relaţia de mai sus calculăm temperatura procesorului în condiţiile când acesta
produce o putere termică qc = 10 4 W/m2:
qc 10 4
T pc = T∞ + = 25 + = 75 ,3 °C
1 1
α+ 100 +
δ 1 0 ,008 1
Rt ,c + + 0 ,9 ⋅ 10 −4 + +
λ α 238 100
Rezultatul de mai sus arată că procesorul lucrează sub temperatura maximă admisă.
7.3.3 Conducţia staţionară prin pereţi cilindrici
O situaţie cu numeroase aplicaţii tehnice o constituie cazul transferului de

căldură prin pereţi cilindrici. Geometria acestei probleme este prezentată în figura 7.20:
Fig. 7.20
Simetria axială a geometriei permite tratarea problemei într-un sistem de

coordonate cilindrice. Considerând că suprafeţele de izoterme sunt suprafeţe cilindrice,
rezultă că fluxul de căldură are numai componentă radială. Pentru situaţia staţionară,
ecuaţia câmpului termic rezultă din particularizarea relaţiei (7.30).
1 d ⎛ dT ⎞
⎜λ ⋅r ⋅ ⎟=0 (7.55)
r dr ⎝ dr ⎠
Soluţia generală a ecuaţiei de mai sus este:
T (r ) = C1 ln r + C 2 (7.56)
Considerând temperaturile pe feţele cilindrului Ts ,1 şi Ts ,2 , corespunzătoare

razelor r1 şi r2 , condiţiile la limită sunt:
Ts ,1 = C1 ln r1 + C 2 (7.57)
Ts ,2 = C 2 ln r2 + C 2 (7.58)
Determinând constantele din relaţiile (7.57) şi (7.58) şi introducându-le în relaţia

(7.56), rezultă ecuaţia variaţiei temperaturii în interiorul cilindrului:
Ts ,1 − Ts ,2 r
T (r ) = ln + Ts ,2 (7.59)
r1 r2
ln
r2
Ecuaţia (7.59) permite determinarea fluxului termic pe baza ecuaţiei lui Fourier:
dT dT Ts ,1 − Ts ,2
Qr = −λ ⋅ A ⋅ − λ ⋅ 2 ⋅π ⋅ r ⋅ L ⋅ = (7.60)
dr dr 1 r
ln 2
2 ⋅ π ⋅ λ ⋅ L r1
Având în vedere analogia electrică din relaţia (7.60), deducem expresia

rezistenţei termice conductive pentru cazul pereţilor cilindrici:
1 r
Rt ,cond = ln 2 (7.61)
2 ⋅ π ⋅ λ ⋅ L r1
Considerând un sistem complet, prin care schimbul de căldură se face între două
fluide despărţire de un perete cilindric (fig. 7.20), observăm că fluxul termic se
transmite de la fluidul cald - prin convecţie - către suprafaţa interioară a cilindrului, prin
conducţie în interiorul cilindrului şi prin convecţie către fluidul rece. Rezistenţa termică
convectivă pentru cazul pereţilor cilindrici se deduce din relaţia fluxului termic:
T∞ ,1 − Ts ,1 1
Qr = ⇒ Rt ,conv ,1 = (7.62)
1 2 ⋅ π ⋅ r ⋅ α1 ⋅ L
2 ⋅ π ⋅ r ⋅ α1 ⋅ L
Pentru schimbul de căldură dintre cele două fluide, rezistenţa termică totală este
suma rezistenţelor convective şi conductive:
1 1
= (7.63)
Rt ,e 1 1 r 1
+ ln 2 +
2 ⋅ π ⋅α 1 ⋅ r1 ⋅ L 2 ⋅ π ⋅ λ ⋅ L r1 2 ⋅ π ⋅ α 2 ⋅ r2 ⋅ L
Expresia fluxului termic pentru cazul pereţii cilindrici este:
T∞ ,1 − T∞ ,2
Qr = = k g ,cil (T∞ ,1 − T∞ ,2 ) (7.64)
Rt ,e
S-a introdus notaţia k g ,cil - coeficientul global de schimb de căldură pentru pereţi
cilindrici. Expresia acestuia este:
1
k g ,cil = (7.65)
Rt ,e
Fig. 7.21
În cazul când peretele cilindric este compus din mai multe straturi cu proprietăţi
termice diferite (fig. 7.21), rezistenţa termică echivalentă este:
1 1
= k g ,cil = 3
(7.66)
Rt ,e 1 1 r 1
+∑ ln i +1 +
2 ⋅ π ⋅ α 1 ⋅ r1 ⋅ L i =1 2 ⋅ π ⋅ λi ⋅ L ri 2 ⋅ π ⋅ α 2 ⋅ r2 ⋅ L
Exemplul E 7.4
O ţeavă de cupru. care transportă un lichid frigorific. are diametrul exterior ri = 10 mm,
este izolată cu polistiren ce are conductivitatea λ = 0 ,055 W/m/K şi raza exterioară r.
Coeficientul de convecţie către aerul exterior este α = 5 W/m2/K. Să se analizeze existenţa
unei grosimi optime de izolaţie.
Soluţie:
Schema conductei din problemă este prezentă în figura 7.22.
Fig. 7.22
Odată cu creşterea diametrului izolaţiei, rezistenţa conductivă creşte, iar rezistenţa

convectivă scade datorită creşterii suprafeţei exterioare a izolaţiei. Se pune problema existenţei
unei grosimi optime a izolaţiei, care să minimizeze fluxul termic.
Cu notaţiile din figura 7.22, schema rezistenţelor termice este următoarea:
Fig. 7.23
Rezistenţa termică echivalentă pentru un metru de conductă şi fluxul termic sunt:
1 r 1 T − Ti
Rt ,e = ln + ; q= ∞
2 ⋅π ⋅ λ ri 2 ⋅ π ⋅ r ⋅α Rt ,e
Pentru găsirea unui optim pentru rezistenţa termică echivalentă, anulăm prima derivată:
dRt ,e 1 1 λ
=0⇒ − =0⇒r =
dr 2 ⋅ π ⋅ λ ⋅ r 2 ⋅ π ⋅ r ⋅α
2
α
Pentru a vedea dacă această valoare maximizează sau minimizează fluxul termic,
facem derivata a doua:
d 2 Rt ,e 1 1
=− +
dr 2
2 ⋅π ⋅ λ ⋅ r 2
π ⋅ r 3 ⋅α
λ
Pentru valoarea r = , aceasta devine:
α
d 2T 1 ⎛1 1 ⎞ 1
= ⎜ − ⎟= >0
⎝ λ 2λ ⎠ λ3
2 2
dr ⎛λ⎞ 2 ⋅π ⋅ 2
π⎜ ⎟
⎝α ⎠ α
Valoarea derivatei a doua este totdeauna pozitivă; acest lucru înseamnă că la raza
λ
r= rezistenţa termică echivalentă are un minim, deci fluxul termic este maxim. Rezultatul de
α
mai sus ne arată că nu poate exista o problemă de optimizare a grosimii izolaţiei.
λ
Valoarea razei r= a fost denumită valoare critică, practic ea maximizează fluxul
α
termic. În general, odată cu creşterea izolaţiei scade fluxul termic, dacă raza izolaţiei este mai
mare decât valoare critică.
Cu valorile numerice din problemă, obţinem:
λ 0 ,055
r= = 0 ,011m
α 5
în tabelul de mai jos s-au trecut rezultatele calculelor efectuate pentru diferite grosimi
ale izolaţiei. Se observă că rezistenţa conductivă creşte o dată cu raza, însă rezistenţa
convectivă scade cu creşterea razei. Aceste tendinţe sunt însumate de valorile rezistenţei
termice echivalente. Observăm că acesta are minimul prezis de anularea primei derivate:
r [m] Rcond Rconv Rt ,e

0,005 0 6,37 6,37
0,007 0,97 4,55 5,52
0,010 2,00 3,18 5,18
0,011 2,28 2,89 5,17
0,015 3,18 2,12 5,30
0,025 4,66 1,27 5,93
0,045 6,35 0,71 7,06
7.3.4 Conducţia staţionară prin pereţi sferici
Pentru a determina fluxul de căldură prin pereţi sferici considerăm un volum

definit de două sfere de raze r1 şi r2 , conform figurii 7.24:
Fig. 7.24
La distanţa r se defineşte o suprafaţă sferică de grosime dr. Fluxul termic pe faţa

interioară a acesteia este q r , iar pe faţa exterioară este qr + dr .
Expresia fluxului termic este dată de legea lui Fourier, în care suprafaţa A este
particularizată pentru cazul unei suprafeţe sferice de rază r :
q = −λ ⋅ A ⋅
dT
dr
(
= −λ ⋅ 4 ⋅ π ⋅ r 2 )
dT
dr
(7.67)
Pentru suprafaţa sferică definită mai sus, se integrează ecuaţia definită de

formula (7.67). Observăm că ecuaţia diferenţială se poate integra prin separarea
variabilelor.
dr
q = −λdT (7.68)
4 ⋅π ⋅ r 2
Integrând ecuaţia (7.68), rezultă:
r T
1 2 dr s ,2
Ts ,1 − Ts ,2
4 ⋅ π ∫r1 r 2 ∫T dT ⇒ q =
q = − λ (7.69)
1 ⎛1 1⎞
s ,1
⎜ − ⎟
4 ⋅ π ⋅ λ ⎜⎝ r1 r2 ⎟⎠
Dacă ne referim la analogia electrică, rezistenţa termică conductivă asociată unui

perete sferic definit de razele r1 şi r2 este, conform relaţiei (7.69), următoarea:
1 ⎛1 1⎞
Rt = ⎜ − ⎟ (7.70)
4 ⋅ π ⋅ λ ⎜⎝ r1 r2 ⎟⎠
7.3.5 Elemente de conducţia nestaţionară
Ecuaţia difuziei căldurii, în diverse sisteme de coordonate, este alcătuită din

termeni ce conţin derivatele temperaturii funcţie de coordonate şi un termen care
conţine derivata temperaturii funcţie de timp. Pentru a obţine soluţii analitice, se
introduc ipoteze simplificatoare, cea mai utilizată fiind aceea prin care se consideră
câmpul de temperatură staţionar, lucru ce face posibil anularea termenului ce conţine
derivata temporară a temperaturii.
În cazul când se doreşte obţinerea de soluţii luând în considerare termenul ce
conţine derivata temporară a temperaturii, soluţiile vor fi de forma T ( x , y , z ,τ ) , câmpul
de temperatură depinde atât de coordonatele spaţiale, cât şi de timp. Spunem că avem o
soluţie nestaţionară a ecuaţiei difuziei căldurii, care defineşte câmpul de temperatură în
timp şi în spaţiu.
Datorită formei complexe a ecuaţiei difuziei căldurii, soluţiile analitice sunt
limitate, iar acestea sunt obţinute în condiţiile unor ipoteze simplificatoare. Soluţii
complexe, fără a introduce ipoteze simplificatoare, se pot obţine pe cale numerică.
7.3.5.1 Metoda capacităţii punctiforme
De multe ori, se pot obţine soluţii simple pentru transferul nestaţionar de căldură
prin introducerea unor ipoteze ce reflectă o comportare particulară a anumitor corpuri în
timpul transferului de căldură, comportare datorată unor proprietăţi specifice. Astfel,
pentru multe corpuri solide, în special metale, caracterizate de valori mari ale
conductivităţii, gradientul de temperatură în interiorul corpului în timpul transferului de
căldură este mic, lucru ce permite introducerea unei ipoteze simplificatoare prin care se
consideră că temperatura corpului este uniformă. Practic, prin această ipoteză dispare
efectul spaţial al volumului corpului, acesta putând fi considerat punctiform. Această
ipoteză stă la baza metodei capacităţii punctiforme.
Fig. 7. 25
Pentru a explica metoda capacităţii punctiforme, considerăm un bucată de metal

caldă, cu temperatura iniţială Ti , răcită într-un lichid cu temperatura T∞ (fig. 7.24).
Ipoteza de bază a metodei presupune că temperatura corpului metalic este uniformă în
volumul acestuia, pe întreaga durată a procesului. Iniţial, temperatura metalului este Ti ;
după ce acesta este introdus în vasul cu lichid, temperatura corpului se va modifica în
timp. Utilizarea ipotezei prin care temperatura corpului este uniformă în întregul volum
face ca temperatura corpului să devină o funcţie de o singură variabilă: timpul.
Bilanţul puterilor termice pe volumul de control asociat corpului (fig. 7.24) ne
arată că variaţia energiei corpului este egală cu puterea termică transmisă prin convecţie
lichidului:
• •
− Ee = E (7.71)
sau:
dT
− α ⋅ As ⋅ (T − T∞ ) = ρ ⋅ V ⋅ c ⋅ (7.72)
dτ
Relaţia (7.72) reprezintă ecuaţia diferenţială ce descrie variaţia în timp a

temperaturii corpului.
Se introduce notaţia:
dθ dT
θ = T − T∞ ⇒ = (7.73)
dτ dτ
Cu această notaţie, ecuaţia devine:
ρ ⋅ V ⋅ c dθ
= −θ (7.74)
α ⋅ As dτ
Prin integrare, obţinem:
ρ ⋅ V ⋅ c θ dθ τ
α ⋅ As θ∫ θ ∫0 dτ ; unde θ i = Ti − T∞
= − (7.75)
i
Soluţia este:
ρ ⋅V ⋅ c θ i
ln = τ (7.76)
α ⋅ As θ
sau :
θ T − T∞ ⎡ ⎛ α ⋅ As ⎞ ⎤
= = exp ⎢− ⎜⎜ ⎟⎟τ ⎥ = exp(− β ⋅ τ ) (7.77)
θ i Ti − T∞ ⎣ ⎝ ρ ⋅V ⋅ c ⎠ ⎦
Coeficientul timpului din ecuaţia (7.77) se notează cu β şi se numeşte constanta

termică a timpului.
1
β= (ρ ⋅V ⋅ c ) = Rt ,cond ⋅ Ct (7.78)
α ⋅ As
Din relaţia de mai sus se determină constanta termică a timpului; ea este egală cu
produsul dintre rezistenţa termică convectivă şi capacitatea termică punctiformă a
solidului. Aceste mărimi determină răspunsul în timp al corpului.
Fig. 7.26
În figura 7.25 sunt prezentate grafic câteva soluţii ale ecuaţiei (7.77). Se observă
influenţa constantei termice a timpului β . Practic, această constantă modifică răspunsul
în timp al corpului.
Fiind vorba de un fenomen dinamic, există un circuit electric echivalent ce
permite modelarea fenomenelor de transfer nestaţionar de căldură.
Fig. 7.27
În figura 7.26 este prezentat circuitul electric echivalent, împreună cu

echivalenţa mărimilor. Practic, timpul de descărcare al condensatorului prin rezistenţa
Rt este similar cu timpul de răspuns al corpului răcit.
Exemplul E 7.5
Un termocuplu ce poate fi asimilat unei sfere este folosit pentru măsurarea temperaturii
într-un gaz. Coeficientul de convecţie este 400 W/m2/K, iar proprietăţile materialului sunt căldura
specifică c=400 J/kg/K şi densitatea ρ=8500 kg/m3 .
Să se determine diametrul termocuplului, astfel încât constanta termică a timpului să fie
de 1s. Dacă termocuplul, de la 25°, este introdus în curentul de gaz la 200°C, cât timp îi trebuie
termocuplului să ajungă la 199°C?
Soluţie:
Din condiţia β = 1 deducem diametrul termocuplului:
π ⋅ D3
ρ⋅ ⋅c
6 6 ⋅α 6 ⋅ 400
β= = 1⇒ D = = = 7 ,06 ⋅ 10 −4 m
α ⋅π ⋅ D 2
ρ ⋅ c 8500 ⋅ 400
Din ecuaţia (7.77) determinăm timpul:
1 Ti − T∞ α ⋅π ⋅ D2 T − T∞ 400 ⋅ 6 25 − 200
τ= ln = ln i = ln = 5 ,16 s
β T − T∞ π ⋅D 3 −4
T − T∞ 8500 ⋅ 7 ,06 ⋅ 10 ⋅ 400 199 − 200
ρ⋅ ⋅c
6
7.3.5.2 Analiza metodei capacităţii punctiforme
Considerăm un transfer de căldură staţionar, printr-un perete de lăţime L. Una

dintre suprafeţe este menţinută la temperatura Ts ,1 , iar cealaltă suprafaţă este expusă
unui curent de fluid la temperatura T∞ , astfel încât temperatura acestei feţe este Ts ,2 , cu
condiţia T∞ < Ts ,2 < Ts ,1 (fig. 7.27).
Fig. 7.28
Bilanţul puterilor pe faţa exterioară a peretelui este:
Ts ,1 − Ts ,2
λ ⋅ A⋅ = α ⋅ A ⋅ (T2 ,s − T∞ ) (7.79)
L
Rearanjând relaţia de mai sus, obţinem :
L
Ts ,1 − Ts ,2 λ ⋅ A Rt ,conductiva α ⋅ L
= = = = Bi (7.80)
Ts ,2 − T∞ 1 Rt ,convectiva λ
α⋅A
Relaţia de mai sus ne arată că raportul rezistenţelor termice conductive şi

convective este adimensional şi poartă numele de numărul lui Biot (sau criteriul lui
Biot, referitor la criterii de similitudine). Acesta joacă un rol fundamental în problemele
de conducţie ce au o suprafaţă conductivă.
Prin analiza numerică a schimbului de căldură, conform schemei din figura 7.27,
rezultă că pentru valori ale numărului lui Biot mult mai mici ca 1 (Bi << 1), rezistenţa
conductivă a peretelui este mai mică decât rezistenţa convectivă din stratul limită al
fluidului. În aceste condiţii, se poate aplica metoda capacităţii punctiforme.
Din figura 7.27 se observă că, în acest caz, variaţia de temperatură în interiorul
peretelui este mică.
Fig. 7.29
Se consideră un caz general (fig. 7.28) al unui perete, care pe o faţă are impus un
flux termic q s , iar pe cealaltă faţă este în contact cu un fluid, astfel încât există un flux
de căldură convectiv qc şi unul radiant q r . Temperatura fluidului este T∞ , iar
temperatura mediului exterior este Tmed . În interiorul peretelui se generează căldură de o
•
sursă de intensitate E g .
Aplicând conservarea puterilor termice, obţinem următoarea ecuaţie:
• dT
q s ⋅ As + E s − (qc + qr ) ⋅ As (c ,r ) = ρ ⋅V ⋅ c (7.81)
dτ
[ ( )] dT
•
qs ⋅ As + E s − α ⋅ (T − T∞ ) + ε ⋅ σ T 4 − Tmed
4
⋅ As (c ,r ) = ρ ⋅ V ⋅ c (7.82)
dτ
Ecuaţia (7.82) este o ecuaţie diferenţială de ordinul unu, neomogenă şi neliniară,

ce nu are soluţie analitică. Ea poate fi integrată numeric, dar – utilizând anumite ipoteze
simplificatoare – putem obţine si soluţii analitice.
Dacă fluxul termic impus q s este nul, fluxul generat în perete este nul şi
convecţia poate fi neglijată, qc ≈ 0 . Acesta poate fi cazul unui perete supus unei intense
radiaţii (flacără); ecuaţia se simplifică şi ajunge la forma:
ρ ⋅V ⋅ c ⋅
dT
dτ
(
= −ε ⋅ σ ⋅ T 4 − Tmed
4
) (7.83)
Separând variabilele şi integrând, obţinem:
ε ⋅ A ⋅σ τ T
dT
∫
ρ ⋅V ⋅ c 0
dτ = ∫ 4
T −T 4
T med
(7.84)
i
ρ ⋅V ⋅ c ⎧ Tmed + T T + Ti ⎡ T T ⎤⎫
τ= 3 ⎨
ln − ln med + 2 ⎢arctg − arctg i ⎥ ⎬ (7.85)
4 ⋅ ε ⋅ σ ⋅ A ⋅ Tmed ⎩ Tmed − T T med −Ti ⎣ Tmrd Tmed ⎦ ⎭
O altă soluţie exactă se poate obţine în condiţiile în care fluxul termic radiant
este nul. Se introduce temperatura redusă θ = T − T∞ , precum şi următoarele notaţii:
•
α⋅A q s ⋅ As + E g
a= ; b= (7.86)
ρ ⋅V ⋅ c ρ ⋅V ⋅ c
În aceste condiţii, ecuaţia (7.82) devine :
dθ
+ aθ − b = 0 (7.87)
dτ
Soluţia generală a ecuaţiei (7.87) se obţine prin însumarea soluţiei ecuaţiei

omogene şi a soluţiei particulare. Neomogenitatea se elimină prin introducerea
transformării:
b
γ =θ − (7.88)
a
Ecuaţia (7.87) devine:
dγ
+ aγ = 0 (7.89)
dτ
Separând variabilele şi integrând între γ i şi γ , rezultă soluţia:
γ
= exp(− aτ ) (7.90)
γi
Revenind la variabilele iniţiale, obţinem :
b
T − T∞ −
a = exp(− aτ ) (7.91)
b
Ti − T∞ −
a
În final, rezultă:
b
T − T∞
= exp(− aτ ) + a [1 − exp(− aτ )] (7.92)
Ti − T∞ Ti − T∞
7.3.5.3 Soluţii exacte pentru ecuaţia difuziei căldurii în cazul

unui corp solid, semiinfinit
Metoda capacităţii punctiforme se aplică într-un număr limitat de cazuri, care

îndeplinesc ipotezele respective. Pentru determinarea spaţial-temporară a câmpului de
temperatură în interiorul unui solid, trebuie să utilizăm ecuaţia difuziei căldurii.
Deoarece această ecuaţie este complicată, soluţiile analitice care se pot obţine sunt
limitate.
Dacă considerăm ecuaţia (7.25) şi introducem următoarele ipoteze
simplificatoare: conducţie este monodimensională şi fără surse de căldură, obţinem
următoarea formă:
d 2T 1 ∂T
= (7.93)
dx 2 a ∂τ
Această formă simplă permite obţinerea de soluţii analitice dacă se integrează pe

un domeniu semiinfinit, rezultând câmpul de temperatură sub forma unei suprafeţe
definită de funcţia T = T ( x ,τ ) .
Domeniul de integrare este monodimensional omogen, pornind de la x = 0 până
la x = ∞ . Integrarea se face de la momentul τ = 0 până la momentul τ = τ . Condiţia
iniţială o reprezintă precizarea temperaturii pentru toate valorile lui x la momentul τ = 0
şi este reprezentată de relaţia T ( x ,0 ) = Ti .
În figura 7.29 sunt prezentate trei tipuri de condiţii la limită, pentru limita din
stânga a domeniului reprezentată de ecuaţia x = 0 , ce se pot utiliza pentru ecuaţia
(7.93):
- prima condiţie este de tip Dirichlet şi se referă definirea unei temperaturi Ts
pe suprafaţa din stânga a domeniului, pentru orice valoare a timpului;
- a doua condiţie este de tip Neumann şi se referă la impunerea unui flux de
căldură constant q0 , pentru toate valorile timpului;
- a treia condiţie se referă la cazul când suprafaţa din stânga domeniului este în
contact cu un fluid în mişcare; în acest caz condiţia la limită este tot de tip
Neumann, prin care derivata temperaturii în punctul x = 0 , înmulţită cu
conductivitatea mediului, trebuie să fie egală cu fluxul termic convectiv.
Această condiţie la limită este variabilă funcţie de valoarea timpului τ ,
deoarece în ecuaţia respectivă apare valoarea momentană a temperaturii la
limita domeniului T (0 ,τ ) .
Fig. 7.30
Soluţiile obţinute pentru ecuaţia (7.93), pentru cele trei cazuri, sunt reprezentate
grafic în figura 7.2. Analitic, au următoarele formulări:
Cazul 1:
T ( x ,τ ) − Ts ⎛ x ⎞
= erf ⎜ ⎟ (7.94)
Ti − Ts ⎝ 2 a ⋅τ ⎠
În acest caz, fluxul termic pentru x = 0 este:
∂T λ ⋅ (Ts − Ti )
q s (τ ) = −λ ⋅ = (7.95)
∂x x =0 π ⋅ aτ
Cazul 2:
⎛ a ⋅τ ⎞
2 ⋅ q0 ⋅ ⎜ ⎟
⎝ π ⎠ ⎛ − x2 ⎞ q0 ⋅ x ⎛ x ⎞
T ( x ,τ ) − Ti = exp⎜⎜ ⎟⎟ − erfc⎜ ⎟ (7.96)
λ ⎝ 4 ⋅ a ⋅τ ⎠ λ ⎝ 2 a ⋅τ ⎠
Cazul 3:
T ( x ,τ ) − Ti ⎛ x ⎞ ⎡ ⎛ α ⋅ x λ2 ⋅ a ⋅ τ ⎞⎤ ⎡ ⎛ x α a ⋅τ ⎞⎤
= erfc⎜ ⎟ − ⎢exp⎜⎜ + ⎟⎟⎥ ⎢erfc⎜ ⎟⎥ (7.97)
T∞ − Ti ⎝ 2 a ⋅ τ ⎠ ⎣ ⎝ λ λ2 ⎜ 2 a ⋅τ + λ ⎟
⎠⎦ ⎣⎢ ⎝ ⎠⎦⎥
S-a notat cu erf funcţia erorilor a lui Gauss, care se găseşte tabelată în Anexa 5,
iar cu erfc funcţia complementară a erorilor, definită astfel:
erfc( x ) = 1 − erf ( x ) (7.98)
Exemplul E 7.6
Să se determine adâncimea minimă la care trebuie îngropată o conductă de apă, astfel

încât după 60 de zile să ajungă de la o temperatură de 20°C la 0°C. Pe toată această perioadă,
temperatura atmosferică se va considera -15°. Pentru sol se dau următoarele mărimi:
ρ = 2050 kg / m 3 ; λ = 0 ,52W / m / k ; c = 1840 J / kg / K ; a = 0 ,138 ⋅ 10
−6
m2 / s
Soluţie:
În figura 7.30 este prezentată schema conductei:
Fig. 7.31
Problema se încadrează în cazul 1. Fie xm adâncimea la care este îngropată conducta. După
60 de zile, solul are la suprafaţă -15°C, iar la adâncimea conductei 0°C. Suprafaţa solului
constituie începutul domeniului de integrare, x = 0 , locul în care se pune condiţia la limită
T (0 ,τ ) = −15 , adică temperatura solului la suprafaţă este egală cu temperatura atmosferică.
Relaţia (7.94) ne permite să calculăm temperatura la orice adâncime şi la orice moment de
timp, deci:
T ( xm ,τ ) − Ts 0 − (− 15 ) ⎛ xm ⎞ xm
= = 0 ,429 = erf ⎜ ⎟⇒ = 0 ,4
Ti − Ts 20 − (− 15 ) ⎝ 2 a ⋅τ ⎠ 2 a ⋅τ
S-a utilizat pentru funcţia erorilor, erf ( x ) , Anexa 5.
xm = 0 ,8 ⋅ a ⋅ τ = 0 ,8 ⋅ 0 ,138 ⋅ 10 −6 ⋅ 60 ⋅ 24 ⋅ 3600 = 0 ,68 m

7.4 Convecţia
Convecţia este fenomenul de schimb de căldură ce are loc la suprafaţa de

separare dintre un solid şi un fluid ce au temperaturi diferite. Evaluarea fuxului de
căldură schimbat de cele două elemente se face cu relaţia lui Newton:
q x = α ⋅ (T∞ − Ts ) (7.99)
Cu q x s-a notat fluxul de căldură local dintre elementul de suprafaţă a unei plăci
plane aflat la distanţa x (fig. 7.32). Placa are la suprafaţă temperatura Ts , iar fluidul are
temperatura şi viteza notate cu T∞ , respectiv u ∞ . Parametrii fluidului se notează, de
regulă, cu indicele “ ∞ ”, ceea ce ne indică faptul că valorile acestor parametri sunt
măsurate la o distanţă suficient de mare pentru a nu fi influenţaţi de corpul în jurul
căruia se studiază fenomenul de convecţie. S-a notat cu As suprafaţa totală a plăcii
considerate.
Fig. 7.32
Căldura totală transferată prin convecţie între placă şi fluid se obţine prin
integrarea, pe toată suprafaţa plăcii, a fluxului termic q x definit pe unitatea de suprafaţă.
Q = ∫ q x dA = ∫ α ⋅ (Ts − T∞ ) ⋅ dA = α ⋅ Aa ⋅ (Ts − T∞ ) (7.100)

