Sunteți pe pagina 1din 102

AGLAIA DIMOFTE BOGDAN IONIŢĂ

REZISTENŢA MATERIALELOR I

2009
Rezistenţa materialelor I

CUPRINS

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Principalele probleme privind solicitările solidelor deformabile…………..... 5


1.2 Clasificarea solidelor deformabile……............................................................ 6
1.3. Sarcini exterioare………………………………………………………......... 7
1.4. Eforturi interioare.Tensiuni…………………………………………………. 8
1.5. Deplasări şi deformaţii …………………...................................................... 11
1.6. Ipoteze ale Rezistenţei Materialelor…………...…………………………… 13

II. DIAGRAME DE EFORTURI

2.1. Diagrame de eforturi la bare drepte. Convenţia de semne………………… 15


2.2. Relaţii diferenţiale între eforturi secţionale şi sarcini…………….……….. 17
2.3. Diagrame de eforturi la sisteme de bare în plan şi în spaţiu.…………….... 21
2.4 Diagrame de eforturi la sisteme de bare cu articulaţii intermediare………. 25
2.5. Stabilirea diagramelor de eforturi prin suprapunere de efecte…………….. 25
2.6. Diagrame de eforturi la bare curbe plane………………………………...... 26
2.7. Forţe concentrate mobile. Moment maxim maximorum…………….…...... 30

III. SOLICITAREA AXIALA

3.1. Încercarea la tracţiune a metalelor………………………………………….. 33


3.2. Forţe axiale. Diagrame de forţe axiale……………………………………… 35
3.3. Tensiuni şi deformaţii …………………........................................................ 36
3.4. Bare cu variaţie de secţiune………………………………………….……… 38
3.5. Tensiuni şi deformaţii ţinând seama de greutatea proprie………................... 38
3.6. Probleme static nedeterminate......................................................................... 41

IV. CARACTERISTICI GEOMETRICE ALE SUPRAFEŢELOR PLANE

4.1. Momente statice. Centre de greutate………………..................................... 48


4.2. Momente de inerţie…………………............................................................ 49
4.3 Variaţia momentelor de inerţie la translaţia axelor……………………........ 50
4.4. Momente de inerţie pentru suprafeţe simple………………………….…..... 52
4.5..Variaţia momentelor de inerţie cu rotaţia axelor………………………….... 54
4.6. Momente de inerţie pentru suprafeţe compuse.............................................. 58
4.7. Module de rezistenţă……………………………………………………...... 59
4.8. Raze de inerţie. Elipsa de inerţie................................................................... 60

3
Rezistenţa materialelor I

V. INCOVOIEREA BARELOR DREPTE

5.1. Consideraţii generale………………………………………………….…. 63


5.2. Tensiuni normale la încovoierea pură plană………………………….…. 64
5.3. Grinzi neomogene alcătuite din două materiale diferite............................. 72
5.4. Tensiuni tangenţiale la încovoierea simplă a barelor drepte…………....... 74
5.5. Variaţia tensiunilor tangenţiale................................................................... 80
5.6. Calculul convenţional al barelor la forfecare.............................................. 84

VI DEFORMAREA BARELOR SOLICITATE LA ÎNCOVOIERE

6.1. Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate……………….…………...... 85


6.2. Integrarea analitică a ecuaţiei diferenţiale aproximative a fibrei
medii deformate………………………………………………...…........... 89
6.3. Integrarea ecuaţiei diferenţiale de ordinul patru a fibrei medii
deformate………………………………………………………………… 91
6.4. Metoda parametrilor în origine…………………………………………… 92

VII TORSIUNEA BARELOR CIRCULARE

7.1. Diagrame de eforturi la torsiune….......................................................... 97


7.2. Tensiuni şi deformaţii la răsucirea barelor de secţiune circullară……… 99

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................... 104

4
Rezistenţa materialelor I

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. PRINCIPALELE PROBLEME PRIVIND SOLICITĂRILE SOLIDELOR


DEFORMABILE

Rezistenţa materialelor este o disciplină de cultură tehnică generală, situată între


ştiinţele fizico-matematice şi disciplinele de specialitate ale ingineriei. Ea este o continuare
logică a mecanicii teoretice, o dezvoltare a acesteia prin introducerea în calcule a
proprietăţilor de deformabilitate ale corpurilor solide.
În mecanica teoretică, corpurile solide sunt considerate nedeformabile. În natură astfel
de corpuri nu există, întrucât sub acţiunea forţelor corpurile îşi modifică forma geometrică şi
dimensiunile iniţiale, iar dacă forţele au valori mari corpurile solide (elemente de maşini şi
elemente de construcţii) nu mai pot asigura o bună funcţionalitate pentru ansamblul din care
fac parte. De asemenea, în mecanica teoretică forţele aplicate corpurilor solide în repaus pot
fi oricât de mari, întrucât se admite că echilibrul forţelor se menţine indiferent de valoarea
forţelor aplicate. Această situaţie este posibilă deoarece mecanica teoretică ţine seamă într-o
mică măsură de proprietăţile materialelor.
Pentru a contura deosebirea dintre mecanică şi rezistenţa materialelor se consideră un corp solid în
repaus aflat în două situaţii (fig. 1.1):
a) asupra corpului acţionează două forţe egale, coliniare şi de sensuri contrare,
b) asupra corpului nu acţionează nici o sarcină exterioară.
Din punct de vedere al mecanicii teoretice nu există nici o deosebire între cele două
situaţii a) şi b), echilibrul forţelor se menţine indiferent de valoarea lor. În realitate, dacă
forţele ating valori mari, corpul solid se poate distruge, echilibrul static dispare.

Fig.1.1

Chiar şi la valori mai mici ale forţelor corpul solid se deformează, în interiorul lui apar
aşa numitele "eforturi interioare", corpul solid se află în stare solicitată ("a"). În cazul "b"
corpul solid se află în stare nesolicitată.
Rezistenţa materialelor ţine seamă de această realitate şi înlocuieşte ipoteza corpului
solid rigid cu ipoteza corpului solid deformabil în concordanţă cu realitatea. Dar prin aceasta
nu înseamnă că se renunţă la metodele de lucru şi la legile mecanicii teoretice, ci numai se
precizează limitele în cadrul cărora acestea rămân valabile.

5
Capitolul I Noţiuni introductive

Rezistenţa materialelor, ca ştiinţă, este acea ramură a mecanicii care studiază


comportarea corpurilor solide sub acţiunea forţelor şi determină materialul şi dimensiunile
corpurilor solide astfel încât acestea să reziste la un consum minim de material. Rezistenţa
materialelor este o ştiinţă practică legile ei se bazează pe observaţii practice şi determinări de
laborator.
Problemele rezistenţei materialelor sunt: dimensionarea, verificarea şi calculul
sarcinii capabile. După cum problemele rezistenţei materialelor se pot rezolva sau nu cu
ajutorul metodelor staticii se disting două mari categorii de probleme: static determinate şi
static nedeterminate.
Istoricul disciplinei
Începuturile rezistenţei materialelor ca ştiinţă se situează în lucrările lui GALILEO
GALILEI (1564 - 1642), rezolvările propuse se bazează doar pe principiile mecanicii
teoretice, fără a ţine seamă de legătura dintre forţele ce solicită corpurile şi deformaţiile
corpurilor.
Descoperirea legii care leagă forţele de deformaţii, datorată lui ROBERT HOOKE
(1635 - 1703), deschide drumul dezvoltării continue a rezistenţei materialelor. Dezvoltarea
tehnico-industrială a condiţionat în permanenţă progresul disciplinei, acesta fiind rodul muncii
multor savanţi, ingineri, matematicieni, fizicieni: I. BERNOULLI (1654 - 1705), L. EULER
(1707 - 1783), L. HAVIER (1785 - 1836), A.L. CAUCHY (1789 - 1857), G. LAMÉ (1795 -
1875), BARRÉ DE SAINT-VENANT (1797 - 1886), D.I. JURAVSKI (1821 - 1891), I.C.
MAXWELL (1831- 1879), C.O. MOHR (1835 - 1919), F.S. IASINSKI (1856 - 1899).
Importanţi pentru dezvoltarea şi constituirea rezistenţei materialelor ca ştiinţă în forma
care există astăzi sunt: S.P. TIMOSHENKO, TH. von KÁRMÁN, L. PRANDTL, A.M.
KRÎLOV, B.G. GALERKIN. În ultimele decenii: V.Z. VLASLOV, ILIUŞIN, BAKER,
PRAGER. În domeniul rezistenţei materialelor în ţara noastră se pot menţiona inginerii:
ANGHEL SALIGNY, ION IONESCU, EMILIAN FILIPESCU, AUREL BELEŞ, MIHAIL
HANGAN.

1.2. CLASIFICAREA SOLIDELOR DEFORMABILE

Organele de maşini şi elementele de construcţii întâlnite în practică au forme


complicate. Rezistenţa materialelor le schematizează la anumite forme simple, convenabile
pentru stabilirea relaţiilor de calcul, dar schematizarea se face astfel încât să nu se producă o
îndepărtare de la fenomenul real. Sub formă schematizată de calcul corpurile solide se pot
grupa în trei categorii:
1) Care au o dimensiune mult mai mare în comparaţie cu celelalte două: firele
(fig.1.2.a.), barele (fig.1.2.b) care pot fi
drepte sau curbe.

a) b) c) d)

Fig.1. 2

6
Rezistenţa materialelor I

Elementele caracteristice ale acestor corpuri sunt:


- forma şi dimensiunile secţiunilor transversale,
- axa longitudinală, locul geometric al centrelor de greutate ale secţiunilor
transversale.
2) Care au două dimensiuni mari comparativ cu a treia: membrane (grosimea foarte
mică) şi plăci (plane sau curbe) fig.1.2.c.
Elementele caracteristice sunt: grosimea şi dimensiunile suprafeţei mediane (suprafaţa
ce împarte grosimea în două părţi egale).
3) Care au toate dimensiunile de acelaşi ordin de mărime: blocuri, corpuri masive:
fundaţii, bile sau role de rulmenţi (fig.1.2.d).

1.3. SARCINI EXTERIOARE

Organele de maşini şi elementele de construcţii se află sub acţiunea sarcinilor


exterioare, care pot fi forţe sau cupluri de forţe.
Sarcinile se pot grupa după diferite criterii:
1) După mărimea suprafeţei pe care se aplică:
- sarcini concentrate (fig.1.3.a),
- sarcini repartizate (fig.1.3.b).
2) După modul de acţiune în timp:
- sarcini statice: se aplică lent şi rămân constante în timp(fig.1.3.c),
- sarcini dinamice, se aplică cu viteză relativ mare:
- sarcini aplicate brusc, prin şoc (fig.1.3.d),
- sarcini variabile periodic (fig.1.3.e).

a) b) c) d) e)

Fig.1.3

3) După locul de aplicare:


- forţe de suprafaţă sau de contur, aplicate din exterior,
- forţe masice (greutatea, forţa de inerţie).

OBSERVAŢII

1. Toate sarcinile inclusiv reacţiunile sunt considerate sarcini aplicate, care supun corpul
la o anumită stare de solicitare.

2. În rezistenţa materialelor forţa se consideră un vector legat de punctul de aplicaţie

7
Capitolul I Noţiuni introductive

1.4. EFORTURI INTERIOARE. TENSIUNI

Sub acţiunea sarcinilor aplicate, în interiorul corpurilor solide apar eforturi interioare,
corpul solid fiind în stare solicitată. Eforturile interioare au, de obicei, diferite intensităţi în
punctele corpului solid. Determinarea eforturilor interioare în punctele corpului solid
constituie una din problemele rezistenţei materialelor. Dacă se cunosc valorile eforturilor
interioare, se pot stabili care sunt cele mai solicitate puncte ale corpului solid, şi pe această
bază se poate aprecia dacă corpul solid rezistă sau nu acţiunii sarcinilor aplicate. Astfel devine
posibilă stabilirea dimensiunilor corpului solid astfel încât rezistenţa lui să fie asigurată.
Eforturile interioare se pun în evidenţă prin metoda secţiunilor.
Se consideră un corp solid oarecare, solicitat de un sistem de sarcini în echilibru
(fig.1.4). Echilibrul corpului solid se exprimă prin torsorul sarcinilor într-un punct oarecare O,
care de obicei este centrul de greutate al secţiunii considerate:
RI SA , M O I SA elementele torsorului sarcinilor aplicate pe
partea I din stânga secţiunii, în punctul O.
RII SA , M O II SA elementele torsorului sarcinilor aplicate pe
partea II din dreapta secţiunii, în punctul O.
Echilibrul sarcinilor aplicate:
⎧⎪ RI SA + RII SA = 0
⎨ (1.1)
Fig.1.4 ⎪⎩ M O I SA + M O I SA = 0
Dacă se secţionează corpul solid după planul
considerat ce tece prin punctul O se obţin două zone de corp ce nu mai sunt în echilibru.
Echilibrul părţilor se reface numai dacă în planul secţiunii se aplică interacţiunea,
forţele interioare care se exercită în fiecare punct, conform principiului acţiunii şi reacţiunii
egale şi de sensuri contrare (fig.1.5).
Se notează: R I , M O I elementele torsorului forţelor interioare ce lucrează pe faţa din
stânga secţiunii.
R II , M OII elementele torsorului forţelor interioare ce lucrează pe faţa din dreapta
secţiunii.
Conform principiului acţiunii şi reacţiunii:

⎧⎪ RI = − RII
⎨ (1.2)
⎪⎩ M O I = − M OII
Cu notaţiile făcute se poate exprima
echilibrul părţilor I şi II:

⎧⎪ RI SA + R I = 0
⎨ (1.3)
⎪⎩ M O I SA + M O I = 0

⎧⎪ RII SA + R II = 0
⎨ (1.4)
⎪⎩ M O II SA + M OII = 0
Fig.1.5 Pe baza relaţiilor (1.1) şi (1.3) se obţine:

8
Rezistenţa materialelor I

⎧⎪R I = − RI SA = RII SA
⎨ (1.5)
M
⎪⎩ O I = − M O I SA = M O II SA

Din relaţiile (1.5) rezultă că elementele torsorului forţelor interioare de pe faţa din
stânga secţiunii sunt date de elementele torsorului sarcinilor aplicate pe partea din dreapta
secţiunii (torsorul se efectuează în acelaşi punct O ).
Similar se obţine din (1.1) şi (1.4):
⎧⎪ RII = RI SA
⎨ (1.6)
M
⎪⎩ O II = M O I SA

Deci elementele torsorului forţelor interioare de pe faţa din dreapta secţiunii sunt date
de elementele torsorului sarcinilor aplicate pe partea din stânga secţiunii (torsorul se
efectuează în acelaşi punct O ).
Ţinând seama de (1.2), eforturile interioare se notează fără indici R , M şi se mai
numesc eforturi secţionale sau forţe în secţiune. R , M eforturile interioare se stabilesc
utilizând metodele mecanicii teoretice, ele reprezintă elementele torsorului sarcinilor aplicate
pe zona de corp îndepărtată. De exemplu, pentru eforturile secţionale de pe faţa din dreapta
secţiunii, partea îndepărtată este partea din stânga secţiunii ( I ) .

BARA DREAPTĂ

În cazul barelor drepte se ataşează sistemul de axe cu care se lucrează în rezistenţa


materialelor şi eforturile interioare R , M vor avea pe axe următoarele componente
(fig.1.6):

R → N,Ty , Tz ⎫⎪
⎬ eforturi secţionale
M → M t , M y , M z ⎪⎭

9
Capitolul I Noţiuni introductive

a) b) c) d)
Fig.1.7

Solicitările produse de eforturile secţionale sunt:

N - Solicitare axială (întindere sau compresiune) (fig.1.7.a),


My , Mz - Solicitare de încovoiere (fig.1. 7.b),
Mt - Solicitare de torsiune ( fig.1.7.c),
Ty,Tz - Solicitare de forfecare - (fig.1.7.d).

TENSIUNI
Se consideră un corp solid oarecare, solicitat de un sistem de sarcini în echilibru
(fig.1.8).

Fig.1.8

Se secţionează corpul solid printr-un plan oarecare şi astfel se pun în evidenţă forţele
interioare, care datorită caracterului continuu al legăturilor interioare vor fi continuu
distribuite pe secţiune.
Într-un punct oarecare P al secţiunii, pe un element de suprafaţă de arie ΔA ,
rezultanta forţelor interioare este ΔF . Conform principiului acţiunii şi reacţiunii pe faţa din
dreapta secţiunii în punctul P ' ≡ P forţa interioară este egală şi de sens contrar.
Mărimea notată:
ΔF dF
pγ = lim =
ΔA → 0 ΔA dA
se numeşte tensiune totală, care depinde de forţa ΔF şi de orientarea elementului de
suprafaţă ΔA , precizată prin vectorul normalei (fig.1.9).
Desigur tensiunea totală are aceeaşi valoare în
punctele P şi P ' ( P ' ≡ P ) pentru aceeaşi orientare a
elementului de suprafaţă, deci pentru aceeaşi normală ν .

Fig.1.9

10
Rezistenţa materialelor I

Tensiunea totală pν are două componente:


• σν , tensiunea normală, dirijată după normala ν pe elementul de suprafaţă
• τν , tensiunea tangenţială, din planul elementului de suprafaţă după o direcţie
oarecare din planul elementului.
Între componentele tensiunii totale există legătura:
pν = σν2 + τν2
Mărimea tensiunii totale în punctul considerat reflectă gradul de solicitare al corpului
solid în acel punct.
Ansamblul tensiunilor totale de pe toate elementele de suprafaţă ce trec printr-un
punct definesc starea de tensiune din acel punct. Astfel se poate stabili care este orientarea
elementului de suprafaţă pe care tensiunea totală are cea mai mare valoare, desigur în scopul
rezolvării problemelor Rezistenţei materialelor.Dimensional pentru tensiuni se foloseşte
[F] N
exprimarea 2 , care în S.I. înseamnă 2 = 1Pa , 1MPa = 106 Pa .
[L ] m
Dacă în jurul unui punct al corpului solid
solicitat (fig.1.10) se consideră un element de volum
paralelipipedic cu feţele în planurile de coordonate ce
trec prin punctul considerat, tensiunile totale de pe
aceste elemente de suprafaţă se descompun în
componente corespunzătoare axelor de coordonate în
felul următor:
• pe elementul de suprafaţă cu normala Ox
tensiunea totală are componentele:
Fig.1.10 σ x , tensiunea normală pe direcţia axei x ,
sensul corespunde normalei pozitive în ideea că
elementul de volum se detaşează din corpul solid.
τ xy , τ xz , tensiunile tangenţiale orientate pe direcţia axelor y şi z . Tensiunile
tangenţiale se notează cu doi indici: primul este al normalei suprafeţei în care lucrează, al
doilea al axei cu care este paralel. Sensul tensiunilor tangenţiale este arbitrar, convenţional se
consideră pozitive în sens invers axelor de coordonate.
• pe elementul de suprafaţă cu normala Oy : τ yx , σ y , τ yz ,
• pe elementul de suprafaţă cu normala Oz : τ zx , τ zy , σ z .
Tensiunile corespunzătoare elementelor de suprafaţă din planurile de coordonate ce
trec printr-un punct se numesc componentele stării de tensiune din acel punct, definesc starea
de tensiune din punct.
Principala problemă a Rezistenţei materialelor este stabilirea legăturii între cauză şi
efect, deci între sarcinile aplicate şi eforturile secţionale ( R , M ), iar la nivel de punct
legătura cu starea de tensiune din acel punct ( pν ).

1.5. DEPLASĂRI ŞI DEFORMAŢII

Sub acţiunea sarcinilor aplicate corpurile solide se deformează, iar punctele lor se
deplasează. În funcţie de numărul şi de natura legăturilor, deplasările punctelor corpurilor
solide pot fi:

11
Capitolul I Noţiuni introductive

• deplasări cinematice, când legăturile corpului solid permit mişcări mecanice şi sub
acţiunea sarcinilor aplicate corpurile solide îşi modifică poziţia în spaţiu. Aceste deplasări
constituie obiectul de studiu al Mecanicii teoretice.
• deplasări produse prin deformarea corpurilor solide, când corpurile solide sub
acţiunea sarcinilor aplicate îşi modifică dimensiunile şi forma geometrică iniţială; corpurile
solide nu pot efectua deplasări cinematice.

