Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MATERIALELOR
Cuprins
Capitolul 7. FORFECAREA
7.1. Forfecarea în piesele de sectiune îngusta
7.2. Notiuni generale despre îmbinari
7.3. Îmbinari cu pene transversale
7.4. Imbinari prin nituri
7.5. Îmbinari prin sudura
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
1. PROBLEMELE REZISTENŢEI MATERIALELOR
1.1. Obiectul şi problemele rezistenţei materialelor
1.2. Terminologie
Rezistenţa materialelor utilizează noţiuni specifice ale altor discipline cum ar fi
matematica, fizica, mecanica, tehnologia materialelor etc, dar şi simboluri şi noţiuni
proprii. În ţara noastră sunt o serie de standarde care definesc noţiunile rezistenţei
materialelor dintre care menţionăm:
STAS 1963-83 - Rezistenţa materialelor. Terminologie şi simboluri;
STAS 8147-86 - Tensometrie. Terminologie;
SR EN 1002-1: 1994 - Materiale metalice. Încercarea la tracţiune. Partea 1.
SR EN 1002-2 : 1994 - Materiale metalice. Încercarea la tracţiune. Partea 2.
Determinarea caracteristicilor elastice.
STAS 10108 / 0,1,3 -78 - Calculul elementelor din oţel.
S-au amintit doar câteva din standarde pentru a sublinia că terminologia,
simbolurile şi noţiunile utilizate în Rezistenţa materialelor sunt reglementate şi
utilizarea acestora este obligatorie. Terminologia specifică se va introduce progresiv,
pe parcursul cursului şi se va repeta, ceea ce va uşura asimilarea ei.
Funcţionarea unor piese este posibilă numai atunci când deformaţiile lor nu
depăşesc anumite limite. Ca exemplu: un arbore ce are deformaţii mari la încovoiere
provoacă o uzură prematură a lagărelor. Din această cauză în calculul de rezistenţă se
impun anumite limite pentru mărimea deformaţiilor şi se spune că ER trebuie să
răspundă unor anumite condiţii de rigiditate date.
Construcţiile inginereşti sunt realizate din unul sau mai multe (ER). În
Rezistenţa materialelor se analizează fiecare ER sau subansamblu numai în situaţia
de echilibru sub acţiunea forţelor exterioare, aşa că valoarea torsorului forţelor
exterioare, ce acţionează asupra unui ER sau subansamblu, este totdeauna egal cu
zero.
În cele câte urmează prin forţă se va înţelege noţiunea de forţă generalizată:
forţă sau moment.
În Rezistenţa materialelor noţiunea de forţă exterioară cuprinde atât forţele
aplicate pe suprafaţa ER cât si cele distribuite pe întreaga masă a materialului
cum sunt: greutatea, forţele de inerţie, forţele electromagnetice, datorită dilatării
împedicate, etc., precum şi forţele de legătură dintre (ER) numite reacţiuni.
Forţele exterioare se pot clasifica astfel:
a) după natura lor:
- sarcini sau forţe active;
- reacţiuni sau forţe de legătură.
b) după locul de aplicare:
- de suprafaţă sau de contur, ce se aplică în exteriorul ER;
- de volum sau masice, ce sunt distribuite în întregul volum al ER.
c) după mărimea suprafeţei pe care se aplică, forţele de suprafaţă pot fi:
- concentrate, ce se consideră aplicate într-un punct şi constituie o
schematizare a forţelor distribuite pe o suprafaţă foarte mică, în raport cu
suprafaţa (ER), (fig. 2.1,a);
- distribuite, ce se repartizează uniform sau cu intensitate variabilă pe
o suprafaţă sau în lungul unei linii (fig. 2.1,b).
Fig. 2.1.
Forţele concentrate se măsoară în N, kN, MN, etc. iar cele distribuite pe
suprafaţă se măsoară în N/m2 sau Pa, N/mm2 sau MPa, kN/m2, etc. iar cele distribuite
în lungul unei linii în N/m, kN/m, etc.
Sarcinile aplicate (ER) pot fi clasificate astfel:
a) După provenienţă:
-sarcini permanente, ce-şi păstrează intensitatea constantă (exemplu:
greutatea proprie a ER);
-sarcini utile formate din acelea ce rezultă din rolul funcţional al ER
(exemple: greutatea autovehiculelor pentru un pod, încărcătura pentru
mijloacele de transport, forţa de aşchiere pentru scule, etc.);
-sarcini accesorii ce apar în timpul funcţionării (exemple: forţe de
inerţie, forţe de frecare, dilatare împiedicată, etc.);
-sarcini accidentale, ce acţionează intermitent şi neregulat (exemple:
acţiunea vântului, greutatea zăpezii, etc.);
-sarcini extraordinare, ce acţionează întâmplător dar pot avea efect
catastrofal (exemple: incendiile, exploziile, inundaţiile, cutremurele de
pământ, etc.).
Sarcinile permanente, utile şi accesorii se numesc sarcini fundamentale.
b) După modul de acţiune în timp se pot clasifica în:
-sarcini statice, ce se aplică lent iar apoi îşi păstrează intensitatea
constantă (fig.2.2,a);
-sarcini dinamice, ce se aplică cu viteză variabilă relativ mare şi care pot
fi:
-sarcini aplicate brusc, ce produc şoc (fig.2.2,b);
-sarcini variabile în timp a căror intensitate variază periodic
după o anumită lege, (fig.2.2,c).
Fig. 2.2
-sarcină mobilă, a cărei poziţie este variabilă (exemplu: greutatea unui
vehicul pe un pod).
2.2. Reacţiuni
Fig. 2.3
Se consideră o bară oarecare acţionată de un sistem de forţe F1, F2...Fn (figura
2.3-a), care se secţionează cu un plan imaginar Q, normal pe axa barei. Prin
secţionare se obţin două părţi: c şi d. Cele două părţi ale barei se echilibrează prin
forţele interioare distribuite p, ce se produc pe feţele de separaţie A (fig.2.3,b).
Forţele distribuite pe suprafaţa A a părţii d, se reduc în centrul de greutate O2 la o
forţă rezultantă R2 şi un moment rezultant M02. Acestea constituie totodată efectul
părţii c asupra părţii d. Deci, forţele p de pe faţa A a părţii d sunt echivalente cu
torsorul de reducere în 02 a forţelor ce acţionează asupra părţii c (fig.2.3c).
La fel, dacă se reprezintă partea c; acţiunea părţii d asupra părţii c este
echivalentă, în O1, cu rezultanta R1 şi momentul rezultant M01.
Acţiunea părţii c, asupra părţii d este egală şi de sens contrar cu acţiunea
părţii d asupra părţii c (conform principiului acţiunii şi reacţiunii) şi rezultă:
R1 = R 2 = R şi M 01 = M 02 = M 0 .
Elementele torsorului de reducere în centrul de greutate a secţiunii al
forţelor ce acţionează asupra părţii din stânga sunt egale şi de sens contrar cu
elementele torsorului de reducere, în acelaşi punct, al forţelor ce acţionează
asupra părţii din dreapta.
Elementele R1 , M01, şi respectiv R2, M02 ce asigură echilibrul fiecărei părţi se
numesc forţe interioare.
Acestea sunt, totodată, rezultantă şi respectiv momentul rezultant al forţelor
interioare elementare ce se produc între particulele celor două părţi la acţiunea
sarcinilor. Prin separarea, printr-un plan imaginar, a celor două părţi forţele interioare
au fost transpuse în categoria forţelor exterioare şi luate în considerare ca atare.
Proiectând elementele torsorului de reducere în O, pe axele de coordonate, se
obţin şase componente: trei forţe: N, Ty, Tz şi trei momente: Mt, My, Mz (fig.2.3,d).
Componentele N, Ty, Tz, Mt, My, Mz se numesc eforturi secţionale sau eforturi din
secţiune şi le vom numi EFORTURI. Fiecare efort are o denumire, îi corespunde o
deplasare (deformaţie) şi produce o solicitare simplă asupra barei.
Forţa normală sau forţa axială N (fig. 2.3,d), este egală cu suma algebrică,
luată cu semn schimbat, a proiecţiilor pe axa x, a tuturor forţelor situate în stânga (sau
la dreapta, luate cu acelaşi semn) secţiunii considerate:
N = − ∑ Fx = ∑ Fx . (2.1)
1 2
unde 1 înseamnă că se iau forţele de pe partea stângă, iar 2, forţele de partea dreaptă.
Forţa normală se consideră pozitivă când produce solicitarea de întindere,
care lungeşte bara şi negativă când produce solicitarea de compresiune, care
scurtează bara.
Forţa tăietoare Ty, respectiv Tz, este egală cu suma proiecţiilor pe axele 0y şi
respectiv 0z, din planul secţiunii, luate cu semn schimbat, a tuturor forţelor situate la
stânga (sau la dreapta cu acelaşi semn) secţiunii considerate:
Ty = − ∑ Fy = ∑ Fy ; Tz = − ∑ Fz = ∑ Fz . (2.2)
1 2 1 2
Momentul de torsiune este pozitiv atunci când forţele sau cuplurile din
stânga secţiunii rotesc în sens orar, iar cele din dreapta în sens antiorar.
Prezenţa simultană în secţiunea barei a două sau mai multe eforturi
produc, în bară, o solicitare compusă.
În general, se determmină eforturile de pe faţa din dreapta secţiunii (O2yz din
fig.2.3,d) şi în acest caz se reduc forţele din partea stângă a secţiunii. Când este mai
simplu să se reducă forţele din partea dreaptă atunci se obţin eforturile de pe faţa din
stânga, care au însă sensuri opuse faţă de cele determinate în primul caz. Dacă s-au
dedus forţele de pe partea din stânga a secţiunii şi trebuie raportate la faţa din dreapta
atunci acestora li se schimbă semnul.
De reţinut că reprezentarea interacţiunii, prin forţe aplicate în O, este o
reprezentare convenţională simplă a fenomenului complex de interacţiune între cele
două părţi, (fig.2.3,b).
Observaţie: Se pot obţine, mai simplu, eforturile din secţiune procedând astfel:
a) se analizează în ce parte a secţiunii sunt mai puţine forţe şi se ia în
considerare numai forţele din acea parte (din stânga sau din dreapta);
b) se descompune fiecare forţă, din acea parte, după direcţiile axelor în secţiune;
c) se reduce fiecare componentă obţinută din forţe, în centrul de greutate al
secţiunii;
d) se însumează proiecţiile forţelor şi ale momentelor corespunzătoare pentru
fiecare axă în parte, ţinând seama de regula de semne, obţinându-se astfel:
- N = suma proiecţiilor forţelor pe axa Ox;
- Ty= suma proiecţiilor forţelor pe axa Oy;
- Tz= suma proiecţiilor forţelor pe axa Oz;
- My= suma proiecţiilor momentelor pe axa Oy;
- Mz= suma proiecţiilor momentelor pe axa Oz;
- Mt= suma proiecţiilor momentelor pe axa Ox.
Fig. 2.4
2.4. Funcţii de eforturi
Valorile eforturilor din secţiune (N, Ty, Tz, My, Mz, Mx) variază în lungul barei,
în funcţie de modul de încărcare şi de forma barei. Una din problemele principale, ale
calculului de rezistenţă, este cunoaşterea valorilor eforturilor din fiecare secţiune
transversală. Astfel, se exprimă variaţia fiecărui efort în funcţie de coordonatele
punctelor axei şi se obţine câte o funcţie de eforturi. Pentru o bară dreaptă, ce are
axa orientată, după Ox, funcţiile de efort se exprimă în dependenţă de abscisa x a
secţiunii: N = N(x); Ty = Ty(x);... Mz = Mz(x).
Variaţia eforturilor în lungul axei barei, sub acţiunea sarcinilor fixe, poate fi
urmărită cel mai bine pe
diagramele de eforturi. Acestea
sunt reprezentări grafice ale
funcţiilor de eforturi în funcţie de
abscisa secţiunii “x” de pe axa
barei. Diagrama de efort se obţine
prin trasarea unei linii subţiri
care să unească punctele ce
satisfac ecuaţia funcţiei efortului
respectiv. Aceasta se reprezintă în
lungul unei linii de referinţă,
trasată cu linie groasă, paralelă şi
de lungime egală cu axa barei.
Astfel, pentru fiecare efort se
trasează câte o diagramă.
În practică se întâlnesc
frecvent bare drepte sau curbe
Fig. 2.5
plane, ce sunt încărcate cu forţe conţinute în planul de simetrie longitudinal al barei.
În figura (2.5,a), s-a reprezentat o astfel de bară unde s-a notat cu xOy planul forţelor.
S-au determinat reacţiunile şi apoi eforturile din secţiunea aflată la abscisa “x” de
reazemul 1. În figura (2.5,b) s-a reprezentat bara respectivă pe care s-au figurat
reacţiunile şi respectiv eforturile interioare din secţiunea de abscisă “x”.
În acest caz particular se pot determina eforturile:
a) forţa axială, egală cu suma algebrică a proiecţiilor forţelor exterioare aplicate
în stânga (sau în dreapta) secţiunii considerate pe axa barei;
b) forţa tăietoare, T=Ty, egală cu suma algebrică a proiecţiilor pe axa Oy a
tuturor forţelor situate la stânga (sau la dreapta) secţiunii considerate;
Fig. 2.6
c) momentul încovoietor, M=Mz, egal cu suma algebrică a momentelor forţelor
în raport cu axa Oz, a tuturor forţelor şi momentelor situate în stânga (sau în
dreapta) secţiunii considerate.
În mod uzual, pentru trasarea diagramelor de eforturi pentru sarcini conţinute
într-un singur plan, se foloseşte schema plană din figura (2.5,d). Eforturile secţionale,
din stânga respectiv din dreapta secţiunii, se reprezintă ca în figura 2.5,d.
Regula de semne pentru starea plană, este dată în figura 2.6:
- forţa axială N, este pozitivă când lungeşte elementul de bară (fig.2.6,a) şi
negativă când scurtează elementul de bară.
- forţa tăietoare T, este pozitivă când are tendinţa să rotească în sens orar
elementul de bară (fig.2.6,b);
- momentul încovoietor M, se consideră pozitiv când roteşte cele două feţe
laterale, curbând fibrele, astfel ca fibrele superioare să se scurteze iar cele
inferioare să se lungească (fig.2.6,c).
Fig. 2.7
Aşa cum s-a arătat şi la observaţiile de la §2.3, aceste sarcini trebuie
descompuse după direcţiile axelor de coordonate şi se consideră că acţionează
asupra axei barei. În figura (2.7,b) s-a reprezentat modul de acţiune al sarcinilor. Tot
în figura (2.7,b) s-au reprezentat eforturile: N, T, M în secţiunea O şi
respectiv N + ∆N , T+∆T şi M+∆M în secţiunea A.
Conform metodei secţiunilor (a lui Cauchy) dacă elementul iniţial este în
echilibru atunci şi porţiunea din element de lungime ds, va trebui să fie în echilibru.
Se pot scrie în acest caz ecuaţiile:
∑ X = 0,
(N + ∆N) ⋅ cos dα − N − (T + ∆T) ⋅ sin dα + X + p X ⋅ ds = 0 ,
∑ Y = 0; (2.5)
(T + ∆T) ⋅ cos dα − T + (N + ∆N) ⋅ sin dα + Y + pds = 0;
∑MO = 0;
ds
(M + ∆M) − M − (N + ∆N) ⋅ r ⋅ (1 − cosdα) − (T + ∆T) ⋅ r ⋅ sindα − p ⋅ ds ⋅ 2 − Me = 0.
Întrucât unghiul dα este foarte mic se aproximează:
sin dα ≅ dα şi cos dα = 1.
Dacă se neglijează produsele infiniţilor mici relaţiile (2.5) devin:
∆N − T ⋅ dα + X + p X ⋅ ds = 0;
∆T + N ⋅ dα + Y + p ⋅ ds = 0; (2.6)
∆ M − T ⋅ r ⋅ dα − M e = 0 .
Aceste relaţii conţin termeni de mărime finită şi de mărime infinit mică. Dacă
se neglijează termenii infiniţi mici faţă de termenii finiţi se obţin ecuaţiile:
∆N = − X , ∆T = − Y , ∆M = M e (2.7)
Neglijarea termenilor infinit mici se poate face (şi trebuie să se facă) numai în
dreptul sarcinilor concentrate. Din relaţiile (2.7) rezultă: în dreptul unei sarcini
concentrate cel puţin un efort are un salt egal cu valoarea componentei sarcinii
concentrate pe direcţia respectivă. Spre exemplu, în dreptul unei forţe concentrate
longitudinale X, în diagrama de forţe axiale va apare un salt egal cu valoarea
componentei X, în dreptul unei forţe concentrate transversale Y, în diagrama forţelor
tăietoare va trebui să existe un salt egal cu valoarea componentei Y, iar în dreptul
unui moment concentrat Me, în diagrama momentelor încovoietoare apare un salt
egal cu valoarea momentului Me.
Dacă, pe elementul ds, nu sunt aplicate sarcini concentrate (X=0, Y=0 şi
Me=0) atunci relaţiile (2.7) trebuie să conţină numai termenii cu infiniţi mici. În acest
caz şi variaţia eforturilor trebuie să fie infinit mică, aşa că se consideră:
∆N → dN , ∆T → dT , ∆M → dM .
Ţinând seama de aceste relaţii şi că ds=r⋅dα, din (2.6) se obţine:
dN T dT N dM
= − pX , = − − p, = T. (2.8)
ds r ds r ds
În cazul barelor drepte (r = ∞; rezultă ds = dx) şi în absenţa forţelor axiale
relaţiile (2.8) devin:
dM dT
= T, = −p . (2.9)
dx dx
Pe baza acestor relaţii rezultă:
- derivând expresia momentului încovoietor în raport cu variabila “x” se
obţine expresia forţei tăietoare;
- derivând expresia forţei tăietoare în raport cu variabila “x” se obţine
expresia sarcinii distribuite cu semnul minus.
Derivând încă o dată prima relaţie şi ţinând seama de a doua, se obţine:
d 2 M dT
= = −p . (2.10)
dx 2 dx
Observaţii:
a) Relaţiile (2.8), (2.9) şi (2.10) sunt relaţii diferenţiale ale funcţiilor de eforturi
N(x), T(x) şi M(x). Diagramele de eforturi reprezintă integralele acestor
expresii.
b) Relaţia (2.10) arată că ecuaţia forţei tăietoare se
poate obţine, fie din integrarea expresiei
sarcinii, fie din derivarea expresiei momentului
încovoietor.
c) Dacă sarcinile sunt conţinute în planul xOy
(fig.2.8) ecuaţiile de echilibru sunt:
Fig. 2.8
− TZ + p Z ⋅ dx + ( TZ + dTZ ) = 0,
dx
M Y − TZ ⋅ dx + p Z ⋅ dx ⋅ − ( M Y − dM Y ) = 0
2
astfel se obţine:
dM y dTz
= Tz , = −p z , (2.11,a)
dx dx
d 2 M Y Tz
= = −p z . (2.11,b)
dx 2 dx
Pentru cazul când forţele transversale sunt nule (Y= 0; p= 0), din relaţiile
(2.10) se obţine:
T = C1 , M i = C1 ⋅ x + C 2 . (2.12)
Fig. 2.10
2.7. Diagrame de eforturi
Fig. 2.12
Într-o secţiune oarecare, la abscisa x1, forţa axială este:
N(x1)= - P- q1⋅x 1,
Nx1= - 500 - 25⋅x1,
deci, variază liniar.
Valorile extreme sunt:
N1= - 500 kN, N2= - 500 - 25⋅3= - 575 kN.
Într-o secţiune oarecare pe tronsonul 2-3 forţa axială are expresia:
N(x2)= - P- q1⋅l1- q2⋅x2,
iar valorile extreme vor rezulta:
N2= - 500 - 25 ⋅3=- 575 kN, N3= - 500 - 25 ⋅3 - 35 ⋅3 = - 680 kN
Într-o secţiune pe porţiunea fundaţiei forţa axială este dată de expresia:
N(x3) = - P - q1⋅l1- q2⋅l2- q3⋅x3,
iar valorile extreme sunt:
N3= - 500 - 25⋅3 - 35⋅3= - 680 kN,
N4= - 500 - 25⋅x3 - 35⋅x3 - 90⋅x2 = - 905 kN.
Diagrama de variaţie a eforturilor axiale este redată în dreapta barei.
a b
Fig. 2.13
(2.13,b), capătul liber este în stânga.
Pentru bara din figura (2.13,a), funcţiile de eforturi sunt:
Tx = P = ct.
Mx = - P⋅x (variază liniar) şi are valorile M0= 0 şi M1= - P⋅l
Pentru bara din figura (2.13,b) eforturile sunt:
Tx = - P = ct.
Mx = - P⋅x, M0 = 0 şi M1= - P⋅L.
Observaţie: Forţele tăietoare sunt egale în valoare absolută, dar diferă ca
semn.
Aplicaţia 2.4 Bara în consolă solicitată de o forţă transversală uniform
distribuită (fig.2.14).
În secţiunea x eforturile sunt:
Tx = - p⋅x (dreaptă),
2
Mx = - p⋅x⋅x/2 = - p⋅x /2 (parabolă),
iar valorile extreme rezultă:
2
T0= 0; T1= - p⋅L; M0= 0; M1= - p⋅L /2.
Reacţiunile din încastrare sunt:
Aplicaţia 2.5. Bară în consolă solicitată de o forţă liniar distribuită (fig. 2.15).
Încărcarea este determinată de intensitatea maximă a sarcinii p0. Sarcina totală
pe bară este de P = p0⋅L/2, iar intensitatea sarcinii într-o secţiune oarecare, la distanţa
x de capăt, este:
x
p = p 0 ⋅ 1 − .
L
Eforturile în secţiunea x sunt:
x p ⋅x x
Tx = −( p 0 + p) ⋅ = − 0 ⋅ 2 − ,
2 2 L
x 2x x x p0 ⋅ x2 x
M x = −p0 ⋅ ⋅ − p⋅ ⋅ = − ⋅ 3 − .
2 3 2 3 6 L
Se observă că forţa tăietoare variază după o parabolă de gradul 2, iar momentul
încovoietor după o parabolă de gradul 3. În cele două capete ale barei eforturile vor
avea valorile:
T0=0, M0=0, T1= - p0⋅L/2, M1= - p0⋅L/3,
iar reacţiunile vor fi:
L p 0 ⋅ L2
V1 = p 0 ⋅ , M1 = − .
2 3
Observaţii:
a) Forţa tăietoare într-o secţiune oarecare x este egală cu suprafaţa diagramei
forţelor distribuite pe lungimea Ox;
b) Momentul încovoietor într-o secţiune x este produsul între rezultanta forţelor
pe lungimea Ox şi distanţa de la secţiunea x, la rezultantă.
Fig. 2.16
Într-o secţiune oarecare x, situată în stânga sarcinii Q eforturile sunt:
Nx= 0; Tx= V1= P⋅b/L; Mx= V1⋅x= P⋅b⋅x/L.
Forţa axială şi forţa tăietoare au valori constante,
N1d= 0; T1d= V1= P⋅b/L,
M1= 0; M3s= P⋅a⋅b/L.
Considerând originea în 2 (pornind din partea dreaptă) se obţin eforturile în
secţiunea x1:
Nx1= H2= Q⋅sinα; Tx1= - P⋅a/L,
Mx1= V2⋅x1= P⋅a⋅x1/L.
Eforturile în secţiunile 2 şi 3 sunt :
N2s= N3d= Nx1= Q⋅sinα;
T2s=T3d= V2= - P⋅a/L;
M2= 0; M3d= P⋅a⋅b/L.
Observaţii:
a) Forţa axială are valoare constantă şi diferită de zero între articulaţie şi punctul
de aplicaţie al forţei Q.
b) Forţa tăietoare are valoare constantă, egală cu valoarea reacţiunii V1 pe
porţiunea 1-3, are un salt egal cu valoarea componentei verticale P în
dreptul forţei Q, iar pe porţiunea 3-2 are valoare constantă şi egală şi de sens
opus reacţiunii V2.
c) Momentul încovoietor are variaţie liniară pe ambele porţiuni (unde forţele
tăietoare sunt constante) şi este maxim în dreptul forţei concentrate (unde
forţa tăietoare trece prin zero).
Dacă poziţia forţei este variabilă pe bară, se poate determina poziţia pentru care
se poate produce cel mai mare moment încovoietor, numit moment maxim-
maximorum. Aceasta se obţine înlocuind b = L - a, în ecuaţia momentului maxim,
derivând în raport cu a şi considerând derivata egală cu zero:
d d L − a P
da
( M max ) = P ⋅ a ⋅
da
= (L − 2 ⋅ a) = 0
L L
din care rezultă distanţa a pentru care se
obţine momentul cel mai mare. Aceasta se
produce când sarcina acţionează la mijlocul
barei: a = L/2 (fig.2.17).
În acest caz, din cauza simetriei,
reacţiunile sunt:
V1= V2= P/2.
Eforturile în secţiunea x (din stânga)
sunt:
Fig. 2.17
Tx= V1= P/2,
Mx= V1⋅x = P⋅x/2
şi în secţiunea x1 (din dreapta):
Tx1= - V1= - P/2,
Mx1= V2⋅x1= P⋅x1/2.
Momentul încovoietor maxim, în secţiunea din dreptul forţei este:
P⋅L
M max = .
4
Aplicaţia 2.7. Să se determine poziţia a
două forţe concentrate P1 ≥ P2, mobile pe o bară
simplu rezemată, care produc momentul
maxim-maximorum (fig. 2.18).
. (2.15)
4L
Observaţie: Dacă pe o bară se mişcă un convoi de forţe concentrate P1, P2,
P3,..Pk,...Pn, (fig.2.19) în care Pk este forţa ce are valoarea cea mai mare din imediata
vecinătate a rezultantei, momentul maxim se va produce în dreptul acesteia. Notând
cu x distanţa de la mijlocul barei la rezultanta forţelor aflate pe bară şi cu “a” distanţa
dintre rezultantă şi forţa Pk, se poate calcula reacţiunea V1 şi apoi momentul maxim:
L
R ⋅ − x
2
V1 = ,
L
k −1 k −1
L R L a⋅L
M max = V1 ⋅ + x − a − ∑ Pi ⋅ c i = ⋅ − − a ⋅ x − x 2 − ∑ Pi ⋅ c i .
2 i =1 L 4 2 i =1
În care s-a notat cu Pi sarcinile aflate la stânga forţei Pk , iar cu ci distanţa de la forţa
Pk la forţele Pi
Prin derivare şi anularea derivatei momentului maxim se obţine distanţa x = a/2
pentru care se produce Mmax-max :
k −1
R
M mam max = ⋅ ( L − a 2 ) − ∑ Pi ⋅ c i .
4 i =1
Fig. 2.19
Observaţie:
Dacă se notează cu P = p ⋅L, sarcina de
pe bară, se observă că momentul maxim
(Mmax= p⋅L2/8) este jumătate din
momentul maxim produs de sarcina
concentrată P care ar acţiona la mijlocul
barei, când Mmax= P⋅L/4 (vezi fig.2.17).
Fig. 2.23
Valoarea reacţiunii V4 este:
P⋅b P
V4 = = ,
b+b 2
iar valoarea reacţiunii din articulaţia 2, care este tocmai forţa tăietoare din secţiune
este:
T2= P - V4= P/2
Porţiunea 1-2 este o bară în consolă acţionată la capătul liber de forţa T2. În
P P
acest caz se obţin eforturile: T4 d = T3s = − V4 = − , T3d = T2 s = T1 = ,
2 2
P⋅b P⋅a
M 4 = 0, M 3 = V4 ⋅ b = , M2 = 0 , M1 = −T ⋅ a = − .
2 2
Observaţie: După ce bara se separă în două părţi, în dreptul articulaţiei
intermediare, problema trasării diagramelor de eforturi se reduce la cazuri cunoscute
ale barelor rezultate din separare.
2.7.3. Diagrame de eforturi la arbori
Arborii sunt bare încărcate cu forţe ale căror direcţii nu trec prin axa barei, sau
asupra lor acţionează cupluri de forţe situate în plane perpendiculare pe axa barei.
Forţele sau cuplurile de forţe se transmit la arbori prin roţi dinţate, roţi de curea,
pârghii, cuplaje, etc.
Valoarea momentului de răsucire se calculează fie în funcţie de distanţa de la
suportul forţei la axa arborelui (braţul forţei), fie în funcţie de puterea şi turaţia ce
trebuie transmisă.
Dacă un arbore transmite o putere P*, dată în kW, la o turaţie n, în rot/min,
atunci momentul de torsiune rezultă din relaţia:
π⋅n
P∗ = M t ⋅ ω = M t ⋅ ,
30
astfel că:
30 P ∗ [ kW ]
M t [ kNm] = ⋅ . (2.16)
π n[rot / min]
P3∗−4 = (1−025 , ) ⋅ P∗ = 45
, −03 , kW,
Variaţia puterii este dată în diagrama P* din figura 2.24.
Valorile momentelor de torsiune pe cele trei intervale sunt:
30 P1−2 30 − 2,5
Mt = ⋅ = ⋅ = −0,191 kNm,
1− 2
π n π 125
30 P2−3 30 − 5,5
Mt = ⋅ = ⋅ = −0,42 kNm,
2−3
π n π 125
30 P3−4 30 4,5
Mt = ⋅ = ⋅ = −0,344 kNm.
3− 4
π n π 125
Diagrama de variaţie a momentelor de răsucire Mt, este reprezentată în fig. 2.24.
Observaţie: Preluarea puterii prin roata mediană şi transmiterea acesteia la
roţile dispuse de o parte şi de cealaltă a roţii motoare constituie una din cele mai
eficiente moduri de încărcare a arborelui. În acest mod puterea se distribuie în mod
aproape egal atât în stânga cât şi în dreapta roţii motoare. Dacă roata motoare se află
la unul din capetele arborelui, în vecinătatea
acesteia acţionează întreaga putere de 10
kW, respectiv întregul moment de răsucire,
Mt= 0,42 + 0,34 = 0,764 kNm. În acest caz
arborele trebuie dimensionat la un moment
de răsucire aproape dublu.
Fig. 2.24
Aplicaţia 2.13. Să se traseze
diagramele de eforturi pentru arborele
din fig. 2.25.
Reacţiunile figurate au valorile:
a⋅P
V1 = = 0,2 ⋅ P,
5⋅ a
4⋅a⋅P
V2 = = 0,8 ⋅ P,
5⋅ a
a⋅P
H6 = = 0,625 ⋅ P,
1,6 ⋅ a
4⋅a
H1 = = 0,625 ⋅ P = 0,5 ⋅ P,
5⋅ a
a
H2 = ⋅ 0,625 ⋅ P = 0,125 ⋅ P.
5⋅ a
Pentru a scrie funcţiile de eforturi
se aleg următoarele sisteme de axe:
1x1y1z1 pentru bara 1-2; Fig. 2.25
3x2y2z2 pentru bara 3-5;
6x3y3z3 pentru bara 4-6.
Momentul de răsucire, ce acţionează pe intervalul 4-3, are valoarea: Mt= - a ⋅P.
Forţele tăietoare sunt constante şi egale cu valorile reacţiunilor (vezi fig.2.13 şi
fig.2.17). Momentele încovoietoare au o variaţie liniară şi sunt zero în punctele 1, 2, 5
şi 6.
În figura 2.25 s-au arătat sensurile de parcurs prin sistemele de axe alese şi s-au
trasat diagramele de eforturi.
Fig. 2.27
T=P⋅sinα 0 P 0 -P
Fig. 2.26
M = P⋅R⋅sinα (variaţie sinusoidală),
Mt = P⋅R⋅(1-cosα) (variaţie cosinusoidală).
Valorile momentelor sunt redate în tabelul de mai jos iar modul de variaţie în
lungul axei barei este reprezentat în diagramele din figura 2.28.
Fig. 2.28
3. NOŢIUNI GENERALE DE TEORIA ELASTICITĂŢII
3.1. Introducere
3.2. Tensiuni
Dacă un ER este supus acţiunii unor forţe exterioare în interiorul acestuia vor
apare forţe de atracţie sau de respingere suplimentare care au tendinţa de a păstra
forma sa iniţială. Dacă aceste forţe nu ar exista ER nu ar fi capabil să suporte
încărcările exterioare.
Să considerăm o bară, în echilibru, acţionată de un sistem de forţe exterioare
(F1, F2,..., Fn) (fig. 3.1,a).
Forţele exterioare au tendinţa de a modifica forma barei iar forţele interioare se
opun deformaţiei barei.
