Unitatea de învăţare 3

3. GAZUL PERECT

CUPRINS
3. GAZUL PERECT................................................................................................. 1
3.1. INTRODUCERE ......................................................................................................... 1
3.2. COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE .................................................................. 1
3.3. DEFINIŢIA NOŢIUNII DE GAZ PERFECT....................................................................... 2
3.4. LEGILE SIMPLE ALE GAZULUI PERFECT ..................................................................... 2
3.5. ECUAŢIA TERMICĂ DE STARE A GAZELOR PERFECTE ................................................ 3
3.6. LEGEA LUI JOULE .................................................................................................... 4
3.7. CAPACITATEA TERMICĂ SPECIFICĂ (CĂLDURA SPECIFICĂ) A GAZELOR PERFECTE .... 4
3.8. LEGILE AMESTECURILOR DE GAZE PERFECTE ........................................................... 7
3.9. TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR......................................................... 10

3.1. Introducere

Gazele (aerul, gazele rezultate din procesele de ardere) sunt agenţii termici
cei mai întâlniţi în instalaţiile şi maşinile termice. În această unitate de învăţare se
prezintă noţiunea de gaz perfect, apoi legile gazelor perfecte, aplicabile şi la
amestecurile de gaze perfecte. Pentru calculul evoluţiei corecte a gazelor este
necesară determinarea proprietăţilor lor, care sunt funcţie de temperatură şi
presiune.

3.2. Competenţele unităţii de învăţare

În urma parcurgerii unităţii de învăţare studentul va fi capabil să:

 Explice noţiunea de gaz perfect şi să enumere câteve dintre mediile care se
încadrează în acest model;
 Îşi reamintească legile simple ale gazului perfect;
 Calculeze căldurile specifice ale gazelor perfecte;
 Calculeze proprietăţile termodinamice ale amestecurilor de gaze perfecte.

1
 Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore, iar a
testelor de 2 ore.

3.3. Definiţia noţiunii de gaz perfect

Gazul perfect reprezintă o stare ideală a gazelor reale existente în natură de care
acestea se apropie foarte mult dacă presiunea este mică şi temperatura mare, adică substanţa
se află cât mai departe de starea lichidă.
În domeniul de temperaturi şi presiuni uzuale pentru funcţionarea maşinilor şi
instalaţiilor termice, gazele mai des întâlnite în tehnică (hidrogen, oxigen, azot, dioxid de
carbon, monoxid de carbon, dioxid de sulf, argon) sau amestecurile acestora (cele mai
cunoscute fiind aerul şi gazele de ardere) pot fi asimilate cu suficientă precizie acestui model
ideal.

3.4. Legile simple ale gazului perfect

Legea Boyle-Mariotte. La temperatură constantă, produsul dintre presiune şi volum

este constant pentru o masă constantă de gaz:
p V  const. (3.1)
Valoarea constantei este funcţie de natura gazului.
Legea Gay-Lussac: la presiune constantă, volumul unei mase constante de gaz variază
direct proporţional cu temperatura sa absolută:
V
 const. (3.2)
T
Legea lui Charles: la volum constant, presiunea unei mase constante de gaz variază
direct proporţional cu temperatura gazului:
p
 const. (3.3)
T
Legea lui Avogadro: volume egale din gaze diferite aflate la aceeaşi temperatură şi
presiune conţin acelaşi număr de molecule.

2
 S-a definit, pe această bază, cantitatea de substanţă: un kilomol conţine un număr de
kilograme de gaz perfect egal cu masa molară M: 1 kmol = M [kg].
Starea de referinţă este starea normală fizică definită prin:
 temperatura: TN = 273,15 K şi
 presiunea pN = 101325 Pa.
În aceste condiţii:
 volumul pe care îl ocupă 1 kmol din orice gaz este volumul molar normal:
VM,N = 22,414 m3N, iar
 numărul de molecule este numărul lui Avogadro: NA = 6,023 . 1023 molecule/kmol.
Indicele N folosit mai sus defineşte starea normală fizică.

