STDGN 201833333

CUPRINS
pag.
1. PROPRIETĂŢILE ŞI LEGILE GAZELOR NATURALE
1.1. MODELUL DE GAZ PERFECT ŞI LEGILE SALE ……..........................……………3
1.2. GAZE REALE. ECUAŢIA DE STARE A GAZELOR REALE …....................………….4
1.3. AMESTECURI DE GAZE ………………...............………………………………5
1.4. PROPRIETĂŢILE GAZELOR NATURALE ………….................……………………7
1.5. UMIDITATEA GAZELOR …………....................................……………………12
1.6. MECANISMUL APARIŢIEI ŞI STABILITATEA CRIOHIDRAŢILOR …………………15
1.7. CONDIŢIILE DE CALITATE CE TREBUIE ÎNDEPLINITE DE GAZELE NATURALE
DESTINATE TRANSPORTULUI ŞI DISTRIBUŢIEI ……….......................………………17
2. CALCULUL HIDRAULIC AL CONDUCTELOR DE TRANSPORT GAZE

NATURALE
2.1. MIŞCAREA GAZELOR PRIN CONDUCTE ……........................…………………..21
2.2. REZISTENŢE LOCALE ………………………...............………………………..26
2.3. CALCULUL HIDRAULIC AL CONDUCTELOR PENTRU GAZE ….....................……28
2.4. CALCULUL CONDUCTELOR COMPLEXE PENTRU GAZE ………....................…..31
2.5. MĂRIREA CAPACITĂŢII DE TRANSPORT A CONDUCTELOR …….....................…33
2.6. CONDUCTE DE GAZE DE JOASĂ PRESIUNE .................................................…36
3. STAŢII DE COMPRESOARE
3.1. GENERALITĂŢI ...........................................................................................37
3.2. NOŢIUNI GENERALE DESPRE COMPRESOARE .................................................40
3.3. COMPRESOARE CU PISTON
3.3.1. Comprimarea într-o singură treaptă ............................................43
3.3.2. Comprimarea în două sau mai multe trepte .................................48
3.3.3. Răcirea agregatelor de comprimare ............................................55
3.4. COMPRESOARE CENTRIFUGE (TURBOCOMPRESOARE)
3.4.1. Noţiuni generale referitoare la compresoarele centrifuge ............57
3.4.2. Puterea compresorului centrifugal (turbocompresorului) ...............59
3.5. INSTALAŢII DE COMPRIMARE A GAZELOR NATURALE ........................................60
4. SISTEME DE DISTRIBUŢIE A GAZELOR NATURALE

4.1. REGLEMENTĂRI ÎN DOMENIU ........................................................................63
4.2. SCHEME DE PRINCIPIU PENTRU SISTEMELE DE DISTRIBUŢIE ............................65
4.3. MATERIALE UTILIZATE ÎN SISTEMELE DE DISTRIBUŢIE .......................................68
4.4. INSTALAŢII DE ALIMENTARE CU GAZE ..........................................................70
1
Sisteme de transport şi distribuţie a gazelor naturale Suport de curs
4.5. BRANŞAMENTE ŞI RACORDURI ..................................................................74

4.6. STAŢII ŞI POSTURI DE REGLARE …………….........…………………………..76
5. PROIECTAREA SISTEMELOR DE DISTRIBUŢIE A GAZELOR NATURALE

5.1. PRESCRIPŢII DE PROIECTARE
5.1.1. Reţele de distribuţie şi instalaţii de utilizare exterioare ...............101
5.1.2. Staţii şi posturi de reglare şi măsurare ......................................109
5.1.3. Instalaţii interioare de utilizare ...................................................112
5.2. DIMENSIONAREA CONDUCTELOR DE GAZE …..............................………….119
6. ELEMENTE DE LEGISLAŢIE DIN DOMENIUL GAZIER

6.1. GENERALITĂŢI ..........................................................................................121
6.2. PRINCIPALELE REGLEMENTĂRI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE
VIZÂND ACTIVITATEA DE TRANSPORT GAZE NATURALE ...............................123
6.3. PREVEDERI LEGALE CU PRIVIRE LA TRANSPORTUL GAZELOR ÎN ROMÂNIA .......125
2
Capitolul 1
PROPRIETĂŢILE ŞI LEGILE GAZELOR NATURALE
Transportul gazelor naturale de la locul de producţie spre centrele de consum

se face, în general, prin conducte. Problemele ce apar în legătură cu proiectarea,
construcţia şi exploatarea conductelor de gaze au o deosebită importanţă practică şi
prezintă o serie de aspecte speciale, asupra cărora se va insista în cele ce urmează.
1.1. MODELUL DE GAZ PERFECT ŞI LEGILE SALE
Gazele sunt corpuri care se află în stare gazoasă în condiţii de presiune şi

temperatură depărtate de punctul de lichefiere. Vaporii sunt corpuri în stare gazoasă
în condiţii de presiune şi temperatură din vecinătatea punctului de lichefiere.
Se numeşte gaz perfect un corp în stare gazoasă ipotetică, format din molecule
perfect sferice, perfect elastice, lipsite de forţe de interacţiune şi cu volum propriu
neglijabil. Modelul de gaz perfect poate fi asemănat cu un gaz real, aflat în condiţii
de presiune foarte mică şi de temperatură foarte înaltă. Principalele legi respectate
de gazele perfecte sunt următoarele:
• Legea Boyle–Mariotte: La temperatură constantă, volumul unei anumite
cantităţi de gaz perfect variază invers proporţional cu presiunea:
T = const  p  V = const .
• Legea Gay–Lussac: La presiune constantă, volumul unei anumite cantităţi de

gaz variază direct proporţional cu temperatura: p = const  V / T = const .
• Legea lui Charles: La volum constant, presiunea unei anumite cantităţi de gaz
variază direct proporţional cu temperatura: V = const  p / T = const .
• Legea lui Avogadro: La aceeaşi presiune şi temperatură, volume egale din

gaze diferite conţin acelaşi număr de molecule.
În condiţii normale, caracterizate prin pN = 1 atm = 760 mm Hg = 1,013·105 Pa
şi TN = 273,16 K, volumul unui kilomol de gaz este VM,N = 22,414 Nm3/kmol.
Numărul de molecule de gaz aflat într-un kilomol este acelaş pentru orice gaz şi
în orice condiţii. Valoarea acestui număr, (numărul lui Avogadro), NA = 6,023·1026.
3
Se observă că primele trei legi caracterizează trei procese termodinamice

simple şi anume acelea în care din cei trei parametri de stare, p, V, T unul rămâne
constant. Dacă toţi parametrii variază, prin combinarea a două din cele trei legi
amintite se obţine relaţia
pV
= const .
T
Pentru un kilogram de gaz perfect, această relaţie se scrie
p
= RT (1.1)

şi se numeşte ecuaţia generală de stare a gazelor perfecte (ecuaţia lui Clapeyron),
 fiind masa specifică al gazului. Constanta R este specifică fiecărui gaz considerat
şi se determină din formula
RM
R= , (1.2)
M
unde RM = 8314 J/(kmol·K) este constanta universală a gazelor, iar M - masa molară
a gazului.
1.2. GAZE REALE. ECUAŢIA DE STARE A GAZELOR REALE
Experimental au fost constatate abateri semnificative de la legile gazelor

perfecte, datorate interacţiunilor moleculare care apar în cazul gazelor reale. A fost
propus un număr mare de ecuaţii de stare pentru gazele reale, fără a se ajunge la o
rezolvare completă a acestei probleme. Dintre acestea, un rol deosebit l-a jucat
ecuaţia lui van der Waals, stabilită pe baza unor consideraţii cinetico-moleculare sub
forma
(p + a ) 1 − b  = RT ,
2
(1.3)
 
constantele a, b şi R depinzând de natura gazului real. Calitativ, ecuaţia (1.3) redă
particularităţile de comportare ale gazelor reale, dar cantitativ nu concordă cu
experienţele efectuate.
Mulţi cercetători au apelat la metoda semiteoretică a corelării datelor
experimentale, obţinând numeroase ecuaţii de stare ale căror expresii sunt cu atât
mai complicate cu cât aproximează în condiţii mai bune comportarea reală a gazelor.
Cea mai utilizată ecuaţie de stare a gazelor reale este
p
= Z RT , (1.4)

4
Suport de curs Sisteme de transport şi distribuţie a gazelor naturale
unde Z este factorul de abatere a gazului de la modelul de gaz perfect. Acesta se

poate obţine grafic din „diagrama universală” în funcţie de parametrii reduşi ai
gazului
T p
Tr = , pr = , (1.5)
Tc pc
unde Tc şi p c sunt parametrii critici ai gazului, sau pot fi utilizate relaţii de calcul de
forma
A
Z= , (1.6)
B + C (T ) p n
cu A şi B constante, C(T) – o funcţie de temperatură şi n – un număr constant. În

această categorie se încadrează formula lui Adamov
1
Z= , (1.7)
1 + (24 − 0,27t )10 −4 p
temperatura t fiind exprimată în grade Celsius şi presiunea p în atmosfere. Pentru

gazele naturale, la o bună concordanţă cu datele experimentale conduce şi formula
lui Berthelot
9 pr  
Z = 1+ 1 − 6  . (1.8)
128 Tr  T  2
 r 
1.3. AMESTECURI DE GAZE
Un amestec de gaze se defineşte prin fracţiile (participaţiile) componenţilor

acestuia. Fracţiile pot fi masice, volumice şi molare. Relaţiile de definire sunt:
N N
g i = mi /  mi ,  g i = 1 , (1.9)
i =1 i =1
N N
ri = Vi /  Vi ,  ri = 1 , (1.10)
i =1 i =1
N N
y i = ni /  ni ,  y i = 1 , (1.11)
i =1 i =1
unde N este numărul de componenţi, mi – masa componentului i, Vi - volumul ocupat

de componentul i , iar ni - numărul de kilomoli ai componentului i. Relaţiile dintre
aceste fracţii sunt:
N gi N gi
yi = ri , g i = yi M i /  yi M i , yi = / , (1.12)
i =1 M i i =1 M i
5
Mi fiind masa molară a componentului i. Un amestec de gaze perfecte se comportă

ca un gaz perfect, iar masa sa molară, având un caracter aparent, se calculează cu
una dintre formulele
N N g
M a =  yi M i , M a = 1 /  i . (1.13)
i =1 i =1 M i
Corespunzător se defineşte constanta aparentă de gaz perfect a amestecului

RM
Ra = , (1.14)
Ma
cu ajutorul căreia pot fi calculate masa specifică şi volumul specific ale amestecului
p R T
 am = , v am = a . (1.15)
Ra T p
În cazul amestecurilor de gaze reale, se poate apela la regula empirică a lui

Kay pentru calculul presiunii şi temperaturii pseudocritice în funcţie de valorile
parametrilor critici ai componenţilor
N N
p pc =  yi pci , T pc =  yi Tci . (1.16)
i =1 i =1
Dacă nu se cunoaşte compoziţia amestecului de gaze, parametrii pseudocritici

pot fi calculaţi în funcţie de densitatea relativă  a amestecului cu formulele
aproximative propuse de A.Z. Istomin
ppc = (4,937 – 0,464 ), Tpc = 171,5  + 97, (1.17)
presiunea rezultând în MPa, iar temperatura în K. Calculând ppcr şi Tpcr cu relaţiile
(1.17) se poate determina factorul de abatere Z folosind formula lui Istomin, în care 0
< ppr < 3 şi 1,3 < Tpr < 1,9, astfel:
Z = 1 – 10-2 (0,76 T3pr – 9,36Tpr + 13)·(8 – ppr) ppr. (1.17)
Cunoscându-se parametrii pseudocritici, se poate trece la calculul parametrilor
reduşi (în cazul amestecurilor de gaze se utilizează şi denumirea de parametri
pseudoreduşi), iar din diagrama universală se poate determina valoarea factorului de
abatere de la legea gazelor perfecte. Acest mod de calcul al factorului de abatere
Z am nu este destul de precis, având mai mult un caracter orientativ.
Un calcul mai riguros al luí Z am se poate face pe baza legilor amestecurilor de

gaze. Astfel, apelând la legea lui Amagat, şi respectiv de la legea lui Dalton se pot
scrie următoarele formule:
 p T  N
Z i = f  ,  ; Z am =  y i Z i , (1.18)
 pci Tci  i =1
 p T  N
Z i = f  i ,  ; Z am =  y i Z i . (1.19)
 pci Tci  i =1
6
1.4. PROPRIETĂŢILE GAZELOR NATURALE
Gazele naturale sunt hidrocarburi uşoare parafinice (alcani), care în condiţii

normale de presiune şi temperatură se află în stare gazoasă. Gazele neasociate,
pentru care se utilizează de obicei denumirea de gaze naturale, sunt hidrocarburi
gazoase care se găsesc sub formă de gaze libere în condiţiile iniţiale de presiune şi
de temperatură ale unui zăcământ care nu conţine petrol.
Gazele asociate sunt definite ca hidrocarburi gazoase ce se găsesc sub formă
de gaze libere, în condiţii de zăcământ şi în contact cu o zonă saturată cu petrol din
care se produce sau se poate produce acesta din urmă.
Gazele dizolvate sunt hidrocarburi gazoase care, în condiţii iniţiale de
zăcământ, se găsesc dizolvate în petrol.
Masa specifică a gazelor poate fi definită dacă se precizează condiţiile de
presiune şi temperatură, deoarece volumul gazelor variază în funcţie de acestea. În
condiţii normale, respectv pN = 1,013·105 Pa, TN = 273,16 K, se defineşte masa
specifică normală
M
N = , (1.20)
VM ,N
exprimată în kilograme pe normal metru cub, M şi VM,N având semnificaţiile precizate

anterior. La presiunea p şi temperatura T, gazul are masa specifică
 = m/V , (1.21)
m fiind masa de gaz şi V – volumul ocupat de acesta.

Starea normală fizică este caracterizată de temperatura normală fizică TN =
273,15 K (0ºC) şi presiunea normală fizică pN = 101325 Pa = 1,01325105 N/m2 =
1,01325 bar.
Starea standard este caracterizată de temperatura standard TS = 288,15 K
(15ºC) şi presiunea standard pS = pN.
Starea normală tehnică este caracterizată de temperatura normală tehnică Tn =
293,15 K (20C) şi presiunea normală tehnică pn = 98066,5 N/m2 = 0,980665 bar.
Densitatea relativă  a unui gaz este raportul dintre masa sa specifică şi cea
a aerului, în aceleaşi condiţii
g Mg Mg
= = = , (1.22)
a Ma 28,97
indicii g şi a referindu-se la gaz, respectiv la aer.

Gazele naturale sunt amestecuri de hidrocarburi gazoase. Cunoscând fracţiile
7
volumice sau molare ale componenţilor gazului, se poate calcula masa specifică cu
N mi N i Vi N
 am =  = =   i yi , (1.23)
i =1 Vi i =1 Vi i =1
unde i este masa specifică a componentului i. Aceasta se poate calcula cu
pi M i
i = , (1.24)
Z i RM T
iar Z i se determină aşa cum s-a arătat mai înainte. Presiunea parţială rezultă din
pi = yi  p . (1.25)
De asemenea se poate utiliza şi formula

pM a
 am = , (1.26)
Z am RM T
unde M a se calculează cu una dintre formulele (1.13), iar Z am cu formula (1.18).
Vâscozitatea este proprietatea pe care o au fluidele (lichide şi gaze) de a

opune rezistenţă atunci când două straturi adiacente ale fluidului se deplasează cu
viteze diferite. Într-un fluid aflat în mişcare, pe lângă eforturile normale, apar şi
eforturi tangenţiale, care se manifestă prin forţe de frecare internă, având tendinţa să
frâneze mişcarea şi să împiedice deplasările fluidului, adică să se opună
deformaţiilor.
Vâscozitatea dinamică (absolută) a gazelor () reprezintă proprietatea pe care
o au fluidele ca între două straturi vecine care se deplasează cu viteze diferite să se
creeze o forţă care să încetinească mişcarea stratului mai rapid şi să accelereze
stratul mai lent.
Viscozitatea dinamică a gazelor prezintă caracteristica de a scădea atunci când
masa molară creşte. Atunci când presiunea nu depăşeşte 70 bar, viscozitatea creşte
odată cu temperatura. Pentru valori ale presiunii mai mari sau egale cu cea
menţionată, curba de variaţie a viscozităţii cu presiunea prezintă un minim, creşterea
pentru valori mai mari ale temperaturii fiind mai puţin semnificativă. Se observă că la
presiuni foarte mari, viscozitatea scade foarte mult cu temperatura în domeniul
temperaturilor mici, după care rămâne practic constantă. De asemenea, viscozitatea
creşte odată cu presiunea pentru orice valoare a temperaturii, mai accentuat pentru
temperaturi mai mici.
În domeniul presiunilor inferioare valorii amintite mai sus, viscozitatea dinamică
în funcţie de temperatură se poate determina cu ajutorul formulei
32
T +C  T 
 = 0 0   , (1.27)
T  T0 
8
datorată lui W. Sutherland, în care  0 este valoarea viscozităţii dinamice la

temperatura T0, iar C este o constantă specifică gazului respectiv (pentru metan C =
198, pentru etan C = 226, pentru propan C = 318, pentru aer C = 124 etc.).
Pentru determinarea viscozităţii amestecurilor de gaze pot fi folosite metode
grafice şi metode analitice. Ca metode grafice se pot utiliza nomogramele construite
de: Bromley şi Wilke, Carr, Kobayashi şi Burrows etc. Ca metode analitice se pot
folosi metodele propuse de Bicher şi Katz, Herning şi Zipperer etc. Formula empirică
propusă de Herning şi Zipperer pentru calcularea viscozităţii amestecurilor de gaze
are următoarea expresie:
 (ni  i M i Tcri )
n
i =1
 am = , (1.28)
 (ni M i Tcri )
n
i =1
în care ni, Mi, Tcri şi μi reprezintă: fracţiile volumice în %, masele moleculare, kg/kmol,
temperaturile critice, K şi viscozităţile dinamice, Pa·s.
Pentru amestecuri de gaze, viscozitatea cinematică se determină cu ajutorul
formulei
N yi
 am = 1 /  (1.29)
i =1  i
viscozitatea dinamică fiind  am =  am   am .
Unităţile de măsură pentru vâscozitate în sistemul internaţional sunt:

 = Ns/m2=Pa.s; 1 cP=10-3 Pa.s; v = m2/s; 1cSt=10-6 m2/s.
Căldura specifică se defineşte pentru gaze în funcţie de natura procesului
termic. Există astfel căldură specifică izobară masică cp J/(kg·K), molară Cp,m
J/(kmol·K) şi volumică Cp J/(Nm3·K), respectiv căldură specifică izocoră masică cv
J/(kg·K), molară Cv,M J/(kmol·K) şi volumică Cv J/(Nm3·K). Între aceste două feluri de
căldură specifică există relaţiile:
cp C p ,M Cp
= = = , (1.30)
cv C v ,M Cv
unde este exponentul adiabatic şi are valorile: 1,67 pentru gaze monoatomice,
1,40 pentru gaze biatomice, respectiv 1,33 pentru gaze poliatomice. De asemenea
există relaţiile:
C p ,M C v ,M C p ,M C v ,M
cp = , cv = , Cp = , Cv = . (1.31)
M M VM ,N VM ,N
Între căldurile specifice izobară şi izocoră se pot scrie relaţiile:

c p − c v = R , C p ,M − C v,M = RM . (1.32)
9
Pentru amestecuri de gaze, se utilizează formulele de exprimare a căldurilor

specifice ale amestecurilor în funcţie de fracţiile componenţilor:
N N
c p =  c p ,i g i , cv =  cv ,i g i , (1.33)
i =1 i =1
N N
C p ,M =  c p ,M i yi , C v ,M =  cv ,M i yi , (1.34)
i =1 i =1
N N
C p =  c p ,i y i , C v =  cv ,i y i . (1.35)
i =1 i =1
Solubilitatea este proprietatea gazelor de a se dizolva în lichide. Conform legii

lui Henry, la o anumită temperatură, solubilitatea gazelor în lichide este direct
proporţională cu presiunea
x
N =Kp= , (1.36)
1− x
unde N este concentraţia masică a gazului în lichid, p – presiunea la care se produce
procesul de dizolvare, K – coeficientul de solubilitate care depinde de temperatură, x
– fracţia masică de gaz dizolvat. Trebuie menţionat faptul că legea lui Henry nu mai
este valabilă la presiuni mari, unde K nu mai este constant, ci scade mult.
Este cunoscut faptul că tensiunea de vapori a componenţilor unui amestec
depinde de temperatură şi de presiune. Influenţa presiunii asupra tensiunii de vapori
a unui component din amestec se numeşte fugacitate. Legea lui Raoult exprimă
dependenţa fugacităţii parţiale a unui component din amestec, f i' , de fugacitatea
acestuia curat la presiunea şi temperatura amestecului, f i şi de concentraţia sa
molară, xi , sub forma
f i = f i' xi . (1.37)
Laminarea care se manifestă la curgerea gazelor prin secţiuni înguste (duze,

diafragme, ajutaje etc.), însoţită totodată de scăderea presiunii statice a acesteia,
este un proces ireversibil care se caracterizează prin menţinerea cantitativ constantă
a entalpiei (i = ct.).
Joule şi Thomson au demonstrat că laminarea gazelor reale, la curgerea
acestora prin duze sau diafragme, este însoţită totdeauna de scăderea presiunii şi
de variaţia temperaturii, fără producere de lucru mecanic din exterior (destindere
izoentalpică). Coeficientul de laminare, denumit şi coeficient Joule – Thomson,
(p,T) şi se defineşte:
 T  1   V  
( p ,T ) =   = T   −V  (1.38)
 p  i =ct c p   T  p =ct 
unde i este entalpia sistemului; cp – căldura specifică molară la presiune constantă;
p, V, T – parametrii de sistem, presiune, volum şi temperatură.
10
Variaţia totală a lui T în procesul de laminare izoentalpică pentru o scădere

finită a lui T este:
  V  
Ti = (T1 − T2 )i =   ( p, T )dp =
p2 1 p2
p1 cp p1
T  − V dp .
  T  p 
(1.39)
Dacă (p,T) > 0 – laminarea este însoţită de o scădere a temperaturii gazului,

deci are loc o răcire a gazului (T1 > T2). Dacă (p,T) < 0 – laminarea este însoţită de
o creştere a temperaturii gazului, deci are loc o încălzire a gazului (T1  T2), iar dacă
(p,T) = 0 – laminarea nu mai este însoţită de o variaţia a temperaturii. În acest
punct, gazul real se comportă ca un gaz ideal, caracterizat de faptul că laminarea
este un proces izoentalpic, izotermic, iar punctul respectiv se numeşte punct de
inversiune.
Temperatura corespunzătoare acestui punct se numeşte temperatură de
inversiune, Tinv. La temperaturi ale sistemului mai mari decât temperatura de
inversiune, T > Tinv, laminarea produce o creştere a temperaturii gazului, deci o
încălzire, iar la temperaturi ale sistemului mai mici decât temperatura de inversiune,
T  Tinv, laminarea produce o scădere a temperaturii gazelor.
Curba de inversiune a efectului Joule-Thomson uneşte stările pentru care
(p,T) = 0. În domeniul delimitat de curba de inversiune şi de axa temperaturilor,
laminarea are efect de răcire a gazului,   0, iar în domeniul situat în afara curbei de
inversiune, efect de încălzirea gazului,   0.
În tabelul 1.1 sunt prezentate principalele proprietăţi fizico-chimice ale
hidrocarburilor gazoase care intră în componenţa gazelor naturale.
Tabelul 1.1
Caracteristica metan etan propa izobuta Nbuta
n n n
Formula chimică CH4 C2H6 C3H8 iC4H10 nC4H10

Masa molară 16 30 44 58 58
Masa specifică în condiţii normale 0,72 1,34 1,97 2,60 2,60
Densitatea relativă în raport cu 0,554 1,038 1,523 2,007 2,007
aerul
Constanta de gaz perfect, 519,62 277,13 188,95 143,34 143,34
J/(kg·K)
Căldura specifică la 105 N/m2
2218 1728 1573 1494 1494
(760 mm Hg) şi 273 K, J/(kg·K)
Exponentul adiabatic 1,31 1,198 1,161 1,144 1,144
Temperatura critică, K 191 306 370 407 425
Presiunea critică, bar 44,93 47,67 42,57 37,47 35,02
11
1.5. UMIDITATEA GAZELOR
Determinarea conţinutului în apă al gazelor constituie o preocupare actuală,

necesară în dimensionarea instalaţiilor care vehiculează sisteme de hidrocarburi
gazoase cu apă, pentru proiectarea echipării sondelor de gaze, a instalaţiilor de
suprafaţă pentru colectarea gazelor, pentru proiectarea staţiilor de compresoare şi a
instalaţiilor de uscare a gazelor.
O importanţă deosebită o constituie cunoaşterea relaţiei dintre sistemele de
hidrocarburi gazoase şi apa aflată în fază de vapori, atât în industria extractivă de
gaze naturale, cât şi în cazul sectorului de transport şi distribuţie a gazelor.
Solubilitatea gazelor în apă este dată de raţia de soluţie notată rs care
reprezintă cantitatea de gaze, exprimată în m3N, dizolvată în soluţie la o anumită
presiune şi temperatură dată, în unitatea de volum de apă. Ea depinde de presiune
şi temperatură şi într-o măsură mai mică, dar nu de neglijat, de compoziţie
amestecului gazos. Toate gazele naturale conţin vapori de apă într-o cantitate mai
mică sau mai mare. Datorită condiţiilor de presiune şi temperatură, toate gazele
naturale conţin apă sub formă de vapori. Prezenţa apei în gazele naturale,
cunoscută sub denumirea de umiditate, se exprimă în g/m3N. Se constată că la o
presiune constantă umiditatea creşte cu creşterea temperaturii, iar la temperatura
constantă creşte cu scăderea presiunii (figura 1.1.).
Fig. 1.1. Umiditatea gazelor în funcţie de presiune, temperatură şi salinitatea apei.
12
Umiditatea gazelor creează posibilitatea formării criohidraţilor, micşorează

capacitatea de transport a conductelor, favorizează coroziunea conductelor,
afectează funcţionarea staţiilor de comprimare, precum şi a celor de reglare.
Starea de saturaţie este starea la care lichidul sau vaporii au temperatura egală
cu temperatura de saturaţie la o anumită presiune. Dacă temperatura scade foarte
puţin sub cea de saturaţie, se poate produce condensarea vaporilor dacă presiunea
este aceeaşi. Dacă presiunea creşte puţin peste presiunea de saturaţie, temperatura
fiind aceeaşi va avea loc o condensare.
Umiditatea gazelor naturale reprezintă cantitatea de apă conţinută de unitatea
de masă de gaz. Acest conţinut poate fi exprimat prin:
Umiditatea absolută Us reprezintă raportul dintre masa vaporilor de apă şi masa
kg H 2O
gazului uscat. Se mai numeşte şi umiditate de saturaţie. Se măsoară în
kg gaz uscat
m H 2O
Us = , (1.40)
mg
unde mH 2O şi mg sunt masa vaporilor de apă şi respectiv masa gazului, kg..