Fig. 3.1
∆R
. Dacă reducem aria finită ∆A la o arie infinitezimală din jurul unui punct, se
ΛA
obţine o nouă mărime de intensitate numită tensiune. Astfel se obţine tensiunea
normală σx:
∆N x dN x
σ x = lim = , (3.1,a)
∆ A → 0 ∆A dA
şi corespunzător tensiunile tangenţiale:
∆Ty dTy ∆Tz dTz
τ xy = lim = , τ xz = lim = . (3.1,b)
∆A → 0 ∆A dA ∆A → 0 ∆ A dA
Tensiunile normale sunt pozitive, dacă produc întindere şi negative, dacă
produc compresiune.
Tensiunile tangenţiale sunt produse de forţele conţinute în planul Q al secţiunii.
Acestea se consideră pozitive când rotesc elementul de volum în sens orar, şi
respectiv negative când rotesc antiorar.
Tensiunile se măsoară în unităţi de forţă pe unitate de arie Pa, MPa, GPa,
N/mm2, kN/mm2, etc.
Mărimile σ şi τ nu sunt vectori (deoarece ele se obţin din raportarea unor forţe
elementare la o suprafaţă elementară), ci sunt mărimi tensoriale şi ca atare, trebuie
avut grijă să li se aplice regulile de operare specifice tensorilor.
Tensiunile normale se notează cu un singur indice - cel al axei normale la
secţiune, iar tensiunile tangenţiale cu doi indici: primul indice arată axa
normală la secţiune iar al doilea, axa paralelă cu tensiunea.
Fig. 3.2
σx τ yx τ zx
Tσ = τ xy σy τ zy . (3.2)
τ τ yz σ z
xz
Tensorul tensiune este un tensor de ordinul doi, ce conţine, pe cele 6 feţe ale
elementului de volum, cele 9 componente menţionate mai sus. Pe fiecare faţă a
elementului de volum se află câte o componentă σ, paralelă cu axa normală la faţă şi
câte două componente τ, conţinute în planul secţiunii şi paralele cu cele două axe ale
secţiunii.
Elementul infinitezimal sub acţiunea forţelor elementare este în echilibru şi de
aceea forţele normale trebuie să fie două câte două coliniare egale în mărime şi de
sens contrar, iar sistemul de forţe tangenţiale trebuie să fie de asemenea în echilibru.
Astfel, forţele tangenţiale trebuie să fie egale, în mărime şi de sens opus, două câte
două iar momentul faţă de centrul elementului să fie nul:
dx dy
2 ⋅ τ xy ⋅ dy ⋅ dz ⋅ − 2 ⋅ τ yx ⋅ dx ⋅ dz ⋅ = 0.
2 2
Prin simplificare cu dx⋅dy⋅dz va rezulta:
τ xy = τ yx .
Fig. 3.3
asemenea, ţinând seama de condiţia de echilibru, pe o faţă paralelă cu prima şi aflată
la distanţă infinit mică (dz), forţele vor fi nule. În acest caz toate forţele sunt
coplanare şi starea de tensiune corespunzătoare se numeşte stare plană de tensiune
(fig. 3.3,a) şi ea poate fi reprezentată simplificat ca în figura (3.3,b)
Considerăm elementul infinit mic din figura 3.4 în formă de prismă
triunghiulară, cu baza un triunghi dreptunghic, decupat din elementul de volum din
figura (3.3,b) şi acţionat de componentele σx,
σy , τxy= τyx. Pe faţa AC, înclinată cu unghiul α,
vor apare tensiunile necunoscute σα şi τα.
Faţa BC se consideră de arie dA, iar
grosimea elementului constantă. În acest caz,
aria feţei AC este dA⋅cosα, iar a feţei AB este
dA⋅sinα.
Fig. 3.4
Din ecuaţiile de proiecţii a forţelor elementare pe direcţiile σα şi τα, din
condiţiile de echilibru ale elementului se obţine:
σ α ⋅ dA − σ x ⋅ dA ⋅ cos 2 α − σ y ⋅ dA ⋅ sin 2 α −
− τ xy ⋅ dA ⋅ cos α ⋅ sin α − τ xy ⋅ dA ⋅ 2 sin α ⋅ cos α = 0
(
τ α = ( − σ x + σ y ) ⋅ sin α ⋅ cos α + τ xy ⋅ cos 2 α − sin 2 α .)
Ţinând seama că:
1 − cos 2α 1 + cos 2α sin 2α
sin 2 α = , cos 2 α = , sin α ⋅ cos α = ,
2 2 2
expresiile de mai sus devin:
σx + σy σx − σy
σα = + cos 2α + τ xy ⋅ sin 2α , (3.4,a)
2 2
σx − σy
τα = − ⋅ sin 2α + τ xy ⋅ cos 2α . (3.4,b)
2
Aceste relaţii permit determinarea tensiunilor pe o suprafaţă înclinată cu
unghiul α . Normala la această suprafaţă face cu axa Ox unghiul α. Unghiul α mai
poate fi definit şi ca unghiul cu care trebuie rotită axa Ox pentru a o suprapune peste
normala la suprafaţa înclinată dată.
Unghiul α este considerat pozitiv când roteşte în sens orar axa Ox către
normala la suprafaţa înclinată şi negativ când roteşte în sens antiorar .
Se observă din relaţiile (3.4) că tensiunile σα şi τα sunt funcţii circulare de
parametru 2α. Întrucât este necesar să se cunoască valorile maxime şi minime ale
tensiunilor se derivează expresiile (3.4,a) şi (3.4,b) în raport cu parametrul 2α.
Valorile extreme ale tensiunilor se obţin pentru valoarea parametrului α pentru care
derivata se anulează.
dσ α σx − σy
=− ⋅ sin 2α 12 + τ xy ⋅ cos 2α 12 = 0
d( 2α ) 2
În relaţiile de mai sus s-au pus doi indici deoarece funcţia tangentă are perioada
o
π şi deci pe un cerc întreg vor fi două soluţii 2α1 şi 2α2 diferite între ele prin 180 şi
o
deci direcţiile α1 diferă de α2 cu 90 , adică sunt perpendiculare între ele.
Pentru a obţine unghiul α1 se mai poate utiliza relaţia (vezi § 3.5):
τ xy
α 1 = arctg . (3.5,a)
σx − σ2
Direcţia α1 este a tensiunii maxime σ1 iar direcţia α2 a tensiunii minime σ2.
Dacă ţinem seama în formulele (3.5), de relaţiile trigonometrice, obţinem:
tg 2α 1, 2 τ xy
sin 2α 1, 2 = = ,
2 2
± 1 + tg 2α 1, 2 σx − σy
± + τ 2xy
2
σx − σy
1 2
cos 2α 1, 2 = = .
2 2
± 1 + tg 2α 1, 2 σx − σy
± + τ 2xy
2
Înlocuind aceste expresii în expresia (3.4,a) se obţin expresiile celor două
tensiuni principale:
2
σx + σy σx − σy
σ 1, 2 = ± + τ xy .
2
(3.6)
2 2
Tensiunea maximă, σ1 se obţine când luăm în faţa radicalului semnul plus, iar
cea minimă σ2, semnul minus.
Procedând la fel şi cu cea de a doua relaţie (3.4,b), prin derivare în raport cu
parametrul 2α şi egalând cu zero, se obţin valorile pentru care tensiunea τα devine
extremă:
dτ α σx − σy
=− ⋅ cos 2α'12 − τ xy ⋅ sin 2α'12 = 0,
d(2α ) 2
(3.7)
σy − σx 1
tg 2α'12 = =− .
2 ⋅ τ xy tg 2α 1, 2
Din relaţia (3.7) rezultă că direcţiile 2α1,2 şi 2α~1,2 sunt perpendiculare, deci
rezultă că: tensiunile tangenţiale extreme se află pe feţele elementului ce diferă cu
45° faţă de feţele pe care avem tensiunile normale principale.
Dacă înlocuim parametrul 2α~1,2 în expresiile (3.4) se obţine:
σ 1 + σ 2 σ x + σ y σ α + σ α+90
σm = = = = ct. ,
ο
(3.8)
2 2 2
2
σ − σ2 σ − σy
τ 1, 2 =± 1 =± x + τ xy .
2
(3.9)
2 2
Variaţia tensiunilor în jurul unui punct poate fi analizată mai simplu, prin
utilizarea unei reprezentări grafice, ce rezultă din ecuaţiile (3.4):
2 2
σ + σy σ − σy
σ − x = x ⋅ cos 2 α + τ sin 2 α ,
2 2
xy
2
σx − σy
τ = −
2
⋅ sin 2α + τ xy cos 2α .
2
Adunând cele două ecuaţii şi eliminând parametrul 2α, obţinem:
2
σx + σy
2 σ −σ 2
σ −
+τ =
2 x y 2
+ τ xy . (3.10)
2 2
Această expresie reprezintă ecuaţia unui cerc, numit cercul lui Mohr pentru
starea plană de tensiune şi are:
- sistemul de axe:
abscisă: Oσ;
ordonată: Oτ;
- coordonatele centrului C :
σx + σy
σc = şi τ c = 0 ,
2
- raza:
2
σ − σy σ − σ2
R= x + τ xy = 1
2
,
2 2
(
- se reprezintă la scară punctele A ( σ x , τ xy ) şi B σ y − τ xy ) în sistemul de
Fig. 3.6
Observaţie:
Relaţia (3.5,a) se obţine din figura 3.6 astfel:
A 1A ' τ xy
tgα 1 = = .
S2A1 σ x − σ 2
Aplicaţia: 3.1. Cunoscând starea de tensiune din figura (3.7,a) să se determine:
a) tensiunile principale,
b) direcţiile principale,
c) tensiunile pe faţa înclinată,
d) să se reprezinte mărimile determinate.
Rezolvare:
I Metoda analitică.
Se recunosc mărimile date, cu semnele lor şi anume:
σx= 60 MPa, tensiunea normală paralelă cu axa Ox;
σy= 20 MPa, tensiunea normală paralelă cu axa Oy;
τxy= 50 MPa, tensiunea tangenţială perpendiculară pe axa Ox şi paralelă cu
axa Oy;
o
α = - 70 , unghiul cu care trebuie să rotim sensul pozitiv al axei Ox pentru
al suprapune peste normala la suprafaţa înclinată dată (minus pentru că
are sens antiorar).
Cu relaţia (2.6) se determină tensiunile principale:
2
σ x + σy σx −σy 2 60 + 20 60 − 20
2
2
σ 1,2 = ± + τ xy = ± + 50 =
2 2 2 2
= 40 ± 58,31 MPa,
σ 1 = 98,31 MPa; σ 2 = −18,31 MPa; σ m = 40 MPa; τ1,2 = ±58,31 MPa .
Fig. 3.7
o
Faţă de direcţia principală (1) se duce o direcţie la ± 45 (în cazul nostru la
o
- 45 ) care va fi direcţia principală (1’) sau (2’). Reprezentând un element de volum şi
pe această direcţie (fig.3.7,c), vom reprezenta tensiunea normală medie pe toate
laturile precum şi tensiunile tangenţiale maxime şi respectiv minime. Sensul acestor
tensiuni tangenţiale se obţine din proiecţia forţelor elementare corespunzătoare unui
colţ al elementului de volum desenat, după direcţia principală (1). Dacă se
proiectează forţele corespunzătoare colţului de sus pe direcţia dusă la 45o se va
obţine sensul tensiunii tangenţiale de deasupra elementului, iar dacă se proiectează
forţele corespunzătoare colţului de jos se obţine sensul tensiunii tangenţiale de sub
elementul construit. Cunoscând sensul tensiunilor tangenţiale se află şi ce direcţie a
fost trasată. Deoarece τ1 este perpendicular pe direcţia dusă, aceasta este direcţia (1’).
Unghiul α 1, se măsoară de la orizontală la direcţia dusă (în cazul nostru
II Metoda grafică.
Se reprezintă într-un sistem de coordonate σOτ , la scară, punctele
A(σ x , τ xy ) = A(60,50) şi B(σ y ,− τ xy ) = B(20,−50) . Se duce segmentul AB (fig. 3.8)
care este diametrul cercului lui Mohr, iar intersecţia acestuia cu axa orizontală este
centrul cercului C(σ m ,0) .
τ 1 = OT1 = 58 MPa;
Fig. 3.8
obţinându-se punctul A’. Unind S2 cu A’ se obţine direcţia reală (1), iar unghiul de la
axa orizontală la direcţia (1) este α 1 şi măsurat rezultă: α 1 = 32 o .
Reprezentarea tensiunilor principale după direcţia (1), (fig.3.8,b) şi după
direcţia (1’), (fig.3.8,c) se face analog ca la metoda analitică.
Tensiunile pe faţa înclinată. De la orizontala pe cerc se măsoară un unghi
2α = −2 ⋅ 70o (În acest caz în sens antiorar deoarece unghiul α este negativ,) şi se
obţine punctul M(σ α , τ α ) . Simetricul acestui punct faţă de centrul cercului va fi
σ α+90 = 87 MPa;
o τ α+90 = 25 MPa.
o
Datorită faptului că σ2= 0 va rezulta S2= 0 şi ca atare cercul trece prin origine.
Aceasta este mai simplu şi sugestiv de rezolvat grafic. Punctul S1= σ1 este abscisa
o σ
maximă. Tensiunile tangenţiale maxime, aflate la 45 au valorile τ 1 = − τ 2 = ,
2
σ
σm = , (fig.3.9).
2
Tensorial această situaţie se poate exprima astfel:
Fig. 3.10
Fig. 3.9
σ σ
σ 0 2 −
Tσ = = 2 .
0 0 σ σ
2 2
Utilizând şi în acest caz metoda grafică, întrucât σx= σy= 0 cercul lui Mohr are
centrul în origine C ≡ O iar tensiunile principale sunt (fig. 3.10):
σ 1 = −σ 2 = τ .
Valorile celor nouă componente ale tensorului tensiune (relaţia 3.2 sau/şi fig.
3.2,b) sunt funcţie de orientarea feţelor elementului infinitezimal considerat. Analiza
stării spaţiale de tensiune se va face considerând un plan înclinat, a cărui normală are
cosinuşii directori l, m, n. Cu acest plan se secţionează elementul din figura (3.2,b)
obţinându-se tetraiedrul OABC din figura 3.11.
Dacă faţa ABC are aria de mărime dA, atunci cele trei feţe ce sunt paralele cu
planurile axelor de coordonate, au ariile:
dAx= l⋅dA, dAy= m⋅dA,
dAz= n⋅dA.
Pe cele trei feţe din planele axelor de coordonate se dezvoltă tensiunile: σx, σy,
σz, τxy= τyz, τyz=τzy, τzx= τxz. Corespunzător acestor tensiuni în figura 3.11 s-au
reprezentat eforturile elementare. Pe faţa înclinată ABC vor acţiona componentele
dX, dY şi dZ ale efortului elementar dR , precum şi componentele px, py, pz ale
tensiunii p . Expresiile acestor componente sunt:
dX = ( l ⋅ σ x + m ⋅ τ yx + n ⋅ τ zx ) ⋅ dA ,
dY = ( l ⋅ τ xy + m ⋅ σ y + n ⋅ τ zy ) ⋅ dA ,
dZ = ( l ⋅ τ xz + m ⋅ τ yz + n ⋅ σ z ) ⋅ dA ,
(3.11)
dX dY dZ
px = , py = , pz = .
dA dA dA
Modulul efortului elementar şi al
tensiunii va fii:
Fig. 3.11
dR = dX 2 + dY 2 + dZ 2 , p = p 2x + p 2y + p 2z . (3.12)
dT = dR 2 − dN 2 . (3.14)
Înlocuind în relaţia de definiţie a tensiunilor (3.1) valorile eforturilor
elementare de mai sus (3.13) şi (3.14) rezultă relaţiile pentru tensiuni de pe faţa
înclinată:
dN
σ=
dA
(
= l 2 ⋅ σ x + m 2 ⋅ σ y + n 2 ⋅ σ z + 2 l ⋅ m ⋅ τ xy + m ⋅ n ⋅ τ yz + n ⋅ l ⋅ τ zx )
dT dR 2 − dN 2
τ= = = p2 − σ 2 . (3.15)
dA dA
Considerăm un vector v = O' M , ce are direcţia normalei la suprafaţa înclinată
dA, de modul v şi care va avea proiecţiile pe axele de coordonate:
x = l ⋅ v, y = m ⋅v, z = n⋅v,
iar cosinuşii directori ai vectorului v sunt:
x y z
l= , m= , n= . (3.16)
v v v
Dacă vom considera că modulul vectorului este invers proporţional cu rădăcina
pătrată a tensiunii normale:
k k2
v= , respectiv σ = ± 2 , (3.17)
σ v
vârful vectorului v va descrie o suprafaţă ce rezultă din prima ecuaţie (3.15), ţinând
seama de (3.16) şi (3.17):
k 2 x2 y2 z2 x⋅y y⋅z z⋅ x
± = ⋅ σ + ⋅ σ + ⋅ σ z + 2 2 ⋅ τ xy + 2 ⋅ τ yz + 2 ⋅ τ zx ,
v 2
v 2 x
v 2 y
v 2
v v v
care după simplificare rezultă:
x 2 ⋅ σ x + y 2 ⋅ σ y + z 2 ⋅ σ z + 2(x ⋅ y ⋅ τ xy + y ⋅ z ⋅ τ yz + z ⋅ x ⋅ τ zx ) = ± k 2 (3.18)
dX = l ⋅ σ ⋅ dA , dY = m ⋅ σ ⋅ dA , dZ = n ⋅ σ ⋅ dA .
Înlocuind aceste expresii în relaţia (3.11) se obţine sistemul de ecuaţii:
l ⋅ ( σ x − σ ) + m ⋅ τ yx + n ⋅ τ yz = 0
l ⋅ τ xy + m ⋅ ( σ y − σ ) + n ⋅ τ zy = 0 (3.19)
l ⋅ τ xz + m ⋅ τ yz + n ⋅ ( σ z − σ ) = 0
Pentru ca acest sistem să aibă soluţii diferite de soluţia banală (egală cu zero)
este necesar ca:
σx − σ τ yx τ zx
τ xy σy − σ τ zy = 0.
τ xz τ yz σz − σ
Dezvoltând determinantul se obţine ecuaţia:
σ 3 − I1 ⋅ σ 2 + I 2 ⋅ σ − I 3 = 0 , (3.20)
unde coeficienţii lui σ sunt invarianţi (deoarece oricare ar fi sistemul de axe
tensiunile principale sunt aceleaşi:
I1 = σ x . + σ y + σ z = σ 1 + σ 2 + σ 3 ,
σx τ yx τ zx σ1 0 0
I 3 = τ xy σy τ zy . = 0 σ2 0 (3.21)
τ xz τ yz σz 0 0 σ3
Ecuaţia (3.20) are trei soluţii reale care sunt cele trei tensiuni principale:
σ1 > σ2 > σ3.
Ecuaţia cuadricei în raport cu axele principale este:
x 2 ⋅ σ 1 + y 2 ⋅ σ 2 + z2 ⋅ σ 3 = ± k 2 . (3.22)
Direcţiile principale 1, 2, 3, ce definesc feţele pe care se dezvoltă tensiunile
principale, se obţin din sistemul de ecuaţii (3.19) înlocuind pe rând tensiunea σ cu
fiecare valoare a tensiunilor principale σ1, σ2, σ3, şi la care se adaugă condiţia:
l2 + m 2 + n2 = 1. (3.23)
Cele trei direcţii principale sunt ortogonale şi deci:
n1 ⋅ n 2 = n 2 ⋅ n 3 = n 3 ⋅ n1 = 0 . (3.24)
Eliminând parametrii l, m, n din ecuaţia (3.23) pentru direcţiile principale cu
valorile acestora din relaţiile:
dX dY dZ
px = = l ⋅ σ1 , py = = m ⋅ σ2, pz = = n ⋅ σ3,
dA dA dA
se obţine ecuaţia:
2
p 2x p y p 2z
+ + = 1. (3.25)
σ 12 σ 22 σ 23
Această ecuaţie reprezintă ecuaţia unui elipsoid numit elipsoidul tensiunilor
sau elipsoidul lui Lamé şi reprezintă locul geometric al vârfurilor vectorului
Fig. 3.12
3.9.1 Tensiuni în planuri bisectoare
Fig. 3.13
σ1 + σ 3 σ1 − σ 3
σ 2m = , τ2 = ± ; (3.26,b)
2 2
- în planul bisector 3:
σ1 + σ 2 σ1 − σ 2
σ 3m = , τ3 = ± ; (3.26,c)
2 2
Deci, pe fiecare faţă a fiecărui plan bisector principal există o stare plană
de tensiune cu tensiuni tangenţiale maxime. Dintre cele trei plane bisectoare planul
bisector 2 conţine tensiunea tangenţială maximă a stării generale de tensiune.
σ1 − σ 3
τ max = τ 2 = . (3.27)
2
Fig. 3.14
1
( σ 1 − σ 2 ) + (σ 2 − σ 3 ) + (σ 3 − σ 1 ) =
2 2 2
τ oct =
3 (3.29)
2 2
= τ 1 + τ 22 + τ 23
3
Aplicaţia 3.2 Pentru starea spaţială de tensiuni din figura 3.15 să se determine:
a) tensiunile principale;
b) direcţiile principale;
c) tensiunile octoedrice.
I. Recunoaşterea mărimilor date:
Ţinând seama de valorile date, de semnele convenţionale atribuite avem:
σ x = 180 MPa; τ xy = −60 MPa;
σ y = −80 MPa; τ yz = 70 MPa;
σ z = 100 MPa; τ zx = 50 MPa.
a) Cu relaţiile (3.21) se calculează invarianţii ecuaţiei (3.20):
I 1 = σ x + σ y + σ z = 180 − 80 + 100 = 200 MPa;
Fig. 3.15
σx τ yx τ zx 180 − 60 50
I 3 = τ xy σy τ zy = − 60 − 80 70 = −2,209 ⋅ 10 −6 MPa 3 .
τ xz τ yz σz 50 70 100
a cărui soluţii sunt: l1= 0,9249, m1= - 0,1055 şi n1= 0,3655 ceea ce definesc direcţia
tensiunii principale σ1.
Procedând analog pentru (σ = σ2) obţinem valorile l2= - 0,297, m2= 0,4017 şi
n2= 0,8663 care definesc direcţia σ2.
Dacă în sistemul (3.19) introducem σ = σ3 rezultă l3= - 0,6967 şi m3= - 0,9097
şi n3= 0,3405 care sunt cosinuşii directori ai direcţiei σ3
Verificarea soluţiilor obţinute se face din condiţia de ortogonalitate a direcţiilor
s1 , s2 şi s3. Pentru direcţiile (1) şi (2) rezultă:
l1 ⋅ l 2 + m1 ⋅ m2 + n1 ⋅ n 2 =
= −0,9249 ⋅ 0,297 − 0,1055 ⋅ 0,4017 + 0,3655 ⋅ 0,8663 = 0
Pentru direcţiile (1) şi (3):
l1 ⋅ l 3 + m1 ⋅ m 3 + n1 ⋅ n 3 =
= −0,9249 ⋅ 0,2373 + 0,1055 ⋅ 0,9097 + 0,3655 ⋅ 0,3405 = 0
Direcţiile principale sunt reprezentate în figura (3.13,b).
c) Tensiunile octaedrice
Cu relaţiile (3.28) şi (3.29) se obţin:
σ 1 + σ 2 + σ 3 206,53 + 115,3 − 121,85
σ oct = σ m = = = 66,66 MPa ,
3 3
1
τoct = (σ1 − σ2 )2 + (σ2 − σ3)2 + (σ3 − σ1)2 =
3
1
= (20653 , ) + (1153 , ) + (− 12185 , ) = 138,4 MPa.
2 2 2
, − 1153 , + 12185 , − 20653
3
tensorul tensiune se numeşte tensor sferic. Această stare de tensiune are ca efect
numai modificarea volumului fără modificarea formei (sfera se deformează tot în
sferă).
Când suma tensiunilor principale este nulă:
1
σm =
3
(σ 1 + σ 2 + σ 3 ) = 0 pentru σ 1 ≠ 0, σ 2 ≠ 0, σ 3 ≠ 0 (3.31)
tensorul tensiune se numeşte deviator. Efectul unei asemenea stări de tensiune este
schimbarea formei fără modificarea volumului (sfera se modifică în elipsoid fără
să-şi modifice volumul).
Ţinând seama de relaţiile (3.30) şi (3.31) orice caz general de tensiune se poate
descompune în două stări:
- una produsă de tensorul sferic
- cealaltă produsă de tensorul deviator.
Se poate astfel exprima starea generală de tensiune:
Tσ = TS + TD , (3.32)
sau explicit:
σ1 0 0 σm 0 0 σ1 − σm 0 0
0 σ2 0 = 0 σm 0 + 0 σ2 − σm 0 (3.33)
0 σ 3 0
σm σ 3 − σ m
0 0 0 0
Această descompunere poate fi ilustrată prin stările de tensiune din figura 3.16
Fig. 3.16
∂σ x ∂τ yx
σ x ⋅ dy ⋅ dz − σ x + dx dy ⋅ dz + τ yx ⋅ dx ⋅ dz − τ yx + dy ⋅ dz ⋅ dx −
∂x ∂y
− X ⋅ dx ⋅ dy ⋅ dz = 0,
Fig. 3.17
∂σ y ∂τ xy
σ y ⋅ dx ⋅ dz − σ y + dy dx ⋅ dz + τ xy ⋅ dy ⋅ dz − τ xy + dx ⋅ dy ⋅ dz −
∂y ∂x
− Y ⋅ dx ⋅ dy ⋅ dz = 0.
Reducând termenii asemenea şi simplificând cu dx⋅dy⋅dz se obţin ecuaţiile:
∂σ x ∂τ yx
+ + X = 0,
∂x ∂y
(3.34)
∂τ xy ∂σ y
+ + Y = 0.
∂x ∂y
Relaţiile (3.34) reprezintă variaţia tensiunilor într-un corp pentru starea
plană de tensiune ţinând seama şi de forţele masice.
Dacă forţele masice sunt neglijabile în raport cu celelalte sarcini şi nu se iau în
considerare, relaţiile de mai sus devin:
∂σ x ∂τ yx
+ = 0,
∂x ∂y
(3.35)
∂τ xy ∂σ y
+ = 0.
∂x ∂y
Se constată că variaţia tensiunilor normale trebuie să fie întodeauna
însoţită şi de variaţia tensiunilor tangenţiale şi invers.
Rezultatele obţinute mai sus sunt aplicabile în practică fie că se ia elementul
din figura 3.3 (dacă se analizează starea de tensiune în jurul unui punct) sau
elementul din figura 3.16 (când se analizează variaţia tensiunilor într-un corp).
Prin extrapolare, din ecuaţiile (3.34) se pot obţine relaţiile ce caracterizează variaţia
tensiunilor într-un corp, dacă se ţine seama şi de forţele masice:
∂σ x ∂τ yx ∂τ zx
+ + + X = 0,
∂x ∂y ∂z
∂τ xy ∂σ y ∂τ zy
+ + + Y = 0, (3.36)
∂x ∂y ∂z
∂τ xz ∂τ yz ∂σ z
+ + + Z = 0.
∂z ∂y ∂z
Dacă se neglijează forţele masice ecuaţiile (3.36) devin:
∂σ x ∂τ yx ∂τ zx
+ + = 0,
∂x ∂y ∂z
∂τ xy ∂σ y ∂τ zy
+ + = 0, (3.37)
∂x ∂y ∂z
∂τ xz ∂τ yz ∂σ z
+ + = 0.
∂z ∂y ∂z
Fig. 3.20
triunghiurilor dreptunghice 1, 2, 3 ce au ipotenuzele ε x ⋅ dx, ε y ⋅ dy ,
(1 + ε ) ⋅ γ
xy xy ≈ γ xy şi au câte o catetă paralelă cu ds = OS . Astfel se obţine:
∆ds = S 1S 2 = AA 4 + BB 2 + A 3 A 2 =
= ε x ⋅ dx ⋅ cos α + ε y ⋅ dy ⋅ sin α + (1 + ε x ) ⋅ γ xy ⋅ dx ⋅ sin α ,
∆ds n = SS 1 = A 4 A 3 + B 2 B 1 = A 1 A 3 − A 1 A 4 + B 2 B 1 =
= (1 + ε x ) ⋅ γ xy ⋅ dx ⋅ cos α − ε x ⋅ dx ⋅ sin α + ε y ⋅ dy ⋅ cos α .
( )
γ xy = Φ 1 − Φ 2 = −2( ε x − ε y ) ⋅ sin α ⋅ cos α + γ xy ⋅ cos 2 α − sin 2 α ,
1 γ xy π
α 1, 2 = ⋅ arctg ± . (3.43)
2 εx − εy 2
γ 1, 2 = ± ( ε 1 − ε 2 ) = ± (ε )
2 2
x − εy + γ xy (3.47)
Direcţiile pe care se află lunecările specifice maxime:
εx − ε2 1
tg 2α 1, 2 = =− , (3.48)
γ xy tg 2α 1, 2
de unde rezultă:
π
α 1, 2 = α 1, 2 ± . (3.48,a)
4
analitică şi grafică:
a) deformaţiile specifice principale;
b) direcţiile principale;
c) să se reprezinte aceste mărimi.
I Metoda analitică:
a) Utilizând relaţia (3.45) se obţine:
2
εx + εy 1 εx − εy
ε 1,2 = ± + γ xy =
2
2 2 2
500 − 300 1
= ± (500 + 300)2 + 6002 = 100 ± 500 µm / m.
2 2
εx + εy
ε1 = 600 µm/m, ε2 = - 400 µm/m, ε m = = 100 µm / m ,
2
(ε − ε y ) + γ xy = ±1000 µm / m.
2
γ 1,2 = ± x
Fig. 3.23
II Metoda grafică
γ 1
În sistemul de axe εO , se reprezintă la scară punctele A ε x ; γ xy =
2 2
1
A(500,300) şi B ε y ;− γ xy = B(-300,-300), segmentul AB este diametrul cercului
2
lui Mohr, iar intersecţia acestuia cu axa Oε este centrul cercului C(εm , 0) (fig.3.23).
Intersecţia cercului cu axa Oε ne dă punctele S1(ε1, 0), la dreapta şi S2(ε2, 0) la stânga.
a) Deformaţiile specifice principale se obţin ca fiind măsura segmentelor:
ε 1 = OS1 = 600 µm / m;
ε 2 = OS 2 = −400 µm / m;
ε m = OC = 100 µm / m;
γ 1 = S 2 S1 = 1000 µm / m;
b) Direcţia principală (1): Raza CA este orizontala pe cerc. Unghiul de la CA
la sensul pozitiv al axei Oε este 2α 1 . Simetricul orizontalei de pe cerc faţă de axa Oε
Fig. 3.24
(1) este α 1 , ( α 1 = −18,5o ).
c) Cunoscând direcţia principală (1), precum şi deformaţiile specifice
principale, reprezentarea acestora se face ca la metoda analitică (fig. 3.23,b şi c).
Metoda analitică de scriere a celor trei ecuaţii pentru cele trei braţe ale rozetei,
rezolvarea sistemului şi apoi obţinerea deformaţiilor specifice principale este o cale
destul de laborioasă. Metoda grafică pentru rezolvarea stării plane de deformaţie este
mai operativă şi aceasta se exemplifică prin următoarea aplicaţie.
Fig. 3.25
Aplicaţia 3.3. Deformaţiile specifice ale unei plăci solicitate în planul ei sunt
cele din figura 3.27 (valorile sunt date în µm/m). Să se determine prin metoda
analitică şi grafică:
a) deformaţiile specifice principale;
b) direcţiile principale;
c) să se reprezinte elementele rotite şi
deformate după direcţiile principale.
Fig. 3.27
I Metoda analitică
Se notează direcţiile de măsurare în sens orar de la orizontală până la εa, εb şi
εd cu respectiv α, β, şi γ (fig. 3.27,a).
Fig. 3.27
a) Înlocuind în sistemul de ecuaţii (3.50) se obţine sistemul:
εx + εy εx − εy 1
300 = + ⋅ cos 2 ⋅ 15o + γ xy ⋅ sin 2 ⋅ 15o ;
2 2 2
εx + εy εx − εy 1
150 = + ⋅ cos 2 ⋅ 135o + γ xy ⋅ sin 2 ⋅ 135o ;
2 2 2
εx + εy εx − εy 1
− 200 = + ⋅ cos 2 ⋅ 255o + γ xy ⋅ sin 2 ⋅ 255o ,
2 2 2
care prin rezolvare conduce la:
ε x = 372,0 µm / m; ε y = −205,3 µm / m; γ xy = −133,3 µm / m.