3.5. Ecuaţia termică de stare a gazelor perfecte

Se deduce pe baza legilor de mai sus şi îmbracă forma:

p V  m R  T , (3.4)
R fiind constanta caracteristică a gazului având unitatea de măsură J/(kgK). Valoarea ei se
poate obţine din constanta universală (RM = 8315 J/kmolK) prin împărţirea la masa molară:
RM
R (3.5)
M
Dacă în ecuaţia de stare a gazului perfect (3.4) se împart ambii membri cu masa
gazului, se obţine în locul volumului, volumul specific:
p  v  R T . (3.6)
Uzual, pentru a determina densitatea unui gaz se recomandă o ecuaţie obţinută din
ecuaţia de stare prin împărţire la masă:
m 1 p
   . (3.7)
V v R T
Să ne reamintim...
Unităţile de măsură pentru mărimile care intervin sunt exprimate în SI,
iar presiunea şi temperatura sunt absolute.

3
 3.6. Legea lui Joule

Legea lui Joule, obţinută pe baza experienţei care îi poartă numele, stabileşte că
energia internă a unui gaz depinde numai de temperatură.

Ecuaţia calorică pentru gazul perfect îmbracă o formă simplificată:

du  cv  dT . (3.8)

De asemenea, entalpia gazelor perfecte depinde numai de temperatură:

di  c p  dT . (3.9)

Prin integrare se poate obţine variaţia energiei interne sau a entalpiei într-un proces
termodinamic pe care îl parcurge un gaz perfect:

u12  u2  u1  1 du  1 cvdT  cv, m  T2  T1 J kg ;

2 2
(3.10)

i12  i2  i1  1 di  1 c pdT  c p, m  T2  T1 J kg .

2 2
(3.11)

Pentru integrare s-a definit căldura specifică medie în intervalul de temperaturi T1...T2,
aşa cum s-a precizat în unitatea de învăţare anterioară şi aşa cum se va vedea mai departe.

3.7. Capacitatea termică specifică (căldura specifică) a

gazelor perfecte

Capacitatea termică reprezintă căldura necesară unui corp pentru a-şi creşte
temperatura cu un K.
Capacitatea termică specifică este căldura necesară pentru a modifica cu un grad
temperatura unităţii de masă, (de volum în condiţii normale sau de cantitate de substanţă a
unui corp), fără ca procesul să conducă la modificarea stării de agregare a lui.
Se mai întâlneşte denumirea de capacitate calorică şi capacitate calorică specifică,
ambele considerate improprii deoarece unitatea de măsură a căldurii – caloria, făcând parte
din sistemul tehnic MKFS – nu este folosită în SI.
Foarte mult însă este utilizată denumirea de căldură specifică. Şi aceasta este
improprie deoarece ar putea fi definită ca o căldură raportată la o unitate (de masă, volum sau
4
cantitate de substanţă), fără a se preciza cu cât se modifică temperatura. În unităţile de învăţare
anterioare s-a folosit această denumire pentru căldura specifică (similară cu entalpia specifică,
lucrul mecanic specific sau volumul specific) subînţeleasă ca fiind masică, notată cu q, egală
cu Q împărţită la masă.
Totuşi, datorită extinderii folosirii acestei denumiri, în continuare se va folosi
denumirea de căldură specifică.
Se pot defini diferite călduri specifice pe baza cărora se calculează căldura într-un
proces elementar:
 căldura specifică masică:
cJ kg  K ; Q  m  c  dT J ; (3.12)

 căldura specifică molară:

cM J kmol  K ; Q  n  cM  dT J ; (3.13)

 căldura specifică raportată la metru cub normal:

 
C[J m3N  K ]; Q  VN  C  dT J , (3.14)

în care m reprezintă masa (exprimată în kg), n – cantitatea de substanţă (numărul de kilomoli),

iar VN - volumul normal (exprimat în mN3 - metri cubi normali) – a nu se confunda cu

volumul molar normal VM,N = 22,414 m3N.