Conţinutul în apă al gazelor se mai poate exprima şi în raport cu masa gazului umed:
mH 2O
U 's = . (1.41)
mH 2O + m g
Umiditatea relativă U este raportul dintre umiditatea reală Ur şi umiditatea

maximă la echilibru Us şi reprezintă gradul de saturare a gazului
Ur pH O
U= = t 2  1, (1.42)
Us p H 2O
unde p H 2O este presiunea parţială de vapori de apă, Pa, iar p Ht 2O - presiunea de

vapori a apei la temperatura t dedusă din ecuaţia de echilibru. La echilibru putem
considera p H 2O = p Ht 2O . Presiunea totală a sistemului este p = p H 2O + p g , unde pg
este presiunea parţială a gazului. Dacă se cunoaşte umiditatea relativă U se poate
calcula umiditatea reală cu relaţia:
p Ht 2O M H 2O
U r = U U s =  . (1.43)
p− p t
H 2O Mg
Caracterizarea umidităţii gazelor este sugestiv exprimată de temperatura de

rouă numită şi punct de rouă. Pentru o anumită presiune, temperatura de rouă este
temperatura la care apare prima picătură de apă prin condensare. Temperatura de
rouă este pentru o presiune dată, temperatura de saturaţie. În condiţiile admiterii că
abaterea de la comportarea ideală a vaporilor de apă şi a gazului este mică,
13
cunoscându-se umiditatea absolută Us se poate calcula presiunea de vapori a apei

p Ht 2O la temperatura t. Temperatura de rouă creşte cu conţinutul în apă al gazelor.
Cantitatea de apă sub formă de vapori conţinută de un gaz sărac la diferite condiţii
de presiune şi temperatură, poate fi determinată cu ajutorul diagramei din figura 1.2.,
iar pentru gaze bogate se va utiliza diagrama din figura 1.3.
Fig. 1.2. Conţinutul de apă sub formă de vapori al gazelor sărace pentru diferite p şi t.
Fig. 1.3.Conţinutul de apă sub formă de vapori al gazelor naturale bogate pentru diferite p şi t.
14
Determinarea cantităţii de apă aflată sub formă de vapori în gazele naturale se

poate face prin metode directe sau prin metode indirecte. Metodele directe constau
în măsurarea directă a cantităţii de apă conţinută în volume cunoscute de gaze prin
metode chimice sau fizico-chimice (adsorbţie şi absorbţie).
a. Metodele chimice se bazează pe detectarea şi determinarea cantitativă a
produşilor de reacţie chimică a unor substanţe cu apa, conţinută în volume sau mase
determinate de gaze. Aceste metode prezintă dezavantajul că nu pot fi aplicate
decât în condiţii de laborator.
b. Metodele bazate pe adsorbţie constau în trecerea unor volume determinate
de gaze prin tuburi de sticlă ce conţin un adsorbant (silicagel, etc.), apoi se
determină prin cântărire creşterea în greutate a tuburilor cu adsorbant. Aceste
metode au precizie nesatisfăcătoare în cazul unor gaze cu umidităţi mici deoarece
reţinerea apei prin adsorbţie nu este totală.
c. Metodele bazate pe absorbţie permit determinarea cantităţii de apă din
gaze, după ce această apă a fost reţinută într-o substanţă absorbantă, fie printr-un
procedeu colorimetric, fie prin cântărire în funcţie de natura absorbantului folosit.
Spre exemplu, dacă absorbţia se face într-un glicol, cantitatea de apă din glicol se
poate determina prin titrare cu reactivul Fischer, procedeu uşor de realizat în condiţii
de laborator.
Metodele indirecte sunt numeroase şi unele din ele au permis realizarea unor
aparate utilizate pentru controlul permanent al umidităţii gazelor în fluxurile
tehnologice în care este necesară cunoaşterea punctului de rouă. La noi în ţară cele
mai utilizate higrometre sunt: higrometrul portabil CERMAX, higrometrul cu rezistenţă
CERMET II şi higrometrul cu condensare DEWMET.
1.6. MECANISMUL APARIŢIEI ŞI STABILITATEA CRIOHIDRAŢILOR
Criohidraţii se formează prin interacţiunea, în anumite condiţii, dintre

hidrocarburi şi vaporii de apă conţinuţi în gaz, în prezenţa apei libere, la temperaturi
relativ scăzute şi presiuni ridicate.
Criohidraţii sunt substanţe solide, cu aspectul gheţii sau al zăpezii, mai uşoare
ca apa şi apar la temperaturi mai mari de 0C. Criohidraţii sunt compuşi chimici
metastabili de forma CnH2n+2mH2O, unde n = 1...4, iar m = 6...7.
Metanul formează criohidraţi cu şase molecule de apă, iar etanul, propanul şi
butanul formează criohidraţi cu şapte molecule de apă. Condiţii favorabile de
formare a criohidraţilor se creează, în special, în zonele unde gazele încep să se
răcească. Explicaţia constă în faptul că, scăderea presiunii în zonele de detentă fiind
fără efectuare de lucru mecanic (destindere izoentalpică) este însoţită de răcirea
15
gazului, răcire care permite apariţia apei libere din condensarea vaporilor de apă
existenţi în gazele naturale.
Procesul de formare a criohidraţilor cuprinde mai multe faze: saturarea gazelor
cu vapori de apă, apariţia punctului de rouă, condensarea, separarea şi depunerea
apei, acumularea acesteia în anumite zone, amorsarea cristalizării şi cristalizarea în
anumite condiţii de temperatură şi presiune.
Există şi o serie de condiţii secundare de formare a criohidraţilor, cum ar fi:
prezenţa hidrogenului sulfurat şi a etil-mercaptanului în gaze, viteza mare a gazelor,
turbulenţa mişcării, modificările bruşte de direcţie şi de secţiune ale conductei şi
instalaţiilor etc.
Formarea criohidraţilor, atât în sondele de gaze, cât şi în instalaţia tehnologică
de suprafaţă şi conductele de transport, poate conduce la distrugerea integrităţii
echipamentelor, instalaţiilor anexe şi a conductelor, ca urmare a impactului cu dopul
de criohidrat devenit liber, în momentul restabilirii fluxului de gaze naturale către
consumatori.
La sondele de gaze naturale criohidraţii pot apare în zonele de detentă, în aval
de o porţiune ştrangulată, în coloanele de ţevi de extracţie în zonele unde apar
depuneri sub forma unor dopuri pe interiorul tubingului, în capul de erupţie, după
duza capului de erupţie sau în interiorul conductelor de aducţiune sau de transport în
punctele (zonele) unde există ventile (robineţi) parţial deschise sau strangulări ale
conductelor.
Ccriohidraţii se formează la temperaturi mai mari de 0°C şi există o temperatură
TCH peste care oricât de mare ar fi presiunea, criohidratul nu se mai formează.
Domeniul de temperaturi în care se formează criohidraţii este mai mare în cazul
metanului şi scade cu creşterea numărului de atomi de carbon din molecula
hidrocarburii.
Stabilitatea criohidraţilor creşte de la metan la butan, iar în cadrul butanului,
izobutanului formează cu uşurinţă criohidraţi faţă de normal butan, care formează
criohidraţi numai la temperaturi mai mici.
Criohidraţii se formează la temperaturi relativ mici, dar nu sub 0°C şi nu se mai
formează la temperaturi mai mari de 21,5°C pentru metan şi de 25°C pentru
amestecul de hidrocarburi gazoase.
Prezenţa componenţilor gazoşi nehidrocarburi sau impurităţi de tipul CO2 şi
H2S, determină o stabilitate mărită criohidraţilor, iar mineralizaţia (salinitatea) apei
determină o micşorare a temperaturii de formare a acestora.
Pentru că formarea dopurilor de criohidraţi conduce la oprirea din producţie a
sondelor, este de preferat să se aplice unele măsuri tehnologice de prevenire a
formării acestora.
Prevenirea se poate face fie prin:
• cunoaşterea condiţiilor de formare şi dezvoltare a criohidraţilor;
16
• stabilirea unui ritm de extracţie adecvat dacă condiţiile geologo-tehnice permit

(tendinţa de mărire a debitului produs de sonde);
• montarea duzelor de fund în interiorul coloanei de ţevi de extracţie;
• uscarea gazelor în instalaţii de deshidratare înainte de a fi transportate;
• izolarea elementelor componente ale instalaţiei tehnologice de suprafaţă ale
sondelor de gaze cu vată minerală, plută sau cochilii din poliuretan
expandat;
• încălzirea gazelor după destinderea acestora în duza capului de erupţie cu
ajutorul încălzitoarelor sau caloriferelor cu care sunt echipate unele instalaţii
de suprafaţă;
• în perioadele reci ale anului, se recomandă injectarea în sondă sau în
conducte, a unor cantităţi de lichide cu afinitate mare la apă cum sunt glicolii
(etilenglicolul, dietilenglicolul), amoniacul, metanolul etc.
Prin micşorarea presiunii gazului până la o valoare inferioară presiunii de
echilibru şi prin mărirea temperaturii până la o valoare superioară aceleia
corespunzătoare temperaturii de echilibru la presiunea gazelor, posibilităţile formării
criohidraţilor vor fi eliminate. Pentru fiecare valoare a presiunii de exploatare există o
temperatură de echilibru deasupra căreia criohidraţii nu se mai pot forma. În cazul
sondelor de metan se poate calcula cu precizie temperatura de formare a
criohidraţilor cu relaţia:
tCH = 20 log p - 28 (1.44)
unde tCH este temperatura în °C la care apare criohidratul, dacă presiunea gazului
metan p se introduce în bar.
Valorile temperaturilor sub care criohidraţii metanului sunt stabili pentru
domeniul de presiuni între 30 şi 250 bar sunt calculate şi tabelate, astfel pentru p =
250 bar, rezultă temperatura criohidratului de 19,9°C.
1.7. CONDIŢIILE DE CALITATE CE TREBUIE ÎNDEPLINITE DE

GAZELE DESTINATE TRANSPORTULUI ŞI DISTRIBUŢIEI
Datorită complexităţii şi variaţiei compoziţiei gazelor naturale funcţie de

diferitele surse, pentru că acestea constituie marfă comercializabilă de
producător/importator către consumatori există normative ce constituie bază
contractuală între părţi. Astfel în România calitatea gazelor ca marfă este stabilită
prin SR 33 17.
1. Calitatea gazelor naturale

Calitatea gazelor naturale este definită prin compoziţia sa şi prin următoarele
17
proprietăţi:
• puterea calorifică;
• indicele Wobbe;
• densitate;
• factor de compresibilitate;
• densitate relativă;
• punct de rouă.
2. Indicele Wobbe
Este raportul dintre puterea calorică, exprimată sub formă de volum în condiţii
de referinţă specificate şi radical din densitatea relativă la aceleaşi condiţii de
referinţă ale măsurării specificate.
Indicele Wobbe poate fi superior (notat cu iniţial, S) sau inferior (notat cu iniţial,
I) în funcţie de puterea calorică şi densitatea corespunzătoare. El este o măsură a
cantităţii de căldură furnizată aparatelor de gaz la orificiul de intrare.
Gazele naturale de compoziţie diferită dar care au acelaşi indice Wobbe la
aceleaşi condiţii de presiune, vor avea acelaşi raport caloric.
3. Puterea calorică
Puterea calorică reprezintă cantitatea de căldură eliberată la arderea unei
unităţi de masă. Unitatea de măsură în S.I. este J/Kg.
Puterea calorică inferioară sub presiune constantă a unui gaz combustibil
reprezintă cantitatea de căldură produsă prin arderea completă a unui m 3N din gaz,
în următoarele condiţii: gazul combustibil, aerul pentru combustie precum şi gazele
rezultate prin ardere să aibă aceeaşi temperatură şi presiune, iar apa din gazul
combustibil şi apa formată în timpul arderii se consideră în stare de vapori.
Puterea calorică superioară sub presiune constantă a unui gaz combustibil
reprezintă cantitatea de căldură produsă prin arderea completă a unui m 3N din
acesta, în următoarele condiţii:
• gazul combustibil, aerul pentru combustie şi gazele rezultate prin ardere să
aibă aceeaşi temperatură şi presiune, iar
• apa din gazul combustibil şi apa formată în timpul arderii în stare de vapori, se
consideră, după ardere, în stare lichidă.
4. Odorizarea
Odorizarea gazelor naturale se realizează prin adăugarea deodorizanţi, de
regulă cu compuşi organici pe bază de sulf, cu miros puternic neplăcut, în gazul
natural (de regulă inodor), care permite detectarea scăpărilor de gaze după miros în
concentraţii foarte mici.
18
5. Compoziţia gazului natural

Compoziţia gazului natural, respectiv fracţii sau procente relative ale
componentelor principale, componentelor asociate, urme de componente şi alte
componente, sunt determinate din analiza gazului natural. În tabelul 1.2 sunt redate
conţinuturile limită ale componentelor din acesta.
Tabelul 1.2 Conţinuturile limită ale componentelor din gazul natural
Denumire component Unitate de măs. Valoare Metodă de analiză
Metan(C1) %(n/n) 75 ISO 6975:1999
Etan(C2) %(n/n) 10 ISO 6975:1999
Propan(C3) %(n/n) 3,5 ISO 6975:1999
Butan(C4) %(n/n) 1,5 ISO 6975:1999
Pentan (C5)+,Hexan (C6)+super. %(n/n) 1 ISO 6975:1999
Azot (N2) %(n/n) 10 ISO 6975:1999
Dioxid de carbon (CO2) %(n/n) 8 ISO 6975:1999
Oxigen(O2) %(n/n) 0,1 ISO 6975:1999
Hidrogen sulfurat(H2S), mg/m3 6,8 SR ISO 6326-
Etilmercaptan (C2H5SH), M/V(0)
M/V (0)
mg/m3 30, 8 4:1999
SR ISO 6326-2:
Sulf(S) total după odorizare, mg/m3 100, 4 SR ISO 6326-5
Conţinut impurităţi mecanice, g/m3 0,055 SR ISO 6326-3:
6. Presiunea maximă de lucru

Aceasta este definită ca presiunea maximă într-o reţea în condiţii normale de
exploatare. Prin condiţii normale de exploatare se înţeleg acele condiţii în care
echipamentul de exploatare nu prezintă nici o disfuncţionalitate iar debitul de gaz nu
suferă perturbaţii.
7. Presiunea nominală
Aceasta reprezintă presiunea la care un aparat din dotarea instalaţiilor
tehnologice funcţionează în condiţii nominale când este alimentat cu gazul de
referinţă corespunzător. Condiţiile nominale sunt condiţiile pentru care aparatele au
fost reglate să aibă cel mai bun randament.
8. Caracteristicile tehnice ale gazelor naturale

Temperatura gazelor naturale admisă în conducte este în corelare cu
stabilitatea izolaţiei anticorozive a conductelor de gaz, cu adâncimea de îngropare,
cu schimbul de temperatură gaze-conductă-sol şi cu cauzele perturbatoare a
temperaturii, respectiv procesele de comprimare sau laminare. Caracteristicile
tehnice cele mai importante pentru gazele naturale utilizate drept combustibil sunt
redate în tabelul 1.3.
19
Tabelul 1.3 Caracteristicile tehnice ale gazelor naturale
Cararacteristica Unitatea de
Simbol Valoare Metoda de analiză
tehnică măsură
Presiunea de alimentare Pa 1800  2400

la instalaţiile de ardere mbar 18  24
p STAS 6526:1990
pentru domeniul casnic Pa 2000
Valoarea nominală mbar 20
Temperatura gazelor
K 323,15
naturale admisă în T STAS 8374-2:1982
°C 50
conducte
9. Proprietăţile fizice ale gazelor naturale

Pentru diversele familii de gaze sau pentru grupele lor, domeniile de variaţie ale
indicelui Wobbe şi puterii calorifice sunt în conformitate cu comportarea la ardere a
acestor gaze în instalaţiile de ardere proiectate pentru gazul de bază.
În tabelul 1.4 se redau cele mai importante proprietăţi fizice ale gazului natural
utilizat drept combustibil.
Tabelul 1.4. Proprietăţile fizice ale gazelor naturale
Familia de gaze
Unitate de Metoda de
Proprietate fizică Simbol naturale
măsură analiză
Grupa AI Grupa AII
Wd
37,8 46,1
[273,15 K, MJ/m3
Indicele Wobbe 46,8 56,5 SR ISO 6976
101,325 kPa,
inferior 9028,37 11010,8 +C2:1999
V(273,15 K, kcal/m3
101,325kPa)] 11178 13494,8
Hd
26,2 34,2
Puterea [273,15K, MJ/m3
34,7 43,2 SR ISO 6976
calorifică 101,325kPa,
6252,9 8162,3 +C2:1999
inferioară V(273,15 K, kcal/m3
101,325kPa)] 8281,6 10310
Densitatea 0,55 SR ISO 6976

 -
relativă 0,70 +C2:1999
Punctul de -15 la presiune STAS 12005
- °C
rouă al apei maximă de lucru :1982
Punctul de rouă t-5, ISO
- °C
al hidrocarburilor t, temperatura gazului 6570:2001
Grad de Grad >2 SR 13406
-
odorizare olfactiv <4 :1998
20
Capitolul 2
CALCULUL HIDRAULIC AL CONDUCTELOR DE

TRANSPORT GAZE NATURALE
2.1. MIŞCAREA GAZELOR PRIN CONDUCTE
La mişcarea permanentă a unui fluid printr-o conductă cu diametrul interior d,

viteza medie de curgere se calculează cu relaţia
4Q
vm = , (2.1)
 d2
Q fiind debitul volumetric de gaz scurs prin conductă. Profilul vitezei în secţiunea
conductei depinde de regimul de curgere, definit prin numărul lui Reynolds
v d
Re = m , (2.2)

fiind vâscozitatea cinematică a fluidului. Numărul lui Reynolds poate fi scris şi în
funcţie de alţi parametri (viteza maximă a fluidului, raza interioară a conductei), dar
cea mai folosită formă în practică este aceea dată de relaţia de mai sus.
Experienţele au arătat că în tuburile cu secţiunea circulară regimul de curgere
este laminar atât timp cât numărul lui Reynolds nu depăşeşte valoarea critică
Re critic  2.300 . Cu toate că regimul laminar este relativ limitat, regimul turbulent fiind
mai frecvent întâlnit în activitatea practică, relaţiile de calcul pentru acest regim
concordă foarte bine cu rezultatele experimentale. În situaţia regimului laminar,
profilul vitezei în raport cu raza tubului este parabolic, fiind dat de relaţia
p  d 2 
v= −r2 , (2.3)
4  l  4 

iar viteza medie are valoarea
p 2
vm = d ,
32 l
p fiind căderea de presiune realizată prin frecări pe lungimea l a tubului.

În practică căderea de presiune între două puncte pentru acest regim de
curgere se calculează cu una dintre relaţiile cunoscute în literatură sub denumirea de
21
formulele Hagen-Poiseuille.
32 l v m 128 l Q
p = sau p = . (2.4)
d2  d4
În regimul de mişcare turbulent aceste relaţii îşi pierd valabilitatea. Se consideră
că, în tuburile cu secţiunea circulară, mişcarea devine complet turbulentă dacă
numărul lui Reynolds are o valoare mai mare decât cea critică; mişcarea turbulentă
dezvoltându-se complet începând cu o distanţă egală cu cel puţin (25–40)d de la
intrarea în tub. După ultimele cercetări, în condiţiile mişcării turbulente în secţiunea
tubului se pot pune în evidenţă patru domenii de variaţie a vitezei (figura 2.1).
Fig. 2.1. Delimitarea profilului vitezei în mişcarea turbulentă
Astfel, în imediata apropiere a peretelui viteza fluidului variază aproximativ liniar

cu distanţa y măsurată de la perete. În acest domeniu tensiunea de forfecare
turbulentă este neglijabilă şi, deoarece variaţia vitezei depinde de vâscozitatea
moleculară, întreaga zonă se numeşte substratul vâscos. După substratul vâscos
urmează stratul intermediar (tampon), unde tensiunile de forfecare datorită
vâscozităţii moleculare şi fluctuaţiilor de viteză sunt comparabile ca mărime.
Următorul strat fiind acela complet turbulent unde turbulenţa devine suficient de
dezvoltată pentru ca tensiunea datorită mişcării laminare să fie neglijabilă faţă de
aceea turbulentă. Deoarece viteza medie punctiformă v variază, în acest strat,
logaritmic în raport cu distanţa y măsurată de la perete, stratul se numeşte logaritmic.
În jurul axei conductei este zona turbulentă a curgerii unde turbulenţa este
complet dezvoltată. Vom nota cu v  viteza de frecare care este definită prin relaţia
0
v = , (2.5)

în care 0 este valoarea efortului tangenţial de fecare la peretele conductei. În zona

stratului logaritmic distribuţia vitezei adimensionale este dată de relaţia
22
v  v* y 
= A ln  + B. (2.6)
v*   
 
Cele mai probabile valori ale constantelor A şi B fiind 2,46 şi, respectiv, 5,67. În
zona centrală a curgerii turbulente se utilizează, pentru distribuţia vitezei, tot o relaţie
asemănătoare cu formula (2.6). Uneori, se foloseşte în această zonă o distribuţie a
vitezei sub forma
n
v max − v y
=  , (2.7)
v* R
n fiind un coeficient cu valoarea aproximativă 1,5. În mişcarea turbulentă, între viteza
de frecare v  şi viteza medie vm există relaţia

v = v m . (2.8)
8
Indiferent de caracterul mişcării în conductă, laminar sau turbulent, între viteza
medie şi debitul de fluid Q care se scurge prin conductă este relaţia
Q 2 R
vm = =  v r dr . (2.9)
 R2 R2 0
Pornind de la aceste relaţii ale vitezei se poate obţine coeficientul de rezistenţă

, într-o conductă cu secţiunea circulară. Dacă se are în vedere şi relaţia (2.6) se
găseşte una dintre corelaţiile teoretice existente între coeficientul de rezistenţă şi
numărul lui Reynolds, Re
1

(
= 2,005 lg Re  − 0,811 . ) (2.10)
J.Nikuradze a corectat, în urma datelor experimentale, coeficienţii numerici din

această relaţie scriind-o sub forma
1

(
= 2 lg Re  − 0,8 . ) (2.11)
Această relaţie asigură o bună concordanţă cu valorile lui  obţinute pe cale

experimentală. În practică s-a constatat o bună concordanţă cu rezultatele
experimentale dacă coeficientul  se calculează cu formula lui Blasius
0,3164
= , (2.12)
Re 0, 25
valabilă pentru Re < 105 şi formula lui J.Nikuradze
0,221
 = 0,0032 + 0, 237 , (2.13)
Re
valabilă în intervalul 10  Re  10 .
5 8
23
Rezultatele prezentate pot fi utilizate atât timp cât peretele interior al tubului
este considerat neted. În acest caz se observă că starea peretelui nu are nici o
influenţă asupra caracterului turbulent al mişcării. În practică, cele mai multe tuburi,
cel puţin la valori mari ale numărului lui Reynolds, nu pot fi considerate ca netede.
Din cauza rugozităţii peretelui, coeficientul de rezistenţă este mai mare decât
acela care rezultă din formulele prezentate pentru tuburile netede. Legile mişcării
turbulente prin tuburile rugoase au deci o mare însemnătate practică dar, cercetările
s-au izbit de o dificultate, şi anume de faptul că numărul parametrilor de rugozitate
este mare din cauza formelor geometrice foarte variate.
O privire de ansamblu asupra măsurătorilor mai vechi a condus la concluzia că
există două tipuri de rugozităţi. La primul dintre acestea rezistenţa este proporţională
cu pătratul vitezei medii, ceea ce înseamnă că  este independent de numărul lui
Reynolds. Acest tip se întâlneşte la rugozităţile destul de mari şi foarte dese, cum ar
fi, de exemplu, grăunţi de nisip lipiţi de perete, ciment, fier brut.
Influenţa peretelui se poate caracteriza printr-un singur parametru de rugozitate
 = 2 k s / d , denumit rugozitate relativă, unde ks este înălţimea rugozităţilor. În acest
caz coeficientul de rezistenţă depinde numai de rugozitatea relativă  .Cel de al
doilea tip de rugozitate se întâlneşte atunci când rugozităţile peretelui sunt mai
reduse sau când un număr mic de rugozităţi se află repartizate pe o suprafaţă netedă
destul de mare cum ar fi, de exemplu, ţevile din fier comercial uzuale. În acest caz
coeficientul de rezistenţă  depinde atât de rugozitatea relativă cât şi de numărul lui
Reynolds. Măsurătorile efectuate de către J. Nikuradze care a lipit, cât mai des
posibile, nisip în interiorul tuburilor de secţiune circulară au condus la această
concluzie. În figura 2.2 sunt reprezentate parţial rezultatele măsurătorilor, împreună
cu acelea corespunzătoare regimului laminar, curba 1 şi tuburile netede pentru
regimul turbulent, curbele 2, 3.
Fig. 2.2.Coeficientul de rezistenţă în funcţie de numărul Reynolds
24
Se constată că în regim laminar toate tuburile rugoase au aceeaşi rezistenţă ca

şi acelea netede. În domeniul mişcării turbulente există, pentru fiecare rugozitate
relativă, un anumit interval de valori ale numărului lui Reynolds, în care tubul rugos
are aceeaşi rezistenţă ca şi acela neted. În acest domeniu, tubul, cu toate că poate
prezenta un anumit grad de rugozitate al peretelui, este considerat neted din punct
de vedere hidraulic şi coeficientul de rezistenţă  depinde numai de numărul lui
Reynolds. Pentru acest domeniu rezultatele experimentale au arătat că
k s v
0  5. (2.14)

De la o anumită valoare a numărului lui Reynolds înainte din ce în ce mai mică,
pe măsură ce rugozitatea absolută ks creşte, curba de rezistenţă a tubului rugos se
desparte de aceea a tubului neted. Acest domeniu de tranziţie s-a delimitat în
intervalul
k s v
5  70 , (2.15)

unde coeficientul de rezistenţă  depinde în acelaşi timp şi de numărul lui Reynolds
şi de rugozitatea relativă. La valori mai mari ale numărului lui Reynolds, respectiv
pentru
k s v
 70 , (2.16)

se ajunge în domeniul complet rugos în care  depinde numai de rugozitatea relativă.
Legea logaritmică de repartiţie a vitezei u poate fi utilizată şi la tuburile rugoase
sub forma
v 1 y
= ln + B , (2.17)
v  k s
unde constanta  are aceeaşi valoare ca şi mai înainte, iar B=8,48. În general,
k s v
ultimul parametru devine o constantă pentru  70 . Dacă se admite că această

lege este valabilă şi în zona centrală a tubului, se obţine pentru y=R
v max 1 R
= ln + B , (2.18)
v  ks
iar viteza se poate scrie

v y
v = v max + ln . (2.19)
 R
Viteza medie din secţiunea tubului poate fi scrisă sub forma
vm 1 R 3

= ln + B - (2.20)
v  ks 2χ
25
deci, având în vedere relaţia (2.6), rezultă:
8 1 R 3
= ln + B - . (2.21)
  ks 2χ
Dacă se înlocuiesc constantele  şi B rezultă
1 R
= 2,005 lg + 1,692 . (2.22)
 ks
Această relaţie poate fi considerată drept formula de calcul pentru coeficientul

de rezistenţă  în domeniul complet rugos. Concordanţa cu rezultatele experimentale
ale lui J. Nikuradze este mai bună, dacă se modifică valorile coeficienţilor numerici, şi
din acest motiv, se poate scrie coeficientul de rezistenţă pentru acest regim de
curgere sub forma
−2
 d 
 =  2 lg + 1,74  . (2.23)
 2 ks 
Cel de al doilea tip de rugozităţi dau peretelui interior al conductei un caracter
semirugos, iar coeficientul  se poate calcula cu ajutorul formulei Colebrook-White.
1  2,51 k 
= −2 lg  + s  . (2.24)
  Re  3,71d 
Stabilirea pe o cale mai simplă a domeniului de netezime al conductei, deci şi a
relaţiei pentru calculul lui , se face determinând parametrii adimensionali R1 şi R2
care au expresiile
28,2843  d  d  d 
R1 =   , R2 =  689,0048 + 791,9595 lg  (2.25)
 neted  2 k s  2 ks  2 ks 
precum şi a numărului lui Reynolds din conductă. Astfel, dacă numărul lui Reynolds
Re satisface condiţia Re  R1 tubul este considerat neted din punct de vedere
hidraulic şi pentru Re  R2 tubul este complet rugos. În situaţia în care Re este
cuprins între R1 şi R2 conducta are o comportare semirugoasă. Coeficientul  neted se
calculează pentru regimul de curgere turbulent şi conductă netedă.
2.2.REZISTENŢE LOCALE
În anumite puncte ale conductei unde sunt montate armături, aparate sau unde
conducta îşi modifică secţiunea sau direcţia, se produc pierderi de presiune locale
date de formula
26
v 2m
p =  . (2.27)
2
Coeficientul de rezistenţă locală  depinde, în special, de geometria armăturii
sau a punctului unde conducta îşi modifică secţiunea sau direcţia. În general, s-a
stabilit că la numere Reynolds mici, coeficientul de rezistenţă  depinde şi de
regimul de mişcare. În unele situaţii, cum ar fi la schimbarea secţiunii şi a direcţiei
unei conducte, s-au stabilit relaţii pentru calculul coeficientului de rezistenţă locală  .
În punctele unde se produce devierea vânei de fluid (curbe, ramificaţii, robinete etc.)
nu se poate stabili mărimea coeficientului  decât pe cale experimentală.
Dacă într-un anumit punct al conductei, aceasta îşi modifică brusc secţiunea de
la valoarea A1 la A2, vâna de fluid se contractă, producându-se o pierdere locală de
presiune, coeficientul de rezistenţă locală se calculează cu relaţia
2
1 
 =  − 1 , (2.28)
 
 fiind raportul dintre secţiunea contractată a vânei de fluid şi secţiunea A2.
În tabelul 2.1 se redau valorile coeficientului  în funcţie de raportul A2/A1 şi de
gradul de rotunjime al muchiilor care fac trecerea de la conducta cu diametrul mai
mare la conducta cu diametrul mai mic. Pierderea de presiune locală se calculează
cu viteza medie din secţiunea A2. În situaţia unei treceri bruşte de la o secţiune mai
mare A1 la una mai mică A2, coeficientul de rezistenţă locală, dacă la pierderea de
presiune locală se utilizează viteza medie din secţiunea A1, se calculează cu relaţia
 = (1 − A1 / A2 )2 . (2.29)
Tabelul 2.1.  în funcţie de A2/A1
A2/A1
Specificaţie 0 – 0,2 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1,0

Muchii ascuţite 0,35 0,29 0,22 0,17 0,10 0,05 0,01 0
Muchii uşor răsfrânte 0,11 0,09 0,07 0,05 0,03 0,02 0 0
Muchii uşor rotunjite 0,01 0,01 0,01 0,01 0 0 0 0
Muchii bine rotunjite 0 0 0 0 0 0 0 0
Dacă o conductă cu secţiunea A1 se racordează treptat la o altă conductă cu

secţiunea A2, şi unghiul  nu depăşeşte 7-8o, coeficientul  se poate calcula cu
relaţia
(
 = 0,15 1 − A12 / A22 , ) (2.30)
pierderea de presiune fiind raportată la viteza medie a fluidului din secţiunea A1. În
situaţia în care secţiunea A1 se reduce, de asemenea, treptat la o altă secţiune mai
27
mică A2, pierderea de presiune locală se poate neglija. Pentru coturile fără rotunjiri
coeficientul de rezistenţă locală poate fi calculat cu formula
 
 = 0,946 sin 2 + 2,047 sin 4 . (2.31)
2 2
În situaţia unui cot cu raza de curbură R care satisface condiţia d  2 R  5 d ,
coeficientul de rezistenţă locală se poate calcula cu formula lui Weissbach
 d  
3,5
 = 0,31 + 0,16    , (2.32)
  R   90
 fiind unghiul cotului introdus, în grade.
2.3. CALCULUL HIDRAULIC AL CONDUCTELOR PENTRU GAZE
Pentru un gaz real, ecuaţia de stare este
= Z ( p, T ) R T ,
p
(2.33)

în care Z( p, T ) este factorul de abatere de la legea gazelor perfecte.
În cazul evoluţiei izoterme, ipoteză unanim acceptată în cazul mişcării gazelor
prin conducte, se poate scrie
p p
= 1 , (2.34)
 Z 1 Z1
Z şi Z1 fiind factorii de abatere corespunzător stărilor in situ, ( p, T ) şi respectiv, de
referinţă, (p1, T1).
Din ultima egalitate se deduce uşor , mărime ce se introduce în ecuaţia de
mişcare, care capătă forma

 dp + ( v)2 dx = 0 . (2.35)
2d
Densitatea  este funcţie de presiunea p. Dacă se integrează între punctul

iniţial, toate mărimile având în acest punct indicele 1, şi un punct oarecare, situat la
distanţa x de punctul iniţial, se găseşte
p1

  dp =( v ) 2 d x ,
2
(2.36)
p
deoarece produsul  v este constant. De altfel,
28
p1
1 p1
p
  dp = p1
Z1 
Z
dp . (2.37)
p p
Dacă se scrie
p1
p dp 1 p1 d p 2 1 2 ( ) (
2 1
 Z = 2  Z = 2 p1 − p Z ) (2.38)
p p
se găseşte
p Z 
p 2 = p12 − (1 v1 )2 1 x, (2.39)
1 Z1 d
unde 1/ Z reprezintă valoarea medie a factorului 1/Z în intervalul de presiune [p1, p].
Dacă se cunoaşte presiunea iniţială a gazelor, Z1 este determinat. Prin
integrare grafică, din reprezentarea funcţiei 1/Z sau utilizând formulele de definiţie, se
poate calcula 1/Z între presiunile p1 şi p. Presiunea p nu este cunoscută dar se poate
estima, cu oarecare aproximaţie, din formula (2.39). Aceeaşi relaţie se poate utiliza
pentru obţinerea căderii de presiune şi a debitului între două puncte situate la
distanţa l, unde presiunile au valorile p1 şi, respectiv, p2
p Z 
p12 − p 22 = (1 v1 )2 1 l. (2.40)
1 Z1 d
Acum Z se consideră între presiunile p1 şi p2. Dacă se introduce debitul la

presiunea p1 rezultă
16 Q12 Z 
p12 − p 22 = 1 p1 l. (2.41)
2 Z1 d 5
Pentru precizarea valorii debitului, se defineşte starea normală de referinţă pN şi

masa specifică N şi debitul corespunzător QN. Rezultă egalitatea
1
QN = Q1 . (2.42)
N
Considerând şi o evoluţie izotermă a gazului, relaţia (2.41) se mai scrie
Q2 T Z 
p12 − p22 = 16 N  N pN 1 l. (2.43)
2 TN Z N d 5
În această expresie T1 este temperatura la intrarea în conductă, ZN fiind funcţie

de pN şi TN. Introducând densitatea relativă a gazelor  =  N / aN , aN fiind
densitatea aerului corespunzătoare stării normale, constanta aerului Ra are, în funcţie
de constanta gazelor R, valoarea
Ra = R  . (2.44)
29
Cu aceste notaţii, debitul QN are expresia

T
QN = Z N Ra
(p12 − p 22 )d 5 . (2.45)
4 pN  T1 Z l 
Dacă se introduce ZN=1 şi se utilizează valoarea cunoscută a constantei aerului

Ra=286,79 J/kgK rezultă
T
Q N = 13,3006 N
(p12 − p 22 )d 5 , (2.46)
pN  T1 Z l 
debitul QN fiind exprimat în metri cubi normali pe secundă (m3N/s).