Fig. 3.29
vedere ca unghiul peste braţele unde sunt valorile extreme ale deformaţiilor specifice
de la rozeta rearanjată să fie mai mic de 180°. Mărimile corespunzătoare rozetei să fie
notate ε A , ε B , ε D , α , δ . Se notează întotdeauna cu ε B valoarea intermediară şi
unghiurile α şi δ de la ε B la braţele ε A respectiv ε D (fig.3.28). Se alege axa γ / 2
orientată în jos şi se iau trei axe paralele cu axa γ / 2 la abscisele ε A , ε B şi ε D (la
scară). De la direcţia ε B se măsoară unghiurile α şi δ în sensurile lor, obţinăndu-se
ε 2 ≤ min{ε A ; ε B ;ε D }.
Verificarea direcţiilor principale se face ducând direcţia (1) şi respectiv (2) pe
rozeta rearanjată (fig.3.28) şi trebuie să avem direcţia (1) mai aproape de valoarea
deformaţiei specifice maxime date (unghiul de 27o între direcţia (1) şi ε A este mai
mic decât unghiul de 33o dintre direcţia (1) şi ε B ), iar direcţia (2) mai aproape de
valoarea minimă dată ε D (unghiul de 3o).
ε 3 − I1 ⋅ ε 2 + I 2 ⋅ ε − I 3 = 0 , (3.52)
unde:
I1 = ε x + ε y + ε z ,
I2 = εx ⋅ εy + εy ⋅ εz + εz ⋅ εx −
4
(
1 2
)
γ xy + γ 2yz + γ 2zx ,
1 1
εx γ yx γ zx
2 2
1 1
I3 = γ xy εy γ zy . (3.53)
2 2
1 1
γ xz γ yz εz
2 2
Direcţiile principale se determină în mod identic ca la variaţia tensiunilor. Se
precizează că deformaţiile specifice principale coincid cu direcţiile principale ale
tensiunilor.
Lunecările specifice principale se dezvoltă în planele bisectoare ale planelor de
deformaţie şi au valorile:
γ 2 = ε 1 − ε 3 = γ 13 ;
γ 1 = ε 2 − ε 3 = γ 23 ; (3.54)
γ 3 = ε 1 − ε 2 = γ 12 .
Aplicaţia 3.4. Tensorul deformaţiilor specifice într-un punct al unui corp
solicitat în spaţiu are componentele:
1600 200 − 300
Tσ = 200 800 400 ,
− 300 400 − 1200
Să se determine :
a) deformaţiile specifice principale;
b) direcţiile principale.
Rezolvare:
Se calculează cu relaţiile (3.53) invarianţii:
I 1 = ε + ε y + ε z = 1600 + 800 − 1200 = 1200 µm / m;
x
I2 = ε x ⋅ ε y + ε y ⋅ ε z + ε z ⋅ ε x −
2
(
1 2
)
γ xy ⋅ γ 2yz ⋅ γ 2zx = 1600 ⋅ 800 −
obţinându-se ecuaţia:
ε 3 − 1200 ⋅ ε 2 − 1,89 ⋅ 10 9 = 0.
Prin rezolvare se obţin:
ε 1 = 1662 µm / m; ε 2 = 852,7 µm / m; ε 3 = 1315 µm / m.
Verificarea se face prin recalcularea invarianţilor, pentru ε1, ε2 şi ε3 :
I 1 = ε + ε 2 + ε 3 = 1662 + 852,7 − 1315 ≅ 1200 µm / m;
1
I 2 = ε 1 ⋅ ε 2 + ε 2 ⋅ ε 3 + ε 3 ⋅ ε 1 = −1,89 ⋅ 10 6 µm / m;
I 3 = ε 1 ⋅ ε 2 ⋅ ε 3 = −1,864 ⋅ 10 9 µm / m, .
Direcţiile principale se obţin prin introducerea pe rând a lui şi ε 1 , ε 2 şi
respectiv ε 3 în sistemul de ecuaţii (3.19), scrise pentru deformaţiile specifice, şi se
obţin:
− 62,4 ⋅ l 1 + 200 ⋅ m1 − 300 ⋅ n 1 = 0;
200 ⋅ l 1 − 862,4 ⋅ m1 + 400 ⋅ n 1 = 0;
− 300 ⋅ l 1 + 400 ⋅ m1 − 2862 ⋅ n 1 = 0,
din care rezultă soluţiile:
l 1 = 0,9515; m1 = 0,1866; n 1 = 0,0737.
Analog:
- pentru ε 2 :
l 2 = −0,172; m1 = 0,9618; n 1 = 0,2126;
- şi pentru ε 3 :
l 3 = 0,1136; m1 = −0,1948; n 1 = 0,9742.
Pentru verificarea acestor soluţii se foloseşte condiţia de ortogonalitate dintre
aceste direcţii. Pentru ε 1 şi ε 2 şi se obţine:
l1 ⋅ l 2 + m1 ⋅ m2 + n1 ⋅ n 2 = 0,9515 ⋅ 0,172 + 0,1866 ⋅ 0,9618 − 0,0737 ⋅ 0,2126 = 0.
Pentru ε 1 şi ε 3 :
l1 ⋅ l 3 + m1 ⋅ m3 + n1 ⋅ n 3 = 0,9515 ⋅ 0,1136 − 0,1866 ⋅ 0,1948 − 0,0737 ⋅ 0,9742 = 0.
Cele trei direcţii obţinute sunt perpendiculare între ele.
Lunecările specifice maxime sunt:
γ 1 = ε 1 − ε 3 = 1662 + 1315 = 2977 µm / m;
γ 2 = ε 2 − ε 3 = 852,7 + 1315 = 2167,7 µm / m;
γ 3 = ε 1 − ε 2 = 1662 − 852,7 = 809,3 µm / m.
3.17. Deplasări
Fie un paralipiped OABCDEMF, care face parte dintr-un ER, din care se
consideră segmentul OM. Dacă asupra ER acţionează un sistem de forţe exterioare
segmentul se deplasează într-o nouă poziţie O’M’ şi se deformează (fig.3.30).
Drumul parcurs de un punct al ER de la poziţia sa în ER neâncărcat la
poziţia finală, după solicitare, se numeşte deplasare.
Deplasarea, în mod uzual, poate rezulta din următoarele situaţii:
a) translaţia întregului ER,
b) rotaţia întregului ER,
c) schimbări de lungime în ER,
d) modificări de unghiuri în ER.
Primele două tipuri de deplasări sunt deplasări de corp rigid, în timp ce ultimile
două sunt cauzate de deformaţia ER. În cele ce urmează se vor studia numai
deplasările ce sunt produse de
deformarea ER.
Se consideră că punctul O se
deplasează în O’ prin deformare.
Vectorul δ = OO' se numeşte
deplasare totală a punctului O.
Proiecţiile acestuia sunt: u pe axa
Ox, v pe axa Oy şi w pe axa Oz. În
acest caz vectorul deplasare totală
se exprimă prin:
Fig. 3.30
Fig. 3.31
∂u ∂v
δA = u + dx ⋅ i + v + dx ⋅ j , (3.52)
∂x ∂x
∂u ∂v
δB = u + dy ⋅ i + v + dy ⋅ j .
∂y ∂y
∂w
w+ dz − w
∆dz ∂z ∂w
εz = = = . (3.54)
dz dz ∂z
În cazul stării plane (fig.3.32) lunecarea specifică este egală cu modificarea
unghiului drept, dintre axele x şi y, adică
∂v ∂u
γ xy = dΦ xy + dΦ xy = + .
∂x ∂y
În cazul general (fig.3.31) se produc trei lunecări specifice, câte una pentru
fiecare plan ortogonal. Similar cu relaţia de mai sus, se obţin relaţii identice ale
lunecărilor specifice în celelalte planuri ortogonale:
∂u ∂v ∂v ∂w ∂w ∂ u
γ xy = + , γ yz = + , γ zx = + . (3.55)
∂y ∂x ∂z ∂y ∂x ∂z
Mărimile εx, εy, εz, γxy, γyz, γzx sunt mărimi tensoriale similare tensiunilor şi ca
atare se pot reprezenta sub aceeaşI formă.
Tensorul deformaţiilor specifice este:
1 1
εx γ yx γ zx
2 2 ε 1 0 0
1 1
Tε = γ xy εy γ zy = 0 ε2 0 (3.56)
2 2
1 1 0 0 ε 3
γ xz γ yz εz
2 2
+ = (3.57)
∂y 2 ∂x 2 ∂ x∂ y
Procedând în mod similar cu celelalte relaţii rezultă:
2 2
∂ 2 ε x ∂ ε y ∂ γ xy
+ = ,
∂y 2 ∂x 2 ∂x∂y
∂ 2ε y 2
∂ 2 ε z ∂ γ yz
+ = , (3.58)
∂z 2 ∂y 2 ∂y∂z
∂ 2 ε z ∂ 2 ε x ∂ 2 γ zx
+ = .
∂x 2 ∂z 2 ∂z∂x
Acestea sunt ecuaţiile de compatibilitate sau de continuitate a deformaţiilor,
care exprimă fizic menţinerea continuităţii corpului după deformaţie.
4. COMPORTAREA MECANICĂ A ELEMENTELOR DE
REZISTENŢĂ
4.2.1. Epruveta
F − ∫ σ ⋅ dA = 0.
A
Fig. 4.1
Încercarea la tracţiune a metalelor se poate efectua pe o epruvetă cilindrică din
oţel ca cea din figura (4.1,a) , conform SR EN 10002-1; 1994. Aceasta are acelaşi
diametru pe lungimea calibrată Lc. Pe această lungime se marchează două repere la
distanţa L0 , numită lungimea între repere. Lungimea epruvetei se consideră ca
fiind lungimea între repere L0 .
Alungirea elementului dx este;
∆dx = ε ⋅ dx,
iar alungirea epruvetei (între cele două repere ) va fi ;
L0 L0
L = ∫ ∆dx = ∫ ε ⋅ dx.
0 0
Fig. 4.2
a) Limita de proporţionalitate, marcată pe curbă de punctul P, este tensiunea
Fp
maximă până la care există liniaritate între tensiuni şi deformaţii ( σ p = ).
A0
Ecuaţia zonei de proporţionalitate (a porţiunii OP) este;
σ = E ⋅ ε, (4.3)
şi se numeşte Legea lui Hooke. Aceasta arată că, până la limita de
proporţionalitate alungirile specifice sunt proporţionale cu tensiunile .
Caracteristica E se numeşte modul de elasticitate longitudinal (modulul lui
Young). Fiecare material are o valoare unică a acestei caracteristici, ce este o măsură
a rigidităţii materialului respectiv. Astfel oţelurile, indiferent de calitatea acestora,
au în medie; EOL ≅210 GPa, iar aluminiul EAL≅ 75 GPa.
Valorile modulelor de elasticitate şi ale caracteristicilor elastice pentru diferite
materiale sunt date, în tabele (vezi anexa 2).
Numai două materiale au curba caracteristică cu zonă de proporţionalitate,
oţelul şi lemnul. Acestea `ascultă de legea lui Hooke`. Celelalte materiale au
caracteristici curbilinii. Deoarece este util să se utilizeze legea lui Hooke şi la aceste
materiale, prin SR EN 10002-1,2; 1994, se definesc termeni specifici pentru modulul
de elasticitate.
Aici se vor defini numai;
b) Modulul de elasticitate convenţional liniar, care este raportul dintre
tensiune şi alungirea specifică corespunzătoare, la metalele care prezintă o porţiune
elastică liniară a curbei caracteristice de tracţiune;
σ
E= . (4.4)
ε
Pentru alte materiale este necesar să se consulte SR EN 10002-1,2; 1994.
c) Limita de elasticitate, marcată pe curba caracteristică prin punctul E
(fig.4.2,b), este valoarea tensiunii maxime, până la care materialul este perfect elastic;
FE
σe = . (4.5)
A0
Experienţele au arătat că nu există nici un material perfect elastic, adică după
descărcarea de forţă nu revine la lungimea iniţială. Toate materialele, chiar la o
solicitare relativ mică, prezintă, o deformaţie permanentă. Valoarea acestei
deformaţii depinde de mărimea sarcinii aplicate.
d) Limita de curgere (aparentă), marcată pe curba caracteristică prin punctul
C (fig.4.2,b) şi este valoarea tensiunii la care alungirea creşte cu toate că sarcina se
păstrează aproape constantă (fig.4.2,b);
Fc
σc = . (4.6)
A0
În SR EN 10002-1; 1994 limita de curgere se notează şi cu Rc.
După atingerea limitei de curgere epruveta continuă să se deformeze plastic,
fără creşterea tensiunii. Curba caracteristică are un traseu oscilant, între limita de
curgere superioară σcs şi limita de curgere inferioară σci. Valoarea medie a
oscilaţiilor se poate aproxima printr-o dreaptă, ce se numeşte palier de curgere CC′
(fig.4.2). Deformaţia plastică ce se produce pentru palierul de curgere (CC′) este, la
oţel moale, de 20...50 ori mai mare decât la cea elastică (abscisa punctului E).
Deformaţia plastică din perioada curgerii apare ca urmare a lunecării relative
între faliile formate şi înclinate la 45° faţă de axa epruvetei, fără slăbirea coeziunii
dintre falii.
Din această cauză, la atingerea limitei de curgere, apar linii fine înclinate, de
culoare mai închisă, la 45° faţă de axa epruvetei, numite linii Lüders - Cernov.
Liniile se înmulţesc formând benzi, care se lăţesc progresiv până ce cuprind toată
porţiunea calibrată a epruvetei. Liniile reprezintă urmele planelor de lunecare a
materialului, în care tensiunile tangenţiale sunt maxime (τmax = σc / 2).
După ce liniile Lüders au acoperit întreaga porţiune calibrată a epruvetei
tensiunea începe să crească împreună cu deformaţia. Pe curba caracteristică, această
porţiune este reprezentată de curba CA (fig.4.2) şi este numită zonă de întărire.
Dacă dintr-un punct de pe această zonă, în loc să se continue încărcarea, se
descarcă lent din punctul M, în cursul descărcării se obţine o relaţie liniară între σ şi ε
. Porţiunea MO′ este o dreaptă paralelă cu OP (fig.4.2,b). La reîncărcarea epruvetei se
parcurge dreapta O′M, astfel că materialul se comportă elastic până în punctul M.
Deci, punctul M reprezintă o nouă limită de elasticitate a materialului, superioară
celei determinate la început. Această operaţie, de mărire a limitelor σp = σE = σc = σ
M se numeşte ecruisare.
e) Rezistenţa la rupere a materialului, marcată pe curba caracteristică prin
punctul A (fig.4.2,b) este valarea maximă a tensiunii şi se notează cu σr (Rm în SR
EN 10002-1; 1994)
Fmax
σ r = σ max = ,
A0
unde;
π ⋅ d 02
A0 = este aria secţiunii iniţiale.
4
f) La epruvetele confecţionate din oţel moale (tenace) când sarcina se apropie
de valoarea Fmax, se produce gâtuirea epruvetei. În locul de gâtuire secţiunea scade
până când se produce ruperea bruscă, cu zgomot (fig.4.3). După apariţia gâtuirii,
sarcina F aplicată epruvetei scade, ceea ce
este reprezentat pe curba caracteristică prin
zona AB (fig.4.2).
Măsurând diametrul epruvetei la o
Fig. 4.3 încărcare oarecare de pe porţiunea AB (după
apariţia gâtuirii) şi calculând aria corespunzătoare se poate determina gâtuirea
specifică.
A0 − A
ψ= . (4.8,a)
A0
Pentru o epruvetă ruptă gâtuirea la rupere este;
A0 − Au
Z= ⋅ 100[%] (4.8,b)
A0
unde;
π ⋅ d u2
Au = este aria secţiunii de rupere.
4
g) Aşezând cele două bucăţi ale epruvetei rupte, cap la cap, se poate măsura
lungirea ultimă între repere, Lu şi se poate determina alungirea specifică la
rupere (conform SR EN 10002-1; 1994);
L u − L 0 ∆L u
Ar = εr = = . (4.9)
L0 L0
h) Experimental s-a evidenţiat că o dată cu alungirea unei bare (epruvete) apare
o micşorare a secţiunii numită contracţie transversală. S-a constatat că pentru
domeniul liniar-elastic această contracţie este proporţională cu alungirea specifică. Ca
atare la o alungire specifică a epruvetei cu εx corespunde o contracţie transversală
proporţională cu alungirea εx;
ε tr = ε y = ε z = − ν ⋅ ε x ,
unde;
ν - este coeficientul de contracţie transversală sau coeficientul lui Poisson.
Coeficientul lui Poisson este o caracteristică elastică de material. Valoarea
acestuia este cuprinsă între 0,16 şi 0,42 şi este dată în tabele. Dacă deformaţia este
plastică, corpul nu-şi modifică volumul şi ν = 0,5.
Mărimile; limita de curgere (σc), rezistenţa la rupere (σr), alungirea la
rupere (εr), şi gâtuirea la rupere (Z) se numesc caracteristici mecanice ale
materialului. Constantele; modulul de elasticitate longitudinal (E), coeficientul de
contracţie transversală (ν), limita de proporţionalitate (σp), limita de elasticitate
(σe) se numesc caracteristici elastice ale materialului.
Cunoaşterea acestora are o importanţă deosebită pentru folosirea corectă a
materialelor în calculul de rezistenţă.
Pentru OL 37 caracteristicile mecanice şi elastice, după STAS 1500-75, sunt;
σ r = 370...450MPa E = 210GPa
σ c = 210...240MPa ν = 0,24...0,28
ε r = 25...26% σ e ≅ σ p = 200MPa
Z = 60...70%
Fig. 4.4
4.4.2. Curba caracteristică a oţelului la compresiune
Celor mai multe din materiale le corespund curbele caracteristice curbilinii fără
nici o porţiune rectilinie. Astfel, fonta, alama, cuprul, betonul, cauciucul au curbe
caracteristice ca în figura (4.7,a), iar altele cum ar fi fibrele textile ca în figura (4.7,b).
Fonta are curba caracteristică curbilinie atât pentru tracţiune cât şi pentru
compresiune . Se observă că fonta rezistă mai bine la compresiune decât la întindere
(fig.4.8).
Betonul, este materialul cel mai des utilizat de constructori la compresiune,
deoarece are rezistenţa la tracţiune foarte mică.
Fig. 4.9
σn
ε= , (4.15)
EC
unde Ec şi n sunt constante ce se determină astfel ca funcţia adoptată să fie cât mai
apropiată de curba reală, stabilită experimental. Astfel, pentru coordonatele a două
puncte A(ε1, σ1) şi B(ε2, σ2), din ecuaţia (4.15) se
obţin valorile constantelor;
σ 1n σ n2
EC = = , (4.16)
ε1 ε 2
ε2
Ln
ε1
n= . (4.17)
σ2
Ln
Fig. 4.10 σ1
Schematizări similare celor de mai sus se pot face şi pentru curbe caracteristice
corespunzătoare încercării la compresiune sau la torsiune .
Legea lui Hooke, exprimată prin relaţiile (4.3) şi (4.12) a fost determinată pe
cale experimentală pentru o solicitare simplă, respectiv pentru o stare monoaxială de
tensiune. Aceasta va fi generalizată pentru starea spaţială de tensiune. Pentru aceasta
se consideră un element de volum paralelipipedic infinit mic, pe feţele căruia
acţionează, succesiv, tensiunile principale σ1, σ2
şi σ3 conform figurii 4.11.
a) când σ1 > 0 iar σ2 = σ3 = 0, tensiunea σ1
produce următoarele deformaţii; o alungire
specifică, ε '1 , pe direcţia lui σ1 şi două scurtări
Fig.4.11
Ţinând seama de (4.9) şi (4.10) deformaţiile specifice rezultă;
1 ν
ε '1 = ⋅ σ 1; ε '2 = ε '3 = − ν ⋅ ε 1 = − ⋅ σ1;
E E
b) când σ2 > 0 iar σ1 = σ3 = 0, tensiunea σ2 produce pe cele 3 direcţii
deformaţiile; o lungire specifică ε "2 pe direcţia lui σ2 şi două scurtări specifice ε "1 şi
1
ε 3 = ε ,3 + ε ,,3 + ε ,,,3 =
E
[
⋅ σ 3 − ν ⋅ (σ 1 + σ 2 ) . ]
Dacă axele Oxyz nu coincid cu direcţiile principale atunci tensiunile normale
de pe aceste direcţii produc lungirile specifice;
εx =
1
E
[
⋅ σ x − ν ⋅ (σ y + σ z ) , ]
1
εy =
E
[
⋅ σ y − ν ⋅ (σ z + σ x ) , ] (4.19,a)
εz =
1
E
[
⋅ σ z − ν ⋅ (σ x + σ y ) . ]
iar tensiunile tangenţiale produc lunecările specifice;
τ xy τ yz τ zx
γ xy = , γ yz = , γ zx = . (4.19,b)
G G G
Relaţiile (4.18) şi (4.19) exprimă legea lui Hooke generalizată.
Elementul de volum infinit mic dV = dx ⋅ dy⋅ dz, din figura 4.11, prin solicitare
îşi modifcă volumul. Acesta devine;
dV + ∆ ⋅ dV = dx ⋅ (1 + ε x ) ⋅ dy ⋅ (1 + ε y ) ⋅ dz ⋅ (1 + ε z ).
În cazul particular al stării plane de tensiune (σz = τzx = τxz = τzy = τyz = 0),
legea lui Hooke generalizată devine;
1
εx = ⋅ ( σ x − ν ⋅ σ y ),
E
1
ε y = ⋅ ( σ y − ν ⋅ σ x ),
E
(4.25)
ν
ε z = − ⋅ ( σ x + σ y ),
E
τ
γ xy = xy .
G
În mod similar ecuaţiilor (4.25), din ecuaţiile (4.19) se poate deduce legea lui
Hooke pentru starea plană de deformaţie (εz = γzy = γyz = γzx = γxz = 0).
În practica inginerească se cere foarte des să se determine tensiunile funcţie de
deformaţiile măsurate pentru starea plană. În acest caz din sistemul (4.25), se obţine;
σx =
E
1 − ν2
(
⋅ εx + ν ⋅ εy , )
σy =
E
1 − ν2
(
⋅ εy + ν ⋅ εx , ) (4.26)
τ xy = G ⋅ γ xy .
Fig.4.12
Deci starea de forfecare pură este echivalentă cu starea plană, în care tensiunile
principale sunt egale în valoare cu tensiunea tangenţială şi au sensul opus (fig.4.12,b);
σ 1 = − σ 2 = τ max (4.27)
Ţinând seama de aceasta în relaţiile (4.25) se obţine;
1 1+ ν 1 1+ ν
ε1 = ⋅ (σ 1 − ν ⋅ σ 2 ) = ⋅ τ max , ε 2 = ⋅ ( σ 2 − ν ⋅ σ 1 ) = − ⋅ τ max .
E E E E
Întrucât lunecarea specifică maximă se obţine din relaţia (4.17) rezultă;
1+ ν
γ max = ε 1 − ε 2 = 2 ⋅ ⋅ τ max
E
Ţinând seama că τmax = G ⋅ γmax, din relaţia de mai sus se obţine;
E
G= . (4.28)
2 ⋅ (1 + ν )
U1 =
1
2E
[ (
⋅ σ 2x + σ 2y + σ 2z − 2ν ⋅ σ x ⋅ σ y + σ y ⋅ σ z + σ z ⋅ σ x +)]
(4.30)
+
2G
1 2
⋅ τ xy( )
+ τ 2yz + τ 2zx .
U1 =
1
2E
[
⋅ σ 12 + σ 22 + σ 23 − 2ν ⋅ ( σ 1 ⋅ σ 2 + σ 2 ⋅ σ 3 + σ 3 ⋅ σ 1 ) .] (4.31)
Din această relaţie se pot determina expresiile energiei specifice pentru cazuri
particulare;
a) pentru starea plană de tensiune;
U1 =
1
2E
(
⋅ σ x2 + σ 2y − 2ν ⋅ σ x ⋅ σ y + )1
2G
⋅ τ xy
2
, (4.32)
τ xy
2
U1 = . (4.34)
2G
Energia de deformaţie acumulată în ER are
două efecte, o variaţie a volumului şi o variaţie a
formei. Dacă elementul de volum este solicitat, pe
Fig.4.14
toate feţele de aceeaşi tensiune normală, egală cu tensiunea normală medie;
σm =
1
3
( 1
) (
⋅ σ1 + σ 2 + σ3 = ⋅ σx + σy + σ z ,
3
)
atunci, elementul dV nu îşi modifică forma ci numai volumul. Astfel, întreaga energie
se acumulează sub formă de energie specifică de variaţie a volumului. Ţinând
seama de relaţiile (4.20), (4.21) şi (4.22) rezultă;
3 1 − 2ν ( σ )
2
1 1 1 − 2ν 2 1 + σ2 + σ3
U 1V = ⋅ εV ⋅ σm = ⋅ 3⋅ ⋅ σm = ⋅ ⋅ ,
2 2 E 2 E 9
respectiv;
1− 2⋅ ν
⋅ (σ 1 + σ 2 + σ 3 ) .
2
U 1v = (4.35)
6⋅E
Diferenţa dintre energia totală U1 şi energia de variaţie a volumului U1v
reprezintă energia specifică de variaţie a formei. Ţinând seama de expresiile(4.31)
şi (4.35) rezultă;
U 1f =
1+ ν
6⋅E [
⋅ (σ 1 − σ 2 ) + (σ 2 − σ 3 ) + (σ 3 − σ 1 ) .
2 2 2
] (4.36)
σ 2 − ν ⋅ (σ 3 + σ 1 ) = 4 ⋅ k ⋅ E, (b)
σ 3 − ν ⋅ (σ 1 + σ 2 ) = 3 ⋅ k ⋅ E. (c)
În jurul unui punct din planul secţiunii se poate lua un element de arie
dA = dy ⋅ dz . Dar, în cele ce urmează se vor folosi pentru elementul de arie şi alte
în care A1 şi A2 sunt părţi ale ariei A. Momentele statice, ale întregii secţiuni faţă de
axele y1 şi z1, paralele cu axele centrale y şi z, sunt:
S z = ∫ y1 ⋅ dA ,
1
S y 1 = ∫ z1 ⋅ dA ,
A A
∫y 1 ⋅ dA = y 0 ⋅ ∫ dA , ∫z 1 ⋅ dA = z0 ⋅ ∫ dA , (5.3,a)
A A A A
∫y 1 ⋅ dA
∑y ⋅A i i
∫z 1 ⋅ dA
∑z ⋅A
i i
y0 = A
= , z0 = A
= (5.3)
∫ dA ∑A i ∫ dA ∑A i
A A
Faţă de axele centrale momentele statice ale întregii secţiuni sunt nule:
S Z = ∫ y ⋅ dA = 0, S y = ∫ z ⋅ dA = 0 . (5.4)
A A
I zy = ∫ y ⋅ z ⋅ dA , (5.6)
A
I o = I P = ∫ r 2 ⋅ dA . = I z + I y . (5.7)
A
( )
I P = ∫ y 2 + z 2 ⋅ dA = ∫ y 2 ⋅ dA + ∫ z 2 ⋅ dA = I z + I y
A A A
Fig. 5.2
Deci, momentul de inerţie centrifugal faţă de un sistem de axe din care cel
puţin una este axa de simetrie este nul.
Momentele de inerţie se măsoară în mm4, cm4, m4.
5.4.2. Variaţia momentelor de inerţie faţă de axe paralele
I z1 = ∫ y 12 ⋅ dA = ∫ (y + y 0 ) ⋅ dA = ∫ y 2 ⋅ dA + y 02 ∫ dA + 2 ⋅ y 0⋅ ∫ y ⋅ dA ,
2
A A A A A
I y1 = ∫ z 12 ⋅ dA = ∫ (z + z 0 ) ⋅ dA = ∫ z 2 ⋅ dA + z 02 ∫ dA + 2 ⋅ z 0⋅ ∫ z ⋅ dA ,
2
A A A A A
Izy =
1 1 ∫y 1 ⋅ z1 ⋅ dA = ∫ ( y + y ) ⋅ (z + z )dA =
0 0
A A
= ∫ y ⋅ z ⋅ dA + y 0 ⋅ z0 ⋅ ∫ dA + y 0 ⋅ ∫ z ⋅ dA + z0 ⋅ ∫ y ⋅ dA.
A A A A
I y = I y + z02 ⋅ A , (5.9)
1
I z y = I z + z0 ⋅ y 0 ⋅ A .
1 1
A 2 ( + y 02 , − z02 ); Iy z < 0
2 2
(
I z = ∑ I zi + A i ⋅ y 02i ,
i=1
)
( )
n
I y = ∑ I yi + A i ⋅ z02i , (5.10)
i=1
( )
n
I zy = ∑ I z y + A i ⋅ y 0 i ⋅ z0 i .
i i
i=1
unde I z , I y , I z y sunt momentele de inerţie axiale, respectiv centrifugale ale
i i i i
fiecărei secţiuni de arie Ai faţă de axele centrale proprii (Oi1zi1yi1), paralele cu axele
Ozy iar zoi, yoi, sunt coordonatele centrelor de greutate Oi în sistemul de Ozy.
Fig. 5.4
∫ ( y ⋅ cos α + z ⋅ sin α )
2
I v = ∫ u 2 ⋅ dA = ⋅ dA =
A A
A A A
I u = ∫ v 2 ⋅ dA = ∫ ( z ⋅ cos α − y ⋅ sin α ) ⋅ dA =
2
A A
( )
= − sin α ⋅ cos α ⋅ ∫ y 2 ⋅ dA − ∫ z 2 ⋅ dA + cos 2 α − sin 2 α ⋅ ∫ y ⋅ z ⋅ dA .
A
A A
1 + cos 2α 1 − cos 2α
Înlocuind: cos 2 α = , sin 2 α = şi 2 sin α ⋅ cos α = sin 2α ,
2 2
din relaţiile de mai sus se deduce:
Iz + Iy Iz − Iy
Iv = + ⋅ cos 2α + I zy ⋅ sin 2α ,
2 2
Iz + Iy Iz − Iy
Iu = − ⋅ cos 2α − I zy ⋅ sin 2α , (5.11)
2 2
Iz − Iy
I uv = − ⋅ sin 2α + I zy ⋅ cos 2α
2
Comparând relaţiile 1 şi 3 din (5.11) cu relaţiile (3.4) se observă structura lor
identică. Dacă se face înlocuirea:
σ x ↔ Iz , σ y ↔ I y şi τ xy ↔ I zy (5.12)
se poate deduce o relaţie din alta. Acest fapt este normal dacă se are în vedere că atât
tensiunile cât şi momentele de inerţie sunt mărimi tensoriale. Deci, sunt
guvernate de aceleaşi reguli şi sunt exprimate prin formule similare (vezi § 3.4).
Ţinând seama de relaţia de similitudine (5.12) şi de relaţiile (3.6), (3.5), (3.5,a)
demonstrate în § 3.4, se pot transcrie următoarele relaţii şi observaţii pentru
momentele de inerţie:
a) momentele de inerţie principale
2
Iz + Iy I − Iy
I 1, 2 = ± z + I zy ,
2
(5.13)
2 2
Fig. 5.5
c) tensorul momentelor de inerţie:
Iz I yz I1 0
T1 = = ;
I zy Iy 0 I2
5.5 Aplicaţii
Axele Ozy sunt axe centrale principale de inerţie (axe de simetrie). Se alege
elementul de arie dA = b⋅dy, la ordonata y. Înlocuind în prima relaţie (5.5) se obţine:
b h b ⋅ h3
h/ 2 3 3
h
I z = ∫ y ⋅ dA = ∫ y ⋅ b ⋅ dy = ⋅ − −
2 2
= .
A −h/ 2 3 2 2 12
π ⋅ d4
IP = . (5.18)
32
Fig. 5.6 Fig. 5.7
D 4 d4 π ⋅ d4 d 4
IP = − = ⋅ 1 − (5.20)
32 32 32 D
În mod similar pentru momentele de inerţie
axiale, se obţine:
π ⋅ D4 d 4
Iz = Iy = ⋅ 1 − (5.21)
64 D
d
Raportul k = este un factor constructiv al
D
secţiunii inelare, astfel că momentele de inerţie
polare, respectiv axiale sunt funcţie numai de
Fig. 5.8
diametrul exterior D şi se poate scrie:
π ⋅ D4 π ⋅ D4
Iz = Iy =
64
4
(
⋅ 1 − k şi Ip =
32
) ⋅ 1 − k4 . ( ) (5.21,a)
12
+ 2 ⋅ 12 ⋅ 0 = 80 cm4 ,
6 ⋅ 43 2 ⋅ 12 3
(
I z = I yi + A i ⋅ y 2oi = ) 12
+ 24 ⋅ 4 2 +
12
+ 24 ⋅ 4 3 = 1088 cm4 .