Fig.1.11

Se consideră un corp solid oarecare, încărcat cu un sistem de sarcini în echilibru,


corpul solid are legături ce nu-i permit deplasări cinematice, deci sub acţiunea sarcinilor
aplicate corpul solid se deformează iar punctele lui se deplasează (fig. 1.11).
Se raportează corpul solid la sistemul de axe din Rezistenţa materialelor.consideră în
interiorul corpului solid trei puncte A, B, C care după deformare au poziţiile A, , B , , C , .
Starea deformată a corpului solid este caracterizată prin mărimile:
- deplasări (liniare şi unghiulare)
- deformaţii specifice (liniare şi unghiulare)

DEPLASĂRI
1) Deplasări liniare Δ , deplasare totală, este vectorul care are originea în punctul
corpului solid înainte de deformare şi vârful în acelaşi punct al corpului solid după deformare.
Componentele deplasării totale u, v, w sunt proiecţiile vectorului deplasare totală pe
axele de coordonate.
Δ= u 2 + v2 + w 2
2) Deplasări unghiulare ϕ , rotire, este unghiul cu care
un segment sau o secţiune a corpului solid se roteşte ca urmare
a deformării.
Rotirea este o mărime orientată, este reprezentată printr-un
vector perpendicular pe planul de rotire,
iar mărimea sa este egală cu unghiul de rotire.
Fig.1.12 Componentele rotirii: ϕ x , ϕ y , ϕ z rezultă din
descompunerea vectorului rotirii pe axele de coordonate; sunt
dirijate în lungul axelor de coordonate (fig.1.12).

12
Rezistenţa materialelor I

DEFORMAŢII SPECIFICE

1) Deformaţii specifice liniare.


Datorită deplasării inegale a punctelor corpului solid se modifică distanţa dintre două
puncte oarecare. Diferenţa dintre distanţa existentă între două puncte după deformare şi
distanţa iniţială dintre aceste puncte se numeşte lungire:
Δl = A' B ' − AB
Deformaţia specifică liniară, în punctul A pe direcţia Δ se defineşte ca raportul dintre
variaţia segmentului AB considerat pe dreapta Δ şi lungimea iniţială a segmentului:
Δl
εΔ =
l
ε x , ε y , ε z sunt deformaţiile specifice liniare pe axele de coordonate, variaţia lungimii unor
segmente considerate pe axele de coordonate.

2) Deformaţii specifice unghiulare


Lunecare se defineşte unghiul cu care variază un unghi oarecare format de două
segmente sau drepte ce trec prin punctul în care se defineşte lunecarea:
Δα = ∠BAC − ∠B ' A'C '
Deformaţia specifică unghiulară γ reprezintă unghiul cu care se modifică un unghi
drept considerat între două drepte ce trec prin punctul în care se defineşte deformaţia specifică
unghiulară. Deformaţia specifică unghiulară este pozitivă atunci când corespunde micşorării
unghiului drept.
γ xy , γ xz , γ yz sunt deformaţiile specifice unghiulare din planurile de coordonate şi
reprezintă modificarea unghiurilor drepte formate de axele de coordonate ce trec prin punctul
în care se definesc aceste deformaţii.
Ansamblul deformaţiilor specifice liniare şi unghiulare definite într-un punct al
corpului solid: ε x , ε y , ε z , γ xy , γ xz , γ yz definesc starea de deformaţii din jurul acestui punct
şi se numesc componentele stării de deformaţie.

1.6. IPOTEZE ALE REZISTENŢEI MATERIALELOR

Întrucât fenomenul deformării reale a corpurilor solide este deosebit de complex, iar
considerarea exactă în calcule duce la complicaţii de calcul, în Rezistenţa materialelor se
admit ipoteze simplificatoare (ipoteze fundamentale), care au scopul de a stabili relaţii de
calcul şi metode eficiente. Deoarece relaţiile de calcul astfel obţinute sunt verificate experi-
mental, rezultă că ipotezele reflectă cu o bună aproximaţie realitatea.
1) Ipoteza mediului continuu
Materialele folosite pentru organe de maşini şi elemente de construcţii sunt formate
dintr-un mediu continuu, care umple întreg spaţiul ocupat de volumul acestora. În baza acestei
ipoteze tensiunile şi deformaţiile se exprimă matematic prin funcţii continue.

2) Ipoteza omogenităţii şi a izotropiei


Materialele se consideră omogene şi izotrope, ceea ce înseamnă că au aceleaşi
proprietăţi în toate punctele şi pe toate direcţiile.
3) Ipoteza identităţii proprietăţilor mecanice ale elementului infinit mic cu cele ale
corpului solid întreg

13
Capitolul I Noţiuni introductive

Dacă nu se consideră forţele intercristaline, se admite că elementul infinit mic dintr-un


solid are aceleaşi proprietăţi ca şi corpul solid. Pe baza acestei ipoteze devine posibil studiul
matematic al elementului solicitat şi extinderea relaţiilor găsite la corpul solid întreg.

4) Ipoteza elasticităţii perfecte


Dacă solicitarea nu depăşeşte anumite limite corpurile solide se consideră perfect
elastice, adică după îndepărtarea sarcinilor aplicate revine complet la forma şi dimensiunile
iniţiale. În realitate, după îndepărtarea sarcinilor aplicate, corpurile solide prezintă deformaţii
remanente, care însă se neglijează de foarte multe ori în practica inginerească.

5) Ipoteza proporţionalităţii dintre tensiuni şi deformaţii


Dacă solicitarea nu depăşeşte anumite limite, între tensiuni şi deformaţii se
înregistrează o dependenţă liniară. O consecinţă a acestei ipoteze o constituie principiul
suprapunerii efectelor sau a indiferenţei ordinii de aplicare a sarcinilor: Dacă asupra unui corp
solid acţionează un sistem de sarcini, starea de tensiuni şi deformaţii se poate obţine însumând
stările de tensiune şi deformaţii produse de fiecare sarcină în parte.

6) Ipoteza micilor deformaţii


Pentru majoritatea corpurilor solide, deformaţiile elastice sunt deformaţii mici; ca
urmare, sub acţiunea sarcinilor aplicate corpurile solide îşi modifică într-o mică măsură
configuraţia iniţială. Ipoteza se mai numeşte şi ipoteza menţinerii dimensiunilor iniţiale.
Ipoteza se aplică la scrierea ecuaţiilor de echilibru ale staticii când nu se consideră deplasările
punctelor de aplicaţie ale sarcinilor ca urmare a deformării.
Calculul condus pe starea nedeformată se numeşte calcul de ordinul I; dacă deplasările
sunt mici dar ecuaţiile se scriu pe starea deformată, calculul este de ordinul II; dacă
deplasările sunt mari şi ecuaţiile se scriu pe starea deformată calculul este de ordinul III. În
Rezistenţa materialelor se adoptă ipoteze specifice unor stări de solicitare:
• Ipoteza BARRÉ DE SAINT VENANT
La distanţe suficient de mari de locul de aplicare al sarcinilor distribuţia de tensiuni nu
depinde de modul efectiv de aşezare a sarcinilor .
• Ipoteza BERNOULLI
O secţiune plană şi perpendiculară pe axa barei înainte de deformare rămâne şi după
deformare plană şi perpendiculară pe axa barei .

14
Rezistenţa materialelor I

CAPITOLUL II

DIAGRAME DE EFORTURI

2.1. DIAGRAME DE EFORTURI LA BARE DREPTE.


CONVENŢIA DE SEMNE

În cazul general de solicitare, efectul sarcinilor aplicate apare în secţiunile transversale


ale barelor drepte prin eforturile secţionale: N , Ty , Tz , M t , M y , M z .
Pentru început se restrânge generalitatea, luând în analiză cazul cel mai frecvent
întâlnit în practică:
- forţele aplicate sunt perpendiculare pe axa barei deci N = 0 ,
- forţele aplicate întâlnesc axa barei, deci M t = 0 ,
- sarcinile aplicate se află într-un singur plan:
xOy ⇒ efectul sarcinilor apare prin T y , M z
xOy ⇒ efectul sarcinilor apare prin T z , M y
Se analizează cazul când în secţiunea transversală apar eforturile secţionale T z şi M y ,
care se vor nota simplu T şi M ştiind că aceste eforturi secţionale pot proveni numai din
sarcini aplicate în planul xOz , că forţa tăietoare are direcţia axei z şi momentul încovoietor
direcţia axei y .
Pentru acest caz convenţia de semne este cea din figura 2.1.
Se consideră o bară oarecare solicitată de un
sistem de sarcini în echilibru (fig. 2.2). Reacţiunile din
legăturile grinzii se stabilesc din ecuaţiile de momente
în raport cu punctele fixe reprezentate de reazemul 4 şi
articulaţia 1 , iar ecuaţia de echilibru de proiecţie pe
direcţia normalei la axa barei (direcţia forţelor) se
foloseşte pentru verificare.
∑ M ( 4) = 0 ⇒ V1 = K
∑ M( ) = 0 ⇒ V
1 2 =K
Fig.2.1
∑ F( ) = 0 ⇒ V + V = ∑ F
z 1 2 ext

Eforturile secţionale se pun în evidenţă prin metoda secţiunilor. De exemplu, se


efectuează o secţiune în bară, pe zona 2 - 3 şi se poziţionează prin coordonata x faţă de
capătul barei.

15
Capitolul II Diagrame de eforturi

Fig.2.2

Forţa tăietoare şi momentul încovoietor reprezintă elementele torsorului sarcinilor


aplicate pe partea îndepărtată, zona de bară de lungime x torsorul sarcinilor aplicate se
stabileşte în centrul de greutate al secţiunii efectuate.
Ţinând seama de convenţia de semne conform figura 2.1 se definesc funcţiile
eforturilor secţionale pe zona considerată:
2−3 x ∈ [ a, b] T ( x ) = V1 − F1 M ( x ) = V1 ⋅ x − F1 ⋅ ( x − a )
În mod similar se stabilesc funcţiile eforturilor secţionale şi pe celelalte zone ale
grinzii, iar în final se face reprezentarea grafică a acestor funcţii conform figurii 2.3.

Fig.2.3

Convenţia de semne din figura 2.1 se poate prezenta în altă formă dacă se consideră un
element izolat din bară şi în secţiunile ce îl delimitează se aplică eforturile secţionale
corespunzătoare (fig.2.4).

Fig.2.4 Fig.2.5

Astfel forţa tăietoare este pozitivă atunci când produce o lunecare în sensul acelor de
ceas, sau forţa roteşte faţă de secţiunea efectuată în sensul acelor de ceas. Momentul
încovoietor este pozitiv atunci când produce întinderea fibrei inferioare a barei (fig.2.5).

16
Rezistenţa materialelor I

2.2. RELAŢII DIFERENŢIALE ÎNTRE EFORTURI SECŢIONALE ŞI


SARCINI

Se consideră o bară dreaptă solicitată de un sistem de sarcini în echilibru (fig.2.6). Din


bară se izolează un element infinit mic de lungime dx . Pentru echilibrul elementului se aplică
pe feţele ce îl delimitează eforturile secţionale corespunzătoare N , T , M ţinând seama că
eforturile secţionale sunt funcţii de variabilă x .
Se consideră că pe lungimea elementului (fig.2.7) există din sarcinile aplicate: q
sarcină normală pe axa x , qx sarcină pe direcţia axei x .

Fig.2.6
Fig.2.7

Întrucât pe feţele I şi II ce delimitează elementul s-au aplicat eforturile secţionale,


elementul izolat din bara în echilibru va fi în echilibru.
Ecuaţiile de echilibru aplicabile pentru sistemul de sarcini ce solicită elementul
considerat conduce la relaţiile diferenţiale dintre eforturi secţionale şi sarcinile aplicate, în
cazul barei drepte:
dN
∑ F( x) = 0 ⇒ − N + N + dN + qx ⋅ dx = 0 dx
= − qx (2.1)

dT
∑ F( ) = 0 ⇒ −T + T + dT + p ⋅ dx = 0
z
dx
= −q (2.2)
dx dM
∑ M ( II ) = 0 ⇒ T ⋅ dx + M − q ⋅ dx ⋅ 2 − ( M + dM ) = 0 dx
=T (2.3)
Pentru cazul sarcinilor aplicate în condiţiile prezentate anterior, relaţiile diferenţiale se
grupează în forma următoare:
d 2 M dT
= = −q (2.4)
dx 2 dx

OBSERVAŢII privind trasarea graficelor de variaţie ale eforturilor secţionale utilizând relaţiile
diferenţiale:
1. q = 0 , T = ct. , M ( x ) liniar.
2. q = 0 , T ( x ) liniar, M ( x ) parabolă.
3. Panta tangentei geometrice la graficul T ( x ) este intensitatea q a sarcinii distribuite, iar
panta tangentei geometrice la graficul M ( x ) este forţa tăietoare.
4. Dacă funcţia forţă tăietoare este zero într-o secţiune, funcţia moment încovoietor are un
extrem în secţiunea respectivă (fig.2.8):

17
Capitolul II Diagrame de eforturi

d2M d2M
<0⇒q >0 >0⇒q<0
dx 2 dx 2

5. În dreptul unei forţe concentrate graficul de


variaţie al forţei tăietoare are un salt, care în diagrama
de variaţie a momentului încovoietor apare prin
schimbarea pantei graficului în dreptul forţei
concentrate (fig.2.9).
Fig.2.8

6. Diagramele de variaţie ale eforturilor secţionale


sunt influenţate de modul de distribuţie al sarcinilor pe
intervalul de distribuţie al sarcinii, în afara intervalului
de aplicaţie al sarcinii, depinzând numai de rezultanta
sistemului de sarcini (fig.2.10).
Fig.2.9

1-2 x ∈ [0,a] 2-3 x ∈ [a,b]


T ( x ) = −q ⋅ x T ( x ) = −q ⋅ a
q ⋅ x2 ⎛ a⎞
M ( x) = − M ( x ) = −q ⋅ a ⋅ ⎜ x − ⎟
2 ⎝ 2⎠

Fig.2.11
Fig.2.10

d2M
7. Dacă = 0 , atunci graficul funcţiei M ( x ) ) are un punct de inflexiune. Această situaţie
dx 2
provine din sarcini distribuite de sensuri contrare şi de aceeaşi valoare (fig.2.11).

8. Stabilirea eforturilor secţionale în cazul unei sarcini distribuite după o lege oarecare q (ξ )
(fig.2.12):

Fig.2.12

x-l1 x-l1

1 − 2 x ∈ [l1 , l2 ] T(x)=- ∫ q(ξ )dξ M(x)=- ∫ q(ξ )dξ (x-l1-ξ )


0 0

sau se integrează direct funcţia T ( x ) .

18
Rezistenţa materialelor I

APLICAŢII

1. Bară simplu rezemată încarcată cu forţă concentrată.

∑ M ( ) = 0 , V l − Fb = 0
3 1

Fb
V1 =
l
∑ M( )1
= 0 , −V2l + Fa = 0
Fa
V2 =
l

1 − 2 x ∈ [ 0, a ]

Fb
T ( x) =
l
Fb Fab
Mi ( x) = x → M i (0) = 0 , M i ( a ) =
l l

3 − 2 x ∈ [ 0, b ]

Fa
T ( x) = −
l
Fa Fab
Mi ( x) = x → M i ( 0) = 0 , M i (b) =
l l
2. Bara simplu rezemată încărcată cu moment concentrat.

∑ F ( z ) = 0 → V −V = 0 ,
1 2 V1 = V2
M
∑ M ( 3) = 0 → −V l + M = 0
1 , V1 =
l

1 − 2 x ∈ [ 0, a ]

M M
T ( x) = − , Mi ( x) = − x
l l
Ma
M i ( 0 ) = 0, M i ( a ) = −
l
3 − 2 x ∈ [ 0, b ]

M M
T ( x) = − , Mi ( x) = x
l l
Mb
M i ( 0 ) = 0, M i ( b ) =
l

19
Capitolul II Diagrame de eforturi

Cazuri particulare

a=0 b=0

3. Bară simplu rezemată încărcată cu sarcină


uniform distribuită şi concentrată.

∑ M ( ) = 0 → V ⋅ 3 − 9 ⋅ 2 ⋅ 2 − 3 = 0, V = 13kN
3 1 1

∑ M ( ) = 0 → −V ⋅ 3 + 3 ⋅ 2 + 9 ⋅ 2 ⋅1 = 0, V = 8kN
1 2 2

1 − 2 x ∈ [ 0, 2m ]
T(x)=13 – 9x
T(0)=13kN , T(2)=- 5kN
T(x)=0 Æ x0 = 1,4m
9 x2
M i ( x ) = 13x −
2
Mi(0)=0 , Mi(2)=8kN
Mi(1,4)=9,4kN
3 − 2 x ∈ [ 0,1m ]
T(x)= - 8kN
Mi(x) =8x Æ Mi(0)=0, Mi(1)=8kN

5. Bară simplu rezemată încărcată cu sarcină


uniformă şi moment concentrat.
∑ M ( 3) = 0 V1.3-9.2.2+6=0 V1=10kN
∑ M( ) = 0
1
V2.3+9.2.1+6=0 , V2=8kN
1 − 2 x ∈ [ 0, 2m ]
T(x)=10-9x T(0)=10kN, T(2)=-8kN
T(x)=0 Æ x=1,1m
9x2
M i ( x ) = 10 x −
2
Mi(0)=0, Mi(2)=2kNm, Mi(1,1)=5,5kNm
3 − 2 x ∈ [ 0,1m ]
T(x)= -8kN , Mi(x)=8x , Mi(0)=0 , Mi(1) =8kN

20
Rezistenţa materialelor I

2.3. DIAGRAME DE EFORTURI LA SISTEME DE BARE


ÎN PLAN ŞI ÎN SPAŢIU

Sisteme de bare în plan


Se analizează sistemele de bare drepte în plan (fig.2.13), solicitate de sarcini
coplanare. Astfel efectul sarcinilor aplicate în secţiunile transversale se manifestă prin
eforturile secţionale: N , T , M .
Eforturile secţionale se definesc ca elementele torsorului sarcinilor aplicate pe partea
îndepărtată (zona de bară de lungime x, inclusiv barele adiacente). Torsorul se efectuează în
centrul de greutate al secţiunii considerate.
Convenţia de semne pentru forţa tăietoare şi momentul încovoietor se foloseşte în
forma stabilită pentru bara dreaptă, iar pentru forţa axială se consideră sensul fizic: forţa
axială este pozitivă când întinde bara şi negativă când comprimă bara.
Determinarea reacţiunilor din legăturile sistemului de bare se fac utilizând ecuaţiile de
echilibru aplicabile pentru sistemul de sarcini în plan.

Fig.2.14
Fig.2.13

∑ F( ) = 0 ⇒ H , ∑ M ( ) = 0 ⇒ V , ∑ M ( ) = 0 ⇒ V
h 1 2 1 1 2

∑ F( ) = 0 ⇒ V , ∑ F( ) = 0 ⇒ H , ∑ M ( ) = 0 ⇒ M
v 1 h 1 1 1

La stabilirea eforturilor secţionale se recomandă observarea barelor din interiorul


sistemului.
Diagramele de variaţie ale eforturilor secţionale se trasează pe schema sistemului de
bare.
Dacă se secţionează barele concurente într-un nod (fig.2.14), în imediata vecinătate a
nodului, aplicând eforturile secţionale corespunzătoare, se verifică echilibrul nodului:
T1 = N 2 , N1 = −T2 , M 1 = M 2
Rezultă astfel că, în cazul barelor ortogonale, forţa axială de pe o bară se transformă în
forţă tăietoare pe cealaltă bară şi invers, iar momentul încovoietor de pe o bară este egal cu cel
de pe cealaltă bară (în nod momentul încovoietor se transmite, dacă nu există moment
concentrat).
Sisteme de bare în spaţiu
Pentru sistemele de bare în spaţiu, încastrate la un capăt şi libere la celălalt, se
recomandă sensul de parcurs, în stabilirea eforturilor secţionale, din capătul liber spre
încastrare în acest mod nefiind necesară determinarea reacţiunilor din încastrare decât pentru
verificarea eforturilor secţionale stabilite (fig.2.15).
Pentru sistemele de bare simplu rezemate şi articulate la capete, după determinarea
reacţiunilor
din legături, se recomandă parcurgerea sistemului de la capete spre zona centrală (fig.2.16).

21
Capitolul II Diagrame de eforturi

Fig.2.15
Fig.2.16

Sistemele de axe se fixează pentru fiecare bară din sistem; după trasarea diagramelor
de variaţie ale eforturilor secţionale pentru o bară, se îndepărtează această bară, aplicând în
secţiunea efectuată torsorul sarcinilor aplicate pe partea îndepărtată. Astfel se pot stabili mai
uşor eforturile secţionale pentru bara următoare din sistem (fig.2.17):

Fig.2.18

Fig.2.17

1− 2 x ∈ [0, a ] Tz ( x ) = − F , M y ( x) = −F ⋅ x

2−3 x ∈ [0, 2 ⋅ a] Tz ( x ) = − F , M y ( x ) = − F ⋅ x , M t ( x ) = F ⋅ a
Diagramele de variaţie ale eforturilor secţionale se pot trasa pe schema sistemului de
bare în spaţiu sau pe fiecare bară izolată din sistem, precizându-se astfel şi încărcarea
corespunzătoare eforturilor secţionale şi sistemul de axe ataşat. La stabilirea eforturilor
secţionale se foloseşte convenţia de semne în cazul general de solicitare (fig.2.18).