Considerând şi valorile de referinţă TN=273,15 K şi pN=1,01325 N/m2, rezultă
Q N = 0,035855
(p12 − p 22 )d 5 . (2.47)
 T1 Z l 
De multe ori, datorită simplităţii, se utilizează, în transportul gazelor prin

conducte, pentru coeficientul de rezistenţă formula lui Weymouth
 = 0,009407 / 3 d , (2.48)
diametrul interior d fiind introdus în metri.
Cu această relaţie rezultă expresia debitului de gaze
Q N = 0,369683 d 8/3 (p12 − p 22 ) . (2.49)

 T1 Z l
În multe calcule, este mai uşor să se introducă modulul debitului K definit astfel
0 ,369683 d 8 / 3
K= . (2.50)
 Z T1
În relaţiile obţinute apare temperatura T1 a gazelor la intrare în conductă şi,

potrivit ipotezei făcute, rămâne aceeaşi pe toată lungimea conductei.
Această aproximaţie se răsfrânge asupra valorii integralei din (2.41), în care
densitatea este de fapt funcţie şi de temperatură
 Z T
 = 1 1 1 p. (2.51)
p1 Z T
Temperatura T este funcţie de distanţa x care, la rândul acesteia, poate fi

exprimată ca funcţie de presiunea p prin scrierea unei relaţii de tipul p=p(x). Din
acest motiv, se poate scrie
T (x ) = T x( p ) = T ( p ) (2.52)
şi formula generalizată a valorii medii devine
30
p1
1 T p1 p
  ( p ) dp = p1
Z1 1  dp , (2.53)
p T pZ
unde 1/ T este valoarea medie a raportului 1/T în intervalul de presiuni [p1, p2].
Evident că admiterea unor valori medii ale factorului de abatere Z, temperaturii
şi coeficientului de rezistenţă în formula debitului introduce unele erori. Dacă se
admite pentru factorul de abatere Z dependenţă de p şi se defineşte factorul mediu
de abatere Z dat de relaţia
p1
1
Z =  Z dp (2.54)
p1 − p 2 p
2
şi o altă relaţie a factorului mediu de abatere, definită asemănător în raport cu

temperatura pe intervalul [T1, T2]
1 T1
Z=  Z dp . (2.55)
T1 − T2 T2
În multe situaţii practice, pentru temperatura medie Tm şi presiunea medie pm în

raport cu valorile T1 şi T2 şi, respectiv, p1 şi p2, se admit relaţiile simplificate
T1 + 2 T2 2  p 22 

Tm = , m
p = p + (2.56)
3  
1
3 p1 + p 2 
2.4. CALCULUL CONDUCTELOR COMPLEXE PENTRU GAZE
Relaţia de calcul a debitului de gaze în regim staţionar se poate scrie, având în

vedere expresia debitului de gaze şi aceea a modulului de debit sub forma
Q2
p12 − p22 = l, (2.57)
K2
p1 şi p2 fiind presiunile la capetele conductei cu lungimea l.
La conductele complexe în serie, unde debitul Q este acelaşi în toate
tronsoanele, se poate scrie, pentru un tronson oarecare i,
Q2
pi2 − pi2+1 = li (2.58)
Ki2
şi prin însumare pentru cele n tronsoane rezultă

n l
p12 − pn2+1 = Q 2  i . (2.59)
2
i =1 Ki
31
Debitul transportat are valoarea

1
Q= p12 − p n2+1 . (2.60)
n l
 i2
i =1 K i
Dacă se defineşte conducta echivalentă ca fiind acea conductă simplă prin care
se transportă tot debitul Q având la extremităţile conductei presiunile p1 şi pn+1,
rezultă dependenţa dintre elementele conductei echivalente (lungimea le, modelul
echivalent Ke) cu ale sistemului complex de conducte
K e2 1
= . (2.61)
le n li
 2
i =1 K i
Egalitatea rezultată poate fi soluţionată în raport cu fiecare din necunoscutele le

sau Ke..
La conductele în paralel se poate scrie, pentru o ramură oarecare i, debitul ce
se transportă prin tronson
Ki
Qi = p12 − p22 . (2.62)
li
Deoarece debitul total este dat de suma tuturor debitelor, rezultă expresia
acestuia
n n K
Q =  Qi = p12 − p22  i . (2.63)
i =1 i =1 li
Dacă se introduce şi la acest sistem complex conducta echivalentă, rezultă

Ke n Ki
= . (2.64)
le i =1 l i
În numeroase cazuri, în diferite puncte ale unei conducte se colectează sau se

distribuie anumite cantităţi de gaze.
Indiferent de situaţie, pe un tronson oarecare i, cu lungimea li şi diametrul
interior di, pe care se vehiculează debitul Qi, se poate scrie
Ki
Qi = pi2 − pi2+1 , (2.65)
li
de unde se deduce diferenţa
2 2 Qi2
p i − p i +1 = li . (2.66)
K i2
32
Prin aplicarea acestei formule la toate tronsoanele şi prin însumare se găseşte

n Qi2
p12 − pn2+1 = l (2.67)
2 i
i =1 Ki
Presiunea în punctul final al unui tronson m, notată cu pm+1 se poate exprima fie
în funcţie de presiunea iniţială
m Q2
p12 − pm +1  2 li ,
2
= i (2.68)
i =1 Ki
fie în funcţie de presiunea finală

n Qi2
2
pm 2
+1 − pn +1 =  l . (2.69)
2 i
i = m+1 Ki
2.5. MĂRIREA CAPACITĂŢII DE TRANSPORT A CONDUCTELOR
Există posibilitatea de creştere a debitului transportat printr-o conductă, ceea

înseamnă că se măreşte capacitatea de transport, datorită creşterii consumului sau a
producţiei de gaze.
Teoretic se poate mări debitul transportat, fie prin creşterea parametrilor
tehnologici de transport, cum este presiunea diferenţială ( p12 − p 22 ), sau dacă este
menţinut constant acest parametru, prin montarea unei intercalaţii cu diametrul
interior mai mare decât al conductei date sau realizând o derivaţie pe conductă. În
prima situaţie posibilă de realizat, debitul Q se poate mări la valoarea Q1 dacă
pătratul presiunii p 2 = p12 − p 22 se măreşte la p’2. Această mărire de la p2 la p’2
se poate efectua fie prin creşterea presiunii de la presiunea p1 la p1’, sau prin
reducerea presiunii de la punctul final p2 la valoarea p2’. În cazul când presiunile de
la capetele conductei p1 şi p2 rămân nemodificate, mărirea capacităţii de transport se
poate realiza prin montarea unei intercalaţii de lungime x şi diametrul interior d1, care
este mai mare decât al conductei date d. Dacă se admite că indiferent de debitul
transportat modulul de debit depinde doar de diametrul interior al conductei, se poate
deduce cu uşurinţă
  Q    K  
2 2
x = l 1 −   / 1 −    , (2.70)
  Q1     K1  
unde K este modulul de debit pentru diametrul d, iar K1 pentru diametrul mărit d1.
În cazul în care se alege lungimea x se poate determina diametrul intercalaţiei
33
din expresia modulului de debit K1 aferent diametrului d1

K
K1 = . (2.71)
l   Q  
2
1 − 1 −  
x   Q1  
 
Dacă se adoptă realizarea unei derivaţii cu diametrul d1 pentru creşterea
capacităţii de transport de la debitul Q la Q1, prin calcul se obţine egalitatea
K2
Q12
2
Q12 K12
Q
2
l=
2
(l − x ) + x .
2 1
(2.72)
K K  K x1 
1 + 
 K x 
 1
Relaţia a fost obţinută din condiţia ca presiunile p1 şi, respectiv, p2 la capetele

conductei prin care se transportă debitul Q şi Q1 să fie aceleaşi. Creşterea de la
debitul Q la Q1 se realizează prin montarea unei derivaţii cu lungimea x1 şi diametrul
interior d1.
Porţiunea derivată din conductă are lungimea x. Cu K şi K1 s-au notat modulele
de debit pentru conductele cu diametrele interioare d şi, respectiv, d1. De această
dată, diametrul d1 poate avea şi o valoare mai mică decât d. Relaţia (2.72) poate fi
utilizată pentru obţinerea lungimii x dacă se cunosc mărimile x1 şi K1, ceea ce
înseamnă că este ales diametrul interior al derivaţiei d1.
Tot relaţia (2.72), dacă sunt date lungimile x şi x1, poate fi soluţionată în raport
cu modulul de debit k1 din care se determină diametrul interior al derivaţiei d1.
La obţinerea relaţiei (2.72) s-a considerat, de asemenea, că modulele de debit k
şi k1 depind numai de diametrele interioare d şi, respectiv, d1. Această ipoteză este
apropiată de realitate, deoarece, aşa cum se observă din relaţia modulului de debit,
singurul parametru care ar putea să fie variabil este factorul de abatere.
În situaţia unui regim termic constant, doar presiunea ar putea influenţa acest
parametru. Or, pentru presiuni relativ scăzute, cum sunt acelea din practica
distribuţiei, factorul de abatere de la legea gazelor perfecte poate fi considerat egal
cu unitatea.
În practică există situaţii când sunt realizate reţele complexe de conducte
pentru distribuţia gazelor. Indiferent de gradul de complexitate al unei reţele de
distribuţie, aceasta poate fi redusă la un sistem de două conducte prin care se
transportă debitele Q1 şi, respectiv, Q2. Considerând modulele de debit pentru cele
două conducte k1 şi respectiv k2, printr-un calcul simplu se pot calcula debitele Q1 şi
Q2 în funcţie de debitul total Q transportat prin reţea, având în vedere egalitatea
Q = Q1 + Q2 şi faptul că pe cele două lungimi ale conductelor l1 şi l2 are loc aceeaşi
cădere de presiune. Din aceste condiţii se găseşte
34
K1 l2
K2 l1 1
Q1 = Q , Q2 = Q. (2.73)
K l2 K l2
1+ 1 1+ 1
K2 l1 K2 l1
În cazul în care la punctul de intrare şi acela de ieşire sunt racordate n

conducte, problema determinării debitului de pe fiecare tronson se află calculând mai
întâi debitul prin primul tronson, iar debitul ce se transportă prin celelalte (n-1)
tronsoane se obţine admiţând că acestea formează un sistem complex care este în
paralel cu primul tronson.
Apoi, din sistemul complex în paralel de conducte, se determină pe rând debitul
pe fiecare tronson care formează reţeaua de distribuţie a gazelor.
În situaţia în care o ramură a reţelei este formată din mai multe conducte legate
în serie sau în paralel, mai întâi se calculează conducta simplă echivalentă aceleia
complexe şi apoi se aplică calculul propus mai înainte.
Dacă sunt două tronsoane de conductă având lungimile l1 şi l2 modulele de
debit K1 şi K2, debitul transportat prin acest sistem are mărimea
p12 − p 22
Q= , (2.74)
l1 l2
+
K12 K 22
p1 şi p2 fiind presiunile la extremităţile celor două tronsoane de conducte. În situaţia a

n tronsoane de conducte legate în serie, fiecare cu lungimile li şi modulele de debit Ki
(i=1, 2,..., n), debitul transportat prin acest sistem complex are expresia
p12 − p 22
Q= , (2.75)
n l
 i
2
i =1 K i
în care p1 şi p2 au aceleaşi semnificaţii ca şi în cazul a două tronsoane legate în

serie.
Pentru cazul simplu în care la capătul final al primului tronson de conductă s-ar
extrage debitul Q1, urmând ca pe cel de-al doilea tronson să se transporte debitul Q-
Q1, debitul care se poate vehicula pe sistemul de două conducte legate în serie
satisface relaţia
p12 − p 22
Q= , (2.76)
2
l1  Q  l2
+ 1 − 1 
K12  Q  K2
2
35
formulă ce o include şi pe aceea stabilită anterior, dacă se introduce Q1=0, ceea ce

ar corespunde cu situaţia în care nu se extrage un anumit debit din sistem.
Dacă tot în punctul în care se extrage Q1 se consideră că s-ar introduce debitul
Q1, relaţia (2.76) rămâne valabilă, numai că la numitorul fracţiei se înlocuieşte (1-
Q1/Q)2 cu (1+Q1/Q)2.
2.6. CONDUCTE DE GAZE DE JOASĂ PRESIUNE
În situaţia în care presiunea din conductă este cu puţin mai mare decât
presiunea atmosferică pa, formulele de calcul pot fi simplificate. Astfel, dacă se
introduce
p12 − p22 = ( p1 − p2 )( p1 + p2 )  2 pa ( p1 + p2 ) (2.77)
şi se consideră Z=1, deoarece presiunea este apropiată de cea atmosferică, relaţia

debitului capătă forma
p1 − p 2
Q = 1,66,4189 d 8 / 3 . (2.78)
 l T1
Această formulă se aplică în cazul în care presiunea din conductă este mai
mare decât presiunea atmosferică pa cu 200 până la 400 mm H2O.
Eroarea introdusă prin utilizarea acestei relaţii nu depăşeşte 1,2 %.
36
Capitolul 3
STAŢII DE COMPRESOARE
3.1. GENERALITĂŢI
Presiunea necesară pentru transportul gazelor naturale prin conductele

magistrale se realizează în staţiile de compresoare. În cazul gazelor naturale,
transportul se poate realiza, în principiu, într-o primă etapă, utilizându-se presiunea
de zăcământ. Când aceasta nu mai este suficientă, pentru asigurarea debitului
prevăzut se instalează o staţie de compresoare în punctul iniţial al conductei şi un
număr de staţii intermediare pe traseul acesteia.
Staţia de compresoare din punctul iniţial al conductei se deosebeşte de cele
intermediare prin aceea că în cadrul acesteia există instalaţia de uscare a gazelor,
atunci când această operaţie este necesară. De asemenea, dacă gazele conţin
hidrogen sulfurat sau bioxid de carbon, instalaţiile respective de purificare se află tot
în cadrul staţiei din punctul iniţial al conductei.
Presiunea de refulare a staţiei din punctul iniţial al conductei este, în general,
aceeaşi ca şi la staţiile intermediare, care au toate aceeaşi construcţie.
Aşa cum s-a amintit, la începerea exploatării unui zăcământ de gaze naturale,
presiunea acestuia poate fi suficientă pentru ca staţia din punctul iniţial să nu
funcţioneze de loc, sau să funcţioneze cu un raport mic de comprimare. Pe măsură
ce presiunea de zăcământ a gazelor scade, acest raport de comprimare creşte,
ajungând să fie egal cu cel al staţiilor intermediare sau chiar să-l depăşească.
Procesul de comprimare se realizează cu ajutorul agregatelor numite
compresoare, care pot fi de mai multe tipuri. Există astfel compresoare volumice, în
care creşterea presiunii gazelor se realizează prin reducerea volumului acestora. În
transportul gazelor, se utilizează, din această categorie, compresoarele cu piston, cu
una sau mai multe trepte de comprimare. O altă categorie este formată din
compresoarele centrifuge, cu unul sau mai multe etaje şi din compresoarele axiale,
creşterea presiunii realizându-se prin intermediul energiei cinetice transmise gazelor.
Mai pot fi luate în consideraţie şi compresoarele cu jet, în care creşterea
presiunii se realizează într-un difuzor, după ce într-o cameră de amestec se destinde
un gaz de presiune înaltă care aspiră un gaz de presiune joasă. Raportul de
comprimare se defineşte ca valoarea raportului dintre presiunea gazelor la refularea
din compresor şi presiunea gazelor la aspiraţia în compresor.
37
La compresoarele cu piston, procesul de comprimare este însoţit de o

creştere apreciabilă a temperaturii gazelor. Din acest motiv, la conducte se utilizează
o singură treaptă de comprimare, cu un raport astfel stabilit încât temperatura
gazelor să nu depăşească la refulare 333,15 K, pentru a se evita astfel necesitatea
răcirii. Pentru transportul la distanţă al gazelor naturale extrase din schele, este
necesar uneori să se recurgă la comprimarea în mai multe trepte, cu răcirea
intermediară a gazelor, astfel ca temperatura finală a acestora să nu depăşească
limita prescrisă.
Compresoarele centrifuge sunt utilizate frecvent în transportul gazelor prin
conducte magistrale, prezentând o serie de avantaje faţă de compresoarele cu
piston. Astfel, compresoarele centrifuge au un gabarit redus, o fiabilitate ridicată şi
prezintă posibilitatea de a realiza rapoarte de comprimare relativ mici, cu randamente
destul de mari. De asemenea, aceste compresoare au un consum redus de ulei, nu
sunt sensibile la impurităţile din gaze, iar reglarea parametrilor se realizează prin
variaţia turaţiei. Există însă şi unele dezavantaje faţă de compresoarele cu piston şi
anume faptul că temperatura la refulare, pentru un raport de comprimare dat, este
mai mare la compresoarele centrifuge, iar domeniul acestora de utilizare este mai
restrâns (debite peste 45 Stm3/s şi presiuni sub 100 bar). Compresoarele axiale nu
se utilizează direct la comprimarea gazelor, dar intră în componenţa turbinelor de
gaze care antrenează compresoarele centrifuge.
Compresoarele cu jet sunt aparate fără piese în mişcare care servesc la
antrenarea şi comprimarea gazelor cu ajutorul unui curent de gaz în mişcare. Un
astfel de compresor se compune dintr-un dispozitiv de accelerare a curentului de
gaze, o cameră de amestec şi un dispozitiv static de comprimare a amestecului de
gaze (difuzor).
În general, comprimarea gazelor pentru transportul prin conducte se realizează
fie cu motocompresoare (compresoare cu piston antrenate de motoare cu explozie,
cu axul motor comun), fie cu turbocompresoare (compresoare centrifuge antrenate
de turbine cu gaze). Antrenarea cu motor electric prezintă unele avantaje principale,
dar se utilizează mai puţin, deoarece turaţia unui astfel de motor este constantă, iar
costul energiei electrice este ridicat. Turbinele cu gaze care antrenează
compresoarele centrifuge prezintă un compresor axial care comprimă aerul, utilizat la
combustia gazelor în camerele de ardere şi la diluarea gazelor arse, în scopul
scăderii temperaturii acestora. Turbina are două trepte, una servind la antrenarea
compresorului axial, iar cealaltă, la antrenarea compresorului centrifugal. În ultimul
timp, se utilizează tot mai frecvent turbine cu gaze de tip aviatic, care au un
randament mai ridicat.
Compresoarele de gaze trebuie să aibă posibilitatea de a funcţiona cu presiuni
variabile la aspiraţie şi la refulare. Necesitatea acestei funcţionări cu parametri
variabili impune condiţia de reglare. La compresoarele cu piston, reglarea continuă,
în anumite limite, se poate realiza prin variaţia turaţiei. În limite mai largi, se poate
obţine o reglare în trepte prin spaţii moarte variabile, prin ridicarea supapelor de
38
aspiraţie sau prin combinarea acestor două modalităţi. La compresoarele centrifuge,

reglarea se obţine prin variaţia, în limite destul de largi, a turaţiei turbinei cu gaze.
Agregatele de comprimare se montează în staţiile de compresoare, în clădiri
sau în barăci metalice. În staţiile de compresoare mai există instalaţia de măsurare a
parametrilor (debit, presiuni, temperaturi), instalaţia de reţinere a uleiului, în cazul
compresoarelor cu piston şi instalaţia de răcire, atunci când temperatura de refulare
depăşeşte limita stabilită. Atunci când se utilizează compresoare cu piston cu mai
multe trepte, se prevede şi răcirea intermediară a gazelor. Agregatele de comprimare
sunt prevăzute cu instalaţii de ungere, circuite de reglare şi dispozitive de protecţie
contra avariilor. Instalaţiile de comprimare actuale sunt prevăzute cu camere de
comandă, în care există tablouri cu aparatele de măsură şi control şi de unde se
efectuează pornirea şi oprirea agregatelor.
Staţiile de comprimare trebuie asigurate cu utilităţi (combustibil, energie, apă
etc.), precum şi cu anexele administrative, spaţiile de protecţie şi împrejmuire.
Clădirile în care se află compresoarele trebuie amplasate la distanţe
corespunzătoare faţă de celelalte construcţii şi de căile de comunicaţii pentru a se
preveni posibilitatea comunicării unei surse de foc la instalaţiile de comprimare. În
jurul clădirilor se prevede posibilitatea de acces a mijloacelor de combatere a
incendiilor. Echipamentul şi cablurile electrice trebuie să fie de tipul corespunzător
acestui scop, instalaţiile improvizate fiind strict interzise. Distanţele dintre staţiile de
compresoare şi alte obiective, precum şi distanţele dintre elementele din incinta unei
staţii trebuie să corespundă normelor legale, ca şi mijloacele de prevenire şi
combatere a incendiilor. În figura 3.1 este reprezentată schema unei staţii dotate cu
patru compresoare centrifugale antrenate de turbine cu gaze cu două axe.
Fig. 3.1. Schema unei staţii cu patru compresoare centrifuge antrenate de turbine cu gaze
39
În fiecare staţie de compresoare trebuie să existe posibilitatea întreruperii

rapide a alimentării cu gazele care se comprimă, a alimentării cu gaze combustibile,
a curentului electric şi a refulării gazelor din instalaţie. Coşurile de refulare se
amplasează la distanţe suficiente de orice sursă de foc.
Compresoarele sunt prevăzute cu dispozitive automate de oprire înainte de a
se atinge viteza maximă şi cu supate de siguranţă care să nu permită creşterea
presiunii cu mai mult de 10% peste cea maximă.
Conductele de alimentare cu gaze combustibile a compresoarelor sunt
prevăzute cu ventile de siguranţă care întrerup alimentarea atunci când agregatele
sunt oprite. Compresoarele sunt echipate cu dispozitive de oprire sau alarmă pentru
situaţiile în care ungerea sau răcirea sunt necorespunzătoare. Conductele din incinta
staţiei se probează la dublul presiunii de regim, iar robinetele de pe aceste conducte
trebuie să fie uşor accesibile.
3.2. NOŢIUNI GENERALE DESPRE COMPRESOARE
a. Necesitatea comprimării gazelor.

În industria extractivă de hidrocarburi, compresoarele sunt folosite astfel:
• în activitatea de extracţie şi de transport a gazelor naturale pentru:
- comprimarea gazelor la pornirea din schelă;
- comprimarea gazelor pe conductele de transport;
- comprimarea gazelor în cadrul unor procese de tratare a gazelor etc;
• în activitatea de extracţie a ţiţeiului, compresoarele se folosesc pentru:
- comprimarea gazelor pentru a fi utilizate la exploatarea în erupţie
artificială (gaz – lift) a sondelor de ţiţei;
- aspiraţia gazelor din coloanele sondelor de ţiţei în pompaj de adâncime şi
comprimarea acestor gaze pentru a le transporta la staţiile de
degazolinare;
- comprimarea gazelor care se injectează în strat în cadrul unor procese
de recuperare secundară;
- comprimarea gazelor dezbenzinate pentru transportul acestora pe
conducte.
b. Tipuri de compresoare.
După principiul de funcţionare, compresoarele utilizate în industria extractivă de
hidrocarburi se împart în două categorii mari: compresoare volumetrice, care pot fi cu
40
piston sau rotative şi compresoare centrifuge, care pot fi: turbocompresoare,

turbosuflante şi ventilatoare. Compresoarele volumetrice funcţionează pe principiul
măririi spaţiului la aspiraţie şi micşorării lui la refulare – prin mişcare rectilinie, la
compresoarele cu piston sau prin mişcare de rotaţie, la cele rotative.
Compresoarele cu piston realizează rapoarte de comprimare de 3,5…5 pe un
cilindru, putându-se lucra cu cilindri în serie, iar cele rotative – de 1,2…1,5, având în
schimb debite foarte mari. Compresoarele cu piston se clasifica după următoarele
criterii:
• După modul de lucru al pistonului (sau pistoanelor) sunt: compresoare cu
simplu efect, care lucrează pe o singură faţă a pistonului şi compresoare cu
dublu efect, care lucrează pe ambele feţe ale pistonului.
• După numărul de cilindri sunt: compresoare cu unul, doi sau mai mulţi cilindri.
• După poziţia cilindrilor sunt: compresoare orizontale şi compresoare verticale.
• După numărul de etaje (trepte de comprimare) sunt: compresoare monoetajate
(cu unul, doi sau mai mulţi cilindri în paralel) şi compresoare multietajate, de
obicei cu două sau trei etaje, având cilindri cu diametru descrescător,
lucrând in serie. Se construiesc şi compresoare în tandem, care au două
pistoane de diametre diferite, montate pe aceeaşi tijă.
• După modul de acţionare sunt: compresoare acţionate prin curele de
transmisie, de un motor şi motocompresoare antrenate direct de motoare
termice. În acest din urmă caz, motorul şi compresorul au batiul şi arborele
cotit comune.
• După mărimea presiunii de refulare sunt: compresoare de joasă presiune
(0.7...9,8 MPa), medie presiune (în jur de 5 MPa) şi înaltă presiune (5...20
MPa).
Compresoarele centrifuge funcţionează pe principiul forţei centrifuge,
respectiv, prin imprimarea unei viteze foarte mari particulelor de gaze, realizându-se
o energie cinetică mare, care apoi se transformă în energie potenţială.
c. Alegerea tipului de compresor.
Comprimarea gazelor se poate realiza cu compresoare cu piston sau cu
compresoare centrifuge. Alegerea agregatului este determinată de următorii factori:
Raportul de comprimare sau raţia de comprimare. Acest parametru
reprezintă capacitatea de comprimare a unui agregat sau a unei staţii de
compresoare, fiind exprimat prin raportul dintre presiunea de refulare, pr şi presiunea
de aspiraţie, pa, (r = pr/pa).
La compresoarele cu piston, din cauza rezistenţei opuse de supape, aspiraţia
nu începe exact la presiunea pa, ci la o valoare mai scăzută, iar refularea nu începe
la presiunea pr, ci la o valoare mai ridicată. Pierderile de presiune prin supape au
valori însemnate, în special la rapoarte de comprimare mai mici de 1,4. Din acest
41
motiv, la valori ale lui r mai mici de 1,4 şi debite mai mari de 4 milioane Stm 3/zi, sunt
indicate compresoarele centrifuge, care nu au supape şi pierderile de presiune în
agregat sunt neînsemnate.
La compresoarele centrifugale, procesul de comprimare se produce în mod
diferit faţă de compresoarele cu piston. Gazul este accelerat între paletele rotorului,
imprimându-i-se o viteză mare, ceea ce duce la crearea de energie cinetică. Cea mai
mare parte din această energie, în paletele difuzorului, se transformă în energie
potenţială (presiune), iar o mică parte, datorită frecărilor, se transformă în căldură.
Pentru a se obţine o creştere sensibilă a presiunii, este necesar ca viteza periferică a
rotorului să fie foarte mare şi anume circa 250 m/s. Din această cauză nu se pot
construi compresoare centrifuge într-o singură treaptă pentru debite mici (sub 2,5 mil.
Stm3/zi), care să funcţioneze cu randamente bune. La compresoarele centrifuge,
raţia este limitată de vitezele periferice pe care le pot suporta materialele din care se
confecţionează rotorii. Raţia de comprimare pe agregat este cuprinsă între 1,05 şi
1,4, corespunzător turaţiilor de 3 000…10 000 rot./min.
Pe baza acestor caracteristici constructive se alege tipul şi modul de montare a
compre-soarelor, astfel:
 compresoare cu piston, care realizează raţii mari de comprimare, cu debite
mici, se montează în paralel;
 compresoare centrifuge, care realizează raţii mici şi debite mari, se montează în
serie.
Antrenarea. Compresoarele, în funcţie de tipul lor, sunt antrenate diferit, astfel:
• Compresoarele cu piston sunt echipate cu motoare electrice sau termice,
cilindrii motorului având biele cuplate pe un ax comun. De regulă, cilindrii
motori sunt verticali, iar cei compresori sunt orizontali. Dacă debitul poate fi
menţinut constant, antrenarea cu motoare electrice este avantajoasă, având
în vedere simplitatea instalaţiei, a pornirii, a întreţinerii etc. Motoarele
termice folosite sunt, de regulă, motoare pe gaze.
• Compresoarele centrifuge pot fi echipate cu motoare electrice sau termice,
motoare cu pistoane libere, turbine cu gaze sau cu abur şi turbine de
destindere, care folosesc energia de destindere a gazului de la presiunea
din conducta de transport, la presiunea de utilizare a gazelor. Avantajul
turbinelor de gaze este conferit de turaţia mare ce poate fi realizată, având
posibilităţi de variaţie şi reglare în limite largi.
Consumul de combustibil. În ceea ce priveşte consumul de combustibil,
motoarele termice, cu supraalimentare, sunt mai economice, ajungând la
randamente totale de circa 40%, în timp ce turbinele cu gaze, chiar dacă au
recuperator de căldură, realizează randamente de sub 35%.
Consumul de lubrifianţi. În comparaţie cu motoarele termice, turbinele au
consum foarte redus de lubrifianţi (aproximativ 10 %).
42
Agregate de rezervă. Pentru a stabili numărul de agregate de rezevă se are în

vedere că un compresor cu piston trebuie revizuit după circa 500 ore de funcţionare,
pe când la turbinele cu gaze, durata medie de serviciu, între două revizii este de 8–
10 ori mai mare (25 000 ore).
Apa de răcire. Motoarele termice, ca şi compresoarele cu piston, necesită
cantităţi mari de apă pentru răcire, iar de turbinele cu gaze şi compresoarele
centrifuge, funcţionează fără apă de răcire.
Numărul treptelor de comprimare. În schele se utilizează de obicei pentru
comprimarea gazelor, compresoare cu două trepte. Pentru transportul gazelor, în
staţiile intermediare, comprimarea se realizează, de regulă, într-o singură treaptă.
Modul de comprimare la compresoarele cu piston: când comprimarea se
realizează pe o singură faţă a pistonului, compresorul este cu simplu efect, iar când
comprimarea se face pe ambele feţe ale pistonului, compresorul este cu dublu efect.
Aşezarea cilindrilor la compresoarele cu piston: cilindrii pot fi montaţi orizontal,
vertical, în V sau W, fie în paralel (compound), fie în serie (în tandem sau cu pistoane
diferenţiale).
3.3. COMPRESOARE CU PISTON
3.3.1. COMPRIMAREA ÎNTR-O SINGURĂ TREAPTĂ
La un compresor cu piston, comprimarea se realizează în cilindrul compresor,

unde - prin deplasarea pistonului - se reduce volumul specific al gazului, pe măsură
ce presiunea creşte. Procesul de comprimare se poate produce:
• la temperatură constantă – izotermic;
• cu schimb de căldură – politropic;
• fără schimb de căldură - adiabatic.
La compresoarele cu piston, după terminarea cursei, de la faţa pistonului până
la capacul cilindrului rămâne un spaţiu numit ,,buzunar” sau ,,spaţiu mort”, notat Vm.
Acest spaţiu este necesar pentru a asigura o mică distanţă între capacul cilindrului şi
pistonul compresorului.
Gazele comprimate, rămase în spaţiul mort după faza de refulare, se destind
până la presiunea de aspiraţie, după care începe faza de aspiraţie. Din acest motiv,
volumul real de gaze aspirate este mai mic decât volumul descris de cursa pistonului.
a. Lucrul mecanic. Pentru comprimarea unui kg de gaz aspirat, pentru fiecare mod
de comprimare, lucrul mecanic necesar poate fi calculat cu următoarele relaţii:
43
• pentru comprimarea izotermică:

pr
Lizt = pa  Va  ln , (3.1)
pa
în care,
• Lizt este lucrul mecanic necesar pentru comprimare, J (1J = 0,1019716 kgf·m);
• pa - presiunea de aspiraţie, MPa;
• pr – presiunea de refulare a gazelor, MPa;
• Va - volumul realizat de piston prin deplasarea la o curbă (volum constant
pentru fiecare tip – dimensiune de compresor), m3.
• pentru comprimarea adiabată:
 k −1 
pa  Va   r k − 1 ,
k
Lad = (3.2)
k −1  
 