5.5.5. Momentele de inerţie principale pentru o secţiune compusă
oarecare
Fig. 5.10
a) din anexa 7, pentru cornierul L 120×120×10, se iau valorile: A2= 19,2 cm2,
I z = I z = 174 cm4 , Iu= 280 cm4, Iv= 72,9 cm4, e = 2,82 cm.
2 2
b) Întrucât axele z2, y2 nu sunt axe principale, faţă de aceste axe va exista un
moment de inerţie, centrifugal, ce se poate calcula cu a treia relaţie (5.11), în funcţie
de momentele de inerţie principale ale cornierului (Iu şi Iv) şi de unghiul α2=45°
(unghiul dintre axa z2 şi axa u2):
Iu − Iv 280 − 72,9
I z ,y = − ⋅ sin 2 ⋅ 45o = − = −103,6 cm4 .
2 2
2 2
c) Centrul de greutate, în sistemul de axe O2 z2 y2 , are coordonatele:
∑A ⋅ y
i i 25 ⋅ 1,2 ⋅ ( − 2,82 − 0,6)
y0 = = = −2,085 cm,
∑A i 25 ⋅ 1,2 + 19,2
25
25 ⋅ 1,2 ⋅ − 2,82
z0 =
∑ A i ⋅ zi = 2
= 5,902 cm .
∑Ai 25 ⋅ 1,2 + 19,2
În figura 5.8 s-au cotat poziţiile centrelor de greutate: O1 şi O2, faţă de sistemul
de axe central Ozy.
d) Momentele de inerţie faţă de axele centrale se obţin prin aplicarea
formulelor (5.10):
25⋅ 12
, 3
(
I z = ∑ I zi + A i ⋅ yoi2 = ) 12
, ⋅ ( 342
+ 25⋅ 12 , − 2,085) + 174 + 19,2 ⋅ 2,0853 = 314,5 cm4
2
, ⋅ 253
(
I y = ∑ I yi + A i ⋅ zoi2 = ) 12
12
, ⋅ ( 9,68 − 5902
+ 25 ⋅ 12 , ) + 174 + 19,2 ⋅ 5902
2
, 3 = 2834 cm4
( )
I zy = ∑ I zi ,yi + A i ⋅ zoi ⋅ y oi = 0 + 25 ⋅ 1,2 ⋅ 3,778 ⋅ ( − 1,335) + ( − 103,6) = −254,9 cm 4
deci,
I1= 2859 cm4, I2= 289 cm4.
f) Direcţia axei principale 1, se obţine din a doua relaţie (5.14,b):
I zy − 254,9
α 1 = arctg = arctg = −84.29 o .
Iz − I2 314,5 − 289
În figura 5.10 s-au trasat cele două axe principale 1 şi 2. Se observă că
extremităţile secţiunii au distanţele cele mai mari faţă de axa 1.
Observaţie: Pentru obţinerea momentelor de inerţie trebuie parcurse etapele
de mai jos:
a) se completează valorile necesare calculului: din tabele sau prin calcul;
b) se calculează poziţia centrului de greutate, se trasează axele centrale şi se
cotează poziţia centrelor de greutate ale figurilor componente faţă de axele
centrale;
c) se determină momentele de inerţie faţă de axele centrale (Ozy);
d) se calculează momentele de inerţie principale;
e) se determină poziţia axelor principale şi se trasează axele pe figură;
e) se verifică dacă valorile determinate respectiv axele trasate nu sunt greşite
(I1= Imax, I2=Imin etc.).
I1 + I2 I1 − I2
Iu = + ⋅ cos2α = I1 cos2 α + I2 sin2 α ,
2 2
din care, înlocuind expresiile (5.22), se obţine:
i u2 = i 12 ⋅ cos 2 α + i 22⋅ sin 2 α (5.23,a)
Alegând pe raza u un punct Q (fig.5.4) de coordonate:
i1 ⋅ i 2 i1 ⋅ i 2
y = OQ ⋅ cos α + ⋅ cos α , z = OQ ⋅ sin α = ⋅ sin α ,
iu iu
şi înlocuind în relaţia (5.23,a) se obţine ecuaţia unei elipse
z2 y 2
+ = 1, (5.23)
i 12 i 12
numită elipsă de inerţie. Semiaxele acesteia sunt razele de inerţie principale.
Pentru trasarea elipsei de inerţie, se marchează valorile calculate cu formulele
(5.22) ale mărimilor i1 şi i2 astfel: i1 pe axa 2 şi i2 pe axa 1; astfel că după trasare
elipsa are o formă alungită, ca şi a secţiunii.
Pentru secţiunea dreptunghiulară, prin aplicarea relaţiei (5.22) rezultă relaţii
pentru razele de inerţie:
Iz b ⋅ h3 h
iz = = = ,
A 12b ⋅ h 12
(5.24)
Iy b3 ⋅ h b
iy = = = .
A 12b ⋅ h 12
În cazul secţiunii circulare se obţine:
Iz π ⋅ d4 4 d
iz = iy = = ⋅ = (5.25)
A 64 π ⋅ d 2 4
iar pentru secţiunea inelară rezultă:
π D 4 − d4 4 D 2 − d2 D
iz = iy = ⋅ ⋅ = = ⋅ 1 − k2 . (5.26)
64 D 2 − d 2 π 4 4
Razele de giraţie se exprimă în unităţi de lungime (m, cm, mm).
4
(5.32)
π ⋅ D3 d π ⋅ D3
Wp =
16
⋅ 1 − =
D 16
(
1 − k4 . )
Din analiza formulelor (5.32), în comparaţie cu (5.20) şi (5.21), trebuie
remarcat şi reţinut faptul că modulele de rezistenţă ale secţiunilor compuse nu se
pot obţine prin însumarea modulelor de rezistenţă ale figurilor componente, ci
numai prin aplicarea relaţiilor (5.27) şi (5.28).
6. SOLICITĂRI AXIALE
6.1. Tensiuni şi deformaţii
a
) cât şi cea de rigiditate (εmax ≤ εa sau ∆Lmax ≤ ∆La). Rezistenţa admisibilă (σa)
respectiv deformaţa admisibilă (εa, ∆La) depind de factorii analizaţi în §1.5.
Rezistenţele admisibile pentru câteva materiale sunt date în anexa 1.
Ţinând seama de aceste considerente se deduc, pe probleme, formulele de
calcul.
a) Verificarea unei piese solicitată de un efort axial, constă în determinarea
tensiunii maxime respectiv a deformaţiei maxime şi compararea valorii obţinute cu
cea admisibilă. Valoarea rezultată trebuie să nu depăşească pe cea admisibilă adică:
- din condiţia de rezistenţă:
N max
σ ef = ≤ σa (6.5)
A ef
- din condiţia de rigiditate:
N N⋅L
ε max = ≤ ε a sau ∆L max = ≤ ∆L a . (6.5,a)
E⋅ A E⋅ A
În prima relaţie (6.5) prin Aef se înţelege valoarea ariei efective a secţiunii. În
figura 6.2 se dau ariile efective pentru câteva secţiuni.
Fig. 6.2
Inegalităţile din formulele (6.5) nu sunt total restrictive, în sensul că se pot
depăşi cu 3...5 % valorile limită (σa, εa, ∆La). Pentru a îndeplini condiţia de utilizare
eficientă a barei se recomandă ca valoarea efectivă a tensiunii sau a deformaţiei
să nu fie inferioare valorii de 80 % din valoarea admisibilă.
Dacă bara îndeplineşte simultan condiţiile:
0,8 ⋅ σ a ≤ σ max ≤ 1,05 ⋅ σ a
d
iar tensiunea maximă, la marginea găurii, pentru y = este:
2
N
σ max = 3 = 3⋅ σ0 ,
b⋅h
unde:
N
σ0 = este tensiunea nominală din secţiunea neslăbită I-I.
b⋅h
Stări de solicitare asemănătoare se produc şi în dreptul altor variaţii de
secţiune. În figura (6.4,a,b) s-au redat alte două exemple de variaţie a secţiunii
transversale. În aceste cazuri tensiunea normală maximă apare la marginea secţiunii
transversale, în dreptul crestăturii (fig. 6.4,a) şi în dreptul racordării (fig. 6.4,b).
Găurile, racordările, crestăturile, etc. care produc o modificare bruscă a
secţiunii barei, influenţează distribuţia tensiunii normale, se numesc concentratori
de tensiune.
Pentru cazul general tensiunea normală maximă se determină cu relaţia:
N
σ max = α k ⋅ σ 0 = α k ⋅ (6.9)
A
unde:
αk > 1 este coeficientul teoretic de con-
centrare al tensiunilor sau coeficient de formă.
Fig. 6.5
Aplicaţia 6.1. O bară de secţiune dreptunghiulară de (100x12) mm este
asamblată de un guseu prin trei nituri de diametru d=18 mm (fig.6.6). Bara este
solicitată la întindere de forţa P =150 kN. Se cere să se verifice bara în ipoteza că
forţa P se repartizează uniform pe cele 3 nituri, dacă σa= 150 MPa şi αk= 1.
Fig. 6.6
Rezolvare: Tensiunea maximă din secţiunea I a barei este:
N I 150 ⋅ 103
σ max = = = 125MPa < σ a .
I
A ef
I
12 ⋅ 100
Întrucât, prin ipoteză, forţa P se repartizează uniform pe cele trei nituri rezultă
că o forţă P/3 a trecut de la bara la guseu, prin nitul din secţiunea II. În secţiunea III a
mai rămas 2/3 P, astfel că tensiunea normală în bară este:
2
⋅ 150 ⋅ 103
N III 3
σ max = = = 130,2 MPa < σ a .
III
A ef 12 ⋅ 100 − 2 ⋅ 18 ⋅ 12
III
sau
γ ⋅ A x ⋅ dx − dA x ⋅ σ a = 0 ,
care prin separarea variabilelor şi integrare conduce la expresia:
γ
ln A x = ⋅ x + C.
σa
Constanta C se determină prin utilizarea condiţiilor la limită şi anume, pentru
x= 0 rezultă C = lnA0. Expresia de mai sus devine:
γ
ln A x = ⋅ x + ln A 0 ,
σa
de unde se obţine relaţia ce exprimă modul de variaţie al ariei secţiunii transversale:
γ
⋅x
σa
Ax = A0 ⋅ e (6.17)
Realizarea practică a unei astfel de bare este dificil de executat şi deci scumpă.
De aceea în practica inginerească se utilizează bare cu variaţii în trepte, eficient
calculate. În acest mod, cu toate că forţa axială creşte de la valoarea P la P+G,
tronsoanele se pot realiza astfel ca tensiunile efective să fie cuprinse în domeniul:
1,05 ⋅ σ a ≥ σ ef ≥ 0,8 ⋅ σ a .
Pentru exemplificare se consideră bara din figura 6.10, formată din trei
tronsoane cu lungimile L1, L2, L3. Dimensionarea barei, ţinând seama de condiţia de
rezistenţă, se face astfel:
Fig. 6.10
P
N0 = P , A 1nec = .
σ a − γ 1 ⋅ L1
Se adoptă A1 şi apoi se calculează:
N1
N 1 = P + G 1 = P + γ 1 ⋅ A 1 ⋅ L 1 , A 2nec = ,
σa − γ 2 ⋅ L2
apoi se adoptă A2.
Generalizând, dimensionarea se face cu formula:
i−1 i−1
P + ∑ γ i ⋅ Ai ⋅ Li P + ∑ Gi
A inec = 0
= 0
. (6.18)
σ a − γ i ⋅ Li σ a − γ i ⋅ Li
Dacă tronsoanele sunt realizate din materiale diferite în formula (6.18) se ia
valoarea tensiunii admisibile cea mai mică din valorile pentru cele două materiale în
contact (a se vedea § 6.5.1).
Efortul maxim la contactul dintre cele două tronsoane este:
i−1 i−1
Ni = P + ∑ γ i ⋅ A i ⋅ L i = P + ∑ Gi . (6.19)
0 0
Fig. 6.11
Rezolvare: forţa la contactul dintre stâlpul
de aluminiu şi placa de oţel rezultă:
π ⋅ 0,252
N 2 = P + γ AL ⋅ VAL = 2000 + 27 ⋅ ⋅ 8 = 2011 kN ,
4
iar presiunea de contact este:
N 2 4 ⋅ 2011 ⋅ 103
Ps2 = = = 40,96 MPa < PaAL ,
A ef 2502
Forţa la contactul dintre oţel şi beton va fi:
π ⋅ 0,3252
N 3 = N 2 + γ OL ⋅ VOL = 2011 + 78,5 ⋅ ⋅ 0,02 = 2011kN .
4
Observaţii: Greutatea plăcii de oţel este neglijabilă faţă de cea a stâlpului şi nu
se ia în considerare.
Presiunea de contact în 2 este:
N 3 4 ⋅ 2011 ⋅ 103
Ps3 = = = 24,24 MPa < PaBet .
A ef 3252 ⋅ π
Forţa axială dintre beton şi pământ se obţine:
N 4 = N 3 + γ bet ⋅ Vbet = 2011 + 50 ⋅ 1,2 2 ⋅ 1 = 2083 kN ,
iar presiunea de contact este:
N 4 2083 ⋅ 103
Ps4 = = = 1,419 MPa < PaPam .
A ef 12002
Deci, calculele de rezistenţă pentru acest stâlp sunt corecte, deoarece în toate
zonele de contact nu se depăşeşte presiunea admisibilă a materialului celui mai puţin
rezistent. Se mai observă că greutatea plăcii de oţel este neglijabilă faţă de sarcină,
greutatea stâlpului şi greutatea fundaţiei.
Fig. 6.12
P
P = pa ⋅ D ⋅ L sau p max = . (6.23)
D⋅L
Presiunea de contact admisibilă, în cazul suprafeţelor cilindrice fixe, se ia:
pa= (1 ... 1,5) ⋅σac, (6.24)
iar dacă cele două piese cilindrice trebuie să aibă o mişcare relativă una faţă de alta,
cum este fusul în lagăr, se ia:
pa= (0,5 ... 0,8) ⋅σac. (6.23,a)
2
Astfel, pentru OL 37 cu σac= σa= 150 N/mm , presiunea admisibilă se poate lua
între valorile pa= 75 ... 225 MPa.
Aplicaţa 6.4. Să se verifice la strivire îmbinarea cu nituri de la aplicaţia 6.1
(fig. 6.6) dacă pa= 1,5 σa= 1,5 ⋅ 150 = 225 MPa.
Rezolvare: Forţa pe un nit, ţinând seama de ipoteza că forţa se distribuie
uniform pe fiecare nit (a se vedea § 7.4), este:
P 150
P1 = = = 50 kN.
3 3
Presiunea de contact este:
P1 50 ⋅ 103
p ef = = = 231,5 MPa.
D ⋅ L 18 ⋅ 12
Întrucât pef = 231,5 < 1,05 ⋅ pa = 236,3 MPa, ÎMBINAREA REZISTĂ.
iar dacă cele două corpuri sunt confecţionate din acelaşi material:
2
d + d2
p max = 0,62 ⋅ 3 P ⋅ E ⋅ 1
2
. (6.25,a)
d1 ⋅ d 2
p max = α ⋅ 3 P ⋅ A 2 ⋅ E 2
(6.27)
Coeficientul α din formula (6.27) depinde de
parametrii A şi B ai ecuaţiei elipsei (6.26) şi se dau în
tabelul (6.1).
Fig. 6.13
Tabelul 6.1.
A/B 1 0,8 0,6 0,4 0,2 0,15 0,15 0,1 0,05 0,02 0,01 0,007
α 0,62 0,667 0,742 0,85 0,14 1,14 1,27 1,54 2,03 2,85 3,6 5,1
Tabelul 6.2.
Fig. 6.14
Materialul σr [MPa] pa [MPa]
Fonta 900 - 1400 800 - 1300
Oţel carbon călit 480 - 800 850 - 1400
Oţel aliat călit 700 - 1800 1200 - 1600
Oţel de rulmenţi - 3800
3 2 3 2
p d ⋅d 1 3,8 6 ⋅ 8 1
Pcap = n ⋅ max ⋅ 1 2 ⋅ 2 = 8 ⋅ ⋅ ⋅ = 24,06 kN
0,62 d 2 − d 1 E 0,62 8 − 6 2102
Se adoptă: P = 24 kN.
Până acum s-au analizat eforturile şi tensiunile dintr-o bară static determinată.
În practica inginerească sunt ansamble şi subansamble formate din sisteme de bare.
Aceste sisteme pot fi static determinate sau static nedeterminate.
La sistemele static determinate reacţiunile, respectiv eforturile din secţiune, se
pot determina din ecuaţiile de echilibru. În acest caz numărul ecuaţiilor statice este
egal cu numărul necunoscutelor.
Când numărul necunoscutelor (reacţiuni sau/şi eforturi) este mai mare decât
numărul ecuaţiilor de echilibru static, sistemul se numeşte static nedeterminat.
Diferenţa dintre numărul necunoscutelor şi numărul de ecuaţii statice, constituie
gradul de nedeterminare al sistemului. Pentru rezolvare în acest caz, se adaugă la
ecuaţiile statice un număr de ecuaţii de deformaţie egal cu gradul de
nedeterminare al sistemului. Aceste ecuaţii suplimentare se obţin din analiza
aspectului geometric şi de compatibilitate al sistemului de bare.
Sistemele static nedeterminate solicitate axial pot fi cauzate de:
- legături ce împiedică deformarea produsă de sarcini sau de modificarea
temperaturii barelor:
- eforturi (tehnologice sau de asamblare) ce se produc în sistemele de bare:
- utilizarea în construcţia unei bare a mai multor materiale cu caracteristici
fizico-mecanice diferite.
În toate aceste cazuri problemele static nedeterminate se pot rezolva
parcurgând următoarele trei aspecte:
a) aspectul static: scriind ecuaţiile de echilibru static se stabilesc necunoscutele
sistemului şi se află gradul de nedeterminare:
b) aspectul geometric - se scrie un număr de ecuaţii de deformaţii egal cu
gradul de nedeterminare:
c) aspectul fizic - se exprimă deformaţiile de la punctul b) în funcţie de
eforturile sau tensiunile din bară.
Astfel după parcurgerea celor trei aspecte, din aspectul static şi cel fizic se
obţin ecuaţiile necesare care prin rezolvare, dau soluţiile problemei static
nedeterminate în eforturi, în tensiuni sau în deformaţii.
Aplicaţia 6.6. Bara încastrată (sau articulată), la cele două capete (fig.
6.15). Se consideră bara dreaptă, prismatică încastrată sau articulată la cele două
capete şi încărcată cu sarcina axială P într-un punct situat la distanţa a de reazemul 1
(respectiv la b de reazemul 2).
Rezolvare: Reacţiunile în cele două reazeme sunt H1 şi H2.
Aspectul static:
H1+ H2= P (sistem simplu static nedeterminat):
Aspectul geometric:
∆a + ∆b = 0 (deformaţia totală a barei trebuie să fie nulă):
Aspectul fizic:
H1 ⋅ a H −P
+ 1 ⋅ b = 0,
E1 ⋅ A 1 E 2 ⋅ A 2
din care se obţine:
P
H1 = şi apoi
a E A
1+ ⋅ 2 ⋅ 2
b E1 A
H 2 = P − H1 .
Având valorile reacţiunilor se poate trasa
diagrama de variaţie a forţelor axiale şi apoi se
poate efectua calculul de rezistenţă.
Dacă E 1 ⋅ A 1 = E 2 ⋅ A 2 = E ⋅ A şi L=a+
b, atunci:
b a
Fig. 6.17 H1 = ⋅ P şi H2 = ⋅ P.
L L
Aplicaţia 6.7. Sistem de bare paralele.
Se consideră bara de mare rigiditate (1)-
(3) suspendată prin trei bare verticale,
prismatice de lungimi şi rigidităţi diferite.
Sarcina verticală P acţionează la distanţa c de
Fig. 6.15 punctul 3 (fig. 6.16).
Rezolvare:
a) Aspectul static (ecuaţiile de echilibru sunt):
N+ N2+ N3= P,
N1⋅ (a + b) + N2⋅ b = P⋅c.
b) Aspectul geometric, corespunzător stării de deformaţie al barelor este:
∆L 2 − ∆L1 ∆L 3 − ∆L 2
= .
a b
c) Aspectul fizic (adică exprimând alungirile funcţie de eforturi) se obţine:
N 1 ⋅ L1 b N 2 ⋅ L 2 a + b N 3 ⋅ L 3
⋅ − ⋅ + = 0.
E1 ⋅ A 1 a E 2 ⋅ A 2 a E3 ⋅ A3
Această ultimă ecuaţie împreună cu cele două ecuaţii de echilibru
constituie un sistem de trei ecuaţii din care se pot determina eforturile N1, N2
şi N3 din bare.
E⋅A
Fig. 6.16
P−N
N1 = N 2 = .
2 ⋅ cos α
Dacă E⋅A = E1⋅A1 atunci se obţine:
P − N1 P ⋅ cos2 α
N= şi N1 = N 2 = .
1 + 2 ⋅ cos 3 α 1 + cos3 α
Din formulele de mai sus
se observă că N > N1, astfel că
sarcina capabilă se determină, în
acest caz, numai funcţie de N:
3
Pcap= (1+2cos α) ⋅Ncap=
3
(1+2cos α) ⋅A ⋅σa.
Fig. 6.18
În construcţiile inginereşti se utilizează (ER) alcătuite din două sau mai multe
materiale, ce au caracteristici fizico-mecanice diferite. Elementele componente ale
barei formează un sistem ce se comportă ca un tot omogen. Exemple de asemenea
(ER) sunt: stâlpi din beton armat, cablurile bimetalice etc.
În figura 6.19 se dă o bară
prismatică alcătuită din trei materiale
diferite (E1⋅A1, E2⋅A2, E3⋅A3)
solidarizate.
În acest caz:
a) aspectul static este: Fig. 6.19
N1+ N2+ N3 = P,
b) aspectul geometric este:
ε 1= ε 2= ε 3.
c) aspectul fizic va fi:
N1 N2 N3
= = .
E1 ⋅ A 1 E 2 ⋅ A 2 E 3 ⋅ A 3
Prin rezolvarea ecuaţiilor în eforturi rezultă:
P ⋅ E1 ⋅ A 1 P ⋅ E2 ⋅ A 2
N1 = , N2 = ,
E1 ⋅ A 1 + E 2 ⋅ A 2 + E 3 ⋅ A 3 E1 ⋅ A 1 + E 2 ⋅ A 2 + E 3 ⋅ A 3
P ⋅ E3 ⋅ A 3
N3 = .
E1 ⋅ A 1 + E 2 ⋅ A 2 + E 3 ⋅ A 3
Generalizând se obţine formula pentru eforturi:
P ⋅ Ei ⋅ A i
Ni = (6.28)
∑E⋅ A
şi din aceasta rezultă tensiunea în materialul i al barei:
Ni P ⋅ Ei
σi = .= . (6.29)
Ai ∑ A ⋅ E
inacceptabil.
Acum se poate calcula sarcina capabilă cu relaţia:
32 π
P= N 1' cap + N 2 cap = σ 'a1 ⋅ A 1 + σ 2 a ⋅ A 2 = (90 ⋅ 19 + 30 ⋅ 90) × = 31170 N.
4
Se adoptă: P=30 kN.
6.6.5. Eforturi datorită dilatărilor împiedicate
b) ( ∆L) T − ( ∆L) N = a ,
N⋅L
c) α ⋅ L ⋅ ∆t − = a..
E⋅A
din care rezultă:
a −6 2
H = N = α ⋅ ∆t − ⋅ E ⋅ A = 12 ⋅ 10 ⋅ 40 − ⋅ 210 ⋅ 3350 = 136,7 kN ,
L 7000
N 136,7 ⋅ 103
σ ef = = = 40,8 MPa < σ a = 150 MPa.
A 3350
Observaţie: Eforturile şi tensiunile ce iau naştere datorită dilatării impiedicate
sunt suplimentare şi se însumează cu cele produse de sarcinile utile.
solicitate încă elastic. Sarcina mai poate creşte până ce tensiunile din toate barele
ating limita de curgere. Sarcina corespunzătoare acestei situaţii se numeşte sarcină
limită. Aceasta este valoarea maximă a sarcinii la care sistemul se distruge.
La sarcina limită tensiunile în toate barele sistemului static nedeterminat sunt
egale cu limita de curgere, iar eforturile cu efortul limită. Astfel că sistemul static
nedeterminat solicitat în stadiu plastic devine sistem static determinat.
În prezent, calculul de rezistenţă al construcţiilor metalice se efectuează la
sarcina limită, conform STAS 10108 /0,1,2-1978 “Calculul elementelor din oţel”.
Calculul de rezistenţă la sarcina limită (numit şi calculul de rezistenţă la starea
limită sau la capacitatea portantă limită) are la bază relaţiile de verificare respectiv de
capacitate de încărcare:
PL PL
c= , P= , (6.40)
P c
în care c este coeficientul de siguranţă.
Pentru barele static determinate solicitate axial nu există diferenţă între calculul
de rezistenţă prin metoda rezistenţei admisibile şi calculul la starea limită. De aceea
sistemele static determinate se calculează la rezistenţa admisibilă.
Metoda sarcinii limită prezintă avantaje importante le sistemele static
nedeterminate confecţionate din oţel de rezistenţă mică şi mijlocie. Dintre
numeroasele avantaje ale acestei metode enumerăm aici două:
- calculul de rezistenţă este mult mai simplu întrucât sistemul devine static
determinat: toate barele sunt încărcate la limita de curgere şi,
- se utilizează eficient întreaga capacitate de rezistenţă a sistemului.
Aplicaţia 6.12. Să se determine sarcina capabilă, calculată prin metoda stării
limită, la sistemul de bare plane concurente, simetrice din figura 6.23.
Rezolvare:
Aspectul static conţine ecuaţiile:
N1⋅ sin α = N2⋅ sin α,
N + (N1+ N2) ⋅ cos α = P,
la care se adaugă condiţiile:
N = A⋅σc şi N1= N3= A1⋅σc.
Astfel că, sarcina limită rezultă
PL= N+2N1⋅cosα = (A+2A1⋅cosα) ⋅σc.
Fig. 6.23 Sarcina capabilă se obţine:
PL σ
Pcp = = (A + 2A 1 ⋅ cos α ) ⋅ c = (A + 2A 1 ⋅ cos α ) ⋅ σ a ,
c c
σc
întrucât = σa .
c
Dacă barele au aceeaşi secţiune (A1= A), atunci:
Pcp= (1+2cosα)⋅A⋅σa.
Comparând valoarea obţinută în acest caz cu cea obţinută prin metoda
rezistenţei admisibile, de la aplicaţia 6.10 se obţine eficienţa:
Pcp 1 + 2 cos α
η= ⋅ > 1.
Pcap 1 + 2 cos3 α
Fig. 7.1
acest caz asupra secţiunii se consideră că acţionează numai efectul forţei tăietoare
T = F , conţinută în planul secţiunii.
Sub acţiunea forţei tăietoare se produc tensiuni tangenţiale τ şi deformaţii
unghiulare γ (lunecări). În cazul pieselor de secţiune mică se admite ipoteza de
repartiţie uniformă a tensiunilor tangenţiale pe secţiunea transversală. În baza
acestei ipoteze, din ecuaţia de echilibru pentru forţa din stânga a barei (fig. 7.1,b şi c),
se deduce:
T = ∫ τ ⋅ dA = τ ⋅ ∫ dA = τ ⋅ A ,
A A
A = t ⋅ d ⋅ π = 4 ⋅ 45 ⋅ π = 565,5 mm2 ,
T = τ r ⋅ A = 582,5 ⋅ 565,5 = 2163 ⋅ 10 2 N .
Se adoptă: P=220 kN.
În cazul solicitării la forfecare deformaţiile şi deplasările produse de solicitare
nu prezintă interes practic. Dacă tensiunea maximă nu depăşeşte limita de
proporţionalitate şi deformaţiile sunt mici (γ ≅ tgγ), deplasarea a (fig. 7.1,b) rezultă:
τ T⋅e
a = e⋅ γ = e⋅ = , (7.3)
G G⋅A
unde G este modulul de elasticitate transversal, iar produsul G⋅A este rigiditatea la
forfecare.
7.2. Noţiuni generale despre îmbinări
Fig. 7.2
VII - presiunii de contact (strivirii) între pană şi capătul barei din stânga:
P
p' = ≤ pa , (7.10)
b ⋅ d1
VIII - presiunii de contact dintre pană şi manşon:
P
p'' = ≤ pa . (7.11)
b ⋅ (D − d1 )
Pe lângă aceste cauze mai trebuie reţinut că penele transversale sunt solicitate
la încovoiere şi mai pot fi solicitate şi la răsucire. De aceea se recomandă execuţia
penelor din oţeluri cu rezistenţa ridicată: OL 50, OL 60, OL70 sau OLC 45, etc.
Dacă îmbinarea este realizată astfel încât fiecare din valorile tensiunilor
enumerate mai sus să fie egale cu tensiunea admisibilă, îmbinarea a devenit de egală
rezistenţă pentru toate tipurile de solicitare. Ţinând seama de această condiţie, în
cursul de organe de maşini şi în norme se prevăd prescripţii referitoare la rapoartele
între dimensiunile elementelor.
Aplicaţia 7.2. Pentru îmbinarea din figura 7.2, realizată din oţel se cunosc:
d = 50 mm, b = 15 mm, σa = 140 MPa, τ~a = 110 MPa pentru pană, σ`a= 70 MPa
pentru tijă şi manşon şi pa= 280 MPa. Se cere să se determine celelalte dimensiuni în
condiţia de egală rezistenţă a tuturor elementelor îmbinării.
Rezolvare:
a) Sarcina capabilă din relaţia (7.4):
π ⋅ 502
P = A ⋅ σa = ⋅ 0,14 = 274,9 kN; se adpotă P = 275 kN.
4
b) Lăţimea penei din (7.7):
P 275
h= = = 83,33 mm, se adpotă h = 85 mm:
2 ⋅ b ⋅ τ a 2 ⋅ 15 ⋅ 0,11
'
P 275
h1 = = = 30,22 mm, se adpotă h1=30 mm.
2d 1 ⋅ τ a 2 ⋅ 65 ⋅ 0,07
"
Observaţie: Şi în acest caz dacă se verifică se constată că nu se depăşeşte τa cu
mai mult de 5% (τmax= 70,51 MPa).
f) Lungimea capătului de manşon din (7.9):
P 275
h2 = = = 30,22 mm , se adpotă h2=30 mm.
2 ⋅ ( D − d 1 ) ⋅ τ a 2 ⋅ (130 − 65) ⋅ 0,07
"
Gaura pentru nit se execută cu diametrul mai mare decât cel al nitului. Nitul, de
obicei încălzit la cca. 800°C se introduce în gaură. Apoi, prin ciocănire îşi modifică
diametrul până ce umple gaura şi apoi se formează capul de închidere. Prin
contractarea, la răcire, cele două plăci sunt strânse una de alta rezultând şi o forţă de
frecare suficient de mare pentru a prelua întreaga sarcină. Dar în calculele de
rezistenţă nu se ţine seama de forţele de frecare: întrucât atât valoarea coeficientului
de frecare cât şi valoarea forţei de strângere a nitului nu pot fi riguros determinate.
În calculul de rezistenţă a îmbinării cu nituri, în cazul în care acestea sunt
dispuse simetric, sarcina P se consideră că se distribuie în mod egal la toate
niturile. În baza acestei ipoteze sunt patru moduri de cedare a îmbinării (fig. 7.3):
a) rupere la tracţiune a platbandei în secţiunea AB:
P
σ= ≤ σa , (7.12)
h ⋅ (b − d)
Fig. 7.5
în care hmin este grosimea tablei celei mai subţiri ce se îmbină.
Rezistenţele admisibile ale sudurilor sunt date în tabelele din anexa 1.a. În
general se ia:
σas= (0,8...1) ⋅σa, τas = (0,5...0,65) ⋅τa. (7.20)
Valorile mai mici se iau pentru îmbinările sudate utilizate în construcţia de
maşini, iar cele mai mari în construcţii metalice, respectiv la care se aplică un control
100% cu raze X sau γ.
Calculul de rezistenţă, la întindere şi forfecare, se face utilizând formulele:
- sudură cap la cap:
P P
σs = = ≤ σ as (7.21)
As Ls ⋅ a
- sudură de colţ:
P P
τs = = ≤ τ as (7.22)
As Ls ⋅ a
Aplicaţia 7.4. Să se dimensioneze îmbinarea prin sudură a cornierului de oţel
L 50×50×5 (A = 4,8 cm2, e = 1,4 cm) cu un guseu (fig. 7.6).