APLICAŢII

1. Sistem de bare în plan.

∑ F( ) = 0
H
H1=118kN
∑ M( ) = 0
6
V1.3-H1.1-30.4.2-18.1=0 ; V1=92kN
∑ M( ) = 0
1
-V2.3+30.4.1-18.2=0 ; V2=28kN

22
Rezistenţa materialelor I

1 –2 x∈[0,3m]
N(x)=-92kN ,T(x)=-18kN
Mi(x)= -18x Æ Mi(0)=0,
Mi(3)= - 54kNm
3 – 2 x∈[0,1m]
N(x)=0 T(x)= - 30x
T(0)=0 , T(1)= - 30kN
x2
M i ( x ) = −30
2
Mi(0)=0 , Mi(1)= - 15kNm
6 – 5 x∈[0,1m]
N(x)= - 28kN , T(x)=0 ,
Mi(x)=0
5 – 4 x∈[0,1m]
N(x)= - 28kN , T(x)=18kN ,
Mi(x)= - 18x , Mi(0)=0 , Mi(1)= - 18kNm
4 – 2 x∈[0,3m]
N(x)= - 18kN , T(x)= - 28+30x ,
T(0)= - 28kN, T(3)=62kN,
T(x)=0 Æ x0=0,93m
Mi(x)= -18+28x -30x2/2
Mi(0)= - 18kNm, Mi(3)= -69kNm
Mi(0,93)= - 4,9kNm
Observaţie: în punctul 2 de pe bara 3-4 apare efectul barei 1-2 prin salt de forţă tăietoare şi
salt de moment încovoietor.

Diagrame N, T , M:

23
Capitolul II Diagrame de eforturi

2. Sistem de bare în spaţiu.


Se consideră sistemul din fig.2.19.
1 – 2 x∈[0,a]
Tz(x)= - qx Tz(0)=0 , Tz(a)= - qa
My(x)= - qx2/2 My(0)=0 , My(a)= - qa2/2
Observaţie:
Se efectuează torsorul forţelor de pe bara 1-2 în punctul 2; astfel
bara 2-3- se poate considera încastrată în punctul 3 şi liberă în 2,
pe capătul liber fiind aplicate elementele torsorului forţelor de pe
bara 1-2.

Fig.2.19

2 – 3 x ∈[0,2a]
Tz(x)= - qa , My(x) = - qax , My(0)=0 , My(2a)= - 2qa , Mt(x)=qa2/2
3 – 4 x ∈[0,3a]
Tz(x)=qa , My(x)= -qax+qa2/2 , My(0)=qa2/2 , My(3a)= -5/2qa2 , Mt(x)=2qa2

24
Rezistenţa materialelor I

2.4. DIAGRAME DE EFORTURI LA SISTEME DE BARE CU ARTICULAŢI


INTERMEDIARE

În aceste cazuri problema este determinarea reacţiunilor din legăturile sistemului,


întrucât mai departe determinarea eforturilor secţionale nu prezintă aspecte deosebite.
Se recomandă stabilirea reacţiunilor din legături cu ajutorul ecuaţiilor de echilibru
corespunzătoare fiecărui element component al sistemului, ecuaţii ce se pot stabili numai după
izolarea elementelor.

APLICAŢII

2.5. STABILIREA DIAGRAMELOR DE EFORTURI PRIN SUPRAPUNERE


DE EFECTE.

Diagramele de eforturi se pot stabili aplicând principiul suprapunerii efectelor.


Principiul suprapunerii efectelor este o consecinţă a ipotezei proporţionalităţii dintre tensiuni
şi deformaţii: starea de tensiune şi deformaţii a unui corp solid încărcat cu un sistem oarecare
de sarcini se poate obţine însumând stările de tensiuni şi deformaţii produse de fiecare sarcină
în parte.
Ca urmare, diagramele de eforturi se pot obţine însumând algebric diagramele de
eforturi produse de fiecare sarcină ce solicită barele sau sistemul de bare.

25
Capitolul II Diagrame de eforturi

APLICAŢIE

2.6. DIAGRAME DE EFORTURI LA BARE CURBE PLANE

La barele curbe plane, acţionate de sarcini aplicate în


planul lor, efectul acestora apare în secţiunile transversale prin
eforturile secţionale: N, T, M, care se definesc în mod similar
ca la orice sistem plan.
Se consideră o bară curbă plană şi într-o secţiune
oarecare se ataşează sistemul de axe intrinsec t , n (fig.2.20):
- forţa axială N are direcţia tangentei t ,
- forţa tăietoare T are direcţia normalei n ,
- momentul încovoietor M este dirijat ca vector după
Fig.2.20 direcţia binormalei.
Convenţia de semne (fig.2.21):
• eforturile secţionale N şi T sunt pozitive când sunt dirijate
în sens invers axelor t şi n , pentru faţa dreaptă.
• momentul încovoietor M este pozitiv pe faţa din dreapta
secţiunii când roteşte în sens orar, pentru observatorul aşezat
astfel încât sensul tangentei t să fie spre dreapta.
Dacă se ţine seama de efectul fizic al momentului se
poate aprecia semnul momentului încovoietor astfel:
• M > 0 dacă tinde să mărească raza de curbură a barei, deci
să îndrepte bara curbă.
• M < 0 dacă tinde să micşoreze raza de curbură a barei.
Fig.2.21

26
Rezistenţa materialelor I

OBSERVAŢIE
Pentru eforturile secţionale N şi T se poate folosi convenţia de semne în forma utilizată la
bara dreaptă: N > 0 când iese din secţiunea transversală, T > 0 când produce o alunecare în
sensul acelor de ceas.
Relaţiile diferenţiale între eforturi secţionale şi sarcini
Din bara curbă solicitată de sarcini coplanare se izolează un element ds (fig.2.22).
Sarcinile aplicate se reduc în centrul elementului la componentele notate: ptds, pnds.
Elementul fiind izolat din bara solicitată este necesar ca în secţiunea ce îl delimitează să se
aplice eforturile secţionale corespunzătoare:
N, T, M pe faţa (1)
N+dN, T+dT, M+dM pe faţa (2)
De asemenea se notează:
ρ - raza de curbură
dϕ - unghiul format de normalele din punctele 1 şi 2.
Elementul considerat fiind izolat dintr-un sistem în echilibru va fi în echilibru, dacă în
secţiunile ce îl delimitează s-au aplicat eforturile secţionale corespunzătoare.
Ecuaţiile de echilibru ce se pot scrie sunt următoarele:

• proiecţii pe N+dN:
⎛ dϕ ⎞ ⎛ dϕ ⎞
N + dN − N ⋅ cos(dϕ ) − T ⋅ sin(dϕ ) + pn ⋅ ds ⋅ sin ⎜ ⎟ + pt ⋅ ds ⋅ cos ⎜ ⎟=0 (2.5)
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠
• proiecţii pe T+dT:
⎛ dϕ ⎞ ⎛ dϕ ⎞
T + dT + N ⋅ sin(dϕ ) − T ⋅ cos(dϕ ) + pn ⋅ ds ⋅ cos ⎜ ⎟ − pt ⋅ ds ⋅ sin ⎜ ⎟=0 (2.6)
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠

Fig.2.22

• momente în raport cu punctul 2:


⎛ dϕ ⎞
M − M − dM + T ⋅ r ⋅ sin(dϕ ) − N ⋅ r ⋅ [ 1 − cos(dϕ )] − pn ⋅ ds ⋅ r ⋅ sin ⎜ ⎟+
⎝ 2 ⎠
⎡ ⎛ dϕ ⎞ ⎤
+ pt ⋅ ds ⋅ r ⋅ ⎢1 − cos ⎜ ⎟⎥ = 0
⎣ ⎝ 2 ⎠⎦
(2.7)

27
Capitolul II Diagrame de eforturi

Elementul considerat ds = r ⋅ dϕ este foarte mic şi se pot face aproximaţiile:


⎛ dϕ ⎞ ⎛ dϕ ⎞ dϕ
cos(dϕ ) ≅ 1 , cos ⎜ ⎟ ≅ 1 , sin(dϕ ) ≅ dϕ , sin ⎜ ⎟≅ (2.8)
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ 2
Pe baza aproximărilor (2.8) ecuaţiile (2.5), (2.6), (2.7) au forma următoare:

N + dN − N − T ⋅ dr + pn ⋅ ds ⋅ + pt ⋅ ds = 0
2

T + dT + N ⋅ d ρ − T + pn ⋅ ds − pt ⋅ ds ⋅ =0 (2.9)
2

M − M − dM + T ⋅ r ⋅ dr − pn ⋅ ds ⋅ ρ ⋅ =0
2
Se împart ecuaţiile (2.9) prin ds, se neglijază infiniţii mici de ordin superior şi rezultă:
⎧ dN dϕ
⎪ ds = − pt + T ⋅ ds

⎪ dT dϕ
⎨ = − pn − N ⋅ (2.10)
⎪ ds ds
⎪ dM
⎪ ds = T

Întrucât ds = ρ ⋅ dϕ rezultă forma finală a relaţiilor diferenţiale între eforturi
secţionale şi sarcini, pentru barele curbe plane solicitate de sarcini coplanare:
⎧ dN T
⎪ ds = − pt + ρ

⎪ dT N
⎨ = − pn − (2.11)
⎪ ds ρ
⎪ dM
⎪ =T
⎩ ds
OBSERVAŢII
1. Relaţiile stabilite pot fi folosite la determinarea eforturilor secţionale (prin
integrare) cât şi la trasarea diagramelor. Eficienţa folosirii lor este însă mult mai mică decât a
relaţiilor de la barele drepte. Din acest motiv la barele curbe se va aplica, de regulă, metoda
reducerii, exprimând eforturile secţionale pe fiecare interval de variaţie continuă a sarcinii.
2. La barele curbe circulare, variabila ds = r ⋅ dϕ se
exprimă în funcţie de ρ şi relaţiile diferenţiale au forma următoare:
⎧ dN
⎪ dr = − pt ⋅ r + T

⎪ dT
⎨ = − pn ⋅ r − N (2.12)
⎪ dr
⎪ dM
⎪ dr = T ⋅ r

3. Recomandării privind trasarea diagramelor de eforturi secţionale pentru cazurile
obişnuite de bare curbe circulare:
- se efectuează secţiunea curentă poziţionată prin unghiul ϕ .
- se duc tangenta şi normala în secţiunea respectivă.
- se proiectează sarcinile aplicate pe partea îndepărtată (zona cuprinsă în unghiul ϕ )

28
Rezistenţa materialelor I

pe direcţia tangentei şi a normalei, în vederea stabilirii eforturilor secţionale N (ϕ ) şi T (ϕ )


utilizând convenţia de semne în forma de la bara dreaptă.
- momentul încovoietor M (ϕ ) va fi dat de suma momentelor sarcinilor aplicate pe
partea îndepărtată în secţiunea efectuată.
- trasarea diagramelor de variaţie ale eforturilor secţionale se face pe conturul barei
curbe, folosind reprezentarea în coordonate polare.
- diagramele se pot trasa utilizând regulile generale de trasare a graficelor fără a folosi
relaţiile diferenţiale.
4. Dacă sarcinile aplicate barei curbe sunt perpendiculare pe planul barei curbe, atunci
efectul lor apare în secţiunile transversale prin moment de răsucire.

APLICAŢIE

⎡ π⎤
1 − 2 → ϕ ∈ ⎢0, ⎥
⎣ 2⎦
N (0) = 0
N (ϕ ) = − F ⋅ sin(ϕ ) ⎛π ⎞
N ⎜ ⎟ = −F
⎝2⎠

T (0) = − F
T (ϕ ) = − F ⋅ cos(ϕ ) ⎛π ⎞
T⎜ ⎟=0
⎝2⎠

M (0) = 0
M (ϕ ) = − F ⋅ R ⋅ sin(ϕ ) ⎛π ⎞
M ⎜ ⎟ = −F ⋅ R
⎝2⎠
⎡π ⎤
2 − 3 → ϕ ∈ ⎢ ,π ⎥
⎣2 ⎦
⎛π ⎞
N ⎜ ⎟ = −F
N (ϕ ) = − F ⋅ sin(ϕ ) − F ⋅ cos(π − ϕ ) ⎝2⎠
N (π ) = − F
dN 3π
= 0 ⇒ − F ⋅ cos(ϕ ) − F ⋅ sin(ϕ ) = 0 ⇒ tg (ϕ ) = −1 ⇒ ϕ0 =
dϕ 4
N (ϕ0 ) = − 2 F

29
Capitolul II Diagrame de eforturi

⎛π ⎞
T ⎜ ⎟ = −F
T (ϕ ) = − F ⋅ cos(ϕ ) − F ⋅ sin(π − ϕ ) ⎝2⎠
T (π ) = F

T (ϕ ) = 0 ⇒ ϕ0 =
4
⎛π ⎞
M ⎜ ⎟ = −F ⋅ R
M (ϕ ) = − F ⋅ R ⋅ sin(ϕ ) − F ⋅ R ⋅ cos(π − ϕ ) ⎝2⎠
M (π ) = − F ⋅ R
dM
= 0 ⇒ − F ⋅ R ⋅ cos(ϕ ) − F ⋅ R ⋅ sin(ϕ ) = 0 ⇒ tg (ϕ ) = −1


ϕ0 = , N (ϕ0 ) = − 2 F ⋅ R
4
OBSERVAŢIE
Păstrând aceeaşi origine pentru unghiul ϕ ce poziţionează secţiunea curentă pe zona 2-3,
rămân valabile expresiile eforturilor secţionale stabilite pentru zona 1-2.

2.7. FORTE CONCENTRATE MOBILE. MOMENT MAXIM MAXIMORUM

În practica inginerească se întâlnesc numeroase cazuri când forţele aplicate pe grindă


nu au poziţii fixe şi se deplasează în lungul grinzii. De exemplu: roţile unui vehicul pe un pod,
roţile unui tren pe calea ferată, roţile căruciorului pe podul rulant, etc.
Se defineşte convoi de sarcini mobile o succesiune de forţe concentrate sau repartizate,
de mărime constantă, care se deplasează pe o grindă, menţinându-se constantă distanţa dintre
ele.
În timpul deplasării forţelor pe grindă, variază desigur valoarea reacţiunilor cât şi cea a
eforturilor secţionale.
Studiul grinzii necesită determinarea modului de variaţie a eforturilor secţionale într-
un număr cât mai mare de secţiuni, în funcţie de poziţiile succesive ale convoiului.
Interesează, în primul rând, determinarea eforturilor secţionale celor mai mari. Astfel,
momentul încovoietor cel mai mare se numeşte moment maxim maximorum.

30
Rezistenţa materialelor I

Calculul momentului maxim maximorum se exemplifică pe cazul grinzii drepte


simplu rezemate la capete, de lungime l (fig. 2.23).

Fig.2.23

Se consideră că pe grindă se deplasează un convoi format din "n" forţe concentrate


paralele şi de acelaşi sens: F1 , F2 ,L , Fn , la distanţă constantă una faţă de cealaltă, Fk şi Fi se
află la distanţa d k = ct.
Se notează distanţa de la forţe la reazem, pentru o forţă oarecare Fk , cu ak şi respectiv
bk :
Poziţia convoiului pe grindă este definită de poziţia rezultantei convoiului de forţe,
care desigur se calculează cu relaţia:
n
R = ∑ Fk (2.13)
k =1
Se notează:
aR , bR poziţia rezultantei convoiului de forţe faţă de reazeme
c , poziţia rezultantei faţă de forţa Fi din convoiul de forţe şi se poate calcula cu
relaţia:
∑k Fk ⋅ dk
c= (2.14)
∑ Fk
k
Pentru o poziţie oarecare a convoiului de forţe pe grindă, momentul încovoietor
maxim se produce în dreptul unei forţe concentrate. Ca urmare, în cazul grinzii simplu
rezemate la capete şi momentul încovoietor maxim maximorum are loc pentru o anumita
poziţie a convoiului, în dreptul unei forţe concentrate, de obicei în dreptul forţei apropiate de
rezultantă.
Se consideră că momentul maxim maximorum are loc în dreptul forţei Fi , deci trebuie
exprimat momentul încovoietor în dreptul forţei Fi şi în acest scop se va stabili reacţiunea din
reazemul A :
n
1 n
∑ (B)
M = 0 ⇒ V A ⋅ l − ∑
k =1
Fk ⋅ bk = 0 V A = ⋅ ∑ Fk ⋅ bk
l k =1
(2.15)

Desigur, se poate calcula reacţiunea VA şi în funcţie de rezultanta convoiului de forţe:


1
∑ M ( B ) = 0 ⇒ VA ⋅ l − R ⋅ bR = 0 VA = ⋅ R ⋅ bR ,
l
bR = l − aR

31
Capitolul II Diagrame de eforturi

l − aR
VA = ⋅R (2.16)
l
Momentul încovoietor maxim în dreptul forţei Fi va fi:
i −1
M max = VA ⋅ (aR − c) − ∑ Fk ⋅ d k (2.17)
k =1
Ţinând seama de expresia (2.16) pentru reacţiunea VA din (2.17) se obţine:
i −1
R
M max = ⋅ (l − aR ) ⋅ (aR − c) − ∑ Fk ⋅ d k (2.18)
l k =1
Din relaţia (2.18) se observă că momentul încovoietor maxim este funcţie de poziţia
rezultantei convoiului de forţe prin distanţa aR.
Pentru stabilirea maximului funcţiei Mmax(aR) se anulează prima derivată:
dM max
=0
daR
şi rezultă:
R l c
⋅ ( − aR + c + l − aR ) = 0 ⇒ aR = + (2.19)
l 2 2
Din relaţia (2.19) se conturează concluzia următoare: momentul încovoietor în dreptul
unei forţe Fi atinge valoarea cea mai mare atunci când, forţa Fi şi rezultanta R a convoiului de
forţe de pe grindă se află la aceeaşi distanţă faţă de mijlocul grinzii; sau mijlocul grinzii
împarte în două părţi egale distanţa dintre forţa Fi şi rezultanta R (fig.2. 24).
Din (2.19) şi (2.18) se obţine expresia de calcul pentru momentul încovoietor maxim
maximorum în cazul unei grinzi simplu rezemate la capete, ca urmare a deplasării pe grindă a
unui convoi de forţe concentrate:
R ⎛ l c⎞ ⎛l c ⎞ i −1
M max = ⋅ ⎜ l − − ⎟ ⋅ ⎜ + − c ⎟ − ∑ Fk ⋅ d k
max
l ⎝ 2 2⎠ ⎝2 2 ⎠ k =1
R ⎛ l c ⎞ ⎛ l c ⎞ i −1
M max = ⋅ ⎜ − ⎟ ⋅ ⎜ − ⎟ − ∑ Fk ⋅ d k
max
l ⎝ 2 2 ⎠ ⎝ 2 2 ⎠ k =1
i −1
R
M max = ⋅ ( l − c ) − ∑ Fk ⋅ d k
2
(2.20)
max
4l k =1

Fig.2.24

În funcţie de relaţia (2.13), din (2.20) se stabileşte relaţia finală pentru calculul
momentului maxim maximorum, care este în funcţie de c distanţa între rezultantă şi forţa Fi şi
d k ce fixează poziţia forţelor din convoi faţă de forţa Fi :

⎛ n ⎞ (l − c) 2 i −1
M max = ⎜ ∑ Fk ⎟ ⋅ − ∑ Fk ⋅ d k (2.21)
max ⎝ k =1 ⎠ 4l k =1

32
Rezistenţa materialelor I

CAPITOLUL III

SOLICITAREA AXIALĂ

3.1. ÎNCERCAREA LA TRACŢIUNE A METALELOR

Încercarea la tracţiune a metalelor este încercarea la care sunt supuse epruvetele şi


constă în aplicarea pe direcţia axei longitudinale a unei forţe progresive de întindere până la
rupere.