Între aceste trei mărimi există relaţiile:
cM  M  c  22,414  C (3.15)
Căldura specifică depinde de:
 procesul pe care îl parcurge gazul perfect, de
 temperatură şi de
 presiune.
Cele mai cunoscute sunt căldurile specifice la volum constant şi la presiune
constantă, amintite mai sus.
Relaţia lui Robert Meyer exprimă legătura dintre căldura specifică la volum constant
şi căldura specifică la presiune constantă:
c p  cv  RJ kgK  , (3.16)

sau:
cM , p  cM ,v  R M  J kmolK . (3.17)

5
 Raportul căldurilor specifice la presiune constantă şi la volum constant se numeşte
exponent adiabatic:
cp
 . (3.18)
cv
Dacă se dau constanta caracteristică şi exponentul adiabatic al unui gaz, se pot calcula
căldurile specifice cu ajutorul relaţiilor:
R
cp  ; (3.19)
 1
R
cv  . (3.20)
1
Se demonstrează că pentru gazele monoatomice, căldurile specifice sunt practic
constante (independente de temperatură şi presiune), însă căldurile specifice ale gazelor bi, tri
sau poliatomice variază în primul rând cu temperatura.
Pentru calcule tehnice se admite o variaţie de formă polinomială a căldurii
specifice la presiune constantă cu temperatura:
c p  a0  a1T  a2T 2  a3T 3  ...  anT n kJ kg  K . (3.21)

Valorile coeficienţilor din ecuaţia de mai sus (cp rezultă în [kJ/(kgK)]), masa
moleculară relativă şi constanta caracteristică [J/(kg.K)] pentru unele gaze uzuale sunt
prezentate în tabelul 3.1. S-a folosit notaţia ştiinţifică a numerelor, aşa cum se introduc de
obicei în calculator, valorile căldurii specifice la presiune constantă rezultând în kJ/(kg.K).
Căldura specifică la volum constant se determină cu ajutorul relaţiei lui Robert
Meyer, (3.16).
În procesele pe care le suferă gazele în maşinile termice temperatura variază, deci este
necesar să se determine căldura specifică medie. În intervalul cuprins între T1 şi T2 se folosesc
căldurile specifice adevărate, deci medii în acest interval de temperaturi:
2 2
T
cm T2 
Q12  Q  1 c  dT .
 1 (3.22)
1 T2  T1 T2  T1 T2  T1

Dacă se admite o funcţie polinomială de tipul (3.21) se obţine foarte uşor integrala de
la numărător:
T
cm T2 
1
1 

T2  T1  2
  n 1

ao T2  T1   1 T22  T12  ...  n T2n  T1n
a a
 . (3.23)

6
 Se poate calcula entalpia gazului deoarece este funcţie de căldura specifică la presiune
constantă:

T
T n n anT i 1  kJ 
h  T c p dT    aiT i dT    Ch   . (3.24)
i 0 i  1  kg 
0
0 i 0

Temperatura de referinţă T0 s-a considerat zero absolut, iar constanta de integrare,

determinată numeric, este dată în tabelul 3.1. Rezultă entalpia specifică în kJ/kg.

Tab. 3.1. Coeficienţii din polinoamele de interpolare pentru cp, h şi s

Aer CO2 N2 O2
20-1700 oC 200-1000 K 280..590 K 590..1080K 250-590K 590-1050K
a0 1,03409 4,538646e-1 1,088047 1,4055077 0,929247 0,5977293
a1 -0,28489e-3 1,53348e-3 -3,5597e-4 -2,1895e-3 -3,221e-4 1,1837e-3
a2 0,781618e-6 -4,19556e-7 7,29076e-7 4,78529e-6 1,1665e-6 -1,5623e-6
a3 -0,497079e-9 -1,87195e-9 2,8862e-10 -4,5402e-9 -7,1158e-10 5,8217e-10
a4 0,107702e-12 2,86239e-12 - 2,0849e-12 - -1,1773e-13
a5 - -1,6962e-15 - -3,79e-16 - -
a6 - 3,71729e-19 - - - -
M 28,966 44,01 28,013 31,999
R 287,04 188,919 296,788 259,832
Ch -13,97259 - - -44,222 - 55,023
Cs 1,0176161 - - -1,4163 - 1,5459