Fig. 7.6
2
Rezolvare: Se aleg dimensiunile guseului 6×80 mm , astfel ca să aibă aria
egală cu aria cornierului.
Sarcina capabilă este:
P = A⋅σa= 4,8 ⋅15 = 72 kN.
Forţele T1 şi T2 preluate de cele două cordoane de sudură rezultă:
T1= P ⋅ (1-3) / b = 72 ⋅ (50-14) / 50 =5 1,8 kN
T2= P ⋅ e / b = 72 ⋅ 14 / 15 = 20,2 kN
Grosimea sudurii va fi:
a = 0,7 ⋅ hmin= 0,7 ⋅ 5 = 3,5 mm.
Pentru τa = 100 MPa (v. anexa 1.a) lungimile celor două cordoane de sudură
rezultă:
T1 51800
L1 = 2a + = 2 ⋅ 3,5 + = 155 mm
a ⋅ τa 3,5 ⋅ 100
T 20200
L 2 = 2a + 2 = 2 ⋅ 3,5 + = 64,7 mm
a ⋅ τa 3,5 ⋅ 100
Deci sudura va avea parametri:
a = 3,5 mm, L1= 155 mm, L2= 65 mm.
8. RĂSUCIREA BARELOR DREPTE
8.1. Generalităţi
O bară este solicitată la răsucire când efortul din orice secţiune transversală a
barei este un moment de torsiune (răsucire).
Momentul de răsucire dintr-o secţiune oarecare, este egal cu suma tuturor
momentelor forţelor situate la stânga sau la dreapta secţiunii considerate.
M t = ∑ (Pi ⋅ R i + M xi ) (8.1)
În care, Pi sunt forţele exterioare normale pe axa barei, Ri distanţele de la axă la
suporţii forţelor, şi Mxi sunt momentele exterioare orientate după direcţia axei Ox.
Dacă bara transmite o putere P*, în kW, la turaţia n, în rotaţii pe minut, atunci
valoarea momentului de torsiune este:
30 P ∗ [ kW ]
Mt = ⋅ . (8.2)
π n[ rot / min]
Fig. 8.1
Fig. 8.2
fiind constantă pe toată secţiunea transversală şi rotirea specifică θ rămâne constantă
pe toată lungimea cercului de rază R. Astfel din relaţia (8.4) rezultă că lunecarea
specifică variază liniar în funcţie de r. Are valoare nulă pe axa barei şi maximă (γ0=
R ⋅ θ) pe conturul exterior. Datorită deformaţiilor de lunecare în bară se produc
tensiuni tangenţiale, care se pot determina, pentru solicitări în domeniul liniar-elastic,
cu ajutorul legii lui Hooke:
τ = G⋅ γ = G⋅r⋅θ. (8.5)
Considerăm un element de arie dA aflat la distanţa R = d/2 (deci pe conturul
exterior al barei, (fig 8.2,a) şi pe aceasta o tensiune tangenţială τ având o direcţie
oarecare. Aceasta are componentele τxs- tangentă la contur şi τsx radială. Conform
dualităţii tensiunilor tangenţiale unei tensiuni τxs îi va corespunde o tensiune τsx pe
suprafaţa exterioară a barei. Deoarece nu s-au luat în considerare forţe de frecare
axiale, pe suprafaţa exterioară a barei, care să producă tensiunea τsx, aceasta este nulă.
Deci, tensiunile tangenţiale conţinute în secţiunea transversală sunt
perpendiculare pe rază şi variază proporţional cu aceasta. Conform legii
dualităţii tensiunilor tangenţiale, perechea tensiunii τxs este tensiunea τsx şi este
conţinută în planul axial (fig.8.2,a), adică:
τ = τ xs = τ sx = θ ⋅ G ⋅ r. (8.5, a)
Scriind ecuaţia de echivalenţă dintre efortul Mt şi tensiunile din planul secţiunii
transversale vom obţine:
M t = ∫ r ⋅ ( τ ⋅ dA )
A
∫r ⋅ dA = Ip ,
2
A
din care se poate constata că tensiunea tangenţială variază liniar în funcţie de rază.
Din relaţia (8.7), ce este reprezentată grafic în figura (8.2,a), rezultă că
tensiunile tangenţiale sunt maxime pe conturul exterior al barei:
Mt M
τ max = ⋅R = t , (8.8)
Ip Wp
în care Wp este modulul de rezistenţă polar şi este dat de relaţia (vezi § 5.7):
Ip
Wp = . (8.9)
R max
Formula pentru rotirea specifică rezultă din expresia (8.6) şi este:
Mt
θ= . (8.10)
G ⋅ Ip
iar dacă valorile mărimilor de sub integrala (8.11) sunt constante pe porţiuni din
lungimea barei, atunci relaţia (8.11) devine:
M ti ⋅ l i
∆ϕ = ∑ . (8.11, b)
G ⋅ Ipi
Deşi relaţiile (8.7), (8.8), (8.10) şi (8.11) au fost deduse pentru secţiunea
circulară se pot demonstra la fel şi pentru secţiunea inelară.
În formulele (8.6)...(8.11), sunt menţionate mărimile Ip si Wp care au
expresiile:
π ⋅ d4 π ⋅ d3
Ip = , Wp = , (8.12, a)
32 16
pentru secţiunea circulară şi:
π ⋅ D4 π ⋅ D3
Ip =
32
(
⋅ 1 − k4 , ) Wp =
16
(
⋅ 1 − k4 ) (8.12, b)
d
pentru secţiunea inelară, unde k = .
D
în care τmax se obţine din formula (8.8), θmax cu formula (8.10) şi ∆ϕ cu una din
formulele (8.11).
Valorile rezistenţei admisibile la răsucire τa, respectiv θa sau ∆ϕa se stabilesc
pentru fiecare ER în funcţie de material, condiţii de exploatare, rol funcţional, mod de
apreciere al forţelor, etc.
1. Problema de verificare se rezolvă folosind formulele:
Mt
τ max = ≤ τa (8.15, a)
Wp
Mt Mt
θ max = ≤ θ a sau ∆ϕ max = ≤ ∆ϕ . (8.15, b)
G ⋅ Ip G ⋅ Ip
G ⋅ Ip ⋅ ∆ϕ a
M t ,cap = G ⋅ Ip ⋅ θ a sau M t ,cap = . (8.16, b)
L
Dintre valorile obţinute se ia în considerare valoarea cea mai mică; aceasta se
va utiliza în continuare pentru adoptarea unei valori rotunjite, întregi care să satisfacă
condiţia:
0,8 ⋅ M t ,cap < M t < 1,05 ⋅ M t ,cap .
iar din formulele (8.10), (8.11), (8.12,a), pentru condiţia de rigiditate se obţin
formulele:
32M t max 32M t ⋅ L
d nec = 4 sau d nec = 4 . (8.17, b)
π ⋅ G ⋅ θa π ⋅ G ⋅ ∆ϕ a
Pentru barele de secţiune inelară se adoptă raportul k = D/d şi din relaţiile
(8.8), (8.10), (8.11), (8.12,b), se obţine:
16M t max
D nec = 4 , (8.18, a)
(
π ⋅ τa ⋅ 1 − k4 )
si respectiv:
32M t max 32M t max ⋅ L
D nec = 4 sau D nec = 4 . (8.18, b)
(
π ⋅ G ⋅ θa ⋅ 1 − k4 ) ( )
π ⋅ G ⋅ ∆ϕ a ⋅ 1 − k 4
Observaţie: Nu se poate adopta o valoare mai mică (d=55 mm) decât cea
calculată pentru că la verificarea, în condiţia de rigiditate se obţine:
32 M t 32 ⋅ 1,432 ⋅ 106 180 ⋅ 103
θ max = = ⋅ = 1128
, o
/ m > 1,05 ⋅ θ a .
π⋅G⋅D 4
π ⋅ 81 ⋅ 10 ⋅ 55
3 4
π
b). Secţiunea inelară:
A I − A II
⋅ 100 =
(
602 − 652 − 52 2 )
⋅ 100 = 57,75 %.
AI 602
Aplicaţia 8.2 Să se dimensioneze arborele din fgura 8.3 încastrat la capete şi
solicitat de un moment de torsiune M0=3 kNm. Tensiunea admisibiă este de
τ a = 110 MPa , iar d = 0,75D.
Rezolvare:
Aspectul static este:
M t1 + M t 2 = M t ,
iar aspectul geometric se scrie:
∆ϕ 1-2 + ∆ϕ 2 −3 + ∆ϕ 3-4 = 0
din care rezultă aspectul fizic:
M t 1 ⋅ 2a M t 1 ⋅ a ( M t 1 − M t ) ⋅ a
+ + = 0.
G ⋅ I P1 G ⋅ I P2 G ⋅ I P2
Simplificând termenii asemenea şi înlocuind d = 0,75D, rezultă:
Mt 0,754 × 3000
M t1 = = = 361 Nm ,
2
+1+1 2 ⋅ (1 + 0,75)
0,754
M t 2 = M t − M t1 = 3000 − 360,5 = 2639 Nm
Diametrele necesare pentru arbore sunt :
d 1−2
şi rezultă: D1−2 = = 34,04 mm .
0,75
Fig. 8.4 τ2
dU = U 1 ⋅ dV = ⋅ dV .
2G
Pentru bara dreaptă de secţiune circulară:
Mt π ⋅ d4
τ= ⋅ r , Ip = ∫ r ⋅ dA =
2
, dV = dA ⋅ dx,
Ip A 32
Fig. 8.5
M 16P ⋅ D 8⋅ P ⋅ D
τ max = t = == . (8.23)
Wp 2π ⋅ d 3
π ⋅ d3
respectiv:
2
P ⋅ D
16 ⋅ π ⋅ D ⋅ n ⋅
P⋅f 2
= ,
2 π ⋅ G ⋅ d4
din care rezulta formula pentru săgeată:
8 ⋅ P ⋅ D3 ⋅ n
f= . (8.25)
G ⋅ d4
Aplicaţia 8.3 Să se verifice arcurile suspensiei din figura 8.6, solicitate de o
forţă P = 3,2 kN, dacă elementele arcurilor sunt D1= 64 mm, d1= 8 mm, n1=10 spire,
D2= 80 mm, d2=10 mm, n2=8 spire.
Rezolvare:
a) Aspectul static:
P1 + P2= P,
b) Aspectul geometric:
f1 = f2,
c) Aspectul fizic:
8 ⋅ P1 ⋅ D13 ⋅ n1 8 ⋅ ( P − P1 ) ⋅ D 2 ⋅ n 2
3
= ,
G ⋅ d 14 G ⋅ d 42 Fig. 8.6
din care rezultă:
P 3200
P1 = 43
= = 1294 N,
d D1 n 1 104 64 3 10
1+ ⋅ 2
⋅ 1+ 4 ⋅ 3 ⋅
d D 32 n 2
4
1 8 80 8
P2 = P − P1 = 3200 − 1294 = 1951 N .
Tensiunile tangenţiale în cele două spire rezultă:
8 ⋅ P1 ⋅ D1 8 ⋅ 1249 ⋅ 64
τ 1 max = = = 397,77 MPa < τ a ,
π ⋅ d 13 π ⋅ 83
8 ⋅ P2 ⋅ D 2 8 ⋅ 1951 ⋅ 80
τ 2 max = = = 397,65 MPa < τ a .
π ⋅ d 13 π ⋅ 103
Deci, SUSPENSIA REZISTĂ.
Observaţie: Deoarece tensiunile maxime din arcuri sunt apropiate de valoarea
admisibilă se poate spune că această suspensie a fost proiectată economic.
Fig. 8.7
observă că:
a) dreptunghiurile din imediata vecinătate a muchiilor barei îşi păstrează forma,
deci în aceste puncte deformaţiile şi tensiunile sunt nule;
b) dreptunghiurile aflate în imediata vecinătate a mijlocului feţelor îşi schimbă
cel mai mult forma, devenind paralelograme. Deci, în apropierea mijlocului laturilor
lunecările vor fi maxime şi ca atare aici se vor produce tensiunile maxime.
Distribuţia tensiunilor tangenţiale, determinată de Saint-Venant, este prezentată
în figura 8.8.
Variaţia tensiunilor tangenţiale nu este
liniară pe nici o direcţie. În colţurile
dreptunghiului şi în axa de simtrie Ox, tensiunile
tangenţiale sunt nule.
Pentru secţiunile dreptunghiulare cu
raportul h/b mic se poate considera că tensiunile
tangenţiale de pe contur variază parabolic. Dacă
h/b este mare (profile subţiri) se poate considera
Fig. 8.8
că τ este constant pe latura mare şi variază liniar
pe grosime.
Pentru valori mari ale raportului h/b (h/b ≥10) se poate lua: k1= k2= 1/3, iar
relaţiile (8.17) şi (8.19) devin:
3M t 3M t
τ max = ; θ= . (8.29)
h⋅b 2
G ⋅ h ⋅ b3
Dacă vom nota cu :
Wt = k 1 ⋅ h ⋅ b 2 , (8.30,a)
şi pe care o numim, caracteristica geometrică de rezistenţă la răsucirea barelor de
secţiune dreptunghiulară şi cu:
It = k 2 ⋅ h ⋅ b 3 , (8.30, b)
numită caracteristica geometrică de rigiditate la răsucirea barelor de secţiune
dreptunghiulară, relaţiile (8.26) şi (8.28) devin:
Mt
τ max = , (8.26, a)
Wt
şi
Mt
θ max = , (8.28, a)
G ⋅ It
ceea ce permite generalizarea calculului şi pentru alte forme de secţiuni.
Expresiile caracteristicilor geometrice de rezistenţă Wt şi de rigiditate It, pentru
alte forme de secţiuni, sunt date în Anexa nr.6.
Calculul rotirii relative ∆ϕ se va face cu relaţiile:
M t ⋅ dx M ⋅L
∆ϕ = ∫ sau ∆ϕ = ∑ ti i
L G ⋅ It G ⋅ I ti
Aplicaţia. 8.4. Bara de secţiune dreptunghiulară din figura 8.9 este
confecţionată din oţel (G = 81GPa). Să se determine tensiunea maximă şi rotirea
relativă totală dacă este solicitată de un moment de torsiune Mt = 20 kNm.
Rezolvare: Tensiunea maximă se produce
la mijlocul laturii mari a dreptunghiului şi este
egală cu:
Mt 10 ⋅ 106
τ max = τ1 = = =
k 1 ⋅ h ⋅ b 2 0,231 ⋅ 150 ⋅ 1002
= 57,72 MPa;
iar tensiunea tangenţială la mijlocul laturii mici
este:
Fig. 8.9
τ 2 = k 3 ⋅ τ 1 = 0,86 ⋅ 57,72 = 49,64 MPa.
În relaţiile de mai sus s-au înlocuit k1=
0,231 şi k3= 0,86 pentru h/b = 1,5, (Anexa 6).
Rotirea relativă totală va fi
Mt ⋅ L Mt ⋅ L 20 ⋅ 106 ⋅ 2000
∆ϕ = = = = 1,680 ⋅ 10 −2 rad = 0,9624 o ,
G ⋅ It G ⋅ k2 ⋅ h ⋅ b 3 3
0,196 ⋅ 81 ⋅ 10 ⋅ 150 ⋅ 100 3
Mt 24 ⋅ 106
a nec = 4 =4 = 45,71 mm.
π ⋅ τa π ⋅ 80
16 ⋅ M t 3 16 ⋅ 24 ⋅ 106
d nec = 3 = = 115,2 mm.
π ⋅ τa π ⋅ 80
deci rezultă o economie de 21,86 % în cazul utilizării secţiunii circulare în locul celei
eliptice.
Aplicaţia 8.6. Să se determine forţa capabilă şi săgeata corespunzătoare
acesteia la un arc elicoidal confecţionat din sârmă pătrată de latură a = 8 mm, n = 8
spire şi D = 60 mm, dacă τa= 230 MPa şi G = 81 GPa.
Rezolvare:
Wt = k 1 ⋅ b ⋅ t 2 = 0,208 ⋅ 83 = 106,5 mm 3 ,
I t = k 2 ⋅ b ⋅ t 3 = 0,141 ⋅ 84 = 557,5 mm 4 .
Aplicând relaţiile (8.30) şi (8.21) obţinem:
τ a ⋅ Wt 230 ⋅ 106,5
Pcap = = = 816,5 N ; P = 800 N
R 30
Considerând egalitatea L = U (vezi § 8.4) în cazul secţiunii drepunghiulare se
obţine:
π ⋅ d 3 ⋅ n π ⋅ 0,8 ⋅ 603 ⋅ 8
f= = = 23,21 mm .
4G ⋅ I t 4 ⋅ 81 ⋅ 577,5
Fig. 8.11
Prin bare cu pereţi subţiri deschise se înţeleg profilele laminate sub formă L, T,
U, I, sau alte forme obţinute prin laminare sau prin îndoire şi/sau sudare din benzi de
tablă laminată. În această categorie intră profilele ce au elemente de grosime mică (h
≥ 10 ⋅b) şi nu închid goluri (secţiunea este simplu conexă) sau dacă închid un gol au
cel puţin o generatoare nesudată.
Se consideră bara din figura 8.11 solicitată la răsucire. Elementele ce compun
bara sunt cele două tălpi şi inima.
Problema se tratează descompunând bara în trei dreptunghiuri componente şi
din cele trei aspecte rezultă:
a) - Din aspectul static:
M t = M t1 + M t 2 + M t 3 = ∑ M t i ,
b) - Din aspectul geometric:
θ 1 = θ2 = θ3 = θ
Mărimea
It α
Wt d =
t max
=
3t max
∑b i ⋅ t i3 , (8.33)
se numeşte caracteristică geometrică de rezistenţă la răsucire a profilului cu
pereţi subţiri, profil deschis şi este similară modulului de rezistenţă polar de la
secţiunea circulară.
Din aspectul fizic se poate scrie:
Mt
θ= , (8.34)
G ⋅ I td
şi respectiv:
M t ⋅ dx M ⋅L
∆ϕ = ∫ = ∑ ti i . (8.35)
L G ⋅ I td G ⋅ I td
Aplicaţia 8.7. Să se calculeze momentul de răsucire
capabil să-l suporte secţiunea din figura 8.12 şi
corespunzător acestuia, rotirea specifică (secţiunea se
compune din două profileU 20 fără să fie sudate între ele).
Se cunoaşte: τa=210 MPa.
Rezolvare :
Fig. 8.12
Caracteristicile geometrice ale secţiunii sunt:
I td =
1
3
∑ b ⋅ ⋅ t 3i = 2 ⋅
1,15
3
[ ]
⋅ 2 ⋅ 0,853 + (2 ⋅ 7,5 - 0,85) ⋅1,153 = 17,44 cm 4 ,
I 17,44
Wt d = td = = 15,166 cm 3 .
b max 1,15
Momentul de torsiune capabil rezultă:
M tcap = τ a ⋅ Wtd = 15,166 ⋅ 120 ⋅ 10 −3 = 1,8199 Nm .
Izolăm din bară un element de lungime dx (fig. 8.13,b). Din aceasta detaşăm o
fâşie longitudinală cuprinsă între generatoarele 〈1〉 şi 〈2〉. Pe feţele fâşiei apar
tensiuni tangenţiale care satisfac legea dualităţii tensiunilor tangenţiale (fig.
8.13,b). Din condiţia de echilibru a forţelor elementare se obţine:
τ1 ⋅ t 1 ⋅ dx = τ 2 ⋅ t 2 ⋅ dx ,
din care rezultă că în orice punct al secţiunii transversale produsul τ⋅t este constant:
τ1 ⋅ t 1 = τ 2 ⋅ t 2 = τ i ⋅ t i = ct. (8.36)
Fig. 8.13
Acest produs se numeşte flux al tensiunilor tangenţiale. Deci valoarea
tensiunilor tangenţiale este maximă unde grosimea peretelui este minimă şi are
valoarea minimă unde grosimea peretelui este maximă.
Din relaţia de echilibru a elementului obţinem:
M t = ∫A r ⋅ τ ⋅ dA = ∫ τ ⋅ r ⋅ t ⋅ ds ,
S
în care,
Wtî=2⋅tmin⋅Ω, (8.38)
este caracteristica geometrică de rezistenţă la răsucire a barelor cu pereţi
subţiri profil închis.
Pentru determinarea rotirii specifice se scrie egalitatea dintre lucrul mecanic
exterior, produs prin aplicarea momentului de răsucire, pe un element de lungime
dx = 1 , cu energia de deformare potenţială acumulată în element .
Mt ⋅ θ τ2
=∫ ⋅dV .
2 2G
Înlocuind pe τ din relaţia (8.37,a) şi pe dV = 1 ⋅ t ⋅ ds, se obţine:
Mt ds Mt
θ= ∫ =
4G ⋅ Ω 2 t G ⋅ I t[
, (8.39)
în care mărimea:
4Ω 2 4Ω 2
I ti = = (8.40)
ds s
∫ t ∑t
este caracteristica geometrică de rigiditate la răsucire a barelor cu pereţi subţiri
profil închis.
Relaţiile (8.34) şi (8.35) sunt formulele lui R. Bredt.
Dacă grosimea peretelui este constantă în lungul fibrei medii atunci se obţine:
Mt ⋅s
θ= . (8.41)
4 ⋅ G ⋅ t ⋅ Ω2
Analog ca la celelalte structuri rotirea relativă se determină cu relaţia:
M t ⋅ dx M ⋅L
∆ϕ = ∫ = ∑ ti i . (8.42)
L G ⋅ I t[ G ⋅ I t[
Aplicaţie 8.8. Pentru bara din oţel (G = 81 GPa, şi τa=90 MPa) cu secţiunea
din figura 8.14 se cer:
a) caracteristicile geometrice la răsucire, profil deschis şi profil închis;
b) momentul de torsiune capabil;
c) rotirile specifice maxime corespunzătoare momentelor de torsiune calculate;
d) tensiunile tangenţiale şi diagramele de variaţie pe secţiune.
Rezolvare:
a) caracteristici geometrice:
- profil deschis:
Secţiunea dată se descompune în dreptunghiuri subţiri. La arce de cerc
lungimea dreptunghiului este egală cu desfăşurata pe fibra medie.
α
⋅ ∑ b i ⋅ t 3i = ⋅ (2 ⋅ 8 ⋅ 0,6 3 + π ⋅ 5,3 ⋅ 0,6 3 + 13 ⋅ 1,2 3 ) = 9,839 cm 4 ,
1
I td =
3 3
I td 9,839
Wtd = = = 8,2 cm 3 .
t max 1,2
- profil închis:
Se duce fibra medie şi se calculează aria
închisă de aceasta:
π ⋅ 5,3 2
Ω = 10,6 ⋅ 8,6 + = 135,2 cm 2 ,
2
Fig. 8.14
Wti = 2 ⋅ Ω ⋅ t min = 2 ⋅ 135,2 ⋅ 0,6 = 162,3cm 3 ,
4 ⋅ Ω2 4 ⋅ 135,2 2
I ti = = = 1122cm4 .
s 10,6 2 ⋅ 8,6 π ⋅ 5,3
∑ t 1,2 + 0,6 + 0,6
În ultima relaţie s înseamnă lungimea fibrei medii:
b) Momentele de torsiune capabile:
M tcap,d = τ a ⋅ Wtd = 90 ⋅ 8,2 ⋅ 10 −3 = 0,738 kNm,
M tcap,i = τ a ⋅ Wti = 90 ⋅ 162,3 ⋅ 10 −3 = 14,61 kNm.
Se adoptă:
Mtd= 0,75 kNm;
Mti= 14,5 kNm.
c) Rotirile specifice maxime se determină cu relaţiile (8.34) şi (8.40) şi se
obţine:
Mt 0,75 × 10 6
θ max d = = = 9,411 ⋅ 10 −5 rad / mm = 5,392 o / m,
G ⋅ I td 81 ⋅ 10 ⋅ 9,839 ⋅ 10
3 4
M ti 14,5 × 10 6
θ max i = = = 1,595 ⋅ 10 −5 rad / mm = 0,9141o / m.
G ⋅ I ti 81 ⋅ 10 ⋅ 1122 ⋅ 10
3 4
M ti 14,5 ⋅ 106
τ ti = = = 44,67 MPa.
2 ⋅ Ω ⋅ t t 2 ⋅ 135,2 ⋅ 102 ⋅ 12
t
4Ω 2 4Ω 2
I t → I t[ = = ,
ds s
∫ t ∑t
în care Ω este aria închisă de fibra medie iar s este lungimea fibrei medii.
De pe desen se obţine:
20 + 10
Ω1 = ⋅ 16 = 240 cm2 ,
2
80 + 20
Ω2 = ⋅ 12 = 168 cm2 .
2
şi cu aceste valori şi pentru τ1=τa momentul de torsiune va fi:
( )
M t = 90 ⋅ 2 ⋅ 10 ⋅ 240 ⋅ 102 + 2,222 ⋅ 8 ⋅ 168 ⋅ 10 2 ⋅ 10 −6 = 70,08 kNm.
Se adoptă: Mt = 70 kNm.
Rotirea specifică:
τ1 ⋅ t 1 + τ 3 ⋅ t 3 τ1 ⋅ (t 1 + 0,09263 ⋅ t 2 ) M t ⋅ (t 1 + 0,09263 ⋅ t 2 )
θ= = = =
2 ⋅ G ⋅ Ω1 2 ⋅ G ⋅ Ω1 2 ⋅ G ⋅ Ω1 ⋅ (2 ⋅ t 1 ⋅ Ω1 + 2,222 ⋅ t 2 ⋅ Ω2 )
palier de curgere (τ = τc pentru γ > γc). În acest caz, când Mt > MtLe, tensiunile
tangenţiale se distribuie în secţiune aşa cum sunt arătate în figura (8.16,c,d).
Pentru a stabili limita dintre zona solicitată elastic şi cea solicitată în domeniul
plastic, fiecărei secţiuni i s-a ataşat o curbă caracteristică schematizată pentru
materialul ideal elasto-plastic (conform ipotezei făcute). Punctul de pe fiecare
caracteristică reprezintă starea de solicitare-deformare. Lunecarea specifică γc,
corespunzătoare începutului palierului de curgere va preciza mărimea “a” a razei
maxime a zonei solicitate elastic.
Lunecarea specifică are o distribuţie liniară de la zero pe axa barei la γmax pe
conturul exterior. Tensiunea tangenţială nu poate depăşi limita de curgere τc, fiind
constantă pe zonele solicitate plastic (τ = τc) şi variază liniar de la 0 la τc pe zonele
solicitate în domeniul elastic (zero pe axa barei).
Ecuaţia echivalentă dintre momentul de răsucire şi tensiunile din secţiune,
considerând dA = 2π ⋅ r ⋅ dr,
M t = ∫ r ⋅ (τ ⋅ dA) =
r π ⋅ d3 2a 3 (8.46)
= ∫0 r ⋅ ⋅τ c ⋅ (2π ⋅ r ⋅ dr) + ∫a r ⋅ τ c ⋅(2π ⋅ r ⋅ dr) =
a d/2
⋅ 1 − 3 ⋅ τ c
a 12 d
unde:
d
- τ = τc pe zona solicitată în domeniul plastic r ∈ a,
2
r
- τ= ⋅ τ c pentru zona solicitată în domeniul elastic r ∈[0, a] .
a
Momentul de răsucire are două limite:
π ⋅ d3
M te = ⋅ τ c = Wp ⋅ τ c , (8.47)
16
pentru a = d/2 (vezi relaţia 8.15) şi momentul de torsiune limită:
π ⋅ d3
M tL = ⋅ τc = τc ⋅ Sp . (8.48)
12
când întreaga secţiune este solicitată în domeniul plastic (fig. 8.16,a) şi unde s-a notat
cu:
π ⋅ d3
Sp = , (8.49)
12
caracteristica geometrică de rezisteţă la răsucire în domeniul plastic a barelor de
secţiune circulară.
Raportul dintre momentul de torsiune limită în domeniul elastic (Mte) şi
momentul limită (MtL) al barelor de secţiune circulară este:
M tL τc ⋅ Sp π ⋅ d 3 16
= = ⋅ = 1,333 .
M te τ c ⋅ Wp 12 π ⋅ d 3
6M tc ⋅ c 3 6 ⋅ 31,4 ⋅ 106 ⋅ 3
d nec = 3 = = 99,98 mm .
π ⋅ τc π ⋅ 180
12 M t ⋅ c 12 ⋅ 9 ⋅ 106 ⋅ 2,5
D nec = 3 =3 = 93,17 mm .
(
π ⋅ τc ⋅ 1 − k 3 ) (
π ⋅ 180 ⋅ 1 − 0,83 )
Se adoptă: D=100 mm şi d= 80 mm.
9. ÎNCOVOIEREA BARELOR DREPTE ŞI CURBE
9.1. Introducere
∫ σ ⋅ dA = 0, ∫ σ ⋅ z ⋅ dA = 0, ∫ σ ⋅ y ⋅ dA = M . (9.3)
(A) (A) (A)
∫ y ⋅ dA = 0 ,
(A)
axa neutră trece prin centrul de greutate al secţiunii transversale, deoarece numai
faţă de o axă centrală momentul static al unei suprafeţe este egal cu zero. Deci,
originea sistemului de referinţă coincide cu centrul de greutate al secţiunii
transversale:
Din:
∫ y ⋅ z ⋅ dA = 0 ,
(A)
∫y ⋅ dA = I z ,
2
(A)
este momentul de inerţie axial faţă de axa neutră Oz, a întregii secţiuni
transversale.
Axele secţiunii (Oy şi Oz) trecând prin centrul de greutate şi Oy fiind axă de
simetrie, sunt axe centrale principale de inerţie. Dacă se intersectează suprafaţa neutră
cu un plan normal se obţine axa de încovoiere a secţiunii (axa Oz) .
Ţinând seama de cele deduse mai sus, rotirea secţiunii este definită de relaţia :
1 M
ω= = . (9.5)
r E ⋅ Iz
1
Deci, rotirea secţiunii este egală cu curbura ( ) şi este direct proporţională cu
r
momentul încovoietor şi invers proporţională cu rigiditatea la încovoiere (E ⋅ Iz).
Dacă în relaţia (9.5) se ţine seama de relaţia (9.2), expresia tensiunii normale
devine :
M
σ= ⋅y. (9.6)
Iz
Aceasta este formula lui L. M. H. Navier şi arată că valoarea tensiunii
normale la încovoiere este o funcţie liniară faţă de ordonata punctului, raportată
la axa neutră. Relaţia lui Navier exprimă o distribuţie liniară a tensiunilor: zero în
axa neutră şi valori maxime şi minime în fibrele extreme (fig. 9.1,c). Tensiunea
maximă din secţiune este :
M M
σ max = ⋅ y max = . (9.7)
Iz Wz
În formula (9.7) s-a introdus mărimea geometrică (vezi § 5.7):
Iz
Wz = , (9.8)
y max
care se numeşte modul de rezistenţă axial.
Deşi relaţia lui Navier a fost dedusă şi corespunde solicitării la încovoiere pură,
se utilizează şi la calculul tensiunilor normale la barele solicitate la încovoiere simplă.
Dacă axa de încovoiere nu este axă de simetrie, atunci se determină atât
tensiunea maximă de întindere cât şi cea maximă de compresiune,
M −M
σ1 = şi σ2 = (9.9,a)
Wz1 Wz 2
În relaţiile de mai sus Wz1 şi Wz2 sunt
modulele de rezistenţă definite de relaţiile (9.9,b),
(fig.9.2).
Fig. 9.2 Iz Iz
Wz 1 = şi Wz 2 = (9.9,b)
y1 y2
9.3. Calculul de rezistenţă la
încovoiere
- de dimensionare :
M i max
Wz nec = . (9.12)
σa
Relaţiile (9.10), (9.11) şi (9.12) se aplică pentru secţiunea cea mai solicitată
(secţiunea periculoasă). În cazul barelor (grinzilor) de secţiune constantă, aceasta
corespunde cu secţiunea în care momentul încovoietor este maxim în valoare
absolută. La barele (grinzile) cu variaţie de secţiune în trepte, se determină pe baza
diagramei de momente încovoietoare, pentru fiecare segment, câte o secţiune
periculoasă pentru care se face apoi calculul de rezistenţă.
În secţiunea transversală a barei pot exista concentratori de tensiune, care
modifică distribuţia liniară a tensiunilor după cum este prezentat în figura 9.3.
În aceste cazuri relaţia (9.8) dă numai valoarea tensiunii `nominale`σn, iar
valoarea tensiunii maxime este funcţie şi de un coeficient de concentrare a tensiunilor
αk şi se calculează cu relaţia:
Mi
σ max = α k ⋅ σ n = α k ⋅ ⋅ y max . (9.13)
Iz
Valorile coeficienţilor de concentrare a tensiunilor sunt date în manualele
inginereşti. Valorile acestor coeficienţi sunt cu atât mai mari cu cât discontinuităţile
geometrice sunt mai pronunţate. De efectul concentrării tensiunilor trebuie ţinut
seama cu precădere în cazul materialelor fragile.