în care,
• k este exponentul adiabatic (metan, k = 1,309; etan, k = 1,198; propan, k =
1,164; butan, k = 1,14; aer, k = 1,4; oxigen, k = 1,4; hidrogen, k = 1,41; azot,
k = 1,4; abur, k = 1,3; oxid de carbon, k = 1,4); care se poate calcula cu
formula
1,985
k = 1+ , (3.3)
M  cv
• M este masa moleculară, kg/kmol,

• cv - căldura masică la volum constant, J/(kgK).
• r - raportul de comprimare = (pr/pa).
• pentru comprimarea politropică:
 n −1 
  r n − 1 ,
n
L pol = p a  Va (3.4)
n −1
 
în care n este exponentul politropic (metan, n = 1,28, gaze bogate, n = 1,13).
b. Randamentul volumetric. Raportul dintre volumul de gaze aspirate, Va, şi
deplasamentul pistonului, Vc, reprezintă randamentul volumetric al compresorului,
astfel:
Va
v = , (3.5)
Vc
Valoarea randamentului volumetric, la un compresor cu piston, după natura

detentei gazului din spaţiul mort, se poate calcula cu diferite relaţii:
• la detenta izotermică:
44
 V 
 v = 1 − m  (r − 1) ;  m = m  , (3.6)
 Vc 
• la detenta adiabatică:
 1 
 v = 1 − m   r k − 1 ; (3.7)
 
• la detenta politropică:
 1 
 v = 1 − m   r n − 1 ; (3.8)
 
în care r este raportul de comprimare (r = pr/pa).
c. Randamentul volumetric efectiv. Raportul dintre debitul efectiv al compresorului,
Qe, în m3/min (la condiţiile de aspiraţie) şi volumul geometric descris de piston
(deplasamentul pistonului) într-un minut, Vc, în m3/min, se numeşte randament
volumetric sau randament de debit, ηe:
Q
e = e , (3.9)
Vc
Randamentul de debit este mai mic decât randamentul volumetric teoretic, ηv,
deoarece, pe lângă pierderile determinate de spaţiile moarte, acesta mai include şi
următoarele pierderi de debit:
• Pierderi cauzate de neetanşeitatea supapelor, segmenţilor, presetupelor etc.
Aceste pierderi au valori medii de 0,02 … 0,04: η1 = 0,98…0,96
• Pierderi de presiune la aspiraţie şi la refulare datorită rezistenţelor cauzate de
frecarea gazelor în conducte şi în supape, aspiraţia făcându-se la o presiune
mai mică, pa’ = pa + Δpa, [Δpa = (0,05…0,15)·pa], iar refularea – la o presiune
mai mare, pa’ = pr + Δpr. Pierderile, în acest caz, sunt date de expresia
randamentului:
V ' a p' a
2 = = , (3.10)
Va pa
în care η2 este randamentul compresorului luând în considerare pierderile de

presiune la aspiraţie (η2 = 0,95…0,99); Va - volumul de gaze aspirate la
presiunea pa; V’a - volumul de gaze aspirate la presiunea p’a.
• Pierderea de debit cauzată de creşterea temperaturii gazului aspirat, în contact
cu pereţii încălziţi ai cilindrului compresorului. Randamentul, η3, în acest caz,
se poate exprima prin raportul dintre densităţile gazului, ρ’1 (densitatea
gazului în cilindrii compresorului, la temperatura T’1) şi ρ1 (densitatea gazului
în conductele de aspiraţie, la temperatura T1): η3 = 0,97…0,99
' 1 T ' 1
3 = = , (3.11)
1 T1
45
• Pierderea de debit datorită umidităţii gazului aspirat. Cantitatea de gaze

comprimate, refulate, se micşorează cu cantitatea de vapori de apă, aspirată
şi care se condensează în răcitor sau pe conductă. Randamentul, η4, în
acest caz, este dat de raportul:
g
4 = 1 , (3.12)
g
în care, g1 reprezintă cantitatea de gaz uscat, în kg, conţinut într-un Stm3 de
gaze umede aspirate; g – cantitatea, în kg, a unui Stm3 de gaze umede la
temperatura şi presiunea de aspiraţie.
Randamentul efectiv, ηe, care include toate pierderile enunţate mai sus, este
dat de relaţia:
ηe = η1·η2·η3·η4 (3.13)
În practică, pentru calcularea randamentului efectiv se foloseşte formula:
 1 
 e = 1 − m   r n − 1 − 0,01  r ; (3.14)
 
 
sau formula:
 1 
 e = 0,97 − m   r − 1 ;
 n (3.15)
 
La presiuni mai mari, la care Z  1 , relaţiile (3.14) şi (3.15) se corectează cu
raportul valorilor factorului de abatere, astfel:
 1 z 

e = 1 − m   r 
n a
− 1 − 0,01  r ; (3.16)
zr
 
 1 z 
 ez 
= 0,97 − m   r 
n a
− 1 ; (3.17)
zr
 
în care, za, zr reprezintă factorul de abatere pentru condiţiile de la aspiraţie, respectiv
refulare. În continuare se vor folosi notaţiile:
ηe = η·şi ηez = ηz.
d. Temperatura gazelor la refulare, în cazul comprimării politropice, se determină
cu relaţia:
n −1
Tr = Ta r n , (3.18)
în care, Ta, Tr reprezintă temperatura la aspiraţie, respectiv – la refulare, K.

La temperaturi de refulare mai mari de 308 K se produc desprinderi ale
izolaţiilor de pe conducte şi, de asemenea, solicitări suplimentare la îmbinări, în
armături etc.; de aceea, în aceste cazuri gazele trebuie răcite.
46
e. Productivitatea compresorului. Debitul de gaze comprimate se poate

calcula astfel :
pentru un compresor monoetajat, cu simplu efect
p1 T0
q = Vc     , (3.19)
p0 T1
în care, q este debitul de gaze al compresorului, Stm 3/min; Vc – deplasamentul
pistonului într-un minut, m3/min; η – randamentul efectiv al compresorului; p1 –
presiunea la aspiraţie (la intrare), MPa; p0 – presiunea de referinţă, MPa (p0 =
0,101325 MPa); T0 – temperatura de referinţă, K (T0 = 273 K – condiţii normale; T0 =
288 K – condiţii standard); T1 – temperatura gazelor la aspiraţie, K.
Pentru un compresor cu simplu efect,
Vc = 0,785·D2·s·nc, (3.20)
deci,
p1 T0
q = 0,785  D 2  s  nc     , (3.21)
p0 T1
în care, D este diametrul pistonului, m; s – cursa pistonului, m; nc – numărul de rotaţii
pe minut la axul compresorului; q – debitul de gaze în Stm3/min.
Pentru un compresor monoetajat, cu dublu efect, avem
p1 T0
q d = 2  Vcd     , (3.22)
p 0 T1
în care
 2 d2 
Vcd = 0,785   D −   s  nc . (3.23)
 2 
 
Ţinând seama de expresia deplasamentului pistonului, relaţia (3.22) devine
 d 2  p T
q d = 2  0,785   D 2 −  s  nc    1  0 . (3.24)
 2  p0 T1

Dacă se neglijează volumul tijei pistonului, atunci,
p1 T0
q d = 2  q = 1,57  D 2  s  nc     . (3.25)
p0 T1
Luând în considerare factorul de abatere, Z1 – la aspiraţie – şi Z2 – la refulare,

rezultă
z
q2 = q  , (3.26)
  Z1
sau, în Stm3/zi:
z 
Q = 60  24  q  = 1440  q  z , (3.27)
  Z1   Z1
47
respectiv
p1 T0  z
Q = 1130,4  D 2  s  nc    , (3.28)
p0 T1   Z1
şi
p1 T0  z
Qd = 2260,8  D 2  s  nc    . (3.29)
p0 T1   Z1
3.3.2. COMPRIMAREA ÎN DOUĂ SAU MAI MULTE TREPTE
Când pentru transportul gazelor la mare distanţă este necesară o raţie de

comprimare mare, se utilizează agregate de comprimare în mai multe trepte, având
în vedere următoarele:
• îmbunătăţirea randamentului de debit prin mai buna utilizare a volumului
cilindrului;
• limitarea temperaturii de la sfârşitul compresiei şi evitarea dificultăţilor de
ungere;
• scăderea consumului specific de energie de comprimare prin răcirea gazului
înainte de a intra în cilindrul următor. În acest fel, curba de compresiune se
apropie de o izotermă, caz în care lucrul mecanic necesar pentru
comprimare este minim;
• reducerea solicitărilor pieselor maşinii, lagărelor etc.
a. Procesul de comprimare în trepte. În figura 3.2 se prezintă schema de principiu
a unui proces de comprimare în trepte, iar în figura 3.3 este reprezentată diagrama
teoretică de lucru a acestei comprimări.
Fig. 3.2. Schema de principiu a unui Fig. 3.3. Diagrama de lucru a unui
compresor cu piston în două trepte. compresor cu piston în două trepte.
Aşa cum rezultă din schema din figura 3.3, gazul este aspirat prin supapa de
aspiraţie Sa1, în cilindrul treptei I de comprimare, este refulat prin supapa Sr1, în
răcitorul intermediar RI, de unde, după răcire, intră în cilindrul treptei II prin supapa
48
de aspiraţie Sa2 şi după comprimare, este refulat în conducta de evacuare, prin

supapa Sr2. Fazele de lucru ale compresorului în două trepte, aşa cum rezultă din
diagrama de lucru din figura 3.3, sunt următoarele:
• 1 - A: compresia în cilindrul treptei I;
• A - B: răcire, la presiune constantă, în răcitorul intermediar RI;
• B - 2': compresia în cilindrul treptei a II-a;
• 2' - 3: refularea din cilindrul treptei a II-a în conducta de transport;
• 3 - 4: destinderea gazului din spaţiul mort al cilindru1ui din treapta a II-a până la
presiunea de refulare din cilindrul treptei I;
• l – A - 2: compresia, dacă gazul s-ar comprima adiabatic într-o singură treaptă,
de la presiunea p1 la presiunea p2;
• l – B - 2": compresia, dacă gazul s-ar comprima izoterm, numai într-o singură
treaptă;
• 3 - E: destinderea gazului din spaţiul mort, dacă comprimarea este într-o
singură treaptă.
Gradele de umplere, aşa. cum rezultă din diagrama din fig. 3.3, sunt practic
aceleaşi pentru ambii cilindri. Dacă comprimarea s-ar face într-o singură treaptă,
gradul de umplere ar scădea foarte mult. De asemenea, în cazul comprimării în două
trepte, curba compresiei se apropie mai mult de o izotermă decât într-o singură
treaptă, rezultând o economie de lucru mecanic reprezentat de suprafaţa haşurată
AB22', cuprinsă între adiabatele A2 şi B2'.
În figura 3.4 este prezentată o diagramă de lucru a unui compresor cu o singură
treaptă, cu presiune de aspiraţie constantă, dar cu diferite presiuni de refulare, în
creştere.
Fig. 3.4. Variaţia gradului de umplere, pentru diferite presiuni de refulare,

a unui compresor cu piston cu o singură treaptă.
49
Pe această diagramă se poate vedea că, pentru o anumită presiune, maximă,

care se poate realiza într-un cilindru de o anumită dimensiune, debitul compresoru1ui
se anulează, iar în cilindru se comprimă şi se destinde repetat numai gazul din
spaţiul mort. Valoarea limită teoretică a raportului de comprimare, r, pentru care
debitul se anulează şi compresorul nu mai aspiră, rezultă prin anularea expresiei
randamentului volumetric, astfel:
 1 
 = 1 − m   r n − 1 = 0 (3.30)
 
de unde,
n
1 
r =  + 1 , (3.31)
m 
b. Raporturi de comprimare între trepte. Pentru ca un compresor cu mai mulţi
cilindri să prezinte o funcţionare echilibrată trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
• puterile necesare pentru fiecare cilindru să fie egale, respectiv temperatura de
intrare a gazelor în toţi cilindrii să fie egală cu temperatura de intrare a
gazelor în primul cilindru. Aceasta se obţine prin răcirea gazelor în răcitoare
intermediare;
• raporturile de comprimare să fie egale în toate treptele, caz în care lucrul
mecanic al compresorului este minim. Această situaţie rezultă prin
dimensionarea corespunzătoare a cilindrilor.
Presiunea de ieşire din primul cilindru, numită şi presiune intermediară, pi, se
obţine din condiţia ca raporturile de comprimare, r, să fie egale, astfel
pi p 2
= =r, (3.32)
p1 pi
de unde, pi = p1  p 2 , în care p1 este presiunea la aspiraţie în primul cilindru, MPa;
pi – presiunea intermediară, MPa; p2 – presiunea de refulare din cilindrul al doilea,
MPa.
Dacă spaţiul mort al cilindrilor este diferit, presiunea intermediară a gazelor este
p1 (V1 + m1  V1 ) + p 2  m2  V2
pi = , (3.34)
m1  V1 + m2  V2 + V2
în care V1, V2 reprezintă volumul geometric descris de piston la primul cilindru,
respectiv la al doilea cilindru; m1, m2 - raportul (m = Vm/Vc) volumului spaţiului mort la
primul cilindru, respectiv la al doilea cilindru.
Dacă temperaturile de intrare a gazelor în doi cilindri consecutivi nu sunt egale,
presiunea intermediară se calculează cu relaţia:
n
T  2(n−1)
pi = p1  p 2   2  , (3.35)
 T1 
50
în care, T1, T2 reprezintă temperatura gazelor în cilindrul 1, respectiv, 2, K.

Raportul de comprimare între etaje, r, se poate exprima în funcţie de presiunea
de aspiraţie, pa1, a primei trepte, astfel:
• pentru comprimarea într-o treaptă (un etaj):
p
r1 = r1 , (3.36)
p a1
în care pr1 este presiunea de refulare din cilindrul treptei I, MPa; pa1 – presiunea de
aspiraţie a cilindrului treptei I, MPa; r – raportul de comprimare al unei trepte.
• pentru comprimarea în 2 trepte (2 etaje):
pr 2
r2 = = R1−2 , (3.37)
p a1
în care, pr2 este presiunea de refulare din cilindrul treptei a II-a, MPa; R – raportul
total de comprimare pentru două trepte.
• pentru comprimarea în 3 trepte (3 etaje):
pr3 3
r3 = 3 = R1−3 , (3.38)
p a1
în care, pr3 este presiunea de refulare din cilindrul treptei a III-a, MPa; R1-3 – raportul
de comprimare pentru trei trepte.
• pentru comprimarea în m trepte (m etaje):
p rm m
rm = m = R1−m , (3.39)
p a1
în care, prm este presiunea de refulare din cilindrul treptei m, MPa; R1-m – raportul
total de comprimare pentru m trepte.
c. Randamentul volumetric al compresoarelor cu mai multe trepte. La un
compresor în trepte, la aceeaşi valoare a spaţiului mort, randamentul volumetric este
mai mare decât al unui compresor care ar comprima gazul într-o singură treaptă,
până la aceeaşi presiune finală. La un compresor în i trepte, randamentul volumetric
depinde de spaţiul mort al primului cilindru, astfel:
 1 
 
 i = 1 − m0   Riin − 1 , (3.40)
 
 
în care m0 este raportul spaţiului mort al primului cilindru; Ri – raportul de comprimare
total; i – numărul de trepte; n – exponentul politropic.
d. Diametrul compresorului. Pentru calcularea diametrului cilindrilor compresorului
se folosesc următoarele relaţii:
La compresorul cu o treaptă (un etaj)
a. cu simplu efect
51
Q0 p T
D = 1,1287   0 1 , (3.41)
s  nc   p1 T0
în care,
• D este diametrul cilindrului compresorului cu un etaj şi cu simplu efect, m;
• Q0 – debitul compresorului în condiţiile p0, T0, Stm3/min;
• s- lungimea cursei, m;
• nc – numărul de rotaţii/minut,
• η – randamentul volumetric efectiv al compresorului;
• po – presiunea de referinţă, MPa (po = 0,101325 MPa);
• p1 – presiunea de aspiraţie, MPa;
• T1 – temperatura de aspiraţie, K;
• To – temperatura de referinţă, K (T0 = 273 K – pentru condiţii normale; T0 = 288
K – pentru condiţii standard; 1,1287 = 1 / 0,785 ;
b. cu dublu efect
Q0 p T
D = 0,798   0 1 , (3.42)
s  nc   p1 T0
în care 0,798 = 1 / 1,57 = 1 / (2  0,785) , cifra 2 de la numitor, de sub radical, rezultă ca

urmare a faptului că a fost considerat un compresor care funcţionează cu dublu
efect.
La compresorul în mai multe trepte (etaje)
Diametrul cilindrilor la compresorul în mai multe trepte se determină din
următoarea condiţie: cantitatea de gaz refulat din primul cilindru trebuie să fie
aspirată de cel de-al doilea cilindru, astfel:
p1 T0 p T
0,785  D12  s  nc  1   = 0,785  D22  s  nc  e2  2  0 , (3.43)
p0 T1 p0 T2
în care, lungimea cursei, s, şi numărul de rotaţii la axul compresorului, nc, sunt

aceleaşi pentru ambii cilindri. Simplificând, deci, în relaţia (3.43), se obţine:
1 T2 p1
D2 = D1    , (3.44)
 2 T1 p 2
sau exprimând p2/p1 prin raportul de comprimare, r, rezultă:
D1 T2 1
D2 =   , (3.45)
r T1  2
52
Generalizând expresia (3.45) pentru cilindrul treptei n, se obţine:
Dn−1 Tn  n −1
Dn =   , (3.46)
r Tn−1  n
în care,
• Dn este diametrul cilindrului treptei n, m;
• Dn-l -diametrul cilindrului treptei n-1, m;
• r -raportul de comprimare dintre treapta n şi treapta n-l;
• Tn, Tn-l - temperatura de aspiraţie în treapta n, respectiv, în treapta n-1, K;
• ηn, ηn-l -randamentul volumetric efectiv al cilindrului treptei n, respectiv, n-1.
e. Debitul compresorului în trepte se calculează pe baza debitului primului cilindru,
relaţiile (3.20) şi (3.23), respectiv (3.28) şi (3.29), având în vedere că aceeaşi
cantitate de gaz pe care a refulat-o primul cilindru, o aspiră cel de al doilea cilindru şi
aşa mai departe până la treapta n. Practic, în formulele mai sus citate, se înlocuiesc
parametrii p1 şi T1, cu p2 şi T2 şi aşa mai departe, până la pn, Tn, obţinându-se debitul
compresorului.
f. Puterea compresorului. Puterea compresorului se calculează în două situaţii:
• 1- neluând în considerare factorul de abatere Z, caz în care puterea este dată de:
10 4 p a  Vc    n −1 
  r n − 1 ,
n
N=  (3.47)
n − 1 60  75  p 0   mt
 
în unităţi de măsură ale sistemului MKfS, în care,
• N este puterea compresorului, CP (1 CP=735,5 W; 1 W=0,00136 CP);
• n - exponentul politropic;
• pa - presiunea la aspiraţie, ata;
• 104 - factor de transformare din ata în kgf/m2;
• Vc - volumul geometric al cilindrului (sau cilindrilor), descris de piston (sau
pistoane) într-un minut, m3/min;
• η - randamentul volumetric al compresorului;
• r - raportul de comprimare (r = p2/p1);
• p2 –presiunea la refulare, ata;
• p1 -presiunea la aspiraţie = pa, ata;
• po -presiunea de referinţă (presiunea atmosferică) (po = 1,033 kgf/cm2);
• ηmt -randamentul mecanic de transmisie.
În unităţi de măsură ale Sistemului Internaţional (SI) formula devine
53
n −1
n 9,81  10 4  p a  Vc    n 
N=   r − 1 , (3.48)
n −1 60  p 0   mt
 
în care, N este puterea compresorului în W (1 CP=735,5 W; 1 W=0,00136 CP);
presiunile p1, p2 în MPa; iar presiunea p0 = 0,10132 MPa.
Celelalte notaţii au aceleaşi semnificaţii şi aceleaşi unităţi de măsură ca în
relaţia (3.47). Pentru compresoare cu simplu efect, parametrul Vc se calculează cu
relaţia (3.19), iar pentru compresoare cu dublu efect, cu relaţia (3.22), putându-se lua
în considerare sau neglija volumul tijei pistonului.
• 2-luând în considerare factorul Z, caz în care relaţiile (3.47) şi (3.48) iau forma:

Nz = N  z , (3.49)

La compresoarele cu i trepte de comprimare, relaţia (3.47) (în unităţi de măsură
MKfS):
 n −1 
n 10 4
 i  p  V    p  n 
N=  a c
  i ri  − 1 , (3.50)
n − 1 60  75  p 0   mt  p a1 
 
 
iar relaţia (3.48) (în unităţi de măsură SI) ia forma:
 n −1 
n 9 ,81  10 4
 i  p  V    p  n 
N=  a c
  i ri  − 1 , (3.51)
n −1 60  p0   mt  
 p a1  
 
Pentru a se lua în considerare comportarea gazelor reale, se aplică relaţia
(3.49) şi pentru formulele (3.50) şi (3.51). Înntre presiunile de aspiraţie şi respectiv de
refulare eistă relaţiile:
pa
pr = n −1
, (3.52)
1 n
 
n
n −1
1 n
pa = pr    , (3.53)
n
Pentru un compresor în două trepte, cu rapoarte de comprimare diferite,
puterea compresorului se calculează cu relaţiile:
• în unităţi de măsură MKfS
10 4  p a  Vc    n −1 n −1 
n  n 
N=    r2 + r1 n − 2  , (3.54)
n − 1 60  75  p 0   mt  
 
54
• în unităţi de măsură SI
 n −1 n −1 
n 9,81  10 4  p a  Vc    n 
N=    r2 + r1 − 2  ,
n (3.55)
n −1 60  p 0   mt  
 
în care, rl, r2 reprezintă raportul de comprimare al treptei I, respectiv al treptei a II-a.
Dacă raportul de comprimare şi temperatura de aspiraţie sunt diferite la fiecare
treaptă, atunci puterea compresorului în trepte se determină adunând puterile pentru
fiecare treaptă.
Pentru compresoarele în trepte, care comprimă gaze condensabile între trepte
(condensare ce are loc datorită comprimării şi răcirii), puterile pe trepte nu mai sunt
egale. Astfel dacă, de exemplu, din volumul de gaze se condensează 20% în
răcitorul din treapta I, atunci presiunea la aspiraţie în cilindrul treptei a doua este
numai de 80% din presiunea intermediară calculată.
Presiunea de refulare a treptei a doua fiind aceeaşi, puterea necesară este mai
mare decât la treapta întâia.
Pentru a folosi integral puterea motorului, se instalează agregate de
comprimare separat, pentru fiecare treaptă.
3.3.3. RĂCIREA AGREGATELOR DE COMPRIMARE
Răcirea compresorului. La un compresor în funcţiune, prin circulaţie cu apă se

răcesc pereţii şi capacele cilindrilor, iar în răcitorul intermediar se răcesc gazele
înainte de a intra în cilindrul următor. Răcirea compresoarelor vizează:
• reducerea temperaturii pereţilor cilindrilor, evitându-se astfel tensiunile termice
foarte mari pentru a se putea realiza o ungere bună;
• micşorarea consumului specific de energie deoarece, prin răcirea pereţilor şi
prin răcirea gazelor în răcitorul intermediar, compresia se apropie de cea
izotermică;
• evitarea depunerilor de zgură pe supape. Prin arderea uleiului se depune zgură
pe supape, împiedicând închiderea şi deschiderea normală a acestora;
• limitarea temperaturii gazelor în cilindri şi micşorarea încălzirii acestora în timpul
aspiraţiei, ceea ce contribuie la o îmbunătăţire a randamentului de debit.
Cantitatea de căldură, ce trebuie evacuată din cilindrii compresorului şi în
capace, pentru comprimarea politropică, se calculează cu formula
n−k
 cv  (T2 − T1 ) ,
Qc = 4,186  G  (3.56)
n −1
în care, Qc este cantitatea de căldură, în KJ/h; G – debitul de gaze, kg/h; k-
55
exponentul politropic, respectiv, adiabatic; cp – căldura masică la volum constant,

kJ/kg K; T1, T2 – temperatura gazului la intrare, respectiv la ieşire din cilindru. În
tabelul 3.1. sunt prezentate principalele proprietăţi ale hidrocarburilor C1-C6
Tabelul 3.1.Principalele proprietăţi ale hidrocarburilor C1-C6
Masa moleculară, cp cv cp
Componenţii K=
Mi, kg/kmol (la 273 K şi 0,1 MPa), kJ/(kg K) cv
Metan 16,043 2,176 1,662 1,309
Etan 30,062 1,682 1,403 1,198
Propan 44,094 1,528 1,312 1,164
Butan 58,120 1,433 1,253 1,144
Pentan 72,146 1,395 1,244 1,121
Hexan 87,200 1,361 1,223 1,113
Cantitatea de căldură ce trebuie evacuată din răcitorul intermediar poate fi

calculată cu formula:
Qt = 4,186·G·cp·(T2-T1), (3.57)
în care cp este căldura masică la presiune constantă, în kJ/(kg K). Cantitatea totală
de căldură ce trebuie evacuată din compresor se determină prin însumare, iar în
cazul în care în fiecare treaptă s-a dezvoltat o cantitate de căldură egală, se poate
calcula cu formula:
Qt = x·Qc + (x - 1)·Qi (3.58)
în care: Qt este cantitatea de căldură totală ce trebuie evacuată din compresor într-o
oră, kJ/h, x -numărul de cilindri sau de trepte.
Cantitatea de apă necesară pentru răcirea compresorului se poate calcula
astfel:
Qt
Ac = . (3.60)
(T2 − T1 )cv
b. Răcirea motorului. În timpul funcţionarii motorului compresorului se dezvoltă
temperaturi ridicate datorită atât contactului pe care îl au piesele motorului cu gazele
arse fierbinţi, cât şi din cauza căldurii care se dezvoltă prin frecare.
La aceste temperaturi mari sunt supuse, în special, cilindrii, chiulasa, supapele,
pistonul şi segmenţii. Temperatura medie a gazelor arse ajunge până la 673-773 K,
iar temperatura maximă admisibilă a pieselor metalice nu trebuie să depăşească 393
K. Scăderea aceasta a temperaturii se realizează prin răcire.
O scădere a temperaturii mai mare de 393 K duce la o reducere a
randamentului motorului. Apa de răcire trebuie să aibă temperatura de 333-348 K;
încălzirea apei în motor duce la o creştere a temperaturii apei de 8...10 K,
ajungându-se la 441-458 K. Cantitatea de apă necesară pentru răcirea motorului se
poate calcula cu formula
56
N
Am = 27,2  , (3.61)
T
în care Am este cantitatea de apă necesară .pentru răcirea motorului compresorului,
kg/min; N - puterea motorului, kW, iar ΔT - scăderea temperaturii prin răcirea cu apă
a motorului, K.
Pentru reducerea temperaturii cu 10 K se foloseşte, de obicei, o cantitate de 95
kg apă de răcire, pentru o putere de 1 kW h sau 1,6 kg/min, pentru 1 kW putere
instalată. Pentru răcirea gazelor de eşapament, în mod obişnuit se utilizează 1
kg/min apă pentru 1 kW putere instalată.
3.4. COMPRESOARE CENTRIFUGE (TURBOCOMPRESOARE)
3.4.1. NOŢIUNI GENERALE REFERITOARE LA COMPRESOARELE CENTRIFUGE
Faţă de compresoarele cu piston, la compresoarele centrifuge procesul de

comprimare se produce diferit. În cazul turbocompresoarelor gazul este comprimat
prin accelerarea lui între paletele rotorului, imprimându-i-se o viteză nare şi apoi cea
mai mare parte a energiei cinetice create este transformată în energie potenţială
(presiune); o mică parte din energie, datorită frecărilor, se transformă în căldură.
Pentru a creşte în mod sensibil presiunea, este necesar ca vitezele periferice
ale rotorului să fie foarte mari (250…350 m/s). Din acest motiv, pentru debite mici nu
se pot construi compresoare centrifuge într-o singură treaptă care să asigure
randamente acceptabile, deoarece, pe de o parte, trebuie menţinute vitezele la valori
mari, pentru că altfel nu se realizează sporul de presiune, iar pe de altă parte,
micşorarea canalelor ar duce la pierderi de energie, din cauza frecărilor excesive.
Întrucât nu sunt echipate cu supape de admisie şi de evacuare, pierderile de
presiune în compresor sunt foarte mici. Pe de altă parte, datorită faptului că sunt
antrenate de maşini rotative (motoare electrice, turbine de abur sau de gaze), sunt
folosite, cu predilecţie la staţiile de comprimare a gazelor amplasate pe conducte
magistrale, unde trebuie comprimate cantităţi mari de gaze la raţii mici de
comprimare, de 1,15 la 1,35.
Procesul de comprimare se poate considera că se realizează izotermic
deoarece, pe de o parte, nu se produce o răcire intensă a compresorului, iar pe de
altă parte, pentru că raţia de comprimare este mică; în aceste condiţii, lucrul mecanic
se poate calcula cu relaţia 3.1. În realitate procesul de comprimare are loc după o
politropă, cu creşterea entropiei aşa cum se poate vedea în figura 3.5.
Cantitatea de căldură dezvoltată ca efect al frecărilor între paletele turbinei şi
preluată de gaze este reprezentată prin suprafaţa A1A2a3A4. Temperatura de
57
refulare, reală, Trr, (comprimare politropică) este mai mare decât temperatura de
refulare teoretică, Trad, (comprimare adiabatică). În figura 3.5, (Trr - Trad) este
politropa reală, iar (Trad - Ta) este adiabata teoretică.
Pentru a realiza o presiune de refulare mai ridicată, turbocompresoarele sunt
alcătuite din mai multe trepte de presiune. O treaptă de presiune este constituită din
piese în rotaţie (rotorul) şi piese fixe (statorul). Un rotor este format din două discuri
între care sunt montate palete profilate, care formează între ele canale curbate.
Gazele, din conducta de aspiraţie, intră în centrul rotorului, de unde, datorită forţelor
centrifuge, sunt împinse spre periferie mărindu-li-se viteza şi presiunea. Gazele ieşite
din rotor intră în stator (într-un difuzor), unde energia cinetică se transformă în
energie potenţială scăzând viteza şi crescând presiunea. Din difuzor, gazul trece prin
canalul director şi ciclul se repetă.
Fig. 3.5. Comprimarea politropică, cu creştere de entropie, la un compresor

centrifugal.
Pentru a mări raportul de comprimare, compresoarele centrifuge se leagă în

serie. La stabilirea parametrilor de funcţionare a turbocompresoarelor se ţine seama
de faptul că debitul compresorului este direct proporţional cu turaţia, presiunea de
refulare variază cu pătratul turaţiei, iar puterea necesară antrenării compresorului
variază cu puterea a treia a turaţiei, astfel:
2 3
Q2 n 2 p r 2  n 2  N c 2  n 2 
= ; =  ; =  (3.62)
Q1 n1 p r1  n1  N c1  n1 
Randamentul termic al compresorului centrifugal este influenţat de temperatura

mediului exterior, astfel, la temperaturi mai mici de 288 K valorile randamentului
termic sunt superioare randamentului nominal al maşinii, iar la temperaturi mai mari
de 288 K, randamentul termic este mai mic decât cel nominal.
Din figura 3.6, în care sunt prezentate curbele caracteristice ale unui
turbocompresor, reiese că debitul maxim, Qmax, se obţine când turbocompresorul
refulează în atmosferă; debitul optim, QM, corespunde punctului A, în care
randamentul este maxim. Presiunea maximă, Pmax, se obţine pentru valoarea
debitului Qk. Pentru valori mai mici decât Qk, funcţionarea compresorului devine
58
instabilă, debitul scăzând periodic până la valoarea zero - fenomen denumit

,,pompaj”.
Fig. 3.6. Curbele caracteristice ale unui turbocompresor.
Prin scăderea debitului din cauza reducerii consumului de gaze în reţea,

punctul A se deplasează pe curba Q =f(p) până în punctul K. Dacă debitul scade mai
departe sub valoarea Qk, corespunzătoare punctului K, gazul îşi schimbă sensul,
curgând din reţea spre compresor, iar când punctul curent A a ajuns în punctul B, în
care presiunea are valoarea po, debitul se anulează. Dacă presiunea scade sub
valoarea po, corespunzătoare mersului în gol, punctul curent sare din B în C, iar
fenomenul se repetă.
Pentru transportarea cantităţilor zilnice de gaze din schelele de extracţie la
consumatori, este necesară o anumită valoare a presiunii în punctul de pornire. Când
consumul creşte şi presiunea în reţea scade, pentru a asigura debitul la nivelul
consumului, este necesar să se pună în funcţiune primul grup de turbocompresoare,
care va creşte capacitatea de transport a sistemului. Peste o anumită valoare a
debitului trebuie pus în funcţiune al doilea şi eventual al treilea agregat de
comprimare, care să lucreze în serie cu primul grup de turbocompresoare.
Domeniul de funcţionare a unui grup turbocompresor este limitat, pe de o parte,
de zona de apariţie a fenomenului de ,,pompaj”, iar pe de altă parte, de zona critică
de apariţie a vibraţiilor în paletele mobile ale turbinei. Stabilirea domeniului de
funcţionare se face cu ajutorul nomogramelor agregatelor întocmite de firmele
producătoare ale acestora.
3.4.2. PUTEREA COMPRESORULUI CENTRIFUGAL (TURBOCOMPRESORULUI)
Puterea necesară la arborele unui compresor centrifugal se poate calcula cu

relaţia
Nam = G·Δi, (3.63)
în care, Nam este puterea la arborele motorului, kW, G – debitul masic de gaze
aspirate, kg/s, iar Δi – creşterea entalpiei gazului în cursul comprimării kJ/kg.
59
La compresoarele centrifuge, procesul de comprimare se produce politropic.