Fig.3.1

Dependenţa dintre tensiunile normale şi deformaţiile specifice ce sunt efectul


solicitării axiale a epruvetei, reprezintă curba caracteristică a materialului încercat la tracţiune.
Pentru un oţel moale curba caracteristică (Fig.3.1) prezintă mai multe puncte ce
definesc cele mai importante caracteristici mecanice ale oţelului.
În figura 3.1 s-au făcut următoarele notaţii:
F ΔL
___ curba caracteristică convenţională σ = ,ε= ,
A0 L0
F ΔL
---- curba caracteristică reală σ = ,ε= ,
Ar L0
A0 aria secţiunii iniţiale a epruvetei,
L0 lungimea iniţială între două secţiuni transversale ale epruvetei,

33
Capitolul III Solicitarea axială

Ar aria secţiunii momentane reale a epruvetei,


P ⇒ σ p limita de proporţionalitate convenţională, reprezintă tensiunea pentru care abaterea
dintre modulul de elasticitate curent Eσ şi modulul de elasticitate iniţial E0 este de 10%.
Abaterea se calculează cu relaţia:
E0 − Eσ
⋅100 [%] ,
E0
şi limita de proporţionalitate se notează σ 10 .
E ⇒ σ e limita de elasticitate tehnică, pentru o deformaţie
specifică liniară remanentă prescrisă, uzual se consideră
ε r = 0, 01 % şi se notează σ 0.01 .
CC , ⇒ "palier de curgere", în cazul oţelurilor cu conţinut
redus de carbon deformaţiile plastice sunt foarte mari şi se
produc la o forţă exterioară constantă sau descrescătoare.
C ⇒ σ C ( Re ) limita de curgere aparentă, reprezintă tensiunea corespunzătoare momentului
în care creşterea forţei încetează, în timp ce procesul de deformare a epruvetei continuă.
La materialele care nu au limită de curgere aparentă stabilirea acesteia se face
convenţional:
- Rp0.2 , limita de curgere convenţională, pentru o alungire neproporţională prescrisă de
0.2%.
- Rr0.2 , limita de curgere remanentă, pentru o alungire remanentă prescrisă de 0.2%.
C R ⇒ zonă de ecruisare (de întărire), pe măsură ce se accentuează gradul de deformare
,

plastică în zona de curgere, metalul se ecruisează şi forţa necesară deformării epruvetei începe
să crească.
RR , ⇒ zonă de curgere locală; la un moment dat, într-o anumită zonă a epruvetei apare o
subţiere (gâtuire), care se accentuează destul de rapid. În continuare deformarea epruvetei se
efectuează numai în zona gâtuirii, la forţe tot mai mici şi în final se produce ruperea
reprezentată prin punctul R , .
R ⇒ σ r ( Rm ) rezistenţa la rupere, reprezintă raportul dintre forţa maximă ce se realizează
în punctul R şi aria secţiunii transversale iniţiale a epruvetei:
F
σ r = max
A0
Pe baza încercării la tracţiune sau la compresiune uniaxială se stabileşte tensiunea
admisibilă (rezistenţa admisibilă), care se poate defini astfel: valoarea convenţională aleasă în
calcul, pe baza practicii, pentru tensiunea maximă ce se poate produce într-o piesă în condiţii
date de material şi solicitare. Se presupune că se cunoaşte curba caracteristică la tracţiune a
materialului din care urmează să se confecţioneze o piesă solicitată la întindere.
Pentru rezolvarea problemelor Rezistenţei materialelor (dimensionare, verificare,
calculul sarcinii capabile), trebuie precizată valoarea maximă a tensiunii ce se poate dezvolta
în piesa considerată, astfel încât aceasta să reziste şi să nu se producă deformaţii prea mari.
Tensiunea din piesă trebuie limitată la valori mult mai mici decât limita de elasticitate
sau limita de curgere, din următoarele motive:
• în majoritatea cazurilor determinarea sarcinilor aplicate
este aproximativă şi este posibilă o depăşire a valorilor considerate în calcul,
• schemele de calcul privind modul de aplicare a sarcinilor,
precum şi schematizarea pentru calcule a formei piesei conduce la diferenţe faţă de fenomenul
real,

34
Rezistenţa materialelor I

• proprietăţile mecanice ale materialelor pieselor proiectate


nu pot fi cunoscute cu certitudine, întrucât apar diferenţe între caracteristicile mecanice ale
piesei proiectate faţă de cele ale epruvetei încercate.
Se obişnuieşte ca tensiunea admisibilă " σ a " să fie raportată la una din tensiunile
periculoase de pe curba caracteristică şi anume, la tensiunea de rupere σ r sau la cea de
curgere σ c .
Astfel tensiunea admisibilă este definită prin raportul:
σr σc
σa = sau σ a =
cr cc
unde cr şi cc se numesc coeficienţi de siguranţă.
La alegerea tensiunii admisibile sau a coeficientului de siguranţă trebuie să se ţină
seama de mai mulţi factori: felul materialelor, procedeul tehnologic, natura solicitării, modul
de acţionare a sarcinilor în timp, condiţiile de lucru, metodele de calcul, etc.
Unele indicaţii privind valorile coeficienţilor de siguranţă şi ale tensiunilor admisibile
sunt date în memoratoarele inginereşti şi în cărţile de specialitate.
Pentru coeficientul de siguranţă faţă de limita de rupere a materialului la o solicitare
statică, se poate considera cu aproximaţie c = 2 ÷ 3 pentru materiale tenace, c = 3 ÷ 4 pentru
materiale fragile şi c = 4 ÷ 6 pentru materiale foarte fragile.
Pentru oţelul OL37 folosit în construcţii industriale se poate considera
σ a = 150 [ MPa ] la solicitarea statică de întindere sau compresiune.

3.2 FORŢE AXIALE. DIAGRAME DE FORŢE AXIALE

O bară este solicitată la întindere sau compresiune dacă în secţiunile ei transversale se


dezvoltă efortul secţional forţă axială.
Forţa axială într-o secţiune este dată de suma proiecţiilor pe direcţia axei longitudinale
a tuturor sarcinilor aplicate pe partea îndepărtată. Convenţia de semn corespunde sensului real
al solicitării.
În figura 3.2 se prezintă diagrama de forţe axiale pentru o
bară dreaptă solicitată de mai multe forţe dispuse pe axa
longitudinală.
N>0 N<0

Fig.3.2

35
Capitolul III Solicitarea axială

3.3 TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII

Se consideră:
- o bară de lungime l (fig.3.3), secţiune transversală constată de arie A ,
- materialul barei are o caracteristică liniar-elastică, respectă legea lui Hooke,
- bara este solicitată axial de o forţă axială N ≥ 0 .

Studiul geometric al deformaţiilor


Se consideră o secţiune oarecare AB la distanţa x de capătul barei. Sub acţiunea
sarcinii axiale bara se deformează, iar secţiunea AB se deplasează. Experimental se constată
verificarea ipotezei lui Bernoulli, deci secţiunea AB rămâne şi după deformare plană şi
perpendiculară pe axa longitudinală a barei. Astfel rezultă că toate punctele secţiunii AB se
deplasează cu aceeaşi cantitate Δx şi se poate pune în evidenţă deformaţia specifică liniară a
punctelor din secţiunea transversală:
Δx
ε= = ct. (3.1)
x

Fig.3.3

Legea fizică - Hooke face legătura între deformaţiile specifice liniare şi tensiunile
normale ce apar din solicitarea axială:
σ = E ⋅ε (3.2)
În baza relaţiei (3.1), din (3.2) rezultă: σ = ct. şi deci tensiunile normale sunt uniform
repartizate în secţiunea transversală.
Ecuaţii de echivalenţă
Forţa elementară corespunzătoare unui element de suprafaţă dA este (σ ⋅ dA ) .
Torsorul tuturor forţelor elementare (σ ⋅ dA ) corespunzătoare tuturor elementelor de suprafaţă
în care se poate descompune secţiunea transversală, este reprezentat în centrul de greutate al
secţiunii prin efortul secţional forţă axială N .

36
Rezistenţa materialelor I

Ca urmare ecuaţia de echivalenţă este:


∫ σ ⋅ dA = N
A
(3.3)

Întrucât σ = ct. relaţia (3.3) se poate scrie σ ∫ dA = N , dar ∫ dA = A şi astfel rezultă


A A
relaţia fundamentală a solicitării de întindere compresiune:
N
σ= (3.4)
A
Experimental se poate arăta, că în secţiunile normale pe axa longitudinală a barei nu
există tensiuni tangenţiale deoarece nu există deformaţii specifice unghiulare( τ = G ⋅ γ
reprezintă legea lui Hooke pentru forfecare, G modulul de elasticitate transversal).
Deformaţia specifică liniară la solicitarea axială, pe baza legii
lui Hooke, va fi:
σ N N
ε= , σ= ⇒ ε= (3.5)
E A E⋅A

Produsul ( EA) se numeşte rigiditate la întindere-


compresiune, întrucât dacă ( EA ) are valoare mare, deformaţia specifică liniară este mică şi
bara este rigidă la solicitarea axială.
Pentru un element de bară de lungime dx, efectul solicitării axiale este deplasarea
axială egală cu lungimea elementului, deci modificarea lungimii elementului va fi:
N
Δ ( dx ) = ε ⋅ dx = ⋅ dx
E⋅A
Pentru o bară de lungime l, deplasarea axială a capătului liber, deci modificarea
lungimii barei va fi:
N
Δl = ∫ Δ ( dx ) = ∫ ⋅ dx (3.6)
l l
E ⋅ A
Din (3.7) se obţin două situaţii particulare:
N ⋅l
• Δl = (3.7)
E⋅A
N ⋅l
• Δl = ∑ i i (3.8)
E ⋅ Ai

Pe baza relaţiilor (3.4), (3.3), (3.8) se pot rezolva problemele Rezistenţei materialelor:

→ din condiţii de rezistenţă (când se impune σ a )


N
• dimensionare Anec =
σa
N
• verificare σ ef = ≤ σa
Aef
• calculul sarcinii capabile N cap = σ a ⋅ Aef
(3.9)

→ din condiţii de rigiditate (când se impune Δla sau ε a )

37
Capitolul III Solicitarea axială

N ⋅l N
• dimensionare Anec = = (3.10)
E ⋅ Δla E ⋅ ε a

3.4. BARE CU VARIAŢIE DE SECŢIUNE

Experimental s-a stabilit că în dreptul variaţiilor de secţiune, tensiunile normale nu


mai sunt repartizate uniform în secţiune. Distribuţia tensiunii prezintă un maxim care exprimă
concentrarea tensiunilor în dreptul variaţiei de secţiune. Tensiunea maximă este:
σ max = α k ⋅ σ 0 (3.11)
unde: - α k este coeficientul teoretic de concentrare, stabilit în
funcţie de concentrator;
F
- σ0 = este tensiunea din secţiunea fără concentrator.
A
În figura 3.4 sunt prezentate, pentru câteva cazuri, influenţa variaţiei de secţiune
asupra distribuţiei de tensiuni din secţiunea transversală.

Fig.3.4

3.5. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII ŢINÂND SEAMA DE GREUTATEA


PROPRIE

La barele foarte lungi greutatea proprie are un rol la fel de important ca şi încărcarea
utilă aplicată la capete. Realizarea lor cu secţiune constantă nu ar fi judicioasă, întrucât
secţiunile ar fi solicitate neegal.
Aceste situaţii apar la prăjinile de foraj, barele solicitate la compresiune existente la
pilele de la viaducte, etc.
Se consideră o bară de lungime l (fig.3.5), rigiditate EA = ct. , materialul barei are
greutate specifică γ , bara este solicitată de o forţă axială de întindere F aplicată în capătul
liber al barei.

38
Rezistenţa materialelor I

Fig.3.5

Se stabileşte forţa axială şi tensiunea normală:


N ( x) = F + γ ⋅ A⋅ x (3.12)
N ( x) F
σ ( x) = = +γ ⋅x (3.13)
A A
⎧ F
⎪⎪σ ( l ) = A + γ ⋅ l = σ max

⎪σ ( 0 ) = F
⎪⎩ A
σr
Dacă F = 0 , σ = σ r ⇒ lr = reprezintă lungimea la rupere, lungimea pentru care se
γ
produce ruperea barei verticale sub acţiunea greutăţii proprii, lr este un coeficient de calitate
al materialului.
Pe baza relaţiei (3.13) se stabilesc:
• deformaţia axială corespunzătoare unui element dx :
σ 1 ⎛F ⎞
Δ ( dx ) = ε ⋅ dx = ⋅ dx = ⋅ ⎜ + γ ⋅ x ⎟ ⋅ dx (3.14)
E E ⎝A ⎠
• deformaţia axială corespunzătoare barei de lungime l :

F ⋅l γ l2
l
1 ⎛F ⎞
Δl = ∫ Δ ( dx ) = ∫ ⋅ ⎜ + γ ⋅ x ⎟ ⋅ dx = + ⋅
l 0
E ⎝A ⎠ E⋅A E 2
l ⎛ γ ⋅ A⋅l ⎞
Δl = ⋅⎜ F + ⎟
E⋅A ⎝ 2 ⎠
Întrucât γ ⋅ A ⋅ l = G este greutatea barei rezultă:
l ⎛ G⎞
Δl = ⋅⎜ F + ⎟ (3.15)
E⋅A ⎝ 2⎠
Se constată astfel că dacă lungimea barei este mare atunci şi deplasarea axială Δl este
mare, deci bara de secţiune constantă nu este economică şi din acest punct de vedere, în plus
faţă de solicitarea neegală a secţiunilor.

39
Capitolul III Solicitarea axială

Soluţia economică o constituie bara de egală rezistenţă ce reprezintă bara


caracterizată prin aceea că în fiecare secţiune transversală tensiunea normală este egală cu
tensiunea admisibilă.
Se consideră bara din figura 3.6. În secţiunea de capăt, secţiunea transversală va fi:
F
A1 = (3.16)
σa
Pentru stabilirea legii de variaţie a ariei secţiunii
transversale A ( x ) , se detaşează din bară un element infinit
mic la distanţa x de capătul barei, cuprins între secţiunile 1
şi 2 . Dacă se aplică pe feţele elementului tensiunile normale,
care se consideră egale cu rezistenţa admisibilă, elementul va
fi în echilibru:
σ a ⋅ ( A + dA ) − σ a ⋅ A − γ ⋅ A ⋅ dx = 0
dA γ
=
A σ a ⋅ dx
şi integrând rezultă:
γ
ln ( A ) = ⋅x+C (3.17)
σa
Constanta de integrare se obţine din condiţia limită
pentru x = 0 unde aria secţiunii transversale este determinată
Fig.3.6 ( A1 ) .
x = 0 ⇒ ln ( A1 ) = C
γ
Deci: ln ( A ) = ⋅ x + ln ( A1 )
σa
⎛ A⎞ γ
ln ⎜ ⎟ = ⋅x (3.18)
⎝ A1 ⎠ σ a
Din (3.18) se obţine astfel legea de variaţie pentru aria
secţiunii transversale în cazul grinzii de egală rezistenţă:
γ
⋅x
σa
A = A1 ⋅ e (3.19)
Forma barei de egală rezistenţă este neeconomică din
punct de vedere al execuţiei, fiind mai simplu să se aproximeze
forma riguroasă din punct de vedere analitic cu o bară de secţiune
variabilă în trepte (fig. 3.7).
Se ţine seamă de faptul că pentru fiecare tronson tensiunea
maximă apare la capătul superior. Pentru primul tronson:
(1) F
σ max = + γ ⋅ l1 (3.20)
A1
Secţiunea transversală necesară rezultă punând condiţia ca
tensiunea maximă să fie egală cu tensiunea admisibilă:

(1) F
σ max = σ a ⇒ A1 = (3.21)
Fig.3.7 σ a − γ ⋅ l1

40
Rezistenţa materialelor I

Pentru tronsonul al doilea se ţine seama că la forţa F se adaugă greutatea proprie a


primului tronson:
F σ − γ ⋅ l1 + γ ⋅ l1 σa
F = F + γ ⋅ A ⋅l = F + γ ⋅l ⋅ , F2 = F ⋅ a ⇒ F2 = F ⋅ (3.22)
2 1 1 1 σ −γ ⋅l σ a − γ ⋅ l1 σ a − γ ⋅ l1
a 1
Aria necesară pentru cel de-al doilea tronson se obţine din expresia pentru A1
înlocuind F cu F2 :
F2 σa
A2 = = ⋅F (3.23)
σ a − γ ⋅ l2 ( )(
σ a − γ ⋅ l1 ⋅ σ a − γ ⋅ l2 )
Pentru cazul general se obţine relaţia de recurenţă:
n−1
An =
(σ a ) ⋅F (3.24)
(σ a − γ ⋅ l1 ) ⋅ (σ a − γ ⋅ l2 ) ⋅ K ⋅ (σ a − γ ⋅ ln )
Dacă tronsoanele au aceeaşi lungime l, relaţia devine:
n−1 n n
An =
(σ a ) ⎛ σa ⎞ F ⎛ σa ⎞
(3.25)
n ⋅F =⎜ ⎟ ⋅ =⎜ ⎟ ⋅ A0
(σ a − γ ⋅ ln ) ⎝ σa − γ ⋅l ⎠ σa ⎝ σa − γ ⋅l ⎠

3.6. PROBLEME STATIC NEDETERMINATE

În cazul unor probleme de solicitare axială, forţa axială din secţiunile transversale nu
se poate determina numai utilizând metodele de calcul ale staticii (ecuaţiile de echilibru ale
staticii).
Aceste probleme se numesc probleme static nedeterminate, caracterizate prin numărul
de mărimi necunoscute mai mare decât numărul de ecuaţii de echilibru aplicabile pentru
sistemul de sarcini aplicate (fig.3.8).

Sistem static Sistem static


derminat nedeterminat
Fig.3.8

În aceste situaţii este necesar să se analizeze modul de deformare al sistemului şi să se


stabilească ecuaţii suplimentare de deformaţii. Numărul de ecuaţii de deformaţii ce trebuie
stabilite este egal cu diferenţa dintre numărul mărimilor necunoscute şi numărul ecuaţiilor de
echilibru. Ecuaţiile de echilibru împreună cu ecuaţiile de deformaţie rezolvă nedeterminarea.

41
Capitolul III Solicitarea axială

Se vor prezenta câteva tipuri caracteristice de probleme static nedeterminate, pentru


precizarea modului de stabilire a ecuaţiilor suplimentare de deformaţii.

1) Bara dreaptă fixată la capete

Ecuaţia de echilibru:
X1 + X 2 = F (3.26)
Ecuaţia de deformaţie:
( Δl )total = 0 (3.27)
( Δl )total = Δl43 + Δl32 + Δl21
−x ⋅l −x ⋅ l −x ⋅ l
Δl = 2 3 , Δl32 = 2 2 , Δl21 = 1 1
43 E ⋅ A E ⋅ A2 E ⋅ A1
3
Din (3.27) rezultă:
−x ⋅l −x ⋅l x ⋅l
2 3 − 2 3 + 1 1 =0 (3.28)
E⋅A E⋅A E⋅A
3 2 1
( 3.26 ) , ( 3.28) ⇒ X 1 , X 2

2) Sistem de bare articulate concurente

Ecuaţiile de echilibru:
N1 ⋅ sin (α ) = N 3 ⋅ sin (α ) ⇒ N1 = N 3
(3.29)
2 ⋅ N1 ⋅ cos (α ) + N 2 = F (3.30)

Ecuaţia de deformaţie:

Δl2 ⋅ cos (α ) = Δl1 (3.31)


N1 ⋅ l1
Δl1 =
E ⋅ A1
N ⋅l
Δl2 = 2 2
E ⋅ A2

( 3.30 ) , ( 3.31) ⇒ N1 , N 2

3) Sistem de bare paralele


Ecuaţiile de echilibru se stabilesc după izolarea elementelor ce formează sistemul. Pentru bara
A B se pot scrie două ecuaţii de echilibru:

42
Rezistenţa materialelor I

∑F =0 ⇒ N1 + N 2 + N 3 = F (3.32)
∑ M( ) = 0
2
⇒ N1 ⋅ a + F ⋅ c − N 3 ⋅ b = 0 (3.33)

Ecuaţia de deformaţie:
Δ1' 42 ' ≈ Δ 2 '53'
⇓ (3.34)
Δl2 − Δl1 Δl3 − Δl2
=
a b
unde:
N1 ⋅ l1 N ⋅l N ⋅l
Δl1 = , Δl2 = 2 2 , Δl3 = 3 3
E ⋅ A1 E ⋅ A2 E ⋅ A3
( 3.32 ) , ( 3.33) , ( 3.34 ) ⇒ N1 , N 2 , N3
Se exemplifică şi cazul sistemului de bare cu articulaţie în O :

43
Capitolul III Solicitarea axială

Ecuaţia de echilibru:
∑ M( ) = 0
0
⇒ N1a + N 2b + N 3c = Fd (3.35)
Ecuaţiile de deformaţii:
Δl1 a Δl1 a
= , = (3.36)
Δl2 b Δl3 c
unde:
N1 ⋅ l1 N ⋅l N ⋅l
Δl1 = , Δl2 = 2 2 , Δl3 = 3 3
E ⋅ A1 E ⋅ A2 E ⋅ A3
( 3.35) , ( 3.36 ) ⇒ N1 , N 2 , N3
4) Efectul inexactităţii de execuţie şi montaj în
sistemele articulate static nedeterminate

Ecuaţia de echilibru:
2 ⋅ N1 ⋅ cos (α ) = N 2 (3.37)
Ecuaţia de deformaţii:
Δl1
+ Δl2 = δ (3.38)
cos (α )
unde:
N1 ⋅ l1 N ⋅l
Δl1 = , Δl2 = 2 2
E ⋅ A1 E ⋅ A2
( 3.37 ) , ( 3.38) ⇒ N1 , N 2
Pentru sistemul de bare cu articulaţie în O se pot scrie:
Ecuaţia de echilibru:

∑ M( ) = 0
0
⇒ N1a + N 3c = N 2b (3.39)

44
Rezistenţa materialelor I

Ecuaţiile de deformaţii:
Δl1 a Δl a
= , 1= (3.40)
δ − Δl2 b Δl3 c

5) Efectul variaţiei de temperatură în sistemele static nedeterminate

Dacă o bară se poate dilata liber, atunci când este încălzită uniform, ea se lungeşte cu
cantitatea: Δl = α ⋅ l ⋅ Δt , unde:
( C)
−1
α - coeficientul de dilatare termică liniară 0
,
l - lungimea barei,
Δt - variaţia de temperatură ( C).
0

Dacă dilataţia liberă este împiedicată total sau parţial, în bare apar tensiuni de valori
mari ce nu pot fi neglijate.
Se consideră bara articulată la capete, de lungime l , rigiditate EA = ct. , ce suportă o
variaţie de temperatură Δt .
Ecuaţia de deformaţie:
( Δl )t + ( Δl ) N = 0 (3.42)
unde:
( Δl )t = α ⋅ l ⋅ Δt , deformaţia din dilatare liberă,
N ⋅l F ⋅l
( Δl ) N =
=− , deformaţia corespunzătoare
E⋅A E⋅A
forţei F , care apare din împiedicarea dilatării libere.
Rezultă în final:
F
F = E ⋅ A ⋅ α ⋅ Δt , σ = = E ⋅ α ⋅ Δt (3.43)
A
Dacă dilatarea liberă este împiedicată parţial:
( Δl )t = α ⋅ l ⋅ Δt > δ (3.44)
R ⋅l
( Δl ) N =− (3.45)
E⋅A
şi condiţia de deformaţie este:
( Δl )t + ( Δl ) N = δ (3.46)

45
Capitolul III Solicitarea axială

În cazul unui sistem de bare concurente supuse unei variaţii de temperatură Δt :

Ecuaţia de echilibru:
N 2 = 2 ⋅ N1 ⋅ cos ( β ) (3.47)

Ecuaţia de deformaţii:

Δl1 = Δl2 ⋅ cos ( β ) (3.48)

În ecuaţiile (3.47) şi (3.48) notaţiile făcute


au următoarele semnificaţii:
N ⋅l
Δl1 = ( Δl1 )t + ( Δl1 ) N = α1 ⋅ l1 ⋅ Δt − 1 1
E1 ⋅ A1
N ⋅l
Δl2 = ( Δl2 )t + ( Δl2 ) N = α 2 ⋅ l2 ⋅ Δt + 2 2
E2 ⋅ A2
( 3.47 ) , ( 3.48) ⇒ N1 , N 2

6) Bare cu secţiuni neomogene solicitate axial

În practică se întâlnesc frecvent bare alcătuite din două sau mai multe materiale cu
caracteristici elastice diferite, ex: betonul armat, cablurile din diferite materiale, etc.
Experimental s-a constatat că în domeniul de comportare elastică a acestor bare este
valabilă ipoteza lui Bernoulli şi pe această bază se pot stabili ecuaţiile de compatibilitate a
deformaţiilor.
În cazul general se consideră o bară alcătuită din " n " materiale având modulele de
elasticitate E1 , E2 ,L , En şi ariile secţiunilor transversale A1 , A2 ,L , An .
Eforturile secţionale ce revin fiecărui material sunt N1 , N 2 ,L , N n .Bara întreagă este
solicitată de forţa axială F .
Ecuaţia de echilibru va fi:
N1 + N 2 + L + N n = F (3.49)
Ecuaţiile de deformaţii exprimă că deformaţia axială este aceeaşi pentru toate
materialele şi întrucât lungimea este aceeaşi, rezultă că şi deformaţiile specifice liniare sunt
aceleaşi:
N1
=
N2
=K =
Nn
=
∑ Ni = F (3.50)
E1 ⋅ A1 E2 ⋅ A2 En ⋅ An ∑ ( Ei ⋅ Ai ) ∑ ( E1 ⋅ A1 )

şi rezultă:
E1 ⋅ A1 E2 ⋅ A2 Ei ⋅ Ai
N1 = F ⋅ , N2 = F ⋅ , …, N i = F ⋅
∑ ( Ei ⋅ Ai ) ∑ ( Ei ⋅ Ai ) ∑ ( Ei ⋅ Ai )
(3.51)
Tensiunile corespunzătoare vor fi:

46
Rezistenţa materialelor I

Ei
σi = F ⋅ , ( i = 1, 2,L , n ) (3.52)
∑ ( Ei ⋅ Ai )
Pentru un stâlp de beton armat supus la compresiune de o forţă F , tensiunile în cele
două materiale vor fi:
Ea Eb
σa = F ⋅ , σb = F ⋅ (3.53)
Eb ⋅ Ab + Ea ⋅ Aa Eb ⋅ Ab + Ea ⋅ Aa

unde:

Aa aria secţiunii de armătură ,


Ea modul de elasticitate al armăturii,
Aa aria secţiunii de beton,
Ea modul de elasticitate al betonului.

47
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane

CAPITOLUL IV

CARACTERISTICI GEOMETRICE ALE SUPRAFEŢELOR PLANE

4.1. MOMENTE STATICE. CENTRE DE GREUTATE

În definirea răspunsului la acţiunea sarcinilor exterioare asupra barelor şi sistemelor de


bare, intervin pe lângă proprietăţile fizice ale materialelor şi mărimi legate de forma şi
dimensiunile secţiunilor transversale ale barelor numite caracteristici geometrice ale
secţiunilor.
Se consideră o suprafaţă plană oarecare, raportată la sistemul de axe din Rezistenţa
materialelor cu axele y şi z în planul secţiunii (fig.4.1).

Fig.4.1

Cea mai simplă caracteristică geometrică este aria secţiunii:


A = ∫ dA , [ L2 ] (4.1)
A

Momentele statice faţă de o axă reprezintă suma produselor dintre ariile elementare
dA în care s-ar diviza secţiunea transversală şi distanţa la axă:
S y = ∫ z ⋅ dA , S z = ∫ y ⋅ dA , ⎡⎣ L3 ⎤⎦ (4.2)
A A

48
Rezistenţa materialelor I

Pentru stabilirea variaţiei momentelor statice cu translaţia axelor se consideră un


sistem de axe y1O1 z1 paralel cu yOz . Se presupun cunoscute: S y , S z , y0 , z0 , şi se determină
S y 1 , Sz 1 :
S y 1 = ∫ z1 ⋅ dA , S z 1 = ∫ y1 ⋅ dA (4.3)
A A
unde:
z1 = z − z0 , y1 = y − y0 (4.4)
Din (4.3) şi (4.4) rezultă:
S y 1 = ∫ ( z − z0 ) ⋅ dA = ∫ z ⋅ dA − z0 ⋅ ∫ dA = S y − z0 ⋅ A
A A A

S z 1 = ∫ ( y − y0 ) ⋅ dA = ∫ y ⋅ dA − y0 ⋅ ∫ dA = S z − y0 ⋅ A
A A A
(4.5)
Dacă axele y1 şi z1 trec prin centrul de greutate, deci O1 ≡ C atunci momentele statice
în raport cu aceste axe sunt nule:
S y 1 = 0 , Sz 1 = 0 (4.6)
şi din (4.5) se obţine:
Sy Sz
zC = , yC = (4.7)
A A

Pentru cazul frecvent întâlnit al suprafeţelor


compuse (fig.4.2) relaţiile de calcul pentru
coordonatele centrului de greutate
vor fi:

zC =
∑A ⋅z
i
'
i
, yC =
∑A ⋅y
i
'
i

∑A i ∑A i

unde:
yi' , zi'sunt coordonatele centrului de elementul i.
Axele ce trec prin centrul de greutate al
Fig.4.2 secţiunii transversale se numesc axe centrale.

OBSERVAŢIE Dacă secţiunea transversală prezintă o axă de simetrie centrul de greutate este
dispus pe această axă; dacă secţiunea transversală are două axe de simetrie centrul de greutate
se află la intersecţia axelor.

4.2. MOMENTE DE INERŢIE

Momentele de inerţie reprezintă suma produselor dintre ariile elementelor de suprafaţă


în care se descompune secţiunea transversală şi pătratul distanţei la o axă, la un punct, sau
produsul distanţelor la două axe. Momentele de inerţie sunt:
Axiale:
I y = ∫ z 2 ⋅ dA , I z = ∫ y 2 ⋅ dA ⎡⎣ L4 ⎤⎦ (4.9)
A A

49
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane

Centrifugale:
I yz = ∫ yz ⋅ dA ⎡⎣ L4 ⎤⎦ (4.10)
A
Polare:
I p = ∫ r 2 ⋅ dA ⎡⎣ L4 ⎤⎦ (4.11)
A

Întrucât: r 2 = y 2 + z 2 rezultă:
I p = ∫ ( y 2 + z 2 ) ⋅ dA = I y + I z (4.12)
A
Momentul de inerţie polar este egal cu suma momentelor de inerţie axiale calculate
faţă de orice axe ortogonale ce trec prin polul O .
OBSERVAŢIE Se consideră o suprafaţă care prezintă o axă de simetrie (fig.4.3) şi se
raportează la sistemul de axe oarecare yOz, cu particularitatea că axa Oz coincide cu axa de
simetrie.
Fiecărui element de suprafaţă cu moment de inerţie
( yzdA) îi corespunde un element de suprafaţă
simetric, cu moment de inerţie
centrifugal ( − yzdA ) .
Însumând momentele de inerţie centrifugale
corespunzătoare elementelor de suprafaţă în care se poate
diviza secţiunea transversală rezultă că se anulează.
Fig.4.3 În concluzie, momentul de inerţie centrifugal al unei
suprafeţe simetrice este egal cu zero, dacă el se calculează
faţă de un sistem de axe dintre care cel puţin o axă este axă de simetrie.

4.3. VARIAŢIA MOMENTELOR DE INERŢIE LA TRANSLAŢIA AXELOR

Se consideră o suprafaţă plană raportată la un sistem oarecare de axe yOz (fig.4.4) şi


se presupun cunoscute momentele de inerţie axiale şi momentul centrifugal faţă de acest
sistem de axe:
I y = ∫ z 2 ⋅ dA ,
A

I z = ∫ y 2 ⋅ dA , (4.13)
A

I y z = ∫ yz ⋅ dA .
A
Se urmăreşte determinarea momentelor de inerţie
axiale şi momentul centrifugal faţă de un sistem de axe
y1Oz1 paralel cu sistemul yOz . Se consideră cunoscute
distanţele dintre axele celor două sisteme: y0 şi z0 .
Fig.4.4 Momentele de inerţie axiale şi centrifugale faţă de
sistemul de axe y1Oz1 sunt:
I y 1 = ∫ z12 ⋅ dA , I z 1 = ∫ y12 ⋅ dA , I y 1z 1 = ∫ y1 z1 ⋅ dA (4.14)
A A A
Legătura dintre coordonatele elementului de suprafaţă dA în cele două sisteme de axe
este următoarea:
z1 = z − z0 , y1 = y − y0 (4.15)

50
Rezistenţa materialelor I

Înlocuind (4.15) în (4.14) se obţine:


I y 1 = ∫ ( z − z0 ) ⋅ dA = ∫ z 2 ⋅ dA − 2 ⋅ z0 ⋅ ∫ z ⋅ dA + z02 ⋅ ∫ dA ,
2

A A A A

I z 1 = ∫ ( y − y0 ) ⋅ dA = ∫ y 2 ⋅ dA − 2 ⋅ y0 ⋅ ∫ y ⋅ dA + y02 ⋅ ∫ dA ,
2

A A A A

(4.16)
I y 1z 1 = ∫ ( y − y0 ) ⋅ ( z − z0 ) ⋅ dA = ∫ ( yz − y0 z − yz0 + y0 z0 ) ⋅ dA =
A A
(4.16)
= ∫ yz ⋅ dA − y0 ⋅ ∫ z ⋅ dA − z0 ⋅ ∫ y ⋅ dA + y0 z0 ⋅ ∫ dA
A A A A

Ţinând seamă de relaţiile (4.13), expresiile (4.16) devin:


I y 1 = I y − 2 z0 ⋅ S y + z02 ⋅ A ⎫

I z 1 = I z − 2 y0 ⋅ S z + y02 ⋅ A ⎬ (4.17)

I y 1z 1 = I yz − y0 ⋅ S y − z0 ⋅ S z + y0 z0 ⋅ A⎭
Dacă axele y şi z sunt axe centrale, O ≡ C , atunci S y = 0 , S z = 0 şi din relaţiile
(4.17) rezultă:
I y 1 = I y + z02 ⋅ A ⎫

Iz1 = Iz + y ⋅ A 2
0 ⎬ (4.18)

I y 1z 1 = I yz + y0 z0 ⋅ A⎭

Relaţiile (4.18) reprezintă relaţiile STEINER: momentul de inerţie calculat faţă de o


axă este egal cu momentul de inerţie în raport cu axa paralelă ce trece prin centrul de greutate
plus produsul dintre aria suprafeţei şi pătratul distanţei dintre axe.
Pentru momentul de inerţie centrifugal se adaugă produsul dintre aria suprafeţei şi
distanţele la axe.
Dacă se cunosc momentele de inerţie în raport cu un sistem oarecare de axe, se pot
afla din (4.18) momentele de inerţie faţă de sistemul de axe paralel cu acesta ce trece prin
centrul de greutate:
I y = I y1 − z02 ⋅ A ⎫
⎪⎪
I z = I z1 − y02 ⋅ A ⎬ (4.19)

I y z = I y 1 z 1 + y0 z 0 ⋅ A ⎪

OBSERVAŢIE Pentru utilizarea relaţiilor STEINER în cazul suprafeţelor compuse, se


recomandă folosirea lor în forma (4.20), conform notaţiilor din figura 4.5.

( ) ⎫ 2
I y( i ) = I y(i0) + A( i ) ⋅ d yy( i )0

⎪⎪
I ( ) = I ( ) + A( ) ⋅ ( d ( ) )
2
i i i i
z z0 zz0⎬ (4.20)

I ( ) = I ( ) + A( ) ⋅ ( d ( ) ) ⋅ ( d ( ) ) ⎪
i
yz
i
y0 z0
i i
yy0
i
zz0
⎪⎭

51
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane

Fig.4.5

4.4. MOMENTE DE INERŢIE PENTRU SUPRAFEŢE SIMPLE

Determinarea momentelor de inerţie pentru suprafeţele simple se face prin integrare


directă conform relaţiilor de definiţie.
Secţiunea dreptunghiulară
I y = ∫ z ⋅ dA , dA = b ⋅ dz
A
h h
+
2
z2 2
I y = ∫ z ⋅ b ⋅ dz = 2b ⋅
h 2 0

2

b ⋅ h3 h ⋅ b3
Iy = , Iz =
12 12

⎛ h⎞ ⎛b⎞ b2 ⋅ h2
I y 1z 1 = I yz + A ⋅ d yy1 ⋅ d zz1 = b ⋅ h ⋅ ⎜ − ⎟ ⋅ ⎜ ⎟ = −
⎝ 2⎠ ⎝2⎠ 4

Secţiunea circulară
Întrucât suprafaţa circulară este caracterizată prin
simetrie în raport cu orice axă centrală se va determina
momentul de inerţie polar şi apoi rezultă momentele de inerţie
axiale.

I p = ∫ r 2 ⋅ dA , dA = r ⋅ dr ⋅ dϕ
A

52
Rezistenţa materialelor I


R4 π R4 π D4
R
I p = ∫∫ r 3 ⋅ dr ⋅ dϕ = ∫ dϕ ⋅ ∫ r ⋅ dr = 2π ⋅
3
= = ⋅ 4
A 0 0
4 2 2 2
πD 4
Ip π D4
Ip = , I y = Iz = =
32 2 64
Secţiunea inelară

π D4 Ip π D4 d
Ip =
32
(1 − α )4
, I y = Iz =
2
=
64
(1 − α ) 4
, α=
D

Secţiunea triunghiulară

h
b b b h4
I y1 = ∫ z ⋅ dA , dA = b1 ⋅ dz1 , b1 = ⋅ z1
2
1 , I y 1 = ∫ z13 ⋅ ⋅ dz1 = ⋅ ⇒
A
h 0
h h 4
b ⋅ h3
⇒ I y1 =
4

2
b ⋅ h3 b ⋅ h ⎛ 2 ⎞ b ⋅ h3
I y = I y 1 − A ⋅ d yy2 1 = − ⋅⎜ h⎟ ⇒ Iy =
4 2 ⎝3 ⎠ 36
2
b ⋅ h3 b ⋅ h ⎛ 1 ⎞ b ⋅ h3
Iy 2 = Iy + A⋅ d 2
yy2 = − ⋅⎜ h⎟ ⇒ Iy 2 =
36 2 ⎝3 ⎠ 12

Secţiunea semicirculară
1 πd4 πd4
I = ⋅
'
y =
2 64 128
2
πd4 1 π d 2 ⎛ 2d ⎞
I y = I y' − A ⋅ d yy2 ' = − ⋅ ⋅⎜ ⎟
128 2 4 ⎝ 3π ⎠
I y ≅ 0.00686 ⋅ d 4
πd4
Iz =
128

53
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane

4.5. VARIAŢIA MOMENTELOR DE INERŢIE CU ROTAŢIA AXELOR

Se consideră o suprafaţă plană raportată la sistemul de axe yOz (fig.4.6) şi se


presupun cunoscute momentele de inerţie axiale şi momentul centrifugal al suprafeţei faţă de
aceste axe:
I y = ∫ z 2 ⋅ dA , I z = ∫ y 2 ⋅ dA , I y z = ∫ yz ⋅ dA, (4.21)
A A A

Se urmăreşte stabilirea momentelor de inerţie axiale şi a momentului centrifugal faţă


de un sistem de axe y1Oz1 rotit faţă de sistemul yOz cu unghiul α .