4 a 5a 3a (2a ) 77 3
3 3
Wz 3 = ⋅ ⋅ − ⋅ = ⋅a .
5a 12 2 4 12 120
Fig. 9.6
Din condiţia de rezistenţă:
p ⋅ L2
M i max = = Wz ⋅ σ a ,
8
rezultă valoarea forţei pentru cele trei variante constructive:
8 ⋅ a3 8 ⋅ 403 ⋅ 150
p1cap = ⋅ σa = = 12,8 N / mm = 12,8 kN / m ,
6L2 6 ⋅ 10002
8a 3 8 ⋅ 403 ⋅ 150
p 2 cap = 2 ⋅ σa = = 25,6 N / mm = 25,6 kN / m ,
3L 3 ⋅ 10002
8 ⋅ 77 ⋅ a 3 8 ⋅ 77 ⋅ 403 ⋅ 150
p 3cap = ⋅ σa = = 49,28 N / mm = 49,28 kN / m .
120 ⋅ L2 120 ⋅ 10002
Secţiunea corespunzătoare variantei a treia rezistă cel mai bine la solicitarea de
încovoiere, varianta este de 3,85 ori mai rezistentă decât varianta întâi. Deci alegând
judicios forma secţiunii se pot obţine reduceri importante de material.
h t
h⋅t⋅ ⋅ +b ⋅ t ⋅ h +
2 2 h 2 + 2b ⋅ h + bt b 2 + 18 ⋅ b ⋅ h + 9 ⋅ h 2
y2 = = =
(b + h ) ⋅ t a ⋅ (b + h ) 18 ⋅ (b + h )
.
Din relaţia 9.15 se obţine:
σ 1 σ at y1 Fig. 9.7
= = sau
σ 2 σ ac y 2
b 2 + 2b ⋅ h + 9h 2 1
= .
b 2 + 18b ⋅ h + 9h 2 3
Din această relaţie rezultă:
b2 - 6 bh + 9h2 = 0, cu soluţia
compatibilă cu problema: b = 3h.
Cu această soluţie Fig. 9.8
dimensiunile secţiunii, exprimate în funcţie de grosimea t, sunt următoarele:
b = 9t: h = 3t: y1 = t: y2 = 3t.
Momentul de inerţie al secţiunii este:
Iz =
t ⋅ (3t ) 3
2
3t
+ t ⋅ (3t ) ⋅ +
(9t ) ⋅ t 3 t
2
+ t ⋅ (9 t ) ⋅ =12t 4
12 2 12 2
iar modulele de rezistentă axiale sunt:
I z 12 ⋅ t 4 I z 12 ⋅ t 4
Wz1 = = = 12 ⋅ t 3 Wz2 = = = 4 ⋅ t3
y1 t y2 3t
M max 12 ⋅ 10 3 ⋅ 1300
t nec =3 = 3 = 44,25mm
12 ⋅ σ at 12 ⋅ 30
Se adoptă: t = 45 mm: b = 405 mm: h = 135 mm.
Aplicaţia 9.3 Să se verifice bara din figura 9.8, confecţionată din fontă, cu
rezistenţa admisibilă la tracţiune σat = 75 MPa şi rezistenţa admisibilă la
compresiune σac = 140 MPa. Poziţia axei neutre faţă de baza inferioară este:
300 ⋅ 5 + 200 ⋅ 20
y1 = y g = = 11 mm , iar: y2 = 30 - 11 = 19 mm.
300 + 200
Momentul de inerţie axial rezultă:
34 − 2 4
Iz = + 9 ⋅ (1,5 − 1,1) 2 − 4 ⋅ (1,9 − 1) 2 =3,617cm 4 ,
12
iar modulele de rezistenţă axială sunt:
I z 3,617 I z 3,617
Wz1 = = = 3,288 cm 4 , Wz 2 = = = 1,904 cm4 .
y1 ,
11 y2 1,9
Prin calculul de verificare (comparare a tensiunilor extreme din punctele (1) şi
(2) cu ale tensiunilor admisibile), se obţine:
M max p ⋅ l 2 1 ⋅ 8002
σ1max = = = = 24,33 MPa < σ at ,
Wz1 8Wz1 8 ⋅ 3,288 ⋅ 103
M max p ⋅ l 2 1 ⋅ 800 2
σ 2 max = = = =42,02 MPa < σ ac .
Wz 2 8Wz 2 8 ⋅ 1,904 ⋅ 10 3
Deci bara rezistă.
momentul static al suprafeţei A1, ( de sub linia BC) faţă de axa Oz, se obţine:
T ⋅ Sz
τ = τ xy = τ yx = , (9.17)
b ⋅ Iz
relaţie cunoscută sub numele de formula lui Juravski.
Din formula lui Juravski rezultă că, valoarea tensiunii tangenţiale dintr-o
anumită secţiune transversală depinde de valoarea raportului Sz/b, ceea ce înseamnă
că τxy este o funcţie de ordonata y. Pe marginea inferioară şi superioară a secţiunii
aceste tensiuni sunt nule pentru că A1 = 0.
a) Secţiunea dreptunghiulară.
În acest caz lăţimea b este constantă pe înălţimea secţiunii. Mărimile din
formula lui Juravski au valorile:
b ⋅ h3 h
Iz = ; A 1 = ( − y ) ⋅ b;
12 2
1 h
e= ⋅ ( + y );
2 2
2
b h2 b ⋅ h2 4y
Sz = A1 ⋅ e = ⋅ ( − y ) =
2
⋅ (1 − 2 ) . (9.18)
2 4 8 h
Înlocuind aceste mărimi în relaţia (9.17), se obţine:
b ⋅ h2 y2
T⋅ ⋅ (1 − 4 2 )
T⋅ S 8
2 2
h = 3 ⋅ T ⋅ (1 − 4 y ) = 3 ⋅ T ⋅ (1 − 4 y )
τ= = (9.19)
b ⋅ Iz b ⋅ h3 2 b⋅h h2 2 A h2
b⋅
12
unde s-a notat cu A = b ⋅h aria secţiunii
transversale.
Relaţia (9.19) arată că tensiunile
tangenţiale variază parabolic pe înălţimea
secţiunii. Tensiunea tangenţială maximă rezultă în
Fig. 9.10 dreptul axei neutre, pentru y = 0 şi are valoarea:
3T
τ max = . (9.20)
2A
Deci, valoarea maximă a tensiunii tangenţiale, în cazul forfecării barelor de
secţiune dreptunghiulară, este cu 50% mai mare decât valoarea obţinută prin calcul
convenţional la forfecare. (vezi § 7).
b) Secţiune circulară.
Se consideră o secţiune circulară de diametru d (fig 9.11). Pentru calculul
momentului static, se consideră un element de arie dA , de lăţime b şi înălţimea dy,
aflat la ordonata y.
Lăţimea BC a secţiunii A1 este:
d
b = 2 ⋅ sin α = d ⋅ sin α ,
2
d
iar ordonata y= ⋅ cosα ,
2
astfel că
d
dy = − ⋅ sinα ⋅ dα .
2
Aria elementară rezultă:
d2
dA = b ⋅ dy = − ⋅ sin 2 α ⋅ dα .
2
Momentul static al secţunii A1, de sub
ordonata y va fi :
α
d d2 d3
Sz = ∫ y ⋅ dA = ∫2 ⋅ α ⋅ − ⋅ α ⋅ α = ⋅ si
2
cos ( sin ) d
Fig. 9.11 A1 −α 2 12
4 64 d
rezultă valoarea tensiunii tangenţiale:
d3
T ⋅ ⋅ sin3 α
3 16 sin2 α 4 T 4y 2
τ= = = ⋅ ⋅ (1 − 2 ) . (9.21)
d4 3d 2 3 A d
d ⋅ sin α ⋅
64
Valoarea tensiunii tangenţiale maxime se obţine ca şi pentru secţiunea
dreptunghiulară pentru y = 0 şi are valoarea:
4 T
τ= ⋅ . (9.22)
3 A
Relaţia (9.21) ne arată că tensiunile tangenţiale variază tot parabolic ca în cazul
secţiunii dreptunghiulare.
Aşa cum s-a văzut la punctul 9.5 tensiunea τ poate avea două componente: τxy
şi τxz. Variaţia tensiunilor tangenţiale τxy s-a analizat, iar pentru câteva secţiuni uzuale
s-a stabilit şi distribuţia acestora în cadrul § 9.6.
Pentru studiul componentei τxz se i-a elemntul de bară de lungime dx, cu
secţiunea din figura (9.12,a), ce este izolat într-o bară solicitată la încovoiere simplă.
Prin secţiunea longitudinală 1-1 figura (9.12,a), se separă elemetul 11’2’2 de lungime
dx, figura (9.12,b), din talpa inferioară, solicitată la încovoiere simplă: T şi M fiind
pozitive.
M
Pe faţa 1-2, de dimensiuni t şi z, rezultanta tensiunilor normale σ = ⋅ y va
Iz
M M
fi: X = ∫ σ ⋅ dA = ⋅ ∫ y ⋅ dA = ⋅ S ′z , ( 9.23 )
Iz Iz
unde S’z, reprezintă momentul static al ariei haşurate, ( fig. 9.12a) faţă de axa de
încovoiere şi are expresia :
Fig. 9.12
hm t ⋅ hm
S ′z = t ⋅ z ⋅ = ⋅ z. (9.24)
2 2
Pe faţa 1’2’, conform celor precizate la demonstrarea relaţiei lui Juravski, se
obţine :
M + dM M dM
X + dX = ∫ ⋅ y ⋅ dA = ⋅ S ′z + ⋅ S ′z . ( 9.25)
A1 I z I z I z
Pe faţa 1221 acţionează tensiunile tangenţiale τxz considerate constante la
aceeaşi coordonată z, pe grosimea t. Conform dualităţii tensiunilor tangenţiale pe faţa
111’1’ vor acţiona tensiunile tangenţiale τzx, constante pe întreaga suprafaţă t⋅dx
(fig.9.12,b). Din ecuaţia de echilibru a acestui element faţă de axa Ox rezultă:
X + τzx ⋅ t ⋅ dx - (X + dx) = 0,
şi ţinând seama de relaţiile (9.23) şi (9.25) se obţine relaţia lui Juravski pentru
tensiunile τxz:
T ⋅ S ′z
τ xz = τ zx = (9.26)
t ⋅ Iz
Dacă în relaţia (9.26) se introduce expresia momentului static al unei porţiuni
din talpă de lăţime z, dată de relaţia (9.24), rezultă expresia:
T ⋅ hm
τ xz = τ zx = ⋅ z, (9.27)
2I z
valabil pentru z ∈ [0,b] , care arată că tensiunile τxz variază liniar. Sensul acestor
tensiuni este cel indicat în figura (9.12,a), unde semnul (+) s-a adoptat pentru τxz
orientat în sensul axei 0z. Pentru stabilirea semnelor trebuie reţinută regula că sensul
lui τxz şi τxy este cel al curgerii unui fluid printr-o conductă. Cum sensul lui τxz pe
inimă coincide cu sensul lui Tz, sensurile tensiunilor τxz converg către inimă pe una
din talpi (cea inferioară) şi diverg pe cealaltă (cea superioară).
Valoarea cea mai mare,
Tz ⋅ h1 ⋅ b
τ max
xz = (9.28)
2I z
se obţine la marginea inimii (pe linia 33 în figura 9.12,a).
Remarcă. Pe grosimea inimii nu pot să apară tensiuni τxz, deoarece pe
elementul dx având una din feţe formată dintr-o secţiune longitudinală pe toată
înălţimea profilului, rezultanta eforturilor normale Y este nulă şi deci nu există
tensiuni de lunecare τzx.
9.8. Distribuţia tensiunilor τ la un profil cu o singura axa de simetrie.
Centrul de încovoiere-torsiune
T ⋅ S Bz T ⋅ S Bz
τ Bi
xy =τ Ci
xy = = , (9.30)
bi ⋅ Iz g ⋅ Iz
T ⋅ S Gz T ⋅ S Gz
τ max
xy = τ xy =
G
= . (9.31)
bt ⋅ Iz g ⋅ Iz
Sensurile tensiunilor τxy şi τxz sunt arătate în figura (9.13,a). Rezultanta forţelor
elementare date de tensiunile tangenţiale τxyse aplică pe linia mediană a inimii
profilului, iar rezultantele forţelor elementare date de tensiunile tangenţiale τxzse
reduc la două forţe H, egale şi de sens contrar, ce formează un cuplu, aplicate pe
liniile mediane ale tălpilor (fig.9.13,c).
Cele trei forţe se află în acelaşi plan şi au o rezultantă RT, al cărui punct de
aplicaţie I, se află pe axa de simetrie Oz. Distanţa dintre I şi rezultanta tensiunilor
tangenţiale τxy, pe linia mediană a inimii, care determină poziţia centrului de
încovoiere sau a centrului de încovoiere-răsucire I. Se notează cu “a” distanţa de
la centrul de încovoiere-răsucire I şi marginea profilului (figura 9.13) şi se determină
din ecuaţia de momente faţă de I. Scriind momentele forţelor RT şi H faţă de centrul
de încovoiere-răsucire I, care trebuie sa fie nule :
Fig. 9.13
g
T ⋅ a + = H ⋅ hm , (9.33)
2
obţinem distanţa pînă la centrul de încovoiere I:
H g
a= ⋅ hm − . (9.34)
T 2
Folosind relaţia (9.26) şi introducând valoarea rezultantei H:
τ max
H= xz
⋅ b ⋅ t, (9.35)
2
se obţine poziţia centrului de încovoiere-răsucire :
τ max ⋅ t⋅b g
a = xz − . (9.36)
2⋅ T 2
Punctul I din planul secţiunii transversale în care se aplică rezultanta forţelor
elementare tangenţiale T din secţiune este denumit centrul de încovoiere-răsucire
sau centrul de încovoiere.
Se observă că atunci când forţele exterioare F trec prin centrul de greutate al
secţiunii, Rt nu are acelaşi suport cu T şi deci secţiunea este solicitată suplimentar şi
la răsucire, de momentul dat de RT faţă de centrul de greutate G.
Pentru ca secţiunea să fie solicitată numai la încovoiere, trebuie ca forţele
exterioare F să se găsească intr-un plan longitudinal care să conţină şi punctul I
(centrul de încovoiere-răsucire). În acest caz RT şi T sunt echilibrate deoarece au
acelasi suport şi sunt egale. Denumirea de centru de încovoiere-răsucire urmăreşte să
sugereze fie numai prezenţa încovoierii, fie absenţa răsucirii.
Un profil cornier cu aripi egale (fig.9.14,a) pentru a fi solicitat numai la
încovoiere, după axa Oz, trebuie ca forţele să fie paralele cu Oy şi să treacă prin
centrul de încovoiere-răsucire I care se afla la intersecţia liniilor mediane ale tălpilor
(tensiunile tangenţiale τ sunt paralele cu conturul şi se reduc la două forţe care sunt
Fig.9.14
concurente în I).
La profilul din figura (9.14,b), având axa de simetrie Oz, pentru a nu fi supus şi
la torsiune datorită eforturilor τ produse de T, trebuie ca planul forţelor sa conţină
centrul de incovoiere-răsucire I. Deoarece tensiunile τxz ce se dezvoltă pe inima
profilului se pot neglija, forţele tăietoare preluate de elementele 1 şi 2 satisfac relaţia:
T1 + T2 = T.
Pentru a determina valorile acestora se foloseşte condiţia:
1 1
= ,
r1 r2
care ţine seama de relaţia (9.5) şi care conduce la:
T1 I z1
= .
T2 I z 2
Din cele două relaţii se stabilesc valorile T1 şi T2 precum şi punctul de aplicaţie
al rezultantei lor care este centrul de încovoiere-răsucire I a carei poziţie este dată de
relaţia:
I z2
a= ⋅ hm ⋅ (9.37)
Iz
Aplicaţia 9.4 Să se traseze diagramele de variaţie a tensiunilor tangenţiale
pentru secţiunea din figura 9.15.
Mărimile geometrice ale secţiunii necesare sunt :
11 ⋅ 16 3 − 10 ⋅ 12 3
Iz = = 2315 cm 3 ,
12
S Az = S Dz = 0 ,
S Bz = S Cz = 11 ⋅ 2 ⋅ 7 = 154 cm 3 ,
S Gz = S Bz + 6 ⋅ 1 ⋅ 3 = 172 cm3 .
Momentele statice ale tălpilor libere vor fi (cu indice s pentru talpa din stânga:
cu indice d pentru talpa din dreapta):
Fig. 9.15
S'zs = 4 ⋅ 2 ⋅ 7 = 56 cm3 ,
S 'zd = 6 ⋅ 2 ⋅ 7 = 64 cm3 .
Pentru solicitarea de răsucire, deoarece forţa T nu trece prin centrul de
încovoiere-răsucire I, folosind relaţiile pentru caracteristicile geometrice de la profile
cu pereţi subţiri deschise se obţine:
1
3
1
( )
I dt = ⋅ ∑ b ⋅ t 3 = ⋅ 2 ⋅ 11 ⋅ 2 3 + 12 ⋅ 13 = 62,67 cm4 ,
3
I dt 62,67
W =t
d
= 31,33 cm3 ,
t max 2
I dt 62,67
W = =
t
di
= 62,67 cm3 .
ti 1
Mt 1,09 ⋅ 103
τ it = = = 16,89 MPa .
Wtd 62,67 ⋅ 103
Diagramele acestor tensiuni sunt redate în figura (9.15,c).
Fig. 9.16
capete se încarcă cu o forţă transversală P. După cum barele sunt imbinate sau nu
(prin pene, nituri, şuruburi, etc) pot să apară doua stări distincte de tensiune:
a) Barele nu sunt imbinate, astfel că ele se deformează independent una faţă
de cealaltă. Dacă forţa de frecare, dintre cele două bare, este mică şi se poate neglija,
atunci cele două suprafeţe în contact alunecă una faţă de cealaltă. Fenomenul se
numeşte lunecare longitudinală şi este cauzat de alungirea, prin încovoiere, a
fibrelor de jos ale barei superioare 1 şi scurtarea fibrelor de sus ale barei inferioare 2.
Considerând că cele două bare se deformează identic, momentul încovoietor capabil
al sistemelor de bare neîmbinate este:
b ⋅ h2
M cap = 2 ⋅ σ a ⋅ Wz = .
3
b) Barele sunt îmbinate, astfel că ele lucrează ca o singură bară compusă
solicitată la încovoiere. În acest caz îmbinările împiedică lunecarea longitudinală (fig
.9.16,c). Bara compusă rigidizată este mai rezistentă decât ansamblul celor două bare
nerigidizate şi în acest caz momentul încovoietor capabil este:
b ⋅ (2h )
2
2b ⋅ h 2
M cap = σ a ⋅ Wz = σ a ⋅ = σa .
6 3
Rezultă că, prin utilizarea barelor suprapuse, ce au lunecarea longitudinală
impiedicată, se obţin bare mai rezistente. În tehnică se utilizează frecvent bare
compuse (cu inima plină, realizate prin sudură,
nituire, etc.). În funcţie de mărimea
momentului încovoietor, pentru construcţiile
metalice se adoptă, de obicei, următoarele
soluţii:
- se utilizează profile laminate pentru
momente încovoietoare relativ mici
Fig. 9.17 (I sau [ ] ) :
- se utilizează bare compuse din platbenzi şi profile laminate pentru valori
intermediare ale momentului încovoietor (fig.9.17,a):
- se utilizează grinzi cu zăbrele pentru momente încovoietoare foarte mari
(fig.9.17,b).
Calculul barelor cu secţiuni transversale compuse presupune rezolvarea a două
probleme de rezistenţă:
a) Dimensionarea secţiunii barei numai la încovoiere pură, astfel ca bara
compusă să reziste la momentul încovoietor maxim (de obicei se adoptă forma şi
dimensiunile secţiunii transversale şi apoi se verifică).
b) Dimensionarea îmbinării dintre elementele compuse, astfel încât să se
asigure rezistenţa îmbinărilor la lunecare longitudinală. Pentru a face calculul de
rezistenţă al elementelor de îmbinare se consideră bara compusă din două elemente
identice (fig.9.16). Lunecarea relativă a celor două elemente suprapuse, în planul AB,
este datorată tensiunilor tangenţiale, ce apar în acest plan. Forţa produsă de tensiunile
tangenţiale τyx, pe o distanţă elementară dx, numită forţa de lunecare elementară
este:
dN L = τ yx ⋅ b ⋅ dx ,
unde:
τyx rezultă din relaţia lui Juravski (9.17), iar b este lăţimea barei în planul de
lunecare. Înlocuind valoarea lui τyx se obţine:
T ⋅ Sz T ⋅ Sz
dN L = ⋅ b ⋅ dx = ⋅ dx.
b ⋅ Iz Iz
Pe o lungime L de bară, forţa de lunecare este:
T⋅Sz
N L = ∫ dN L = ∫ ⋅ dx. (9.38)
L L Iz
Dacă bara are secţiunea constantă:
Sz S
NL = ⋅ ∫ T ⋅ dx = z ⋅ Ω T ,
Iz L Iz
unde:
Ω = ∫ T ⋅ dx , este suprafaţa diagramei forţei tăietoare de pe lungimea L.
L
Pentru orice secţiune compusă din mai multe elemente se pune totdeauna
problema lunecării longitudinale şi a împiedicării ei. La barele din lemn împiedicarea
lunecării longitudinale se poate realiza prin pene transversale (fig.9.16,c) sau prin
încleiere. La barele metalice se pot realiza secţiuni compuse împiedicând lunecarea
Fig. 9.18
longitudinală prin nituire, sudură sau prin şuruburi (fig. 9.18).
Calculul de rezistenţă al îmbinărilor, se face din condiţia ca rezistenţa
elementelor de îmbinare să fie mai mare sau cel mult egală cu forţa de lunecare
longitudinală R [ ≥ N L , astfel:
Pentru cazul în care grosimea cordonului de sudură rezultă mult mai mic decât
grosimea sudurii standardizate (care este în funcţie de grosimea minimă a
platbandelor de sudat) se adoptă sudura pe porţiuni (fig.9.18.c) şi relaţia (9.37)
Sz
devine: 2τ as ⋅ a ⋅ L s ≥ ⋅ ∫ T ⋅ dx .
Iz e
În această relaţie se înlocuieşte a cu grosimea sudurii standardizate şi se obţine
lungimea sudurii necesare Lsnec. Pasul e la care se execută: la lungimea sudurii
calculată Lsnec , se adaugă de două ori grosimea sudurii, deoarece începutul şi sfârşitul
sudurii nu au aceleaşi caracteristici mecanice ca cele teoretice luate în calcul.
L s = L s,nec + 2a . (9.45)
L
Fig. 9.19 Sz Sz 2
L
a≥ ⋅ ∫ TL ⋅ dx = 2 ⋅ ⋅∫q ⋅ −
2I z ⋅ π ⋅ τ as ⋅ L L 2I z ⋅ τ as 0 2
3280 ⋅ 103 ⋅ 1700 ⋅ 2500
= = 6,32 mm;
275680 ⋅ 104 ⋅ 100 ⋅ 8
Deoarece grosimea cusăturii a, reieşită din calcul este mult mai mică decât cea
corespunzatoare din STAS (a=10 mm) se adoptă a =10 mm şi pasul e = 1250 mm şi
se face calculul pentru sudura pe porţiuni (relaţia 9.30):
Sz
I z ∫e
2τ as ⋅ a ⋅ L s ≥ ⋅ T ⋅ dx ,
Sz 1 L L
2 τ as ⋅ a ⋅ L s ≥ ⋅ ⋅q ⋅ ⋅ ,
Iz 2 2 2
iar lungimea sudurii va fi:
Sz L2 3280 ⋅ 103 ⋅ 1700 ⋅ 25002
L snec ≥ ⋅q⋅ = = 579,8mm.
2 ⋅ τ as ⋅ I z 8 16 ⋅ 100 ⋅ 10 ⋅ 375680 ⋅ 1049
Se adoptă sudura pe porţiuni cu pasul e = 1250 mm şi lungimea cusăturii
Ls= Lsnec + 2a = 600 mm (fig.9.19).
Aplicaţia 9.6 Să se traseze diagramele de variaţie a tensiunilor în secţiunea
periculoasă pentru bara din figura 9.20 şi să se dimensioneze sudura ştiind că
τas= 80 MPa.
Marimile geometrice ale secţiunii sunt:
6 ⋅ 9,63 5,4 ⋅ 83
Iz = − = 212cm 4 ,
12 12
Fig. 9.20
Iz 212
Wz = = = 44,17cm3 ,
y max 4,8
S z1 = 0 ,
S z 2 = S z 3 = 6 ⋅ 0,8 ⋅ 4,4 = 2112
, cm3 ,
T ⋅ S z 2 24 ⋅ 103 ⋅ 2112
, ⋅ 103
τ 2 xy = = = 3,985 MPa;
b2 ⋅ I z 60 ⋅ 212 ⋅ 104
T ⋅ S z 3 24 ⋅ 103 ⋅ 2112
, ⋅ 103
τ 3xy = = = 39,85 MPa ,
b3 ⋅ I z 6 ⋅ 212 ⋅ 104
Deoarece grosimea sudurii este mult mai mică decât cea standardizată
( a = 6 mm ), se dimensionează sudura pe porţiuni alegând pasul e = L/2 = 125 mm, cu
relaţia (9.30):
S z2
I z ∫e
2 ⋅ τ as ⋅ a ⋅ L s ≥ ⋅ T ⋅ dx
sau
Sz ⋅ ΩT 2,12 ⋅ 103 ⋅ 24 ⋅ 103 ⋅ 125
L snec ≥ e
= = 3113
, mm
2 ⋅ τ as ⋅ a ⋅ I z 2 ⋅ 6 ⋅ 80 ⋅ 212 ⋅ 104
Se adoptă Ls =Lsnec+ 2a = 43 mm.
Deci, pentru bara dată se fac două cusături la capete de Ls = 43 mm.
Pentru alte moduri de încărcare, legea de variaţie a diametrului barei este dată
de relaţia:
π ⋅ d3 M i
= ,
32 σa
sau:
32 ⋅ M i
d= 3 . (9.49)
π ⋅ σa
b ⋅ h2 Mi
se obţine: = .
6 σa
Fig. 9.22
Dacă se menţine constantă lăţimea b, atunci înălţimea h, a secţiunii rezultă
din relaţia:
P⋅x
h= . (9.50)
b ⋅ σa
Deci, în acest caz bara trebuie sa aibă înălţimea după o variaţie parabolică
(fig.9.22.b).
Dacă se menţine constantă înălţimea h, rezultă:
6⋅P⋅x
b= , (9.51)
h2 ⋅ σ a
iar bara trebuie să aibă lăţimea variabilă liniar (formă triunghiulară, fig.9.22,c). În
practică, o astfel de bară se realizează din fâşii de lăţime b0 care se pun una peste alta,
rezultând bara cunoscută sub numele de arcul în foi.
Lăţimea bo se calculează din condiţia de rezistenţă la forfecare a capătului
barei:
3 T 3 T
A nec = ⋅ sau b 0 = ⋅ .
2 τa 2 τa ⋅ h
Solicitarea produsă de forţe care se află într-un plan longitudinal central, dar
nu principal de inerţie, se numeşte încovoiere oblică (fig.9.23).
Se consideră o secţiune transversală oarecare
dintr-o bară (grindă) solicitată la încovoiere oblică şi se
raportează la axele ei principale de inertie 0y şi 0z
(fig.9.24). Momentul încovoietor poate fi reprezentat
printr-un vector înclinat cu unghiul α faţă de una din
Fig. 9.23
axele principale de inerţie a secţiunii transversale.
În cazul încovoierii oblice este recomandabil să se traseze o singură diagramă
de momente încovoietoare, cea corespunzătoare forţelor aplicate. Momentul
încovoietor calculat formează acelaşi unghi α cu o axa principală ca şi planul forţelor
cu cealaltă axă principală centrală de inerţie.
Relaţia lui Navier nu poate fi aplicată direct deoarece momentul încovoietor
este dirijat după o direcţie oarecare şi nu se realizează cea de a doua ecuaţie de
echivalenţă (9.3). Ca urmare este necesară descompunerea momentului încovoietor în
componente orientate în lungul axelor principale centrale de inerţie.
M z = M ⋅ cos α şi M y = M ⋅ sin α .
Relaţia lui Navier este aplicabilă faţă de aceste componente şi în dreptul unui
punct oarecare M, de coordonate y şi z, de pe suprafaţa transversală a secţiunii,
fiecare componentă a momentului încovoietor produce câte o tensiune normală: σ1 şi
σ2. Pentru momentul încovoietor admis în primul cadran al secţiunii transversale
tensiunile sunt de semne contrare şi anume:
Mz M
σ, = ⋅ y , σ ,, = − y ⋅ z .
Iz Iy
Fig. 9.24 Mz My
σ = σ' + σ" = ⋅y− ⋅z
Iz Iy
. (9.52)
În funcţie de semnul coordonatelor punctului M, componentele tensiunilor σ’ şi
σ’’ vor rezulta pozitive sau negative. Punctul cel mai solicitat se află în cadranul în
care cele două componente au acelaşi semn. Prin anularea expresiei de sus se obţine
ecuaţia axei neutre:
Mz My
⋅y− ⋅ z= 0. (9.53)
Iz Iy
Se adoptă p cap = 11 kN / m .
Deoarece s-a ales o valoare mai mare decât cea calculată se face calculul de
verificare:
σ max ≤ 1,05 ⋅ σ a ,
pentru că:
2a 3 a3
Wz = şi Wy =
3 3
iar:
a=3
3M z + 6M y
=3
(3 ⋅ 2,419 + 6 ⋅ 3,45) ⋅ 106 = 45,34 mm .
2 2 ⋅ 150
Se adoptă: a = 45 mm.
Fig .9.26
9.13.Tensiuni în bare curbe plane
Dacă bara este de mare curbură (R < 5⋅h) este necesar să se stabilească o
nouă relaţie pentru tensiunile normale. În acest scop se consideră elementul de bară
din figura (9.27,b). Pe acesta se definesc elementele geometrice specifice.
Sub acţiunea momentului încovoietor se admite valabilă ipoteza lui Bernoulli
(a secţiunilor plane) şi deci secţiunea plană 1’2’ se roteşte cu unghiul ∆dϕ în nouă
poziţie, rămanând tot plană.
Din toate fibrele din planul axei barei numai fibra 00’ îsi păstrează lungimea iniţială,
ds = r ⋅ dϕ; fibrele inferioare se alungesc, iar cele superioare se scurtează. Această
fibră (00’) se numeste axa neutră. O fibră AA’, aflată la ordonata y în raport cu axa
neutră se va alungi cu:
A' A' ' = ∆ds = y ⋅ ∆dϕ .
Alungirea specifică a fibrei este:
A' A' ' y ∆ dϕ
ε= = ⋅
AA' (r − y ) dϕ
Tensiunea normală, în dreptul fibrei A’A’’, conform legii lui Hooke va fi:
y ∆ dϕ
σ=ε⋅E= ⋅ ⋅ E. (9.55)
(r − y ) dϕ
Întrucât mărimile dϕ , ∆dϕ şi E sunt constante (pentru secţiunea transversală
şi pentru material), din relaţia (9.55) rezultă că tensiunile normale variază hiperbolic
pe înălţimea secţiunii.
În condiţia când în secţiunea transversală acţionează numai momentul
înconvoietor (încovoiere pură), ecuaţiile de echivalenţă pentru secţiunea din 0 şi
respectiv 0’ sunt:
∫ σ ⋅ dA = 0 şi ∫ y ⋅ (σ ⋅ dA ) = M . (9.55,a)
A A
∫ y ⋅ dA = e ⋅ A = S z ,
A
în care e = - y, este excentricitatea axei neutre 00’ faţă de axa barei GG’.
Drept urmare:
E ⋅ ∆ dϕ E ⋅ ∆ dϕ M
M= ⋅ A ⋅ e sau = .
dϕ dϕ A⋅e
Ţinând seama de aceasta în relaţia (9.55) se obţine ecuaţia tensiunilor normale
pentru barele de mare curbură solicitate la încovoiere pură:
M y
σ= ⋅ , (9.57)
A⋅e r − y
care este ecuaţia unei hiperbole.