3.8. Legile amestecurilor de gaze perfecte

În cele mai multe aplicaţii tehnice nu se întâlnesc gaze pure, ci numai agenţi termici
formaţi din amestecuri de gaze asimilate gazelor perfecte.
Se consideră un amestec format din 1, 2...n componente
Legea lui Dalton: într-un amestec de gaze presiunea totală a amestecului este egală cu
suma presiunilor parţiale, (presiunea pe care ar avea-o fiecare gaz component dacă se
răspândeşte în întregul volum ca şi cum celelalte componente nu ar exista):

7
 n
p   pi ; i  1,2...n ; (3.25)
i 1

Legea lui Amagat: volumul ocupat de un gaz este egal cu suma volumelor parţiale ale
componentelor (dacă fiecare dintre acestea se găseşte la temperatura şi presiunea
amestecului):
n
V  Vi ; i  1,2,...n . (3.26)
i 1

Participaţiile masice se definesc prin raportul masei unui component şi masa totală a
amestecului, iar dacă se ţine seama că suma maselor componentelor este egală cu masa
amestecului se obţine:
mi m n
gi   n i şi:  gi  1 . (3.27)
m i 1
 mi
i 1

Participaţiile volumice se definesc prin raportul dintre volumul ocupat de un

component şi volumul ocupat de amestec, în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune, iar
dacă se ţine seama de legea lui Amagat se obţine:
Vi V n
ri   n i şi  ri  1 . (3.28)
V
Vi i 1
i 1

Între participaţiile volumice şi masice există relaţiile:

M j rj M j rj j
gj     rj ; (3.29)
n
M 
 Mi ri
i 1

gj
g jR j g jR j Mj
rj  n
  n
. (3.30)
R g
 gi R i  i
i 1 i 1 M i

Masa molară este denumită aparentă deoarece în amestec nu există un singur fel de
molecule având aceeaşi masă.
Masa molară aparentă a amestecului şi constanta caracteristică sunt:
n
M   ri M i ; (3.31)
i 1

8
 n
R   gi Ri . (3.32)
i 1

Masa specifică (densitatea) amestecului de gaze se determină prin raportarea masei

amestecului la volumul amestecului, rezultând:
n n

m i 1
 mi  iVi n
   i 1
  i ri . (3.33)
V V V i 1

Ţinând seama de legile lui Dalton şi Amagat se poate scrie ecuaţia calorică de stare
pentru un component i, aflat la presiunea parţială pi şi respectiv ocupând volumul parţial Vi în
amestecul de gaze aflat la temperatura T şi ocupând volumul total V:
piV  mi R i T ; (3.34)
pVi  mi R i T . (3.35)
Presiunea parţială a componentei i se obţine prin egalarea acestor relaţii:
Vi
pi  p  p  ri . (3.36)
V
Căldura elementară schimbată de un amestec de gaze este:
n
Q  m  c  dT   mi ci dT . (3.37)
i 1

Împărţind prin dT se obţine căldura specifică a amestecului din formula:

n
 mi  ci n
c i 1
  gi  ci J kgK  . (3.38)
m i 1

Într-un mod asemănător se determină căldura specifică molară şi căldura specifică

raportată la metru cub normal:
n
cM   ri  cM ,i J kmol  K  ; (3.39)
i 1

  
n
C   ri  Ci J m3N  K . (3.40)
i 1

9
3.9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

3.9.1. Alegeţi răspunsurile corecte

I. Se comportă similar modelului de gaz perfect:
A. toate gazele din natură;
B. gazele de ardere evacuate din motoarele cu ardere internă după ce s-
au condensat vaporii de apă conţinuţi de ele.
II. Ecuaţia de stare a gazului perfect leagă între ele:
A. mărimile de stare presiune, volum şi temperatură;
B. mărimile de transformare lucru mecanic şi căldură de mărimea de
stare energie internă;
III. Exponentul adiabatic al unui gaz este un număr:
A. subunitar;
B. supraunitar.
IV. Căldura specifică la presiune constantă este legată de căldura specifică la
volum constant prin:
A. ecuaţia de stare a gazelor ideale;
B. legea lui Dalton;
C. legea lui Amagat;
D. definiţia exponentului adiabatic;
E. relaţia lui Robert Meyer.

Răspunsuri: I B, II A, III B, IV D, E.