Din cauza frecărilor gazelor în canalele rotorului şi statorului are loc o creştere de
entalpie, temperatura de refulare a gazelor fiind mai mare decât cea
corespunzătoare unei adiabate teoretice. Diferenţa de temperatură (Trad – Ta)
determină randamentul adiabatic al comprimării, astfel:
Tad Trad − Ta
 ad = = , (3.64)
Tef Tef
în care, ηad este randamentul adiabatic al comprimării, diferenţa de temperatură (Trad

– Ta)
 k −1 
Tad = Ta   r k − 1 (3.65)
 
iar ΔTef este diferenţa reală, măsurată, a temperaturilor (ΔT ef=T rr-T a) (fig, 3.5), K.
Diferenţa de entalpie Δi, poate fi calculată în funcţie de căldura masică la
presiune constantă, cp, astfel: Δi = cp·ΔTad, în care cp este căldura masică la presiune
constantă, kJ/(kg·K).
Puterea nominală a turbinei, Nctg, este influenţată de următorii factori: diferenţa
de temperatură a aerului ambiant faţă de temperatura convenţională de 288 K;
diferenţa de presiune a aerului ambiant datorită diferenţei de nivel a amplasamentului
staţiei de compresoare faţă de nivelul mării; diferenţa de temperatură a gazelor arse
la intrarea în turbină, faţă de valoarea nominală.
Aceste corecţii se aplică la puterea nominală, determinându-se astfel puterea
efectivă. Randamentul termic al agregatului se calculează astfel:
N ef  3600
t = (3.68)
q  Hi
în care ηt, este randamentul termic al turbocompresorului; Nef –puterea efectivă

determinată, kW; q - debitul de gaz combustibil, Stm3/h; Hi - puterea calorică
inferioară a gazului combustibil, kJ/ Stm3.
3.5. INSTALAŢII DE COMPRIMARE A GAZELOR NATURALE
Agregatele de comprimare utilizate în transportul gazelor naturale se montează

fie în schele, fie pe traseul conductelor, în cadrul unor instalaţii numite staţii de
comprimare. Acestea se compun din următoarele părţi principale:
• conducta de aspiraţie; conducta de refulare;
• instalaţia de purificare; instalaţia de măsurarea (debit , presiune, temperatură);
60
• instalaţia de reţinere a uleiului în cazul compresoarelor cu piston;

• instalaţia de răcire, în cazul când temperatura de refulare depăşeşte 60oC.
De asemenea, staţia de comprimare trebuie asigurată cu utilităţi: combustibil,
energie, apă etc. precum şi cu anexele administrative, staţii de protecţie şi
împrejmuiri. Compresoarele se adăpostesc în clădiri din cadre din beton armat cu
geamuri din sticlă, sau în barăci metalice, dacă sunt pentru durată de funcţionare mai
scurtă.
Dacă comprimarea se realizează în două sau trei trepte se prevede răcirea
intermediară a gazelor, astfel ca la aspiraţie temperatura gazelor să fie cât mai
coborâtă.
Agregatele sunt prevăzute cu instalaţii de ungere, circuite de reglare şi
dispozitive de protecţie, asigurând măsurile contra avariilor care ar putea apare din
suprasarcină sau din depăşirea vitezei de rotaţie.
Instalaţiile de comprimare mai recente sunt prevăzute cu camere de comandă
presurizate unde se poate urmări pe tabloul sinoptic poziţia vanelor de pe instalaţiile
exterioare şi unde sunt montate aparatele de măsură şi control. Pornirea şi oprirea
agregatelor se face de la aceste tablouri sinoptice.
În general, parametrul exterior care trebuie urmărit este presiunea de refulare,
în funcţie de variaţia căreia se ajustează puterea necesară comprimării, prin reglarea
debitului de gaz combustibil până la turaţia maximă, sau la sarcina maximă.
Comprimarea gazelor naturale, în schele sau pe traseul conductelor se
realizează în cea mai mare parte cu agregate utilizând energia care este la
îndemână, adică gazul natural, drept combustibil. Din punct de vedere al bilanţului
energetic, soluţia optimă o constituie compresorul centrifugal al cărui randament
adiabatic poate fi de 85 % antrenat de un motor cu supraalimentare, al cărui
randament termic poate ajunge până la 40 %. Dar asemenea motoare nu asigură o
variaţie suficient de largă a turaţiei, în limitele unor randamente acceptabile şi de
aceea soluţia este mai puţin utilizată.
Cea mai comodă antrenare ar fi motorul electric, dar acesta având turaţie
constantă, este mai puţin utilizat, precum şi din cauza costului ridicat al energiei
electrice. Condiţiile de montaj şi exploatare au determinat consacrarea a două tipuri
principale de agregate pentru comprimarea gazelor naturale şi anume:
motocompresoare (compresoare cu piston antrenate de motoare cu explozie, cu axul
motor comun) si turbocompresoare (compresoare centrifuge antrenate de turbine cu
gaze);
Motocompresoarele care se realizează în puteri unitare de la 100 la 5 000 CP,
acoperă întreaga gamă a necesarului de comprimare, cu excepţia rapoartelor de
comprimare mai reduse decât 1,45 pentru debite importante, unde se utilizează
compresoare centrifuge.
Din punct de vedere constructiv se deosebesc trei moduri de dispunere a
61
cilindrilor motori faţă de cilindrii compresori, la agregatele pentru comprimarea

gazelor naturale:
• agregate care au cilindri motori în linie şi la un unghi de 90 o au cilindrii
compresori, din care cele mai răspândite sunt fabricate de firmele Clarck
(S.U.A.), Dujardin (Franţa), Cooper – Bessemer (S.U.A.);
• o oarecare reducere a gabaritului se obţine la agregatele având cilindrii motori
în V şi cilindrii compresori orizontali dispuşi pe o singură parte, produse de
firmele Ingersoll-Rand (S.U.A.), Nuovo Pignone (Italia), Mannesmann Meer
(Germania);
• pentru a putea cupla compresorul cu diverse motoare, se construiesc şi
agregate cu cilindrii compresori orizontali opuşi (boxer), care pot fi antrenate
de motoare electrice, sau motoare termice de uz general. Asemenea
agregate sunt fabricate de firma Worthington (S.U.A.).
Caracteristica generală a compresoarelor de gaze naturale este posibilitatea
care trebuie să o aibă de a putea funcţiona cu presiuni variabile la aspiraţie şi la
refulare. Această condiţie le deosebeşte de compresoarele de aer, unde presiunea la
aspiraţie este constantă, sau de compresoarele din procesele tehnologice industriale,
care funcţionează la parametrii invariabili.
O altă deosebire a compresoarelor de gaze naturale o constituie faptul că ele
funcţionează în mediu cu pericol de explozie, execuţia lor trebuind să corespundă
acestei condiţii, adică prin temperatura unor părţi sau prin funcţionarea
subansamblelor electrice să nu se poată aprinde amestecul exploziv din atmosfera
ambiantă.
Reglarea compresoarelor cu piston se poate realiza în mod continuu, între
anumite limite, prin variaţia turaţiei. În limite mai largi se poate realiza o reglare în
trepte prin: - spaţii moarte fixe sau variabile;- ridicarea supapelor de aspiraţie;- o
combinaţie a acestora.
Reglarea automată a compresorului se poate realiza prin variaţia turaţiei, prin
deschiderea automată a ocolitorului, sau prin ridicarea supapelor de aspiraţie, ori prin
adiţionarea de spaţii moarte. Reglarea prin deschiderea ocolitorului are dezavantajul
unui consum mare de putere, pe când reglarea prin ridicarea supapelor de aspiraţie
sau adiţionarea de spaţii moarte se realizează cu un consum redus de putere.
Recircularea gazelor prin ocolitor este limitată de temperatura la refulare, care
ar putea creşte prea mult, iar o instalaţie de răcire numai pentru recirculare nu este
raţională şi de aceea acest sistem nu este utilizat.
Comprimarea gazelor la plecarea din schele, cât şi pe traseul conductelor,
reclamă parametrii variabili la aspiraţie şi la refulare. De aceea agregatele trebuie să
fie prevăzute cu accesoriile respective pentru a prelua asemenea sarcini. Pe măsură
ce raţia de comprimare creşte, debitul trebuie redus prin deschiderea spaţiilor moarte
şi prin variaţia turaţiei.
62
Capitolul 4
SISTEME DE DISTRIBUŢIE A GAZELOR NATURALE
4.1. REGLEMENTĂRI ÎN DOMENIU
Procesul de vehiculare a gazelor prin conducte şi distribuirea lor la consu-

matori este supus, în toate ţările, unor reglementări specifice, având ca scop:
1. Realizarea unor reţele de distribuţie dimensionate conform balanţei sursă -
consum, avându-se în vedere perspectivele de dezvoltare în timp a consumului şi
asigurarea cu gaze la parametrii solicitaţi;
2. Asigurarea unor condiţii de maximă siguranţă în exploatare şi diminuarea
riscului de accidente;
3. Asigurarea unor înalte nivele de calitate a lucrărilor în domeniu, asigu-rând o
durată mare de viaţă, cheltuieli minime de exploatare, risc minim de ac-cidente şi
respectarea condiţiilor impuse de legislaţia privind protecţia mediului.
În acest context, în momentul de faţă, în România se aplică normativul NTPEE-
2008, "Normativ pentru proiectarea, executarea şi exploatarea sistemelor de
alimentare cu gaze naturale". Dacă analizăm elementele tehnologice din domeniul
producţiei, trans-portului, distribuţiei şi utilizării gazelor naturale, atunci putem spune
că gazele naturale sunt vehiculate prin conducte în următoarele domenii de presiune:
a.presiune înaltă, peste 6 bar;
b.presiune medie, între 2 şi 6 bar;
c.presiune redusă, între 0,05 şi 2 bar;
d.presiune joasă, sub 0,05 bar.
Primul domeniu cuprinde conductele colectoare, de transport şi instalaţiile
tehnologice aferente din şantierele de petrol, iar celelalte trei se întâlnesc în
sistemele de alimentare cu gaze. Limitele definitorii ale regimurilor de presiune din
sistemele de alimentare cu gaze naturale au fost stabilite pe criterii de siguranţă şi pe
funcţionalitatea aparatelor existente şi materialelor utilizate.
Din legea gazelor nr. 351/14.07.2004 spicuim câteva definiţii:
Gaze naturale - gazele libere din zăcămintele de gaz metan, gazele dizol-vate
în ţiţei, cele din capul de gaze asociat zăcămintelorde ţiţei, precum şi gazele rezultate
dinextracţia sau separarea hidrocarburilor lichide.
63
Sectorul gazelor naturale - ansamblul instalaţiilor şi activităţilor desfă-şurate

de agenţii economici pentru transportul, tranzitul, înmagazinarea, distri-buţia,
furnizarea şi utilizarea gazelor naturale, precum şi instalaţiile şi echipamentele
folosite pentru aceste activităţi.
Distribuţia gazelor naturale - activitatea de vehiculare a gazelor naturale
printr-un sistem de distribuţie în regim de presiuni de până la 6 bar inclusiv
Sistem de distribuţie - reţea de distribuţie respectiv ansamblul compus din
conducte, instalaţii reglare-măsurare, aparate şi accesorii, care funcţionează la
presiunea de lucru de până la 6 bar inclusiv, cu excepţia instalaţiei de utilizare.
Instalaţie de utilizare - ansamblul de conducte, aparate şi accesorii, inclusiv
focarul şi coşul de evacuare a gazelor de ardere, situat după staţia sau postul de
reglare a presiuniişi măsurare a debitului, cu excepţia aparatului de măsurare a
debitului care face parte din sistemul de distribuţie
Aparat de utilizare - sistemul complex destinat să consume gaze naturale
(combustibil sau materie primă), cu îndeplinirea condiţiilor legale pentru funcţionare,
parte integrantă a instalaţiei de utilizare a gazelor naturale.
În completarea acestora prezentăm şi următoarele definiţii:
Sistem de alimentare - ansamblul compus din conducte, aparate, instalaţii de
măsurare şi accesorii, situat între staţiile de predare şi coşurile de evacuare a
gazelor de ardere, inclusiv instalaţiile şi construcţiile aferente, destinat să asigure
alimentarea cu gaze naturale a consumatorilor dintr-o localitate.
Reţeaua de repartiţie - reţeaua de conducte de gaze, alimentată din staţiile de
predare, destinată să alimenteze staţiile de reglare - măsurare de sector (de zonă),
respectiv staţiile de reglare-măsurare ale consumatorilor importanţi.
Reţeaua de distribuţie - ansamblul de conducte şi accesorii în aval de sta-ţiile
de reglare-măsurare de sector, până la robinetele de branşament ale consumatorilor
alimentaţi cu gaze la presiune joasă, respectiv până la ieşirea din posturile de reglare
sau staţiile de reglare de la capetele branşamentelor.
Sistem de distribuţie - ansamblul compus din conducte, aparate, instalaţii de
măsurare şi accesorii, situat între staţiile de predare şi robinetele de branşament ale
consumatorilor racordaţi la reţeaua de presiune joasă, respectiv până la ieşirea din
staţiile de reglare-măsurare, sau posturile de reglare, de la capetele branşamentelor.
Într-un sistem de distribuţie pot intra una sau mai multe reţele de repartiţie, staţii
de reglare de sector, staţii de reglare de zonă, una sau mai multe reţele de
distribuţie, branşamente, staţii sau posturi de reglare.
Staţie de predare-primire (SP) - ansamblul instalaţiilor de reducere şi reglare a
presiunii, măsurare a debitului, filtrare şi odorizare, prin care gazul din conductele de
transport intră în sistemul de distribuţie sau în instalaţia de utilizare a unor
consumatori.
64
Staţie de reglare-măsurare (SRM) - ansamblul de aparate, armături şi

accesorii de reducere şi reglare a presiunii şi măsurare a consumului, amplasat într-o
construcţie separată, prin care gazele naturale trec din reţeaua de repartiţie în
reţeaua de distribuţie (staţie de reglare de sector), precum şi din sistemul de
distribuţie în instalaţiile de utilizare ale consumatorului.
Post de reglare-măsurare (PRM) - ansamblul de aparate, armături şi accesorii
de reducere şi reglare a presiunii şi măsurare a consumului, amplasat într-o
construcţie separată, prin care gazele naturale trec din reţeaua de distribuţie de
presiune redusă în instalaţia de utilizare a consumatorului, de presiune joasă.
Post de măsurare (PM) - ansamblul de aparate, armături şi accesorii de
măsurare a consumului, amplasat într-o construcţie separată, prin care gazele
naturale trec din reţeaua de distribuţie de presiune joasă în instalaţia de utilizare a
consumatorului, de presiune joasă.
4.2. SCHEME DE PRINCIPIU PENTRU SISTEMELE DE DISTRIBUŢIE
Sistemele de distribuţie se proiectează în funcţie de mărimea localităţii,după

modul de repartizare al consumatorilor şi ţinând cont de presiunile necesare
acestora. După mărimea localităţii se pot folosi regimuri de presiune cores-
punzătoare. Este indicat să se folosească regimul de presiune medie pentru reţelele
de repartiţie şi redusă pentru reţelele de distribuţie stradale.
În figura 4.1 este prezentată schema de principiu a unui sistem de alimentare
cu gaze, iar în figurile 4.2, 4.3, 4.4 şi 4.5 scheme de principiu pentru câteva tipuri de
reţele de distribuţie.
Figura 4.1. Schema de principiu a unui sistem de alimentare cu gaze.

1-instalaţia de utilizare; 2-staţie de reglare; 3– conducta de transport; 4– staţie de predare;
5– reţea de repartiţie; 6–staţie reglare de sector; 7– reţea de distribuţie; 8– branşament;
9– post de reglare; 10– instalaţie utilizare (presiune joasă); 11– instalaţie de utilizare la
consumator important.
65
Forma şi structura sistemului de alimentare cu gaze pentru o localitate depind

de mai mulţi factori, printre care cei mai importanţi sunt: configuraţia şi mărimea
localităţii, structura, mărimea şi perspectivele consumului, repartizarea diverselor
tipuri de consumatori(concentrarea consumatorilor industriali,sau a altor consumatori
importanţi).
Figura 4.2. Schema de principiu a unui sistem de alimentare cu gaze constituit

exclusiv dintr-o reţea buclată şi ramificată.
1– conducta de transport; 2– staţie de predare; 3– reţea de distribuţie.
Figura 4.3.Schema de principiu a unui sistem de alimentare cu gaze constituit

exclusiv dintr-o reţea de distribuţie ramificată.
1– conducta de transport; 2– staţie de predare; 3– reţea de distribuţie.
66
Figura 4.4. Schema de principiu a unui sistem de alimentare cu gaze constituit dintr-
o reţea de repartiţie ramificată (în coloana vertebrală) şi reţea de distribuţie buclată şi
ramificată.
1- conducta de transport; 2– staţie de predare; 3– reţea de repartitie; 4– staţie de reglare de
sector; 5– staţie de reglare la consumator important; 6– reţea de distribuţie; 7– traseu de
interconectare; 8– zona industrială; 9– limita perimetrului localităţii sau zonelor industriale.
Figura 4.5. Schema de principiu a unui sistem de alimentare cu gaze constituit din
două reţele de repartiţie inelare (de presiuni diferite) şi mai multe reţele de distribuţie
1- conducta de transport; 2- staţie de predare; 3- reţea de repartiţie; 4- staţie de reglare de
sector; 5- staţie de reglare la consumator important; 6- reţea de distribuţie; 7- traseu de
interconectare; 8- zona industrială; 9- limita perimetrului localităţii sau zonelor industriale; 10-
localitate satelit;11- inel exterior; 12- staţie de reglare între inel şi reţeaua de repartiţie.
67
4.3. MATERIALE UTILIZATE ÎN SISTEMELE DE DISTRIBUŢIE
Gazele naturale au existat şi au început a fi exploatate încă din perioadele

străvechi ale omenirii. Modul de exploatare a acestei resurse energetice, transportul
şi utilizarea ei au fost şi sunt determinate de treptele evolutive ale gândirii umane,
materializate în aplicaţiile tehnice şi tehnologice ale momentului.
În România, rolul materialelor folosite pentru vehicularea gazelor naturale a fost
nesocotit (obicei care, de fapt, persistă) în mod nejustificat. Mulţi ani, materiale vechi,
burlane casate din exploatare, au fost folosite pentru construcţia conductelor. De aici
şi până la pierderile de gaze, defecţiuni şi accidente nu a fost decât un pas.
După înfiinţarea distribuţiei de gaze din Turda şi Câmpia Turzii, se montează
staţiile de reglare-măsurare gaze. În aval de acestea gazul este vehiculat la
presiunea de 500 mm col. H2O, prin conducte din fontă îmbinate prin înfiletare şi
etanşare cu cositor. Acesta este înlocuit, din 1925, cu inele de cauciuc şi “lână de
plumb” ştemuită.
După 1932, însă, optica s-a schimbat radical. A început utilizarea conductelor
din oţel Manessman, izolate cu bitum şi inserţie de iută. Îmbinarea ţevilor se făcea
iniţial prin mufe filetate, metodă care nu a durat prea mult, cauza fiind determinată de
pierderile de gaze. Au apărut, apoi, manşoane de strângere cu inel de cauciuc.
Odată cu dezvoltarea industriei în România, oţelurile tip Mannessmann sunt
treptat înlocuite cu cele fabricate în ţară. Pentru acestea apar standarde de calitate
pentru ţevi din oţel fără sudură pentru instalaţii, ţevi din oţel fără sudură laminate la
cald, pentru construcţii precum şi pentru ţevi din oţel fără sudură, trase sau laminate
la rece, pentru construcţii.
În perioada de după 1980, la unele lucrări de înlocuiri, s-a constat calitatea
impecabilă a conductelor confecţionate din oţel Mannessmann (aspect spectaculos
de luciu metalic), montate în anii ’40, comparativ cu cea a unor conducte
confecţionate din oţel românesc, cu certificate de calitate şi care, după 10 – 15 ani se
prezintă ca un tub de pământ colmatat, cu uşoare urme de oxizi de fier şi resturi de
bitum.
Normativele şi reglementările tehnice, în vigoare de-a lungul timpului, au
precizat condiţiile de calitate a ţevilor utilizate în construcţia reţelelor de distribuţie
gaze.
Calitatea materialelor (oţel) utilizate în perioada socialistă, izolaţiile aplicate pe
ţeavă (chiar reglementate în funcţie de agresivitatea solului), măsurarea incorectă
sau deloc a agresivităţii, lipsa aproape desăvârşită a instalaţiilor de protecţie
catodică, au condus la asimilarea nepermis de timidă a metodei de utilizare a
conductelor şi elementelor din poletilenă.
68
Asistăm, în ultimii ani, la o ascensiune rapidă a utilizării materialelor plastice în

cele mai diverse domenii. În particular, este din ce în ce mai frecventă utilizarea
tuburilor din mase plastice pentru transportul diferitelor tipuri de fluide: de la reţelele
utilitare ale localităţilor-înţelegând prin acestea distribuţia apei şi gazelor naturale
precum şi evacuarea apelor reziduale–continuând cu agricultura (sisteme de irigaţie),
apoi cu industria chimică şi petrochimică (pentru transportul fluidelor corozive) şi
terminând cu simple instalaţii de utilităţi.
Printre avantajele obţinute ca urmare a utilizării materialelor plastice, faţă de
cele tradiţionale (metale feroase sau neferoase) amintim:
a. Masa specifică scăzută care impune, indirect, probleme minore în transport,
manipulare şi punere în operă. Cea mai mare parte a materialelor plastice
prezintă densităţi cuprinse între 0,9 şi 1,4 kg/dm 3, cu mult mai mici decât cea a
oţelului.
b. O bună rezistenţă chimică la diferite substanţe chimice şi la solvenţi organici.
c. Foarte bune proprietăţi de izolator termic şi electric; în particular, rezistenţa la
curenţi electrici vagabonzi clasează materialele plastice ca rezistente la unele
forme de coroziune.
Pot fi luate în considerare unele condiţii limită în utilizarea materialelor plastice:
a. Rezistenţa mecanică scăzută şi rigiditatea limitată. Valorile caracteristice ale
rezistenţei mecanice (20 – 60 MPa) şi ale constantei elastice E (900 – 4000
MPa) sunt net inferioare proprietăţilor similare ale materialelor metalice.
b. Temperatură de lucru limitată; cea mai mare parte a materialelor plastice nu
sunt utilizabile pentru fluide la temperaturi ridicate (Tmax  60 - 80C, în mod
obişnuit), dar tehnologii moderne permit realizarea de compoziţii de materiale
rezistente până la temperaturi de 300 – 400 C.
c. Duritate superficială scăzută, determinând riscul formării crestăturilor
(zgârieturilor) locale, care sunt la originea ruperilor.
d. Rezistenţa limitată la unii agenţi atmosferici: unele materiale plastice pot fi
atacate structural din cauza expunerilor îndelungate la agenţi atmosferici şi, în
particular, luminii (radiaţiilor ultraviolete). Adăugarea de elemente stabilizatoare
încă din faza de producţie şi măsuri adecvate pot reduce aceste efecte.
e. Coeficientul ridicat de dilatare termică liniară (de 10–20 de ori mai mare ca al
oţelului). Această situaţie trebuie luată în considerare încă din fazele de
proiectare a reţelelor. Astfel, se impun prevederi referitoare la compensarea
eforturilor produse din cauza variaţiilor termice ale mediului.
Constituentul principal al materialelor plastice, determinant în comportamentul
lor fizic şi tehnologic, este macromolecula cu masă moleculară ridicată -polimerul. În
structura polimerică sunt adăugaţi aditivi având diferite roluri (stabilizatori, plastifianţi,
pigmenţi etc).
69
Principalele grupe de materiale plastice de largă utilizare sunt termoplastice,

elastomeri şi termoelastice. Mai mult de 40 % din materialele termoplastice prezintă
structuri de tip „amorf”. Alte produse, ca de exemplu, polietilena, pot prezenta, în
urma proce-selor de polimerizare, dispoziţii de tip amorf sau parţial cristalin (în cazul
polietilenei, până la 95% din volum).
Spre deosebire de materialele metalice al căror comportament elastic este
liniar, independent de durata de aplicare a încărcării, materialele plastice sunt
caracterizate de un regim vâscoelastic neliniar. În practică, sub acţiunea unor
solicitări mecanice constante, deformaţia creşte în timp şi, odată încărcarea fiind
înlăturată, materialul plastic revine parţial spre forma iniţială. Acest comportament
este evidenţiat prin creşterea temperaturii de funcţionare (fenomenul de curgere
vâscoasă – lentă, CREEP).
La temperaturi scăzute, în general, structura moleculară a materialelor plastice
se prezintă rigidă şi fragilă, aceasta depinzând de lipsa mobilităţii moleculare.
Această stare se menţine până la atingerea unei temperaturi critice, Tg (temperatura
de tranziţie fragilă). Peste această temperatură, legăturile polimerice ale structurii
moleculare se desprind, materialul devenind mai puţin rigid, cvasiplastic, terminând
cu atingerea temperaturii de înmuiere Tm. Cele de mai sus conduc la limitarea
utilizării materialelor plastice în anumite intervale de temperatură.
4.4. INSTALAŢII DE ALIMENTARE CU GAZE
Pentru proiectarea unui sistem de distribuţie există câteva criterii principale:

1- disponibilul total de presiune trebuie astfel repartizat, în una sau două trepte
de presiune, încât pentru debite date, trasee date, în condiţii de funcţionare fixate să
se realizeze un sistem de distribuţie cu cost şi consum de metal minime;
2- numărul treptelor de presiune să fie minim, de regulă una sau două trepte de
presiune şi, de obicei, determinat de aparatura disponibilă;
3- presiunile de regim să fie cât mai ridicate, fără a depăşi în raport cu lungimea
traseelor mărimea şi densitatea debitelor, nivelul maxim de la care creşterea de
presiune nu ar mai fi eficace;
4- căderi de presiune (respectiv viteze) cât mai mari, în limitele prescrise.
Aceste criterii generale trebuie corelate şi cu posibilităţile furnizorului de a
asigura nivelul maxim de presiune solicitat şi justificat de întreprinderea de distribuţie.
În unităţile industriale se folosesc de obicei în instalaţiile exterioare, presiune medie,
redusă şi joasă, iar în instalaţiile interioare, presiune redusă şi joasă.
În figura 4.6 este prezentată schema unei instalaţii de gaze.
70
Figura 4.6. Schema unei instalaţii de gaze