Tensiunile maxime din fibrele extreme (1 -pe fibra interioară şi 2 -pe fibra
exterioară) rezultă prin particularizarea relaţiei (9.57): y = y1, r - y = r - y1= R1 şi
respectiv y = - y2 şi r - y = r + y2 = R2 astfel că:
M y1 M y2
σ1 = ⋅ , σ2 = − ⋅ . (9.58,a)
A ⋅ e R1 A ⋅ e R2
Dacă în secţiunea barei acţionează atât momentul încovoietor cât şi forţa
normală variaţia tensiunilor normale pe secţiune rezultă din suprapunerea efectelor
date de relaţiile (6.1) şi (9.57), adică:
N M y
σ= + ⋅ , (9.58)
A A⋅e r − y
iar tensiunile extreme, din fibra interioară şi exterioară, sunt date de relaţiile:
N M y1
σ1 = + ⋅ ,
A A ⋅ e R1
(9.59)
N M y2
σ2 = − ⋅ .
A A ⋅ e R2
La barele curbe fibra neutră nu coincide cu axa barei, ci totdeauna este către
interiorul acesteia, la distanţa e de axa barei. Fibra neutră este definită prin raza r,
sau prin excentricitatea e. Între raza de curbură a barei R, raza fibrei neutre r şi
excentricitatea e, există relaţia:
r = R - e sau e = R - r. (9.60)
Folosind schimbarea de variabilă v = r - y, respectiv y = r - v şi înlocuind în
relaţia (9.56) se obţine:
y ⋅ dA r−v dA
∫ =∫ ⋅ dA = r ⋅ ∫ − ∫ dA = 0 .
A r − y v A v A
Fig.9.28
2R + 4R 2 − d 2
r= , (9.63)
4
- pentru secţiunea trapez isoscel:
h B−h
r= ⋅ . (9.64)
2 R2
(B ⋅ R 2 − b ⋅ R 1 ) ⋅ ln − (B − b ) ⋅ h
R1
- pentru secţiunea dublu T:
b1 ⋅ h1 + b 2 ⋅ h 2 + b 3 ⋅ h 3 n bi ⋅ hi
r= =∑ . (9.65)
R2 R3 R 4 i =1 R i +1
b 1 ⋅ ln + b 2 ⋅ ln + b 3 ⋅ ln b i ⋅ ln
R1 R2 R3 Ri
1 1 1 y G y G2 A I
⋅∫
≅ ⋅ ∫ 1 + + 2 ⋅ dA = + zc3 .
R A y R A R R R R
1+ G
R
Termenul al doilea reprezintă momentul static al secţiunii faţă de axa centrală
şi este nul. Înlocuind în formula lui r, rezultă:
A A ⋅ R3
r≅ = .
A I zc A ⋅ R 2 + I zc
+
R R3
Excentricitatea axei neutre se obţine:
A ⋅ R3 R ⋅ I zc
e=R−r=R− = .
A ⋅ R 2 + I zc A ⋅ R 2 + I zc
Întrucât valoarea momentului de inerţie axial faţă de axa centrală Izc, este
neglijabil faţă de valoarea A⋅R2, expresia excentricităţii va fi:
I
e ≅ zc . (9.66)
A⋅R
Aplicaţia 9.9 Să se traseze diagramele de variaţie a tensiunilor pentru
secţiunea periculoasă a barei curbe din figura 9.29, dacă: h1=150 mm: h2=200 mm:
Fig. 9.29
h3=150 mm: b1=300mm: b2=100 mm: b3=200 mm.
Rezolvare: Din figură se obţin R1 = 100 mm: R2 = 250 mm: R3 = 450 mm:
R4=600 mm.
Ordonata centrului de greutate este:
yG =
∑ y i ⋅ A i = − 20 ⋅ 10 ⋅ 17,5 ⋅ −20 ⋅ 15 ⋅ 35 = −14,74 cm ,
∑ Ai 30 ⋅ 15 + 20 ⋅ 10 + 20 ⋅ 15
∑b i ⋅ hi
950
r= 1
= = 24,28 cm ,
n
R i +1 25 45 60
∑b i ⋅ ln
Ri
30 ⋅ ln + 10 ⋅ ln + 20 ⋅ ln
10 25 45
i
R = R 1 + y G + 7,5 = 32,24 cm ,
y1 = r − R 1 = 24,28 − 10 = 14,28 cm ,
y 2 = R 4 − r = 60 − 24,28 = 35,72 cm .
Tensiunile în punctele extreme ale secţiunii periculoase sunt:
N M y1 800 ⋅ 103 800 ⋅ 103 ⋅ 103 142,8
σ1 = + ⋅ = + ⋅ =
A A ⋅ e R 1 950 ⋅ 102 950 ⋅ 102 ⋅ 79,6 100
= 8,42 + 1511
, = 159,5 MPa ,
8 ⋅ 63 4 ⋅ 2 3
Iz = − = 141,33 cm4 ,
12 12
Iz 141,33
e= = = 0,12 cm ,
A ⋅ R 40 ⋅ 30
Fig. 9.30
r = R − e = 30 − 0,12 = 29,88 cm ,
R 1 = R − 3 = 27 cm ,
R 2 = R + 3 = 33 cm ,
y1 = r − R 1 = 29,88 − 27 = 2,88 cm , y 2 = R 2 − r = 33 − 29,88 = 3,12 cm .
Din relaţia:
N M i y1 P 2 P ⋅ R y1
σa ≥ + ⋅ = + ⋅ ,
A A ⋅ e R1 A A ⋅ e R1
se obţine sarcina capabilă :
σa σ ⋅ A ⋅ e ⋅ R1
Pcap = = a =
1 2R ⋅ y 1 e ⋅ R 1 + 2R ⋅ y 1
+
A A ⋅ e ⋅ R1 Se aoptă: Pcap= 11 kN.
150 ⋅ 40 ⋅ 10 2 ⋅ 1,2 ⋅ 270
= = 1,104 ⋅ 10 4 N.
1,2 ⋅ 270 + 2 ⋅ 300 ⋅ 28,8
Fig. 9.32
acţiunea momentului încovoietor M, cele două secţiuni marginale se rotesc
(fig.9.32,c). Se notează cu r, distanţa de la centrul de curbură la axa neutră, a cărei
poziţie urmează să fie determinată.
Se consideră câte o fibră oarecare în fiecare material la ordonatele y1 şi
respectiv y2, de axa neutră. Prin solicitarea la încovoiere aceste fibre se alungesc.
Considerând secţiunile transversale plane şi după deformare, conform ipotezei lui
Bernoulli se obţine:
ε 1 ⋅ dx ε 2 ⋅ dx dx y y2
= = , sau ε 1 = 1 şi ε 2 = .
y1 y2 r r r
∫ σ ⋅ dA = 0; ∫ σ ⋅ z ⋅ dA = 0; ∫ σ ⋅ y ⋅ dA = M . (9.68)
A A A
∫ σ 1 ⋅ dA + ∫ σ 2 ⋅ dA = 0, sau E 1 ⋅ ∫ y 1 ⋅ dA + E 2 ⋅ ∫ y 2 ⋅ dA = 0 ,
A1 A2 A1 A2
sau: E1 ⋅ S 1 + E 2 ⋅ S 2 = 0.
În cazul general al mai multor materiale se poate scrie:
n
∑ Ei ⋅ Si =0 (9.69)
i =1
axa neutră. Relaţia (9.69) determină poziţia axei neutre. Dacă se notează cu e1, e2,..en,
distanţele de la o dreaptă arbitrară de referinţă la centrele de greutate ale suprafeţelor
de arie A1, A2, ..An, atunci din (9.69) rezultă:
n
n ∑ Ei ⋅ A i ⋅ ei
∑ E i ⋅ A i ⋅ (e i − e) = 0, sau e = i =1
n
. (9.70)
i =1
∑ Ei ⋅ Ai
i =1
Ecuaţia a doua (9.68) este satisfăcută deoarece s-a facut ipoteza că axa Oy este
axa de simetrie a secţiunii transversale.
Din relaţia a treia (9.68) se obţine:
E1 2 E 2 E ⋅ I + E2 ⋅ I 2
M= ⋅ ∫ y 1 ⋅dA + 2 ⋅ ∫ y 2 ⋅ dA = 1 1 ,
r A1 r A2 r
unde: Ii este momentul de inerţie al unei suprafeţe oarecare i, faţă de axa neutră.
n
Numitorul ∑ Ei ⋅ I i , constituie rigiditatea la încovoiere a barelor de secţiune
i =1
neomogenă.
Prin înlocuirea în relaţiile (9.67) se obţin expresiile tensiunilor:
E1 ⋅ M ⋅ y 1 E2 ⋅ M ⋅ y 2
σ1 = n
şi σ2 = n
. (9.72)
∑ Ei ⋅ I i ∑ Ei ⋅ Ii
i =1 i =1
e=
∑E ⋅A ⋅ yi i i
=
12 ⋅ 103 ⋅ 50 ⋅ 80 ⋅ 40 + 2,1 ⋅ 105 ⋅ 50 ⋅ 10 ⋅ 85
= 70,88 mm .
∑E ⋅A i i 12 ⋅ 103 ⋅ 50 ⋅ 80 + 2,1 ⋅ 105 ⋅ 50 ⋅ 10
3 50 ⋅ 80
3
∑ i i
E ⋅ I = 12 ⋅ 10 ⋅
12
+ 50 ⋅ 80 ⋅ 30,88 2 +
50 ⋅ 10 3 2
+ 2,1 ⋅ 105 ⋅ + 50 ⋅ 10 ⋅ (85 − 70,88) = 9,317 ⋅ 1010 Nmm 2 .
12
σ 2 OL = = = 4111
, MPa ,
∑ Ei ⋅ Ii 9,317 ⋅ 1010
E OL ⋅ M i max ⋅ y 2 2,1 ⋅ 10 ⋅ 2 ⋅ 10 ⋅ 1000 ⋅ (90 − 70,88)
5 3
Fig.9.34
Momentul încovoietor care solicită bara Mi : σa ⋅Wz , are o valoare suficent de
mare pentru a produce şi deformaţii plastice. Datorită faptului că secţiunea este
simetrică faţă de axa Oy, axa neutră a secţiunii este perpendiculară pe planul forţelor
şi poziţia ei trebuie determinată.
Axa neutră împarte secţiunea în două zone, una intinsă (A1) şi alta comprimată
(A2). Ca şi la încovoierea liniar - elastică, se verifică ipoteza lui Bernoulli: secţiunile
plane şi normale pe axa barei înainte de deformare rămân plane şi normale pe axa
barei şi după aplicarea sarcinilor. Deci, se poate exprima alungirea specifică, a unei
fibre oarecare, situată la ordonata y, în funcţie de raza de curbură r, astfel:
y
ε= . (9.75)
r
Tensiunea normală, produsă de momentul încovoietor, este funcţie de alungirea
specifică şi se poate exprima astfel:
1
σ = f (ε ) = ⋅ f (y ) . (9.76)
r
Relaţia (9.76) ne arată că tensiunile normale la încovoiere sunt repartizate pe
înălţimea secţiunii, după o lege asemănătoare cu cea exprimată de curba
caracteristică a materialului.
- Din ecuaţia de echivalenţă a proiecţiilor eforturilor elementare σ⋅dA pe axa
longitudinală a barei,
∫A σ ⋅ dA = 0, (9.77)
Fig. 9.36
- Din ecuaţia de echivalenţă a momentelor forţelor elementare faţă de axa
neutră Oz, se obţine relaţia dintre tensiunile normale σ şi momentul încovoietor Mi:
M i = ∫ σ ⋅ y ⋅ dA . (9.78)
A
Dacă notăm cu A1P şi A2P - ariile suprafeţelor marginale solicitate plastic, iar
cu Se - momentul static al zonei centrale, solicitată elastic, faţă de axa neutră se
obţine:
S e + y c ⋅ (A 1p + A 2p ) = 0 (9.81)
sau:
M i = σ c ⋅ (We + S p ), (9.83)
5
S p = A ⋅ e = 30 ⋅ 5 ⋅ + 3,75 + 4 ⋅
3,752
+ 4⋅
(2 − 3,75) + 20 ⋅ 5 ⋅ 5 + 20 − 3,75 =
2
2 2 2 2
= 3369 cm.3
Fig. 9.37
ML
Din condiţia M max = , scrisă astfel :
c
L2 σ c ⋅ S p
q⋅ = ,
8 c
se obţine sarcina capabilă la starea limită:
8 ⋅ σ c ⋅ Sp 8 ⋅ 240 ⋅ 3369 ⋅ 103 N
q cp = = = 449,2 .
c ⋅ L2 1,6 ⋅ 3000 2
mm
Se adoptă: qcp = 450 kN/m.
deci se obţine o creştere a sarcinii capabile cu 38,5 % prin metoda stării limită faţă de
metoda rezistenţelor admisibile
Aplicaţia 9.13 Pentru bara din figura 9.38, se cere să se determine zona
solicitată plastic în secţiunea periculoasă pentru: σc = 250 MPa şi L = 2m.
M i = σ c ⋅ (We + S p ) .
1 ⋅ (2 y c )
2
2 y c2
We = = ,
6 3
2y2 σ
Mi = σc ⋅
3
(
+ 84 − y 2c = c ⋅ 252 − y c2 ,
3
)
Fig. 9.38
3M i
252 − y c = ,
c
3M i 3 ⋅ 40 ⋅ 10 3 ⋅ 200
y c = ± 252 − = 252 − = ±3,464 cm ,
σc 4 ⋅ 250 ⋅ 102
yc =± 34,64 cm.
Observaţie: Deoarece yc< 40 mm ipoteza adoptată este corectă.
Pentru determinarea abscisei xp, de la care începe zona plastică, se pune
condiţia: Mx= σc⋅Wz, unde:
1 4 ⋅ 12 3 3 ⋅ 83
Wz = ⋅ − = 74,67cm ,
3
6 12 12
P ⋅ xp
Mx = ,
2
de unde rezultă:
2 ⋅ σ c ⋅ Wz 2 ⋅ 240 ⋅ 74,67 ⋅ 103
xp = = = 896 mm .
P 40 ⋅ 103
Secţiunea solicitată plastic este reprezentată în figura 9.39.
Fig. 9.39
10. SOLICITĂRI COMPUSE
10.1. Noţiuni introductive
Până acum s-au studiat solicitările simple ale (ER). În practica inginerească
sunt frecvente cazurile când sunt prezente simultan două sau mai multe solicitări
simple. Prezenţa simultană în secţiunea unui element de rezistenţă a două sau
mai multor eforturi produce o solicitare compusă.
În cazul solicitărilor compuse fiecare efort va produce în secţiune câte o
tensiune, respectiv deformaţie, mărimi ce se pot calcula cu formulele învaţate la
solicitările simple. Se pune însă problema însumării acestor tensiuni respectiv
deformaţii şi stabilirii pentru aceste cazuri, a stării limită.
În decursul timpului, rezistenţa materialelor s-a străduit să dea un răspuns la
această întrebare care să poată fi confirmată de practică. Acest răspuns nu este univoc
şi aceasta se va vedea în continuare.
σp σp σ p2 1+ ν 2
σ max ≤ σ p ; ε p = ; τp = ; U 1p = ; U 1fp = ⋅ σp . (10.1)
E 2 2E 3E
Starea spaţială de tensiune dintr-un punct al ER poate fi echivalată, prin
ipoteză, cu o stare monoaxială de tensiune. Echivalarea se face utilizând un criteriu
din cele cinci. Acest lucru poate fi sintetizat prin figura de mai jos:
Dacă se cunoaste starea limită la solicitarea de întindere sau compresiune se
pot enunţa cele cinci teorii de rezistenţă clasice prin care se stabilesc condiţiile în care
se atinge starea limită într-un punct al unui element de rezistenţă solicitat spaţial.
Verificarea stării limită se face determinând, pentru o stare de tensiune critică dintr-
un punct, pe baza ipotezei de rezistenţă admisă, a unei tensiuni convenţionale, numită
tensiune echivalentă, care trebuie să satisfacă relaţia:
σ ech ≤ σ L . (10.2)
Fig. 10.1
Inegalitatea aceasta poate fi scrisă la limită şi sub forma de egalitate:
σL
σ ech = , (10.3)
c
unde, c > 1 este coeficientul de siguranţă corespunzător.
Întrucât tensiunea echivalentă este funcţie de starea de tensiune dinr-un punct
al ER, iar starea limită depinde prin coeficientul de siguranţă de starea reală de
tensiune (σ1, σ2, σ3) rezultă că starea limită se poate exprima printr-o functie:
S(σ1, σ2, σ3) = 0 (10.4)
ce reprezintă o suprafaţă în sistemul de axe (σ1, σ2, σ3). Astfel, starea de tensiune
dintr-un punct al ER se poate reprezenta printr-un punct în sistemul (Oσ1, σ2, σ3).
Coordonatele punctului sunt, în acest caz tensiunile σ1, σ2 şi σ3 adică tensiunile
principale din punctul respectiv al ER.
Dacă punctul P(σ1, σ2, σ3) se află în interiorul suprafeţei (10.4), respectiv
starea de tensiune este inferioară stării limită, se spune ca ER “rezistă”, iar dacă este
situat în exteriorul suprafeţei (10.4) este o stare de tensiune periculoasă (nu
rezistă).
În funcţie de cei cinci parametri aleşi pentru atingerea stării limită avem cinci
teorii (ipoteze) de rezistenţă.
10.4.1 Teoria tensiunii normale maxime
Fig. 10.2
− σ Lc ≤ σ 1 ≤ σ Lt ,
− σ Lc ≤ σ 2 ≤ σ Lt , (10.5)
− σ Lc ≤ σ 3 ≤ σ Lt ,
care se pot reprezenta printr-un cub pentru starea spaţială (fig.10.2,a) sau un pătrat
pentru starea plană de tensiune (fig.10.2,b).
Dacă σ Lt ≠ σ Lc , originea sistemului ale axe nu se află în centrul cubului
(respectiv al pătratului).
Această teorie nu corespunde complet realităţii deoarece pentru starea de
compresiune tridimensională ( σ 1 = σ 2 = σ 3 = − σ L ), pentru care corpul nu poate fi
{
σ ech = max σ 1 ; σ 2 ; σ 3 }≤σ L . (10.6)
− σ LC ≤ σ 2 − ν ⋅ ( σ 3 + σ 1 ) ≤ σ Lt , (10.7)
Fig. 10.3
− σ LC ≤ σ 3 − ν ⋅ ( σ 1 + σ 2 ) ≤ σ Lt .
Relaţiile (10.7) exprimă suprafaţa limită care este în acest caz, un paralelipiped
înclinat (fig.10.3,a). Pentru starea plană de tensiune se obţine rombul din figura
(10.3,b), ce rezultă din secţionarea paralelipipedului cu planul σ3= 0.
Unghiul α, cu care sunt înclinate laturile rombului, de la teoria a II-a faţă de
pătratul ce reprezintă prima teorie este dat de relaţia:
α= arctg(ν)
Această teorie are aproape aceleaşi deficienţe ca şi prima. De aceea se poate
aplica, cu bune rezultate la materiale casante, ca o ipoteză de smulgere.
Tensiunea echivalentă, în acest caz pentru starea spaţială se exprimă prin
relaţia:
σ 1 − ν ⋅ ( σ 2 + σ 3 )
σ ech = max ≤ σL (10.8)
σ 3 − ν ⋅ ( σ 1 + σ 2 )
A fost formulată de Coulomb şi conform aceste teorii starea limită apare prin
lunecări în planul în care acţionează tensiunea tangenţială maximă. Sub forma actuală
a fost reformulată de Tresca. Conform acestei teorii starea limită într-un punct al
unui ER se atinge atunci când tensiunea tangenţială maximă ajunge sa fie egală
cu valoarea tensiunii tangenţiale ( L) de la solicitarea de întindere sau
compresiune simplă.
Aceasta teorie se poate exprima prin:
σL
τ max ≤ ,
2
condiţie ce este îndeplinită de:
− τL ≤ τ1 ≤ τL ;
− τL ≤ τ2 ≤ τL ;
− τ3 ≤ τ3 ≤ τL .
σ2 − σ3 σ − σ3 σ − σ2
Ţinând seama că τ 1 = ± ;τ2 = ± 1 şi τ 3 = ± 1 se
2 2 2
obţine:
− σ L ≤ σ1 − σ 2 ≤ σL ;
− σL ≤ σ 1 − σ3 ≤ σL ; (10.9)
− σL ≤ σ 2 − σ3 ≤ σL .
Fig. 10.4
dar nu corespunde cu realitatea pentru întinderea uniformă triaxială.
Starea plană, ce este o secţiune cu planul σ 3 = 0 (fig. 10.4) este reprezentată
σL σ
σ 1 = − σ 2 = τ max , este reprezentată de punctul K de coordonate şi − L .
2 2
Această teorie a fost verificată experimental şi s-a constatat că ea corespunde
cu realitatea cu excepţia stării de tensiune apropiată de întindere triaxială, când
datorită faptului ca tensiunile tangenţiale sunt mici, nu se produc lunecări.
Nici teoria a - III-a nu este perfectă pentru că:
a) nu ţine seama de influenţa tensiunii normale în planul de lunecare;
b) nu ţine seama de rezistenţa diferită a materialelor la întindere şi
compresiune;
c) neglijează efectul tensiunii intermediare (în calcul se iau numai două
tensiuni principale).
Condiţia de rezistenţă pentru această teorie, se exprimă prin relaţia:
σ ech { }
= max ( σ 1 − σ 2 ); ( σ 1 − σ 3 ); ( σ 2 − σ 3 ) ≤ σ L .
σ ech = σ 1 − σ 3 ≤ σ L , (10.10)
σ 12 + σ 22 + σ 23 − 2 ⋅ ν ⋅ ( σ 1 ⋅ σ 2 + σ 2 ⋅ σ 3 + σ 3 ⋅ σ 1 ) ≤ σ L2
, (10.11)
relaţie ce exprimă un elipsoid.
este de smulgere. Este utilizată numai pentru stări de tensiune apropiate de starea
σ1 + σ 2 + σ 3
triaxială de întindere: ( > 0 ).
3
Tensiunea echivalentă, în acest caz, se exprimă cu relaţia:
σ ech = σ 12 + σ 22 + σ 23 − 2 ⋅ ν ⋅ ( σ 1 ⋅ σ 2 + σ 2 ⋅ σ 3 + σ 3 ⋅ σ 1 ) ≤ σ L . (10.12)
Fig. 10.6
σ 12 + σ 22 + σ 23 − σ 1 ⋅ σ 2 − σ 2 ⋅ σ 3 − σ 3 ⋅ σ 1 ≤ σ L2 . (10.13)
Relaţia (10.15) reprezintă un cilindru deschis la ambele capete, având ca axă
bisectoarea σ 1 = σ 2 = σ 3 (fig.10.6,a)
Secţiunea normală la axa cilindrului este un cerc, iar secţiunea făcută cu planul
σ3=0, corespunzătoare stării plane de tensiune, este o elipsă circumscrisă hexagonului
neregulat de la teoria a III-a, fig. 10.6b.
Tensiunea echivalentă în acest caz se exprimă cu formula:
σ ech = σ 21 + σ 22 + σ 23 − σ 1 ⋅ σ 2 − σ 2 ⋅ σ 3 − σ 3 ⋅ σ 1 ) ≤ σ L . (10.14)
Fig. 10.7
{ }
I ) σ ech = max σ 1 ; σ 2 ≤ σ L ;
III) σ ech = σ 1 − σ 2 ≤ σ L ;
IV ) σ ech = σ 12 + σ 22 − 2ν ⋅ σ 1 ⋅ σ 2 ≤ σ L ;
V ) σ ech = σ 12 + σ 22 − σ 1 ⋅ σ 2 ≤ σ L . (10.15)
În figura 10.7 s-au reprezentat prin aceste relaţii :
- pătratul ABCD - conform teoriei I;
- rombul LMNP - conform teoriei a - II-a;
- hexagonul neregulat AEFCGHA - conform teoriei a - III -a;
- elipsa ERFSGTHUE - conform teoriei a - IV -a;
- elipsa EVFCGWHAE - conform teoriei a -V-a.
Din această figură se observă că în punctele de pe axe, adică la întindere sau
compresiune simplă toate ipotezele de rezistenţă coincid. Suprafaţa haşurată
interioară reprezintă stările plane σ 1 , σ 2 care nu depăşesc starea limită după toate
ipotezele, iar suprafaţa haşurată exterioară reprezintă stările de tensiune care, după
toate ipotezele, conduc la depăşirea stării limită. Suprafaţa nehaşurată reprezintă zona
în dispută între diferitele teorii de rezistenţă.
normale σ = σ x şi tangenţiale τ = τ xy
2
+ τ xz
2
, tensiunile principale se obţin cu
relaţia:
σ 1
σ 1, 2 = ± σ2 + 4 ⋅ τ2 ,
2 2
care înlocuite în relaţiile (10.17), pentru ν= 0,3 dau formulele:
I ) σ ech = 0,5 ⋅ ( σ + σ 2 + 4 ⋅ τ 2 ) ≤ σ L :
1− ν 1+ ν
II) σech = ( ⋅σ+ ⋅ σ 2 + 4 ⋅ τ 2 = 0,35 ⋅ σ + 0,65 ⋅ σ 2 + 4 ⋅ τ 2 ≤ σ L ;
2 2
III) σ ech = σ 2 + 4 ⋅ τ 2 ≤ σ L ;
V ) σ ech = σ 2 + 3 ⋅ τ 2 ≤ σ L . (10.16)
10.5.3. Aplicarea teoriilor de rezistenţă la starea de forfecare pură
σL
II. σ ech = (1 + ν ) ⋅ τ L , deci τ L = = 0,7692 ⋅ σ L ;
1+ ν
III. σ ech = 2 ⋅ τ ≤ σ L , deci τ L = 0,5 ⋅ σ L ;
σL
IV. σ ech = τ ⋅ 2(1 + ν ) ≤ σ L , deci τ L = = 0,62 ⋅ σ L ;
2(1 + ν )
σL
V. σ ech = 3 ⋅ σ L , deci τ L = = 0,5774 ⋅ σ L . (10.17)
3
Admiţând că legea lui Hooke poate fi extinsă până la limita de curgere, se
poate exprima limita de curgere la torsiune în funcţie de limita de curgere la tracţiune
sau compresiune, conform teoriilor de rezistenţa, astfel:
I) τ c = σ c ,
II) τ c = 0,7692 ⋅ σ c ,
III) τ c = 0,5 ⋅ σ c ,
IV) τ c = 0,62 ⋅ σ c ,
V) σ c = 0,5774 ⋅ σ c . (10.18)
teoria III;
b) pentru σ m > 0 , se alege o teorie de rupere prin smulgere, adică teoria II sau
teoria I.
De asemenea, pentru alegerea teoriilor de rezistenţă se poate utiliza criteriul
lui Davidenko - Fridmann. Conform acestui criteriu se defineşte starea mecanică
de solicitare prin raportul:
σ ech (III ) σ1 − σ 3
m= = , (10.19)
σ ech (II ) 2 ⋅ [σ 1 − ν ⋅ (σ 2 + σ 3 )]
raport ce reprezintă panta unei drepte ce trece prin origine într-un sistem de axe Oστ.
Diagrama din figura 10.8, se obţine pentru orice material pentru care s-a determinat
experimental σL şi τL.
Dreptele de pantă m prezentate în
figură, pentru diferite valori ale stării
mecanice de solicitare, sunt:
- dreapta - 1, cu panta m=0, ce se
obţine pentru σ 1 = σ2 = σ3 > 0,
σ 3 = 0;
Prin solicitare compusă se înţelege acţiunea simultană asupra barei a două sau
mai multe eforturi, cazuri ce se întâlnesc frecvent în aplicaţiile inginereşti. Dar
fiecare efort produce câte o tensiune, unele tensiuni normale, altele tangenţiale.
Datorită acestui fapt, solicitările compuse se pot studia având în vedere tensiunile ce
le produc.
După tipul de tensiune produsă, eforturile ce produc solicitarea compusă se
grupează în urmatoarele trei grupe:
a) N şi M (My şi Mz) ce produc tensiuni normale;
b) T (Ty şi Tz) şi Mt ce produc tensiuni tangenţiale;
c) N şi T sau N şi Mt, M şi Mt, M şi Mt, N, M, Mt, ce produc atât tensiuni
normale cât şi tangenţiale.
În cazurile a şi b când tensiunile au aceeaşi direcţie acestea se însumeaza
algebric, iar când au direcţii diferite se însumează geometric.
În cazul c, cele două tipuri de tensiuni σ
şi τ nu se însumează algebric şi nici geometric
ci numai folosind una din teoriile de rezistenţă
(cea corespunzatoare).
După forma secţiunii grupa c de solicitare
compusă se subdivizează, pentru analiză în
două subgrupe:
- bare de secţiune circulară sau inelară şi
Fig. 10.9
- bare de secţiune oarecare.
Aceste tensiuni având aceeaşi direcţie, paralelă cu axa barei se vor însuma
algebric:
N Mz My
σ = σ t + σ ' + σ '' = + ⋅y− ⋅ z.
A Iz Iy
Iz Iy
|inând seama că i z = şi i y = , reprezintă razele de inerţie, tensiunea
A A
într-un punct al secţiunii se obţine din relaţia:
N y⋅y z⋅ z
σ= ⋅ (1 + 2 0 + 2 0 ) . (10.20)
A iz iy
i 2y 25,62
zN = − =− = 10,9 mm ,
z0 − 60
yN = 0.
Tensiunile extreme pentru
M2 M 2t M2 +
σ ech = σ + 4 ⋅ τ =
2 2
+4 =
Wz2 ( 2Wz ) 2 W
.
Fig. 10.11. În care, în cazul teoriei III, s-a
notat cu:
M ech = M i2 + M 2t ,
I) M ech == 0,5 ⋅ ( M i + M i2 + M 2t ) ,
III) M ech = M i2 + M 2t ,
c) problemele de dimensionare:
32M ech 32M ech
d nec = 3 sau D nec = 3 . (10.26)
π ⋅ σa (1 − k 4 ) ⋅ π ⋅ σ a
În cazul arborilor, tensiunea admisibilă se ia mai mică şi anume σa = σa III,
deoarece s-a neglijat efectul forţei taietoare şi faptul că arborele este solicitat şi la
oboseală.
Aplicaţia 10.2 Să se dimensioneze arborele din figura (10.12,a), confecţionat
din OL 50 cu σa = 80 MPa ştiind că are secţiune inelară cu d = 0,8 D.
Rezolvare: Forţele P şi Q de la periferia celor două roţi se reduc în centrele
roţilor respective, rezultând schema de încărcare din figura (10.12,b), prin care
arborele este solicitat de forţele P şi Q la încovoiere (se neglijează solicitarea de
forfecare) şi de momentele M t , M t 3 = P ⋅ R1 şi M t 4 = Q ⋅ R 2 la torsiune.
Din ecuaţia de echilibru M tx = 0 se determină sarcina Q:
P ⋅ R 1 − M t 20 ⋅ 0,2 − 2,4
Q= = = 4 kN .
R2 0,4
Eforturile ce produc tensiuni normale într-o secţiune a barei sunt forţa axiala şi
momentul încovoietor. Tensiunile normale au direcţia axei astfel că se pot însuma
algebric în orice punct al secţiunii. Valorile acestor tensiuni într-un punct oarecare al
secţiunii pot fi calculate cu una din relaţiile:
N M M My N M My
σ= , σ = z ⋅ y, σ = z ⋅ y − ⋅ z, σ = + z ⋅ y − ⋅ z. (10.27)
A Iz Iz Iy A It Iy
τ = τ 2t + τ f2 + 2 ⋅ τ t ⋅ τ f ⋅ cos α , (10.31)
capabilă P. Acest calcul este posibil numai dacă expresiile eforturilor pot fi exprimate
în funcţie de un singur parametru şi anume forţa P.
Dimensionarea barei solicitate compus este de fapt o predimensionare unde
se consideră:
σ ap = ( 0,5...0,9 ) ⋅ σ a , (10.34)
Fig. 10.13
I t 2,624
Wtdi = = = 4,373 cm3 .
ti 0,6
Tensiunile corespunzatoare solicitărilor din secţiunea periculoasă sunt:
- la încovoiere:
M i ⋅ y i − 6 ⋅ 106 ⋅ ( −48)
σ1 = −σ 4 = = = 135,9 MPa ,
Iz 212 ⋅ 104
M i ⋅ y 3 − 6 ⋅ 106 ⋅ ( −40)
σ 2 = −σ 3 = = = 113,2 MPa ,
It 212 ⋅ 104
- la forfecare:
τ xy1 = τ xy 4 = 0
T ⋅ S2 24 ⋅ 103 ⋅ 2112
, ⋅ 103
τ xy 2 t = τ xy 3t = = = 3,985 MPa ,
b2t ⋅ I z 60 ⋅ 212 ⋅ 104
T ⋅ S2 24 x103 x2112
, x103
τ xy 2 i = τ xy 3i = = = 39,85MPa ,
b2iI z 6x212 x104
M t 0,144 ⋅ 106
τ ti = = = 32,93 MPa .