As As
În relaţia (7.100) s-a notat cu α valoarea medie e coeficientului de convecţie

pentru suprafaţa plăcii, definită de relaţia:
1
As A∫s
α= α ⋅ dA (7.101)
Coeficientul de convecţie local α variază pe suprafaţa de schimb de căldură

dintre corp şi fluid, datorită condiţiilor locale de curgere. Pentru calculul schimbului de
căldură este complicată determinarea coeficientului local de convecţie. Din această
cauză, se utilizează valoarea medie, pe suprafaţă, a coeficientului de convecţie în
procesul de determinare a schimbului de căldură.
7.4.1 Analiza procesului de convecţie în stratul limită
Pentru a explica conceptul de strat limită, vom considera un caz simplu: curgerea
unui fluid peste o placă plană (fig. 7.33).
Fig. 7.33
Particulele de fluid care vin în contact direct cu placa, datorită forţelor de

coeziune aderă la suprafaţa acesteia, astfel încât au o viteză nulă (fig. 7.33 a). Acest strat
de fluid care aderă la suprafaţa plăcii şi are viteză nulă influenţează straturile vecine prin
micşorarea vitezei acestora. Astfel, datorită forţelor de frecare vâscoasă (tensiuni
tangenţiale notate cu τ ) ce se manifestă în straturile de fluid, la suprafaţa plăcii viteza
fluidului variază de la zero până la valoarea vitezei curgerii neperturbate u ∞ . Indicele
“ ∞ ” se utilizează pentru a defini parametrii curgerii libere ce are loc în afara stratului
limită.
Stratul de fluid din vecinătatea plăcii, în care viteza variază de la zero la valoarea
vitezei din curgerea neperturbată, se numeşte strat limită.
Se notează cu δ valoarea lui y pentru care viteza în apropierea plăcii este
u = 0 ,99 ⋅ u ∞ . Ea se numeşte grosimea stratului limită. Curgerea unui fluid în jurul unei
plăci sau - în general - în jurul unui corp de formă oarecare, se poate împărţi în două
regiuni distincte: stratul limită, în care gradientele de viteză şi de tensiuni tangenţiale
sunt mari, şi regiunea care se află în afara stratului limită, în care gradientele de viteză şi
de tensiuni tangenţiale sunt neglijabile.
În lungul plăcii, efectele vâscozităţii fac ca grosimea stratului limită să crească o
dată cu x.
Dacă ne referim la temperatură, presupunem că pe faţa plăcii temperatura este

uniformă şi are valoarea Ts , iar temperatura fluidului, în faţa plăcii, este
T∞ ≠ Ts (Ts > T∞ ) .
Particulele de fluid care aderă la suprafaţa plăcii au, datorită forţelor de
coeziune, temperatura egală cu temperatura plăcii. Straturile învecinate au - datorită
schimbului de energie - temperaturi variabile, pe măsură ce sunt mai depărtate de placă
temperatura lor tinde spre temperatura fluidului. Regiunea din vecinătatea în care există
gradient de temperatură se numeşte strat limită termic. Limita acestui strat este
denumită grosimea stratului limită termic δ t şi se defineşte ca fiind grosimea pentru
care temperatura T a fluidului este egală cu valoarea definită de relaţia:
Ts − T
= 0 ,99 (7.102)
Ts − T∞
În figura 7.33 b) este prezentat stratul limită termic şi grosimea acestuia δ (x ) ,

care creşte odată cu creşterea lui x. Stratul limită termic are o importanţă deosebită în
studiul procesului de convecţie. Astfel, fluxul de căldură local schimbat între placă şi
fluid poate fi definit de relaţia lui Fourier, în care gradientul de temperatură este
derivata funcţiei ce reprezintă variaţia temperaturii în stratul termic T ( y ) în punctul de
contact (fig. 7.33 b).
Dacă notăm cu q x fluxul de căldură local pe unitatea de suprafaţă, cu λ f
conductivitatea termică a fluidului şi cu α coeficientul local de convecţie la distanţa x
de marginea plăcii, acesta poate fi definit astfel:
∂T
q x = α ⋅ (Ts − T∞ ) = −λ f ⋅ (7.103)
∂y y =0
Relaţia (7.103) ne permite să calculăm coeficientul de convecţie local:
∂T
− λf ⋅
∂y y =0
α= (7.104)
Ts − T∞
Practic, dacă se cunoaşte expresia variaţiei temperaturii în stratul limită termic

T ( y ) , se poate determina coeficientul de convecţie local. Acest lucru se poate determina
analitic într-un număr restrâns de cazuri, datorită complexităţii fenomenului.
Un pas important în analiza procesului de convecţie din stratul limită îl
reprezintă stabilirea naturii curgerii în această regiune, adică dacă avem de a face cu o
curgere turbulentă sau cu o curgere laminară. Acest lucru determină profilul variaţiei
vitezei în stratul limită care, la rândul său, influenţează profilul variaţiei temperaturii din
stratul limită termic, deci coeficientul de convecţie.
În figura 7.34 este prezentată structura reală a stratului limită. Iniţial, curgerea în
stratul limită este laminară până la o anumită distanţă notată cu xc ; urmează o zonă de
tranziţie, apoi curgerea se transformă - în mare parte - în curgere turbulentă.
În zona curgerii turbulente, precum şi în zona curgerii tranzitorii, se menţine în

vecinătatea plăcii un substrat în care curgerea este laminară. Pentru zona turbulentă,
între substratul laminar şi stratul turbulent există un strat de tranziţie.
Fig. 7.34
Se observă că în cele două zone distincte de curgere, laminară şi turbulentă,

variaţia vitezei în stratul limită este diferită. Acest lucru influenţează variaţia
temperaturii în stratul limită termic, deci şi derivata acesteia la suprafaţa plăcii, care
determină valoarea coeficientului de convecţie. Aceste influenţe ale curgerii, în stratul
limită, asupra grosimii acestuia, cât şi asupra coeficientului de convecţie, sunt
prezentate în figura 7.35.
Fig. 7.35
Se observă dependenţa coeficientului local de convecţie de natura curgerii din

stratul limită.
Deoarece modelarea analitică a procesului de convecţie, în scopul definirii unor

formule pentru calculul coeficientului de convecţie, este posibilă numai într-un număr
limitat de cazuri, se apelează la teoria similitudinii bazată pe determinări experimentale
pentru definirea unor formule ale coeficientului de convecţie.
7.4.2 Similitudinea în stratul limită, criterii de similitudine
Analizând aspectele particulare ale curgerii în stratul limită, se introduc

următoarele aproximaţii pentru ecuaţiile de curgere şi ecuaţia energiei, folosind notaţiile
din figurile 7.33 şi 7.34:
∂u ∂u ∂v ∂v
u >> v; >> , , (7.105)
∂y ∂x ∂y ∂x
∂T ∂T
>> (7.106)
∂y ∂x
Aplicând aceste aproximaţii ecuaţiei de curgere Navier-Stokes pentru curgerea

staţionară bidimensională, ecuaţiei energiei şi a continuităţii, obţinem ecuaţiile stratului
limită:
∂u ∂v
+ =0 (7.107)
∂x ∂y
∂u ∂u 1 ∂p ∂ 2u
u +v =− +ν 2 (7.108)
∂x ∂y ρ ∂x ∂y
∂p
=0 (7.109)
∂y
2
∂T ∂T ∂ 2T ν ⎛ ∂u ⎞
u +v = a 2 + ⎜⎜ ⎟⎟ (7.110)
∂x ∂y ∂y c p ⎝ ∂y ⎠
Ecuaţiile de mai sus conţin în partea stângă termeni de advecţie, iar în partea
dreaptă termeni care exprimă difuzia (disipaţia), ceea ce face să considerăm că ecuaţiile
descriu - pentru viteze mici - fenomenul de convecţie forţată.
Pentru ecuaţiile de mai sus, se introduc următoarele mărimi adimensionale
notate cu “*”:
x y
- x* = ; y* = ; L - lungimea caracteristică schimbului termic;
L L
u v
- u* = ; v* = ; V = u ∞ viteza fluidului neperturbată de stratul limită;
V V
T − Ts
- T* =
T∞ − Ts
Înlocuind variabilele adimensionale definite mai sus în ecuaţiile (7.108) şi

(7.110) ,obţinem forma adimensională a acestor ecuaţii. În ecuaţia (7.110) s-a neglijat
termenul ce reprezintă disipaţia vâscoasă.
∂u * * ∂u
*
∂p* ν ∂ 2 u*
u* + v = − + (7.111)
∂x* ∂y* ∂x* V ⋅ L ∂y* 2
∂T * * ∂T
*
a ∂ 2T *
u* + v = (7.112)
∂x* ∂y* V ⋅ L ∂y* 2
În ecuaţiile de mai sus apar termeni adimensionali, astfel:
V ⋅L
- Re = criteriul lui Reynolds
ν
a a ν Pr a λ
- = ⋅ = ⇒ Pr = = criteriul lui Prandtl
V ⋅ L ν V ⋅ L Re ν µ ⋅cp
Din ecuaţia coeficientului de convecţie local, prin introducerea variabilelor

adimensionale, obţinem:
∂T
−λf ⋅
∂y y =0 λ f T∞ − Ts ∂T * λ ∂T * α ⋅ L ∂T *
α= ⇒α = − ⋅ ⋅ = ⋅ ⇒ Nu = = *
Ts − T∞ L Ts − T∞ ∂y* y =0
L ∂y* y =0
λ ∂y y =0
(7.113)
α ⋅L
- Nu = criteriul lui Nusselt
λ
Proprietăţile fluidului din criteriul Prandtl - dacă nu se fac alte precizări - se

determină la valoarea medie a temperaturii, calculată astfel:
Ts + T∞
Tf = (7.114)
2
Pentru rezolvarea problemelor de convecţie trebuie calculat coeficientul de

convecţie. Observăm că dacă se cunoaşte criteriul lui Nusselt, acesta permite
determinarea coeficientului de convecţie.
Există două metode. Prima este metoda teoretică, ce implică integrarea
ecuaţiilor stratului limită şi permite obţinerea de soluţii pentru un număr limitat de
cazuri.
A doua metodă, denumită experimentală sau a corelaţiilor empirice, constă în
efectuarea de măsurători experimentale pentru transferul de căldură prin convecţie
pentru diferite geometrii şi corelarea datelor în ecuaţii criteriale, ecuaţii ai căror termeni
sunt adimensionali, formaţi din criterii de similitudine.
7.4.3 Convecţia forţată în spaţiu nelimitat
Convecţia forţată în spaţiu nelimitat înseamnă schimbul de căldură dintre un

fluid ce are o mişcare impusă şi un corp. Fenomenul se petrece într-un spaţiu cu
dimensiuni mari, ce nu afectează procesul de schimb de căldură.
Curgerea unui fluid peste o placă plană:

- mişcarea fluidului este laminară
1 1
Nu = 0 ,664 ⋅ Re ⋅ Pr ; 0 ,6 < Pr < 50
2 3
(7.115)
- între fluid şi placă există un strat limită mixt laminar şi turbulent, cu

notaţiile din figura 7.34; ecuaţia criterială este:
⎡ 1
⎛ 45 4
⎞⎤ 1
2 ⎜ 5 ⎟
Nu = ⎢0 ,664 Rex ,c + 0 ,037 ⎜ ReL − Rex ,c ⎟⎥ ⋅ Pr 3
(7.116)
⎣⎢ ⎝ ⎠⎦⎥
- mişcarea fluidului este turbulentă
4 1
Nu = 0 ,0296 ⋅ Re ⋅ Pr ; 0 ,6 < Pr < 60
5 3
(7.117)
Curgerea unui gaz peste un cilindru, relaţie propusă de Hilpert:
α ⋅D
1
Nu D = = C ⋅ ReDm Pr 3 (7.118)
λ
Lungimea caracteristică, în acest caz, este D diametrul cilindrului. ReD indică

faptul că criteriul lui Reynolds se calculează cu diametrul D utilizat ca lungime
caracteristică.
În tabelul T 7.1 sunt prezentate valorile coeficienţilor C şi m din relaţia (7.118).

Aceştia au fost determinaţi pe cale experimentală.
Tabelul T 7.1
Ecuaţia (7.118) poate fi folosită şi în cazul curgerii unui gaz peste un corp cu
altă geometrie. În tabelul T 7.2 sunt prezentate valorile coeficienţilor ecuaţiei pentru
acest caz:
Tabelul T 7.2
Cazul curgerii în jurul unei sfere de diametru D; se utilizează relaţia lui

Whitaker:
1
⎛ 1 2
⎞ ⎛ µ ⎞4
⎜
Nu D = 2 + ⎜ 0 ,4 ⋅ ReD + 0 ,06 ⋅ ReD3 ⎟⎟ ⋅ Pr 0 ,4 ⋅ ⎜⎜
2 ⎟⎟ (7.119)
⎝ ⎠ ⎝ µs ⎠
Relaţia este valabilă cu următoarele restricţii:
⎛ µ ⎞
0 ,71 < Pr < 380 ;3 ,5 < ReD < 7 ,6 ⋅ 10 4 ;1,0 < ⎜⎜ ⎟⎟ < 3 ,2
⎝ µs ⎠
Curgerea peste un fascicul format din mai mult de 10 rânduri de ţevi (N R ≥ 10 )

de diametru D. Relaţii propuse de Grimison:
Nu D = C1 ReD ,max (7.120)
cu restricţiile 2000 < ReD ,max < 40.000; Pr = 0 ,7 ;
1
Nu D ,max = 1,13 ⋅ ReD ,max Pr 3 (7.121)
cu restricţiile 2000 < ReD ,max < 40.000; Pr ≥ 0 ,7 ;

Relaţiile (7.120) şi (7.121) se aplică funcţie de modul de aşezare a ţevilor în

fascicul. În figura 7.36 sunt prezentate cele două moduri posibile de aşezare a tevilor în
fascicul:
a) b)
Fig. 7.36
Utilizând notaţiile din figura 7.36, valorile coeficienţilor ecuaţiilor (7.120) şi

(7.121) sunt date în Tabelul T 7.3:
Tabelul T 7.3
Criteriul ReD ,max se calculează pentru valoarea maximă a vitezei fluidului între
rândurile fascicolului. Pentru cazul în care ţevile sunt aliniate (fig. 7.36 a), viteza
maximă se obţine în secţiunea A1 . Din legea conservării masei rezultă:
ST
Vmax = ⋅V (7.122)
ST − D
În cazul fascicolului de ţevi intercalate, viteza maximă poate fi în secţiunea

transversală A1 sau în secţiunea diagonală A2 . Dacă este îndeplinită condiţia:
1
⎡ ⎛ S ⎞ ⎤2 S + D
2
S D = ⎢ S L2 + ⎜ T ⎟ ⎥ < T
⎢⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦ 2
atunci viteza maximă se determină cu relaţia:
ST
Vmax = ⋅V (7.123)
2 ⋅ (S T − D )
Curgerea peste un fascicul format din mai puţin de 10 rânduri de ţevi

(N R ≤ 10 ) de diametru D. Pentru acest caz se utilizează relaţia:
Nu D N R ≤10
= C 2 ⋅ Nu D N R ≥10
(7.124)
Se observă că în acest caz se utilizează valorile obţinute cu una dintre ecuaţiile

(7.120) sau (7.121), corectate cu factorul C 2 . Valorile acestuia se găsesc în
Tabelul T 7.4 :
Tabelul T 7.4
În cazul curgerii unui fluid peste un fascicul de ţevi, cantitatea de căldură

preluată de acesta de la fascicul se poate determina astfel: notăm cu Ti temperatura
fluidului în faţa fasciculului şi cu Te temperatura acestuia la ieşirea din fascicul.
Diferenţa medie logaritmică de temperatură între fluid şi temperatura Ts a pereţilor
exteriori ai ţevilor din fascicul este:
∆Tln =
(Ts − Ti ) − (Ts − Te ) (7.125)
⎛ T −T ⎞
ln⎜⎜ s i ⎟⎟
⎝ Ts − Te ⎠
Dacă notăm cu N numărul total de ţevi din fascicul şi cu NT numărul de ţevi din
secţiunea transversală a acestuia, raportul adimensional al temperaturilor se exprimă
astfel:
Ts − Te ⎛ π ⋅ D ⋅ N ⋅α ⎞
= exp⎜ − ⎟ (7.126)
⎜ ⎟
Ts − Ti ⎝ ρ ⋅V ⋅ N T ⋅ ST ⋅ c p ⎠
Căldura schimbată de 1m de fascicul poate fi determinată cu relaţia:
ql = N ⋅ (α ⋅ π ⋅ D ⋅ ∆Tln ) (7.127)
7.4.4 Convecţia liberă în spaţiu nelimitat
Convecţia liberă se referă la schimbul de căldură ce are loc între un corp şi un

fluid cu temperaturi diferite. În acest caz, fluidul din jurul corpului nu are o mişcare
impusă de forţe exterioare, dar gradientul de temperatură determină în masa fluidului un
gradient de densitate. Fenomenul având loc în câmp gravitaţional, rezultă o mişcare a
fluidului provocată de forţele interne apărute datorită gradientului de densitate. În figura
7.36 sunt prezentate două fenomene de convecţie liberă:
a) b)
Fig. 7.37
Figura 7.36 a) prezintă fenomenul de convecţie liberă ce are loc în jurul unei
conducte calde plasate orizontal. Fluidul din vecinătatea conductei se încălzeşte, îşi
micşorează densitatea şi începe să se ridice. Se formează o curgere, deasupra conductei,
generată de forţele masice care fac ca particulele de fluid cu temperatură mai mare decât
a mediului neperturbat, T > T∞ , să aibă o mişcare ascensionlă. Curgerea se dezvoltă în
lungul axei ox, antrenând în mişcare o parte din aerul aflat în zona neperturbată.
Fenomenul de transfer de căldură între conductă şi mediu este influenţat de mişcările
fluidului din jurul acesteia.
În figura 7.37 b) este prezentat fenomenul de convecţie liberă ce se produce la

suprafaţa unei plăci verticale. Aerul care se mişcă pe lângă peretele cald, datorită
diferenţelor de densitate, formează un strat limită complex, iniţial laminar, iar după o
zonă de tranziţie devine turbulent.
Criteriul de similitudine specific procesului de convecţie liberă este criteriul lui
Grashof, care exprimă raportul dintre forţelor masice şi forţele de vâscozitate ce
acţionează în fluid:
g ⋅ β ⋅ (Ts − T∞ ) ⋅ L3
Gr = (7.128)
ν2
1
În relaţia de mai sus g reprezintă acceleraţia gravitaţională, β = , T
T
temperatura fluidului în zona de convecţie (în lipsa unor precizări suplimentare, pentru
T +T
T se adoptă valoarea T = s ∞ ), L reprezintă lungimea caracteristică a schimbului
2
termic, iar ν vâscozitatea cinematică.
În ecuaţiile criteriale pentru convecţie liberă se introduce următoarea notaţie:
Ra = Gr ⋅ Pr (7.129)
Funcţie de geometria suprafeţelor pe care se desfăşoară procesul de convecţie

liberă, sunt prezentate următoarele cazuri:
Plăci verticale, suprafeţe calde sau reci
2
⎧ ⎫
⎪ ⎪
⎪ 1 ⎪
⎪⎪ 0 ,387 ⋅ Ra L 6 ⎪⎪
Nu = ⎨0 ,825 + 8 ⎬ (7.130)
⎪ ⎡ 9
⎤ 27 ⎪
⎪ ⎢1 + ⎛⎜ 0 ,492 ⎞⎟ ⎥ ⎪
16
⎪ ⎢ ⎝ Pr ⎠ ⎥ ⎪
⎪⎩ ⎣ ⎦ ⎪⎭
Placi înclinate, suprafeţe calde sau reci
Se utilizează relaţia (7.128), dar se înlocuieşte g cu g ⋅ cosθ 0 ≤ θ ≤ 60 o .

Plăci orizontale de dimensiuni mari,

suprafeţe calde sau reci
Nu = 0 ,54 ⋅ Ra L4 ; (10 4 ≤ Ra L ≤ 107 ) (7.131)
1
Nu = 0 ,15 ⋅ Ra ; (107 ≤ Ra L ≤ 10 11 )
3
L (7.132)
Plăci orizontale de dimensiuni mici,

suprafeţe calde sau reci
Nu = 0 ,27 ⋅ Ra L4 ; (10 5 ≤ Ra L ≤ 10 10 ) (7.133)
Cilindru orizontal
2
⎧ ⎫
⎪ ⎪
⎪ 1 ⎪
⎪⎪ 0 ,38 ⋅ Ra D6 ⎪⎪
Nu = ⎨0 ,60 + ⎬ ; (10 ≤ Ra D ≤ 10 )
5 22
8
(7.134)
⎪ ⎡ 9
⎤ 27 ⎪
⎪ ⎢1 + ⎛⎜ 0 ,559 ⎞⎟ ⎥ ⎪
16
⎪ ⎢ ⎝ Pr ⎠ ⎥ ⎪
⎪⎩ ⎣ ⎦ ⎪⎭
Sferă
1
0 ,589 ⋅ Ra
( )
4
Nu D = 2 + D
4
; Ra D ≤ 10 11 ; Pr ≥ 0 ,7 (7.135)
⎡ 9
⎤ 9
⎢1 + ⎛⎜ 0 ,469 ⎞⎟
16
⎥
⎢ ⎝ Pr ⎠ ⎥
⎣ ⎦
7.4.5 Convecţia forţată în cazul curgerii fluidelor prin interiorul ţevilor
7.4.5.1 Analiza stratului limită
În cazul curgerii laminare în interiorul conductelor (fig. 7.38) se disting două

regiuni. Partea de intrare în conductă, în care apare şi se dezvoltă stratul limită şi partea
în care curgerea este complet dezvoltată.
Fig. 7.38
Grosimea stratului limită creşte progresiv de la valoarea zero, la intrarea în
conductă, până la o valoare egală cu raza conductei. În acel moment, curgerea devine
complet dezvoltată pe întreg diametrul conductei. Pentru curgerea laminară, în zona
complet dezvoltată viteza are o variaţie parabolică pe diametru, cu valoarea maximă pe
axa conductei. Partea de la intrarea conductei, x fd , în care apare şi se dezvoltă stratul
limită, se numeşte zonă de intrare. Modul specific de variaţie a profilului vitezei la
intrarea în conductă şi apoi în lungul acesteia determină aspectul stratului limită termic.
În figura 7.38 este prezentată geometria stratului limită termic pentru o conductă
circulară caldă; temperatura suprafeţei interioare a conductei este mai mare decât
temperatura fluidului Ts > T f :
Fig. 7.39
Începând de la intrarea în conductă se dezvoltă stratul limită termic, grosimea

acestuia crescând până ajunge egală cu raza conductei. Din acel loc începe zona termică
complet dezvoltată. Zona termică de intrare se întinde pe o lungime x fd ,t . Aceasta poate
fi exprimată astfel:
⎛ x fd ,t ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ ≈ 0 ,05 ⋅ ReD ⋅ Pr (7.136)
⎝ D ⎠ lam
În relaţia de mai sus diametrul conductei s-a notat cu D.

Valoarea lungimii zonei termice de intrare diferă de lungimea zonei hidraulice
de in intrare x fd , care se poate calcula cu relaţia:
⎛ x fd ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ ≈ 0 ,05 ⋅ ReD (7.137)
⎝ D ⎠ lam
Relaţia (7.137) nu este valabilă în curgerile turbulente pentru care lungimea

hidraulică de intrare este aproape independentă de Reynolds. În primă aproximaţie,
lungimea zonei hidraulice de intrare se poate determina din relaţia următoare:
⎛ x fd ⎞
10 ≤ ⎜⎜ ⎟⎟ ≤ 60 (7.138)
⎝ D ⎠ turb
Deoarece viteza variază pe secţiunea conductei, în calculele de schimb de

căldură se utilizează viteza medie pe secţiune. Dacă notăm aria secţiunii conductei cu A,
debitul masic exprimat funcţie de valoarea medie a vitezei este:
•
m = ρ ⋅ um ⋅ A (7.139)
Criteriul Reynolds, exprimat funcţie de valoare debitului masic, are expresia:
•
4⋅m
ReD = (7.140)
π ⋅D⋅µ
Valoarea vitezei medii se defineşte astfel:
∫ ρ ⋅ u(r , x )dA 2 ⋅π ⋅ ρ 0
r
2 0
r
( ) u (r , x ) ⋅ r ⋅ dr
ρ ⋅ π ⋅ r02 ∫0 r02 ∫0
um = A
= u r , x ⋅ r ⋅ dr = (7.141)
ρ⋅A
Pentru calculele de schimb de căldură se defineşte o temperatură medie pe

secţiune Tm. Puterea termică transportată de fluid printr-o secţiune a conductei este:
• •
E = ∫ ρ ⋅ u ⋅ c p ⋅ T ⋅ dA = m ⋅ c p ⋅ Tm (7.142)
A
Din relaţia (7.142) deducem valoarea medie a temperaturii imtr-o secţiune a

conductei:
∫A ρ ⋅ u ⋅ c p ⋅ T ⋅ dA 2 r0
2 ∫
Tm = •
= u ⋅ T ⋅ r ⋅ dr (7.143)
m⋅cp u m ⋅ r0 0
7.4.5.2 Bilanţul energetic al curgerii
Deoarece curgerea fluidului prin conductă este separată faţă de mediu, Incropera
[5] propune efectuarea bilanţului energetic pentru determinarea temperaturii medii
Tm ( x ) a fluidului în lungul conductei şi legătura între diferenţa de temperatură la
capetele conductei şi fluxul termic convectiv qconv dintre conductă şi mediu.
•
Se consideră un debit constant de fluid m . Energia transferată pe direcţie axială
prin conducţie, împreună cu energia cinetică şi potenţială a fluidului, sunt neglijabile în
raport cu energia transferată prin convecţie. În figura 7.40 este prezentă schema
volumului de control pentru bilanţul energetic:
Fig. 7.40
• •
⎛ dT ⎞
dqconv + m⋅ c p ⋅ T − m⋅ c p ⎜ T + dx ⎟ = 0 (7.144)
⎝ dx ⎠
•
q s ⋅ π ⋅ D ⋅ dx = m⋅ c p ⋅ dT (7.145)
dT q s ⋅ π ⋅ D π ⋅ D
= • = • α (Ts − Tm ) (7.146)
dx m cp m cp
Ecuaţia diferenţială (7.146) poate fi integrată analitic în două situaţii: dacă se

consideră fluxul termic conductiv q s constant sau dacă se consideră temperatura
suprafeţei peretelui Ts constantă.
a) Flux termic q s constant. În această ipoteză, ecuaţia (7.146) devine:
dT q s ⋅ π ⋅ D
= • (7.147)
dx mcp
Soluţia acestei ecuaţii, cu condiţia la limită x = 0 ⇒ Tm = Tm ,i , este:
qs ⋅π ⋅ D
T ( x ) = Tm ,i + •
x (7.148)
m⋅ c p
În această ipoteză, variaţia temperaturii medii în lungul conductei este liniară.
b) Temperatura suprafeţei peretelui conductei Ts este constantă. Pentru

integrare, se face schimbarea de variabilă T → ∆T = Ts − Tm , iar ecuaţia (7.146) devine:
dTm d (∆T ) π ⋅ D
=− = • α ⋅ ∆T (7.149)
dx dx m⋅ c p
Ecuaţia (7.149) este o ecuaţie ce permite separarea variabilelor. Prin integrare

obţinem:
d (∆T )
∆T0
π ⋅D x
∫∆T ∆T = − ∫0 • α ⋅ dx (7.150)
i m⋅ c p
∆T0 π ⋅D⋅x
ln =− • α (7.151)
∆Ti m⋅ c p
⎛ ⎞
∆T0 Ts − Tm (x ) ⎜ π ⋅D⋅x ⎟
= = exp⎜ − • α⎟ (7.152)
∆Ti Ts − Tm ,i ⎜ m⋅ c ⎟
⎝ p ⎠
⎛ ⎞
⎜ π ⋅D⋅x ⎟
Tm ( x ) = Ts − (Ts − Tm ,i ) exp⎜ − • α⎟ (7.153)
⎜ m⋅ c ⎟
⎝ p ⎠
În cazul condiţiei ce impune temperatura suprafeţei peretelui conductei

constantă, variaţia temperaturii medii a fluidului în lungul conductei este exponenţială.
Căldura schimbată cu mediul pe lungimea conductei determină variaţia
temperaturii fluidului la capetele conductei, deci putem scrie:
Q = m⋅ c p (Tm ,0 − Tm ,i ) = [(Ts − Tm ,i ) − (Ts − Tm ,0 )] = m⋅ c p (∆Ti − ∆T0 )

• •
(7.154)
•
Din relaţia (7.151) exprimăm produsul m⋅ c p , pe care îl introducem în (7.154):
• π ⋅ D ⋅ x ⋅α
m⋅ c p = (7.155)
∆T
ln i
∆T0
La capătul conductei x devine egal cu L.
∆Ti − ∆T0
Q = π ⋅ D ⋅ L ⋅α ⋅ = Acond ⋅ α ⋅ ∆Tmed ,ln (7.156)
∆Ti
ln
∆T0
Deci, căldura totală schimbată de conductă cu mediul, prin convecţie, se

determină cu formula (7.156), în care s-a notat cu Acond aria laterală a conductei.
În cazul când schimbul de căldură se efectuează între un fluid ce curge prin
conductă şi alt fluid ce curge peste conductă (fig. 7.41), căldura totală schimbată între
cele două fluide este:
Fig. 7.41
∆Ti − ∆T0
Qc = π ⋅ D ⋅ L ⋅ k g ,cil ⋅ = Acond ⋅ k g ,cil ⋅ ∆Tmed ,ln (7.157)
∆Ti
ln
∆T0
În expresia de mai sus s-a utilizat k g ,cil coeficientul global de schimb de căldură
pentru pereţi cilindrici, definit de relaţia (7.65). Pentru cazul din figura 7.41, expresia
temperaturii în lungul conductei (7.157) se modifică, deoarece în locul coeficientului de
convecţie α se introduce coeficientul global de schimb de căldură k g ,cil .
⎛ ⎞
⎜ π ⋅D⋅x ⎟
Tm ( x ) = Ts − (Ts − Tm ,i ) exp⎜ − • k g ,cil ⎟ (7.158)
⎜ m⋅ c ⎟
⎝ p ⎠
7.4.5.3 Soluţii analitice pentru curgerea laminară, complet dezvoltată
Ecuaţia energiei, în coordonate cilindrice, este:
∂T ∂T a ∂ ⎛ ∂T ⎞
u +v = ⎜r ⎟ (7.159)
∂x ∂r r ∂r ⎝ ∂r ⎠
Folosind aproximaţiile stratului limită, prin care componenta vitezei

perpendiculară pe axă este nulă v = 0 şi derivata componentei u pe direcţia axei
conductei este neglijabilă (∂u / ∂x ) = 0 , ecuaţia devine:
1 d ⎛ dT ⎞ 2u m ⎛ dTm ⎞ ⎡ ⎛ r ⎤
2
⎞
⎜r ⎟= ⎜ ⎟ ⎢1 − ⎜ ⎟⎟ ⎥ (7.160)
r dr ⎝ dr ⎠ a ⎝ dx ⎠ ⎢ ⎜⎝ r0 ⎠ ⎥⎦
⎣
În ecuaţia (7.160) s-a ţinut seama de faptul că pentru mişcarea laminară într-o
conductă profilul vitezei este parabolic, dat de relaţia:
u (r ) ⎡ ⎛r ⎞
2
⎤
= 2 ⎢− ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ (7.161)
u ⎢⎣ ⎝ r0 ⎠ ⎥⎦
În ipoteza în care fluxul termic prin suprafaţa conductei q s este constant, rezultă
că mărimile (2u m / a )(dTm / dx ) sunt constante. Separând variabilele şi integrând,
obţinem soluţia:
2u m ⎛ dTm ⎞ ⎡ r 2 r4 ⎤
T (r ) = ⎜ ⎟⎢ − ⎥ + C1 ln r + C 2 (7.162)
a ⎝ dx ⎠ ⎣ 4 16 r02 ⎦
Constantele se determină din condiţiile la limită, pentru ca temperatura să aibă

valoare finită la r = 0 rezultă C1 = 0 , iar pentru T (r0 ) = Ts rezultă:
2u m ⎛ dTm ⎞⎛ 3r02 ⎞
C 2 = T2 − ⎜ ⎟⎜ ⎟⎟ (7.163)
a ⎝ dx ⎠⎜⎝ 16 ⎠
În final, obţinem profilul temperaturii funcţie de raza conductei pentru curgerea

laminară.
⎞⎡ 3 ⎞ 1⎛ r ⎞ ⎤
4 2
2u m r02 ⎛ dTm 1 ⎛r
T (r ) = Ts − ⎜ ⎟ ⎢ + ⎜⎜ ⎟⎟ − ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ (7.164)
a ⎝ dx ⎠ ⎢⎣ 16 16 ⎝ r0 ⎠ 4 ⎝ r0 ⎠ ⎥⎦
Introducând relaţiile (7.161) şi (7.163) în relaţia de calcul a temperaturii medii