3.9.2. Să se determine densitatea şi volumul specific ale aerului la presiunea

de 710 torr şi temperatura de 20oC. Se dă constanta caracteristică a aerului
R=287,04 J/kg.K.
Indicaţie. Se foloseşte ecuaţia (3.7), şi se transformă toate mărimile în SI.
Răspuns:  = 1,125 kg/m3, v = 0,889 m3/kg.

10
 3.9.3. Într-o instalaţie pentru prepararea aerului cald necesar unui tunel de
uscare a pieselor vopsite, aerul intră cu temperatura de 20oC şi iese cu temperatura
de 90oC. Să se determine căldura specifică (masică) locală la presiune constantă a
aerului la aceste temperaturi şi căldura specifică medie în acest interval de
temperatură pe de o parte folosind formula (3.23) şi pe de altă parte făcând media
aritmetică, apoi să se compare valorile. Să se determine apoi căldura specifică
(masică) medie la volum constant a aerului în acelaşi interval de temperatură.
Indicaţii: Se foloseşte polinomul pentru aer. Calculul se poate realiza foarte
uşor cu ajutorul unui program de calcul tabelar.
Răspuns:

cp  1,0060171 kJ kg  K ; c p  1,0117776 kJ kg  K;
293,15K 363,15K

363,15K
c p ,m  1,0085303 kJ kg  K;
293,15K

363,15K 363,15K
c p, med .aritm  1,0088974kJ kg  K ; cv ,m  0,7214903 kJ kg  K .
293,15K 293,15K

3.9.4. Un amestec de gaze de ardere are următoarea compoziţie volumică:

rCO2 = 9%; rO2 = 6%; rN2 = 85%. Să se calculeze:
a) masa molară aparentă;
b) participaţiile masice ale componentelor;
c) constanta caracteristică;
d) presiunile parţiale ale componentelor dacă presiunea totală este de 95 kPa;
e) densitatea amestecului la temperatura de 250oC şi presiunea de mai sus.
Indicaţii: Se folosesc relaţiile: a) (3.31); b) (3.29); c) (3.5); d) (3.36); e)
(3.33)
Răspuns: M  29,68 kg kmol; gCO2  0,1334;gO2  0,0647;g N 2  0,8019

R  280,12 J kg  K ; pCO2  8,55kPa; pO2  5,7kPa; pN 2  80,75kPa ;

  0,6483kg m3 .

11
 3.9.5. Compoziţia aerului uscat exprimată în participaţii volumice este
aproximativ: rO2  0,209; rgN 2  0,791 .

Să se determine:
a) Compoziţia aerului în participaţii masice;
b) Constanta caracteristică a amestecului;
c) Densitatea amestecului la starea normală fizică;
d) Presiunile parţiale ale componentelor pentru o presiune totală de 0,95
bar;
e) Căldura specifică masică a aerului la 300 K.

Rezolvare:
a) Se determină masa molară a amestecului cu relaţia (3.31) şi se obţine:
M  32  0,209  28  0,791  28,836 kg kmol .
Transformarea participaţiilor volumice în participaţii masice se face cu
relaţia (3.29). Rezultă: gO2  0,232; g N 2  0,768 .

b) Constanta caracteristică se obţine cu relaţia (3.5). Rezultă:

R  288,4 J kg  K  .
c) Densitatea la starea normală fizică se poate determina cu relaţia generală
(3.7). Se înlocuiesc presiunea pN  101325 Pa şi temperatrura TN  273,15 K

corespunzătoare stării normale fizice. Se obţine: N  1,286 kg m3 .

d) Presiunile parţiale se obţin cu relaţia (3.36). Rezultă: pO2  0,19855 Pa ;

pN 2  0,75155 Pa .

e) Căldura specifică la presiune constantă se obţine folosind datele din

tabelul 3.1. Rezultă: c pO  0,9184 J kg  K  ; c p N  0,9891 J kg  K  ;
2 2

c p  0,97271 J kg  K  .

Aerul atmosferic conţine şi alţi componenţi, ceea ce explică diferenţele faţă

de rezultatele obţinute pentru amestecul ideal din problema de faţă.

12