Wtdi 4,373 ⋅ 103
Diagramele de variaţie a tensiunilor, pe secţiunea periculoasă sunt reprezentate
în figura 10.14.
Fig. 10.14
Calculând tensiunile echivalente cu una din teoriile de rezistenţă (teoria a V-a)
şi comparând cu rezistenţa admisibilă se obţin:
Fig. 10.15
Deoarece cele mai solicitate puncte ale secţiunii sunt cele de pe liniile 1 şi 2
(vezi diagramele tensiunilor) sarcinile capabile se vor determina cu ajutorul unei
teorii de rezistenţă (teoria III în acest caz) scrisă pentru acestea:
2 2
M M 1 16
σ ech1 = σ + 4 ⋅ τ = i
2
1
2
1
+ 4 ⋅ t = M i ⋅ 2
+ 2
Wz Wt Wz Wt
Rezistenţe admisibile
Caracteristici mecanice la tracţiune Celelalte rezistenţe
Materialul MPa admisibile
Grupa Simbol STAS σr σc An I II III Compr. ]ncov. Răsucire Forfec.
MPa MPa % statică pulsantă alternant σ ac σ ai τ at τ af
simrtică
σ at σ at σ at σ at
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
OL 37 370-450 210-240 25-27 120-150 110-130 70-100 1,0 1,1-1,2 0,6-0,65 0,8
Oţel OL 44 5oo/1-80 420-500 230-260 22 130-160 110-140 80-110 1,0 1,1-1,2 0,6-0,65 0,8
carbon OL 52 500-620 270-290 19 150-180 125-160 90-120 1,0 1,1-1,2 0,6-0,65 0,8
OL 60 min.700 340-360 10 210-250 160-200 110-150 1,0 1,1-1,2 0,6-0,65 0,8
x
Oţel OlC 10 420 250 19 130-170 110-170 80-110 1,0 1,1-1,2 0,6-0,65 0,8
xx
corbon OLC25 880-80 500 310 22 140-170 120-150 85-115 1,0 1,1-1,2 0,6-0,65 0,8
xx
de calit. OLC45 660 400 17 200-260 170-220 120-160 1,0 1,1-1,2 0,6-0,65 0,8
Oţel 18MC10 880 735 10 300-380- 230-320 150-220 1,0 1,1-1,2 0,6-0,65 0,8
aliat 33MoC11 791-80 880 690 12 300-380 230-280 180-230 1,0 1,1-1,2 0,6-0,65 0,8
13CN35 1130 930 10 380-460 280-380 190-260 1,0 1,1-1,2 0,6-0,65 0,8
Anexa 1 (continuare)
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
Oţel
turnat OT 40-2 600-74 400 200 24 100-130 80-110 50-75 1,1 1,1 0,6-0,65 0,8
în piese OT 50-2 500 280 18 130-180 100-130 70-95 1,1 1,1 0,6-0,65 0,8
Fonte
grafit Fc200 568-82 230 ∗ - - 60-80 50-70 30-45 2,5 - 1.2 -
∗
lamelar Fc300 330 - - 90-110 70-90 45-60 2,5 - 1,2 -
Fonte
grafit Fgn45-5 6071-75 450 320 5 150-200 100-140 75-100 2,5 - 1,0-1,3 ∗∗ -
∗∗
lmodul. Fgn60-2 600 400 2 200-260 130-170 90-120 2,5 - 1,0-1,3 -
Aliaje Bz12T 197-80 200 - 6 40-60 30-50-30- 20-30 1,0 1,0 0,7 -
nefer.de AmT67 199/1-80 180 - 20 40-60 50 20-35 1,0 1,0 0,7 -
turnare ATMg3Si 201-77 130 - 3 40-75 30-55 20-35 1,0 1,1-1,2 0,7 -
Observaţie:
x
călire şi revenire joasă;
xx
îmbunătăţit;
∗
pentru probe cu diametrul de 20 mm.Piese cu crustă de turnare;
∗∗
1,1 la solicitare I ; 1,2 la solicitare I I ; 1,3 la solicitare I la solicitare I III .
Anexa 1
Tabelul 2
Rezistenţa de calcul
Limita de curgere minimă ptr.întindere, compresiune
Rc sauRo,2 γm şi încovoiere
Marca oţelului
t ≤16 mm 16 ≤ t ≤ 40 mm t ≤16 mm 16 ≤ t ≤ 40 mm
OL 34 210 200 1,10 190 180
OLT 35 230 220 1,10 210 200
OL 37, RCA 37 240 230 1,10 220 210
OLT 45 260 250 1,10 240 230
OL 44 280 270 1,12 260 250
OCS 44 265 255 1,12 260 250
OL 52 350 340 1,15 315 300
RCA 52, RCS 52 355 345 1,15 315 300
OCS 52 355 335 1,15 315 300
OCS 55 420 410 1,20 360 340
OCS 58 460 450 1,20 390 370
OL44 OL52O
Solicitarea Simbol Coef. OLT OL37 OLT OCS44 CS52 OCS55 OCS58
γm 35 RCA37 45 RCA52
RCB52
]ntindere, compr.,
încovoiere R 1,0 200 200 230 250 300 340 370
Forfecare Rf 0,6 120 120 140 150 180 210 220
Presiune locală de
contact R1 0,4 800 840 920 1000 1200 1360 1500
Presiune pe plan
diametral Rd 0,04 8 8,4 9,2 10 12 13,6 15
Rezistenţe de calcul pentru profile şi table cu grosimi t ≤16 mm
]ntindere, compr.,
încovoiere R 1,0 210 220 240 260 315 360 390
Forfecare Rf 0,6 125 130 145 155 190 215 235
Rezistenţe de calcul pentru cordoane de sudură
]ntindere, suduri
controlate ∗ Ris 1,0 200 210 230 250 300 340 370
]ntindere, suduri
necontrolate ∗ Ris 0,8 160 170 180 200 240 280 300
∗ s
Compresiune R c 1,0 200 210 230 250 300 340 370
Forfecare ∗ Rf 0,6 120 130 140 150 180 210 220
Forfecare ∗∗ Rf 0,7 140 150 160 170 210 240 260
Rezistenţe de calcul pentru cordoane de sudurăla profile laminate cu grosimi t ≤16 mm
]ntindere, suduri
controlate ∗ Ris 1,0 210 220 240 260 315 360 390
]ntindere, suduri
necontrolate ∗ Ris 0,8 170 175 190 210 250 2900 310
∗ s
Compresiune R c 1,0 210 220 240 260 315 360 390
Forfecare ∗ Rf 0,6 125 130 145 155 190 215 235
Observaţie:
∗
Sudură cap la cap;
∗∗
Sudură de colţ.
Anexa 2
Valorile caracteristicilor E, G, ν şi α
Material E G α ⋅ 10 −6
GPa GPa ν ° C −1
Oţel carbon 200 - 215 78 - 85 0,26 - 0,29 11 - 13
Oţel aliat 190 - 220 81 - 83 0,25 - 0,3 11 - 13
Oţel turnat nerecopt 175- 185 80 - 85 - 11 - 12
Oţel inoxidabil 190 - 200 66 - 75 0,25 - 0,32 15 - 18
Fontă cenuşie şi albă 75 - 160 ∗ 32 - 52 ∗ 0,2 - 0,27 10 - 12
Fontă perlitică maleabilă 160 - 185 ∗ 68 - 80 ∗ - 10 - 13
Aluminiu 69 - 70 ≈ 26 0,32 0,33 23 - 24
Duraluminiu (Al-Cu-Mg) 69 - 75 27 28 0,32 - 0,33 23 - 24
Aliaje de AL cu siliiciu ≈ 76 ≈ 30 ≈ 0,27 ≈ 18
Aliaje de AL cu magnez. 43 - 45 16 - 18 ≈0,35 23 - 26
Cupru laminat la rece 110 - 130 ≈ 49 0,31 - 0,34 16 - 17
Alamă 90 - 130 35 49 0.32 - 0,42 18 - 20
Bronz 90 - 120 ≈ 43 0,31 - 0,35 14 - 18
Plumb 14 - 17 ≈7 0,4 0,45 ≈ 29
Lemn de brad în lungul
fibrelor 9 - 13 4,5 - 6 5 - 2-6
Lemn de ştejar în lungul
fibrelor 12 - 14 4,5 - 6,5 - 2-5
Lemn perpendicular pe fibre
4 - 11 4,5 - 6,5 - -
Beton cu σ r = 10 − 30 MPa 15 - 27 - 0,16 - 0,18 9 - 12
Beton armat comprimat 18 - 43 - 0,18 - 0,3 10 - 12
Beton armat încovoiat 11 - 30 - 0,18 - 0,3 10 - 14
Zidărie de cărămidă 2,5 - 3 - - -
Piatră de calcar, granit 42 - 49 - - -
Sticlă 45 - 100 21 - 23 0,24 - 0,27 2-8
Celuloid 1,4 - 2,7 0,6 - 0,8 0,35 - 0,45 6-7
Răşini epoxidice 2,5 - 4 - - 30 - 60
Bachelit 2-6 0,7 - 2 0,35 - 0,38 -
Polistiren 3-5 - - 130
Pertinax ≈ 2,5 - - -
Polietilenă 1 - 2,5 ≈3 - 270
Textolit fibre 6 - 10 2,2 - -
Cauciuc -0,2 - 0,6 0,0012- ≈ 0,5 -
0,0014
Observaţie
∗
La fontă E şi G scad cu solicitarea.
Coeficienţi de siguranţă Anexa 3
la solicitarea monoaxială şi temperatură normală ∗
h ⋅ cos α + b ⋅ sin α h2 + b2 h2 − b2 2 2 2 2
z1 = I z = A + cos 2α i z = h + b + h − b cos 2α
2 24 24 24 24
A= b⋅h
h2 + b2 h2 − b2 h2 + b2 h2 − b2
I y = A + sin 2α i z = + cos 2α
h ⋅ sin α + b ⋅ cos α 24 24 24 24
y1 =
2
α ≠ 0o
Pentru:
I z ≠ I1 , I y ≠ I 2
2. Dreptunghi cu gol simetric B3 − b 3
B B −b2 2 W1 = h
z max = I y = I1 = h 6B
2 12
A=h⋅(B-b) B3 − b 3
W1 = h
6B
B− b 3
h I y = I 21 = h B 2 + Bb + b 2
y max = 12 i1 =
2 12
h
i2 =
12
Anexa 4 (continuare)
1 2 3 4 5
3. Pătrat cu gol simetric H 4 − h4
H Wz = Wy =
z1 = y 1 = 6H
2
A= H2-h2 H 4 − h4
H 2 − h2 Wu = Wv =
Iz = Iy = Iu = Iv = 6H 2
12
H⋅ 2
u1 = v1 = iz = iy = iy = iv =
2
H 2 + h2
=
12
4. Secţiuni compuse simetrice B ⋅ H 3 − b ⋅ h3 B ⋅ H 3 − b ⋅ h3
I z = I1 =
H 12 Wz =
y1 = 6H
2 B ⋅ H − b3 ⋅ h
3
I y1 = I2 = B3 ⋅ H − b 3 ⋅ h
A= 12
B Wy1 = Wy2 =
=(B⋅H-b⋅h) z1 = B 3 (H − h ) + (B − b ) h
3
6B
2 Iy2 = I2 =
12 I y3
B2 ⋅ H − b 2 ⋅ h Wy3 =
z3 = z3
2( B ⋅ H − b ⋅ h) B
2
I y 3 = I 2 = I y1 + B ⋅ H ⋅ z 3 −
2 B ⋅ H 3 − b3 ⋅ h
iz =
b
2 12( B ⋅ H − b ⋅ h)
b h3 z
5. Secţiuni compuse simetrice B⋅H + b⋅h 3
BH 3 + bh 3
Iz = I1 =
H 12 Wz =
z1 = 6H
2 B 3 (H − h ) + (B + b )3 h
B 3 ( H − h) + ( B + b ) h
I y1 = I 2 = 3
A= B 12
Wy1 =
=B⋅H+b⋅h y1 = (B + b )3 H − b 3 (H − h) 6( B + b)
2 I y2 = I 2 =
b ⋅ h + B⋅ H( B + 2b)
2
12 ( B + b)H − b( H − h)
B3h + b 3h Wy2 =
z3 = I y3 = I 2 = + 6( B + b)
2( B⋅ H + b ⋅ h) 12
B
2
b
2 I y3
+ BH z 3 −
2
− b
+ bh z 3 −
2
Wy3 =
z3
Anexa 4 (continuare)
1 2 3 4 5
6. Secţiune dublu T B t1 + b3t 2 + g3h
3
y1 = y Wy =
B3 t 1 + b 3 t 2 + g 3 h 6B
A= Iy =
=(Bt1+bt2+ = Bt 1 + bt 2 (2 H − t 2 ) +
2 12 Iz Iz
Wz1 = , Wz 2 =
By 13 − ( B − g)( y 1 − t 1 ) y1 y2
3
+gt) 2( Bt 1 + bt 2 +
Iz = +
+ gh(2 t 1 + h) 3
iy =
B3 t 1 + b 3 t 2 + g 3 h
+ gh) by 32 − ( b − g)( y 2 − t 2 )
3
12( Bt 1 + bt 2 + gh)
+
3 Iz
y 2 = H − y1 iz =
A
7. Secţiune Z B H 3 − bh 3
Iz =
H 2B − g 12 I1 I2
e1 = cos α + si g 3
h + 2 B 3t Bt W1 = , W2 =
2 H Iy = + (B − g )2 e1 e2
12 2
A= h 2B − g Bt I1 I2
e2 = − sin α + cI zy = − ( B − g )( H − t ) i1 = , i2 =
=(BH-bh) 2 H 2 A A
2
H g I 1 , I 2 = I z + I y ± I z − I y + I 2zy BH 3 − bh 3
e = sin α + cos α
'
2 2 iz =
2
2 H 12( BH − bh)
1 2 I zy
α1 = arctg
2 Iz − Iy
8. Cornier B y 32 − b ( y 2 − t ) + g y 13
3
B2 H − b2 h
z1 = Iz = I1
2( BH − bh) 3
W1 =
H z − h ( z 2 − g ) + tz e1 max
3 3 3
BH2 − bh2 Iy =
2 1
y1 = 3
A= 2( BH − bh) BH
=(BH-bh) z = B − z , y = H − y I z y = 4 ( B − 2 z 1 )( H − 2 y 1 ) − I2
2 1 2 1 W2 =
bh e 2 max
e1 = y1 cosα + z2 sin α −
4
( b − 2 z 1 )( h − 2 y 2 )
e2 = z1 cosα − ( y2 − t) sin α 1 2 I zy
α 1 = arctg
2 Iz − Iy
Anexa 4 (continuare)
1 2 3 4 5
9. Triunghi
2 bh 2
y1 = h Wz1 =
3 24
bh
A= bh 2
2
bh 3 Wz 2 =
1 Iz = 12
y2 = h 36
3 h
Iz =
18
10. Romb
bh 3 bh 2 b2 h
b Iz = I2 = Wz = , Wy =
z1 48 24 24
2
bh
A=
2 b3h h b
h I y = I1 = iz = , iy =
y1 = 48 48 48
2
11. Trapez
2B + b h B 2 + 4 Bb + b 2 h 3
y1 = ⋅ Iz = ⋅ Iz Iz
B+ b 3 B+ b 36
B− b Wz1 = , Wz2 =
A= h y1 y2
2
2b + B Pentru trapez isoscel h
y2 = iz = ⋅ 2( B2 + 4Bb + b2 )
6( B + b)
h 3
Iy =
48
( B + B2 b + Bb 2 + b 3 )
Anexa 4 (continuare)
1 2 3 4 5
12. Coroana circulară (k = d/D) πD 3
A=
πD2
(1− k2) D I z = I y = I1 = I 2 = Wz = Wy =
32
(1 − k 4 )
1 z1 = y1 =
2 πD 4 D2 + d 2
Inel subţire
=
64
(1 − k 4 ) i2 = iy =
4
D−d
A = π( D − t ) t
t= (D − t)3
2 πt Wz = Wy = πt
Iz = Iy = (D − d) 3 4D
D− d 64 D+t
t=
2 i2 = iy =
2 2
13. Sector inelar R4 − r4 R 4 − r 4 2ϕ − sin 2ϕ
Iz = ( 2ϕ − sin 2ϕ) W= ⋅
2 sin ϕ R − r3 3 8
8R sin ϕ
A = ( R 2 − r 2 )ϕ z0 = ⋅ R4 − r4 32 sin 2 ϕ
3ϕ R 2 − r 2 Iy = 2ϕ − sin 2ϕ − − Iy Iy
8 9ϕ
z 1 = z 0 − r ⋅ cos ϕ Wy1 = , Wy 2 =
Sector de 4 R 2 r 2 t sin 2 ϕ z1 z2
inel subţire z2 = R − z0 −
9( R + r )ϕ 2ϕ − sin 2ϕ
sin ϕ tR 3m iz = (R 2
− r2 )
8ϕ
A = 2 tR m ϕ z0 = R m I2 = ( 2ϕ − sin 2ϕ)
ϕ 2
tR 3m 4 Iy
y 1 = R m sin ϕ Iy = 2ϕ + sin 2ϕ − sin 2 ϕ iy =
2 ϕ A
14. Segment de cerc
AR 4 4 sin 3 ϕ cos ϕ Iy Iz I
z 1 = R sin ϕ I y = I1 = 1 − Wy = , Wz1 = , Wz 2 = z
A= 4 3 2ϕ − sin 2ϕ z1 y1 y2
4 R sin 3 ϕ
=R
2ϕ − sin 2ϕ yo = AR 2 4 sin 3 ϕ cos ϕ R 4 sin 2 ϕ cos ϕ
2 3 2ϕ − sin 2ϕ I z = I2 = (1 + − iy = 1−
4 2ϕ − sin 2ϕ 2 3 2ϕ − sin 2ϕ
y1 = R − y o
32 sin 2 ϕ Iz
y 2 = y o − R cos ϕ − ) iz =
9 2ϕ − sin 2ϕ A
Anexa 4 (continuare)
1 2 3 4 5
15. Semicoroană circulară
D4 − d 4 πD 3
2 D −d 3 3 I y = I1 =
128
π Wy =
64
(1 − k 4 )
y1 =
3π D 2 − d 2 D4 − d 4 64 I I
D2 − d 2 Iz = I2 = Wz1 = z , Wz 2 = z
A= π D π − −
8 y 2 = − y1 128 9π y1 y2
2
D2d 2 D − d D2 + d 2 Iz
D − iy = , iz =
z1 = 18π D + d 4 A
2
y1=b π 3 π 3
I y = I1 =
4
(a b − a 13 b1 ) Wy =
4a
(a b − a 13 b1 )
A = π( ab − a1b
z1=a
π π
Iz = I2 =
4
(ab 3 − ab13 ) Wz =
4b
(ab 3 − ab13 )
d1 + d 2 d1 + d 2 d + d2
2
d 1d 2 d 1d 2 0,62 ⋅ PE 1
3 2
d 1d 2
2.
d1 − d 2 d1 + d 2 d − d1
2
d 1d 2 d 1d 2 0,62 ⋅ PE 2
3 2
d 1d 2
3.
1 1
d d PE 2
0,62 ⋅ 3
d2
4.
1 1 1 PE 2
+ α⋅3
d1 d1 d 2 d 12
5.
1 1 1 d − d1
2
− α ⋅ 3 PE 2
2
d1 d 2 d1
d 1d 2
Anexa 5 (continuare)
1 2 3 4
6.
1 1 1 1 d 2 − d1
2
− +
d1 d 2 d1 d 2 α ⋅ PE
3 2
d 1d 2
7.
1 1 1 1
− + 2
d2 d4 d4 d3 d4 − d2
α ⋅ 3 PE 2
d 2d 4
8.
1 1 PE 2
d2 d1 α⋅3
d 22
9.
- 1 1 PE d 1 + d 2
+ 0,59 ⋅
d4 d3 L d 1d 2
10.
- 1 P⋅E
0,59 ⋅
d d⋅L
ELEMENTE GEOMETRICE LA RĂSUCIRE ANEXA 6
πD 3 d 4 πD 4 d 4 pe conturul
Wt = 1 − It = 1 − exterior
16 D 32 D
2. Segment de cerc
2 ,82 3, 35
D 3 2H 2H
Wt = I t = 4,74 D
4
A
22,9 D D
D
pentru 2 < <8
H
3. Cerc fără segment
D 3 2,6H − D D 4 2,6H A
Wt = ⋅ It = − 1
8 0,3H + 0,7 D 16 D
4. Cerc scobit Wt = αR 3 I t = βR 4
r/R 0 0,05 0,1 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 1,5
α 1,57 0,89 0,82 0,81 0,76 0,66 0,52 0,38 0,14 A
β 1,57 1,56 1,56 1,46 1,22 0,92 0,63 0,38 0,07
5. Dreptunghi b<h
A
Wt = k 1 b h2
It = k2b h
3
τ B = k 3τ A
b3 h3 3 4 h3
Wt = = It = b = A
20 12,99 80 25,98
7. Hexagon regulat
Wt = 0,189 h 3 I t = 0,115h 4 A
8. Octogon regulat
Wt = 0,185h 3 I t = 0,108h 4 A
9. Elipsă
πab 2 πnb 2
Wt = = πa 3 b 3 πn 3 b 4 A
2 2 It = =
a a 3 + b3 n2 + 1
unde: n = ≥ 1
b
10. Coroană eliptică Wt = (1 − c ) nb 3
4
a 1 b1
unde: c = = , n3b4
a b I t = π(1 − c ) 44
A
n +1
a
n = ≥1
b
Wt =
∑b h 3
i i
1
la mijlocul
dreptunghiui
3b max It =
3 ∑b h 3
i i cu bmax
hi > bi
Dimensiunile Aria Masa r r1 Distanţa axelor Mărimile statice pentru axele de încovoiere
secţiunii secţiuni liniară [cm] x - x şi y - y u-u v-v
i
a*a*g, [mm] [cm2] [kg/m] [mm] [mm] e u1 v1 v2 Ix= Iy Wx= Wy ix= iy Iu iu Iv Wv iv
[cm4] [cm3] [cm] [cm4] [cm] [cm4] [cm3] [cm]
20*20*4 1,45 1,14 3,5 2,0 0,64 1,41 0,90 0,71 0,14 0,36 0,58 0,77 0,73 0,21 0,23 0,38
30*30*4 2,27 1,78 5 2,5 0,88 2,12 1,24 1,05 1,8 0,85 0,89 2,85 1,12 0,75 0,61 0,58
40*40*4 3,08 2,42 6 3 1,12 2,83 1,58 1,40 4,47 1,55 1,2 7,09 1,52 1,85 1,17 0,78
40*40*5 3,79 2,97 6 3 1,16 2,83 1,64 1,42 5,43 1,91 1,20 8,60 1,51 2,26 1,37 0,77
50*50*5 4,80 3,77 7 3,5 1,40 3,54 1,98 1,76 11,0 3,05 1,51 17,4 1,90 4,54 2,59 0,97
50*50*6 5,09 4,47 7 3,55 1,45 3,54 2,04 1,77 12,8 3,61 1,50 20,4 1,89 5,33 2,61 0,97
60*90*6 6,91 5,42 8 4 1,69 4,24 2,39 2,11 22,8 5,29 1,82 36,2 2,29 9,43 3,95 1,17
60*60*8 9,63 7,04 8 4 1,77 4,24 2,50 2,14 29,2 6,89 1,80 46,2 2,26 12,1 4,86 1,16
70*70*7 9,40 7,38 9 4,5 1,97 4,95 2,79 2,47 42,4 8,41 2,12 67,1 2,67 17,5 6,27 1,36
80*80*8 12,30 9,63 10 5 2,26 5,66 3,19 2,82 72,2 12,6 2,43 115 3,06 29,8 9,36 1,55
100*100*10 19,2 15,0 12 6 2,82 7,07 3,99 3,54 177 24,6 3,04 280 3,83 72,9 18,3 1,95
120*120*10 23,2 18,2 13 6,5 3,31 8,49 4,69 4,23 313 36,0 3,67 497 4,63 129 27,5 2,36
140*140*14 37,6 29,4 15 7,5 3,98 9,90 5,61 5,07 689 68,8 4,30 1094 5,42 284 50,5 2,74
150*150*16 45,7 35,9 16 8 4,29 10,6 6,07 5,34 949 88,7 4,56 1510 5,74 391 64,4 2,93
160*160*14 43,3 34,0 17 8,5 4,47 11,3 6,30 5,77 1046 90,8 4,92 1662 6,20 431 68,1 3,16
160*160*16 49,1 38,5 17 8,5 4,55 11,3 6,42 5,79 1175 103 4,89 1866 6,17 485 75,3 3,14
OBSERVAŢIE - Masa este calculată pentru dimensiunile nominale pe baza densităţii de 7,85 kg/dm3.
OŢEL CORNIER CU ARIPI NEEGALE (STAS 425-80)
I = Moment de inerţie
W = Modul de rezistenţă raportate la axa de în cov oiere respectivă
I
i= = Raza de inerţie
A
Dimensiunile Aria Masa r r1 Distanţa axelor Unghiul Mărimile statice pentru axele de încovoiere
secţiunii secţi- liniară [cm] de x-x y-y u-u v-v
a*b*g uni înclinar
e
ex ey v3 v2 u1 u2 u3 a axelor Ix Wx ix Iy Wy iy Iu iu Iv iv
[mm] [cm2] [kg/m] [mm] [mm] tg(ϕ) [cm
4
[cm3 [cm] [cm4 [cm3 [cm] [cm4 [cm] [cm4 [cm]
] ] ] ] ] ]
80*65*8 11,0 8,66 9 4 2,47 1,73 5,59 4,65 2,79 2,91 2,05 0,615 68,1 12,3 2,49 40,1 8,41 1,91 88,0 2,82 20,3 1,35
100*75*9 15,1 11,8 10 5 3,15 1,91 6,91 5,45 3,22 3,63 2,22 0,549 148 21,5 3,13 71,0 12,7 2,17 181 3,47 37,8 1,59
OBSERVAŢIE -Momentul de inerţie (I), modulul de rezistenţă (W), raza de giraţie (i) sunt raportate la axele de încovoiere respective.
- Masa este calculată pentru dimensiunile nominale pe baza densităţii de 7,85 kg/dm3.
OŢEL U (STAS 564-80) Anexa 10
I = Moment de inerţie
W = Modul de rezistenţă raportate la axa de în cov oiere respectivă
I
i= = Raza de inerţie
A
S z = Moment static al semi sec ţiunii
*
Aceste profile nu mai sunt prevăzute în STAS 564 - 80
ANEXA 11
OŢEL -T- şi OŢEL -Z-
I = Moment de inerţne
W = Modul de rezistenţe
raportate la axa de
I în cov oiere respectivă
i= = Rază de inerţne
A
Sz = Moment static al semi sec ţiunii
1. Atanasiu, C., Canta,T., şa., Încercarea metalelor Ed. Tehnică, Bucureşti, 1982.
2. Avril, J., Encyclopedie Vishay d`Analyse des Contraintes, Vishay-Microme-
surements, Paris, 1974.
3. Babeu, T., Rezistenţa materialelor, Institutul Politehnic Traian Vuia Timişoara,
1980.
4. Bausic, V., ş.a., Rezistenţa materialelor, vol.II, Inst. Politehnic Iaşi, 1978.
5. Bia, C.,ş.a. Rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii, Ed. Didact. şi Ped.
Bucureşti, 1983.
6. Blumenfeld, M., Calculul barelor cu calculatoare numerice, Ed. Tehnică,
Bucureşti 1975.
7. Boleanţu, L.ş.a.,Aplicaţii ale solidului deformabil în construcţia de maşini, Ed.
Facla, Timişoara, 1978.
8. Buga, M., Iliescu, N., Atanasiu C., Tudose I., Probleme alese din rezistenţa
materialelor , Tipografia Universităţii Politehnica Bucureşti, 1995.
9. Buzdugan, Gh. Rezistenţa materialelor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986.
10. Buzdugan, Gh., ş.a. Rezistenţa materialelor. Culegere de probleme, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1991.
11. Cioclov, D., Mecanica ruperii materialelor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977.
12. Courbon, J., Resistance des materaux, vol. I şi II, Dunod, Paris,1965.
13. Curtu I. Sperchez F., Rezistenţa materialelor, vol. I, II Tipografia Universitãţii
Braşov, 1988.
14. Curtu, I. ş. a. , Mecanica lemnului şi materialelor pe bază de lemn, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1984.
15. Deutsch, I., Rezistenţa materialelor, Ed. Didact. şi Ped. Bucureşti, 1984.
16. Deutsch, I.,ş.a. Probleme de rezistenţa materialelor, Ed. Didact. şi Ped.
Bucureşti, 1979.
17. Felicia Doina Ciomocoş, Teodor Ciomocoş , Teoria elasticităţii în probleme şi
aplicaţii, Editura Facla, 1984.
18. Feodoseev,V.I., Izbranie zadaci i c vaprosî po soprotivleniu materialov,
Izdatelstovo Nauka, Moskva,1973.
19. Feodoseev,V.I., Résistance des matériaux, Edition Mir, Moskva, 1975.
20. Filonenko Borodici, Curs de rezistenţa materialelor, vol I şi II, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1951, 1952.
21. Goia, I., Rezistenţa materialelor, vol., I II, Tipografia Universitãţii Braşov,
1981.
22. Hűtte, Manualul inginerului -Fundamente , Editura Tehnică, Bucureşti 1997.
23. Hărdău M., Aplicarea metodei elementului finit la calculul de rezistenţă în
construcţia de maşini, Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, 1992.
24. Ille, V. ş.a., Rezistenţa materialelor, Inst. Politehnic, Cluj- Napoca, 1980.
25. Massonnet, Ch., Résistance des matériaux, vol. I şi II, Dunod, Paris, 1968.
26. Mazilu, P. ş. a. Probleme de rezistenţa materialelor, vol. I şi II, Ed. Tehnică.
Bucureşti, 1969, 1975.
27. Mazilu, P., Rezistenţa materialelor, Inst. de Construcţii, Bucureşti, 1974.
28. Mocanu, D,R., Rezistenţa materialelor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1980.
29. Mocanu, D.R. ş.a., Analiza experimentală a tensiunilor, vol. I şi II, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1976, 1977.
30. Modiga, M., Rezistenţa materialelor, I.I.S. Galaţi, 1986.
31. Munteanu M., Radu N., Popa A., Rezistenţa materialelor, vol. I,II Tipografia
Universitãţii Braşov, 1989.
32. Petre, A. ş. a., Bare cu pereţi subţiri, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1960.
33. Petre, A. Calculul structurilor de aviaţie, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1984.
34. Ponomariov, S.D. ş.a., Calculul de rezistenţă în construcţia de maşini, vol. I, II
şi III, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1960, 1963, 1964.
35. Posea, N., Rezistenţa materialelor, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1979.
36. Posea, N., Rezistenţa materialelor. Probleme, Ed.Şt, şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986.
37. Păstrav, I., Rezistenţa materialelor, Inst. Politehnic, Cluj- Napoca, 1979.
38. Radu, N. Gh., Munteanu, M, Biţ. C, Rezistenţa materialelor şi elemente de
teoria elasticităţii Vol. I 1995, Vol. II 1996, vol.III 1998, Ed. Macarie
Târgovişte.
39. Sofonea, G., Fraţilă, M., Rezistenţa materialelor, U. ”L. Blaga” Sibiu, 1998,
ISBN 973-9280-97-8
40. Sofonea, G., Fraţilă, M. Vasiloaica, C-tin. Culegere de probleme de Rezistenţa
materialelor, U. ”L. Blaga” Sibiu, 1995.
41. Sofonea G. şa. Îndrumar de lucrări de laborator, U. ”L. Blaga” Sibiu, 2001.
42. Solomon L., Elasticitate liniarã, Editura Academiei Bucureşti, 1969.
43. Teodorescu, P.P., Teoria elasticităţii şi introducere în mecanica solidului
deformabil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1976.
44. Timoshenko,S.P., Résistance des matériaux, Vol. I şi II, 1986.
45. Tudose, I., Atanasiu, C., Iliescu, N. Rezistenţa materialelor, Ed. Didact. şi Ped.,
Bucureşti, 1981.
46. Voinea, R. ş.a. Mecanica solidului cu aplicaţii în inginerie Ed. Academiei
1989.