(7.143), obţinem:
11 ⎛ u m r02 ⎞⎛ dTm ⎞
Tm = Ts − ⎜ ⎟⎜ ⎟ (7.165)
48 ⎜⎝ a ⎟⎠⎝ dx ⎠
Din relaţia (7.147) exprimăm derivata temperaturii medii, pe care o înlocuim în

(7.165), rezultând:
⎛ ⎞
⎛ ⎞ ⎞⎜ q s ⋅ π ⋅ D ⎟
11 ⎛⎜ u m r0 ρ ⋅ c p
2
11 ⎛ u r ⎞⎜ q s ⋅ π ⋅ D ⎟
2
⎟⎜ ⎟
Tm − Ts = − ⎜ ⎜ ⎟
m 0
⎟ = − 48 ⎜ (7.166)
48 ⎝ a ⎟⎠⎜⎜ m •
⋅ c ⎟ ⎝ λ ⎟⎜ π ⋅ D 2
⎠⎜ ρ ⎟
⎝ p ⎠ ⋅cp ⎟
⎝ 4 ⎠
11 q s ⋅ D
Tm − Ts = − (7.167)
48 λ
Introducând valoarea de mai sus în ecuaţia lui Newton pentru convecţie obţinem:
11 q s D 48 λ
q s = α (Ts − Tm ) = α ⇒α = (7.168)
48 λ 11 D
Relaţia (7.168) ne permite obţinerea unui rezultat important pentru cazul curgerii
laminare prin conducte, în ipoteza fluxului termic constant pe unitatea de suprafaţă a
conductei. Criteriul lui Nusselt, cu valoarea de mai sus a coeficientului de convecţie,
este:
α ⋅ D 48 λ D 48
Nu = = = = 4 ,36 (7.169)
λ 11 D λ 11
Deci, într-un tub de secţiune circulară, prin care curge un fluid în regim laminar
[ ]
şi care schimbă căldură cu mediul printr-un flux q s W / m 2 constant pe unitatea de
arie laterală, valoarea criteriului lui Nusselt este independentă de valorile criteriilor lui
Prandtl sau Reynolds.
Un rezultat similar se obţine în cazul când pe suprafaţa tubului se impune o

temperatură constantă Ts . În acest caz, valoarea criteriului Nusselt este:
Nu = 3.66 ;Ts = cons tan t ; (7.170)
7.4.5.4 Ecuaţii criteriale pentru determinarea coeficientului de convecţie
Curgere laminară complet dezvoltată:
Nu = 4 ,36 ; Pr ≥ 0 ,6 ; q s = cons tan t ; (7.171)
Nu = 3 ,66 ; Pr ≥ 0 ,6 ; Ts = cons tan t ; (7.172)
Curgere laminară, zona stratului limită termic, Ts = cons tan t :
⎛D⎞
0 ,0668⎜ ⎟ ReD ⋅ Pr
Nu = 3,66 + ⎝L⎠ (7.173)
2
⎡⎛ D ⎞ ⎤ 3
1 + 0 ,04 ⎢⎜ ⎟ ReD ⋅ Pr ⎥
⎣⎝ L ⎠ ⎦
Curgere laminară complet dezvoltată, incluzând efectul zonei de intrare:
1
⎡ 1
⎤
⎛ ⎞3 ⎢⎜⎛ ⎞ 3
⎥
⎜ Re Pr ⎟ ⎛ µ Re Pr ⎟ ⎛ µ
0 ,14 0 ,14
⎞ ⎞
Nu D = 1,86 ⎜ D ⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ ; ⎢⎜ D ⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥≥2 (7.174)
⎜ L ⎟ ⎝ µs ⎢⎜ L ⎟ µ ⎥
⎜ ⎟ ⎠ ⎢⎜ ⎟ ⎝ s ⎠ ⎥
⎝ D ⎠ ⎢⎣⎝ D ⎠
⎦⎥
µ
0 ,48 < Pr < 16.700 ; 0 ,0044 < < 9 ,75
µs
Curgere turbulentă complet dezvoltată:
4
L
Nu D = 0 ,027 ⋅ ReD5 ⋅ Pr n ; 0 ,6 ≤ Pr ≤ 160 ; ReD ≥ 10.000 ; ≥ 10 (7.175)
D
n = 0 ,4 pentru Ts > Tm ; n = 0 ,3 pentru Ts < Tm ;
0 ,14
4
⎛µ
1
⎞ L
Nu D = 0 ,027 ⋅ Re ⋅ Pr ⎜⎜
5 3 ⎟⎟ ; ≥ 10 ; 0 ,6 ≤ Pr ≤ 160 ; ReD ≥ 10.000 ; (7.176)
⎝ µs
D
⎠ D
Exemplul E 7.3
Aerul la presiunea de 6 kN/m2 şi temperatura de 300°C curge cu viteza de 10 m/s peste o placă
plană cu lungimea (pe direcţia curgerii) de 0,5m. Să se determine fluxul termic pe un 1m din
lăţimea plăcii, necesar menţinerii temperaturii suprafeţei plăcii la temperatura de 27°C.
Date: Pentru temperatura medie a aerului
300 + 27
Tf = + 273 = 435 ,5 K
2
la presiunea p0 = 1atm atm, proprietăţile acestuia sunt:
ν 0 = 30 ,84 ⋅ 10 −6 m 2 / s ; λ = 36 ,4 ⋅ 10 −3 W / (m ⋅ K ) , Pr = 0 ,687
Soluţie:
Variaţia vâscozităţii cinematice cu presiunea, în condiţii izoterme, poate fi exprimată astfel:
µ 1 ν p ⎛ p ⎞
ν= ⇒ν ~ ⇒ = 0 ⎜ρ = ⎟
ρ ρ ν0 p ⎝ R ⋅T ⎠
p 1,033 ⋅ 10 5
ν p =ν0 = 30 ,84 ⋅ 10 −6
= 5 ,21 ⋅ 10 −4 m 2 / s
p 6 ⋅ 10 3
u∞ L 10 ⋅ 0 ,5
Calculăm criteriul lui Reynolds Re = = = 9597 . Această valoare ne arată că
ν 5 ,21 ⋅ 10 −4
regimul de curgere peste placă este laminar, din această cauză alegem ecuaţia criterială
(7.113) şi determinăm criteriul Nusselt:
1 1 1 1
Nu = 0 ,664 ⋅ Re 2 ⋅ Pr 3 = 0 ,664 ⋅ (9597 ) 2 ⋅ (0 ,687 )3 = 57 ,4
Coeficientul de convecţie este:
Nu ⋅ λ 57 ,4 ⋅ 0 ,0364
α= = = 4 ,18W / m 2 / K
L 0 ,5
Fluxul termic îl determinăm din condiţia ca temperatura suprafeţei să aibă valoare impusă:
Q = α ⋅ A ⋅ (T f − Ts ) = 4 ,18 ⋅ 0 ,5 ⋅ 1 ⋅ (300 − 27 ) = 570W / m
Exemplul E 7.4
O conductă d 1 / d 2 = 148 / 158 mm este izolată cu un strat de 18 mm, izolaţia cu

λ IZ = 0 ,12 W/m/K . Ea transportă 23 kg/s ţiţei în regim neizoterm, cu o viteză medie de 1,32
m/s. Ţiţeiul intră în conductă cu temperatura de 70°C. Conducta este plasată în aer la
temperatura de 10°, iar viteza vântului se consideră 10 m/s. Să se determine după ce lungime
temperatura ţiţeiului ajunge la 25°C. Se mai dau: λOL = 50 W/m/K . La 47,5°C, proprietăţile
ţiţeiului sunt:
ct = 2077 ,72 J/kg/K; λt = 0 ,1372 W/m/K ; ν t = 4 ,206 ⋅ 10 −6 m2/s ; ρ t = 849 ,47 kg/m3;
Aerul la 10°C are următoarele proprietăţi: ν a = 15 ⋅ 10 −6 m2/s ; λa = 26 ,3 ⋅ 10 −6 W/m/K ;

Pra = 0 ,707 ;
Soluţie:
Pentru 1m de conductă, coeficientul global de căldură este dat de formula (7.66). Cu

notaţiile din figură, acesta este:
1 1
k g ,cil = =
Rt ,e 1 1 d 1 d 1
+ ln 2 + ln 3 +
2 ⋅ π ⋅α 1 ⋅ d 1 2 ⋅ π ⋅ λOL d 1 2 ⋅ π ⋅ λiz d 2 2 ⋅ π ⋅α 2 ⋅ d 2
Calculăm coeficientul de convecţie pentru ţiţei considerându-l la temperatura medie:
t i + t0 70 + 25
tm = = = 47 ,5 o C
2 2
v ⋅ d1 1,32 ⋅ 0 ,143
Re = = = 44875 > 2300 , deci folosim ecuaţia criterială de regim
ν 4 ,206 ⋅ 10 −6
turbulent (7.173), pentru care mai determinăm criteriul Prandtl:
ρνc 849 ,47 ⋅ 4 ,206 ⋅ 10 −6 ⋅ 2077 ,2

Pr = = = 54 ,24
λ 0 ,1372
4
Nu = 0 ,027 ⋅ Re ⋅ Pr 0 ,3 = 0 ,027 ⋅ 44875 0 ,8 ⋅ 54 ,24 0 ,3 = 470 ,7
5
Nu ⋅ λ 470 ,7 ⋅ 0 ,1372 W
α1 = = = 436 2
d1 0 ,148 m
Pentru aer determinăm coeficientul de convecţie:
v ⋅ d3 5 ⋅ 0 ,178
Re = = = 59333
ν 15 ⋅ 10 −6
Se utilizează relaţia (7.116) cu coeficienţii aleşi din tabelul T 7.1, corespunzători valorii lui
Reynolds determinată anterior:
Nu = 0 ,027 ⋅ Re 0 ,805 ⋅ Pr 0 ,33 = 0 ,027 ⋅ (59333) ⋅ (0 ,707 )

0 ,805 0 ,33
= 167 ,2
Nu ⋅ λ 167 ,2 ⋅ 0 ,0263
α2 = = = 24 ,07 W/m2/K
d3 0 ,178
Se determină coeficientul global de schimb de căldură:
1
kg = = 4.2
1 1 0 ,158 1 0 ,178 1
+ ln + ln +
3,14 ⋅ 0 ,148 ⋅ 436 6 ,28 ⋅ 50 0 ,148 6 ,28 ⋅ 0 ,12 0 ,158 3,14 ⋅ 0 ,178 ⋅ 24
Din formula (7.155) definim lungimea conductei, punând condiţia ca la capătul conductei
temperatura să fie 25°C. Definim diferenţele de temperatură la capete conductei:
∆Ti = 70 − 10 = 60 o
∆T0 = 25 − 10 = 60 o
∆Ti − ∆T0 60 − 15
∆Tmed ,ln = = = 32 ,46 o C
∆T 60
ln i ln
∆T0 15
Q
Q = π ⋅ d m ⋅ L ⋅ k g ⋅ ∆Tmed ,ln ; ⇒ L =
π ⋅ d m ⋅ k g ⋅ ∆Tmed ,ln
Căldura totală pierdută de ţiţei o calculăm din variaţia de entalpie a ţiţeiului:
•
Q = m⋅ c ⋅ (T1 − T2 ) = 23 ⋅ 2077 ⋅ (70 − 25 ) = 2.149.695W
2.149.695
L= = 31250 m = 31,25km
0 ,148 + 0 ,178
3,14 ⋅ ⋅ 4 ,2 ⋅ 32
2
7.5 Schimbătoare de căldură
Procesul de schimb de căldură ce are loc între două fluide la temperaturi diferite,
separate prin pereţi metalici, se desfăşoară într-un aparat numit schimbător de căldură.
Acesta poate fi întâlnit în multe aplicaţii industriale sau casnice, cum ar fi încălzirea
spaţiilor, aerul condiţionat, producţia de energie electrică, industria chimică, dar şi în
industria petrolieră.
În acest paragraf sunt prezentate principiile schimbului de căldură ce are loc în
aceste aparate, necesare proiectării sau evaluării performanţelor schimbătoarelor de
căldură.
7.5.1 Tipuri de schimbătoare de căldură
Clasificările clasice ale schimbătoarelor de căldură sunt după modul de circulaţie

a fluidelor sau după tipul constructiv al aparatului.
Cele mai simple schimbătoare de căldură sunt cele de tipul tub în tub (fig. 7.42).
Acestea sunt alcătuite din două tuburi, unul în interiorul celuilalt. Un fluid circulă prin
tubul interior, iar celălalt prin spaţiul inelar dintre cele două tuburi.
Fig. 7.42
Funcţie de modul de curgere a celor două fluide prin aparat, acestea pot fi
clasificate în schimbătoare de căldură în echicurent, cazul (a) - în acest caz cele două
fluide circulă în paralel, în acelaşi sens; cazul (b) arată că cele două fluide circulă prin
aparat în sensuri opuse, acest tip de schimbător de căldură fiind numit în contracurent.
Alt mod de circulaţie a fluidelor poate fi perpendicular (fig. 7.43).
Fig. 7.43
În figura 7.43 (a) curentul de fluid care curge printre ţevi este separat de plăcile
fixate perpendicular pe ţevi. Acest lucru face ca straturile de fluid să nu se amestece,
ceea ce conduce la o variaţie a temperaturii acestuia atât în lungul ţevilor, direcţia y, cât
şi perpendicular pe acestea, direcţia x. Pentru acest tip constructiv, temperatura fluidului
ce curge printre ţevi este o funcţie de două variabile T(x,y).
Dacă mişcarea fluidului ce curge printre ţevi nu este dirijată de plăci (fig. 7.43
b), atunci straturile acestuia se pot amesteca, astfel încât temperatura acestuia este o
funcţie monodimensională T(x).
Cele mai răspândite tipuri de schimbătoare sunt schimbătoarele cu manta şi
fascicul de tuburi (fig. 7.44).
Fig. 7.44
Unul dintre fluide - notat în figură cu 2 - circulă în lungul mantalei printr-un

fascicul de ţevi. Acesta este introdus şi extras prin capacele din capetele mantalei.
Celălalt fluid - notat cu 1 - circulă în interiorul mantalei printre ţevile din fascicul.
Pentru intensificarea schimbului de căldură, în fasciculul de ţevi sunt inserate şicane
care măresc distanţa parcursă de fluidul 1 în manta.
Dorinţa măririi performanţelor schimbătoarelor de căldură a condus la apariţia
unor forme compacte, cu performanţe deosebite (fig. 7.45).
Tipurile (a), (b) şi (c) se utilizează pentru schimbul de căldură între două fluide
cu proprietăţi termice diferite, cum ar fi schimbul de căldură dintre un gaz şi un lichid.
Deoarece capacitatea gazelor de a prelua / ceda căldură este mai mică decât a lichidelor,
se măreşte constructiv suprafaţa de schimb de căldură spre partea în care curge gazul.
Astfel, lichidul curge prin ţevi, iar aerul printre plăci sau aripioare. Un exemplu de
utilizare a acestor tipuri constructive îl constituie radiatoarele vehiculelor, care sunt
schimbătoare de căldură în care cele două fluide sunt lichidul de răcire al motorului şi
aerul atmosferic.
În figura 7.45 (d) şi (e) este prezentată construcţia schimbătoarelor de căldură în
plăci. Aceste tipuri constructive sunt foarte eficiente, reuşind prin construcţia compactă
(
să realizeze o suprafaţă de schimb de căldură mare într-un volum mic ≥ 700 m 2 / m 3 . )
Primele aplicaţii a acestor tipuri de schimbătoare de căldură au fost pe vehiculele
militare, dar ulterior au început să se folosească pe vehicule civile sau în centralele
termice de mică putere utilizate la instalaţiile de încălzire centrală pentru case sau
apartamente.
Fig. 7.45
7.5.2 Coeficientul global de schimb de căldură
Schimbul de căldură între cele două fluide care circulă prin schimbătorul de
căldură se realizează prin intermediul unui perete metalic de formă cilindrică, la
schimbătoarele cu fascicole de ţevi, sau de formă plană - pentru schimbătoarele cu plăci.
Pe durata exploatării schimbătoarelor de căldură, pe suprafeţele metalice care
sunt în contact permanent cu cele două fluide apar depunerile impurităţilor conţinute de
acestea. Straturile de impurităţi ce se formează introduc în procesul de transfer de
căldură rezistenţe termice suplimentare, care se vor nota cu Ri ,c rezistenţa stratului de
impurităţi în contact cu fluidul cald şi Ri ,r rezistenţa termică în contact cu fluidul rece.
Coeficientul global de schimb de căldură se poate calcula pentru pereţi plani cu
relaţia (7.46), la care se adaugă rezistenţele termice datorate depunerilor:
1
k g , plan = (7.177)
1 δ 1
+ Ri ,c + + Ri ,r +
αc λ αr
Cu indicele “c” s-a notat fluidul cald, iar cu indicele “i” fluidul rece. Păstrând
convenţia pentru cazul când pereţii despărţitori sunt cilindrici, coeficientul global de
căldură se obţine prin combinarea relaţiilor (7.63) şi (7.65):
1
k g ,cil = (7.178)
1 1 r 1
+ Ri ,c + ln 2 + Ri ,r +
2 ⋅ π ⋅α c ⋅ rc ⋅ L 2 ⋅ π ⋅ λ ⋅ L r1 2 ⋅ π ⋅α r ⋅ rr ⋅ L
În tabelul T 7.5 sunt prezentate câteva valori pentru rezistenţa termică a stratului
de impurităţi depuse pe suprafeţele ţevilor:
Tabelul T 7.5
Valorile coeficientului global de căldură se pot calcula cu formulele (7.177) şi

(7.178). Pentru anumite combinaţii de fluide, coeficienţii de convecţie globali au fost
calculaţi de Kays şi London şi sunt prezentaţi în tabelul T 7.6:
Tabelul T 7.6
7.5.3 Analiza energetică a schimbătoarelor de căldură
Se va analiza, pentru început, cazul schimbătorului în echicurent (fig. 7.46). Se

va face bilanţul energetic pentru o suprafaţă elementară de schimb de căldură dA pentru
a determina diferenţa medie de temperatură între cele două fluide. Ipotezele în care se
face bilanţul energetic sunt următoarele:
- schimbătorul de căldură este izolat faţă de exterior, singurul schimb de

căldură care se produce este cel dintre cele două fluide;
- conducţia axială în lungul ţevilor este neglijabilă;
- variaţiile energiilor cinetice şi potenţiale sunt neglijabile;
- căldura specifică a fluidelor este constantă;
- coeficientul global de schimb de căldură este constant;
Fig. 7.46
Cele două fluide ce evoluează în schimbătorul de căldură au fost notate astfel:

fluidul cald cu indicele “c” şi fluidul rece cu indicele “r”. Aplicând bilanţul energetic pe
fiecare din elementele infinitezimale (fig. 7.46), rezultă:
- căldura cedată de elementul de volum al fluidului cald
•
dQ = − mc ⋅ c p ,c ⋅ dTc = −Cc ⋅ dTc (7.179)
- căldura primită de elementul de volum al fluidului rece
•
dQ = m r ⋅ c p ,r ⋅ dTr = C r ⋅ dTr (7.180)
Cu Cc şi C r s-au notat capacităţile calorice ale fluidului cald, respectiv fluidului

rece. Căldura totală schimbată prin elementul de suprafaţă dA este:
dQ = k g ⋅ ∆T ⋅ dA (7.181)
Dacă notăm cu ∆T = Tc − Tr diferenţa locală de temperatură, prin diferenţiere şi

utilizarea relaţiilor (7.179) şi (7.180) rezultă:
⎛ 1 1 ⎞
d (∆T ) = dTc − dTr = −dQ⎜⎜ + ⎟⎟ (7.182)
⎝ Cc C r ⎠
Înlocuind expresia lui dq din ecuaţia (7.181) şi integrând pe toată lungimea

schimbătorului, rezultă:
d (∆T ) ⎛ 1 1 ⎞
= −k g ⎜⎜ + ⎟⎟dA (7.183)
∆T ⎝ Cc Cr ⎠
d (∆T ) ⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 1 ⎞
2 2
⎛ ∆T" ⎞
∫1 ∆T = −k g ⎜⎝ Cc + Cr ⎟⎠∫1 dA ⇒ ln⎜⎝ ∆T' ⎟⎠ = −k g ⋅ A ⋅ ⎜⎜⎝ Cc + Cr ⎟⎟⎠
⎜ ⎟ (7.184)
Variaţia de entalpie a celor două fluide pe toată lungimea schimbătorului este:
Q = m c ⋅ c p ,c ⋅ (T ' p ,c −T" p ,c ) = Cc ⋅ (T ' p ,c −T" p ,c )

•
(7.185)
Q = m r ⋅ c p ,r ⋅ (T" p ,r −T ' p ,r ) = Cc ⋅ (T" p ,r −T ' p ,r )

•
(7.186)
Deoarece schimbătorul de căldură se consideră izolat, întreaga căldură cedată de

fluidul cald este preluată de fluidul rece, deci cele două variaţii de entalpie sunt egale.
Din relaţiile (7.185) şi (7.186) exprimăm capacităţile calorice şi le introducem în
relaţia (7.184):
⎛ ∆T" ⎞ ⎛ T ' −T" c T" r −T ' r ⎞ k ⋅A

ln⎜ ⎟ = −k g ⋅ A ⋅ ⎜⎜ c + ⎟⎟ = − g [(T'c −T' r ) − (T"c −T"r )] (7.187)
⎝ ∆T ' ⎠ ⎝ Q Q ⎠ Q
⎛ ∆T" ⎞ k g ⋅ A
ln⎜ ⎟= (∆T" −∆T' ) (7.188)
⎝ ∆T ' ⎠ Q
Se notează:
∆T" − ∆T ' ∆T ' − ∆T"

∆Tlm = = (7.189)
∆T" ∆T '
ln ln
∆T ' ∆T"
şi se denumeşte diferenţa medie logaritmică de temperatură. Cu această notaţie, căldura

schimbară între cele două fluide este:
Q = k g ⋅ A ⋅ ∆Tlm (7.190)
Această căldură produce variaţia de entalpie a celor două fluide, astfel încât
bilanţul energetic pentru un schimbător de căldură capătă următoarea formă:
• •
Q = k g ⋅ A ⋅ ∆Tlm = m c ⋅ c p ,c ⋅ (Tc ' −Tc" ) = mr ⋅ c p ,r ⋅ (Tr ' −Tr " ) (7.191)
Pentru schimbătorul de căldură în echicurent, variabilele din formula diferenţei

logaritmice medii de temperatură sunt:
∆T ' = Tc ' −Tr ' ; ∆T" = Tc " −Tr " (7.192)
Pentru schimbătoarele de căldură în contracurent, schema de calcul este prezentă

în figura 7.47. Se poate face un raţionament asemănător cu cel pentru cazul în
echicurent şi se ajunge la aceeaşi formulă de bilanţ termic (7.190).
Fig. 7.47
Ecuaţia de bilanţ termic (7.190) este valabilă şi în cazul schimbătoarelor de

căldură în contracurent, dar variabilele din componenţa expresiei temperaturii medii
logaritmice au alte expresii. Cu notaţiile din figura 7.47, acestea sunt:
∆T ' = Tc ' −Tr ' ; ∆T" = Tc " −Tr ' (7.193)
7.5.4 Determinarea temperaturii medii logaritmice în cazul schimbătoarelor

cu mai multe treceri sau circulaţie încrucişată
Pentru situaţii diferite de cele prezentate până acum, pentru a se putea utiliza
aceiaşi formulă de bilanţ termic (7.190), se introduce un factor de corecţie a
temperaturii medii logaritmice care este funcţie de modul cum circulă fluidele în
schimbător:
Q = F ⋅ k g ⋅ A ⋅ ∆Tlm (7.194)
Conform [5] , valorile factorului F pot fi deduse din următoarele diagrame:
Fig. 7.48
Fig. 7.49
Fig. 7.50
Fig. 7.51
7.5.5 Metoda NTU
Denumirea acestei metode provine de la prescurtarea denumirii în limba engleză

a numărului de unităţi de transfer - “ the number of transfer unit”.
Considerăm un schimbător de căldură în contracurent, care are schema
temperaturilor conform figurii 7.47.
Dacă lungimea schimbătorului tinde la infinit, temperatura maximă pe care o
poate atinge fluidul rece, la limită, devine egală cu ( Tr " → Tc ' ) temperatura de intrare a
fluidului cald, iar fluidul cald se poate răci până la valoarea temperaturii de intrare a
fluidului rece ( Tc " → Tr ' ). În aceste condiţii, diferenţa teoretică maximă de temperatură
a fluidelor în schimbător este: Tc ' −Tr ' , iar căldura maximă teoretică ce poate fi
transferată într-un schimbător de căldură este:
Qmax = Cmin (Tc ' −Tr ' ) (7.195)

În relaţia (7.195) s-a notat cu C min minimul dintre capacităţile calorice Cc şi C r .

Utilizarea capacităţii calorice minime în relaţia (7.195) se poate demonstra prin
reducere la absurd. În relaţia (7.196) presupunem că C max = Cc :
C r (Tr " −Tr ' ) = Cc (Tc ' −Tc " ) (7.196)
La limită Tr " → Tc ' , deci:
Cr
(Tc ' −Tr ' ) = (Tc ' −Tc" ) , dar Cr < 1 ⇒ (Tc ' −Tr ' ) < (Tc ' −Tc" ) - lucru imposibil.
Cc Cc
Se notează cu ε şi se defineşte eficienţa efectivă a schimbului termic ca raportul

dintre căldura efectivă schimbată de cele două fluide din aparat şi căldura teoretică
maximă posibilă ce poate fi schimbată.
Q
ε= (7.197)
Qmax
Pentru un schimbător de căldură, relaţia (7.197) poate avea una din cele două
forme:
Cc (Tc ' −Tc " )

ε= (7.198)
C min (Tc ' −Tr ' )
Cr (Tr " −Tr ' )

ε= (7.199)
Cmin (Tc ' −Tr ' )
Valoarea eficienţei efective este subunitară 0 < ε < 1 . Dacă se cunoaşte această
valoare, se poate calcula valoarea căldurii efectiv schimbate în aparat:
Q = ε ⋅ C min (Tc ' −Tr ' ) (7.200)
Se defineşte numărul unităţilor de transfer prin relaţia:
kg A
NTU = (7.201)
C min
Valoarea eficienţei efective, pentru un schimbător de căldură, este funcţie de

numărul de unităţi de transfer, NTU şi de C r - capacitatea calorică relativă a celor două
fluide, definită de relaţia:
C min
Cr = (7.202)
C max
Considerăm un schimbător de căldură în echicurent (fig. 7.46) pentru care

ecuaţia de bilanţ termic este:
Cc (Tc ' −Tc " ) = C r (Tr " −Tr ' ) (7.203)
Sau, dacă considerăm C min = Cc :
Cc C min T " −Tr '

= = Cr = r (7.204)
C r C mzx Tc ' −Tc "
Din relaţia (7.184) obţinem:
Tc " −Tr " kg A

ln =− (1 − Cr ) = − NUT (1 + Cr ) (7.205)
Tc ' −Tr ' C min
Tc " −Tr "

= exp[− NUT (1 + C r )] (7.206)
Tc ' −Tr '
Prelucrăm partea stângă din relaţia (7.206) astfel:
Tc " −Tr " Tc " −Tc ' +Tc ' −Tr "
= (7.207)
Tc ' −Tr ' Tc ' −Tr '
Din relaţia (7.204) se exprimă Tr " şi se înlocuieşte în (7.207).