1- conductă de distribuţie; 2- branşament; 3, 4- răsuflători; 5- robinet de branşament; 6-
regulator; 7- contor volumetric; 8- instalaţie exterioară; 9- robinet de incendiu; 10- tub de
protecţie; 11- coloană; 12- instalaţie interioară; 13- aparat de utilizare 14- evacuare gaze 15-
robinet de siguranţă; 16- robinet de manevră;
În construcţiile civile se folosesc, în instalaţiile exterioare, treptele de presiune

redusă şi joasă, iar în instalaţiile interioare, treapta de presiune joasă. În instalaţiile
pentru imobilele de locuit se foloseşte exclusiv presiunea joasă, atât în instalaţiile
exterioare cât şi instalaţiile interioare. Prin excepţie, pentru proprietăţile întinse cu
multe corpuri de clădire, se acceptă presiunea redusă în instalaţia exterioară.
Structura unui sistem de alimentare cu gaz pentru o localitate precum şi forma
acesteia depind de mai mulţi factori printre care cei mai importanţi sunt:
• configuraţia şi mărimea localităţii;
• structura, mărimea şi perspectivele consumului;
• repartizarea diverselor tipuri de consumatori (concentrarea consuma-torilor
industriali sau a altor consumatori importanţi).
În funcţie de configuraţia localităţii, reţeaua de repartiţie a sistemului poate avea
diferite forme (liniară, în coloană vertebrală, formă inelară sau dublu inelară). De la
caz la caz, este indicat ca reţeaua de repartiţie să fie buclată şi, dacă este posibil,
alimentată în două puncte. Reţeaua de distribuţie poate fi ramificată sau buclată în
funcţie de situaţia locală, ţinând cont de necesităţile funcţionale şi de consideraţiile
tehnico-economice.
În cazurile în care alimentarea continuă este absolut necesară (spitale, fabrici
de sticlă, brutării, cubilouri etc.), sau pentru porţiuni din reţea care asigură
alimentarea unui număr mare de consumatori, este indicat ca reţeaua de distribuţie
să fie buclată.
Indiferent de forma reţelei (liniară, inelară etc.), la execuţia ei se are în vedere
realizarea unui traseu pe cât posibil rectiliniu, cu schimbări minime de direcţie.
71
Conductele de distribuţie se pozează numai pe teritoriul public, ţinând seama

de următoarea ordine de preferinţă: zone verzi, trotuare, alei pietonale, în porţiunea
carosabilă folosind trasee mai puţin aglomerate cu instalaţii subterane.
Pentru că o conductă de distribuţie este construcţie fixă, pozarea ei în şanţuri
se face astfel încât să fie ferită de alunecările de teren, de mişcări orogenetice
produse de terenul de sub ea, de efectul trepidaţiilor şi loviturilor.
La conductele de distribuţie se practică sudarea ţevilor prin procedee
omologate, cu verificare prin metode nedistructive şi aplicarea unei izolaţii de bază
completate cu protecţie catodică.
În funcţie de treapta de presiune existentă în conductă, se prevede respectarea
unor distanţe minime între aceasta şi alte instalaţii, construcţii sau obstacole
subterane.
Pentru controlul scăpărilor de gaze se prevăd unele reglementări ca:
• în zonele construite, aglomerate cu diferite instalaţii edilitare subterane, pe
reţelele de distribuţie, respectiv în instalaţiile exterioare, trebuie să se monteze
răsuflători deasupra fiecărei îmbinări.
• în cazul unor suduri foarte apropiate (curbe din segmenţi etc.) trebuie să se
monteze răsuflători comune pentru mai multe cordoane de sudură, cu condiţia
realizării unui drenaj continuu pe porţiunea respectivă a conductei;
• pe trasee fără construcţii, pe câmp, în zone cu agresivitate redusă şi fără
instalaţii subterane, răsuflătorile se pot monta la distanţe mai mari, fără a
depăşi 50 m, în funcţie de condiţiile locale;
• în afara răsuflătorilor amintite mai sus trebuie să se mai prevadă răsu-flători
deasupra fiecărei ramificaţii subterane, în locurile în care conductele ies din
pământ, lângă un perete şi la capetele tuburilor de protecţie.
Diametrul interior al răsuflătorilor este de 4-5 cm.
În unele lucrări se consideră că prevederea de răsuflători deasupra fiecărei
suduri nu este justificată. În sprijinul acestui fapt se argumentează prin faptul că, în
majoritatea ţărilor gazeifere importante, îndeosebi în oraşe, pe carosabil, nu se
montează răsuflători, existând metode moderne de control.
Sunt necesare, în mod deosebit, răsuflătorile de perete, montate în punctele în
care o conductă subterană iese din pământ şi răsuflătorile montate la capetele
tuburilor de protecţie. La ramificaţiile importante ale reţelelor de repartiţie şi
distribuţie, precum şi în instalaţiile exterioare industriale este indicat să se prevadă
robinete de secţionare.În cămine se pot monta şi alte tipuri de armături şi amenajări
ale conductelor, îmbinări electroizolante, separatoare de lichide, dispo-zitive de
dilatare etc.
La cămine trebuie asigurat accesul liber, iar la vanele montate în cutie de bitum
îngropate se prevede accesul numai la tija sau mecanismul de acţionare.
72
În funcţie de conţinutul de impurităţi al gazelor şi de considerente de ex-

ploatare, în punctele convenabil alese ale reţelelor de distribuţie şi ale instalaţiilor
exterioare, se recomandă refulători prevăzute cu două robinete.
Când gazele distribuite conţin fracţii condensabile sau apă, este indicat ca la
cotele joase ale reţelei să fie prevăzute separatoare de lichide.
Pe conductele aeriene şi pe traseele subterane rectilinii lungi se recomandă
montarea de dispozitive de dilatare (compensatori lenticulari).
Încrucişarea conductelor de gaze cu alte instalaţii sau lucrări la suprafaţa solului
(căi ferate, linii de tramvaie, şosele etc.), se face, în mod normal, perpendicular pe
axa instalaţiei. Atunci când nu se poate respecta prescripţia anterioară, se poate face
încrucişarea şi sub un unghi mai mic, însă cel puţin de 60 o, cu condiţia introducerii
conductei în tub de protecţie.
La încrucişări cu alte instalaţii subterane, conductele de gaze se montează la o
distanţă de cel puţin 100 mm deasupra conductei, canalului sau cablului tra-versat.
Este interzisă trecerea conductelor de gaze prin canale, cămine sau alte
construcţii subterane sau montarea lor sub orice fel de construcţii, pe terenuri
destinate construcţiilor etc.
Traversarea cursurilor de apă, podurilor, pasajelor de nivel, autostrăzilor etc. se
poate face fie subteran, fie aerian, în funcţie de condiţiile locale. La proiectarea
traversării este necesar avizul organelor care administrează obstacolul traversat.
La traversările de căi ferate, pasaje de nivel, autostrăzi, cursuri de apă etc., se
prevăd vane de secţionare care să permită scoaterea din funcţiune a conductei de
gaze, fie în ambele părţi ale traversării, fie numai înainte de traversare, în cazul
conductelor ramificate în care gazele au un singur sens de curgere.
Este indicat să se prevadă, de o parte şi de alta a traversării, prize pentru
măsurarea presiunii.
Pentru instalaţiile exterioare ale marilor consumatori industriali nu se prescrie
obligativitatea montării de vane la încrucişări, prevederea lor fiind lăsată la
aprecierea proiectantului care urmează să o soluţioneze în raport de condiţiile locale.
Acolo unde, la traversări, montarea conductei subterane se face în tub de
protecţie, care poate fi de oţel, beton armat, fontă, azbociment etc., trebuie să se ţină
seamă de unele consideraţii şi anume:
• în reţelele de distribuţie, la capetele tubului de protecţie se montează răsuflători;
• adâncimea de îngropare a tubului de protecţie, pentru încrucişări obişnuite, este
cea rezultată din adâncimea de montare a conductei,
• pentru subtraversări de căi ferate, şosele, autostrăzi, adâncimea va fi de cel
puţin 1,00-1,20 m între talpa şinei sau faţa drumului şi generatoarea
superioară a tubului de protecţie;
73
• tuburile de protecţie din oţel se izolează la interior şi la exterior cu bitum;

• se recomandă ca tuburile de protecţie să depăşească cu cel puţin 1m limitele
instalaţiei traversate sau încrucişate;
• în interiorul tubului de protecţie, când nu este posibil altfel, conductele pot avea
îmbinări;
• numărul îmbinărilor va fi cât mai mic posibil;
• îmbinările respective trebuie să fie controlate prin metode nedistructive.
În ceea ce priveşte traversările aeriene ale căilor de circulaţie de pe teritoriul
unităţilor industriale, acestea se fac la înălţimi corespunzătoare, funcţie de condiţiile
locale, însă nu mai mici de 5 m.
Traversarea aeriană a şoselelor, căilor ferate, reţelelor de contact pentru
troleibuze etc., care se admite numai atunci când montarea subterană nu este
posibilă, se face la înălţimi stabilite de comun acord cu organele care administrează
obstacolul traversat.
4.5. BRANŞAMENTE ŞI RACORDURI
Fiecare imobil sau grup de imobile de pe aceeaşi proprietate (incintă) se

alimentează printr-un singur branşament, chiar dacă imobilul, respectiv terenul, se
mărgineşte cu mai multe străzi.
Se exceptează marii consumatori industriali, imobilele foarte mari şi obiectivele
situate pe suprafeţe întinse, pentru care se admite alimentarea diferitelor clădiri,
tronsoane sau secţii prin branşamente separate, cu condiţia ca instalaţiile alimentate
din branşamente diferite să nu fie interconectate.
Modul în care este redactată excepţia vizează o condiţie de siguranţă. În fond
instalaţiile respective pot fi interconectate, dar pe tronsonul de inter-conectare trebuie
prevăzut un robinet care va închide şi trecerea blindată cu flanşă oarbă. Acest
robinet nu trebuie deschis decât ocazional, la revizii sau la reparaţii, cu oprirea
furnizării gazelor.
În zonele în care reţeaua de distribuţie urmăreşte reţeaua stradală, ali-mentarea
imobilelor se face prin branşamente separate la conducta pe care este situat
imobilul, întreprinderea etc.
Se admite racordarea a două imobile de pe proprietăţi vecine prin branşament
comun, când cele două imobile sunt situate pe aceeaşi stradă şi racordarea se face
la conducta de distribuţie din strada comună ambelor imobile.
În afara unor situaţii excepţionale, branşamentele şi racordurile vor fi
74
perpendiculare pe axa conductei de distribuţie, respectiv pe conducta instalaţiei

exterioare. Nu pot exista branşamente în lungul străzilor.
Pentru clădirile cu mai multe case de scară (tronsoane), pentru alimentarea
unor complexe comerciale etc., este admisă ramificarea branşamentului.
Branşamentele şi racordurile se proiectează, în mod obişnuit, subteran şi în pantă
către conducta din care sunt alimentate.
Conform reglementărilor actuale, la capetele branşamentelor şi racordurilor se
prevăd următoarele armături cu funcţiile menţionate la fiecare în parte:
• -la capătul branşamentului se montează un robinet de branşament care permite
scoaterea din funcţiune a întregii instalaţii.
• -pentru branşamentele ramificate se prevede şi câte un robinet pe fiecare
ramificaţie, înainte de intrarea în clădire;
• -la intrarea în fiecare imobil, hală industrială, corp de clădire etc., la capătul
racordului de bransament, se instalează la exterior, în loc accesibil, un robinet
de incendiu.
În caz că la intrarea în imobil există post (staţie) de reglare propriu, robinetul de
incendiu se montează după ieşirea din nişa (clădirea sau cabina) postului sau staţiei,
înainte de prima ramificaţie.
În caz că distanţa între robinetul postului (staţiei) de reglare şi robinetul de
incendiu este sub 5 m, se poate renunţa la aceasta din urmă, funcţia lui fiind preluată
de robinetul postului (staţiei) de reglare.
Pentru robinetele plasate la înălţime, este necesar să se prevadă scări metalice
fixe de acces, cu platforme de manevrare a robinetului.
Intrarea în clădiri a conductelor subterane se face, după ieşirea conductelor la
suprafaţa solului, prin traversarea peretelui exterior al clădirii la o înălţime
convenabilă. Este interzisă prelungirea instalaţiei exterioare subterane în clădire.
În cazuri excepţionale, când nu se poate evita o astfel de situaţie, în instalaţiile
industriale, se prevede, înainte de intrarea în hală, un cămin de aerisire, prin care se
trece conducta de gaze, în care se va monta robinetul de incendiu. În acest caz,
robinetul de incendiu va avea o tijă înaltă pentru ca manevrarea să se poată face de
la suprafaţa solului.
Amplasarea capului de branşament sau a racordului se va face astfel încât
intrarea conductelor din nişă în clădire să se facă numai în spaţii uşor accesibile şi
ventilate: casa de scară, coridoare ventilate, hale etc.
La capătul fiecărui branşament este necesară prevederea unei piese
electroizolante. Aceasta are scopul, pe de o parte, să permită aplicarea protecţiei
catodice la conductele sistemului de distribuţie, iar pe de altă parte, să elimine
posibilitatea punerii la pământ a diferitelor aparate electrice (aparate electrocasnice
şi, în şantiere, a unor generatoare de curent) prin conducta de gaze care, prin simplu
fapt că se montează aparent, oferă calea cea mai simplă de punere la pământ.
75
4.6. STAŢII ŞI POSTURI DE REGLARE
Reducerea în trepte a presiunii în Staţiile de reglare şi în Posturile de reglare

este impusă atât din motive de siguranţă, cât şi tehnologice.
În ultimă instanţă, staţiile şi posturile de reglare sunt destinate să păstreze
presiunea într-un anumit interval de funcţionare al aparatelor, în care aparatul
funcţionează cu performanţe maxime şi să evite apariţia de presiuni mai mari decât
cele necesare unei funcţionări corecte, în parametri proiectaţi.
O schemă tip de staţie de reglare este prezentată în figura 4.7.
Figura 4.7. Schema de principiu a unei staţii de reglare

1- robinet de izolare; 2- intrare în staţie; 3- îmbinare electroizolantă; 4, 12- manometre; 5, 6-
termometre; 7,8- filtre; 9- robinet; 10- distribuitor colector; 11-ventil siguranţă; 13- robinet;
14,19- panouri reglare; 15- încălzitor; 16- regulator presiune; 17- supapă siguranţă; 18-
ocolitor; 20,21- panouri măsură; 22- instalaţie de măsură; 23- robinet de laminare; 24-
ocolitor staţie; 25- ieşire din staţie; 26- casetă de explozie; 27- refulator.
Particularizări ale schemei tip se fac în funcţie de cerinţe. În timpul exploatării,

impurităţile solide din gaze şi în special praful, pun distribuţiei probleme deosebite. O
mare cantitate din acest praf s-a găsit în regulatoare (50-80%), în compoziţia lui fiind
oxid de fier şi alţi componenţi.
În cazul în care cantitatea de praf este mare, filtrarea cu câte două etaje de
filtrare este riguros necesară. În cazul unui procent redus de praf este suficient un
76
singur etaj de filtrare. În nici un caz nu se vor monta flanşele de măsurare pe intrarea
în staţii fără filtre în amonte de acestea.
Lipsa filtrelor este cauza principală pentru care scaunele regulatoarelor se
uzează prematur şi nu mai închid etanş, împrejurare care, în final, duce la pierderea
de gaze prin supapele de siguranţă.
Existenţa posibilităţii de măsurare în staţiile de sector şi în staţiile la
consumatori importanţi oferă întreprinderii distribuitoare de gaze posibilitatea
controlării pierderilor din reţea. Totodată, măsurarea în staţiile de sector permite
determinarea pierderilor în reţeaua de repartiţie, prin compararea cantităţilor intrate
din staţia (staţiile) de predare, cu cantităţile trecute prin staţiile de sector şi cele ale
consumatorilor importanţi racordaţi la reţeaua de repartiţie.
Ocolitorul, fie cel de treaptă, fie cel pentru întreaga staţie trebuie prevăzut la
orice tip de staţie. Acesta nu va funcţiona decât în mod excepţional, pentru operaţii
de control şi întreţinere, în timpul revizuirii staţiilor (de 4-6 ori pe an) sau pentru
remedierea unor defecţiuni, pe durata înlocuirii piesei defecte, sau în cazul schimbării
diafragmei (ajutajului), în oricare din împrejurări, nu mai mult de o oră de fiecare
dată.
În vederea prevenirii creşterii, peste o anumită limită admisă, a presiunii în
treapta din aval, datorită funcţionării defectuase a regulatorului sau neînchiderii
etanşe pe scaune a acestuia, ca urmare a uzurii, este necesară montarea unei
aparaturi de siguranţă.
Asigurarea poate fi obţinută prin montarea unui ventil de siguranţă, în amontele
regulatorului, menit să blocheze intrarea gazelor atunci când, în aval, presiunea ar
depăşi limita superioară prescrisă, sau cu ajutorul supapei de siguranţă.
Ventilele de siguranţă sunt armături care acţionează practic instantaneu, în
cazul unei defecţiuni sau în cazul creşterii presiunii în aval peste limita de siguranţă.
Ventilele de siguranţă au o funcţionare sigură, fără a exista riscul de defectare, au
etanşeitate bună, autonomie completă de funcţionare, energia necesară închiderii
fiind înmagazinată fie într-o greutate fixată la puntea superioară a acestuia, în poziţie
verticală, fie într-un resort tensionat. Ventilul de siguranţă nu este prevăzut cu
manevrare dublă, repunerea lui în funcţiune efectuându-se exclusiv manual, în
scopul atât de a preveni accidentele, cât şi de a obliga personalul de exploatare să
depisteze şi să remedieze defectul. Întreţinerea este uşoară, constând din curăţire,
gresare şi verificarea periodică a funcţionării dispozitivului de declanşare.
Supapele de siguranţă care sunt dispuse în aval de regulator îndeplinesc
aceeaşi funcţie ca şi ventilele de siguranţă, funcţie pe care o realizează pe altă cale,
şi anume prin evacuarea surplusului de gaze (în vederea reducerii presiunii) în
atmosferă. Cantităţile de gaz evacuat prin aceste supape trebuie să fie relativ
reduse. Evacuarea gazelor prin supapele de siguranţă trebuie făcută la cel puţin 0,50
m deasupra staţiei. Se pot racorda mai multe supape de siguranţă la un colector
comun.
77
Datorită faptului că acest tip de supape nu este suficient de sensibil la treapta

de joasă presiune, în ultimul timp, în distribuţie se folosesc robinete cu membrană
servocontrolată.
Filtrele sunt dispozitive destinate să reţină particulele mecanice din gaz. Tipul
filtrelor folosite depinde de cantitatea de praf, de mărimea granulelor şi de regimul de
funcţionare (variaţii lente sau bruşte de debit).
Filtrarea într-o singură treaptă are dezavantajul că, la un filtru grosier praful nu
este reţinut în totalitate şi scopul nu este atins sau, dacă filtrul este fin se realizează o
reţinere aproape completă a prafului, ceea ce duce la o colmatare rapidă a cartuşului
filtrant, deci la demontări şi curăţiri frecvente, ceea ce constituie un inconvenient în
exploatare.
Filtrarea în două trepte se impune datorită dezavantajelor menţionate ale filtrării
într-o singură treaptă. Prima treaptă este compusă dintr-un filtru care poate reţine 90-
95% din particulele mecanice conţinute în gaz, în raport de dimensiunile acestora şi
în funcţie de construcţia filtrului. În a doua treaptă se montează un filtru cu cartuş
filtrant din ţesătură foarte fină (pâslă, vată de sticlă, ţesătură din material plastic etc.).
Carcasele filtrelor, în care se pot instala şi sistemele de încălzire a gazelor, se
construiesc din tablă de oţel şi trebuie să reziste la presiunile maxime de utilizare.
Filtrele cu ulei au capacitatea de a elimina în întregime praful conţinut în gaz într-o
singură treaptă; fiind însă scumpe, nu sunt recomandate decât pentru instalaţii foarte
importante.
78
Capitolul 5
PROIECTAREA SISTEMELOR DE DISTRIBUŢIE GAZE NATURALE
5.1. PRESCRIPŢII DE PROIECTARE
5.1.1. REŢELE DE DISTRIBUŢIE ŞI INSTALAŢII DE UTILIZARE EXTERIOARE
1.Alegerea traseelor. Condiţii pentru amplasarea si echiparea conductelor.

Traseele reţelelor de distribuţie şi ale instalaţiilor de utilizare exterioare sunt, pe
cât posibil, rectilinii. La stabilirea traseelor se acordă prioritate respectării condiţiilor
de siguranţă.
Conductele reţelelor de distribuţie se montează subteran. În cazul în care nu
există condiţii de montare subterană, conductele reţelelor de distribuţie din oţel se
pot monta suprateran, numai în condiţii justificate de către proiectant, avizate de
operatorul licenţiat al sistemului de distribuţie şi înscrise în certificatul de urbanism.
Conductele instalaţiilor de utilizare exterioare se executa din oţel sau din
polietilenă. Conductele din oţel se monteaza de preferinţă suprateran, iar cele din
polietilenă în mod obligatoriu subteran. Conductele supraterane se pot monta, în
funcţie de cerinţele locale, la înălţimi până la 6 m de la suprafaţa solului, pe:
• pereţii exteriori ai clădirilor din cărămidă sau beton;
• garduri stabile din cărămidă sau beton;
• stâlpi metalici sau din beton şi estacade.
Pe pereţii clădirilor din categoriile A si B pericol de incendiu (risc foarte mare de
incendiu), se admite numai montarea instalaţiei proprii de alimentare cu gaze
naturale.
Prezenţa conductelor subterane se marchează pe construcţii şi/sau pe stâlpii
sau alte repere fixe din vecinatate, prin inscripţii sau plăcuţe indicatoare, de către
executant. Distanţa dintre plăcuţele de inscripţionare nu va fi mai mare de 30 de
metri. Intrarea în clădiri a conductelor subterane (branşamente şi racorduri) se
realizează suprateran, după ieşirea conductelor la suprafaţa solului, prin traversarea
peretelui exterior al clădirilor. Este interzisă intrarea instalaţiei exterioare în
pardoseală sau sub pardoseala clădirilor. În cazuri excepţionale, pentru clădiri la care
nu se poate realiza soluţia supraterană, intrarea conductelor în clădiri se realizează
101
prin intermediul unui cămin de aerisire în care se montează robinetul de branşament

sau de incendiu, după caz. Robinetul respectiv este cu tija înaltă pentru ca
manevrarea să se poată face de la suprafaţa solului, iar căminul este acoperit cu
grătar şi are asigurată evacuarea permanenta a apelor infiltrate.
În localităţi, conductele subterane de distribuţie se pozează numai în domeniul
public, pe trasee mai puţin aglomerate cu instalaţii subterane, ţinând seamă de
următoarea ordine de preferinţă: 1- zone verzi, 2- trotuare, 3- alei pietonale, 4-
carosabil.
Pentru situaţiile de excepţie (căi de acces private), soluţiile de alimentare se
stabilesc de operator, cu acceptul scris al proprietarilor acestora.
Se evită terenurile cu nivel ridicat al apelor subterane şi cele cu acţiuni puternic
corozive. Pentru cazuri deosebite în care nu este posibilă evitarea amplasării în
terenurile menţionate, se prevăd măsuri de protecţie în conformitate cu
reglementările tehnice de specialitate şi legislative.
Conductele, fitingurile şi armăturile din polietilenă precum şi cele din oţel cu
protecţie exterioară anticorozivă se montează îngropate direct în pământ, adâncimea
minimă de montaj fiind de 0,9 m, de la generatoarea superioară. În cazul în care
adâncimea minimă de montaj a conductelor nu poate fi respectată, este necesar să
se prevadă măsuri de protejare a conductei care să evite deteriorarea acesteia, cu
acordul operatorului licenţiat de distribuţie.
Izolaţia anticorozivă de bază a tuburilor de protecţie respectă condiţiile minimale
prevăzute de standard 7335/3 pentru conductele de gaze.
Fac exceptie porţiunile de tronsoane rectilinii de conducte care nu pot fi
îngropate. În aceste porţiuni se pot monta suprateran conducte din PE protejate cu
tuburi din oţel. Aceste tronsoane sunt marcate cu plăcuţe indicatoare montate pe
repere fixe. Se evita montarea conductelor din PE în vecinătatea unor conducte care
au pe suprafaţă temperaturi mai mari de 30 °C sau care transportă uleiuri minerale,
benzine sau alte materiale inflamabile. Dacă nu se pot elimina aceste vecinatăţi,
distanţa minimă admisă pe orizontală între pereţii exteriori ai celor două conducte
este de 0,8 m.
Atenţie: pentru conductele montate suprateran se prevăd prize de împământare
conform Normativului I.20.
2.Răsuflatori, tuburi de protecţie, ecrane de etanşare.

În zone construite, cu densitate mare de instalaţii subterane, pe reţelele de
distribuţie şi/sau pe instalaţiile exterioare subterane, executate din oţel, se montează
răsuflători:
• -deasupra fiecărei suduri, dar nu la distanţe mai mici de 1 m, cu excepţia
sudurilor conductelor din interiorul tuburilor de proţectie;
102
• -la capetele tuburilor de protecţie;

• -la ieşirea din pământ, a conductelor.
În cazul unor suduri la distanţe mai mici de 1 m, se realizează drenaj continuu
între suduri.
Pentru conducte din polietilenă răsuflatorile se montează în zone construite,
aglomerate cu diverse instalaţii subterane, pe reţele de distribuţie, respectiv pe
instalaţiile exterioare subterane astfel:
• la distanţe cuprinse între 150 şi 300 m, cel puţin o răsuflatoare între două
diafragme impermeabile realizate din teren compact (de preferat argilă) care
să întrerupă drenajul gazelor naturale acumulate prin neetanşeităţi.
• la capetele tuburilor de protecţie;
• la ramificaţii de conducte şi la schimbări de direcţie;
• la ieşirea capetelor de branşament din pământ;
• alte situaţii deosebite evidenţiate de proiectant.
Diafragmele impermeabile se poziţionează la distanţe de maximum 150 m între
ele şi înconjoară conducta pe o grosime de cel puţin 50 cm, continuându-se pe
verticală până la nivelul solului. Dimensiunea diafragmei de-a lungul conductei este
de minimum 50 cm.
Proiectul instalaţiilor de gaze naturale pozate subteran trebuie să prevadă
măsuri de etanşare împotriva infiltraţiilor de gaze naturale, la trecerile subterane ale
instalaţiilor de orice utilitate (încalzire, apă, canalizare, cabluri electrice, telefonice,
CATV etc.) prin pereţii subterani ai clădirilor racordate la sistemul de distribuţie de
gaze naturale.
De asemenea, se etanşează toate trecerile conductelor prin planşeele
subsolurilor, pentru evitarea pătrunderii gazelor naturale la nivelurile superioare, în
caz de infiltrare a acestora în subsol. Este interzisă racordarea la sistemul de
distribuţie a gazelor naturale a clădirilor care nu au asigurate măsurile de etanşare
prevăzute mai sus.
Pentru evacuarea eventualelor infiltraţii de gaze naturale, în toate cazurile, se
asigură ventilarea naturală a subsolului clădirilor prin orificii de ventilare pe conturul
exterior al acestora, între încăperile din subsol, precum şi prin legarea subsolului
clădirilor la canale de ventilare naturală special destinate acestui scop, în afara
ventilaţiilor naturale prevăzute pentru anexele apartamentelor sau clădirilor.
Pentru evacuarea infiltraţiilor şi scăpărilor de gaze care se pot acumula în
casele de scări ale clădirilor etajate fără suprafeţe vitrate se prevede la partea
superioară a acestora, în planşeu sau acoperişul clădirii, un orificiu cu diametrul de
150 -200 mm, prevăzut cu un tub racordat la un deflector. În încăperile în care există
rise mare de intoxicări, incendii sau explozii cauzate de scăpările accidentale de
103
gaze naturale acumulate, se prevăd detectoare automate de gaze dotate cu sisteme

de semnalizare optică sau alarmare acustică la atingerea concentraţiilor periculoase
şi cu comanda închiderii automate a admisiei gazelor naturale în instalaţii.
În cazul realizării în subsolul clădirilor a unor spaţii de adăpostire şi a unor
galerii de evacuare, conductele de gaze naturale se deviază astfel încât să nu
strabată aceste spaţii.
În cazul conductelor din oţel pe traseele fără construcţii, pe câmp, precum şi în
zone cu agresivitate redusă şi fără instalaţii subterane, se prevăd răsuflatori cu
înăltimea de 0,6 m deasupra solului, la schimbări de direcţie şi la suduri de poziţie,
dar nu la distanţe mai mici de 50 m.
În cazul conductelor din polietilenă pe traseele fără construcţii şi pe câmp, acolo
unde nu sunt puncte fixe, pentru marcarea traseului, se montează borne
inscripţionate din ţeavă sau beton, la distanţe de 150 m între ele. Cutiile de vizitare
ale firului trasor se montează la distanţe de 300 m, în zonele fără construcţii.
Confecţionarea răsuflătorilor pentru carosabil şi/sau perete, se face din ţeavă
din oţel cu diametrul de 2" (Dn 50 [mm]). Răsuflatorile la care se montează capac GN
au calota prevăzută cu opritor, pentru evitarea degradării conductelor din PE sau a
izolaţiei anticorosive la conductele metalice, de către dispozitivul de curătire a
răsuflatorilor. Distanţa între generatoarea superioară a conductei pe care se
montează răsuflatoarea sau tubul de control şi faţa inferioară a calotei rasuflătorii,
respectiv a tubului de control, este de 150 mm atât pentru conductele de oţel cât şi
pentru polietilenă.
Grosimea pereţilor şi materialul din care se confecţioneaza tubul de protecţie se
stabilesc în funcţie de sarcinile la care este solicitat tubul. Acesta se confecţioneaza
din materiale noi. Diametrul interior al tubului de protecţie se stabileşte în funcţie de
diametrul exterior şi destinaţia conductei protejate: pentru conducte de distribute din
otel d i tub = d e cond izoiata + 75 mm, iar pentru cele di PE d i tub = d e cond + 100 mm, iar
pentru bransamente din otel d i tub = d e cond izoiata + 50 mm, iar pentru cele din PE d i tub
= d e cond + 50 mm.
Ramificaţiile reţelelor subterane se prevad, de regula, cu robinete de închidere.
În funcţie de conţinutul de impurităţi al gazelor naturale, în puncte convenabil
alese ale reţelelor de distribuţie şi instalaţiilor exterioare, la cererea operatorului de
distribuţie a gazelor naturale, se montează, separatoare de impurităţi sau refulatoare,
prevăzute cu câte 2 robinete.
Robinetele, îmbinările cu flanşe şi/sau dispozitivele de dilatare montate
subteran se prevăd în cămine de vizitare.
Se evită montarea subterană a pieselor electroizolante. Atunci când montarea
lor aparentă nu este posibilă, ele pot fi montate şi subteran, dar numai înglobate în
cutii cu bitum (standard 7335/7). Capacul căminului de vizitare se montează
deasupra axului vertical al robinetului şi se prevede cu găuri de ventilare. În cazul
104
mai multor robinete montate în acelaşi cămin, se asigură acces direct la acestea de
la suprafaţă.
La conductele din oţel montate aerian, susţinerea se realizează, de regulă, cu
suporturi tip pentru instalaţii, iar preluarea dilatarii se realizeăză prin schimbări de
direcţie sau prin compensatoare de dilatare.
Trecerea de la conducta din polietilenă la conducta din metal se realizează
printr-o piesă de trecere polietilenă / metal. Aceste piese de trecere trebuie să fie
fabricate industrial, numai de agenţi economici care au sistemul calitaţii certificat în
conformitate cu prevederile familiei de standarde ISO 9000 şi să fie atestate /
agrementate tehnic de organele abilitate.
3.Intersecţii ale traseelor conductelor de gaze naturale cu alte instalaţii şi