Fig.4.6

Conform relaţiilor de definiţie aceste momente de inerţie au următoarele expresii:


I y 1 = ∫ z12 ⋅ dA , I z 1 = ∫ y12 ⋅ dA , I y 1z 1 = ∫ y1 z1 ⋅ dA (4.22)
A A A
Legătura între coordonatele unui element de suprafaţă de arie dA , corespunzătoare
celor două sisteme de axe este următoarea:
⎧⎪ y1 = z ⋅ sin (α ) + y ⋅ cos (α )
⎨ (4.23)
⎪⎩ z1 = z ⋅ cos (α ) − y ⋅ sin (α )

Folosind expresiile (4.23) se stabilesc relaţiile momentelor de inerţie faţă de axele


y1Oz1 în funcţie de momentele de inerţie faţă de axele yOz :

I y 1 = ∫ ( z ⋅ cos (α ) − y sin (α ) ) ⋅ dA =
2

⎛ ⎞ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
= ⎜ ∫ z 2 ⋅ dA ⎟ cos 2 (α ) + ⎜ ∫ y 2 ⋅ dA ⎟ sin 2 (α ) − ⎜ ∫ yz ⋅ dA ⎟ 2sin (α ) cos (α )
⎝A ⎠ ⎝A ⎠ ⎝A ⎠

54
Rezistenţa materialelor I

I z 1 = ∫ ( z ⋅ sin (α ) + y cos (α ) ) ⋅ dA =
2

⎛ ⎞ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
= ⎜ ∫ z 2 ⋅ dA ⎟ sin 2 (α ) + ⎜ ∫ y 2 ⋅ dA ⎟ cos 2 (α ) + ⎜ ∫ yz ⋅ dA ⎟ 2sin (α ) cos (α )
⎝A ⎠ ⎝A ⎠ ⎝A ⎠
(4.24)
I y 1z 1 = ∫ ( z ⋅ cos (α ) − y sin (α ) ) ( z ⋅ sin (α ) + y cos (α ) ) ⋅ dA =
A

⎛ ⎞ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
= ⎜ ∫ z 2 ⋅ dA ⎟ sin (α ) cos (α ) − ⎜ ∫ y 2 ⋅ dA ⎟ sin (α ) cos (α ) − ⎜ ∫ yz ⋅ dA ⎟ sin 2 (α ) +
⎝A ⎠ ⎝A ⎠ ⎝A ⎠
⎛ ⎞
+ ⎜ ∫ yz ⋅ dA ⎟ cos 2 (α )
⎝A ⎠

Ţinând seama de relaţiile (4.21), expresiile (4.24) se restrâng în forma următoare:

I y 1 = I y ⋅ cos 2 (α ) + I z ⋅ sin 2 (α ) − I y z ⋅ sin ( 2α )


I z 1 = I y ⋅ sin 2 (α ) + I z ⋅ cos 2 (α ) + I y z ⋅ sin ( 2α ) (4.25)
1 1
I y 1z 1 = I y ⋅ sin ( 2α ) − I z ⋅ sin ( 2α ) + I y z ⋅ cos ( 2α )
2 2
Se aduc relaţiile (4.25) funcţie de argumentul ( 2α ) , având în vedere relaţiile de
transformare:
⎧ 2 1
⎪⎪cos (α ) = 2 (1 + cos ( 2α ) )
⎨ (4.26)
⎪sin 2 (α ) = 1 (1 − cos ( 2α ) )
⎪⎩ 2
şi rezultă:
⎧ I y + Iz I y − Iz
I
⎪ y1 = + ⋅ cos ( 2α ) − I yz ⋅ sin ( 2α )
⎪ 2 2
⎪ I y + Iz I y − Iz
⎨ I z1 = − ⋅ cos ( 2α ) + I yz ⋅ sin ( 2α ) (4.27)
⎪ 2 2
⎪ I y − Iz
⎪ I y1z1 = ⋅ sin ( 2α ) + I yz ⋅ cos ( 2α )
⎩ 2

OBSERVAŢII
1. Însumând primele două relaţii din (4.27) rezultă:
I y 1 + I z 1 = I y + I z = I p = ct. (4.28)
Din (4.28) rezultă că suma momentelor de inerţie axiale, calculate faţă de două axe ortogonale
nu depinde de poziţia axelor (unghiul α), prin rotaţia axelor rămâne o mărime constantă, egală
cu momentul de inerţie polar şi reprezintă invariantul momentelor de inerţie.
2. Momentele de inerţie axiale sunt funcţii de unghiul α şi ca urmare se ia în discuţie funcţia
I y1 ( 2α ) . Prima derivată a funcţiei va fi:

55
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane

dI y 1 I y − Iz
=− ⋅ sin ( 2α ) − I y z ⋅ cos ( 2α ) (4.29)
d ( 2α ) 2
şi ţinând cont de (4.27) se observă că:
dI y 1
= − I y 1z 1 (4.30)
d ( 2α )
Pentru analizarea extremelor funcţiei moment de inerţie se anulează prima derivată şi
rezultă:
dI y 1 2I y z
= − I y 1z 1 ⇒ tg ( 2α * ) = − (4.31)
d ( 2α ) I y − Iz
Întrucât perioada funcţiei tg este π , în intervalul de variaţie al argumentului α
[0, 2π ] există două valori pentru care se anulează prima derivată:
π
2α * → α * 2α * + π → α * + (4.32)
2
Valorile argumentului α , stabilite prin relaţiile (4.31) şi (4.32) definesc două direcţii
perpendiculare între ele numite direcţii principale de inerţie. Momentele de inerţie axiale
calculate faţă de aceste axe se numesc momente principale de inerţie.
În baza relaţiei (4.30), momentul de inerţie centrifugal calculat în raport cu axele
principale de inerţie este egal cu zero şi invers dacă momentul de inerţie centrifugal calculat
faţă de un sistem de axe este zero, atunci axele sunt principale.
Întrucât momentul de inerţie centrifugal este zero atunci când se calculează faţă de un
sistem de axe din care cel puţin una este axă de simetrie, rezultă că axa de simetrie este o axă
principală de inerţie.
Dacă se discută funcţia I z ( 2α ) , se stabilesc aceleaşi valori ale argumentului α pentru
care funcţia moment de inerţie admite extreme, deci se stabilesc aceleaşi direcţii principale de
inerţie.
3. Stabilirea momentelor principale de inerţie se realizează din relaţiile (4.27) şi (4.31):
tg ( 2α * ) 2⋅ Iyz
sin ( 2α ) = ±
*
=m
1 + tg 2 ( 2α * ) ( I y − I z ) + 4 ⋅ I y2z
2

1 I y − Iz
cos ( 2α * ) = ± =±
1 + tg 2 ( 2α * ) (I − I z ) + 4 ⋅ I y2 z
2
y

Rezultă:
I y + Iz1
( I y − I z ) + 4 ⋅ I y2 z
2
I1,2 = ± (4.33)
2 2
unde: - pentru semnul (+) se obţine momentul de inerţie maxim I1 ,
- pentru semnul (-) se obţine momentul de inerţie minim I 2 .
4. Analiza naturii extremelor funcţiei moment de inerţie se face cu ajutorul derivatei a doua:
d 2I y1 I y − Iz
= − ⋅ cos ( 2α ) + I y z ⋅ sin ( 2α ) =
d ( 2α )
2
2
(4.34)
cos ( 2α )
=− ⋅ ⎡⎣( I y − I z ) − 2 I y z ⋅ tg ( 2α ) ⎤⎦
2
Pentru α * se obţine:

56
Rezistenţa materialelor I

dI y21 cos ( 2α * )
=− ⋅ ⎡⎣( I y − I z ) − 2 I y z ⋅ tg ( 2α * ) ⎤⎦ (4.35)
d ( 2α )
2
2
α =α *
şi ţinând seama de (4.31) rezultă:
dI y21 cos ( 2α * ) ⎡ ⎛ 2I y z ⎞⎤
=− ⋅ ⎢( I y − I z ) − 2 I y z ⋅ ⎜ − ⎟⎟ ⎥ =
d ( 2α )
2
2 ⎜ I −I
α =α * ⎣⎢ ⎝ y z ⎠ ⎦⎥
(4.36)
cos ( 2α * ) 1
=− ⋅ ⋅ ⎡⎣( I y − I z ) + 4 I y2 z ⎤⎦
2 I y − Iz

1
Se notează în (4.36): C 2 = ⋅ ⎡⎣( I y − I z ) + 4 I y2 z ⎤⎦ şi în final derivata a doua a funcţiei
2
moment de inerţie are forma:

dI y21 cos ( 2α * )
= −C ⋅ 2
(4.37)
d ( 2α ) I y − Iz
2
*
α =α
Concluzii
dI y21
• Dacă < 0 funcţia I y 1 ( 2α ) admite un maxim pentru α * şi deci:
d ( 2α )
2
α =α *
π
α * = α1 → I1 , α * + = α2 → I2 .
2
dI y21
• Dacă > 0 funcţia I y 1 ( 2α ) admite un minim pentru α * şi deci:
d ( 2α ) α =α *
2

π
α* + = α1 → I1 , α * = α 2 → I 2 .
2
Axa principală 1 face întotdeauna cel mai mic unghi cu axa faţă de care momentul de
inerţie axial are cea mai mare valoare. Dacă I y > I z axele principale sunt dispuse astfel:

π
α * → α1 , I 2 α * + → α2 , I2 (4.38)
2
α1 < α 2

5. În raport cu orice punct din planul unei suprafeţe plane se


pot determina axe principale şi se pot calcula momente
principale de inerţie. Pentru secţiunile transversale ale barelor
un interes deosebit îl prezintă momentele principale centrale
de inerţie, adică momentele calculate faţă de axele principale ce trec prin centrul de greutate
al secţiunii transversale.
6. Relaţiile (4.27) permit stabilirea momentelor de inerţie în raport cu două axe ortogonale în
funcţie de momentele principale de inerţie.
Se cunosc: I1 , I 2 , α şi se stabilesc:

57
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane

⎧ I1 + I 2 I1 − I 2
⎪ I y = 2 + 2 ⋅ cos ( 2α )

⎪ I1 + I 2 I1 − I 2
I y , Iz , I y z ⎨Iz = − ⋅ cos ( 2α ) (4.39)
⎪ 2 2
⎪ I1 − I 2
⎪ I y z = 2 ⋅ sin ( 2α )

4.6. MOMENTE DE INERŢIE PENTRU SUPRAFEŢE COMPUSE

În cazul suprafeţelor compuse din elemente simple pentru care se cunosc ariile şi
centrele de greutate, iar momentele de inerţie faţă de axele lor centrale se pot calcula uşor,
momentul de inerţie pentru întreaga secţiune se determină ca suma momentelor de inerţie ale
elementelor componente în raport cu axa faţă de care se calculează momentul de inerţie.
Astfel conform fig. 4.7 se obţine:

I y = ∫ z 2 dA = ∫ z 2 dA + L + ∫ z 2 dA + L , I y = I y(1) + L + I y( i ) + L
A A1 Ai

şi rezultă:
I y = ∑ I y(i ) ⎫
⎪⎪
I z = ∑ I z( i ) ⎬ (4.40)

I yz = ∑ I yz( i ) ⎪⎭

Fig.4.7

Fig.4.8

Etapele ce se parcurg în stabilirea momentelor principale centrale de inerţie pentru


suprafeţele compuse (fig.4.8):

· Se împarte secţiunea în elemente simple.

58
Rezistenţa materialelor I

· Se stabileşte un sistem de referinţă faţă de care se calculează coordonatele centrului


de greutate:

yC =
∑ Ai yi'
, zC =
∑ Ai zi'
∑ Ai ∑ Ai
· Se definesc axele centrale y şi z faţă de care trebuie calculate momentele de inerţie:
I y , Iz , I y z .
· În centrul de greutate al fiecărui element component se fixează axele proprii (
paralele cu axele centrale) faţă de care se poate calcula uşor momentele de inerţie sau sunt
date în tabele.
· Se calculează:
I y = ∑ I y( i ) , I z = ∑ I z( i ) , I y z = ∑ I y( iz) ,
unde I y( i ) , I z( i ) , I y( iz) se stabilesc prin relaţiile Steiner:

( )
2
I y( i ) = I y( i0) + A( i ) ⋅ d y( iy) 0

I ( ) = I ( ) + A( ) ⋅ ( d ( ) )
2
i i i i
z z0 zz0

I y( z) = I y( 0)z 0 + A( ) ⋅ d y( y) 0 ⋅ d z( z)0
i i i i i

⎧⎪d y y 0 = zi' − zc
în care: ⎨
⎪⎩d z z 0 = yi − yc
'

· Se definesc axele principale centrale de inerţie şi se calculează momentele


principale.
2I y z I +I 1
tg ( 2α ) = − , I1,2 = y z ± ⋅ ( I y − I z ) + 4 I y2 z
2

I y − Iz 2 2

4.7. MODULE DE REZISTENŢĂ

Modulul de rezistenţă axial al unei suprafeţe reprezintă raportul dintre momentul de


inerţie axial al suprafeţei, calculat faţă de o axă centrală de inerţie şi distanţa maximă de la
marginea secţiunii la axa respectivă:
I I
Wy = y , Wz = z ⎡⎣ L3 ⎤⎦ (4.41)
zmax ymax

Modulele de rezistenţă axiale pentru suprafeţele simple:


• dreptunghi ( b × h ) :
b ⋅ h2 h ⋅ b2
Wy = , Wz =
6 6
• cerc de diametru d :
πd3
Wy = Wz =
32
• inel de diametre d , D :
d π D3
α= , Wy = Wz = ⋅ (1 − α 4 )
D 32

59
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane

Modulul de rezistenţă polar se defineşte pentru suprafaţa circulară sau inelară ca fiind
raportul dintre momentul de inerţie polar şi raza maximă:
πd3
Wp =
I 16
Wp = p ⇒
R π D3
Wp = ⋅ (1 − α 4 )
16

4.8. RAZE DE INERŢIE. ELIPSA DE INERŢIE

Razele de inerţie sunt caracteristici geometrice definite prin relaţiile:


I I
i y = y , iz = z [ L] (4.42)
A A
Se pot calcula şi raze de inerţie principale faţă de axele principale centrale de inerţie :

I1 I2
i1 = , i2 = (4.43)
A A

Elipsa de inerţie
Se consideră o suprafaţă plană, cu axele principale
centrale de inerţie y ≡ 1 , z ≡ 2 (fig. 4.9).
Axa Oy1 face unghiul α cu axa principală centrală de
inerţie Oy . Momentul de inerţie al suprafeţei în raport cu
această axă se poate exprima funcţie de momentele principale
centrale de inerţie:
I y1 = I1 ⋅ cos 2 (α ) + I 2 ⋅ sin 2 (α ) (4.44)
Pe axa Oy1 se consideră un punct astfel încât:
k
OM = (4.45)
Fig.4.9 I y1
unde k este o constantă arbitrară.
Astfel coordonatele punctului M vor fi:

k k
y= ⋅ cos (α ) , z = ⋅ sin (α ) (4.46)
I y1 I y1
Din relaţiile (4.46) se obţin:
I y1 I y1
cos 2 (α ) = 2
⋅ y 2 , sin 2 (α ) = ⋅ z2 (4.47)
k k2
şi cu aceste exprimări relaţia (4.44) devine:

I y1 I y1
I y 1 = I1 ⋅ 2
⋅ y2 + I2 ⋅ 2
⋅ z 2 , I1 ⋅ y 2 + I 2 ⋅ z 2 = k 2 (4.48)
k k

Din relaţia (4.48) rezultă că locul geometric al punctului M când axa Oy1 se roteşte
în jurul originii va fi o elipsă. Dacă se alege pentru constanta arbitrară k valoarea particulară:

60
Rezistenţa materialelor I

k 2 = A ⋅ i12 ⋅ i22 (4.49)


I1 2 I 2
unde: i12 = , i2 = ,
A A
I1 ⋅ I 2
rezultă: k2 = (4.50)
A
În funcţie de (4.50), relaţia (4.48) se poate pune sub forma următoare:

I1 ⋅ I 2 y2 z2
I1 ⋅ y 2 + I 2 ⋅ z 2 = , + =1
A I 2 I1
A A
şi în final rezultă:
y2 z2
+ =1 (4.51)
i22 i12
Expresia stabilită (4.51) reprezintă ecuaţia elipsei principale de inerţie a suprafeţei
plane, semiaxele ei fiind razele de inerţie i1 şi i2 .

APLICAŢII

12t 2 ⋅ ( 0.5t ) + 12t 2 ⋅ ( 7t ) − 6t 2 ⋅ ( 7t ) + 7t 2 ⋅ (13.5t )


yc = 0 , zC = = 5.7t
12t 2 + 12t 2 − 6t 2 + 7t 2

I y = I y(1) + I y( 2) − I y(3) + I y( 4) = 888.08t 4

61
Capitolul IV Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane

t ⋅ (12t )
3
12t ⋅ t 3
(1)
+ 12t 2 ⋅ ( 0.5t − 5.7t ) , I y( 2) = + 12t 2 ⋅ ( 7t − 5.7t )
2 2
Iy =
12 12
t ⋅ ( 6t ) 7t ⋅ ( t )
3 3
( 3)
+ 6t 2 ⋅ ( 7t − 5.7t ) , I y( 4) = + 7t 2 ⋅ (13.5t − 5.7t )
2 2
Iy =
12 12

I z = I z( ) + I z( ) − I z( ) + I z( ) = 174.08t 4
1 2 3 4

t ⋅ (12t ) 12t ⋅ ( t ) 6t ⋅ ( t )
3 3 3
(1) (1)
I z = I z0 = , I z( 2) = I z(02) = , I z( 3) = I z(03) = ,
12 12 12
t ⋅ ( 7t )
3
( 4) ( 4)
I z = I z0 =
12

Momentele de inerţie principale centrale sunt:

I1 = 888, 08 t 4 , I 2 = 174.08 t 4

62
Rezistenţa materialelor I

CAPITOLUL V

ÎNCOVOIEREA BARELOR DREPTE

5.1 CONSIDERAŢII GENERALE

O grindă dreaptă este solicitată la încovoiere, dacă în secţiunile transversale efectul


sarcinilor aplicate se manifestă prin efortul secţional moment încovoietor.
În funcţie de poziţia în spaţiu a sarcinilor aplicate, solicitarea de încovoiere poate fi:
• Încovoiere plană, dacă sarcinile aplicate se află într-un singur plan longitudinal,
care conţine una din axele principale centrale de inerţie ale tuturor secţiunilor transversale
(fig.5.1).

Fig.5.1
Fig.5.2
Fig.5.3

• Încovoiere oblică, dacă sarcinile aplicate se află într-un singur plan longitudinal,
care însă nu conţine axele principale centrale de inerţie ale tuturor secţiunilor transversale
(fig.5.2).
• Încovoiere strâmbă, dacă sarcinile aplicate se află în plane longitudinale diferite
(fig.5.3).
În funcţie de natura eforturilor secţionale ce apar în secţiunile transversale, solicitarea
de încovoiere poate fi:
• Încovoiere pură, atunci când în secţiunile transversale apare numai efortul secţional
moment încovoietor.
• Încovoiere simplă, atunci când în secţiunile transversale apar eforturile secţionale
forţă tăietoare şi moment încovoietor.
Încovoierea simplă constituie solicitarea cea mai frecventă de încovoiere, însă
încovoierea pură este o stare de solicitare mai rar întâlnită în aplicaţiile tehnice.

63
Capitolul V Încovoierea barelor drepte

5.2. TENSIUNI NORMALE LA ÎNCOVOIEREA PURĂ PLANĂ

Se consideră o bară dreaptă (fig. 5.4), de secţiune transversală constantă pe toată


lungimea barei, solicitată la încovoiere plană pură: sarcinile aplicate lucrează în planul xOz ,
efectul lor în secţiunile transversale apare numai prin efortul secţional moment încovoietor
My.
Axa Oz este axă de simetrie pentru bară, dar această ipoteză cu aspect particular
rezultă din demonstraţie ca o condiţie necesară. M y ⇒ M i .

Fig.5.4

Ipoteze
1. Materialul barei are o caracteristică liniar-elastică, deci respectă legea lui Hooke, este
omogen şi izotrop.
2. Planul sarcinilor aplicate este plan de simetrie.
3. Se consideră că fibrele longitudinale nu se apasă între ele, deci se neglijează compresiunea
lor, astfel încât fiecare fibră se află în stare liniară de tensiune şi deci legătura dintre tensiuni
şi deformaţii este dată de legea lui Hooke în forma: σ = E ⋅ ε .
4. Experimental se verifică ipoteza lui Bernoulli. Astfel pe suprafaţa exterioară a modelului
experimental se trasează un caroiaj de linii perpendiculare, dispuse la distanţe egale (fig.5.5).
Analizând aspectul liniilor de pe suprafaţa exterioară a barei se constată următoarele:
Fibrele longitudinale îşi modifică lungimea: există fibre care
îşi măresc lungimea, fibre care îşi micşorează lungimea şi
fibre care nu îşi modifică lungimea prin deformaţia de
încovoiere. Se constată că secţiunile plane şi perpendiculare
pe axa longitudinală a barei rămân şi după deformare plane şi
perpendiculare pe axa longitudinală a barei (ipoteza lui
Bernoulli).
5. Se neglijează deformarea secţiunii transversale. Datorită
contracţiei transversale, secţiunea transversală îşi modifică
Fig.5.5 forma, dar această modificare este neînsemnată şi se poate
neglija.
Se detaşează din bară un element infinit mic de lungime dx , la distanţa x de capătul
barei (fig.5.6). Se raportează elementul la sistemul de axe din Rezistenţa materialelor, luând

64
Rezistenţa materialelor I

originea în dreptul fibrei ce nu îşi modifică lungimea. Se consideră elementul de bară înainte
şi după deformare, ca urmare a solicitării la încovoiere.
Elementele ce caracterizează forma deformată a elementului sunt următoarele:
C centrul de curbură al fibrei ce nu îşi modifică lungimea,
ρ raza de curbură a fibrei ce nu îşi modifică lungimea,
dϕ unghiul format între secţiunile transversale ce delimitează elementul după
deformare.

Fig.5.6

Studiul geometric al deformaţiilor


Se consideră o fibră oarecare, la distanţa z de planul xOy . După solicitarea de
încovoiere fibra îşi modifică lungimea cu Δ ( dx ) , care se poate exprima astfel:
Δ ( dx ) = z ⋅ dϕ (5.1)
Lungimea iniţială a fibrei oarecare este dx şi se poate exprima în funcţie de mărimile
ce caracterizează starea deformată ρ , dϕ , cunoscând că există o fibră ce nu îşi modifică
lungimea după deformare, lungimea iniţială fiind desigur tot dx :
dx = ρ ⋅ dϕ (5.2)
Cunoscând lungimea iniţială a fibrei oarecare şi modificarea ei după deformaţia din
încovoiere, se poate exprima deformaţia specifică liniară pentru această fibră:
Δ ( dx )
ε= (5.3)
dx
Ţinând seamă de (5.1) şi (5.2), expresia (5.3) a deformaţiei specifice liniare va fi:

65
Capitolul V Încovoierea barelor drepte

z
ε= (5.4)
ρ
Legea fizică (Hooke)
Din studiul geometric al deformaţiilor s-a stabilit deformaţia specifică liniară, care este
efectul solicitării de încovoiere. Legătura între tensiuni şi deformaţii este realizată de legea
fizică, legea lui Hooke, pentru starea de tensiune corespunzătoare fibrelor solicitate la
încovoiere:
σ = E ⋅ε (5.5)
Din (5.4) şi (5.5) se obţine:
E
σ = ⋅z (5.6)
ρ
În relaţia stabilită (5.6) modulul de elasticitate longitudinal E şi raza de curbură ρ a
elementului analizat sunt constante. Rezultă astfel că tensiunea normală variază liniar funcţie
de coordonata z a punctului din secţiune în care se calculează această tensiune şi se poate
trasa diagrama de variaţie a tensiunii normale.
Se constată astfel că tensiunile normale sunt zero în
dreptul fibrelor ce îşi păstrează lungimea, fibre ce se află în
planul xOy , plan care se numeşte plan neutru.
Intersecţia planului neutru cu secţiunea transversală a
grinzii se realizează după axa Oy care se numeşte axă neutră,
ea reprezentând locul geometric al punctelor din secţiunea
transversală în dreptul cărora tensiunea normală este egală cu
zero.
Planul neutru împarte grinda în două zone: dacă
momentul încovoietor este pozitiv, ca în cazul analizat, fibrele
de deasupra planului neutru sunt solicitate la compresiune
Fig.5.7 σ < 0 , iar cele de sub planul neutru sunt solicitate la întindere
σ >0.