Relaţia (7.198), în ipoteza C min = Cc , devine:
ε=
(Tc ' −Tc" ) (7.208)
(Tc ' −Tr ' )
Din relaţia (7.208) se exprimă Tc ' −Tc " şi se introduce în relaţia (7.207),
rezultând în final:
Tc " −Tr "

= 1 − ε ⋅ (1 − C r ) (7.209)
Tc ' −Tr '
Combinând relaţiile (7.206) cu (7.207), rezultă în final:
1 − exp[− NUT (1 + C r )]
ε= (7.210)
1 + Cr
Pe baza relaţiilor de mai sus putem stabili etapele necesare calculului

schimbătoarelor de căldură utilizând metoda NTU:
1. Se determină valorile coeficienţilor C min C max şi C r ;
2. Se calculează valoarea NTU cu formula (7.201);
3. Se determină valoarea eficienţei efective ε utilizând valorile din tabelul T 7.7;
4. Se determină căldura efectiv schimbată între cele două fluide, cu relaţia (7.200).
Pentru diferite tipuri de schimbătoare s-au determinat expresiile eficienţei

efective funcţie de numărul de unităţi de transfer NTU şi de capacitatea calorică relativă
Cr .
Conform [5], expresiile eficienţei efective sunt prezentate în tabelul T 7.7:
Tabelul T 7.7
Fig. 7.52 Schimbător de căldură ţeavă în ţeavă, echicurent
Fig. 7.53 Schimbător de căldură ţeavă în ţeavă, contracurent

Fig. 7.54 Schimbător de căldură cu o trece în manta, 2,4 … fascicule
Fig. 7.55 Schimbător de căldură cu 2 treceri în mata, 2,4 … fascicule

Fig. 7.56 Schimbător de căldură cu curgeri încrucişate
În figurile 7.52, 7.53, 7.54, 7.55 şi 7.56 sunt reprezentate grafic ecuaţiile din
tabelul T 7.7. Aceste diagrame fac posibilă determinarea NTU atunci când se cunoaşte
eficienţa efectivă ε şi capacitatea calorică relativă Cr.
Exemplul E 7.8
Un preîncălzitor de apă, în curent încrucişat, are ca agent cald gazele de ardere, care
intră cu temperatura 300°C şi ies cu 100°C. El este utilizat pentru preîncălzirea unui kilogram
pe secundă de apă, de la 35°C la 125°. Căldura specifică a gazelor de ardere este 1000J/kg/K,
iar coeficientul global de schimb de căldură este k g = 100W / m . Să se determine suprafaţa
2
de schimb de căldură (pentru apă la 80°C, cp=4197 J/kg/K).
Soluţie:
Schema problemei este prezentată în figura de mai sus. Cu indicele “c” s-a notat fluidul
cald, în cazul nostru gazele de ardere, iar cu indicele “r” s-a notat fluidul rece, care în cazul
problemei de faţă este apa.
a) Se aplică metoda diferenţei medii logaritmice de temperatură.

Suprafaţa de schimb de căldură se determină din relaţia (7.191):
Q
A=
k g ⋅ F ⋅ ∆Tlm
Pentru a determina coeficientul de corecţie F din figura 7.49 se calculează parametrii R

şi P (se utilizează notaţiile din figură) :
t0 − t i 125 − 35 T −T 300 − 100

P= = = 0 ,34 ; R = i 0 = = 2 ,22
Ti − t i 300 − 35 t0 − t i 125 − 35
Din figura 7.49 deducem F ≈ 0 ,87 , apoi calculăm temperatura medie logaritmică.
∆Tlm =
(Tc ' −Tr " ) − (Tc" −Tr ' ) = (300 − 125 ) − (100 − 35 ) = 111o C
Tc ' −Tr " 300 − 125
ln ln
Tc" −Tr ' 100 − 35
Cantitatea totală de căldură o determinăm din variaţia entalpiei apei, fluidul rece:
•
Q = m r ⋅ c p ⋅ (Tr " −Tr ' ) = 1 ⋅ 4197 ⋅ (125 − 35 ) = 3 ,77 ⋅ 10 5 W
Aria suprafeţei de schimb de căldură este:
3,77 ⋅ 10 5
A= = 39 ,1m 2
100 ⋅ 0 ,87 ⋅ 111
b) Se aplică metoda NTU.

Determinăm capacităţile calorice a celor două fluide:
•
- pentru apă: C r = m r ⋅ c p ,r = 1 ⋅ 4197 = 4197W / K
- pentru gaze folosim ecuaţia de bilanţ termic:
• •
m r ⋅ c p ,r ⋅ (Tr " −Tr ' ) = m c ⋅ c p ,c ⋅ (Tc ' −Tc " ) ⇒ C r ⋅ (Tr " −Tr ' ) = Cc ⋅ (Tc ' −Tc " ) ⇒
C r ⋅ (Tr " −Tr ' ) 4197 ⋅ (125 − 35 )

Cc = = = 1889W / K
(Tc ' −Tc" ) 300 − 100
C min 1889
Cr = = = 0 ,45
C max 4197
Din relaţia (7.192) determinăm căldura maximă posibilă a fi schimbată:
Qmax = C min ⋅ (Tc ' −Tr ' ) = 1889 ⋅ (300 − 35 ) = 5 ,01 ⋅ 10 5
Căldura efectiv schimbată este:
•
Q = m r ⋅ c p ⋅ (Tr " −Tr ' ) = 1 ⋅ 4197 ⋅ (125 − 35 ) = 3 ,77 ⋅ 10 5 W
Eficienţa efectivă se determină cu formula (7.194):
Q 3,77 ⋅ 10 5
ε= = = 0 ,75
Qmax 5 ,01 ⋅ 10 5
Din figura 7.56 se determină, funcţie de eficienţa efectivă şi capacitatea calorică relativă
de valoarea pentru NTU ≈ 2 ,1 .
kg ⋅ A NTU ⋅ C min 2 ,1 ⋅ 1889

NTU = ⇒ A= = = 39 ,7 m 2
C min kg 100
Valorile obţinute prin ambele metode sunt apropiate, ceea ce demonstrează

valabilitatea celor două metode.
Termotehnică si maşini termice 271
8. Compresoare
Compresoarele sunt maşini care consumă lucru mecanic în scopul creşterii

presiunii gazelor sau vaporilor. În procesul de comprimare, odată cu creşterea presiunii
creşte şi temperatura, practic are loc o creştere a energiei potenţiale a gazului.
O mărime caracteristică importantă pentru compresoare o reprezintă raportul de
compresie notat cu ε, definit prin raportul între presiunea de refulare, pr şi presiunea de
admisie, pa.
p
ε= r (8.1)
pa
În funcţie de raportul de compresie, aceste maşini se clasifică astfel:

- ventilatoare, ε < 1,1 ;
- suflante, ε = 1,1L 2 ,5 ;
- compresoare, ε > 2 ,5 ;
Compresoarele care prin aspiraţia unui gaz dintr-un spaţiu închis produc
depresiune sunt denumite pompe de vid, iar ventilatoarele care absorb gazele de ardere
din focarele industriale şi le refulează către coşul de fum se numesc exhaustoare.
În funcţie de procesul prin care se realizează comprimarea gazelor,
compresoarele mai pot fi clasificate în:
- compresoare volumetrice; creşterea presiunii în aceste maşini se realizează
prin micşorarea volumului gazului;
- compresoare dinamice; la aceste maşini creşterea presiunii gazului se
realizează în două etape: 1- rotorul compresorului transmite lucru mecanic
gazului, fapt ce determină creşterea energiei cinetice a acestuia; 2 – energia
cinetică din masa gazului se transformă în energie potenţială de presiune în
statorul maşinii.
8.1 Compresoare volumetrice
După modul tehnologic de realizare a variaţiei volumului, există mai multe tipuri
de compresoare volumetrice:
- Compresoare cu piston, cu mişcare rectilinie alternativă;
- Compresoare rotative, la care elementul rotativ poate fi un piston profilat,
un rotor cu lamele culisante, etc.;
- Compresoare elicoidale, care au rotorul profilat.
8.1.1 Compresoare volumetrice cu piston
Soluţia tehnologică de realizare a compresorului cu piston cu o treaptă de

comprimare, adică cu un singur cilindru, este prezentată în figura 8.1, iar ciclul teoretic
de funcţionare în figura 8.2.
Organele mobile ale compresorului sunt pistonul 1, împreună cu segmenţii 2 şi
bolţul 5, biela 6, arborele cotit 7.
Organele fixe sunt blocul cilindrilor, chiulasa 4 şi carterul 8.
272 Compresoare
Fig. 8.1
Cilindrul compresorului este închis la partea superioară de chiulasă, iar la partea

inferioară de piston, care reprezintă un perete mobil şi etanş. Prin mişcarea alternativă a
pistonului se realizează tehnic un volum variabil ce permite desfăşurarea procesului de
comprimare.
Mecanismul bielă-manivelă face ca pistonul să execute o mişcare rectilinie
alternativă între două limite denumite puncte moarte. Volumul descris de piston, care
coincide cu volumul util al compresorului, este:
π ⋅d 2
Vs = ⋅ s ; d – diametrul pistonului, s – cursa pistonului; (8.2)
4
Admisia gazului şi evacuarea gazului comprimat se realizează prin chiulasă,

unde sunt prevăzute două orificii controlate de supape automate: supapa de admisie
(SA), respectiv supapa de evacuare (SE).
Ciclul termodinamic care se produce într-un compresor este un ciclu inversat,
deoarece această maşină consumă lucru mecanic. Ciclul teoretic al compresorului se
bazează pe următoarele ipoteze:
- fluidul de lucru este un gaz perfect;

- nu există pierderi de presiune prin laminare în procesul de aspiraţie şi
refulare;
- nu există frecare între piston şi cilindru;
- masa de gaz într-un ciclu rămâne constantă.
Fig. 8.2
Principalele transformări termodinamice care compun ciclul sunt: 1-2

comprimare adiabată sau politropă; 2-3 transformare izobară care schematizează
evacuarea gazului comprimat; 3-4 destinderea gazului comprimat rămas în cilindru la
sfârşitul comprimării (între piston, aflat la PMI, şi chiulasă rămâne un spaţiu numit
volum vătămător, plin cu gaz comprimat); 4-1 izobară ce schematizează procesul de
admisie a gazului.
În cazul compresoarelor, în momentul când pistonul se află la cursa maximă,
adică în PMI (punctul mort interior), între el şi chiulasă rămâne un spaţiu tehnologic,
pentru a evita lovirea pistonului de chiulasă. Acest spaţiu poartă numele de volum
274 Compresoare
vătămător. La sfârşitul refulării, în volumul vătămător rămâne gaz comprimat. Pentru a

se deschide supapa de admisie care să permită intrarea gazului la presiunea p1 trebuie ca
gazul comprimat din volumul vătămător să se destindă în timpul cursei de coborâre a
pistonului până la presiunea p1 (procesul 3-4 din figura 8.2). Acest proces de destindere
a gazului din volumul vătămător determină reducerea cursei pe care este aspirat gazul
de la volumul Vs la volumul Va, lucru ce determină o micşorare a debitului de gaz ce
trece prin maşină.
Ciclul de funcţionare al compresorului (fig. 8.2) obţinut în baza unor ipoteze
simplificatoare se numeşte ciclul compresorului tehnic sau - conform [7] - diagrama de
funcţionare a compresorului tehnic.
Deoarece volumul aspirat de compresor este mai mic decât volumul cursei
pistonului (volumul cursei pistonului este volumul aspirat maxim, teoretic), se defineşte
coeficientul de umplere ca raportul dintre volumul aspirat şi volumul cursei pistonului:
Va
µ= ; valori uzuale: µ = 0 ,7 K0 ,85 (8.3)
Vs
Volumul vătămător este o mărime constructivă care diferă de la compresor la

compresor. Pentru a lua în calcul influenţa sa, se defineşte coeficientul spaţiului
vătămător:
Vv
ε0 = ; valori uzuale: ε 0 = 5K12% (8.4)
Vs
Relaţia dintre cele două mărimi se stabileşte astfel:
Va = V1 − V4 = Vv + Vs − V4 (8.5)
Dacă considerăm destinderea 3-4 politropă, aplicând ecuaţia transformării

rezultă:
1 1
p3V3n = p4V4n ⇒ V4 = V3ε n = Vvε n
1
Va = Vs + Vv − Vv ε n
⎛ 1
⎞
⎜ n ⎟
Vs + Vv ⎜ 1 − ε ⎟
⎠ = 1 − ε ⎛⎜ ε n − 1 ⎞⎟
1
µ= ⎝ (8.6)
0⎜ ⎟
Vs ⎝ ⎠
Lucrul mecanic pentru compresor este reprezentat de aria ciclului. Deoarece

lucrul mecanic tehnic pentru transformările izobare este nul, calculăm lucrul mecanic al
ciclului ca diferenţa dintre lucrurile mecanice tehnice ale comprimării 1-2 şi destinderii
3-4, astfel:
n ⎛ n −1
⎞ n ⎛ n −1
⎞
Lc = ⎜ n ⎟
p1V1 ⎜ 1 − ε ⎟ − ⎜
p1V4 ⎜ 1 − ε n ⎟⎟ (8.7)
n −1 ⎝ ⎠ n −1 ⎝ ⎠
n ⎛ n −1
⎞
Lc = p1Va ⎜⎜ 1 − ε n ⎟⎟ [J/ciclu] (8.8)
n−1 ⎝ ⎠
Deoarece la fiecare rotaţie este parcurs un ciclu, puterea necesară antrenării

compresorului este:
Lc ⋅ nr
P= [W] (8.9)
60
În formula (8.9) s-a utilizat modulul pentru lucrul mecanic pe ciclu deoarece,
fiind vorba de un ciclu inversat, valoarea lucrului mecanic pe ciclu va fi negativă. Cu nr
s-a notat turaţia compresorului, măsurată în rotaţii pe minut.
Debitul de gaz comprimat este:
•
V = µ ⋅ Vs ⋅ nr [m3/min] (8.10)
Puterea se poate exprima în funcţie de debitul aspirat. Combinând formulele

(8.8), (8.9) şi (8.10), obţinem:
n • ⎛ n −1 ⎞ 1
P= p1 V ⎜⎜ ε n − 1 ⎟⎟ [kW] (8.11)
n −1 ⎝ ⎠ 6 ⋅ 10
4
Se observă din relaţia (8.11) că puterea de antrenare a compresorului este

proporţională cu debitul de gaz şi cu raportul de compresie.
Proporţional cu creşterea presiunii de refulare, scade volumul de gaz aspirat. În
figura 8.3 sunt prezentate mai multe cicluri de comprimare, cu presiunea de refulare din
ce în ce mai mare. Se observă că cu cât presiunea creşte, punctele 4, 4’ şi 4” se apropie
de punctul 1, diminuând astfel volumul de gaz aspirat.
Există o presiune de comprimare notată cu p2max pentru care volumul aspirat de
compresor este nul, iar ciclul compresorului devine o curbă (curba 1-2max, fig. 8.3).
Pentru determinarea raportului maxim de comprimare şi a presiunii maxime se pune
condiţia Va = 0 , ceea ce înseamnă µ = 0 . Din relaţia (8.6) obţinem:
⎛ 1 ⎞
1 − ε 0 ⎜⎜ ε n − 1⎟⎟ = 0 (8.12)
⎝ ⎠
n
⎛ 1 ⎞
ε max = ⎜⎜ 1 + ⎟⎟ (8.13)
⎝ ε0 ⎠
n
⎛ 1 ⎞
pmax = p1 ⎜⎜ 1 + ⎟⎟ (8.14)
⎝ ε0 ⎠
276 Compresoare
Fig. 8.3
O altă limitare impusă compresoarelor este una de natură tehnică. Deoarece

odată cu creşterea presiunii de refulare creşte si temperatura, conform legii adiabatei:
n −1
⎛p ⎞ n
T2 = T1 ⎜⎜ 2 ⎟⎟ (8.15)
⎝ p1 ⎠
Valoarea maximă a temperaturii T2 este limitată de uleiul utilizat pentru ungerea

compresorului. Pentru a se evita cocsificarea uleiului, se impune o temperatură
t2max=180…220°C, lucru ce limitează raportul de compresie. Astfel, pentru temperatura
de 180°C rezultă o valoare a raportului de compresie maxim de 4,6.
Condiţia impusă temperaturii la sfârşitul comprimării este mai severă decât alte
condiţii impuse coeficientului de umplere.
8.1.2 Compresoare cu piston cu mai multe trepte
Presiunea de refulare pentru compresorul într-o treaptă este limitată tehnologic la

valoare de ~8 bar. Pentru obţinerea presiunilor mai mari decât această valoare s-au
realizat compresoare în mai multe trepte. Aerul comprimat într-un cilindru este introdus
în alt cilindru, apoi comprimat în continuare; dacă presiunea finală este ridicată,
procesul se repetă până se obţine valoare dorită a presiunii.
Din punct de vedere energetic, cel mai eficient proces de comprimare este
procesul izoterm, un proces irealizabil tehnic, deoarece menţinerea temperaturii
constante în timpul procesului de comprimare necesită o răcire intensă a gazului.
Procesul de schimb de căldură se desfăşoară lent în timp şi necesită o suprafaţă mare de
schimb de căldură, pe când procesul de comprimare este un proces rapid, iar suprafaţa
de schimb de căldură este limitată.
Utilizarea avantajului energetic al izotermei se poate face prin răcirea gazului,
în vederea menţinerii temperaturii aproape constantă, de procesul de comprimare. Acest
lucru este posibil numai utilizând un proces de comprimare în trepte (fig. 8.4).
Fig. 8.4
S-a reprezentat un proces de comprimare izoterm de la 1 la 64 bar şi un proces

de comprimare în trei trepte, pentru un raport de comprimare egal pe fiecare treaptă
π = 4 . Între două trepte consecutive s-a considerat că gazul se răceşte până la valoarea
iniţială a temperaturii, reprezentată de izoterma T. Se constată că introducerea
proceselor izobare de răcire plasate între două comprimări succesive face ca procesul
real de comprimare reprezentat de procesele de comprimare politrope şi răcirile izobare
să se apropie de cel mai eficient proces de comprimare - procesul izoterm.
278 Compresoare
Un alt avantaj al utilizării răcirii intermediare îl constituie limitarea creşterii

temperaturii gazului datorită proceselor succesive de comprimare.
Fig. 8.5
În figura 8.5 este prezentată schema unui compresor în două trepte. Gazul este
aspirat în cilindrul treptei 1, este comprimat şi refulat în răcitorul intermediar 3, apoi
este introdus în cilindrul treptei a doua, este comprimat şi apoi refulat spre utilizare.
Deoarece volumul specific al gazului scade în procesul de comprimare cilindrii
compresorului în trepte sunt asimetrici. Presiunea medie (admisie plus refulare pe doi)
este cu atât mai mare cu atât diametrul cilindrului treptei este mai mic. Pistoanele sunt
antrenate prin intermediul bielelor fixate de arborele cotit 4.
Diagrama de funcţionare a compresorului în două trepte este prezentată în figura
8.6. Procesul de comprimare în prima treaptă este reprezentat de ciclul inversat 1ac4, iar
procesul din treapta a doua este reprezentat de ciclul inversat b23c’.
Gazul comprimat în prima treaptă (procesul politropic 1a) este răcit izobar în
răcitorul 3, până când temperatura gazului ajunge la valoarea iniţială T1. Urmează
comprimarea în treapta a doua, reprezentată de procesul poitropic b2.
Dacă gazul nu ar fi fost răcit, procesul de comprimare în treapta a doua ar fi fost
reprezentat de politropa a2’. Procesul de răcire permite o economie de energie mecanică
necesară antrenării compresorului, la fiecare ciclu (la fiecare rotaţie a arborelui cotit),
echivalentă cu aria a2’2b.
Dacă neglijăm volumele vătămătoare din cele două trepte şi notăm cu px
presiunea gazului între cele două trepte, atunci lucrul mecanic necesar procesului de
comprimare pe cele două trepte, cu notaţiile din figura 8.5, se poate scrie:
⎡ n −1
⎤ ⎡ n −1
⎤
n ⎢ ⎛ px ⎞ n
⎥ n ⎢ ⎛ ⎞
p2 n ⎥
L = LI + LII = ⎜
pV1 1 − ⎜ ⎟ ⎟ + p V 1− ⎜ ⎟ (8.16)
n −1 ⎢ ⎝ p1 ⎠ ⎥ n − 1 b b ⎢ ⎜⎝ p x ⎟⎠ ⎥
⎢⎣ ⎥⎦ ⎢⎣ ⎥⎦
Fig. 8.6
În ipoteza că punctul b se găseşte pe izoterma T1 putem scrie: p1V1 = pbVb , iar

formula (8.16) devine:
⎡ n −1 n −1
⎤
n ⎛p ⎞ n ⎛p ⎞ n
L= p1V1 ⎢2 − ⎜⎜ x ⎟⎟ − ⎜⎜ 2 ⎟⎟ ⎥ [J/ciclu] (8.17)
n −1 ⎢ ⎝ p1 ⎠ ⎝ px ⎠ ⎥
⎢⎣ ⎥⎦
Se observă că lucrul mecanic este funcţie de presiunea dintre cele două trepte de
comprimare. Considerând px variabilă, putem determina valoarea acesteia care
minimizează lucrul mecanic, prin anularea derivatei expresiei (8.17). Obţinem ca
soluţie:
px = p1 ⋅ p 2 (8.18)
280 Compresoare
Pentru compresorul în două trepte, dacă notăm cu εI raportul de compresie pe

prima treaptă şi cu εII raportul de compresie pe treapta a doua, obţinem:
p2 p2 p x
ε= = = ε I ⋅ ε II (8.19)
p1 p x p1
Din relaţia (8.18) rezultă:

p x p2
= ⇒ ε I = ε II (8.20)
p1 p x
Din relaţiile (8.19) şi (8.20) rezultă:
ε I = ε II = ε (8.21)
Relaţia de mai sus ne arată că, pentru a comprima un gaz în două trepte folosind
lucrul mecanic minim posibil, trebuie ca rapoartele de comprimare pe cele două trepte
trebuie să fie egale. Acelaşi rezultat îl obţinem din considerente de echilibrare a maşinii.
Astfel, dacă punem condiţia ca lucrurile mecanice pe cele două trepte să fie egale,
obţinem rezultatul (8.18). Formula (8.21) se poate generaliza, pentru un compresor cu
“i” trepte devenind:
ε I = ε II = K = ε i = i ε (8.22)
Dacă notăm cu LI lucrul mecanic pe prima treaptă, pentru un compresor cu i

trepte lucrul mecanic total necesar comprimării este:
n ⎡ n −1
⎤
L = i ⋅ LI = i ⋅ p1V1 ⎢1 − (ε I ) n ⎥ (8.23)
n −1 ⎣ ⎦
Puterea necesară procesului de comprimare se determină cu formula (8.9).
8.1.3 Compresoare volumetrice, rotative cu lamele culisante
La aceste tipuri de maşini, comprimarea gazului se realizează prin micşorarea

volumului gazului intrat în maşină; rotorul, împreună cu lamelele, joacă rol de piston.
Prin eliminarea mecanismului bielă-manivelă s-au realizat construcţii echilibrate
dinamic, care au randamente şi coeficienţi de debit mai mari decât ale compresoarelor
cu piston. Dezavantajele acestor tipuri de compresore sunt reprezentate de uzura
paletelor şi de presiunile maxime pe care le pot realiza (2..3 bar), inferioare
compresoarelor cu piston.
În figura 8.7 este prezentată construcţia unui astfel de compresor. Rotorul 1 este
plasat excentric faţă de stator 2, excentricitatea fiind e. În rotor sunt executate canale
înclinate cu un unghi faţă de direcţia radială, în care sunt introduse liber lamele 3. În
timpul funcţionării compresorului, datorită forţei centrifuge lamele sunt împinse către
stator, realizându-se astfel etanşarea spaţiilor dintre lamele. Datorită încălzirii gazului în
procesul de comprimare, precum şi a frecării lamelelor de peretele interior al statorului,
în carcasă sunt realizate canale de răcire 4 prin care circulă apa.
Aspiraţia gazului se realizează prin conducta 5, acesta pătrunde în spaţiul dintre

lamele. Pe măsură ce rotorul se învârte, datorită plasării excentrice spaţiul dintre două
lamele consecutive se micşorează, exemplu spaţiile notate cu I, II şi III. Odată cu
micşorarea spaţiului dintre palete se realizează creşterea presiunii gazului din maşină.
Fig. 8.7
Gazul comprimat este evacuat prin conducta 6. Acest compresor nu are nevoie
de supape. Ciclul termodinamic inversat al acestui compresor este prezentat în fig. 8.8:
Fig. 8.8
282 Compresoare
Utilizând notaţiile din figura 8.7, putem explica ciclul compresorului. Astfel, din
momentul în care lamele depăşesc zona de admisie - punctul a - începe procesul de
comprimare, deoarece spaţiul dintre palete este complet izolat de exterior. Procesul este
asimilat cu o politropă şi durează până când paletele ajung în zona de refulare b.
Urmează procesul de evacuare a gazului în conducta 6, schematizat de izobara bc . În
porţiunea cd, gazul rămas în spaţiul dintre rotor şi stator se destinde, politrop, până când
lamele ajung în zona de admisie, iar presiunea gazului devine egală cu presiunea din
conducta de admisie.
Debitul volumic al acestui tip de compresor se determină cu relaţia:
•
V = λ ⋅ K ⋅ l ⋅ e ⋅ r ⋅ nr [m3/min] (8.24)
Semnificaţia mărimilor din relaţia (8.24) este:

- λ coeficient de debit;
- K coeficient constructiv funcţie de e/r ;
- l lungimea statorului:
- e excentricitatea;
- r raza cilindrului;
- nr turaţia;
8.1.4 Compresoare volumetrice, cu rotoare profilate, de tip Roots
Un compresor de tip Roots (fig. 8.9) este alcătuit dintr-un corp cilindric 1, în
interiorul căruia se găsesc două rotoare profilate 2 şi 3. Pe carcasă sunt prevăzute
racordul de aspiraţie 4 şi racordul de refulare 5.
Fig. 8.9
Rotoarele profilate se rotesc în sens contrar, cu viteze unghiulare egale,

păstrându-se tot timpul un mic joc între cele două rotoare şi între rotoare şi carcasă.
În timpul comunicării cu racordul de aspiraţie are loc umplerea cu gaz a spaţiului

dintre rotoare şi cilindru, la presiunea pa. Prin mişcarea de rotaţie, fiecare rotor
transportă spre racordul de refulare câte un volum de gaz Vc aflat la presiunea pa.
Comprimarea gazului are loc brusc în momentul când acesta vine în contact, prin
racordul de refulare, cu gazul comprimat. Practic, are loc un proces de curgere inversă a
gazului comprimat prin racordul de refulare către gazul adus de rotor. Se consideră că
procesul de comprimare are loc la volum constant.
Fig. 8.10
În figura 8.10 este prezentat ciclul termodinamic inversat care se produce în

compresorul de tip Roots. Deplasarea gazului în compresor, de la racordul de admisie
către refulare, se face la presiune constantă şi este reprezentat de procesul izobar ab.
Comprimarea gazului transportat, în momentul când ajunge în contact cu gazul
comprimat, este reprezentată de izocora bc. Procesul de evacuare a gazului comprimat
din maşină are loc la presiune constantă, fiind reprezentat de izobara cd .
În figura 8.10 procesul bc’ reprezintă un proces de comprimare politrop, care se
desfăşoară între aceleaşi limite de presiune. Comparând procesul izocor de comprimare
cu procesul politrop, constatăm că lucrul mecanic tehnic consumat pentru comprimarea
gazului este mai mare în cazul comprimării izocore (compresoare Roots) decât în cazul
procesului politrop, ( Aabcd > Aabc’d).
Debitul de gaz ce trece prin compresorul de tip Roots este:
•
V = Z ⋅ λ ⋅ K ⋅ π ⋅ r ⋅ l ⋅ nr [m3/min] (8.25)
284 Compresoare
Semnificaţia mărimilor din relaţia (8.25) este:

- Z număr de lobi;
- λ coeficient de debit;
- K coeficient constructiv;
- r raza cilindrului;
- nr turaţia.
Compresorul de tip Roots se utilizează pentru realizarea de presiuni până la doi
bari. Cu cât presiunea de comprimare creşte, se reduce debitul, datorită scăpărilor
gazului comprimat prin jocul dintre rotoare sau rotoare şi stator.
Compresoarele Roots funcţionează la turaţii ridicate. Din această cauză, atunci
când sunt utilizate la supraalimentarea motoarelor, trebuie antrenate prin intermediul
unui multiplicator de turaţie.
8.2 Compresoare dinamice
La aceste tipuri de compresoare, procesul de comprimare se desfăşoară continuu,

pe măsură ce gazul evoluează prin maşină. În funcţie de traiectoria curentului de gaz
relativă la rotor, compresoarele dinamice se împart în două mari categorii:
a) Compresoare radiale (sau centrifugale), în care curentul de gaz se deplasează
pe traiectorii ce pornesc din apropierea axului compresorului şi se depărtează
de acesta în direcţia radială. Deplasarea gazului în rotorul compresorului se
realizează sub acţiunea forţei centrifuge.
b) Compresoare axiale, în care curentul de gaz se deplasează paralel cu axa
maşinii. Deplasarea gazului se realizează prin acţiunea paletelor rotorului.
Atât compresoarele axiale, cât şi cele centrifugale, furnizează debite mari de
gaze la presiuni medii şi mici, iar presiunea de refulare este constantă.
Aceste tipuri de compresoare funcţionează la turaţii ridicate, astfel încât pentru
acţionarea lor se utilizează turbine cu gaze sau cu abur. Ansamblul format dintr-o
turbină şi un compresor poartă denumirea de grup turbocompresor (pot fi
turbocompresoare centrifugale şi turbocompresoare axiale).
8.2.1 Compresoare centrifugale
În figura 8.11 este prezentat compresorul centrifugal. El se compune din două

părţi principale: o partea mobilă, 1, rotorul; el este prevăzut cu palete, iar în timpul
funcţionării maşinii se roteşte. Gazul intră axial în maşină, apoi pătrunde între paletele
rotorului, este antrenat în mişcare de rotaţie şi - datorită forţei centrifuge - se deplasează
pe o direcţie radială. Antrenarea gazului de către paletele rotorului produce creşterea
vitezei acestuia, deci mărirea energiei cinetice a debitului de gaz care circulă prin
maşină.
A doua piesă importantă a compresorului centrifugal este statorul. Acesta este
construit în formă de spirală şi colectează gazul care iese din rotor cu viteză mare. Prin
construcţie, secţiunea statorului este crescătoare spre partea de evacuare, lucru ce
conduce la micşorarea vitezei gazului. În această porţiune are loc transformarea energiei
cinetice, datorită scăderii vitezei, în entalpie. Mărirea entalpiei gazului se face cu
creşterea presiunii şi temperaturii acestuia.
Fig. 8.11
Pentru a determina puterea necesară antrenării compresorului centrifugal se fac

următoarele ipoteze:
- rotorul are un număr infinit de palete;
- gazul umple complet canalele rotorului;
- nu există pierderi prin frecări.
Fig. 8.12
În figura 8.12 este prezentată schema de calcul, împreună cu notaţiile necesare.