construcţii
Intersecţia traseelor conductelor de gaze naturale cu traseele altor instalaţii
subterane sau aeriene se face cu avizul unităţilor deţinătoare şi se realizează, de
regulă, perpendicular pe axul instalaţiei sau lucrării traversate, sau la cel puţin 200
mm deasupra celorlalte instalaţii; pentru distanţe mai mici de 200 mm. La traversarea
utilitaţilor se prevăd tuburi de protecţie adecvate. În cazuri excepţionale, se admit
traversări sub alt unghi, dar nu mai mic de 60°. Alte instalaţii subterane, care se
realizează ulterior conductei de gaze naturale şi care intersectează traseul acesteia,
se montează cel puţin la distanţa minimă admisă conform tabelului 5, cu avizul
operatorului de distribuţie a gazelor naturale.
Trecerea conductelor de gaze naturale prin cămine, canale şi construcţii
subterane ale altor utilităţi, este interzisă. Tuburile de protecţie trebuie să
depăşească, în ambele părţi, limitele instalaţiei sau construcţiei traversate cu cel
puţin 0,5 m. La conductele din PE, tuburile de protecţie se prevăd la capete la partea
superioară cu găuri şi răsuflători, capetele etanşându-se pe ţeavă din PE.
Subtraversarea liniilor de tramvai se face în tub de protecţie, la adâncimea de
minim 1,5 m de la talpa căii de rulare la generatoarea superioară a tubului de
protecţie a conductei.
Traversarea căilor ferate, autostrăzilor şi cursurilor de apă, se face subteran
sau aerian, în funcţie de condiţiile locale, impuse prin avizele administratorilor
acestor utilităţi. Traversările se prevăd cu robinete de secţionare, care să permită
scoaterea din funcţiune a conductei de gaze naturale in ambele parti ale traversarii,
pentru retelele inelare şi înainte de traversare, pentru reţelele ramificate.
Traversările aeriene ale căilor de circulaţie de pe teritoriul unităţilor industriale
se fac la înălţimi stabilite în funcţie de gabaritul vehiculelor utilizate, dar nu mai mici
de 5 m de la generatoarea inferioară sau dispozitivul de susţinere a conductei până
la nivelul carosabilului. Proiectarea şi executarea traversării căilor de comunicaţii, se
face în conformitate cu prevederile din standardul 9312.
105
4.Branşamente şi racorduri
Instalaţiile de utilizare din clădiri se alimentează cu gaze naturale din
conductele de distribuţe situate pe străţile din dreptul imobilelor respective, indiferent
spre ce parte a clădirii se află conducta. Imobilele situate la intersecţia străzilor pot fi
alimentate cu gaze naturale din conducta situată pe oricare din străzile respective.
În situaţia străzilor sau drumurilor cu lăţime mai mare de 12 m, poziţia de
amplasare a reţelelor de distribuţie a gazelor naturale se stabileşte de proiectant în
funcţie de condiţiile impuse prin certificatul de urbanism.
Fiecare clădire civilă, sau grup de clădiri situate pe aceeaşi proprietate, se
alimentează printr-un singur branşament, indiferent de numărul străzilor cu care se
mărgineşte, exceptând cazurile deosebite ce se analizează de operatorul licenţiat de
distribuţie în vederea aprobării. Alimentarea consumatorilor se face prin:
• branşament individual pentru fiecare imobil sau branşament ramificat
(excepţional);
• branşament comun pentru cel mult două imobile vecine, cu acordul operatorului
licenţiat de distribuţie, în următoarele cazuri:
1 -imobilele sum situate pe aceeaşi stradă şi au curţile alăturate;
2 -imobilele nu sunt situate pe aceeaşi stradă dar fac parte dintr-un singur corp
de clădire, au curte comună şi o intrare comună pe strada care are conducta de
distribuţie;
3- sunt îndeplinite următoarele condiţii tehnice:
- branşamentul comun poate asigura debitul total şi presiunea;
- regulatorul de presiune este corespunzător pentru debitul total;
- instalaţia exterioară de utilizare se poate executa aparent, cu posibilităţi de
acces rapid la robinetele de incendiu.
Racordarea branşamentelor la conductele de distribuţie din polietilenă se face
prin teuri de branşament, sudate prin electrofuziune pe acestea. Racordarea
branşamentelor la conductele de distribuţie din oţel se face în funcţie de diametrul
acestora:
• cu diametrul până la 80 mm inclusiv, se racordează prin intermediul unei piese
de racord (teu), fără scoaterea din funcţiune a conductei de distribuţie;
• cu diametrul peste 80 mm se racordeaza prin sudare directă pe conducta de
distribuţie, fără piesa de racord, şi se prevăd cu un robinet şi cămin de vizitare.
Legătura branşamentelor din polietilenă cu postul de reglare sau instalaţia de
utilizare se face prin intermediul unui dispozitiv special, denumit capăt de
branşament (reiser), care realizează trecerea de la polietilenă la oţel, având acelaşi
diametru cu ţeava din polietilenă a branşamentului.
106
Capetele de branşamente cu diametre de 75 mm şi mai mari se realizează cu

piesa de trecere PE - oţel montată subteran în poziţie orizontală. Pe reţeaua de
polietilenă de presiune redusă, la capătul de branşament, se montează un robinet de
secţionare cu sferă, în poziţie verticală, unul sau mai multe regulatoare de presiune,
sau după caz, o staţie de reglare - măsurare. La capătul branşamentului (reiserului)
din reţeaua de presiune joasă de polietilenă, se montează un robinet de secţionare
cu sferă, în poziţie verticală. La capătul branşamentului din polietilenă se utilizează
pentru branşamente până la 63 mm inclusiv, capete de branşament fără anod de
protecţie (reiser), atestate/agrementate tehnic, iar pentru branşamente cu diametre
de 75 mm şi mai mari, capete de branşament cu izolaţie tip foarte întarită sau
echivalentă şi anod de protecţie.
Consumatorii industriali, blocurile de locuinţe cu mai multe scări şi obiectivele
social culturale pot fi alimentate prin mai multe branşamente cu condiţia ca partea din
instalaţia de utilizare racordată la un branşament să nu se interconecteze cu partea
din instalaţia de utilizare racordată la un alt branşament. Soluţia de alimentare prin
mai multe branşamente se stabileşte de proiectant, cu acordul operatorului de
distribuţie, în funcţie de situaţia locală. În localităţile urbane în care reţeaua de
distribuţie nu urmăreşte traseul stradal, alimentarea imobilelor se face prin
branşamente la conducta cea mai apropiată, cu respectarea condiţiilor de sus.
Traseul branşamentului sau racordului se realizează perpendicular pe conducta
la care se realizeaza racordul, cu panta înspre aceasta. Pentru situaţii care impun
racordarea sub alt unghi, acesta nu va fi mai mic de 60°. Nu se admit branşamente
cu traseul în lungul străzii. Capatul de branşament se pozează la limita de proprietate
a consumatorului. Amplasarea capătului de branşament sau a racordului se face în
spaţii uşor accesibile.
La capătul branşamentului executat din ţeavă de oţel racordat la reţeaua de
presiune redusă se montează un robinet de secţionare, cu sferă, o piesa
electroizolantă, în aval de robinetul de secţionare şi regulatorul de presiune. La
branşamentele ramificate se montează şi câte un robinet pe fiecare ramificaţie,
înainte de intrarea în clădire.
Instalaţiile de utilizare interioare pentru fiecare clădire civilă sau hală industrială
se alimentează cu gaze naturale din instalaţia de utilizare exterioară printr-un singur
racord sau prin două racorduri, numai în cazul halelor industriale cu puncte de
consum concentrate la capete, dar fără interconectarea instalaţiilor interioare.
La capatul conductei de racord al instalaţiei de utilizare interioară se montează
la exterior, în loc uşor accesibil, un robinet de incendiu marcat conform standardului
297. În cazul în care distanţa dintre robinetul de ieşire din postul sau staţia de reglare
şi robinetul de incendiu este sub 5 m, se poate renunţa la robinetul de ieşire.
Robinetele de incendiu plasate la înaltimea de peste 2 m se prevăd cu scară
metalică fixă de acces şi platformă pentru manevrare. Este interzisă intrarea
conductei din firida de branşament sau de racord direct în interiorul construcţiei.
107
5.Rezemarea conductelor montate aparent sau aerian

Conductele montate aparent pe elemente de construcţii sau aerian pe stâlpi sau
estacade se reazemă, în funcţie de diametru, pe brăţări sau console confecţionate
conform cataloagelor de detalii tip pentru instalaţii. Distanţele maxime între două
reazeme şi tipul reazemelor pentru conducte sunt prezentate în tabelul următor.
Diametrul conductei [in] Distant maxima intre reazeme [m] Tipul reazemului
3/8 ... 1/2 3,3 Bratară
3/4...1 4,2 Bratară
1 ¼ ...1 ½ 5,1 Bratară
2 5,7 Consolă
2½ 6,1 Consolă
3 6,7 Consolă
4 7,5 Consolă
5 8,0 Consolă
6.Condiţii de montaj
Distanţa minimă între conductele subterane de gaze naturale şi alte instalaţii,
construcţii sau obstacole subterane, este cea indicată în tabelul următor:
Distanţa minimă în Distanţa minimă în

Nr. Instalaţia, construcţia sau [m] de la conducta de [m] de la conducta de
crt. obstacolul gaze din PE de: gaze din OL de:
P.J P.R. P.M. P.J P.R. P.M.
1 Clădiri cu subsoluri/aliniamente 1 1 2 2 2 3
2 Clădiri fără subsoluri 0,5 0,5 1 1,5 1,5 2
3 Canale pt. reţele termice/ telefoni. 0,5 0,5 1,0 1,5 1,5 2
4 Conducte de canalizare 1,0 1,0 1,5 1,0 1,0 1,5
Conducte de apa, cabluri de forţă,
5 0,5 0,5 0,5 0,6 0,6 0,6
cabluri telefonice montate direct în sol
Cămine pentru reţele termice, telefonice
6 0,5 0,5 1,0 1,0 1,0 1,0
şi canalizare, cămine subterane
7 Linii de tramvai până la şina apropiată 0,5 0,5 0,5 1,2 1,2 1,2
8 Copaci 0,5 0,5 0,5 1,5 1,5 1,5
9 Stalpi 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5
Linii de cale ferată, exclusiv cele din
staţii, triaje şi incinte industriale
10
în rambleu 1,5' 1,5' 1,5* 2* 2' 2'
- în debleu, la nivelul terenului 3,0" 3,0** 3,0** 5,5** 5,5" 5,5**
Nota: Distanţele exprimate în metri se măsoară în proiecţie orizontală între
limitele exterioare ale conductelor sau construcţiilor. *) - De la piciorul taluzului;
**) - Din axul liniei de cale ferată.
108
Când respectarea distanţelor indicate mai sus nu este posibilă, acestea pot fi
reduse cu 20%, pentru poziţiile 1- 6, cu condiţia ca pe porţiunea în cauză să se
prevadă una din următoarele măsuri:
• ţeavă trasă;
• izolaţie anticorosivă foarte întărită;
• controlul nedistructiv al tuturor sudurilor;
• montarea ţevii în tub de protecţie;
• răsuflători sau cămine de evacuare în atmosferă a eventualelor scăpări de
gaze;
• executarea de drenaje.
Se interzice montarea de conducte din oţel supraterane la mai puţin de 20 m de
calea ferată electrificată şi/sau linii electrice aeriene (LEA) de joasă, medie sau înaltă
tensiune.
Distanţa între conductele de gaze naturale şi liniile de cale ferată în staţii, triaje
şi incinte industriale se stabileşte cu acordul deţinătorilor acestora.
Se evita montarea a două conducte subterane de gaze naturale pe trasee
paralele la distanţa sub l,5x(Dl+D2) - unde Dl şi D2 reprezintă diametrele exterioare
ale conductelor respective - dar nu mai mică de 0,5 m. Întotdeauna conducta de
presiune mai mică se pozează spre clădiri. Este interzisă montarea conductelor de
gaze naturale indiferent de modul de pozare, în următoarele cazuri:
• terenuri susceptibile la tasări, alunecări, erodări, etc.;
• sub construcţii de orice categorie;
• tunele şi galerii;
• canale de orice categorie având comunicaţie directă cu clădiri;
• la nivel inferior fundaţiei clădirilor invecinate, la distanţe sub 2 m;
• sub linii de tramvai sau cale ferată, paralel cu acestea la o distanţă mai mică
decât cea prevăzută în tabelul de mai sus.
Conductele din oţel montate în zona de influenţă a căilor ferate electrificate sau
a liniilor electrice aeriene (LEA) de medie sau înaltă tensiune se protejează împotriva
tensiunilor induse, conform reglementărilor tehnice de specialitate.
5.1.2. STAŢII ŞI POSTURI DE REGLARE ŞI MĂSURARE
Staţiile de reglare şi de reglare-măsurare a gazelor naturale se montează în

construcţii proprii. Posturile de reglare, reglare-măsurare, măsurare se monteaza în
firide, cabine sau direct pe instalaţia de utilizare a agregatelor tehnologice.
Amplasarea regulatoarelor pe instalaţia de utilizare a agregatelor tehnologice se
poate face cu îndeplinirea eel puţin a următoarelor condiţii:
• încăperile în care se montează să fie bine ventilate;
• regulatoarele să fie în construcţie etanşă;
109
• elementele de etanşeitate faţă de mediul exterior, precum şi componentele

regulatoarelor care comunică cu exteriorul să prezinte rezistenţă la temperaturi
înalte (minim 650°C).
Staţiile şi posturile de reglare-măsurare sunt delimitate de robinetele de
închidere de la intrarea, respectiv ieşirea în/din staţii şi posturi. Robinetele fac parte
din componenţa staţiilor şi posturilor de reglare-măsurare.
Dimensionarea şi echiparea staţiilor şi a posturilor de reglare-măsurare se face
ţinând seamă de parametrii de curgere (debit, presume, temperatură), domeniul de
variaţie a acestora, precum şi de calitatea gazelor naturale (compoziţie chimică,
impurităţi solide şi lichide). Sistemele de măsurare se vor alege şi poziţiona în
conformitate cu cerinţele normelor în vigoare. Staţiile şi posturile de reglare-măsurare
vor fi echipate cu dispozitive de siguranţă corespunzatoare cerinţelor legislaţiei în
vigoare.
Proiectarea staţiilor şi posturilor de reglare - măsurare se face astfel încât să
rezulte o grupare cât mai compactă a echipamentelor, avându-se în vedere accesul
la echipamentele şi dispozitivele componente. Pe conductele de intrare şi de ieşire
din Staţiile de reglare-măsurare se montează robinete de secţionare şi flanşe
electroizolante în locuri uşor accesibile. Staţiile de reglare măsurare pot fi prevăzute
cu ocolitor, când alimentarea aparatelor de utilizare nu poate fi întreruptă.
În funcţie de natura şi conţinutui de impurităţi a gazelor naturale, la intrarea în
Staţiile de reglare-măsurare, se pot monta echipamente de filtrare şi / sau separare.
Pentru echipamentele care prevăd în mod expres filtre de protecţie, acestea se
montează obligatoriu conform instrucţiunilor producatorului.
Statiile de reglare-măsurare se prevăd cu priză si centură de împământare
(impedanţa sub 4 ohm), la care se racordeaza părţile metalice ale fiecărui element
din staţie cuprins între doua flanşe. Racordurile prin flanşe nu se consideră
electroconductoare decât dacă sunt conectate între ele cu platbandă zincată de
secţiune de minim de 40 mm2.
Reglarea presiunii se face, în funcţie de mărimea debitului, prin regulatoare cu
actionare indirectă sau acţionare directă. Regulatoarele de presiune sunt obligatoriu
atestate şi agrementate tehnic, conform prevederilor legislaţiei în vigoare.
Principalele caracteristici tehnice şi funcţionale ale regulatoarelor de presiune
sunt:
• a) abaterea maximă a presiunii reglate: 5% ;
• b) domeniul presiunilor de intrare, corelat cu domeniul presiunilor de ieşire să
fie în unul din intervalele:
- mai mic de 50 mbar, pentru presiune joasă;
- între 2 bar şi 50 mbar, pentru presiune redusă;
- între 6 bar şi 2 bar, pentru presiune medie;
• c) presiunea nominala de lucru: 6 bar.
110
Pentru regulatoare care garantează abaterea maximă a presiunii reglate prin

atestare şi/sau agrementare tehnică se pot admite şi alte intervale de presiune decât
cele menţionate mai sus. În cazul în care în instalaţia de utilizare industrială sunt
necesare diferite trepte de presiune se prevăd panouri de reglare pentru fiecare
treaptă de presiune. Amplasarea staţiilor şi posturilor de reglare-măsurare se face
respectând prevederile din ,,Normele tehnice pentru stabilirea zonelor de protecţie şi
de siguranţă ale obiectivelor din sectorul gazelor naturale".
Posturile de reglare-măsurare pentru presiunea maxima de intrare între 2-6 bar,
se pot monta şi în cabine aerisite, alipite pereţilor clădirilor, în locuri uşor accesibile,
cu condiţia ca pereţii respectivi să nu prezinte goluri (usi, ferestre etc.) pe o înălţime
de cel puţin 8 m şi pe o lăţime care să depăşească cabina cu minim 5 m, în ambele
sensuri.
Amplasarea construcţiilor pentru staţii şi posturi de reglare-măsurare,
independente sau alipite altor construcţii, se face:
• suprateran;
• cu respectarea distanţelor prevăzute în tabelul 7
• la limita de proprietate a consumatorului sau când nu este posibil, cât mai
aproape de limita de proprietate a consumatorului;
• asigurându-se accesul direct şi permanent al personalului operatorului licenţiat
al sistemului de distribuţie.
Amplasarea construcţiilor pentru staţiile şi posturile de reglare-măsurare
(aferente reţelei de distribuţie) se face pe domeniul public, conform precizărilor din
certificatul de urbanism. Pentru cazuri excepţionale, cu avizul operatorului licenţiat al
sistemului de distribuţie se pot construi staţii de sector subterane, prevăzute cu
ventilare corespunzătoare şi măsuri de evitare a pericolului de incendiu şi explozie.
Construcţiile staţiilor de reglare-măsurare se execută din materiale incombustibile şi
fără pod.
Posturile de reglare-măsurare de la presiune redusă la presiune joasă se
montează in:
• firidă îngropată în peretele exterior al clădirii, în ziduri sau garduri;
• cabină independentă sau alipită de un perete exterior al clădirii.
În toate cazurile este obligatorie asigurarea accesului operatorului licenţiat al
sistemului de distribuţie. Posturile de reglare-masurare nu se amplaseaza:
• pe căile de evacuare din clădiri cu aglomerări de persoane;
• sub ferestrele clădirilor şi în locuri neventilate.
În cazul excepţional în care nu sunt condiţii tehnice şi pentru postul de reglare
există spaţiu de amplasare numai sub fereastră, se vor realiza următoarele măsuri:
ţeava de evacuare a regulatoarelor de presiune se prelungeşte astfel încât să evite
pătrunderea gazelor în interiorul clădirii, iar axul de manevră al robinetelor postului se
etanşează.
111
5.1.3. INSTALAŢII INTERIOARE DE UTILIZARE
1.Utilizarea gazelor naturale în clădiri

Utilizarea gazelor naturale este admisă numai în incăperi în care nu există
pericol de:
• incendiu, prin aprinderea materialelor si elementelor combustibile, datorita
radiatiei termice directe ori a transferului de caldura prin convectie sau conductie;
• explozie a materialelor si substantelor combustibile aflate in interior;
• intoxicare sau asfixiere a utilizatorilor, cu gaze de ardere
Condiţiile tehnice pentru funcţionarea în siguranţă a instalaţiilor interioare de
utilizare a gazelor naturale combustibile sunt:
• a)volumul interior minim al încăperilor
o 18,0 m3 pentru încăperi curente;
o 7,5 m3 pentru bucătării, băi şi oficii;
o 5,0 m3 pentru bucătării din construcţii existente.
• b) asigurarea aerului necesar arderii;
• c) ventilare naturala sau mecanica;
• d) evacuarea totala a gazelor de ardere, in atmosfera;
• e) suprafete vitrate.
Toate încăperile în care se montează aparate de utilizare a gazelor naturale, se
prevăd cu suprafeţele vitrate, sub formă de ferestre, luminatoare cu geamuri, uşi cu
geam sau goluri, toate la exterior sau spre balcoane vitrate cu suprafaţa minimă
totală de:
o 0,03 m2 pe m3 de volum net de încăpere, în cazul construcţiilor din beton armat;
o 0,05 m2 pe m3 de volum net de încăpere, în cazul construcţiilor din zidărie.
Geamurile au grosimea de maxim 4 mm fara armare. Pentru cazul în care
geamurile au o grosime mai mare de 4 mm sau sunt de construcţie specială
(securizat, termopan etc.) se vor monta obligatoriu detectoare automate de gaze cu
limita inferioară de sensibilitate 2 % CH4 în aer, care acţioneaza asupra robinetului
de închidere al conductei de alimentare cu gaze naturale al arzătoarelor.
În cazul utilizării detectoarelor suprafaţa vitrată poate fi redusă la 0,02 m pe m 3
de volum net de încăpere. Volumul net reprezintă volumul total al încăperii din care
se scade volumul elementelor de instalaţii sau de construcţii existente în încăpere în
care nu se pot acumula gaze. În încăperi cu volum mai mic decât cel prevazut mai
sus, sunt admise numai aparate de utilizare legate la coş, cu următoarele condiţii:
o accesul aerului necesar arderii şi aprinderea aparatelor de utilizare, să se facă
din exteriorul încăperii (coridor, vestibul etc.) sau direct din exteriorul clădirii;
112
o folosirea unor aparate de utilizare cu aprindere din exteriorul clădirii, asigurate

împotriva stingerii prin blocarea admisiei gazului în cazul stingerii flăcării, fie
prin construcţia aparatului, fie prin dispozitive de protecţie.
Pentru încălzirea de apartament, centrala termică se montează în bucătărie,
balcon, vestibul, la subsol sau la alt nivel unde nu blochează calea de evacuare a
persoanelor, cu respectarea tuturor condiţiilor sus menţionate.
În încăperi cu volum mai mic de 18m 3 şi în băi (indiferent de volum), nu sunt
admise:
o aparate de utilizare pentru prepararea instantanee a apei calde de consum;
o aparate de utilizare pentru încălzire centrală sau locală prevăzute cu arzător
atmosferic şi rupere de tiraj, chiar dacă au termostat de coş.
Fac excepţie aparatele de utilizare care au atestare/agrement tehnic, sau aviz
ISCIR pentru funcţionare în alte condiţii, (la care prin tubulatura etanşă, se asigură
accesul din exterior al aerului necesar arderii şi evacuarea în exterior sub presiune a
gazelor de ardere - cazane cu focar etanş si tiraj forţat). Deasemenea sunt exceptate
şi aparatele de utilizare din categoria turbosuflantelor destinate pentru încălzirea
fermelor de păsări şi animale cu condiţia utilizării detectoarelor de gaze naturale
având limita inferioară de detecţie de 2% CH4 în aer şi care acţionează automat
robinetul de închidere al conductei de alimentare cu gaze naturale a aparatelor de
utilizare.
Debitui total al aparatelor cu flacără liberă care se pot instala într-o încăpere
trebuie să satisfacă condiţia: 15m3 volum interior de încăpere pentru fiecare metru
cub debit instalat.
2. Aparate de utilizare şi arzatoare

În instalaţiile de utilizare se vor monta numai aparate şi arzătoare avizate
conform prevederilor ISCIR în vigoare. Arzătoarele cu panou radiant cu flacără
deschisă sunt admise numai în spaţii ventilate corespunzator cu excepţia clădirilor
civile şi de locuit asigurându-se următoarele măsuri:
o evitarea producerii incendiilor, prin aprinderea materialelor ca urmare a efectului
radiaţiilor termice;
o încadrarea concentraţiei de noxe în limitele admise de reglementările în
vigoare.
Aparatele de utilizare se pot monta, în funcţie de concepţia constructivă, pe
pereţi de zidărie sau beton, fără strat izolator combustibil la faţa peretelui sau pe
pardoseală incombustibilă.
Aparatele de utilizare industriale cu debit instalat peste 25 m3 / h, se prevăd cu
armături pentru montarea unor aparate de măsură şi control şi prize în vederea
efectuării de determinări pentru bilanţ termic: a) manometru pe conducta de intrare a
gazelor in aparat, b) termometru pe conducta de alimentare cu gaze naturale şi pe
113
canalul de iesire a gazelor de ardere, c) contor de gaze naturale; d) priza de

prelevare a probelor din gazele naturale şi din gazele de ardere, e) priza de
masurare a tirajului.
Alegerea si montarea arzătoarelor şi aparatelor de utilizare se face cu
respectarea condiţiilor tehnice şi criteriilor de performanţă, instrucţiunile
producătorului precum şi din reglementările în vigoare. Debitul arzătoarelor de gaze
naturale care echipează aparatele de utilizare, se precizează de către producătorul
aparatelor de utilizare prin inscripţionarea valorii acestuia pe eticheta aparatului de
utilizare.
3. Racordarea aparatelor de utilizare şi arzatoarelor

Aparatele de utilizare şi arzătoarele se racordează rigid la instalaţiile interioare.
Aparatele de utilizare, cu debit nominal sub 3 m3/h, precum şi arzătoarele industriale
independente utilizate la aparate mobile pot avea şi racorduri flexibile la instalaţia de
utilizare. Racordurile flexibile trebuie să fie atestate/agrementate tehnic pentru
utilizarea în instalaţii de gaze naturale. Acestea trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
o 1.presiunea nominală pentru care a fost construit racordul, să fie egală sau mai
mare decât presiunea instalaţiei de gaze naturale la care se racordează;
o 2.lungime maximă 1 m şi diametru minim 10 mm, la instalaţii de utilizare cu
presume joasă;
o 3.lungime maximă 20 m şi diametru maxim de 50 mm, la instalaţii industriale cu
presiune până la 2 bar;
o 4.trasee la vedere, fără să treacă dintr-o încăpere în alta;
o 5.măsuri de evitare a contactului cu corpuri calde;
o 6.măsuri de evitare a agăţării, strivirii sau deteriorării;
o 7.măsuri de protecţie la intemperii, dacă este cazul. Racordurile flexibile nu au
organe de închidere sau reglare şi nu se admite cuplarea mai multor racorduri
flexibile. Racordurile flexibile se montează între robinetul de siguranţă şi
aparatul de utilizare.
La instalaţiile care impun controlul riguros al arderii şi nu sunt supravegheate
continuu, se prevăd dispozitive automate de control, reglare şi semnalizare, care să
antreneze automat închiderea alimentării cu gaze naturale la stingerea accidentală a
flăcării sau lipsa gazelor naturale, a aerului de combustie sau a energiei electrice.
4. Trasee şi condiţii tehnice de amplasare a conductelor

La alegerea traseelor pentru conductele de gaze naturale, condiţiile de
siguranţă au prioritate faţă de orice alte condiţii. Fiecare unitate locativă se
racordează la coloana sau instalaţia exterioară printr-o singură derivaţie. Conductele
114
instalaţiilor interioare de utilizare se amplasează aparent, în spaţii uscate, ventilate,

luminate şi circulate, cu acces permanent, inclusiv în subsolurile care îndeplinesc
aceste condiţii şi se montează:
o pe cât posibil, pe elemente rezistente ale construcţiei, pereţi, stâlpi, grinzi,
plafoane;
o pe stâlpi metalici sau de beton, montaţi special în acest scop sau în scopul
susţinerii conductelor de gaze naturale împreună cu conducte pentru alte
instalaţii. Se admite montarea conductelor mascate în canale vizitabile şi
ventilate, numai în cazul construcţiilor cu grad deosebit de finisare.
Este interzisă trecerea conductelor prin:
o un apartament din alt apartament cu excepţia coloanelor existente;
o spaţii neventilate sau închise cu rabiţ sau alte materiale;
o trecerea conductelor de gaze naturale având îmbinări fixe sau demontabile prin
debara, cămară şi altele asemenea, dacă acestea nu sunt ventilate;
o coşuri şi canale de ventilare;
o puţuri şi camere pentru ascensoare;
o încăperi cu mediu corosiv sau cu degajare de noxe:
o încăperi cu umiditate pronunţată;
o încăperi în care se păstrează materiale inflamabile:
o closete;
o subsoluri tehnice şi canale tehnice;
o ghene sau nişe comune mai multor nivele, în care sunt montate conducte
pentru alte instalaţii, inclusiv sub deschiderile inferioare ale acestora;
o podurile neventilate ale clădirilor;
o locuri greu accesibile în care întreţinerea normală a conductelor nu poate fi
asigurată;
o depozite sau încăperi de depozitare, cu respectarea prevederilor Normativului
PI 18.
Totodată este interzisă montarea conductelor înglobate în elementele de
construcţie ale pardoselii. În cazul în care nu pot fi evitate trecerile conductelor prin
closete sau cămări se admite traversarea acestora utilizând conducte fără îmbinări şi
protejate în tuburi de protecţie. Se evită trecerea conductelor prin camere de dormit
neprevăzute cu aparate de utilizare a gazelor naturale. Când trecerea conductelor
prin încăperi cu umiditate pronunţată sau atmosferă corosivă este inevitabilă, se
folosesc ţevi zincate sau protejate cu lacuri anticorosive şi tub de protecţie.
Pentru alimentarea punctelor de consum care nu sunt amplasate lângă pereţi,
115
se admite montarea conductelor în canale amenajate în pardoseală:

o acoperite cu capace perforate şi uşor demontabile;
o uscate şi aerisite;
o pe trasee cât mai scurte;
o cu pantă, după caz, pentru asigurarea scurgerii spre puncte de colectare a
eventualelor infiltraţii de apă;
o cu dimensiuni care să permită controlul şi repararea conductei.
Este interzisă montarea conductelor pentru alte instalaţii în canalele pentru
conductele de gaze naturale precum şi intersectarea canalelor pentru conductele de
gaze naturale cu canale pentru alte instalaţii sau comunicarea cu acestea. Trecerea
conductelor prin pereţi sau planşee se face protejată în tub de protecţie, fără îmbinări
ale acestuia.
Conductele instalaţiilor de utilizare din hale industriale se amplasează astfel
încât să fie protejate impotriva degradării prin lovire directă sau trepidaţii, contactului
cu lichide corosive, contactului îndelungat cu apa, radiaţiei sau conducţiei termice.
Distanţele minime între conductele de gaze naturale şi elementele celorlalte
instalaţii se încadrează în prevederile din:
• Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice la consumatori
cu tensiuni până la 1000 V c.a. şi 1500 V c.c, indicativ I.7;
• Normativ pentru proiectarea şi executarea reţelelor de cabluri electrice, PE 107;
• Prescriptiile tehnice ISCIR şi Standard 8591.
Este interzisă utilizarea conductelor de gaze naturale pentru orice alte scopuri, cum
ar fi:
o legarea la pământ a altor instalaţii;
o realizarea prizelor de protecţie electrică;
o susţinerea cablurilor şi / sau conductorilor electrici, indiferent de tensiune şi
curent;
o agăţarea sau rezemarea unor obiecte.
5. Armaturi de inchidere
Robinete de închidere se prevăd:
• înaintea fiecărui contor; în instalaţiile cu un singur contor, dacă distanţa între
robinetul de incendiu şi contor nu depăşeşte 5 m robinetul de contor ţine loc
de robinet de incendiu, cu condiţia ca robinetul să nu fie în firide închise;
• pe fiecare ramificaţie importantă;
• pe fiecare conductă care alimentează grupuri de arzătoare montate la aparate,
mese de lucru, laboratoare etc.;
116
• la baza fiecărei coloane, în clădiri cu peste 5 nivele; dacă plasarea robinetelor

de la baza coloanelor nu se poate face în condiţii de siguranţă şi estetica
corespunzătoare, se admite montarea unui singur robinet pentru un grup de
coloane, care alimentează maxim 24 puncte de consum;
• înaintea fiecărui arzător:
o două robinete montate pe conductă, pentru cazul arzătoarelor şi aparatelor de
utilizare, care nu au robinet de manevră propriu sau în cazul celor care au
racord flexibil;
o un robinet pentru cazul arzătoarelor şi aparatelor care au racord rigid şi au
robinet de manevră propriu.
6. Asigurarea aerului necesar arderii şi evacuarea gazelor arse