Tensiunile maxime apar în punctele cele mai îndepărtate de axa neutră, pentru zmax :
E
σ max = ⋅ zmax (5.7)
ρ
Ecuaţii de echivalenţă
Se consideră o secţiune transversală din bara solicitată la încovoiere pură plană (fig.
5.7). În fiecare punct din secţiunea transversală există tensiuni normale σ . Rezultanta
tensiunilor normale de pe un element de suprafaţă dA este forţa elementară de valoare σ ⋅ dA .
Elementele torsorului tuturor forţelor elementare σ ⋅ dA , corespunzătoare elementelor de
suprafaţă dA în care s-ar descompune secţiunea transversală, torsor efectuat în punctul O
reprezintă eforturile secţionale.
Tensiunile şi eforturile sunt mărimi static echivalente, ele constituind două moduri de
reprezentare ale forţelor interioare de pe o secţiune transversală a barei.
Întrucât forţele elementare σ ⋅ dA reprezintă un sistem de sarcini paralele în spaţiu se
pot stabili numai trei ecuaţii de echivalenţă: de proiecţie pe axa Ox şi de momente în raport
cu axele Oy şi Oz .
Trebuie reamintit că singurul efort secţional existent în secţiunea transversală este
momentul încovoietor M y → M i .
Ecuaţiile de echivalenţă sunt:

66
Rezistenţa materialelor I

∑ F( ) x
⇒ ∫ σ ⋅ dA = 0 (5.8)
A

∑ M( ) z
⇒ ∫ (σ ⋅ dA) ⋅ y = 0 (5.9)
A

∑ M( ) y
⇒ ∫ (σ ⋅ dA) ⋅ z = M i (5.10)
A
Ţinând seamă de expresia (5.6) pentru tensiunea normală, ecuaţiile de echivalenţă
(5.8), (5.9), (5.10) se prelucrează şi se stabilesc următoarele concluzii:
• Din (5.8):
E E
∫ σ ⋅ dA = ⋅ ∫ z ⋅ dA = ⋅ S y ⇒ S y = 0
A
ρ A
ρ
(5.11)

Din (5.11) rezultă că momentul static al secţiunii transversale în raport cu axa Oy este zero,
deci axa neutră trece prin centrul de greutate al secţiunii transversale, O ≡ C .
Fibra care îşi păstrează lungimea şi care trece prin centrele de greutate ale tuturor
secţiunilor transversale se numeşte fibră medie (fig.5.8).

Fig.5.8

• Din (5.9):
E E
∫ (σ ⋅ dA) ⋅ y = ρ ⋅ ∫ y ⋅ z ⋅ dA = ρ ⋅ I
A A
yz ⇒ Iyz = 0 (5.12)

Din (5.12) rezultă că axele Oy şi Oz sunt axe principale centrale de inerţie. În cazul
încovoierii plane această condiţie este îndeplinită (în ipoteza s-a considerat axa Oz axă de
simetrie).
• Din (5.10) se obţine:
E E ⋅ Iy
∫ ( σ ⋅ dA ) ⋅ z = ⋅ ∫ z 2
⋅ dA = = M i , I y = ∫ z 2 ⋅ dA (5.13)
A
ρ A
ρ A
1 Mi
şi rezultă: = (5.14)
ρ E ⋅ Iy
1
unde: este curbura fibrei medii deformate;
ρ
E ⋅ I y este rigiditate de încovoiere.
Dacă M i = ct. , E ⋅ I y = ct. şi raza de curbură ρ = ct. atunci fibra medie deformată este un arc
de cerc.
Din (5.6) şi (5.14) se obţine:

67
Capitolul V Încovoierea barelor drepte

Mi ⋅ z
σ= (5.15)
Iy
care reprezintă relaţia Navier cu ajutorul căreia se calculează tensiunea normală în orice punct
al secţiunii transversale şi arată că tensiunea normală din încovoiere este o funcţie liniară de
distanţa punctului la axa neutră.
Tensiunea normală are valoare maximă în punctele cele mai îndepărtate de axa neutră
caracterizate prin z = zmax :
M ⋅z M
σ max = i max = i (5.16)
Iy Wy
Iy
unde: Wy = reprezintă modulul de rezistenţă axial al secţiunii transversale în care zmax
zmax
nu se ia cu sensul corespunzător sistemului de axe.
Pentru un caz general (fig.5.9) relaţia Navier se aplică astfel:
M ⋅z M ⋅z
σ max = i 1 , σ min = − i 2 (5.17)
Iy Iy
Dacă se notează:
I I
Wy 1 = y , Wy 2 = y (5.18)
z1 z2
tensiunile normale din fibrele extreme vor fi:
M M
σ max = i , σ min = − i (5.19)
Wy1 W y2
Cunoscând rezistenţele admisibile ale materialului la întindere (σ a ) şi la compresiune
(σ ac ) , tensiunile efective maxime şi minime trebuie să îndeplinească condiţiile de rezistenţă:
σ max ≤ σ a , σ min ≤ σ ac (5.20)

Dacă materialul are aceeaşi rezistenţă admisibilă la


întindere şi compresiune cele două relaţii se reduc la
una singură:
σ max ≤ σ a (5.21)
Astfel se obţine relaţia generală de verificare la
încovoiere:
M
σ max = i ≤ σ a (5.22)
Wy
Atunci când secţiunea transversală este
Fig.5.9 simetrică în raport cu axa Oy : Wy 1 = Wy 2 şi rezultă:
Mi
σ max = ± (5.23)
min
Wy
OBSERVAŢII
1. Deşi relaţia Navier este stabilită pentru cazul încovoierii pure, se poate aplica şi în cazul
încovoierii simple.
2. Relaţia Navier se aplică pentru orice secţiune transversală cu precizarea că momentul
încovoietor trebuie să fie dirijat după o axă principală centrală de inerţie.

68
Rezistenţa materialelor I

În fig. 5.10 este prezentată aplicarea relaţiei Navier şi variaţia semnului tensiunii
normale în secţiunea transversală pentru cele două cazuri de încovoiere cu M y şi M z , axele
y şi z sunt axe principale centrale de inerţie.

Fig.5.10

3. Variaţia tensiunilor normale pentru punctele de pe conturul secţiunii transversale se


prezintă în fig. 5.11.
4. Calculele de rezistenţă la încovoiere se conduc pentru
secţiunea periculoasă, în care tensiunea normală maximă are
cea mai mare valoare.Relaţiile de calcul la încovoiere pentru
rezolvarea problemelor Rezistenţei materialelor sunt:
• verificare:
M
σ max = i ≤ σ a
Wy
Mi
• dimensionare: Wynec = (5.24)
σa
Fig.5.11 • calculul momentului încovoietor capabil:

M icap = Wy ⋅ σ a
5. La secţiunile compuse modulele de rezistenţă nu se pot calcula, în general, prin însumarea
modulelor de rezistenţă ale suprafeţelor componente. Cu modulele de rezistenţă nu se
efectuează operaţii ca cele de la momentele de inerţie: se stabileşte poziţia centrului de
greutate, se calculează momentul de inerţie al secţiunii faţă de axa neutră I y , se stabileşte
Iy
zmax şi modulul de rezistenţă este: Wy = .
zmax
Caz particular:
Iy h
I y = 2 I y 0 , Wy = , zmax =
zmax 2
Iy0 Iy
Iy = 2⋅ = 2 ⋅ Wy 0 , Wy 0 = 0
h h
2 2

69
Capitolul V Încovoierea barelor drepte

6. Dacă în secţiunea transversală a barei există un concentrator de tensiune (fig.5.12), se


modifică distribuţia tensiunilor normale, relaţia Navier dă numai valoarea tensiunii
"nominale" σ n . Tensiunea maximă se stabileşte funcţie de tensiunea nominală σ n şi
coeficientul teoretic de concentrare α k :
M
σ max = α k ⋅ σ n = α k ⋅ i (5.25)
Wy
Coeficientul teoretic de concentrare este stabilit în funcţie
de natura concentratorului. Efectul de concentrare este cu
atât mai puternic cu cât variaţia de dimensiune este mai
bruscă şi materialul mai fragil.

Fig.5.12 7. Forme raţionale de secţiune la încovoiere.


Analizând relaţia Navier se poate aprecia că o grindă
rezistă mai bine la solicitarea de încovoiere cu cât modulul de rezistenţă are o valoare mai
mare. Dar valoarea modulului de rezistenţă depinde de mărimea şi forma secţiunii
transversale a grinzii. Forma secţiunii transversale poate fi considerată cu atât mai raţională cu
cât modulul de rezistenţă are o valoare mare pentru un consum minim de material.
Raţionalitatea secţiunii transversale poate fi exprimată prin raportul Wy A , secţiunea este
economică cu cât raportul are o valoare mai mare.
Exemple:

OBSERVAŢII
1. Secţiunile U , I sunt mai raţionale decât secţiunile Ο, , întrucât repartiţia materialului în
secţiune urmăreşte distribuţia tensiunii normale.
2. Secţiunile U, I au faţă de axa centrală z module de rezistenţă mai mici decât faţă de axa y
(W y ≥ Wz ) , deci grinda rezistă mai puţin la încovoiere după axa Oz . Ca urmare profilele se
vor aşeza astfel încât planul forţelor să fie planul xOz şi momentul încovoietor să aibă
direcţia axei Oy .
3. Secţiunea circulară prezintă avantajul că rezistă la fel debine în raport cu orice axă centrală
şi se foloseşte în special la arbori: forţele îşi păstrează de obicei poziţia în spaţiu, dar arborele
se roteşte şi deci trebuie să reziste la fel după toate direcţiile. Din punct de vedere al
rezistenţei la încovoiere secţiunea inelară este mai raţională decât cea circulară plină.

Fig.5.13

70
Rezistenţa materialelor I

4. În cazul materialelor ce rezistă mai bine la compresiune decât la tracţiune (fonta), sunt
raţionale secţiunile nesimetrice faţă de axa neutră. Este foarte importantă aşezarea secţiunii
astfel încât tensiunile cele mai mari să fie de compresiune (fig. 5.13).
σ a c = 600 ⋅105 Pa , σ a t = 200 ⋅105 Pa
Impunerea condiţiilor de rezistenţă conduce la stabilirea dimensiunilor optime ale
secţiunii astfel încât tensiunile maxime să fie egale cu cele admisibile:
M ⋅z
σ (1) = i 1 ≤ σ at
Iy z σ
⇒ 1 = at (5.26)
M i ⋅ z2 z2 σ ac
σ ( 2) = ≤ σ ac
Iy
5. Raţionalitatea secţiunii este mai mare la înălţimi "h" mai mari, dar în proiectare nu se pot
alege înălţimi excesive întrucât există pericolul de apariţie a fenomenelor de instabilitate
legate de pierderea formei plane de echilibru. Un exemplu de obţinere a eficienţei prin
creşterea înălţimii îl constituie grinzile expandate obţinute prin tăierea profilelor laminate I şi
resudarea lor (fig. 5.14).

Fig.5.14

Pentru materialele care se comportă identic la întindere şi compresiune, secţiunile cele


mai raţionale sunt cele simetrice în raport cu axa neutră.
În fibrele extreme tensiunea normală are aceeaşi valoare şi deci condiţia σ = σ a este
realizată simultan în aceste puncte (fig.5.15).

Fig.5.15
fig.5.16

71
Capitolul V Încovoierea barelor drepte

Pentru grinzi cu încărcări mari se alcătuiesc profile I compuse, sudate sau nituite,
astfel încât materialul să fie dispus cât mai departe de axa neutră (fig.5.16).

5.3 GRINZI NEOMOGENE ALCĂTUITE DIN DOUĂ MATERIALE


DIFERITE

În practică apar multe situaţii de grinzi alcătuite din materiale cu proprietăţi de


deformabilitate diferite. Astfel se consideră o grindă, de secţiune dreptunghiulară (fig.5.17)
realizată din două materiale diferite.

Fig.5.17

Materialele au modulele de elasticitate E1 ≥ E2 şi prezintă solidarizări ce asigură


comportarea ca un tot unitar al secţiunii.
Întrucât secţiunea se comportă ca un tot unitar, este valabilă ipoteza secţiunilor plane
şi desigur deformaţiile specifice liniare sunt date de relaţia:
z
ε= (5.27)
ρ
Pe baza legii lui Hooke, se pot defini tensiunile normale corespunzătoare celor două
zone de materiale diferite, dacă se notează cu z0 distanţa ce fixează poziţia axei neutre
(poziţia axei neutre nu este cunoscută):
z
z ≥ z0 σ = E1 ⋅ ε = E1 ⋅ (5.28)
ρ
z
z ≤ z0 σ = E2 ⋅ ε = E2 ⋅ (5.29)
ρ
Se consideră ecuaţia de echivalenţă ce reprezintă rezultanta forţelor elementare σ ⋅ dA :
N = ∫ σ ⋅ dA (5.30)
A
care se aplică corespunzător celor două zone de materiale diferite, utilizând relaţiile (5.28) şi
(5.29):
E1 E2 E1 ⎡ E2 ⎤
∫A σ ⋅ dA = ∫ρ ⋅ z ⋅ dA + ∫ρ ⋅ z ⋅ dA =
ρ ⎣⎢ A∫1
⎢ z ⋅ dA + ∫ E1 ⋅ z ⋅ dA ⎥=0
A1 A2 A2 ⎦⎥
(5.31)
Se consideră o secţiune de calcul (fig. 5.17), de arie AC cu următoarele caracteristici:

72
Rezistenţa materialelor I

z ≥ z0 , bC = b
E2 (5.32)
z ≤ z0 , bC =
⋅b
E1
Pentru secţiunea reală se consideră: dA = b ⋅ dz , iar pentru secţiunea de calcul rezultă:
dAC = bC ⋅ dz (5.33)
Ţinând seamă de relaţiile (5.32), relaţia (5.33) devine:
z ≥ z0 → dAC = b ⋅ dz = dA
E E (5.34)
z ≤ z0 → dAC = 2 ⋅ b ⋅ dz = 2 ⋅ dA
E1 E1
În baza expresiilor (5.34), ecuaţia de echivalenţă (5.31) se transformă astfel, dacă
E1
≠ 0:
ρ

A1C
z ⋅ dAC + ∫
A 2C
z ⋅ dAC = ∫ z ⋅ dA
AC
C = S yC = 0 (5.35)

Conform relaţiei (5.35) rezultă că axa neutră trece prin centrul de greutate al secţiunii
de calcul.
Ecuaţia de echivalenţă ce reprezintă suma momentelor forţelor elementare σ ⋅ dA în
raport cu axa Oz, este îndeplinită datorită simetriei.
Se prelucrează ecuaţia de echivalenţă ce reprezintă suma momentelor forţelor
elementare σ ⋅ dA în raport cu axa Oy:
E ⎛ E ⎞
M i = ∫ z ⋅ σ ⋅ dA + ∫ z ⋅ σ ⋅ dA = 1 ⋅ ⎜ ∫ z 2 ⋅ dA + ∫ 2 ⋅ z 2 ⋅ dA ⎟ =
A1 A2
ρ ⎜⎝ A1 A2
E1 ⎟

E ⎛ ⎞ E
= 1 ⋅ ⎜ ∫ z 2 ⋅ dAC + ∫ z 2 ⋅ dAC ⎟ = 1 ⋅ ∫ z 2 ⋅ dAC
ρ ⎜⎝ A1C A2 C
⎟ ρ A
⎠ C

(5.36)
În relaţia (5.36) se notează:
I yC = ∫ z 2 ⋅ dAC (5.37)
AC

momentul de inerţie al secţiunii de calcul în raport cu axa Oy.


Cu notaţia (5.37), se obţine din ecuaţia de echivalenţă (5.36) curbura fibrei medii
deformate:
1 Mi
= (5.38)
ρ E1 ⋅ I yC
Ţinând seamă de relaţia (5.38), se pot stabili din (5.28) şi (5.29) tensiunile normale în
bara reală:
M
z ≥ z0 σ= ⋅z (5.39)
I yC

E2 M
z ≤ z0 σ= ⋅ ⋅z (5.40)
E1 I yC
Generalizând relaţiile (5.35) şi (5.38) pentru orice tip de secţiune, se va observa că
pentru determinarea poziţiei axei neutre şi a curburii, calculul se conduce ca şi la secţiunile
omogene însă pe secţiunea de calcul, iar tensiunile se stabilesc cu relaţiile (5.39) şi (5.40).

73
Capitolul V Încovoierea barelor drepte

5.4 TENSIUNI TANGENŢIALE LA ÎNCOVOIEREA SIMPLĂ A BARELOR


DREPTE

În cazul încovoierii simple a barelor drepte, efectul sarcinilor aplicate apare la nivelul
punctelor din secţiunile transversale prin tensiunile: σ x , τ xy , τ xz (fig.5.18).
OBSERVAŢII
h 1
• Pentru barele ce îndeplinesc condiţia ≤ se admite că
l 4
forţa tăietoare are influenţă neglijabilă asupra tensiunilor σ x ,
care se stabilesc cu relaţia Navier.
h 1
• Dacă > erorile ce apar prin acceptarea ipotezei
l 4
secţiunilor plane cresc şi determinarea tensiunilor trebuie
făcută utilizând metodele Teoriei elasticităţii.
• Se urmăreşte stabilirea tensiunilor tangenţiale τ xy şi τ xz
produse de forţele tăietoare în cazul barelor ce respectă
Fig.5.18 h 1
condiţia ≤ .
l 4
• Se analizează cazul secţiunilor simetrice în raport cu planul în care este conţinut vectorul
forţă tăietoare, de exemplu planul xOz , deci axa z este axă de simetrie şi implicit axă
principală centrală de inerţie.
• Datorită simetriei tensiunile tangenţiale în secţiune sunt diferite de zero şi trebuie să
satisfacă ecuaţiile de echivalenţă:
Ty = ∫ τ xy ⋅ dA = 0 (5.41)
A

Tz = ∫ τ xz ⋅ dA (5.42)
A

M x = ∫ (τ xz ⋅ y − τ xy ⋅ z ) ⋅ dA = 0 (5.43)
A
Ecuaţiile de echivalenţă nu sunt suficiente pentru a determina componentele tensiunii
tangenţiale şi distribuţia lor. Soluţionarea problemei necesită unele ipoteze suplimentare.
Ipoteze
Se consideră o grindă solicitată la încovoiere simplă (fig.5.19) în următoarele condiţii:
1. Materialul grinzii are o caracteristică liniar-elastică, deci respectă legea lui Hooke.

Fig.5.19

74
Rezistenţa materialelor I

2. Secţiunea transversală a grinzii este constantă pe lungime şi simetrică faţă de axa z, deci
axa z este o axă principală centrală de inerţie.
3. Forţa tăietoare este dirijată în lungul axei principale centrale de inerţie, Tz . Din grinda
solicitată la încovoiere simplă se izolează un element infinit mic, de lungime dx , cuprins între
secţiunile notate I şi II (fig.5.20).
În secţiunile ce delimitează elementul se aplică eforturile secţionale corespunzătoare,
forţa tăietoare şi momentul încovoietor, ţinând însă seamă de relaţia diferenţială dintre aceste
eforturi secţionale:
dM y I ⇒ Tz , M y
= Tz şi astfel:
dx II ⇒ Tz , M y + dM y

Fig.5.20

Momentele încovoietoare din secţiunile I şi II produc tensiuni normale distribuite


conform relaţiei Navier:
M ⋅z
My → σx = y (5.44)
Iy
M y + dM y → σ x + dσ x (5.45)
creşterea tensiunilor fiind datorată creşterii momentului încovoietor.
Forţele tăietoare se dezvoltă în secţiunile transversale prin tensiuni tangenţiale,
repartizate pe toată suprafaţa secţiunii transversale.
Pentru stabilirea repartiţiei tensiunilor tangenţiale în secţiune este necesar să se
definească orientarea tensiunilor tangenţiale în punctele de pe conturul secţiunii cât şi în
punctele secţiunii transversale.
Orientarea tensiunilor tangenţiale în punctele de pe conturul secţiunii transversale. În
punctele de pe conturul secţiunii transversale, tensiunea tangenţială totală τ de direcţie

75
Capitolul V Încovoierea barelor drepte

arbitrară se poate descompune în două componente: τ t , pe direcţia tangentei la contur, τ n , pe


direcţia normalei la contur, (fig.5.21).
Proprietatea de dualitate a tensiunilor tangenţiale: dacă într-un plan din interiorul unui
corp solid solicitat există o tensiune tangenţială, atunci este necesar ca şi într-un plan
perpendicular pe acesta să existe o tensiune tangenţială de aceeaşi valoare. Cele două tensiuni
sunt dispuse simetric faţă de muchia comună a celor două plane şi perpendicular pe această
muchie (fig.5.22).