Semnificaţia notaţiilor este următoarea:
- u viteza tangenţială a rotorului;
- w viteza relativă (la paletă) a gazului;
- c viteza absolută a gazului.
Gazul intră în rotor în punctul 1, unde începe profilul paletei, şi părăseşte rotorul
în punctul 2, la terminarea paletei. În fiecare punct al deplasării particulei prin rotor
există relaţia:
r r r
c =u+w (8.26)
286 Compresoare
Paletele rotorului produc variaţia momentului cinetic al gazului, care este

numeric egală cu cuplul necesar antrenării rotorului:
r • r r r r
M = m(r2 × c2 − r1 × c1 ) [N.m] (8.27)
Din figura 8.12 exprimăm produsele vectoriale astfel:

r r
r2 × c2 = r2 c 2 cos α 2 = r2 c2 u (8.28)
r r
r1 × c1 = r1c 1 cos α 1 = r1c1u (8.29)
Cu notaţiile de mai sus, expresia cuplului devine:
•
M = m(r2 c2 u − r1c1u ) (8.30)
Puterea necesară antrenării compresorului este:
•
P = Mω = m ω (r2 c2 u − r1c1u ) (8.31)
Puterea compresorului centrifugal se poate exprima funcţie de lucrul mecanic

tehnic şi debitul masic:
•
P = m lt (8.32)
Din relaţiile (8.31) şi (8.32) deducem expresia lucrului mecanic tehnic pentru
compresorul centrifugal:
lt = u 2 c2 u − u1c1u (8.33)
În relaţia de mai sus s-a ţinut seama de expresia vitezei tangenţiale u = ω ⋅ r .

Dacă se consideră procesul de comprimare adiabat, gazul care evoluează - un
gaz perfect, se consideră neglijabilă viteza gazului la intrarea în compresor, iar în stator
gazul este frânat complet, putem determina raportul maxim teoretic de comprimare şi
presiunea maximă:
k ⎛ k k−1 ⎞
lt = RT1 ⎜⎜ ε max − 1⎟⎟ (8.34)
k −1 ⎝ ⎠
k − 1 lt k − 1 u 2 c2 u − u1c1u
ε max = +1= ⋅ +1 (8.35)
k RT1 k RT1
⎛ k − 1 u 2 c2 u − u1c1u ⎞
p max = p1 ⎜⎜ ⋅ + 1 ⎟⎟ (8.36)
⎝ k RT1 ⎠
Observăm că atât puterea necesară antrenării compresorului centrifugal, cât şi

parametrii funcţionali ai acestuia - raportul de comprimare şi presiunea maximă - sunt
influenţate de geometria paletelor. În figura 8. 13 este prezentată influenţa înclinaţiei
paletei la terminarea rotorului, unghiul beta, asupra vectorului ce reprezintă viteza
absolută a gazului la ieşirea din rotor.
Fig. 8.13
Creşterea valorii vitezei absolute a gazului la ieşirea din rotor, c2 , determină

creşterea presiunii maxime de comprimare, dar şi a puterii necesare antrenării
compresorului.
În general, raportul de comprimare pe o treaptă pentru aceste tipuri de
compresoare este 2, iar considerente economice fac ca multe dintre aceste compresoare
să fie construite cu unghiul paletei la ieşirea din rotor de 90°C.
Curgerea reală între paletele rotorului este o curgere complexă, viteza nefiind
uniformă radial (fig. 8.14 a).
Fig. 8.14
288 Compresoare
În procesul de rotaţie, între două palete consecutive apare o diferenţă de presiune

care poate fi asociată inerţiei gazului. Viteza reală a gazului dintre două palete
consecutive poate fi considerată ca fiind rezultanta a două mişcări: o mişcare uniformă
(fig. 8.14 b), peste care este suprapusă o mişcare de rotaţie (fig. 8.14 c) ce se desfăşoară
în sens invers mişcării rotorului.
Această fenomen ce apare la compresoarele reale produce o scădere a
componentei tangenţiale a vitezei absolute c2u , deci o diminuare a performanţelor
maşinii.
Din punct de vedere termodinamic, procesul de comprimare poate fi asimilat
unui proces adiabat, deoarece timpul de trecere a gazului prin compresorul centrifugal
este scurt, astfel încât căldura schimbată cu rotorul şi statorul poate fi neglijată.
Fig. 8.15
În realitate, datorită disipaţiei vâscoase ce are loc în procesul de curgere

turbulentă din interiorul compresorului, apare o generare de entropie ∆s = s 2' − s1 în
timpul procesului de comprimare, ceea ce face ca temperatura finală a gazului
comprimat să crească mai mult decât în cazul unui proces adiabat reversibil (izentrop),
T2’>T2.
Procesul real de comprimare, 1-2’ din figura 8.15, poate fi reprezentat printr-o
transformare politropă. Datorită poziţiei acestei politrope faţă de adiabată, ea se numeşte
supraadiabată şi este caracterizată de faptul că valoarea exponentului politropic este
mai mare decât valoarea exponentului adiabatic, n>k .
Eficienţa procesului de comprimare pentru un compresor centrifugal se defineşte

ca raportul dintre variaţia entalpiei în procesul izentrop şi variaţia entalpiei în procesul
politrop:
h −h
ηcomp = 2 1 (8.37)
h2' − h1
8.2.2 Compresoare axiale
În figura 8.16 a) este prezentată schema unui compresor axial, iar în figura 8.16
b) este prezentată variaţia presiunii şi a vitezei absolute a gazului în lungul maşinii:
Fig. 8. 16
Din punct de vedere constructiv, acest tip de compresor este alcătuit dintr-un
tambur 1 pe care sunt montate radial şiruri de palete mobile 2. Tamburul este solidar cu
arborele 3 prin intermediul căruia este acţionat. Acest ansamblu formează rotorul
compresorului.
Partea fixă a compresorului - statorul - este format din carcasa 4, pe care sunt
montate şiruri de palete fixe 5. De carcasă se fixează camera de aspiraţie 6 şi camera de
refulare 7. Pe carcasă se plasează, în faţa rotorului, un rând de palete directoare care au
rolul de a imprima curentului de gaz o direcţie favorabilă pătrunderii acestuia în şirul de
palete mobile.
O treaptă de comprimare este alcătuită dintr-un şir de palete mobile şi un şir de
palete fixe. Aşa cum se poate vedea în figura 8.16 b), paletele mobile măresc viteza
gazului, deci energia cinetică a acestuia. În şirul de palete fixe al treptei curentul de gaz
este frânat, iar energia cinetică se transformă în energie potenţială, crescând astfel
presiunea şi temperatura curentului de gaz. Aceste procese se repetă treaptă cu treaptă,
determinând creşterea presiunii în lungul compresorului.
Pentru a determina mărimile energetice asociate treptei de comprimare, vom
considera o treaptă elementară de comprimare (fig. 8.17) alcătuită dintr-o reţea de palete
mobile asociată rotorului şi o reţea de palete fixe asociate statorului.
290 Compresoare
Fig. 8.17
În figura 8.17 s-au reprezentat triunghiurile de viteze la intrarea şi ieşirea gazului

din reţeaua de palete mobile. S-a notat cu c viteza absolută, cu u viteza tangenţială
considerată la jumătatea înălţimii paletei şi cu w viteza relativă la profilul paletei. Din
punct de vedere termodinamic, s-au considerat trei stări notate cu: 1 - starea gazului la
intrarea în reţeaua de palete mobile; 2 - starea gazului la ieşirea din reţeaua de palete
mobile şi intrarea în reţeaua de palete fixe; şi 3 - starea gazului la ieşirea din reţeaua de
palete fixe.
Rotorul antrenează gazul, producând o variaţie a momentului cinetic. Cu
notaţiile din figura 8.17, putem scrie:
• r r r r •
M = m(r × c2 − r × c1 ) = m⋅ r (c2 u − c1u ) (8.38)
În relaţia de mai sus s-a considerat curgerea gazului la înălţimea medie a paletei,
căreia îi corespunde raza r măsurată de la axul rotorului.
Puterea necesară unei trepte de comprimare se exprimă în funcţie de viteza de
rotaţie:
• • •
P = M ⋅ ω = m⋅ r ⋅ ω ⋅ (c2 u − c1u ) = m⋅ u ⋅ (c2 u − c1u ) = m⋅ u ⋅ ∆cu (8.39)
Din punct de vedere energetic, dacă se consideră că întreaga creştere de energie

cinetică din reţeaua de palete mobile este transformată în entalpie prin frânarea
curentului de gaz în reţeaua de palete fixe, prin aplicarea primului principiu al
termodinamicii rezultă:
c22 − c12 ⎛ k −1 ⎞ c2 − c2
h3 − h2 = ; ⇒ c pT2 ⎜⎜ ε k − 1⎟⎟ = 2 1 (8.40)
2 ⎝ ⎠ 2
k
⎛ c22 − c12 ⎞ k −1
ε = ⎜⎜ + 1⎟
⎟
(8.41)
⎝ 2 ⋅ c p ⋅ T2 ⎠
Valorile raportului de comprimare al treptei compresorului axial sunt cuprinse în

intervalul 1,15…1,35 pentru treptele subsonice şi 1,9…2,5 pentru treptele supersonice.
Circulaţia curentului de gaz în jurul unei palete determină o forţă aerodinamică
ce are două componente: una axială şi una tangenţială. Dacă se consideră valoarea
medie a vitezei relative prin reţeaua de palete mobile notată cu wm şi ρm densitatea
medie, cele două componente ale forţei aerodinamice se exprimă astfel:
1
Fu = κ u ⋅ ρ m ⋅ b ⋅ wm2 (8.42)
2
1
Fa = κ a ⋅ ρ m ⋅ b ⋅ wm2 (8.43)
2
Coeficientul κ u se numeşte coeficient de portanţă, iar κ a se numeşte coeficient

de rezistenţă la înaintare. Raportul lor µ= κ u / κ a se numeşte coeficient de fineţe şi are
valori cuprinse în intervalul 15…20.
Cu b s-a notat coarda profilului.
Deoarece raportul de comprimare pe treaptă este redus, pentru a obţine presiuni
de comprimare de 15…25 bar trebuie să se folosească un număr adecvat de trepte.
Avantajul acestui tip de compresor constă în faptul că el poate comprima debite foarte
mari de gaz (120…150 kg/s), în timp ce un compresor centrifugal poate comprima cel
mult (40…50kg/s).
Compresoarele axiale intră în alcătuirea turbinelor cu gaze utilizate pentru
propulsie, deoarece pe lângă avantajul debitului mare au o secţiune frontală redusă.
În industria petrolieră, compresoarele axiale se utilizează la comprimarea
debitelor mari de gaze ce se transportă pe conductele magistrale.
292 Instalaţii de forţă cu abur
9. Instalaţii de forţă cu abur
Instalaţiile de forţă cu abur sunt utilizate, în special, în termocentrale, pentru

producerea energiei electrice prin conversia parţială a căldurii obţinute prin arderea unor
combustibili sau produsă în reactorii nucleari. Agentul termodinamic utilizat în aceste
instalaţii este apa. Pe parcursul desfăşurării ciclului termodinamic, apa îşi modifică faza:
pe anumite porţiuni ale ciclului este sub formă de vapori, iar pe alte porţiuni este în stare
lichidă. În aceste instalaţii, agentul termodinamic rămâne permanent în instalaţie,
existând numai unele mici adaosuri ce acoperă pierderile tehnologice.
Ciclurile acestor instalaţii se bazează pe fenomenele termodinamice care au loc
în procesul de schimbare de fază a apei. Ele se mai numesc cicluri cu vapori.
9.1 Ciclul Rankine
Ciclul Rankine stă la baza funcţionării centralelor termoelectrice. Pentru ca să se

poată realiza acest ciclu, este nevoie ca instalaţia să fie configurată astfel (fig. 9.1):
Fig. 9.1
o Cazanul este un utilaj complex, în care căldura provenită de la gazele de ardere

este transferată apei. Aceasta intră în cazan în fază lichidă, la o presiune ridicată,
stabilită de pompa de alimentare. Aici, datorită procesului de încălzire, apa îşi
măreşte temperatura până la temperatura de saturaţie, procesul 4-4’ (fig. 9.2), se
vaporizează, procesul 4’-4”, iar vaporii sunt încălziţi, devenind vapori
supraîncălziţi, procesul 4”-1. Întreg procesul din cazan este izobar.
o Turbina este o maşină care produce putere datorită destinderii continue a
aburului, de la presiunea stării 1 până la presiunea corespunzătoare punctului 2.
Procesul teoretic de destindere este considerat adiabat reversibil, proces în care

entropia rămâne constantă. În realitate, procesul destinderii aburului în turbină
este ireversibil, procesul 1 2’ (fig. 9.2), deoarece în curgerea turbulentă a
aburului prin turbină o parte din energie se disipează datorită frecărilor. Acest
lucru determină existenţa unei surse active de entropie în turbină, lucru ce face
ca destinderea adiabată a aburului să se facă cu creştere de entropie, deci să fie
ireversibilă.
o Condensatorul este un utilaj în care aburul cu presiune scăzută, ieşit din turbină,
este răcit până se condensează complet. Procesul este izobar izoterm.
o Pompa preia apa din condensator, îi măreşte presiunea şi o introduce în cazan.
Ea stabileşte presiunea aburului furnizat de cazan, deci presiunea aburului la
intrarea în turbină.
Puterea furnizată de instalaţie se obţine în turbină. Ea se poate calcula având în
vedere că destinderea 1-2 este adiabată. Din primul principiu al termodinamicii rezultă:
δq = dh − vdp = 0 (9.1)
Prin integrare, obţinem expresia lucrului mecanic tehnic specific pentru o

destindere reversibilă, izentropă:
lt 12 = h1 − h2 (9.2)
Efectul ireversibilităţii se măsoară cu ajutorul randamentului izentropic al

turbinei, definit ca raportul lucrurilor mecanice tehnice specifice pentru destinderea
ireversibilă şi pentru destinderea teoretică, izentropă:
h1 − h2'
ηiz = (9.3)
h1 − h2
Lucrul mecanic tehnic specific al destinderii ireversibile este:
(lt 12 )irev . = ηiz (h1 − h2 ) (9.4)
Puterea turbinei se determină astfel:
• •
PT = m(lt 12 )irev . = m⋅ηiz ⋅ (h1 − h2 ) (9.5)
Puterea consumată de pompă, considerând procesul din pompă adiabat, este:
•
Pp = m(h4 − h3 ) (9.6)
Căldura preluată de abur din cazan, în procesul izobar de încălzire, se mai

numeşte şi putere termică. Ea se poate calcula din integrarea expresiei diferenţiale a
primului principiu.
δq = dh − vdp = dh p = constant (9.7)

• • 1 •
Q41 = m ∫ δq = m(h1 − h4 ) (9.8)
4
Fig. 9.2
Eficienţa ciclului Rankine este dată de raportul dintre puterea mecanică furnizată
de turbină minus puterea consumată de pompă şi puterea termică preluată de abur de la
cazan:
PT − Pp PT ηiz (h1 − h2 )
η= •
= •
= (9.9)
Q41 Q31 h1 − h3
La acest tip de instalaţii, puterea pompei este mică în comparaţie cu puterea

furnizată de turbină (câteva procente din puterea turbinei), lucru care ne permite
neglijarea acestui termen în formula (9.9). Creşterea de entalpie în pompă (h4-h3) este
atât de mică, încât pe diagrama Ts cele două puncte practic coincid. Acest lucru ne
permite să facem o altă aproximaţie: să introducem în formula (9.9) valoarea entalpiei
punctului 3, care reprezintă entalpia apei la saturaţie, mărime uşor de determinat.
Unul din marile avantaje specifice acestui ciclu este faptul că puterea consumată
de pompă pentru alimentarea cazanului este foarte mică în raport cu puterea dezvoltată
de turbină. Acest lucru este posibil datorită faptului că apa evoluează în turbină sub
formă de vapori, iar în pompă sub formă lichidă. Volumul unui kilogram de vapori este
de peste 1000 de ori mai mare decât volumul unui kilogram de apă. Volumul ce trece
prin pompă este mult mai mic - pentru acelaşi debit masic - faţă de volumul ce se
destinde în turbină, lucru reflectat de diferenţa dintre puterile pompei şi turbinei.
Instalaţiile de forţă cu abur sunt construite pentru obţinerea de puteri instalate
foarte mari. Din această cauză, puterea mecanică rezultată este utilizată pentru
producerea energiei electrice.
Prin folosirea, în locul cazanului, a unui reactor nuclear s-a reuşit obţinerea unor
unităţi energetice de mare putere, dar de dimensiuni reduse, lucru ce a permis utilizarea
acestora la sistemele de propulsie a navelor sau a submarinelor. Utilizarea energiei
nucleare a permis obţinerea unor autonomii de funcţionare de câţiva ani.
9.2 Procesul termogazodinamic din treapta de turbină
Turbina cu abur este o turbină axială prin care aburul se deplasează paralel cu
axul turbinei. Ea este alcătuită dintr-un rotor la care sunt fixate discuri cu palete şi un
stator pe care sunt montate palete fixe (fig. 9.3).
Fig. 9.3
Aburul părăseşte cazanul cu presiune şi temperatură ridicată, energia debitului

de abur fiind reprezentată de entalpie. La intrarea în turbină, aburul este accelerat într-o
porţiune cu ajutaje în care cea mai mare parte a entalpiei acestuia se transformă în
energie cinetică, apoi este introdus în reţelele de palete.
Treapta de turbină cuprinde o reţea de palete fixe (pe stator) şi o reţea de palete
mobile (pe rotor). Destinderea aburului se realizează în reţeaua de palete fixe. În
paletele mobile, datorită profilului acestora, curentul de abur suferă o modificare a
impulsului prin variaţia direcţiei vectorului viteză. Variaţia impulsului producându-se la
distanţa r de axul arborelui, se transformă într-o variaţie a momentului cinetic.
În figura 9.3 s-au folosit notaţiile c – viteza absolută, w – viteza relativă, u –
viteza tangenţială de rotaţie considerată la jumătatea paletei. Considerând că arborele
turbinei se roteşte uniform cu viteza unghiulară ω, cuplul produs de trecerea gazului
prin reţeaua de palete mobile a treptei este:
• r r r r
M = m⋅ (r1 × c1 − r2 × c2 ) (9.10)
Puterea treptei elementare transmisă la arborele turbinei este:

•
P = M ⋅ ω = m⋅ (u1 ⋅ c1u − u 2 ⋅ c2 u ) (9.11)
Din formula 9.10 putem deduce lucrul mecanic specific pe treapta de turbină:
•
P = m⋅ lt ; ⇒ lt = u1 ⋅ c1u − u 2 ⋅ c2 u (9.12)
Formula 9.12 mai este cunoscută sub denumirea de formula lui Euler.
După cum am arătat anterior, aburul se destinde în reţelele fixe de palete, care se
comportă ca ajutajele geometrice, mărind viteza aburului pe baza diminuării entalpiei
acestuia. Este posibil ca aburul să se destindă şi în reţelele mobile de palete. În acest
caz, viteza relativă creşte şi în reţeaua de palete mobile (w2>w1), iar treapta se numeşte
cu reacţiune. Se defineşte gradul de reacţiune al treptei ca raportul vitezelor relative de
ieşire şi intrare în reţeaua de palete mobile:
w2
ρ= (9.13)
w1
Dacă ρ = 1 , treapta se numeşte cu acţiune (w1=w2), dacă ρ > 1 treapta se

numeşte cu reacţiune (w2>w1).
9.3 Influenţa presiunii şi temperaturii asupra

ciclului Rankine
Ciclul Rankine stă la baza funcţionării unităţilor energetice de mare putere. Din
această cauză, orice influenţă pozitivă asupra performanţelor ciclului poate aduce
economii semnificative. Se va analiza, în continuare, influenţa presiunii aburului la
ieşirea din turbină şi a temperaturii aburului la intrarea în turbină.
În figura 9.4 s-a reprezentat un ciclu Rankine 1-2-3-4-4’-4”-1 cu următorii

parametrii: presiunea aburului la intrarea în turbină p1 = 90 bar, temperatura aburului la
intrarea în turbină T1 = 773 K ; la ieşirea din turbină aburul are presiunea p2 = 1 bar.
Acest ciclu se consideră ciclu de referinţă şi se notează cu a.
Considerăm ciclul 1-2’-3’-N-4’-4”-1, pe care îl vom denumi ciclul b. Acesta
diferă de ciclul de referinţă prin valoarea presiunii aburului la ieşirea din turbină, p2’ =
0,05 bar.
Fig. 9.4
Pentru a analiza influenţa temperaturii aburului la ieşirea din turbină, alegem

ciclul 1’-M-3-4-4’-4”-1’, care diferă de ciclul de referinţă prin valoarea temperaturii
aburului la intrarea în turbină, T1’ = 853 K.
Pentru această analiză, considerăm că pe ciclu evoluează un debit de 1 kg/s.
Vom calcula, utilizând programul APAB pentru fiecare ciclu în parte, puterea rezultată
la turbină şi randamentul termodinamic.
a) În primul caz , parametrii de stare în punctele caracteristice şi
performanţele ciclului sunt:
Punctul 1: p1 = 90 bar; T1 = 773K; h1=3386,8 kJ/kg;
s1=6,6601 kJ/kg/K;
Punctul 2: p2 = 1 bar; transformarea 1-2 este adiabată, deci s2=s1
h2 = 2109,18 kJ/kg; x2 = 0,80126;
Punctul 3: p3 = 1 bar, reprezintă lichid saturat h3 = 191,79 kJ/kg
•
Pa = m(h1 − h2 ) = 1,272 MW/kg
h1 − h2
ηa = = 0 ,399
h1 − h3
b) Pentru varianta b obţinem:

Punctul 1 : aceiaşi parametri ca la varianta a;
Punctul 2’: p2’ = 0,05 bar; transformarea 1-2 este adiabată,
deci s2=s1, h2’=2030,3 kJ/kg; x2’ = 0,78082;
Punctul 3’: p3’ = 0,05 bar, reprezintă lichid saturat
h3’ = 137,72 kJ/kg.
•
Pb = m(h1 − h2' ) = 1,356 MW/kg
h1 − h2
ηb = = 0 ,4175
h1 − h3
c) Analog, procedăm şi pentru ciclul c:

Punctul 1: p1 = 90 bar; T1’ = 853 K; h1’=3582,75 kJ/kg;
s1’=6,9013 kJ/kg/K;
Punctul a: pM = 1 bar; transformarea 1’-M este adiabată, deci s1’=sM,
h2 = 2109,18 kJ/kg; x2 = 0,80126;
Punctul 3: p3 = 1 bar, reprezintă lichid saturat h3 = 191,79 kJ/kg.
•
Pc = m(h1 − h2 ) = 1,389 MW/kg
h1 − h2
ηa = = 0 ,4122
h1 − h3
Tabelul T 9.1
Varianta Parametrul Puterea Randament
modificat [MW/kg]
Ciclul de bază
1-2-3-4-4’-4”-1 - 1,272 0,399
Ciclul modificat
1-2’-3’-N-4’-4“-1 p2’ < p2 1,356 0,4175
Ciclul modificat
1’-M-3-4-4’-4”-1 T1’ >T1 1,398 0,4122
Pentru a observa cu uşurinţă influenţele celor doi factori analizaţi, rezultatele au

fost trecute în tabelul T 9.1.
Observăm că ambele soluţii analizate permit, prin aplicarea lor, creşterea

performanţelor ciclului Rankine. În practică, aceste soluţii se aplică, singurele limitări
fiind de natură tehnologică. Astfel, temperatura aburului la intrarea în turbină este
limitată de rezistenţa conductelor care intră în componenţa cazanului şi prin care circulă
aburul. Presiunea scăzută (câteva sutimi de bar) la ieşirea aburului din turbină impune
măsuri tehnologice deosebite pentru izolarea arborelui turbinei.
9.4 Ciclul cu supraîncălzirea intermediară a aburului
Pentru a creşte eficienţa ciclului Rankine s-a introdus un aport suplimentar de

căldură, preluat de agentul termodinamic între două destinderi succesive în turbină.
Acest lucru contribuie atât la creşterea puterii furnizate de instalaţie, cât şi la mărirea
randamentului. Aportul suplimentar de căldură permite scăderea condensului ce se
produce în treptele de joasă presiune ale turbinei, cu efecte nedorite în funcţionarea
acesteia. La turaţia de funcţionare a turbinei, picăturile de condens provoacă coroziunea
paletelor datorită impactului cu acestea.
În figura 9.5 este prezentată schema unei instalaţii cu supraîncălzirea
intermediară a aburului. Se observă că schema turbinei prezintă două corpuri: CIP -
corpul de înaltă presiune şi un alt corp, ce reprezintă combinaţia corpurilor de medie
presiune şi de joasă presiune - CMP+CJP.
Fig. 9.5
Conform acestui procedeu, aburul se destinde adiabat în corpul de înaltă

presiune (procesul 1-2’, fig. 9.6); este reintrodus în cazan, unde este supraîncălzit până
la o temperatură apropiată de T1; apoi condus la turbină, unde se destinde în corpurile de
medie şi joasă presiune, de la presiunea p2’ până la presiunea punctului 2. Procesul de
supraîncălzire suplimentară a aburului este un proces izobar. Presiunea la care se
desfăşoară acesta este presiunea aburului la ieşirea din corpul de înaltă presiune.
Fig. 9.6
În acest procedeu, puterea instalaţiei se compune din puterile obţinute prin cele
două destinderi succesive ale aburului:
o Puterea obţinută în CIP
•
PI = m(h1 − h2' ) (9.14)
o Puterea obţinută în CMP+CJP

•
PII = m(h2" − h2 ) (9.15)
Puterea totală a instalaţiei este suma celor două puteri:
•
P = m[(h1 −h2' ) − (h2" − h2 )] (9.16)
Pentru a determina eficienţa acestei instalaţii, trebuie luată în considerare şi

căldura utilizată pentru supraîncălzirea intermediară a aburului. Astfel, puterea termică
totală preluată de abur este:
• •
Q = m[(h1 − h3 ) + (h2" − h2' )] (9.17)
Din cele două relaţii de mai sus se observă că în acest tip de instalaţii aburul
preia din cazan o putere termică mai mare decât în cazul ciclului Rnakine clasic, care
determină creşterea puterii turbinei.
Eficienţa acestei instalaţii se calculează astfel:
η=
P
=
(h1 −h2' ) − (h2" − h2 ) (9.18)
•
Q (h1 − h3 ) + (h2" − h2' )
9.5 Cicluri regenerative
O măsură tehnologică importantă, care se utilizează în instalaţiile de forţă cu

abur, este regenerarea căldurii. Acest lucru se face în scopul măririi randamentului
instalaţiilor. Ea este materializată prin încălzirea apei rezultate din condensator cu abur
prelevat de la turbină.
Fig. 9.7
În figura 9.7 este prezentată schema unui grup de 80 MW, folosit în

termocentrale pentru producerea energiei electrice, care utilizează încălzirea
regenerativă a apei de alimentare. Pe schemă sunt precizate debitele de apă sau abur
care circulă prin anumite porţiuni ale instalaţiei, împreună cu parametrii termodinamicii.
Semnificaţiile prescurtărilor de pe figură sunt:
- CIP+CMP corpurile de înaltă şi medie presiune ale turbinei;
- CJP corpul de joasă presiune a turbinei;
- PIP preîncălzitor de înaltă presiune;
- PMP preîncălzitor de medie presiune;
- PJP preîncălzitor de joasă presiune;
- C colectoare pentru condens.
Urmărind schema din figura 9.7, observăm că apa rezultată din condensator este
încălzită în preîncălzitorul de joasă presiune (75 kPa = 0,75 bar) cu abur preluat din
corpul de joasă presiune al turbinei, apoi intră în degazor. Tot aici este colectat şi
condensul din PIP şi PMP.
Din corpul de înaltă presiune este prelevat abur prin trei prize, care este utilizat
pentru încălzirea apei în degazor, preîncălzitorul de medie presiune şi preîncălzitorul de
înaltă presiune. Teoretic, cu cât se utilizează mai multe prize de prelevare a aburului,
randamentul instalaţiei tinde spre randamentul Carnot, dar - în realitate - trebuie realizat
un compromis între eficienţă şi preţul de cost. Mai multe prize înseamnă mai multe
schimbătoare de căldură regenerative, lucru care măreşte costul instalaţiei.
Apa de alimentare a cazanului este încălzită regenerativ până la temperatura de
saturaţie corespunzătoare presiunii de lucru a cazanului. Astfel, în cazan se realizează
procesele de vaporizare a apei şi supraîncălzire a aburului. Acest procedeu de
preîncălzire regenerativă este utilizat în toate instalaţiile de forţă cu abur folosite în
termocentrale pentru producerea energiei electrice.
9.6 Cogenerarea
În anumite procesele industriale este nevoie de abur tehnologic. Pentru a-l

produce este nevoie de un cazan şi de combustibil. Dacă în zonă există grupuri de forţă
cu abur utilizate la producerea energiei electrice, acestea pot furniza abur diverşilor
consumatori.
Fig. 9.8
Aburul pentru utilizatori este prelevat din turbină după corpul de înaltă presiune.
Astfel, acesta este utilizat parţial în turbină pentru producerea energiei mecanice, apoi
este furnizat utilizatorilor. Aceştia, de regulă, returnează condensul.
Acest procedeu, prin care aburul prelevat de al turbină este furnizat diverşilor
utilizatori, se numeşte cogenerare. În figura 9.8 este prezentat schematic procedeul de
cogenerare.
Avantajele utilizării cogenerării sunt de natură economică, deoarece aburul livrat