Pentru toate aparatele de utilizare racordate la coş sau cu flacără liberă se
asigură aerul necesar arderii şi evacuarea în exterior a gazelor de ardere, complet şi
fără riscuri, astfel încât în atmosfera încăperii să nu se depăşească concentraţia de
noxe admisă de normele de protecţia muncii şi normele de protecţie a mediului.
Aerul necesar arderii se asigură în funcţie de raportul între volumul interior al
încăperii V [m3] şi debitul nominal al aparatului de utilizare Qn [m3 /h]:
• pentru cazul V/Qn > 30, se consideră că prin neetanşeităţile tâmplăriei se
asigură aerul necesar pentru ardere;
• pentru cazul Vi/Qn < 30, se prevede accesul aerului direct din exterior, prin
goluri practicate la partea inferioara a încăperii;
Sunt exceptate bucătăriile din locuinţe cu încălzire centrală, în care nu există
alte aparate de utilizare, la care se admite accesul aerului dintr-o încăpere vecină
prin realizarea unui gol spre această încăpere, cu condiţia satisfacerii raportului
Vj/Qn>30, în care V este volumul bucătăriei plus volumul încăperii respective.
Dacă şi în încăperea vecină, spre care este prevăzut golul, sunt instalate
aparate de utilizare, raportul dintre suma volumelor celor două încăperi şi suma
debitelor aparatelor de utilizare din aceste încaperi trebuie sa fie >30. În cazul în care
această condiţie nu poate fi îndeplinită sau în cazul tâmplariei etanşată cu garnituri
de cauciuc, se realizează prize de aer direct din exteriorul construcţiei.
Suprafaţa golului pentru accesul aerului de ardere intr-o încăpere în care se
utilizează gazele naturale se determină cu produsul între debitul instalat în încăpere
Q [m3 /h] şi coeficientui de 0,0025 [m/m3 /h]: S = 0,0025 x Q, [m2]. Golul pentru
accesul aerului de ardere se prevede la partea inferioară a încăperii şi fără
dispozitive de închidere sau reglaj. Este interzisă obturarea golului de acces al
aerului de ardere.
La centralele termice accesul aerului se face conform prevederilor Normativului
pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de încălzire centrală I.13.
117
La centralele termice cu tiraj forţat şi cameră de ardere etanşă nu este

necesară asigurarea golurilor pentru accesul aerului în încăpere.
În cazul în care accesul aerului de ardere se asigură prin canale, secţiunile
canalelor de aer se calculează luând în considerare rezistenţele hidraulice ale
acestora.
La încăperile în care se instalează aparate cu flacără liberă, independent de
volumul lor, se prevăd canale de ventilare pentru evacuarea gazelor de ardere
conform standardelor 6724 sau 6729. Canalele de ventilare pentru evacuarea
gazelor de ardere se racordează la partea superioară a încăperilor, cât mai aproape
de plafon şi nu se prevăd cu dispozitive de închidere sau reglaj.
Pentru bucătăriile construcţiilor existente, construite fără canale de ventilare şi
în care sunt instalate aparate cu flacără liberă, se admite practicarea în peretele
exterior sau în tocul ferestrei, la partea superioară a încăperii, a unui gol pentru
evacuarea gazelor de ardere conform detaliilor tip.
Evacuarea gazelor de ardere din bucătării şi oficii se face prin tiraj natural
organizat sau mecanic, utilizându-se canale individuale sau canale colectoare. La
evacuarea gazelor de ardere prin canale colectoare se va acorda o deosebită atenţie
executării corecte şi etanşe a nodurilor de legare a canalelor individuale la canalul
colector. Dimensionarea se face conform prevederilor standardelor 6724 si 6793.
Dimensionarea coşurilor se face conform STAS 6793.
Coşurile de fum din cadrul construcţiilor noi executate din zidărie de cărămidă
se căptuşesc la interior cu tuburi rigide din aluminiu sau oţel inoxidabil, agrementate
tehnic pentru evitarea pătrunderii gazelor de ardere în încăperi.
Evacuarea gazelor de ardere din hale industriale se face în funcţie de debitul
rezultat şi de condiţiile locale, prin ventilare naturală organizată sau prin ventilare
mecanică. Tipul de ventilare şi dimensionarea instalaţiei se fac în funcţie de
cantitatea de gaze de ardere, astfel încât să nu se depăşească concentraţiile admise
prin normele de protecţie a muncii şi de protecţie a mediului.
Racordarea aparatelor consumatoare de gaze naturale la acelaşi canal de fum
se face la înălţimi diferite iar secţiunea canalului de fum să poată prelua debitele de
gaze arse însumate ale tuturor aparatelor racordate la acesta.
Evacuarea gazelor de ardere de la cazanele din centralele termice se face pe
baza prevederilor din Normativul pentru proiectarea şi execuţia instalaţiilor de
încălzire centrală I.13.
Legarea la coş prin burlan din tablă metalică, rigid sau flexibil, se admite în
următoarele condiţii:
o -secţiunea burlanului este cel puţin egală cu secţiunea racordului de ieşire din
aparatul de utilizare;
o -porţiunea verticală este de cel puţin 0,4 m la ieşirea din aparatul de utilizare;
o -distanţa de la coş până la aparatul de utilizare este mai mică de 3 m;
118
o -panta către coş este minim 8 %, dacă distanţa depăşeşte 1 m;

o -îmbinarea şi racordarea la coş, se execută cu asigurarea etanşeităţii.
Este interzisă:
o -trecerea burlanelor dintr-o încăpere în alta, cu excepţia burlanelor etanşe
îmbinate cu sudură;
o -montarea dispozitivelor de închidere sau obturare a secţiunii de ieşire a
gazelor de ardere la aparatele de consum individual (sobe, maşini de gătit,
radiatoare etc.);
o -evacuarea gazelor de ardere în podurile caselor
o -evacuarea gazelor de ardere direct prin pereţii exteriori ai clădirilor, cu excepţia
aparatelelor de utilizare, omologate sau cu atestat / agrement tehnic,
prevăzute din fabricaţie cu astfel de evacuare conform prevederilor din Ghidul
de proiectare, executare şi exploatare a centralelor mici GP 051;
o -racordarea aparatelor de utilizare a gazelor naturale la canalele de fum
aferente focarelor, alimentate cu alt tip de combustibil (lemn, păcură, cărbune
etc.), cu excepţia aparatelor de utilizare care au fost construite pentru
alimentare mixtă (gaze - combustibil lichid / solid).
5.2. DIMENSIONAREA CONDUCTELOR DE GAZE
Calculul hidraulic al conductelor de gaze de presiune redusã din componenţa

reţelei de distribuţie se face conform normativului NTPEE-2008, cu relaţiile:
0, 2
 Q 2 T L    
D = 0,56  CS 2 
 p1 − p2 
2
unde
• D = diametrul interior al conductei de gaze de polietilenă, în cm
• QCS , în m3/h, = debitul de calcul în condiţii standard (1,013 bar 288,15 K)
• p1 = presiunea absolutã a gazelor la începutul tronsonului, bar, cunoscutã

• p2 = presiunea absolutã a gazelor la sfârşitul tronsonului, bar, estimatã
• L = lungimea tronsonului respectiv, în Km
• T = 288 K - temperatura absolutã a gazelor
• δ = 0,554 - densitatea relativã a gazelor
• λ = coeficientul de rezistenţã hidraulicã liniarã, calculat cu relaţia
119
1  2,51 k 
= 2lg + 
  Re  3,71  D 
• k =0,007 cm, rugozitatea peretelui conductelor de polietilenă
• Re = numãrul Reynolds, calculat cu relaţia
Q
Re = 2230  CS
D
Pentru dimensionare, valoarea debitului de calcul pe tronsoanele prevăzute cu
branşamente se determină, conform normativului, cu relaţia:
QC = Qi −
 qi
2
unde Qi este debitul la intrarea în tronson iar qi sunt debitele branşamentelor de pe
acesta. Debitul de gaze la ieşirea din tronson se calculează cu relaţia
Qe = Qi −  qi .
Presiunea realã din capãtul tronsonului, corespunzãtoare diametrului

ales, Da , precum şi viteza medie a gazelor se calculeazã cu relaţiile
Q 2 L a 5,376  Q
p2 = p12 − 9,04  , v=
Da5  p 22 
Da2   p1 +
 p1 + p 2 

Pornind de la calculul secvenţial prezentat mai sus a fost elaborat un program
de calcul în mediul de programare Delphi 5.0. Programul determină diametrul interior
al conductei de gaze corespunzãtor regimului de presiuni, debit şi lungime. Se alege
diametrului nominal corespunzãtor din standardul dimensional, apoi programul
calculeazã presiunea precum şi viteza medie gazelor la ieşire pentru acest diametru.
În vederea desfăşurării calculului de dimensionare, reţeaua trebuie
schematizată ca o reţea de tip arborescent. Calculul tronsoanelor conductei
principale se bazează pe considerarea unei căderi liniare a patratului presiunii
absolute în lungul acesteia, , pornind dela valoarea de p1 bara în punctul de intrare
şi ajungând la valoarea p2 (1,05 bara) în punctul cel mai depărtat al reţelei, aflat la
distanţa de L km
p12 − p 22
= , bar2/km.
L
Presiunile absolute estimate în nodurile reţelei se calculează, în funcţie de
lungimea tronsonului respectiv, cu relaţia:
Pi +1 = Pi2 −   Li .
120
Capitolul 6
ELEMENTE DE LEGISLAŢIE ÎN DOMENIUL GAZIER
6.1. GENERALITĂŢI
Descoperirea, în anul 1909, a gazelor naturale la Sărmăşel (judeţul Mureş), a

constitut lansarea industriei româneşti în domeniul gazier. Construind conducta de
transport gaze naturale Sărmăşel - Turda (1911-1913), România devine primul
utilizator industrial al gazelor naturale, iar oraşul Turda al doilea oraş din lume
iluminat cu gaze naturale.
Dacă privim, comparativ, evoluţia surselor energetice în lume şi cea a
României, putem concluziona că România a fost, este şi rămâne un important
producător de energie primară în lume şi că, excluzând utilizarea forţei umane şi a
lemnului ca suport energetic al evoluţiei umane, cărbunele poate fi considerat
deschizătorul ciclului de evoluţie energetică a României, urmat imediat de petrol.
Aceste forme de energie primară au fost, treptat şi parţial, înlocuite de cele
furnizate de gazele naturale şi, mai timid, de energia nucleară.
Aşadar, evoluţia diferitelor forme de energie, atât în lume cât şi în România,
comportă trei etape distincte:
• afirmarea ca utilitate şi intrarea în utilizare;
• nivelul maxim de utilizare;
• declinul, determinat de apariţia altor forme energetice şi demonstrarea
avantajelor acestora în triunghiul tehnologie - economie - ecologie.
Începerea exploatării zăcămintelor de petrol şi gaze în secolul XVIII de fapt nu
înseamnă şi primele semne de existenţă a acestora ca forme de energie.
În perioadele străvechi, popoarele antice cunoşteau “ focurile sfinte “ sau “
focurile veşnice “, japonezii au făcut cunoştinţă, înaintea erei noastre, cu “vântul
arzător“, iar în China anului 150, gazele naturale erau semnalate ca scurgeri
provenite din subteran, colectate, transportate prin tuburi de bambus şi arse pentru
prepararea sării.
În Belgia anului 1609, Jan Baptista von Helmont identifică un “ spirit “ rezultat
din încălzirea lemnului şi a cărbunelui, spunând: “ Hunc spiritum, incognitum
hactemus, novo nomine gas voco “, în traducere “ Acestui spirit, până acum
necunoscut, îi dau noul nume de gaze “. Originea cuvântului poate fi grecescul xaos-
haos, ca şi flamandul geist - fantomă.
121
Pornind de la iluminat, continuând cu prepararea focului pentru gătitul hranei,

plecând de la lămpile alimentate din recipient (balon) şi ajungând la transportul
gazelor prin conducte de fier cositorite, gazele naturale au pătruns puternic în Europa
şi în lume la începutul secolului XX.
În România, existenţa gazelor naturale a fost semnalată cu mult înaintea
descoperirii zăcămintelor şi a exploatării propriu-zise. Astfel, “focurile nestinse“ sunt
menţionate în scrieri ale Evului Mediu, iar realizări privind existenţa acumulărilor de
gaze aparţin poetului Valentin von Frankestein (1672 - zona Mediaş) şi în alte
documente ale secolului XVIII (zonele Bazna, Vaţa, Călan, Geoagiu, etc.).
Descoperirea zăcământului de la Sărmăşel şi demonstrarea faptului că acestea
au caracteristici asemănătoare cu cele din Pensylvania - S.U.A., au condus la o
primă evaluare a rezervelor transilvănene. Rezultatele favorabile ale cercetătorilor
americani Miller şi Clapp au stat la baza constituirii, în 1915 a Societăţii Ungare de
Gaz Metan (Ungarische Erdgas - Gesellschaft: U.E.G.).
Acest prim pas a constituit naşterea industriei româneşti a gazului metan. După
o perioadă de frământări în domeniul economic, dominate de grupuri de interese
reprezentate în elita politicii româneşti, în Bucureştii anului 1931 ia fiinţă Societatea
Anonimă de Gaz - S.A.G.
Statisticile întocmite la scară mondială plasează România ca fiind ocupanta
unei poziţii de “ TOP “ în clasamentul producătorilor de gaze naturale.
Dezvoltarea pe de o parte a industriei extractive, iar pe de altă parte a
industriei, în general, apoi creşterea cererii pentru consumul casnic, au condus la
dezvoltarea sistemelor de transport în România.
Distribuţia şi utilizarea gazelor naturale au avut, pentru început, ca obiect
industria şi iluminatul public. Ulterior, sectorul rezidenţial a devenit un consumator
important de gaze naturale.
Cheltuielile de investiţii necesare alimentării cu gaze a localităţilor au condus la
un început timid în dezvoltarea distribuţiilor de gaze naturale. Astfel, primele localităţi
cu distribuţie de gaze au fost: Turda (1914), Uioara (1915), Diciosânmartin (1917),
Mediaş (1918), Câmpia Turzii (1921), localităţi situate în apropierea zăcămintelor.
Convinşi fiind de avantajele utilizării gazelor naturale, comparativ cu ceilalţi
combustibili, tot mai mulţi consumatori au început să apeleze la acestea.
Astfel, dacă în anul 1924, în România existau 1694 consumatori, din care 32
industriali (2%), localizaţi numai în Transilvania, plus 1662 consumatori casnici,
comercianţi, etc. (88%), în anul 1938 erau 9004 consumatori, din care 320 industriali
(3,5%) şi 8684 casnici (96,5%). Gazele distribuite acestor consumatori cresc de la 50
mil.mc în 1918 la 330 mil.mc în 1938.
În perioada anilor ‘50 s-a pus problema înlocuirii lemnului de foc şi a început, ca
urmare a H.C.M. nr.1018/1959, racordarea de consumatori la reţeaua de distribuţie,
în limita cotelor avizate de Ministerul Industriei, Petrolului şi Chimiei. Odată cu
122
aceasta s-a dezvoltat şi reţeaua de conducte în domeniu, aceasta evoluând de la

3567 km instalaţi în 299 localităţi în anul 1960, la cca.19700 km instalaţi în 1071
localităţi în anul 1999.
În perioada de după 1989, schimbarea spectrului politic în România, a condus
la o altă abordare a problematicii în distribuţia gazelor naturale. Alocarea consumului
cu precădere către populaţie, a condus la creşterea numărului de consumatori şi,
implicit, a lungimii reţelelor de conducte de distribuţie.
Dacă din punct de vedere cantitativ conductele aparţinând sistemului de
distribuţie au avut o evoluţie ascendentă, aspectul tehnic al dezvoltării acestora nu se
poate ridica la nivelul cantitativ.
Pe de o parte, materialele utilizate şi tehnologiile aplicate în realizarea lucrărilor
au fost cele din anii ‘70-75, pe de altă parte, concepţia reţelelor de distribuţie are la
bază două principii total lipsite de suport ştiinţific şi tehnic:
• indiferent de configuraţia reţelei şi parametrii de calcul (debite, lungimi de
conductă etc.), treptele de presiune în reţelele de distribuţie sunt cele din
normativul I.6-98;
• conductele sunt supradimensionate nu numai pentru asigurarea cu gaze a
posibilelor dezvoltări, ci şi pentru a asigura consumatorii cu gaze în perioada
rece a anului, în condiţiile scăderii presiunii gazelor în staţiile de predare.
6.2. PRINCIPALELE REGLEMENTĂRI NAŢIONALE ŞI

INTERNAŢIONALE VIZÂND ACTIVITATEA DE TRANSPORT GAZE
NATURALE
Organizarea şi structura industriilor de gaze în lume diferă de la o ţară la alta,

companiile gaziere pot fi integrate având toate activităţile – de la producţie la
furnizarea gazelor consumatorilor finali, sau pot exista mai multe societăţi ce
concurează între ele în cadrul fiecărei verigi din lanţul gazier, explorare, producţie,
transport, depozitare, comercializare, distribuţie sau alte activităţi de servicii gaziere.
O parte din aceste activităţi fac parte din sectorul public, altele din sectorul privat.
Exceptând ţări ca Anglia, Olanda, Norvegia şi România – ţări ce îşi acoperă în
întregime sau în mare măsură consumurile de gaze din sursele proprii – în toate
celelalte ţări s-au dezvoltat importante pieţe pe seama penetrării lor cu gaze din
import.
Societăţile de transport din Europa se găsesc sub forma unor companii
naţionale de transport, iar distribuţia gazelor aparţine în general autorităţilor locale.
Guvernele au cote variabile de participare, până la 100% în companiile de transport
123
cu excepţia Germaniei şi Marii Britanii.

Până la începerea aplicării Directivei UE privind gazele naturale, o serie de
companii de transport exercitau exclusiv monopolul cumpărării – vânzării gazelor,
transportului şi comercializării. Situaţia din Germania vestică este diferită de cea din
restul Europei datorită structurii sale complexe de piaţă şi a slabei intervenţii a
guvernului.
În America de Nord şi în Marea Britanie, de mai mult timp şi în Vestul Europei,
de dată mai recentă, odată cu deschiderea pieţelor (accesul la reţea, consumatori
eligibili etc.), comercializarea tinde să se facă între producători (furnizori) şi
consumatorii finali iar societăţile de transport şi distribuţie se limitează la prestarea
de servicii în calitate de operatori. Orice ale modalităţi între cele două extreme se
regăsesc.
România, deşi în tranziţie, prezintă o structură diversificată a comercializării
gazelor naturale, deoarece în special în ultimii cinci ani a făcut paşi importanţi în
direcţia liberalizării pieţei naţionale, înaintea unor ţări cu economie de piaţă
tradiţională.
În 1993, la Copenhaga, Consiliul European alcătuit din următoarele state:
Olanda, Italia, Anglia, Austria, Belgia, Germania, Irlanda, Danemarca, Franţa,
Luxemburg, Finlanda, Spania, Suedia, Portugalia şi Gracia a convenit ca ţările
asociate din Europa Centrală şi de Est, printre care şi România, care doresc să
devină membre ale Uniunii Europene, să-şi dovedească capabilitatea de a-şi asuma
obligaţiile ce-i revin în calitate de “membru”, prin satisfacerea condiţiilor de
organizare, tehnico-economice şi politice cerute.
După 1993, au avut loc dezbateri îndelungate şi dificile iar în decembrie 1997,
Directiva 97/CE, privind liberalizarea pieţei interne a gazelor naturale, a fost aprobată
de către Consiliul European, în anul 1998 aceasta a fost supusă aprobării
Parlamentului Europei.
Directiva 30/CE/98, alături de Directiva 96/CE a Consiliului şi Parlamentului
European, privind reglementările comune pentru piaţa internă a energiei electrice, va
declanşa în fiecare stat membru procese profunde şi schimbări structurale în
sectoarele de energie şi gaze.
Reforma sectoarelor de energie şi gaze a fost aplicată la începutul acestui
deceniu în Marea Britanie, înainte de a deveni un element de bază al politicii
Comunitare. Obiectivul central al reformei, este eficientizarea activităţilor prin
introducerea concurenţei şi privatizării şi a semnificat o schimbare radicală a
structurilor instituţionale şi industriale tradiţionale.
În concluzie restructurarea companiilor din sectorul gazier trebuie să se
încadreze în strategia prioritară a reformei de a deveni membru în comunitatea ţărilor
europene şi să respecte Directiva 30/CE.
Unul din obiectivele principale ale Tratatului Uniunii Europene UE este stabilirea
124
unei pieţe interne, în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor. Gazele naturale sunt considerate o marfă ca toate celelalte.
Directiva 30/CE prevede:
❖ -statele membre vor putea impune companiile “Misiuni de Serviciu Public”
privind securitatea livrărilor, regularitatea, calitatea, preţul gazelor şi protecţia
mediului ambiant. Aceste obligaţii trebuie să fie definite cu claritate, să fie
transparente, nediscriminatorii şi verificabile;
❖ -statele membre vor crea un mecanism adecvat pentru reglementare, control
şi transparentă, astfel încât să se evite orice abuz de poziţie dominantă;
❖ -transportul şi distribuţia gazelor (activitatea tehnică) să fie făcute de persoane
juridice autorizate, licenţiate, sau care dobândesc titlu de concesiune într-o
manieră transparentă, obiectivă şi nediscriminatorie;
❖ -furnizarea, care include livrarea şi/sau vânzarea de gaze către clienţi, de
către un furnizor, să fie făcută de către, persoane juridice autorizate, dacă va fi
cazul, într-o manieră transparentă, obiectivă şi nediscriminatorie;
❖ -stocajul gazelor să fie făcut de persoane juridice autorizate, de asemenea
într-o manieră transparentă, obiectivă şi nediscriminatorie;
❖ -“Accesul celei de a treia părţi” să fie negociat sau reglementat;
❖ -refuzul “Accesului celei de a treia părţi” este reglementat;
❖ -statele membre vor desemna o Autoritate –competentă independentă pentru
soluţionarea disputelor referitoare la autorizare şi refuzul accesului;
❖ -clienţi eligibili: este vorba despre clienţii de gaze cum sunt: producătorii de
electricitate fără restricţii privind nivelul consumului de gaze, clienţi industriali
şi eventual distribuitori de gaze care pot beneficia de “Accesul celei de a treia
părţi” şi se pot adresa furnizorului ales de el, pentru nivele de consum mai
mari de 25 mil. mc/an. Scopul este de a conduce la o deschidere de piaţă de
cel puţin 20% la început (2000), 28% după 5 ani, pentru ca apoi să se atingă
33% până la max. 43% după 10 ani;
❖ -conductele directe pot în anumite condiţii să alimenteze clienţii eligibili;
❖ -derogări sunt posibile în favoarea companiilor titulare de contracte de
aprovizionare cu gaze de lungă durată potrivit clauzelor “TAKE or PAY”;
❖ -companiile vor trebui să ţină o “contabilitate separată” pentru activitatea
gazieră.
Analizând prevederile Directivei 30/CE/98, rezultă că în cadrul legislativ şi
normativ, trebuie definite şi reglementate următoarele atribute:
• -misiuni de serviciu public;
• -persoane juridice autorizate, licenţiate, pentru activitatea tehnică, sau care
dobândesc titlu de concesiune, pentru activităţile de transport şi distribuţie;
125
• -persoane juridice autorizate, pentru livrarea şi/sau vânzarea de gaze către

clienţi şi în activitatea de stocare a gazelor;
• -desemnarea de către stat a autorităţii competente independente;
• -stabilirea clienţilor eligibili, cu atenţionare asupra faptului că pentru aceştia nu
se admit restricţii privind nivelul consumului de gaze şi că beneficiază de
“Accesul celei de a treia părţi”;
• -conductele directe, pot în anumite condiţii, să alimenteze clienţii eligibili;
• -contabilitatea separată pentru activitatea gazieră în cadrul companiilor.
6.3. PREVEDERI LEGALE CU PRIVIRE LA TRANSPORTUL

GAZELOR ÎN ROMÂNIA
În afara cadrului legal de organizare şi funcţionare a societăţii naţionale de

transport gaze naturale SNTGN TRANSGAZ SA Mediaş, a normelor şi normativelor
tehnico-financiare etc. sub aspectul transportului gazelor naturale prin conductele
magistrale, principalele reglementări legale sunt asigurate prin:
a)Legea 134/29.12.1995 “Legea petrolului” şi “Normele metodologice” pentru

aplicarea Legii petrolului, aprobate prin HGR 1.265/22.11.1996, cu completările
aferente, din care se subliniază următoarele:
• -Noţiunea de “petrol” cuprinde substanţele minerale combustibile constituite din
amestecuri de hidrocarburi naturale, acumulate în scoarţa terestră şi care, în
condiţii de suprafaţă, se prezintă sub formă de gaze naturale, ţiţei şi
condensat;
• -Exploatarea, desemnează ansamblul de lucrări executate la şi de la suprafaţă
pentru extragerea “petrolului”, captarea, tratarea şi transportul acestuia până
la locul de livrare pe teritoriul României. Termenul de exploatare include şi
transportul pe conducte magistrale.
• -Autoritatea competentă este Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale
(ANRM) care reprezintă în domeniul resurselor de petrol, interesele statului;
• -Sistemul naţional de transport al petrolului face parte din domeniul public de
interes naţional şi este de importanţă strategică.
În sistemul naţional de transport al petrolului se cuprind conductele magistrale
care asigură colectarea petrolului extras din perimetrele de exploatare sau a celui
provenit din import şi dirijarea lui de la punctele de predare la unităţile de prelucrare,
spre centrele de distribuţie şi consum sau export precum şi instalaţiile,
echipamentele şi dotările aferente acestora.
126
b)Ordonanţa privind Reglementarea activităţilor din sectorul gazelor naturale (O.G.

60/31.01.2000, completată cu O.U.G. 44/03.05.2000).
Scopul prezentei ordonanţe este stabilirea cadrului legal necesar pentru
desfăşurarea activităţilor specifice sectorului gazelor naturale, în condiţii de
competitivitate şi transparenţă, avându-se în vedere asigurarea:
• -securităţii, continuităţii şi echilibrului alimentării cu gaze naturale a
consumatorilor;
• -eficienţei economice în general şi a eficienţei energetice în particular;
• -protecţiei mediului înconjurător şi siguranţei consumatorilor.
Actul normativ stabileşte:
• -exploatarea sistemului naţional de transport se realizează de către unităţi
specializate (autorizate şi licenţiate), care se organizează şi funcţionează
potrivit legislaţiei în vigoare;
• -dreptul de exploatare se exercită prin concesionarea sistemului naţional de
transport gaze naturale de către o instituţie care poartă denumirea de
Autoritatea Naţională de Reglementări în domeniul resurselor minerale
(ANRM);
• -unităţile autorizate şi licenţiate, au calitatea de transportator comun, având
obligaţia de a presta servicii de transport în condiţii egale pentru toţi
producătorii şi furnizorii, în schimbul unor tarife stabilite de ANRM;
• -construirea, precum şi executarea lucrărilor care conduc la modificări
importante în structura şi capacitatea de transport se fac cu avizul ANRM;
• -reglementările, instrucţiunile şi prescripţiile tehnice specifice proiectării,
construirii şi exploatării sistemului naţional de transport, vor fi revizuite prin
grija unităţilor specializate şi vor fi supuse avizării ANRM;
• -producerea de pagube sistemului naţional de transport, a siguranţei în
exploatare sau mediului înconjurător atrage, după caz, răspunderea materială,
disciplinară, civilă, contravenţională sau penală a celor vinovaţi.
c)Regulamentul privind acordarea autorizaţiilor şi licenţelor în sectorul gazelor
naturale (H.G.R. nr. 784/07.09.2000), stabileşte modul de acordare a:
• -autorizaţiilor pentru iniţierea înfiinţării, funcţionării şi modificării capacităţii de
transport şi tranzit a gazelor naturale, precum şi a activităţii de dispecerizare;
• -licenţelor pentru desfăşurarea activităţii comerciale de transport, tranzit şi
dispecerizare a gazelor naturale.
127
128

STDGN 201833333

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

STDGN 201833333

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

2. CALCULUL HIDRAULIC AL CONDUCTELOR DE TRANSPORT GAZE

4. SISTEME DE DISTRIBUŢIE A GAZELOR NATURALE

4.5. BRANŞAMENTE ŞI RACORDURI ..................................................................74

5. PROIECTAREA SISTEMELOR DE DISTRIBUŢIE A GAZELOR NATURALE

6. ELEMENTE DE LEGISLAŢIE DIN DOMENIUL GAZIER

PROPRIETĂŢILE ŞI LEGILE GAZELOR NATURALE

Transportul gazelor naturale de la locul de producţie spre centrele de consum

1.1. MODELUL DE GAZ PERFECT ŞI LEGILE SALE

Gazele sunt corpuri care se află în stare gazoasă în condiţii de presiune şi

• Legea Gay–Lussac: La presiune constantă, volumul unei anumite cantităţi de

• Legea lui Avogadro: La aceeaşi presiune şi temperatură, volume egale din

Se observă că primele trei legi caracterizează trei procese termodinamice

1.2. GAZE REALE. ECUAŢIA DE STARE A GAZELOR REALE

Experimental au fost constatate abateri semnificative de la legile gazelor

unde Z este factorul de abatere a gazului de la modelul de gaz perfect. Acesta se

cu A şi B constante, C(T) – o funcţie de temperatură şi n – un număr constant. În

temperatura t fiind exprimată în grade Celsius şi presiunea p în atmosfere. Pentru

1.3. AMESTECURI DE GAZE

Un amestec de gaze se defineşte prin fracţiile (participaţiile) componenţilor

unde N este numărul de componenţi, mi – masa componentului i, Vi - volumul ocupat

Mi fiind masa molară a componentului i. Un amestec de gaze perfecte se comportă

Corespunzător se defineşte constanta aparentă de gaz perfect a amestecului

În cazul amestecurilor de gaze reale, se poate apela la regula empirică a lui

Dacă nu se cunoaşte compoziţia amestecului de gaze, parametrii pseudocritici

Un calcul mai riguros al luí Z am se poate face pe baza legilor amestecurilor de

1.4. PROPRIETĂŢILE GAZELOR NATURALE

Gazele naturale sunt hidrocarburi uşoare parafinice (alcani), care în condiţii

exprimată în kilograme pe normal metru cub, M şi VM,N având semnificaţiile precizate

m fiind masa de gaz şi V – volumul ocupat de acesta.

indicii g şi a referindu-se la gaz, respectiv la aer.

unde i este masa specifică a componentului i. Aceasta se poate calcula cu

De asemenea se poate utiliza şi formula

unde M a se calculează cu una dintre formulele (1.13), iar Z am cu formula (1.18).

Vâscozitatea este proprietatea pe care o au fluidele (lichide şi gaze) de a

datorată lui W. Sutherland, în care  0 este valoarea viscozităţii dinamice la

Unităţile de măsură pentru vâscozitate în sistemul internaţional sunt:

Între căldurile specifice izobară şi izocoră se pot scrie relaţiile:

Pentru amestecuri de gaze, se utilizează formulele de exprimare a căldurilor

Solubilitatea este proprietatea gazelor de a se dizolva în lichide. Conform legii

Laminarea care se manifestă la curgerea gazelor prin secţiuni înguste (duze,

Variaţia totală a lui T în procesul de laminare izoentalpică pentru o scădere

Dacă (p,T) > 0 – laminarea este însoţită de o scădere a temperaturii gazului,

Formula chimică CH4 C2H6 C3H8 iC4H10 nC4H10

1.5. UMIDITATEA GAZELOR

Determinarea conţinutului în apă al gazelor constituie o preocupare actuală,

Fig. 1.1. Umiditatea gazelor în funcţie de presiune, temperatură şi salinitatea apei.

Umiditatea gazelor creează posibilitatea formării criohidraţilor, micşorează

unde mH 2O şi mg sunt masa vaporilor de apă şi respectiv masa gazului, kg..

Umiditatea relativă U este raportul dintre umiditatea reală Ur şi umiditatea

unde p H 2O este presiunea parţială de vapori de apă, Pa, iar p Ht 2O - presiunea de

Caracterizarea umidităţii gazelor este sugestiv exprimată de temperatura de

cunoscându-se umiditatea absolută Us se poate calcula presiunea de vapori a apei

Determinarea cantităţii de apă aflată sub formă de vapori în gazele naturale se

1.6. MECANISMUL APARIŢIEI ŞI STABILITATEA CRIOHIDRAŢILOR

Criohidraţii se formează prin interacţiunea, în anumite condiţii, dintre

• stabilirea unui ritm de extracţie adecvat dacă condiţiile geologo-tehnice permit

1.7. CONDIŢIILE DE CALITATE CE TREBUIE ÎNDEPLINITE DE

Datorită complexităţii şi variaţiei compoziţiei gazelor naturale funcţie de

1. Calitatea gazelor naturale

5. Compoziţia gazului natural

6. Presiunea maximă de lucru

8. Caracteristicile tehnice ale gazelor naturale