- contra cost - a fost deja utilizat la producerea energiei electrice. Prin cogenerare se
scuteşte investiţia necesară producerii separate a aburului şi costurile de exploatare a
acesteia.
Exemplul 9.1
O instalaţie de forţă cu abur funcţionează după schema din figura 9.1, pe baza ciclului
termodinamic din figura 9.2. Parametrii aburului la intrarea în turbină sunt p1 = 150 bar, T1 = 773
K, iar presiunea în condensator este p2 = 0,03 bar. Să se determine: a) randamentul instalaţiei;
b) debitul masic de abur, astfel încât instalaţia să producă o putere de 50 MW; c) consumul de
combustibil, dacă aceasta funcţionează: 1- cu gaz metan având puterea calorică inferioară Hi =
55 MJ/kg; 2 – cu păcură, Hi = 40 MJ/kg; 3 – cu cărbune energetic având Hi = 10,5 MJ/kg;
Soluţie
Din tabele termodinamice sau din programul APAB se determină parametrii de stare:
Punctul 1: h1=3310,62 kJ/kg; s1=6,3487 kJ/kg/K;
Punctul 2: h2=1882,63 kJ/kg; s2=6,3487 kJ/kg/K; x2=72,87 %;
Punctul 3: h3=101,15 kJ/kg;
a) Randamentul se calculează cu formula (4.12):
h1 − h2 3310 ,62 − 1882 ,63

η= = = 0 ,4449
h1 − h3 3310 ,62 − 101,15
b) Din formula (4.8) calculăm debitul masic:
• P 50000
m= = = 35 ,014 [kg/s]
h1 − h2 3310 ,62 − 1882 ,63
c) Consumul de combustibil se determină din formula:
Q31
Bc = × 3600 [kg/h]
Hi
Căldura necesară producerii aburului este:
•
Q31 = m(h3 − h1 ) = 35 ,014 (3310 ,62 − 101,15 ) = 112 ,377 [MW]
112 ,377
c) 1 - Bc = = 7.355 [kg/h] = 10.359 [Nm3/h]
55
112 ,377
c) 2 - Bc = = 10.113 [kg/h]
40
112 ,377
c) 3 - Bc = = 38.527 [kg/h]
10 ,5
Exemplul 9.2
O instalaţie de forţă cu abur cu supraîncălzire intermediară funcţionează conform

schemei din figura 9.5 pe baza ciclului termodinamic din figura 9.6. Cunoscând următorii
parametrii: p1=145 bar, T1=823 K, p2’=13 bar şi p2=0.02 bar, să se determine: a) Randamentul
instalaţiei; b) Considerând că prin instalaţie circulă un debit de 30 kg/s abur/apă, să se
calculeze puterea instalaţiei şi căldura necesară producerii aburului.
Soluţie
Din tabele termodinamice sau din programul APAB se determină parametrii:
Punctul 1 : h1 =3453,63 kJ/kg; s1=6,542 kJ/kg/K;

Punctul 2’ : h2’=2808,87 kJ/kg; s2=6,542 kJ/kg/K;
Punctul 2” : h2”=3584,29 kJ/kg; s2”=7,775 kJ/kg/K;
Punctul 2 : h2=2257,78 kJ/kg; s2=7,775 kJ/kg/K; x2=73,45%
Punctul 3 : h3=73,45 kJ/kg;
a)
η=
(h1 − h2' ) + (h2" − h2 ) = (3453,63 − 2808 ,87 ) + (3584 ,29 − 2257 ,78 )
(h1 − h3 ) + (h2" − h2' ) (3453,63 − 73,45 ) + (3584 ,28 − 2808 ,87 )
η = 0 ,4743
b)
•
P = m[(h1 − h2' ) + (h2" − h2 )] = 30[(3453 ,63 − 2808 ,87 ) + (3584 ,29 − 2257 ,78 )]
P = 59 ,138 [MW]
• •
Q = m[(h1 − h3 ) + (h2" − h2' )] = 30[(3453,63 − 73,45 ) + (3584 ,28 − 2808 ,87 )]
•
Q = 124 ,668 [MW]
10. Turbina cu gaze
Turbina cu gaze face parte din rândul motoarelor cu ardere internă, deoarece
produce putere mecanică prin transformarea parţială a căldurii obţinute din arderea
combustibilului, în lucru mecanic, pe baza unui ciclu termodinamic, iar agentul
termodinamic este alcătuit din gazele de ardere.
Raportul dintre puterea dezvoltată de turbina cu gaze şi greutate este foarte mic,
lucru care face ca aceste maşini să fie puternice şi uşoare. Această caracteristică le-a
făcut să fie utilizate pentru propulsie în aviaţie, în domeniul naval şi feroviar, dar şi
pentru producerea energiei electrice. Gama de puteri în care se construiesc turbine cu
gaze este foarte largă: 100kW…100MW.
Fig.10.1
În figura 10.1 este prezentată o turbină cu gaze utilizată ca sistem de propulsie în

aviaţie. Acest tip de motor se numeşte turboventilator. Este un motor puternic şi
economic, iar la ora actuală este utilizat pe avioanele de transport pasageri şi marfă.
Forţa de propulsie este formată din două componente: jetul de aer creat de ventilator şi
jetul de gaze arse care ies din turbină. Pentru a obţine un randament ridicat, se utilizează
un compresor cu multe trepte (~14..16 trepte), structurat în două părţi: partea de joasă
presiune şi partea de înaltă presiune. Pentru a mări fiabilitatea motorului, combustibilul
este ars în mai multe camere de ardere, plasate uniform în jurul axului.
306 Turbine cu gaze
Pentru a asigura stabilitatea frontului de flacără, numai o parte din aerul

comprimat pătrunde în camera de ardere, astfel încât excesul de aer în acest loc este
~1,3. Restul aerului comprimat trece prin exteriorul camerelor de ardere, pentru a răci
pereţii acestora, apoi cele două curente de aer sunt amestecate în faţa turbinei, pentru a
diminua temperatura gazelor la intrarea în turbină până în jurul valorii de 1000°C,
protejând astfel paletele turbinei. Cu toate acestea, pentru a rezista solicitărilor termice,
paletele turbinei sunt răcite cu aer prelevat din partea de înaltă presiune a
compresorului. Acesta circulă prin interiorul paletei, de la ax spre exterior.
Fig. 10.2
În figura 10.2 este prezentată turbina cu gaze Proteus, utilizată pentru acţionări
industriale. Se observă că turbina este alcătuită din două părţi. Prima parte este utilizată
pentru antrenarea compresorului, cea de-a doua este folosită pentru antrenarea diferiţilor
utilizatori de energie mecanică (generatoare electrice, compresoare axiale sau radiale,
etc.). Energia utilă se obţine în turbina a II-a, în care se destind gazele arse formate în
camerele de ardere şi utilizate parţial în prima turbină. De multe ori, aceste tipuri de
turbine cu gaze se mai numesc generatoare de gaze, deoarece compresorul, camerele de
ardere si prima turbină sunt folosite pentru a produce gazele necesare turbinei a II-a, ce
produce puterea utilă.
10.1 Ciclul Brayton
Schema unei turbine cu gaze este prezentată în figura 10.3, iar ciclul
termodinamic al acestei maşini este prezentat în diagrama PV (fig. 10.4) şi în diagrama
Ts (fig. 10.5).
Aerul atmosferic este comprimat de compresor, procesul 1-2 fiind considerat
adiabat, apoi este introdus în camera de ardere împreună cu combustibilul.
Arderea se desfăşoară la presiune constantă, fiind reprezentată de procesul 2-3.

Căldura primită de agentul termodinamic în timpul arderii contribuie la creşterea
temperaturii şi a vitezei de deplasare a gazelor arse prin maşină.
Fig. 10.3
Destinderea gazelor arse se face în turbină, ea este simbolizată de procesul

adiabat 3-4, apoi acestea sunt evacuate în atmosferă.
Fig. 10.4
308 Turbine cu gaze
Practic, agentul termodinamic intră în instalaţia de turbină cu gaze prin

compresor (punctul 1 din diagrame) şi este evacuat sub formă de gaze de ardere
(punctul 4 din diagrame). Agentul termodinamic nu parcurge un ciclu complet, deci
turbina cu gaze funcţionează după un semiciclu. Pentru a putea analiza, din punct de
vedere termodinamic, funcţionarea acestei maşini se consideră o transformare izobară
fictivă între punctele 1-2, prin care agentul termodinamic se răceşte.
Analiza ciclului termodinamic se face în următoarele ipoteze:
- Agentul termodinamic este gaz perfect;
- Procesul de combustie este înlocuit cu un transfer izobar de căldură 2-3 de la
o sursă externă;
- Procesul de evacuare a gazelor este înlocuit cu un proces fictiv de răcire
izobară a agentului termic;
- Toate transformările ciclului sunt considerate reversibile.
Se definesc următoarele mărimi caracteristice ale ciclului:
p2
ε= - raportul de compresie;
p1
T
θ = 3 - raportul temperaturilor extreme ale ciclului.
T1
Fig. 10.5
Ciclul turbinei cu gaze, reprezentat în coordonate PV (figura 10.4) şi în

coordonate Ts (fig. 10.5) se numeşte ciclul Brayton.
Primul principiu, aplicat acestui ciclu, ne permite determinarea lucrului mecanic
pe ciclu funcţie de căldurile intrate şi ieşite din ciclu; al doilea principiu permite
determinarea randamentului.
Lc = Q23 − Q41 (10.1)
⎛T ⎞
T1 ⎜⎜ 4 − 1 ⎟⎟
Lc Q − Q41 Q c (T − T ) T
η= = 23 = 1 − 41 = 1− p 4 1 = 1− ⎝ 1 ⎠ (10.2)
Q23 Q23 Q23 c p (T3 − T2 ) ⎛T ⎞
T2 ⎜⎜ 3 − 1 ⎟⎟
⎝ T2 ⎠
Exprimăm rapoartele temperaturilor din relaţia (10.2) funcţie de presiunile celor

două izobare din ecuaţiile adiabatelor 1-2 şi 3-4.
k −1
k −1
T2 ⎛ p2 ⎞ k
=⎜ ⎟ =ε k
(10.3)
T1 ⎜⎝ p1 ⎟⎠
k −1
k −1
T3 ⎛ p3 ⎞ k
=⎜ ⎟ =ε k
(10.4)
T4 ⎜⎝ p4 ⎟⎠
Din relaţiile de mai sus rezultă:
T2 T3 T T T T
= ⇒ 2 = 1 ⇒ 3 = 4 (10.5)
T1 T4 T3 T4 T2 T1
Deci, randamentul instalaţiei de turbină cu gaze are expresia:
T1 1
η = 1− = 1 − k −1 (10.6)
T2 k
ε
Observăm că randamentul depinde numai de raportul de compresie şi nu depinde

de configuraţia temperaturilor pe ciclu.
O problemă importantă la aceste maşini o constituie puterea utilă. Din schema
instalaţiei (fig. 10.3) observăm că puterea turbinei este utilizată parţial pentru antrenarea
compresorului, iar restul reprezintă putere utilă.
Din bilanţul puterilor, calculăm puterea utilă folosind expresia lucrului mecanic
tehnic pentru adiabatele ce reprezintă procesele de destindere, respectiv de comprimare
1-2 şi 3-4.
PT = PU + PC (10.7)
310 Turbine cu gaze
• •
PU = PT − PC = m c p (T3 − T4 ) − m c p (T2 − T1 ) (10.8)
⎡ ⎛ ⎞ ⎛ k k−1 ⎞⎤⎥
•
⎢ ⎜ 1 ⎟
PU = m c p T3 ⎜ 1 − k −1 ⎟ − T1 ⎜⎜ ε − 1 ⎟⎟ (10.9)
⎢ ⎜ ⎟ ⎝ ⎠⎥⎦
⎣ ⎝ ε k ⎠
⎛ k −1 ⎞⎛ θ ⎞
PU = m c pT1 ⎜⎜ ε k − 1⎟⎟⎜⎜ k −1 − 1 ⎟⎟
•
(10.10)
⎝ ⎠⎜⎝ ε k ⎟
⎠
Observăm că puterea utilă la instalaţia de turbină cu gaze depinde de raportul de

compresie şi de raportul temperaturilor extreme pe ciclu.
Caracteristic acestui tip de instalaţie este faptul că puterea consumată pentru
comprimarea aerului este destul de mare (30..50% din puterea turbinei) comparativ cu
turbinele cu abur, la care puterea pompei de alimentare este neglijabilă în raport cu
puterea turbinei.
10.2 Ciclul turbinei cu gaze cu regenerare
După ce evoluează în turbină, gazele de ardere sunt evacuate în atmosferă.

Destinderea acestora în turbină se face până când presiunea finală devine egală cu
presiunea atmosferică. Această condiţie de funcţionare nu implică egalitatea
temperaturii gazelor de evacuare cu temperatura atmosferică, temperatura gazelor de
evacuare rezultă în urma destinderii adiabate şi este mai mare decât temperatura
atmosferică.
Ciclul turbinei cu regenerare utilizează o parte din căldura gazelor de evacuare
pentru a încălzi aerul ce intră în camera de ardere. Acest lucru conduce la creşterea
randamentului şi la scăderea consumului de combustibil.
În figura 10.6 este prezentată schematic o astfel de instalaţie, iar ciclul de
funcţionare în diagrama Ts este prezentată în figura 10.7.
Fig. 10.6
Condiţia pentru funcţionarea acestei instalaţii este ca temperatura aerului la

ieşirea din compresor T2 să fie mai mică decât temperatura gazelor de evacuare T4. Dacă
această condiţie este îndeplinită, o parte din căldura gazelor de evacuare se transferă,
într-un schimbător regenerativ de căldură, către aerul ieşit din compresor. Datorită
acestui fapt, temperatura gazelor de ardere scade până la Ty, iar temperatura aerului
comprimat creşte până la Tx. În acest caz, căldura cedată de agentul termodinamic către
mediul exterior este:
Qy 1 = m c p (Ty − T1 )
•
(10.11)
Considerând temperatura T3 fixă, căldura primită de agentul termodinamic de la

sursa caldă este mai mică, deoarece acesta s-a încălzit parţial în schimbătorul
regenerativ de căldură. Condiţia de a limita superior temperatura T3 este o condiţie
tehnologică impusă de limita de rezistenţă termică a paletelor turbinei.
•
Qx 3 = m c p (T3 − Tx ) (10.12)
Fig. 10.7
312 Turbine cu gaze
În aceste condiţii, randamentul instalaţiei este:
Qy 1 Ty − T1
η = 1− = 1− (10.13)
Qx 3 T3 − Tx
Pentru un regenerator ideal, fără pierderi, din diagrama Ts (fig. 10.7) se observă
că Ty=T2 şi Tx=T4. În aceste condiţii, randamentul devine:
⎛ k −1 ⎞
T1 ⎜⎜ ε k − 1⎟⎟ k −1
T −T ⎠ =ε
k
η = 1− 2 1 = 1− ⎝ (10.14)
T3 − T4 ⎛
1
⎞ θ
T3 ⎜⎜ 1 − k −1 ⎟⎟
⎜ ⎟
⎝ ε k ⎠
Expresia (10.14) reprezintă randamentul maxim teoretic al instalaţiei de turbină

cu gaze cu regenerarea căldurii, deoarece pentru stabilirea sa am folosit ipoteza că în
regenerator nu avem pierderi. În realitate, datorită pierderilor din schimbătorul
regenerativ, gradul de recuperare al căldurii este mai scăzut. Cu toate acestea,
instalaţiile de turbină cu gaze cu regenerare au un randament mai ridicat decât
instalaţiile ce funcţionează după ciclul Brayton, precum şi un consum redus de
combustibil.
10.3 Instalaţii ce funcţionează pe baza ciclurilor

combinate Brayton-Rankine
Necesitatea reducerii consumurilor de combustibili fosili, împreună cu

dezvoltarea tehnologiei - inclusiv a tehnologiei IT de achiziţie, prelucrare şi conducere a
proceselor - a făcut posibilă apariţia unor grupuri energetice care funcţionează pe baza a
două cicluri termodinamice simultan. Fiecare ciclu este parcurs de un agent
termodinamic specific. În figura 10.8 este prezentată o instalaţie care se compune dintr-
o turbină cu gaze ce funcţionează pe baza ciclului Brayton şi o turbină cu abur ce
funcţionează pe baza ciclului Rankine.
Sursa de energie primară pentru turbina cu gaze este căldura Q23 ce se obţine
prin arderea combustibilului. Entalpia gazelor de ardere este prelucrată, la început, în
turbina cu gaze, care produce puterea utilă notată cu Pgaze.
Gazele arse care au părăsit turbina trec prin schimbătorul de căldură izolat SC,
unde urmează a doua etapă de prelucrare a entalpiei acestora prin cedarea căldurii Q45
agentului termodinamic din circuitul cu vapori, apoi sunt evacuate în atmosferă
împreună cu o căldură reziduală Q50.
Instalaţia de turbină cu abur utilizează schimbătorul de căldură SC pe post de
cazan. Aici apa primeşte căldura Q67, aceasta este utilizată pentru vaporizarea apei şi
supraîncălzirea aburului.
Aburul se destinde în turbina cu abur, producând puterea notată cu Pabur. Din al
doilea ciclu se transmite către mediul exterior, în procesul de condensare a apei, căldura
reziduală Q89.
Randamentul efectiv al acestei instalaţii se defineşte astfel:
Pgaze + Pabur
η= (10.15)
Q23
Acest tip de instalaţii, ce funcţionează pe baza ciclurilor combinate, au un

randament ridicat (mai mare de 45%), ceea ce înseamnă consum redus de combustibil.
Adaptarea unei instalaţii de automatizare comandată de un procesor a contribuit la
creşterea performanţelor, cât şi la menţinerea acestora la valori optime pe întreaga
durată a exploatării.
Fig. 10.8
314 Turbine cu gaze
Un alt avantaj al acestor grupuri energetice îl constituie dimensiunile reduse,

lucru ce a permis containerizarea lor.
În ultima perioadă, pe piaţa a apărut o bogată ofertă de grupuri energetice
containerizate ce funcţionează pe baza ciclurilor combinate Brayton-Rankine, care pe
lângă energia electrică, oferă la cerere, abur industrial obţinut prin cogenerare.
Gama de puteri pentru care se realizează aceste grupuri este de la 1..2MW până
la 50 MW. Datorită preţurilor de cost scăzute, comparativ cu costul unui grup energetic
dintr-o termocentrală clasică, a mobilităţii (fiind containerizate, acestea pot fi
transportate cu uşurinţă la orice locaţie), a spaţiului restrâns pentru instalare (mai mic
de 100m2), uşurinţa în exploatare (practic, funcţionează singure, fiind complet
automatizate), aceste grupuri cu cicluri combinate s-au impus pe piaţa furnizorilor de
energie.
Exemplul 8.1
O turbină cu gaze funcţionează după ciclul Brayton, având următorii parametrii: T1=298,
ε=14 şi θ=3,93. Asimilând gazul care trece prin turbină cu aer având masa moleculară 29
kg/kmol şi k=1,4, să se determine:
a) randamentul instalaţiei;
b) debitul de aer necesar pentru ca puterea turbinei să fie de 2 MW.
Soluţie
1 1
a) η = 1− k −1
= 1− k −1
= 0 ,5286
ε k
14 k
•
Pu
b) m=
⎛ k k−1 ⎞⎛⎜ θ ⎞
c pT1 ⎜ ε − 1⎟⎜ k −1 − 1 ⎟⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠⎜⎝ ε k ⎟
⎠
• 2.000.000
m= = 7 ,1368 [kg/s]
1,4 8314 ⎛ 1 ,4 −1
⎞⎛⎜ 3 ,93 ⎞
⎟
298⎜ 14 1 ,4 ⎟
− 1 ⎜ 1,4−1 − 1 ⎟
1,4 − 1 29 ⎜ ⎟⎜ ⎟
⎝ ⎠⎝ 14 1,4 ⎠
11. Motoare cu ardere internă
Motorul cu ardere internă este o maşină la care arderea combustibilului şi

transformarea căldurii în lucru mecanic are loc într-un volum închis, variabil,
reprezentat de cilindrul maşinii. În figura 11.1 este prezentată schema unui motor cu
ardere internă:
Fig. 11.1
Cilindrul motorului este închis la partea inferioară cu un perete mobil, numit

piston. Acesta permite variaţia volumului gazului din cilindru dar, totodată, realizează şi
etanşarea acestui spaţiu. La partea superioară a cilindrului există cel puţin trei orificii,
dintre care două comandate de supape: supapa de admisie sa (fig. 11.1) şi supapa de
evacuare se, iar b reprezintă bujia la motoarele otto sau injectorul la motoarele diesel.
Mişcările pistonului sunt comandate de un mecanism bielă-manivelă, care
realizează transformarea mişcării alternative de translaţie a pistonului în mişcare de
rotaţie. Puterea dezvoltată de motor la arbore rezultă sub formă de cuplu ori turaţie.
În funcţie de cum se realizează aprinderea combustibilului, motoarele se
clasifică în:
- motoare cu aprindere prin scânteie sau motoare otto - la aceste tipuri de
motoare aprinderea este comandată cu ajutorul unei scântei electrice;
- motoare diesel - la aceste tipuri de motoare combustibilul se autoaprinde datorită
faptului că este injectat în aerul comprimat, care are temperatură ridicată.
316 Motoare cu ardere internă
Procesele termodinamice care au loc în motor se repetă periodic. Totalitatea

proceselor termodinamice ce se produc periodic în motor formează ciclul termodinamic.
Acesta poate fi schematizat prin următoarele transformări de stare: admisia izobară,
comprimarea adiabată sau politropă, arderea izocoră şi izobară, destinderea adiabată sau
politropă şi evacuarea izobară.
Funcţie de durata ciclului termodinamic, motoarele se clasifică astfel:
- motoare în doi timpi - acestea sunt motoarele la care ciclul termodinamic se
efectuează la o rotaţie a motorului sau la două curse ale pistonului;
- motoare în patru timpi - sunt motoarele la care ciclul termodinamic se
efectuează la două rotaţii ale motorului sau la patru curse ale pistonului.
11.1 Ciclul termodinamic al motorului cu ardere internă
Ciclul termodinamic al motorului cu ardere internă este prezentat în diagrama

PV (fig. 11.2) şi în diagrama Ts (fig. 11.3).
Din analiza măsurătorilor efectuate în timpul testării motoarelor s-a concluzionat
că o bună aproximare a ciclului termodinamic pentru motoarelor cu ardere internă se
poate obţine considerând următoarele ipoteze:
• în cilindrul motorului evoluează un gaz perfect ce nu îşi modifică compoziţia
în timpul ciclului;
• procesul de ardere este schematizat prin încălzirea izocoră şi izobară a gazului;
• procesele de schimbare a gazelor sunt înlocuite de o răcire izocoră;
Pe baza acestor ipoteze, configuraţia ciclului este următoarea:
- 1-2 comprimarea adiabată;
- 2-3 arderea izocoră, în care gazul primeşte căldura Q23;
- 3-4 arderea izobară, în care gazul primeşte căldura Q34;
- 4-5 destinderea adiabată;
- 5-1 răcirea izocoră, fictivă, în care gazul cedează căldura Q51;
- se neglijează lucrul mecanic consumat pentru schimbarea gazelor.
Prin schimbarea gazelor se înţelege evacuarea gazelor arse şi admisia aerului sau
a amestecului de aer şi benzină. Cele două procese sunt reprezentate de două izobare, cu
valori pentru evacuare ~1,2 bar, iar pentru admisie ~0,8 bar. Aria cuprinsă între aceste
izobare reprezintă lucrul mecanic necesar schimbării gazelor. Valoarea acestuia este
mică în comparaţie cu aria ciclului, a cărui presiune maximă depăşeşte valoarea de 70
bar la motoarele otto şi valoarea de 100 bar la motoarele diesel supraalimentate.
Pentru a face analiza termodinamică a ciclului, cu notaţiile din figura 11.2, se
definesc următorii parametrii:
V1
o ε= raportul de compresie;
V2
p
o λ = 3 raportul de creştere a presiunii în arderea izocoră;
p2
V
o ρ = 4 raportul de destindere prealabilă;
V3
o VS = V1 − V2 cilindreea unitară, care reprezintă volumul unui cilindru, exprimat
în cm3.
Fig. 11.2
Ca date cunoscute se aleg parametrii de stare ai punctului 1, p1 şi T1, reprezentând

presiunea şi temperatura aerului la intrarea în motor.
Următorul pas îl reprezintă determinarea parametrilor de stare în punctele
caracteristice ale ciclului. Pentru aceasta, se determină la început volumele în punctele 1
şi 2 folosind relaţiile de definiţie a raportului de compresie şi a cilindreei.
Pentru a determina restul parametrilor, se procedează astfel: se porneşte din
punctul 1 spre punctul 5; utilizându-se ecuaţiile transformărilor ce compun ciclul, se
determină parametrii de stare.
Rezultatele acestui calcul sunt prezentate sintetizat în tabelul T 11.1. Pe baza
acestor rezultate se pot determina căldurile intrată şi ieşită din ciclu. Se notează cu m
masa de aer care evoluează într-un ciclu:
p1V2 ε k (λ − 1)
Q23 = mcv (T3 − T2 ) = (11.1)
k −1 ε −1
k εk
Q34 = mc p (T4 − T3 ) = p1Vs λ ( ρ − 1) (11.2)
k −1 ε −1
Fig. 11.3
Tabelul T 11.1
Punctul / parametrul p V T
p1 ε T1
1 V1 = Vs
ε −1
p1ε k V2 =
1
V T1ε k −1
2 ε −1 s
p1λε k ρ T1λε k −1
3 V2 = Vs
ε −1
p1λε k
ε T1 ρλε k −1
4 V1 = V
ε −1 s
p1λρ k ε T1λρ k
5 V1 = V
ε −1 s
p1Vs ε
Q51 = mcv (T5 − T1 ) =
k −1 ε −1
(
1 − λρ k ) (11.3)
Randamentul termodinamic al ciclului este:
Q51 λρ k − 1
η = 1− = 1 − k −1 (11.4)
Q23 + Q34 ε [(λ − 1) + kλ ( ρ − 1)]
Ciclul în care arderea este schematizată prin două transformări - una izocoră şi
cealaltă izobară - este caracteristic motoarelor diesel rapide. Prin particularizarea relaţiei
(11.4) obţinem câteva relaţii importante, specifice anumitor categorii de motoare.
Motoarele cu aprindere prin scânteie utilizează un combustibil volatil, cu viteză
mare de ardere, astfel încât pentru aceste motoare arderea este schematizată numai
printr-o transformare izocoră, în acest caz ρ = 1. Înlocuind această valoare în relaţia
(11.4), obţinem expresia randamentului pentru motoarele otto:
1
η =1− (11.5)
ε k −1
În figura 11.4 este prezentat ciclul termodinamic cu ardere la volum constant,
specific motoarelor cu aprindere prin scânteie.
Fig. 11.4
Această relaţie simplă (11.5) este importantă, deoarece ne permite să analizăm

dependenţa dintre randamentul termodinamic şi raportul de compresie, un parametru
constructiv al motorului.
Variatia randamentului functie de raportul de

compresie
0.8
Randamentul termodinamic
0.7
0.6
0.5
0.4
0.3
0.2
0.1
0
1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29
Raportul de compresie
Fig. 11.5
În figura 11.5 este prezentată grafic variaţia randamentului termodinamic funcţie

de raportul de compresie calculat cu formula (11.5).
Se observă o creştere a randamentului odată cu raportul de compresie, dar la
motoarele cu aprindere prin scânteie raportul de compresie este limitat tehnologic la
valori mai mici sau cel multe egale cu 9..9,5 (maxim 10), pentru a împiedica
autoaprinderea benzinei în timpul compresiei. Toate modelele cu injecţie de benzină în
poarta supapei de admisie (sistemul de injecţie multipunct) trebuie să se supună acestei
restricţii. Cercetări experimentale cu privire la posibilitatea creşterii raportului de
compresie la motoarele otto, în vederea măririi randamentului şi a scăderii consumului,
au condus la apariţia unui nou procedeu de formare a amestecului, injecţia directă de
benzină în cilindru (GDI – Gasoline Direct Injection). S-a reuşit, astfel, mărirea
raportului de compresie la motoarele otto, până la valoarea de 12, cu creşterea
corespunzătoare a randamentului şi scăderea consumului.
Motoarele diesel au rapoarte de compresie cuprinse între 18…24, ceea ce face ca
randamentul acestora să fie mai mare decât randamentul motoarelor otto. Pentru
utilizatori, un randament mai mare înseamnă un consum mai mic de combustibil.
O altă particularizare utilă se obţine dacă în formula (11.4) particularizăm
valoarea raportului de creştere a presiunii în timpul arderii, astfel λ = 1, rezultă:
ρk −1
η = 1− (11.6)
ε k −1k (ρ − 1)
Această expresie este valabilă în cazul motoarelor diesel lente, de puteri mari şi
foarte mari (până la 48 MW), folosite în special la tracţiunea navală. Ciclul
termodinamic al unui astfel de motor are particularitatea că arderea este schematizată
printr-o transformare izobară şi se numeşte ardere la presiune constantă (fig. 11.6).
Fig. 11.6
Deoarece raportul de compresie al motoarelor diesel este mai mare decât al

motoarelor otto şi datorită faptului că, la sarcini parţiale, pentru realizarea dozajului
optim la motoarele otto se modifică cantitatea de aer ce intră în motor printr-o clapetă
de laminare, pentru capacităţi cilindrice egale, motoarele diesel au consumuri cu ~30%
mai mici decât motoarele otto, inclusiv la sarcini paţiale. Acest lucru face ca, pentru
puteri echivalente, motoarele diesel să emită cantităţi mai mici de bioxid de carbon
decât cele otto. Prevederile tratatului de la Kyoto, privind reducerea gazelor care
provocă efectul de seră, determină statele să adopte politici de promovare a motoarelor
diesel.
Randamentul termodinamic este o componentă importantă a randamentului
efectiv; valoric, ea are ponderea cea mai mare. Randamentul efectiv al motorului cu
ardere internă se compune din următorii factori:
o η - randamentul termodinamic;
o ηi - randamentul indicat - evaluează ce fracţie reprezintă aria ciclului real faţă
de aria ciclului teoretic (fig. 11.2); are valori: 0,78…0,88 ;
o ηm - randamentul mecanic - apreciază pierderile mecanice din motor; valori
posibile: 0,75…0,85.
Randamentul efectiv al motorului se defineşte astfel:
ηe = ηηiηm (11.7)
Pe baza relaţiilor (11.1), (11.2) şi (11.3), se determină lucrul mecanic pe ciclu:
Lc = Q23 + Q34 − Q51 (11.8)
Lc =
p1Vs ε
k −1 ε −1
[ ( )]
ε k (λ − 1) + kλε k −1 (ρ − 1) − λρ k − 1 [J/ciclu] (11.9)
Relaţia (11.9) permite determinarea puterii motorului, cu formula:

Lc n ⋅ i
P = ηe [kW] (11.10)
30 ⋅ 10 3 τ
în care s-a notat cu n turaţia motorului în rotaţii/minut, i numărul de cilindrii, iar τ
reprezintă numărul de timpi.
11.2 Supraalimentarea motoarelor
Din formula (11.9) observăm că lucrul mecanic pe ciclu este direct proporţional
cu presiunea aerului la intrarea în cilindru p1 şi cu cilindreea Vs, deci puterea motorului
depinde direct de aceşti doi parametri. Creşterea puterii motoarelor se poate realiza pe
două căi:
mărirea cilindreei, care de regulă se materializează prin creşterea volumului
cilindrilor sau prin creşterea numărului de cilindri (motoare policilindrice);
mărirea presiunii aerului la intrarea în cilindru, creşterea valorii parametrului
p1 din formula (11.9). Dacă presiunea aerului admis în cilindri este mai mare
decât presiunea atmosferică, motorul se numeşte supraalimentat, iar procedeul
poartă numele de supraalimentare;
Pentru a se putea realiza supraalimentarea motoarelor este necesar ca aerul ce
intră în motor să fie comprimat în prealabil lucru ce impune existenţa unui compresor.
În figura 11.7 este prezentată cea mai utilizată schemă de supraalimentare a
motoarelor. Conform acesteia, energia gazelor arse care părăsesc motorul este
valorificată prin destinderea într-o turbină cu gaze, notată cu T. Puterea furnizată de
aceasta este folosită pentru antrenarea unui compresor centrifugal, notat cu C. Cuplarea
celor două maşini este posibilă deoarece ambele funcţionează la turaţii mari (80.000 …
100.000 rot/min) şi se realizează printr-un ax comun. Acest ansamblu turbină-
compresor poartă denumirea de grup turbocompresor, iar motoarele se numesc
turbosupraalimentate sau - mai simplu - turbo.
Deoarece supraalimentarea măreşte puterea motorului fără a mări numărul de

cilindri, randamentul mecanic rămânând constant, aceste tipuri de motoare au o
economicitate mai mare, consumul specific de combustibil pe unitatea de putere fiind
mai redus decât în cazul motoarelor cu aspiraţie naturală.
Fig. 11.7
În figura 11.8 este prezentat comparativ ciclul motorului supraalimentat cu ciclul

motorului cu aspiraţie naturală.
Fig. 11.8
Valorile parametrilor T1, ε, λ şi ρ pentru cele două cicluri sunt egale, singura
diferenţă fiind valoarea presiunii p1, care pentru ciclul cu aspiraţie naturală este 0,8 bar,
iar pentru ciclul supraalimentat este 1,45 bar. Se remarcă diferenţa ariilor celor două
cicluri, care de fapt reprezintă lucrurile mecanice pe ciclu.
În compresor procesul de comprimare este adiabatic, astfel că pe lângă creşterea
presiunii se realizează şi creşterea temperaturii, lucru nedorit deoarece produce creşterea
volumului specific al aerului, diminuând masa de aer ce poate intra în cilindru, lucru ce
se traduce prin reducerea puterii. Pentru a combate acest fenomen se utilizează un
răcitor intermediar notat cu R, care de regulă este un schimbător de căldură aer-aer
plasat în faţa radiatorului pentru lichidul de răcire sau lateral faţă de acesta.
Supraalimentarea motoarelor este un procedeu complex ce măreşte puterea
motorului, dar care în anumite condiţii poate determina o creştere a parametrilor gazelor
de ardere (presiune, temperatură) ce pot distruge motorul. Din această cauză, acest
proces este strict controlat electronic de către unitatea de comandă a motorului.
Fig. 11.9
În figura 11.9 este prezentat modul de control al procesului de supraalimentare.

Aerul care intră în motor trece prin debitmetrul cu fir cald 1, apoi intră în compresorul
centrifugal 2 unde este comprimat, apoi introdus în motor. Pe galeria de admisie, pentru
determinarea debitului masic se mai măsoară presiunea absolută - cu senzorul 8 - şi
temperatura aerului admis - cu senzorul 9. Debitul maxim de gaze arse ce intră în
turbina 3 este controlat de supapa 4. Aceasta limitează presiunea maximă de
supraalimentare, prin scăderea debitului de gaze ce trece prin turbină. Când este
deschisă, o parte dintre gazele arse trec direct în galeria de evacuare. Acţionarea supapei
de scurcircuitare se face de către electrovalva 6, care este comandată de unitatea
centrală de gestiune electronică a motorului.
Pentru reducerea oxizilor de azot, la sarcini parţiale o parte din gazele arse sunt
reintroduse în aspiraţia motorului. Recircularea gazelor arse este controlată de supapa 5,
acţionată de electrovalva 7.
Grupul turbocompresor funcţionează corespunzător începând de la un anumit
debit de gaze de ardere. Acest lucru face ca, la sarcini parţiale mici, turbocompresorul
să se comporte ca o rezistenţă suplimentară. Pentru a îmbunătăţi comportarea
turbocompresorului, la toate regimurile s-au realizat turbocompresoare cu geometrie
variabilă. Particularitatea constructivă a acestora constă în faptul că aparatul director ce
dirijează gazele de ardere la intrarea în turbină este format dintr-un rând de palete
mobile plasate pe stator, ale căror poziţii sunt comandate electronic funcţie de regimul
motorului. Practic, la debite reduse de gaz se modifică direcţia vectorului viteză astfel
ca puterea turbinei să fie suficientă pentru acţionarea eficientă a compresorului. Tot prin
modificarea poziţiei paletelor aparatului director se obţine reducerea puterii turbinei în
cazul sarcinilor mari.
11.3 Noţiuni despre comanda electronică a motoarelor
Normele restrictive în privinţa poluării, pe care trebuie să le îndeplinească

motoarele livrate pe piaţă, reducerea consumului de combustibil, mărirea
performanţelor dinamice şi - nu în ultimul rând - asistarea comenzilor şi confortul
conducătorului auto, au impus de mai bine de două decenii apariţia motoarelor cu
comandă electronică.
Apariţia acestui lucru a fost precedat de adoptarea unor legi specifice, la început
în SUA, apoi şi în Europa. California este cunoscută în întreaga lume ca un stat
deschizător de drumuri în ceea ce priveşte obiectivele menţinerii purităţii aerului. Pentru
punerea în aplicare a acestor obiective a fost însărcinată „Autoritatea Californiană
pentru Menţinerea Purităţii Aerului (California Air Resources Board = CARB). Această
autoritate a decis punerea în aplicare, pe autovehicul, a procedeului de autodiagnosticare
(On Board Diagnosis = OBD), astfel ca problema să fie atacată direct la sursă, adică
direct pe motor.
Regulamentele pentru acest lucru au fost stabilite prin intermediul primei
definiţii, OBD I, şi a fost introdus în fabricaţie în anul 1988. Începând cu anul de
fabricaţie 1994, pentru autovehiculele vândute în SUA este valabilă definiţia a doua,
OBD II.
Aplicarea pentru Europa se face de către organizaţia internaţională pentru norme
ISO (International Organization for Standardization = ISO). Constructorii europeni de
autovehicule au impus ca reglementare legislativă norma ISO 9141-CARB (redactată în
1991 sub forma DIN ISO 9141-2, reprezentând adaptarea normei americane OBD II).
Această normă europeană este inclusă în definiţia OBD, astfel s-a reuşit
unificarea comunicării cu aparatele de comandă ale motoarelor. Acestea trebuie să
comunice - conform OBD II - atât în SAE, cât şi în ISO.
Există, sub formă de proiect, norma europeană EOBD (On Board Diagnosis
Europa), care va fi aplicată pe întreg teritoriul Europei (probabil din 2004).
În norma OBD I s-a stabilit controlul şi supravegherea tuturor sistemelor din

autovehicul legate în mod relevant de gazele arse, prin partea electrică şi electronică.
Controlul era limitat la recunoaşterea funcţiilor defecte. Un defect trebuie memorat în
memoria pentru erori a aparatului de comandă. Funcţia defectă este semnalizată prin
intermediul unei lămpi de control încorporată în tabloul de bord.
În acest fel, se garantează o posibilitate simplă de control a respectării nomelor
de poluare, prin poliţia rutieră. Orice defect ce afectează calitatea gazelor arse este
semnalat la bord prin aprinderea lămpii de control, lucru ce este inspectat şi sancţionat
de poliţia rutieră.
OBD I a fost înlocuit de către OBD II începând cu anul de fabricaţie 1994.
Termenul pentru aprobări de excepţie a expirat din data de 01.01.1996. OBD II este
valabilă pentru autoturisme şi autoutilitare cu motoare pe benzină, iar începând cu anul
de fabricaţie 1996 şi pentru autovehiculele pe motorină cu motoare diesel. Această
normă reprezintă continuarea OBD I, dar înăspreşte exigenţele către „On Board
Diagnosis” şi măreşte volumul mărimilor ce trebuiesc controlate. Completările cele mai
importante ale OBD II sunt reprezentate de faptul că aceasta prevede controlul
permanent pentru următoarele componente şi procese:
ardere
catalizator
sonde lambda
sistem de aer secundar
sistemul de evaporare combustibil
sistemul de recirculare gaze arse
La ora actuală, motoarele cu ardere internă sunt cele mai utilizate sisteme pentru
propulsia autovehiculelor rutiere. Numărul unităţilor produse este în continuă creştere.
Constrângerile impuse constructorilor, referitoare la scăderea consumului de
combustibil, creşterea puterii pe unitate de volum, fiabilitate şi - nu în ultimul rând -
respectarea unor legi tot mai restrictive privind poluarea, au impus o evoluţie
spectaculoasă a acestora.
Un salt important în evoluţia motoarelor s-a produs odată cu introducerea
controlului şi conducerii electronice a acestora. Tendinţa actuală este de extindere a
gestiunii electronice, pentru un control total asupra funcţionării motorului, precum şi
extinderea acestuia asupra sistemelor de fânare, suspensie, direcţie, cutiei de viteze,
sistemelor de siguranţă la impact, etc.
Controlul electronic al motorului se realizează printr-un calculator de bord ce
primeşte semnale de la senzorii montaţi pe motor sau acţionaţi de conducătorul auto
(pedala de acceleraţie, frână, schimbător de viteză, etc.) şi care - funcţie de valorile
primite - emite comenzi către anumite elemente de execuţie ce controlează funcţionarea
motorului.
Principalele elemente ce sunt comandate de către calculator sunt formarea
unghiul de avans la producerea scânteii electrice sau la injecţia motorinei şi raportul aer-
combustibil.
Modul specific de lucru al calculatorului este prezentat în schema din figura
11.10. Astfel, pentru avans, în memoria calculatorului sunt păstrate într-o matrice
tridimensională valorile pentru unghiul de avans funcţie de sarcină şi turaţie. În timpul
funcţionării motorului, pe baza valorilor venite de la senzori se determină din matrice
valoarea unghiului de avans. Această mărime suferă două corecţii, o corecţie principală
funcţie de temperatura lichidului de răcire şi corecţii secundare funcţie de acceleraţie,

intensitatea detonaţiei, etc.
Fig. 11.10
În mod similar se procedează în cazul determinării debitului de combustibil. În

memoria calculatorului sunt stocate valorile timpului de deschidere al injectoarelor
funcţie de sarcină şi turaţie. Valorile citite sunt corectate în mai multe etape, principala
corecţie se face funcţie de temperatura lichidului de răcire, apoi urmează corecţiile
minore conform schemei din figura 11.10.
Fig. 11.11
O situaţie specială, în cazul motoarelor otto, o reprezintă reglarea raportului aer-

combustibil funcţie de sonda lambda. Aşa cum s-a prezentat în capitolul 5, sonda
lambda permite determinarea prezenţei oxigenului în gazele de ardere. Pentru a reduce
cantitatea de monoxid de carbon şi pentru a mări economicitatea motorului, sistemele
electronice de comandă fac posibilă arderea în motoarele otto a amestecurilor sărace
care au excesul de aer ~1, deci amestecuri stoichiometrice.
Pentru a aprinde astfel de amestecuri s-a mărit durata scânteii electrice. O
problemă deosebită o constituie menţinerea dozajului în vecinătatea zonei
stoichiometrice. Sonda lambda are un răspuns în tensiune (fig. 11.11) foarte prompt în
zona dozajului stoichiometric, din această cauză semnalul de la sonda lambda este
folosit pentru corectarea debitului de benzină înjectat. Astfel, la mersul stabilizat al
motorului unitatea centrală de comandă trece la un reglaj al debitului de combustibil, în
buclă închisă, funcţie de semnalul provenit de la sonda lambda. În regimurile de repriză
se renunţă la economicitate în favoarea performanţelor, reglajul funcţie de sonda lambda
se face în buclă deschisă.
11.3.1 Sistemul de injecţie electronică monopunct
Un sistem simplu de injecţie electronică de benzină îl reprezintă sistemul de

injecţie monopunct, exemplificat în figura 11.12 prin sistemul Mono-Jetronic produs de
firma Bosch.
Combustibilul este introdus în sistem de către pompa de benzină 1 plasată în
rezervor. Aceasta asigură o presiune, după filtru de benzină 2, de circa 2 bar. Presiunea
benzinei este riguros controlată şi menţinută constantă de către regulatorul de presiune
3b. Benzina este introdusă în galeria de admisie o dată la fiecare rotaţie a motorului,
prin injectorul 3c.
Sarcina se determină prin citirea poziţiei clapei de acceleraţie, cu ajutorul
traductorului potenţiometric 3a.
Fig. 11.12
Clapeta de acceleraţie este comandată de utilizator, dar la anumite regimuri, în

special la ralanti sau sarcini parţiale, poziţia clapetei de acceleraţie este corectată de
unitatea centrală de comandă, prin acţionarea servomotorului 3e.
Unitatea centrală de comandă 6 culege semnale pentru corecţia debitului de la
senzorul de temperatură pentru aer 3d, senzorul de temperatură pentru lichidul de răcire
4 şi sonda lambda 5.
11.3.2 Sistemul de injecţie electronică multipunct
Sistemul de injecţie multipunct este exemplificat în figura 11.13 prin sistemul

Motronic M5, produs de firma Bosch. Acest sistem este un sistem de ultimă generaţie,
performant, ce echipează numeroase vehicule, reprezentativ pentru sistemele multipunct
de injecţie.
Acest tip de sistem asigură o distribuţie uniformă a combustibilului, deoarece în
galeria de admisie a fiecărui cilindru este plasat un injector de benzină (termenul
consacrat: injectorul este plasat în poarta supapei).
Particularitatea funcţională a acestui sistem este că injectoarele sunt acţionate de
către unitatea electronică de comandă în paralel, deci ele injectează toate odată la fiecare
rotaţie a motorului. Acest lucru face ca, pe durata unui ciclu termodinamic, la fiecare
cilindru să se producă două injecţii: o injecţie are loc când supapa de admisie este
închisă (corespunde perioadei de destindere a ciclului), iar a doua se produce când
supapa de admisie este deschisă. Conform acestui procedeu, doza de benzină necesară
fiecărui cilindru se injectează în două cantităţi egale, jumătate când supapa este închisă -
considerându-se că benzina rămâne în zona supapei de admisie până la deschiderea
acesteia - şi jumătate în perioada admisiei.
Fig. 11.13
Semnificaţia poziţiilor din figura 11.13:
1 Filtru cărbune activ(FCA) 13 Senzor presiune

2 Dispozitiv măsurare masă de aer 14 Rezervor combustibil
3 Aparat de comandă 15 Injector
4 Port diagnosticare 16 Regulator presiune
5 Lampă diagnosticare (MIL, 17 Senzor detonaţie
Malfunction Indicator Light ) 18 Indicator de turaţie
6 Ventil de închidere FCA 19 Senzor temperatură motor
7 Potenţiometru clapetă de acceleraţie 20 Senzor faze
8 Regulator ralanti 21 Catalizator cu două sonde lambda
9 Ventil de regenerare FCA 22 Senzor de acceleraţie caroserie
10 Senzor temperatură aer 23 Pompă aer secundar şi ventil aer
11 Senzor presiune galerie aspiraţie secundar
12 Ventil recirculare gaze de eşapament
Principiile de reglare a cantităţii de benzină funcţie de parametrii măsuraţi,

corecţiile, reglajul lambda se fac aşa cum s-a arătat anterior.
Sistemul Motronic M5 (fig. 11.13) este un sistem complex care, pe lângă
reglarea debitului de carburant şi a avansului, are dispozitive suplimentare ce-i permit
realizarea unor limite scăzute pentru noxe. Astfel, prin ventilul 12 sunt recirculate
cantităţi limitate de gaze arse la regimuri parţiale pentru eliminarea oxizilor de azot.
Prin pompa de aer secundar 23 este introdusă în galeria de evacuare, în faţa
catalizatorului, o cantitate mică de aer, ce permite oxidarea monoxidului de carbon şi a
hidrocarburilor nearse în zona catalizatorului.
Vaporizarea combustibilului este controlată prin supapele 6, 9 şi filtrul de

cărbune activ 1 .
Unitatea centrală de comandă semnalizează la bordul vehiculului orice
defecţiune apărută în sistem, prin lampa de semnalizare 5, iar prin portul de diagnoză 4
permite cuplarea unui calculator specializat pentru citirea memoriei cu erori şi / sau
modificarea unor setări.
O parte importantă a funcţiilor unităţii centrale de comandă o constituie
autodiagnoza. Astfel, procesorul monitorizează în permanenţă semnalele venite de la
senzori. În cazul defectării unui senzor, dacă valorile acestuia nu sunt esenţiale pentru
siguranţa funcţionării motorului (ca spre exemplu senzorul de turaţie), se trece pe un
regim de avarie, semnalul acestuia este înlocuit cu valori predefinite în memorie şi se
semnalizează la bord prin lampa 5. Dacă defectul dispare, se revine la situaţia iniţială;
dacă nu, se memorează acest defect în memoria cu erori, ce poate fi accesată prin portul
4. Dacă defectele afectează siguranţa funcţionării motorului, procesorul opreşte motorul
şi nu permite pornirea acestuia decât după înlăturarea defectelor.
11.3.3 Sistemul electronic de injecţie directă de benzină GDI

(Gasoline Direct Injection)
În figura 11.14 este prezentat sistemul electronic de injecţie a benzinei direct în

cilindrii motorului, fabricat şi comercializat de firma Bosch.
Fig. 11.14
Semnificaţia poziţiilor este următoarea:

1. debitmetru masic de aer cu fir 13. injector benzină
cald; 14. senzor detonaţie;
2. filtru de cărbune activ; 15. senzor temperatură motor;
3. supapă fitru de carbon activ; 16. senzor lambda;
4. pompă de înaltă presiune; 17. senzor lambda;
5. supapă control presiune; 18. catalizator NOx;
6. rampă de benzină; 19. procesor;
7. bobină de aprindere; 20. priză diagnoză;
8. traductor pedală; 21. lampă diagnoză;
9. traductor clapetă; 22. imobilizator vehicul;
10. supapă recirculare gaze; 23. senzor acceleraţie
11. senzor presiune absolută; 24. pompă benzină;
12. senzor înaltă presiune; 25. senzor turaţie
Particularitatea acestui sistem constă în faptul că benzina este injectată la

sfârşitul compresiei direct în cilindru motorului, apoi se produce scânteia electrică ce
aprinde amestecul de aer şi benzină. Deoarece în timpul compresiei în cilindrul
motorului este numai aer, s-a reuşit mărirea raportului de compresie până la valoarea 12,
rezultând o creştere a randamentului termodinamic şi o scădere a consumului de
combustibil.
La acest tip de sistem injecţia se produce pentru fiecare cilindru, în ordinea de
aprindere la sfârşitul compresiei; ea poartă numele de injecţie segvenţială.
Pentru a funcţiona, sistemul are nevoie de o pompă de benzină de înaltă presiune
4, ce asigură în rampa comună de alimentare a injectoarelor o presiune de ~150 bar,
care este controlată de supapa pentru înaltă presiune 5.
Din punct de vedere a conducerii sistemului de către unitatea centrală de
comandă, lucrurile sunt similare sistemelor prezentate anterior, monopunct şi
mutipunct.
Sistemul de injecţie directă a benzinei (GDI) a apărut la vehiculele
comercializate pe piaţă din anul 1998. Datorită consumului redus de benzină realizat de
motoarele dotate cu acest sistem, el este în continuă dezvoltare, tendinţa fiind de a
înlocui sistemul de injecţie multipunct care, în prezent, s-a generalizat la motoarele otto.
11.3.4 Comanda electronică a motoarelor diesel
Controlul electronic s-a dezvoltat şi pentru motoarele diesel. Aici se remarcă

două tendinţe, controlul electronic al pompei de injecţie sau înlocuirea acesteia cu un
sistem “common rail” (cu rampă comună de alimentare a injectoarelor, care sunt
acţionate electromagnetic), asemănător celui folosit în cazul injecţiei directe de benzină.
În figura 11.15 este prezentat un sistem prin care principalele funcţii ale pompei
de injecţie de tip VP produsă de firma Bosch sunt controlate electronic de către unitatea
centrală de comandă EDC 12.
Astfel, dispozitivul electromagnetic 8 permite reglarea debitului de motorină
prin comanda venită de la unitatea centrală de comandă, iar supapa electromagnetică 10
permite modificarea avansului funcţie de comanda primită.
Valorile sarcinii sunt măsurate de traductorul pedalei 11, turaţia de traductorul 6,

iar pe baza acestor valori se citeşte valoarea debitului de motorină din matricea
corespunzătoare aflată în memoria procesorului.
Fig. 11.15
1 Dispozitiv măsurare masă de aer

2 Senzor presiune de supraalimentare
3 Reglare presiune pentru recirculare gaze de eşapament
4 Injectoare cu senzor de mişcare a acului
5 Senzor temperatură motor
6 Senzor turaţie/punct mort superior
7 Pompă injecţie de distribuţie
8 Mecanism magnetic de reglare
9 Ventil / supapă de oprire
10 Supapă electromagnetică pentru reglare pulverizare
11 Traductor pedală
12 Aparat de comandă
Această valoare este corectată funcţie de debitul de aer (măsurat de debitmetrul

1) şi de temperatura motorului (măsurată de senzorul 5), iar în final este transmisă
elementului de execuţie 8 ce controlează debitul.
Deoarece la aceste tipuri de motoare arderea se desfăşoară cu exces de aer,
cantităţile de monoxid de carbon din gazele de ardere sunt nesemnificative. Principalul
component al noxelor pentru motoarele diesel este oxidul de azot. Acesta se combate la
sarcini parţiale prin recircularea gazelor arse, controlată de procesor prin electrovalva 3.
Cel mai modern şi performant sistem de alimentare comandat electronic, pentru

motoare diesel, este sistemul de tip common rail prezentat schematic în figura 11.16.
Fig. 11.16
1 Electrovalvă blocare motor 16 Senzor presiune
2 Senzor pedală acceleraţie 17 Rampă combustibil
3 Baterie 18 Rezervor
4 Senzor turaţie şi poziţie arbore cotit 19 Senzor temperatură combustibil
5 Modulul electronic de control 20 Releu bujie incandescentă
6 Senzor lichid de răcire 21 Bujie incandescentă
7 Electrovalvă recirculare gaze 22 Indicator bujie incandescentă
8 Răcitor de combustibil 23 Pompă de înaltă presiune
9 Filtru de conbustibil 24 Comutator pornire
10 Încălzitor de combustibil 25 Senzor temperatură
11 Injector 26 Lampă avarie
12 Pompă de circulaţie electrică 27 Senzor presiune absolută
13 Pompă de circulaţie mecanică 28 Debitmetru
14 Releu pompă de alimentare 29 Supapă limitare presiune turbo
15 Supapă control presiune în rampă 30 Senzor de viteză vehicul
Acest sistem permite un control riguros al momentului începutului injecţiei în

fiecare cilindru, precum şi al cantităţii de motorină injectate. Debitul de combustibil este
controlat prin timpul de deschidere al injectorului şi prin valoarea presiunii din rampă.
Condiţia necesară de funcţionare a sistemului este ca în rampă să existe motorină la o
presiune ridicată (la sistemele actuale aceasta variază între 800 bar la ralanti, până la
1350 bar în sarcină). Unele sisteme au presiunea de sarcină până la 2000 bar.
Presiunea combustibilului în rampă este asigurată de pompa de înaltă presiune
23, iar valoarea acesteia este controlată de supapa 15. Datorită presiunii ridicate
realizate de pompă, necesară funcţionării sistemului, combustibilul se încălzeşte destul
de mult, astfel încât motorina întoarsă în rezervor pe retur trebuie răcită prin radiatorul
8. Pentru a asigura o pornire uşoară la temperaturi scăzute şi a evita pericolul
condensării parafinelor, în situaţii deosebite combustibilul este încălzit înainte de a se
introduce în pompa de înaltă presiune.
Unitatea centrală de comandă electronică 5 funcţionează în mod similar celor
prezentate anterior, pentru celelalte tipuri de sisteme de injecţie, adică are memorate
valorile de avans şi de debit funcţie de sarcină şi turaţie. Valorile citite sunt corectate
înainte de a se trimite spre elementele de execuţie.
În figura 11.17 este prezentat
schematic un injector cu comandă
electronică folosit în sistemele de injecţie
de tip common raill.
Elementul de acţionare îl constituie
electromagnetul 1, ce controlează supapa
bilă 10. Motorina pătrunde în corpul
injectorului prin racordul 2, până în camera
5. Acul injectorului 7 este ţinut pe sediu
datorită forţei de apăsare exercitată de
resortul 8 şi prin forţa de apăsare exercitată
de tija 9, sub presiunea din camera 5.
Electromagnetul este acţionat de
unitatea electronică de comandă prin
conectorul 4, supapa bilă 10 se ridică de pe
sediu, presiunea în camera 5 scade, iar
presiunea ridicată din rampă ajunge în
camera de acumulare 6 şi ridică acul 7 de pe
sediu; astfel, motorina este pulverizată în
cilindru prin orificiile de la baza
pulverizatorului.
Injecţia se termină în momentul
când tensiunea scade în electromagnet şi
supapa bilă se închide, presiunea din rampă
pătrunde în camera 5, apasă tija 9, forţând
acul injectorului să se aşeze pe sediu.
Fig. 11.17
Sistemul de injecţie electronic de tip common rail asigură funcţionarea

motoarelor diesel la parametrii ridicaţi, cu consumuri reduse de combustibil, şi reuşesc
încadrarea noxelor emise în cele mai restrictive norme.
Exemplul E 11.1
Un motor diesel funcţionează la turaţia de 5000 rot/min, în patru timpi, după ciclul cu
arderea mixtă, figura 11.2. Parametrii ciclului sunt: ε = 18, λ = 1,8 şi ρ = 1,6. Cilindreea este de
1400 cm3, motorul are 4 cilindri şi este supraalimentat, astfel că presiunea p1=1,8 bar. Se
consideră că pe ciclu evoluează un gaz perfect cu masa moleculară 29 kg/kmol şi exponentul
adiabatic 1,4. Să se determine:
a) Randamentul efectiv cunoscând randamentul indicat 0,8 şi randamentul mecanic 0,75.
b) Puterea efectivă.
Soluţie
a) Randamentul termodinamic se calculează cu formula (11.4):
λρ k − 1 1,8 ⋅ 1,6 1,4 − 1

η = 1− = 1 − = 0 ,663
ε k −1 [(λ − 1) − kλ ( ρ − 1)] 18 1,4 −1 [(1,8 − 1) + 1,4 ⋅ 1,8(1,6 − 1)]
Randamentul efectiv se obţine aplicând formula (11.7)
ηe = ηηiηm = 0 ,663 ⋅ 0 ,8 ⋅ 0 ,75 = 0 ,3978
b) Pentru lucru mecanic pe ciclu se aplică formula (11.9), iar pentru putere formula
(11.10):
Lc =
p1Vs ε
k −1 ε −1
[ (
ε k (λ − 1) + kλε k −1 (ρ − 1) − λρ k − 1 )]
1400
1,8
Lc = 4 18
1,4 − 1 18 − 1
[ (
18 1,4 (1,8 − 1) + 1,4 ⋅ 1,8 ⋅ 18 1,4 (1,6 − 1) − 1,8 ⋅ 1,6 1,4 − 1 )]
Lc = 812 [J/ciclu]
Lc n ⋅ i 812 ⋅ 5000 ⋅ 4
P = ηe = 0 ,3978 = 53,8 [kW]
30 ⋅ 10 τ
3
30 ⋅ 10 3 4
12. Instalaţii frigorifice
Răcirea unui corp sau a unui spaţiu presupune menţinerea temperaturii acestora
sub temperatura mediului ambiant, prin evacuarea continuă a căldurii către mediul
ambiant. Acest lucru se realizează în tehnică cu ajutorul instalaţiilor frigorifice, care
funcţionează pe baza unui ciclu termodinamic inversat, adică transformările care
compun ciclul sunt parcurse în sens invers acelor de ceas.
Aceste cicluri inversate preiau căldură de la mediul care trebuie răcit şi o
cedează mediului exterior; eficienţa lor este funcţie de căldura ce poate fi vehiculată.
Pentru a putea transfera cât mai multă căldură pe unitatea de masă a agentului
termodinamic, se folosesc agenţi termodinamici care îşi modifică starea de agregare în
cursul ciclului. Pentru a explica acest lucru, vom folosi un exemplu: astfel, Freonul
R134a, în cursul procesului de vaporizare la -20°C, preia 212,340 kJ/kg, temperatura
rămânând constantă pe durata procesului; în timp ce un kilogram din aceeaşi substanţă,
în stare monofazică preia pentru a se încălzi de la -20°C la +20°C 32,753 kJ/kg în fază
de vapori şi 53,749 kJ/kg în fază lichidă. În general, în procesul de schimbare de fază
orice substanţă preia mai multă căldură decât în situaţia când în procesul de transfer
termic aceasta ar rămâne monofazică.
Fig. 12.1
Pentru ca agentul termodinamic să poată prelua căldură, el trebuie răcit în

prealabil. Transformările în care agentul termodinamic suferă o răcire pot fi:
transformarea adiabată şi procesul de laminare, care din punct de vedere termodinamic
este o transformare de entalpie constantă, numită izentalpă.
În figura 12.1, pentru freon R134a este prezentată o adiabată 1-2. S-a ales pentru
analiză zona de schimbare de fază deoarece, fiind vorba de cicluri inversate, în această
zonă are loc procesul de răcire al gazului.
În cursul transformări adiabate 1-2 gazul se răceşte, dar pentru a se realiza
practic această transformare, agentul termodinamic trebuie să se destindă cu producere
de lucru mecanic. Din primul principiu pentru adiabată rezultă:
338 Instalaţii frigorifice
δq = 0 = dh − pdv ⇒ lt 12 = h1 − h2 = c p (T1 − T2 ) (12.1)
Cu alte cuvinte, răcirea gazului este determinată de lucrul mecanic tehnic

efectuat de gaz într-o maşină, care se numeşte turbodetentor (dacă este vorba de un
detentor cu piston acesta se numeşte detentor). Din punct de vedere fizic, în
turbodetentor ar intra lichid saturat şi ar ieşi un amestec de lichid şi vapori, lucru
inacceptabil din punct de vedere tehnic. Pentru buna funcţionare a turbodetentorului, ar
trebui ca în el să evolueze un gaz, deoarece picăturile de lichid combinate cu turaţia
ridicată de funcţionare produc distrugerea maşinii.
Soluţia tehnică este utilizarea unui alt proces termodinamic pentru răcirea
gazului şi anume laminarea izentalpă, procesul 1-3 în figura 12.1. Acesta se realizează
prin trecerea agentului termodinamic printr-un ventil de laminare, de la presiunea p1 la
presiunea p3. Acesta nu are piese în mişcare şi este uşor de realizat tehnic.
12.1 Ciclul termodinamic al instalaţiei frigorifice cu vapori, cu

compresie mecanică
Schema unei instalaţii frigorifice cu vapori, cu compresie mecanică, este

prezentată în figura 12.2.
Fig. 12.2
Considerând transformările de stare ce au loc în instalaţie ca reversibile, agentul

termodinamic freon 134a, ciclul termodinamic este reprezentat în figura 12.3.
Agentul termodinamic este vehiculat în instalaţie de către compresor. El preia
vaporii saturaţi proveniţi din evaporator şi îi comprimă adiabat până în stare 2.
Comprimarea este necesară pentru a pregăti condiţiile pentru procesul de laminare.
Vaporii cu parametrii termodinamici corespunzători stării 2 sunt trecuţi în condensator.

Acesta este un schimbător de căldură care produce răcirea şi condensarea vaporilor. La
presiunea stării 2, vaporii au o temperatură mai ridicată decât temperatura mediului
ambiant. Acest lucru constituie o altă raţiune pentru care vaporii sunt comprimaţi. Pe
izobara punctului 2 vaporii condensează la o temperatură mai ridicată decât temperatura
mediului ambiant, deci se poate utiliza aerul la temperatura ambiantă pentru răcirea
freonului în condensator.
Fig. 12.3
În condensator, vaporii de freon sunt condensaţi complet până când acesta se

transformă în lichid saturat la temperatura ambiantă, starea 3. Urmează laminarea
lichidului saturat prin ventilul de laminare. Datorită destinderii izentalpe, temperatura
amestecului de lichid şi vapori rezultat în urma laminării - starea 4 - este scăzută. Acest
amestec de lichid şi vapori la temperatură scăzută este trecut printr-un schimbător de
căldură denumit vaporizator. Aici, amestecul de lichid şi vapori preia căldură de la
incinta care trebuie răcită, până când se vaporizează complet.
Puterea consumată de instalaţie este reprezentată de puterea necesară antrenării
compresorului:
P = m lt 12 = m( h1 − h2 )
• •
(12.2)
Pentru că lucrul mecanic tehnic pentru antrenarea compresorului este negativ, în

formula (12.2) s-a utilizat modulul.
Puterea frigorifică şi eficienţa instalaţiei sunt:
• •
Q 41 = m(h1 − h4 ) (12.3)
•
Q h −h
ε f = 41 = 1 4 (12.4)
P h1 − h2
Dacă aceeaşi instalaţie este folosită pentru încălzire, ca o pompă de căldură,

puterea calorică şi eficienţa sunt:
• • •
QT = Q 23 = m(h2 − h3 ) (12.5)
•
Q h −h
εp = T = 2 3 (12.6)
P h1 − h2
12.2 Ciclul termodinamic al instalaţiei frigorifice cu gaze

necondensabile
După cum s-a arătat la începutul acestui paragraf, un agent termodinamic se

poate răci prin laminare sau prin destindere adiabată într-un detentor în care efectuează
lucru mecanic. În tehnică, se utilizează instalaţii frigorifice în care evoluează gaze la
presiuni şi temperaturi ce nu permit condensarea acestora. În figura 12.4 este prezentată
schema unei astfel de instalaţii, iar în figura 12.5 ciclul termodinamic.
Fig. 12.4
Agentul termodinamic, în stare gazoasă, este antrenat în instalaţie de compresor.

Pe baza puterii consumate Pc de acesta, gazul este comprimat adiabatic, procesul 1-2 din
diagramă (fig.12.5). Urmează răcirea acestuia într-un schimbător de căldură. Căldura
provenită din procesul adiabat de comprimare este evacuată către mediul exterior, deci
temperatura minimă teoretică până la care poate fi răcit agentul termodinamic este T0
temperatura ambiantă.
În turbodetentor, agentul termodinamic se destine adiabat - procesul 3-4 din
diagramă - producând o putere ce poate fi utilizată şi care s-a notat cu Pu, răcindu-se
până la temperatura T4 (care reprezintă temperatura minimă realizată de instalaţie).
Agentul termodinamic rece este utilizat pentru a produce răcirea zonelor
necesare.
Se observă din diagrama Ts (fig. 12.5) că ciclul termodinamic care stă la baza
acestor instalaţii este ciclul Brayton inversat.
Puterea consumată de instalaţie este puterea necesară antrenării compresorului,
din care putem scădea puterea rezultată în turbodetentor.
[ ( )]
•
P = Pc − Pu = m h1 − h2 − h3 − h4 (12.7)
Dacă considerăm agentul termodinamic gaz perfect, formula (12.7) devine:
•
P = m c p [(T2 − T1 ) − (T3 − T4 )] (12.8)
Notăm cu ε raportul de compresie al compresorului, cu k exponentul adiabatic,

cu T0 temperatura punctului T3, cu Tf temperatura punctului 1 şi cu ∆T = T3 - Tf.
Formula (12.8) devine:
k −1
• ε − 1 ⎛ T0 − ∆T
k ⎞
P = m c pTo k −1
⎜⎜ − 1⎟⎟ (12.9)
ε k ⎝ T0 ⎠
Eficienţa frigorifică a instalaţiei este:
Q41 T1 − T4
εf = = (12.10)
P T1 − T2 − (T3 − T4 )
De multe ori, instalaţiile de tipul celei descrise mai sus sunt utilizate la răcirea
aerului din cabine sau încăperi. Agentul termodinamic al instalaţiei este aerul, iar
aceasta funcţionează după un ciclu Brayton inversat şi deschis. În figura 12.6 este
prezentată schema unei instalaţii pentru răcirea cabinelor de avion. Aerul rece, după ce
părăseşte turbodetentorul, este introdus direct în cabină sau condus către zonele ce
trebuie răcite.
Răcitorul de aer realizează scăderea temperaturii aerului de la temperatura T2>T0
la ieşirea din compresor până la temperatura T3=T0, în mod ideal. Practic, temperatura
aerului la intrarea în turbodetentor este apropiată de temperatura ambiantă T0, dar un pic
mai mare decât aceasta.
Fig. 12.5
Fig. 12.6
Exemplul E 12.1
O instalaţie frigorifică, figura 12.2, funcţionează cu freon R-12. Temperatura freonului în

vaporizator este -20°C, iar în condensator este 40°C. Considerând că prin instalaţie circulă un
debit de 0,03 kg/s, să se calculeze eficienţa frigorifică şi puterea frigorifică a instalaţiei.
Soluţie
Se utilizează programul DiagrameTS pentru determinarea parametrilor freonului R-12.
Temperaturii de condensare a freonului R-12 de 40°C, îi corespunde o presiune P2=9,6 bar.
Considerăm că freonul iese din vaporizator în starea de vapori saturaţi la -20°C, deci p1=1,3
bar, h1=178,61 kJ/kg, s1=0,7082 kJ/kg;
Pentru a determina punctul ce reprezintă starea freonului la ieşirea din compresor, căutăm un
punct pe izobara p2 a cărei entropie să fie egală cu s1 deoarece procesul 1-2 este adiabat.
Se găseşte la temperatura 48 °C punctul cu h2=209 kJ/kg şi s1=0,709 kJ/kg/K.
Pentru entalpia punctului 4 avem în vedere că procesul 3-4 este izentalp, aşa că putem utiliza
entalpia punctului 3, care reprezintă lichid saturat la presiunea p2. Aceasta are valoarea h3 =
74,92 kJ/kg.
Eficienţa frigorifică:
h1 − h4 175 ,98 − 74 ,92
εf = = = 2 ,998
h2 − h1 209 ,68 − 175 ,98
Puterea frigorifică este:
• •
Q = m(h1 − h4 ) = 0 ,03(175 ,98 − 74 ,92 ) = 3 ,03 [kW]
346 Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
1. Cernea, A.; Dobrinescu, D.; Făgărăşanu, I.; Covaci, A.: Termotehnica, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969.
2. Bejan, A.: Entropy generation through heat and fluid flow, John Wiley & Sons Inc.,
New York, 1982.
3. Cristescu, T. Termodinamică, teorie şi aplicaţii, Editura Universităţii din Ploieşti,
2000.
4. Dobrinescu, D.: Procese de transfer termic şi utilaje specifice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983.
5. Frank P. Incropera, David P. DeWitt: Fundamentals of Heat and Mass Transfer,
Editura John Wiley & Sons, New York, 1990.
6. Feidt, M.: Thermodynamique et Optimisation Energetique de Systemes et Procedes,
Technique et Documentation (Lavoisier), Paris, 1987.
7. Ionescu, M., Stoicescu, M., Albulescu, M.: Metode termice de recuperare a
petrolului, Editura Elapis, Ploieşti, 2000.
8. Marinescu, M.; Băran, M. N.; Radcenco, V.: Termodinamică tehnică, MatrixRom,
Bucureşti, 1998.
9. Neacşu, S. Comprimarea şi lichefierea gazelor, Editura Universităţii din Ploieşti,
2003.
10. Neacşu, S. Termodinamica sistemelor tehnice, Editura Universităţii din Ploieşti,
2003.
11. Neacşu, S.: Programul Z pentru determinarea factorului de abatere pentru gazele
reale, Revista TERMOTEHNICA, Bucureşti, nr.1/2001.
12. Neacşu, S.: Programul RG1 pentru determinarea principalelor mărimi
termodinamice ale gazelor reale, Revista TERMOTEHNICA, Bucureşti, nr.2/2001;
13. Neacşu, S.; Cristescu, T.: Consideraţii privind destinderea aburului în turbină,
Conferinţa Naţională de Termotehnică Piteşti, vol. 1, Editura Universităţii Piteşti,
mai 1998.
14. Neacşu, S.; Chiper, L.; Florea, T.: Monitorizarea în timp real a grupurilor
termoenergetice cazan-turbină, Conferinţa Naţională de Termotehnică Piteşti, vol.
1, Editura Universităţii Piteşti, mai 1998.
15. Neacşu, S.; Chiper, L.; Florea, T.: Program expert pentru analiza proceselor
termodinamice din centralele termoelectrice, Conferinţa Naţională de Energetică
Industrială Bacău, vol. 2, Editura Plumb, Bacău, 1998.
16. Neacşu, S.; Chiper, L.; Florea, T.: Consideraţii privind mărirea preciziei de calcul
pentru transformările care stau la baza aprecierii performanţelor cazanelor şi
turbinelor cu abur, Conferinţa Naţională de Energetică Industrială Bacău, vol. 2,
Editura Plumb, Bacău, 1998.
17. Neacşu, S.; Chiper, L.: Analiza entropică a ciclului Rankine cu reîncălzire
intermediară a aburului, Conferinţa Naţională de Termotehnică Craiova, vol. 1, mai
1999.
18. Neacşu, S.; Ioan, V.: Analiza regimului nestaţionar al unui cuptor pentru încălzirea
unui produs petrolier, Conferinţa Naţională de Termotehnică Sibiu, vol. 2, Editura
Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, mai 2000.
19. Neacşu, S.: Consideraţii privind posibilităţile de evaluare corectă a gradului maxim
de umplere în cazul recipientelor ce conţin gaze lichefiate, Conferinţa Naţională de
Termotehnică Galaţi, vol. 4, Editura Evrika, Brăila, mai 2001.
20. Neacşu, S.: Logiciel pour les gaz reel, Colloque Franco-Roumain, Bucureşti, 2002.
21. Neacşu S.: An Experimental and Analytical Study of Engine Fuel Spray Atomisation
Quality, CONAT, Braşov, 1999.
22. Orovenu, T. Mecanica fluidelor vâscoase, Editura Academiei, 1967.
23. Pavel, A.; Nicoară, Al.: Cuptoare tubulare petrochimice, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1995.
24. Pătărlăgeanu, M. Termotehnică, Editura universităţii din Ploieşti, 2000.
25. Popa, G.; Leca, A.: Tabele, nomograme şi formule termotehnice, vol. 1, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1987.
26. Radcenco, V.: Termodinamica generalizată, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994.
27. Radcenco, V.: O teorie termodinamică a interacţiunilor fizice, Editura Academiei,
Bucureşti, 2002.
28. Raznjevic, K.: Tabele şi diagrame termodinamice, Editura Tehnică, Bucureşti,
1978.
29. Remi G, Wet Way Combustion, Editura Elsevier, Paris, 2002.
30. Vâlcu, R.; Dobrescu, A.: Termodinamica proceselor ireversibile, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1982.
31. Suciu, G.: Ingineria prelucrării hidrocarburilor, vol. 2, Editura Tehnică, Bucureşti,
1985.
32. Strătulă, C.: Vaporizarea şi condensarea. Principii de calcul, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1988.
33. Şomoghi, V.: Procese de transfer de căldură, Editura Universal Cartfil, Ploieşti,
1998.
34. Ştefănescu, D.: Bazele termotehnicii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1970.
35. Van Wylen, G.; Sonntag, R.; Borgnakke, C.: Fundamentals of Classical
Thermodynamics, John Wiley & Sons Inc., New York, 1994.
36. Vidal, J.: Thermodynamique - Methodes appliquees au raffinage et au genie
chimique, Edition Techniq, Paris, 1973.
37. *** Engineering Data Book, Compiled and edited in co-operation with the Gas
Processors Association, Tulsa, Oklahoma, 1972.
38. *** Diagnosticare aparate de comandă prin portul/interfaţa CARB, BOSCH, 2002.
39. *** Engine Management and Fuel Injection Systems Manual, Automotive, Haynes
Publishing, England, 2002.
ANEXA 1. CONSTANTELE EMPIRICE ALE ECUAŢIEI BENEDICT-WEBB-RUBIN
Gazul A0 B0 C0 1.0E-06 a b c 1.0E-06 α 1.0Ε+03 γ 1.0Ε+02

Metan 1,855 0,0426 0,002257 0,494 0,00338004 0,002545 0,124359 0,6
Etilena 3,33958 0,0556833 0,13114 0,259 0,0086 0,02112 0,178 0,923
Etan 4,15556 0,0627724 0,179592 0,34516 0,011122 0,032767 0,243389 1,18
Propilena 6,1122 0,0850647 0,439182 0,774056 0,0187059 0,102611 0,455696 1,829
Propan 6,87225 0,097313 0,508256 0,9477 0,0225 0,129 0,607175 2,2
n-Butan 10,0847 0,124361 0,99283 1,88231 0,0399983 0,3164 1,10132 3,4
n-Pentan 12,1794 0,156751 2,12121 4,0748 0,066812 0,82417 1,81 4,75
n-Hexan 14,4373 0,177813 3,31935 7,11671 0,109131 1,51276 2,81086 6,66849
n-Heptan 17,5206 0,199005 4,75474 10,36475 0,151954 2,47 4,35611 9
Azot 1,1925 0,0458 0,0058891 0,0149 0,00198154 0,000548064 0,291545 0,75
Oxigen 1,4988 0,046524 0,0038617 -0,040507 -0,00027963 -0,00020376 0,008641 0,359
Amoniac 3,78928 0,0516461 0,178567 0,10354 0,000719561 0,000157536 0,00465189 1,98
Dioxid de carbon 2,6734 0,045628 0,11333 0,051689 0,0030819 0,0070672 0,11271 0,494
Unităţi de măsură utilizate pentru coeficienţii ecuaţiei: atmosfere, litri, moli, grade Kelvin.
Date de referinţă: R = 0,08206

T = 273,15 + t [°C]
Sursa: Van Wylen, G.; Sonntag, R.; Borgnakke, C.: Fundamentals of Classical Thermodynamics, John Wiley & Sons Inc., New
York, 1994, pag. 50.
ANEXA 2
VALORILE COEFICIENŢILOR ECUAŢIEI LEE-KESLER
Constanta Fluide simple Fluid de referinţă

b1 0,1181193 0,2026579
b2 0,265728 0,331511
b3 0,15479 0,027655
b4 0,030323 0,203488
c1 0,0236744 0,0313385
c2 0,0186984 0,0503618
c3 0 0,016901
c4 0,042724 0,041577
d1X10*4 0,155488 0,48736
d2X10*4 0,623689 0,0740336
β 0,65392 1,226
γ 0,060167 0,03754
Sursa: Van Wylen, G.; Sonntag, R.; Borgnakke, C.: Fundamentals of Classical
Thermodynamics, John Wiley & Sons Inc., New York, 1994, pag. 50.
ANEXA 3
Entalpia de formare, funcţia lui Gibbs de formare şi entropia absolută pentru diferite
substanţe la 25°C şi 0,1MPa.
Substanţa Formula M Stare hf gf sf

kg/kmol
kJ/kmol kJ/kmol kJ/kmol
Apă H 2O 18,015 gaz -241 826 -228 582 188,834
Apă H 2O 18,015 lichid -285 830 -237 141 69,950
Apă oxigenată H 2 O2 34,015 gaz -136 106 -105 445 232,991

Ozon O3 47,998 gaz +142 674 +163 184 238,932
Carbon C 12,011 solid 0 0 5,740
Monoxid de carbon CO 28,011 gaz -110 527 -137 163 197,653
Dioxid de carbon CO2 44,010 gaz -393 522 -394 389 213,795
Metan CH 4 16,043 gaz -74 873 -50 768 186,251
Acetilenă C2 H 2 26,038 gaz +226 731 +209 200 200,958
Etenă C2 H 4 28,054 gaz +52 467 +68 421 219,330
Etan C2 H 6 30,070 gaz -84 740 -32 885 229,597
Propenă C3 H 6 42,081 gaz +20 430 +62 825 267,066
Propan C3 H 8 44,094 gaz -103 900 -23 393 269,917
Butan C4 H 10 58,124 gaz -126 200 -15 970 306,647
Pentan C5 H 12 72,151 gaz -146 500 -8 208 348,945
Benzen C6 H 6 78,114 gaz +82 980 +129 765 269,562
Hexan C6 H 14 86,178 gaz -167 300 +28 387.979
Heptane C7 H 14 100,205 gaz -187 900 +8 227 427,805
n - Octan C8 H 18 114,232 gaz -208 600 +16 660 466,514
n - Octan C8 H 18 114,232 lichid -250 105 +6 741 360,575
Metanol CH 3 OH 32,042 gaz -201 300 -162 551 239,709
Etanol C 2 H 5 OH 46,069 gaz -235 000 -168 319 282,444
Amoniac NH 3 17,031 gaz -45 720 -16 128 192,572
Motorină diesel C14 ,4 H 24 ,9 198,06 lichid -174 000 +178 919 525,900
Sulf S 32,06 solid 0 0 32,056
Bioxid de sulf SO2 64,059 gaz -298 842 -300 125 248,212
Trioxid de sulf SO3 80 gaz -395 765 -317 016 256,769
Oxid de azot N 2O 44,013 gaz +82 050 +104 179 219,957
Nitrometan CH 3 NO2 61,04 lichid -113 100 -14 439 171,800
ANEXA 4
T
Căldurile izobare, molare ale câtorva gaze. C p → kJ / kmol / K ; θ =
100
Gazul Formula Domeniul Eroarea maximă

K %
N2 C p = 39 ,060 − 512 ,79 ⋅θ −1,5 + 1072 ,7 ⋅θ −2 − 820 ,40 ⋅θ −3 300 – 3500 0,43
O2 C p = 37 ,432 + 0 ,020102 ⋅θ 1,5 − 178 ,57 ⋅θ −1,5 + 236 ,88 ⋅θ −2 300 – 3500 0,30
H2 C p = 56 ,505 − 702 ,74 ⋅θ −0 ,75 + 1165 ,0 ⋅θ −1 − 560 ,7 ⋅θ −1,5 300 – 3500 0,60
CO C p = 69 ,145 − 0 ,70463 ⋅θ 0 ,75 − 200 ,77 ⋅θ −0 ,5 + 176 ,76 ⋅θ −0 ,75 300 – 3500 0,42
OH C p = 81,546 − 59 ,350 ⋅θ 0 ,25 + 17 ,329 ⋅θ 0 ,75 − 4 ,266 ⋅θ 300 – 3500 0,43
NO C p = 59 ,283 − 1,7096 ⋅θ 0 ,5 − 70 ,613 ⋅θ −0 ,5 + 74 ,889 ⋅θ −1,5 300 – 3500 0,34
H 2O C p = 143 ,05 − 183 ,54 ⋅θ 0 ,25 + 82 ,751 ⋅θ 0 ,5 − 3 ,6989 ⋅θ 300 – 3500 0,43
CO2 C p = −3 ,7357 + 30 ,529 ⋅θ 0 ,5 − 4 ,1034 ⋅θ + 0 ,024198 ⋅θ 2 300 – 3500 0,19
NO2 C p = 46 ,045 + 216 ,1 ⋅θ −0 ,5 − 363 ,66 ⋅θ −0 ,75 + 232 ,55 ⋅θ 2 300 – 3500 0,26
CH 4 C p = −672 ,87 + 439 ,74 ⋅θ 0 ,25 − 24 ,875 ⋅θ 0 ,75 + 323 ,88 ⋅θ −0 ,5 300 – 2000 0,15
C2 H 4 C p = −95 ,395 + 123 ,15 ⋅ θ 0 ,5 − 35 ,641 ⋅ θ 0 ,75 + 182 ,77 ⋅ θ −3 300 – 2000 0,07
C2 H 6 C p = 6 ,895 + 17 ,26 ⋅θ − 0 ,6402 ⋅θ 2 + 0 ,00728 ⋅θ 3 300 - 1500 0,83
C3 H 8 C p = −4 ,042 + 30 ,46 ⋅θ − 1,571 ⋅θ 2 + 0 ,03171 ⋅θ 3 300 - 1500 0,40
C 4 H 10 C p = 3 ,954 + 37 ,12 ⋅θ − 1,833 ⋅θ 2 + 0 ,03498 ⋅θ 3 300 - 1500 0,54
ANEXA 5

Termotehnica Si Masini Termice P

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Termotehnica Si Masini Termice P

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Termotehnică şi maşini termice I

Lucrarea de faţă a fost concepută pe baza programei analitice a cursului de

α - coeficient de dilatare izobară;

2 Primul principiu al termodinamicii, principiul conservării………………… 18

3 Principiul al doilea al termodinamicii, principiul evoluţiei ……………………… 54

3.3.2 Enunţul lui Kelvin-Planck …………………………………………………. 61

4 Gaze reale ………………………………………………………………………… 76

4.6 Transformări de stare pentru gaze reale …………………………………….. 116

5 Termodinamica arderii …………………………………………………………. 147

6 Termodinamica curgerii gazelor şi vaporilor …………………………………… 175

7 Transferul de căldură …………………………………………………………… 192

8 Compresoare …………………………………………………………………….. 271

9 Instalaţii de forţă cu abur ……………………………………………………….. 292

10 Turbina cu gaze ……………………………………………………………….. 305

11 Motoare cu ardere internă ……………………………………………………… 315

12 Instalaţii frigorifice ……………………………………………………………. 337

1.1 Sistem termodinamic

Dezvoltarea ştiinţelor a impus pentru analiza fenomenelor naturale sau a

Figura 1.1 a) reprezintă un cilindru în care evoluează un gaz. La partea

TRANSFER DE LUCRU MECAHIC TRANSFER DE CĂLDURA

Problema fundamentală a termodinamicii o constituie transformarea căldurii în

Principalele mărimi ce se pot măsura în interiorul unui sistem termodinamic sunt

1.2 Transformări de stare

Starea unui sistem, la un moment dat, este dată de totalitatea valorilor

- transformări ireversibile - sunt transformări reale în care evoluţiile sistemului de

1.3 Ecuaţia de stare

Totalitatea evoluţiilor posibile ale unui sistem termodinamic formează în spaţiul p,

Având în vedere că în interiorul sistemelor termodinamice evoluează gaze sau

Considerând că presiunea p este o funcţie continuă şi derivabilă în raport cu V şi

expresia diferenţialei devine:

dp = NdV + MdT (1.10)

Condiţia ca relaţia (1.10) sa fie o diferenţială totală este ca:

Această condiţie se realizează dacă derivatele parţiale ale lui p în raport cu V şi

Mărimea termodinamică caracterizată de funcţia care îndeplineşte condiţia (1.11)

Derivatele parţiale ale mărimilor de stare p, V şi T au o interpretare fizică ce poate

- coeficient de dilatare izobară:

- coeficient de compresibilitate izocoră:

- coeficient de compresibilitate izoterma:

Exprimând derivatele parţiale din ecuaţiile (1.19), (1.20) şi (1.21) şi substituindu-

α, β şi γ poartă denumirea de coeficienţi termodinamici fizici. Aceştia

1.4 Gazul perfect

Gazele sau vaporii care evoluează în interiorul sistemelor termodinamice poartă

 moleculele gazului sunt perfect sferice şi elastice;

1.4.1 Ecuaţia de stare a gazului perfect

Experimental, s-au dedus legile ce descriu comportarea gazelor. Acestea s-au

b) Legea Gay-Lussac arată că la presiune constantă volumul variază proporţional

V = C2T p =C2 = constant (C2 - o constantă) (1.25)

c) Legea lui Charles exprimă faptul că la volum constant presiunea variază

p = C3T V =C3 = constant (C3 - o constantă) (1.26)

d) Legea lui Avogadro arată că, în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură,

Derivata parţială a presiunii la volum în condiţii izoterme o exprimăm din relaţia

Constanta C1 o exprimăm din relaţia (1.26) şi o introducem în (1.27):

Derivata parţială a presiunii la temperatură în condiţii izocore o exprimăm din

Înlocuind relaţiile (1.31) şi (1.34) în relaţia (1.27), rezultă:

Pentru a integra această ecuaţie diferenţială, procedăm la separarea variabilelor

Constanta C se poate determina cu ajutorul legii lui Avogadro. Introducând

p N (VM )N 1,013 ⋅ 10 5 ⋅ 22,414

Se notează cu RM şi se defineşte următoarea mărime:

RM = 8314 [J/kmol/K] (1.40)

Ea se numeşte constanta molară universală a gazelor perfecte.

Înlocuind (1.39) şi (1.40) în (1.38), obţinem:

Această constantă se numeşte constanta gazului, iar ecuaţia (1.42) devine:

moleculele gazului sunt perfect sferice şi elastice;