Fig.5.21 Fig.5.22

Conform proprietăţii de dualitate a tensiunilor tangenţiale pe suprafaţa laterală a


grinzii ar trebui să existe o tensiune tangenţială τ l egală cu componenta normalei τ n . Întrucât
pe suprafaţa laterală a grinzii nu există încărcări longitudinale care să echilibreze această
tensiune, rezultă că:
τn = τt = 0
Astfel în dreptul punctelor de pe conturul secţiunii transversale, tensiunea tangenţială
de pe elementele de suprafaţă din secţiunea transversală este orientată după direcţia tangentei
la conturul secţiunii transversale.
În secţiunea transversală a grinzii se consideră o linie BC (fig.5.23), paralelă cu axa
neutră Oy şi la distanţa z de această axă. În punctele B şi C de pe contur tensiunile
tangenţiale sunt tangente la contur. Folosind acest rezultat şi ţinând seama că secţiunea
transversală are axa Oz axă de simetrie, tensiunile tangenţiale din punctele B şi C ale
dreptei paralele la axa neutră se întâlnesc într-un punct J de
pe axa Oz .
Referitor la tensiunile tangenţiale din punctele dreptei
BC , aflată la distanţa z de axa neutră, Juravski cel care a
stabilit distribuţia tensiunilor tangenţiale la încovoierea
simplă, admite două ipoteze:
1. Direcţia tensiunii tangenţiale din orice punct curent D al
dreptei BC trece prin punctul J , punct de intersecţie al
tangentelor la contur în B şi C cu axa de simetrie.
2. Tensiunile tangenţiale τ xz , paralele cu forţa tăietoare din
secţiune, sunt distribuite uniform pe linia BC paralelă cu axa
neutră.
Cea de a doua ipoteză suplimentară aproximează cu
atât mai bine distribuţia reală a tensiunii τ xz cu cât lăţimea
secţiunii este mai redusă. Dacă se stabileşte legea de variaţie
Fig.5.23

76
Rezistenţa materialelor I

a tensiunilor tangenţiale τ xz în secţiunea transversală, se pot stabili uşor tensiunea tangenţială


totală τ şi componenta τ xy :
τ xy = τ xz ⋅ tg (α ) (5.46)

τ xz
τ= (5.47)
cos (α )
unde α este unghiul direcţiei DJ cu axa Oz.
Pe baza ipotezei a doua şi a relaţiei (5.46) se poate trasa variaţia tensiunilor tangenţiale
τ xz şi τ xy pe linia BC , deci pe linia z = ct.
Se urmăreşte stabilirea relaţiei de calcul pentru tensiunea tangenţială τ xz şi în acest
scop, în elementul infinit mic considerat, se face o secţiune longitudinală după planul BCB ,C ,
paralel cu planul xOy şi la distanţa z de acesta.
Se studiază echilibrul unuia din cele două elemente obţinute, de obicei se consideră
partea de element situată sub planul BCB ,C , (fig.5.24).

Fig.5.24

Pe feţele elementului izolat se aplică efectul părţii îndepărtate, care se manifestă astfel:
1) în secţiunea I apar:
• tensiunea tangenţială τ xz
• tensiunile normale σ x care dau o rezultantă notată cu X
My ⋅z My
X = ∫ σ x ⋅ dA = ∫
I y A∫1
⋅ dA = ⋅ z ⋅ dA (5.48)
A1 A1
Iy

77
Capitolul V Încovoierea barelor drepte

Se notează: S y = ∫ z ⋅ dA . (5.49)
A1

unde: Sy reprezintă momentul static faţă de axa neutră al ariei A1 adică al părţii din
secţiunea transversală care tinde să lunece.
Elementele cu suprafaţa comună BCB ,C , tind să lunece unul faţă de celălalt atunci
când planul BCB ,C , este plan de separare efectiv în grindă. Astfel rezultă:
S
X = y ⋅My (5.50)
Iy
2) Pe faţa BCB ,C , ' a elementului există conform proprietăţii de dualitate a tensiunilor
tangenţiale, tensiunea tangenţială τ zx = τ xz , constantă pe lăţimea BC . Se presupune de
asemenea că tensiunea tangenţială τ zx este constantă pe lungimea infinitezimală dx a
elementului.
3) în secţiunea II apar:
• tensiunea tangenţială τ zx = τ xz , conform proprietăţii de dualitate a tensiunilor
tangenţiale, se numeşte tensiune de lunecare
• tensiunile normale σ x + dσ x , care dau o rezultantă X + dX
Rezultanta tensiunilor normale ( X + dX ) se obţine diferenţiind relaţia (5.50), ţinând
dM y
seamă că = Tz şi că S y şi I y sunt independente de x , ca urmare a ipotezei că bara este
dx
de secţiune constantă:
S S
dX = y ⋅ dM y = y ⋅ Tz ⋅ dx (5.51)
Iy Iy
şi se obţine:
S S
X + dX = y ⋅ M y + y ⋅ Tz ⋅ dx (5.52)
Iy Iy
După aplicarea efectului părţilor îndepărtate, elementul considerat (fig.5.24) este în
echilibru şi se scrie ecuaţia de proiecţie pe direcţia axei x a tuturor forţelor aplicate
elementului:
τ zx by dx + X − ( X + dX ) = 0 (5.53)
din care rezultă:
dX
τ zx = (5.54)
by ⋅ dx
Ţinând seamă de relaţia (5.51), se obţine relaţia finală a tensiunii tangenţiale τ zx :
TS
τ zx = z y (5.55)
by I y
care reprezintă relaţia Juravski.
Pentru aplicarea cu uşurinţă a relaţie Juravski se recapitulează semnificaţiile
termenilor din expresia (5.55):
Tz forţa tăietoare din secţiune,
I y momentul de inerţie în raport cu axa neutră al întregii secţiuni,
by lăţimea secţiunii în punctul unde se calculează tensiunea tangenţială. De exemplu
pentru punctul D se duce o dreaptă BC paralelă cu axa neutră şi BC = by (fig. 5.24),

78
Rezistenţa materialelor I

S y momentul static în raport cu axa neutră al părţii din secţiune care tinde să lunece.
Partea care tinde să lunece poate fi oricare din ariile A1 sau A2 obţinute prin trasarea liniei
( BC ) paralelă cu axa neutră şi care trece prin punctul în care se calculează tensiunea
tangenţială. Se poate lua atât S y ( A1 ) cât şi S y ( A2 ) întrucât:
S y ( A1 ) + S y ( A2 ) = S y ( A ) = 0
şi deci:
S y ( A1 ) = S y ( A2 )

OBSERVAŢII

1) Din relaţia Juravski se observă că tensiunile tangenţiale sunt proporţionale cu forţa


tăietoare şi orientate pe secţiune în sensul forţei tăietoare.
2) Variaţia tensiunilor tangenţiale pe înălţimea secţiunii, după z , este dată de legea de variaţie
a raportului între momentul static S y şi lăţimea secţiunii la nivelul z faţă de axa neutră unde
se determină tensiunile tangenţiale.
3) Pentru fibrele extreme S y fiind nul, rezultă că tensiunile tangenţiale sunt egale cu zero.
4) Deşi relaţia Juravski s-a stabilit pentru bare de secţiune constantă ea se poate aplica şi la
bare cu variaţii lente ale secţiunilor.
5) Se verifică dacă starea de tensiune caracterizată prin relaţiile (5.46), (5.47), (5.55) satisface
ecuaţiile de echivalenţă (5.41), (5.42), (5.43) neutilizate la stabilirea relaţiei Juravski:
• Datorită repartiţiei uniforme pe lăţimea secţiunii transversale a tensiunilor tangenţiale
τ xy şi datorită simetriei secţiunii, tensiunile tangenţiale τ xy de pe fiecare fâşie BC au
rezultanta nulă. Astfel este îndeplinită prima ecuaţie de echivalenţă (5.41)
• Tensiunile τ xy au rezultanta suprapusă axei z şi astfel forţele elementare ( τ xy dA) nu
dau moment pe direcţia axei x, deci este îndeplinită şi a treia ecuaţie de echivalenţă (5.43).
• Ecuaţia de echivalenţă (5.42) se verifică înlocuind (5.55) în (5.42):
Tz ⋅ S y
Tz = ∫ ⋅ dA (5.56)
A
b y ⋅ I y

Tz
Dar: dA = by ⋅ dz şi este constant în secţiune, ca urmare integrala ce se obţine se poate
Iy
rezolva prin părţi întrucât z ∈ [ − z2 , z1 ] :
Tz 1
z
⎡ T z1
z1

Tz = ⋅ ∫ S y ⋅ dz = z
⋅ ⎢ z ⋅ S y − ∫ z ⋅ dS y ⎥ (5.57)
I y − z2 ⎣⎢ Iy − z2
− z2 ⎦⎥
Momentul static S y este nul în fibrele extreme deci rezultă:
z1
zS y =0
− z2

Se exprimă: dS y = − z ⋅ dA = − z ⋅ by ⋅ dz (semnul minus precizează că la creşterea lui z, S y scade)


şi din (5.56) rezultă:
z z
Tz 1 2 Tz 1 2
Tz = ⋅ ∫ z ⋅ by ⋅ dz = ⋅ ∫ z ⋅ dA = Tz
I y − z2 I y − z2
1 4243
Iy

79
Capitolul V Încovoierea barelor drepte

Astfel a fost verificată şi a doua ecuaţie de echivalenţă nefolosită în stabilirea relaţiei


Juravski.

5.5 VARIAŢIA TENSIUNILOR TANGENŢIALE

Secţiunea dreptunghiulară

Deoarece feţele laterale ale secţiunii sunt paralele cu axa Oz, punctul de intersecţie al
suporturilor tensiunilor tangenţiale este la infinit (tangentele la contur sunt paralele cu axa
Oz).

Fig.5.25

Astfel rezultă: τ xy = 0 , τ = τ xz , conform fig. 5.25 se exprimă:


Tz ⋅ S y
τ=
by ⋅ I y
unde:
by = b ,
bh3
Iy = ,
12
⎞ ⎡ 1 ⎛h ⎞⎤ b ⎛ h ⎞
2
⎛h
S y = ⎜ − z ⎟ ⋅ b ⋅ ⎢ z + ⋅ ⎜ − z ⎟⎥ = ⋅ ⎜ − z 2 ⎟ .
⎝2 ⎠ ⎣ 2 ⎝2 ⎠⎦ 2 ⎝ 4 ⎠
3 T ⎛ z2 ⎞
τ= ⋅ ⋅ ⎜1 − 4 ⋅ 2 ⎟
2 A ⎝ h ⎠

3 T
Pentru z = 0 rezultă: τ max = ⋅
2 A

Secţiunea circulară
Tz ⋅ S y
Cu notaţiile din fig. 5.26 se calculează: τ xz =
by ⋅ I y

80
Rezistenţa materialelor I

π ⋅ D4 π ⋅ R4
unde: Iy = = , by = 2 R 2 − z 2 , S y = ∫ ζ ⋅ dA
64 4 A1

Fig.5.26

Dar S y se exprimă în funcţie de R şi z astfel:

dA = bζ ⋅ d ζ
⇒ dA = 2 R 2 − ζ 2 ⋅ dζ , ζ ∈ [ z, R ] ,
bζ = 2 R − ζ2 2

R R 1
S y = ∫ ζ ⋅ 2 R − ζ ⋅ dζ = − ∫ ( R − ζ
2 2 2
)
2 2
⋅ d ( R2 − ζ 2 )
z z
3 R 3
2 2
S y = − ⋅ ( R2 − ζ 2 ) 2 = ⋅ ( R2 − z 2 ) 2
3 z
3
Rezultă:
3
2
⋅ ( R2 − z 2 ) 2 ⎛
T T z2 ⎞
τ xz = z 4 ⋅ 3 = z 4 ⋅ R 2 ⋅ ⎜1 − 2 ⎟
π ⋅R 2 R2 − z 2 π ⋅R ⎝ R ⎠
4
4 T ⎛ z2 ⎞ 4 T
τ xz = ⋅ z ⋅ ⎜1 − 2 ⎟ şi τ xzmax = ⋅ z
3 A ⎝ R ⎠ 3 A

Din relaţiile (5.46) şi (5.47) se observă că valorile extreme ale tensiunilor tangenţiale
τ xy şi τ apar pe conturul secţiunii transversale, unde α este maxim.
Deoarece:

81
Capitolul V Încovoierea barelor drepte

z z
tg (α 0 ) = =
R2 − z 2 z2
R ⋅ 1−
R2
se pot calcula tensiunile tangenţiale τ xy şi τ pe contur:
4 T z z2
τ xycontur = τ xz ⋅ tg (α 0 ) = ⋅ ⋅ ⋅ 1− 2 ,
3 A R R
1
⎛ ⎞2
1 ⎜ ⎟
z2
τ contur = τ xz ⋅ (1 + tg 2 (α 0 ) ) 2 = τ xz ⋅ ⎜1 + ⎟ =
⎜ 2 ⎛ z2 ⎞ ⎟
⎜ R ⋅ ⎜1 − 2 ⎟ ⎟
⎝ ⎝ R ⎠⎠
z2 ⎞ ( R − z + z )
2 2 2
4 Tz ⎛
= ⋅ ⋅ ⎜1 − 2 ⎟ ⋅ 1
3 A ⎝ R ⎠
⎛ z2 ⎞2
R ⋅ ⎜1 − 2 ⎟
⎝ R ⎠
4 T z2
τ contur = ⋅
⋅ 1− 2 .
3 A R
Pentru tensiunea tangenţială τ xy
contur
se poate arăta ca valoarea maximă se obţine la
R
z= , iar tensiunea tangenţială totală τ contur pentru z = 0 este egală cu τ xzmax .
2
Astfel se pot trasa diagramele de variaţie în secţiunea transversală pentru tensiunile
tangenţiale τ xy şi τ xz (fig. 5.26).
OBSERVAŢII
1. Datorită aproximărilor introduse prin ipotezele ce stau la baza relaţiei Juravski, distribuţia
obţinută pentru tensiunile tangenţiale are şi ea un caracter aproximativ. Studii mai complete
arată că tensiunile tangenţiale nu sunt distribuite uniform pe lăţimea secţiunii; astfel, la
dreptunghi valoarea maximă pentru τ xz se obţine la extremitatea secţiunii, iar la cerc pe axa
de simetrie.
2. Rezultatele sunt mai exacte la secţiunii cu lăţime mică. Practic, pentru secţiuni pline cu
h
raportul între înălţime şi lăţime supraunitar ( > 1 ), rezultatele obţinute prin folosirea relaţiei
b
Juravski se pot considera suficient de corecte.
Profilul I

Fig.5.27

82
Rezistenţa materialelor I

Aplicând relaţia Juravski în cazul secţiunii I (fig. 5.27), pentru calculul tensiunii
tangenţiale τ xz se vor obţine relaţii distincte, după cum linia pe care se face calculul este în
inimă sau în talpă:
h
talpă: 1-1 ( z > i )
2
Tz , I y , by = b
⎞ ⎡h 1 ⎛ h ⎞⎤ b ⎛ h ⎞
2
⎛h
S y = b ⋅ ⎜ − z ⎟ ⋅ ⎢ − ⋅ ⎜ − z ⎟⎥ = ⋅ ⎜ − z 2 ⎟
⎝2 ⎠ ⎣2 2 ⎝ 2 ⎠⎦ 2 ⎝ 4 ⎠
Tz ⎛ h2 ⎞
τ xz = ⋅ ⎜ − z2 ⎟
2⋅ Iy ⎝ 4 ⎠
hi
inimă: 2-2 ( z ≤ )
2
Tz , I y , by = bi
⎛h t ⎞ ⎛h ⎞ ⎡ 1⎛h ⎞⎤
S y = b ⋅ t ⋅ ⎜ i + ⎟ + ⎜ i − z ⎟ ⋅ bi ⋅ ⎢ z + ⎜ i − z ⎟ ⎥
⎝ 2 2⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎣ 2⎝ 2 ⎠⎦
b ⋅t 1 ⎛h 2

Sy = ⋅ ( hi + t ) + ⋅ bi ⋅ ⎜ i − z 2 ⎟
2 2 ⎝ 4 ⎠
Tz ⎡ ⎛ h2 ⎞⎤
τ xz = ⋅ ⎢b ⋅ t ⋅ ( hi + t ) + bi ⋅ ⎜ i − z 2 ⎟ ⎥
2 ⋅ bi ⋅ I y ⎣ ⎝ 4 ⎠⎦
Tensiunile tangenţiale variază parabolic pe inimă şi tălpi, dar prezintă un salt la
hi
z=± datorită variaţiei bruşte a lăţimii secţiunii. Tensiunea tangenţială maximă se obţine în
2
axa neutră.

OBSERVAŢII

1. Exceptând zona inimii, ipoteza repartiţiei uniforme a tensiunilor tangenţiale τ xz pe lăţime


nu mai poate fi acceptată.
De exemplu, pe linia AB , în lungul conturului inferior al tălpii ( AC şi DB ),
tensiunea tangenţială τ xz trebuie să fie nulă, deoarece tensiunea τ zx ce-i corespunde în baza
dualităţii tensiunilor tangenţiale pe faţa inferioară a tălpii este nulă; dar, din relaţia obţinută cu
ipoteza distribuţiei uniforme τ xz ≠ 0 .
În realitate tensiunile τ xz sunt concentrate în zona CD din talpă, având o distribuţie pe
grosimea tălpii apropiată de cea reprezentată punctat.
2. Observaţia că forţele tăietoare sunt preluate preponderent de inimă (cca. 95-98%), cât şi
faptul că diferenţa între valorile tensiunilor τ xz calculate pe linia de contact inimă-talpă şi
τ xzmax nu este însemnată, face ca în calculele practice să se folosească o relaţie de calcul a
acestora bazată pe ipoteza distribuţiei lor uniforme pe inima profilului:
T
τ xz = z
bi ⋅ hi
Barele de secţiune I sunt de fapt bare cu pereţi subţiri, la care se folosesc ipoteze de
calcul specifice acestor tipuri de secţiuni.

83
Capitolul V Încovoierea barelor drepte

5.6 CALCULUL CONVENŢIONAL AL BARELOR LA FORFECARE

Atunci când asupra unei bare acţionează două forţe transversale F , egale şi de sens
contrar, perpendiculare pe axa longitudinală a barei, prin analogie cu modul de lucru al
foarfecei, se spune că se produce o solicitare de forfecare sau de tăiere (fig.5.28).

Fig.5.28

Sub acţiunea sarcinilor aplicate, în secţiunea transversală a barei apare efortul secţional
forţă tăietoare, T = F .
dM
Forfecarea este însoţită de încovoiere ( = T ), însă întrucât distanţa dintre forţe este
dx
mică, efectul forţei tăietoare are un caracter localizat şi se neglijează solicitarea de încovoiere
ca nefiind de primă importanţă.
Sub acţiunea sarcinilor aplicate bara se deformează, apar deformaţii specifice
unghiulare γ şi în secţiunile transversale solicitate se dezvoltă tensiuni tangenţiale τ . Calculul
convenţional, aplicat frecvent în cazul barelor de secţiune mică, admite că tensiunile
tangenţiale sunt paralele cu forţa aplicată şi repartizate uniform pe suprafaţa secţiunii
transversale a barei.
Tensiunea tangenţială la forfecare se obţine din ecuaţia de echivalenţă:
T
T = ∫ τ ⋅ dA = τ ⋅ A ⇒ τ =
A
A
Pe baza acestei relaţii se pot rezolva problemele Rezistenţei materialelor:
T
• dimensionare: Anec = ,
τa
unde pentru materialele omogene şi izotrope se poate admite: τ a = ( 0.5K 0.8 ) σ a .
T
• verificare: τ ef = ≤τa ,
A
• calculul forţei tăietoare capabile:
Tcap = A ⋅τ a
sau forţa tăietoare de rupere prin forfecare: Trup = A ⋅τ r .
Relaţiile stabilite se utilizează pentru calculul la forfecare a elementelor de îmbinare:
nituri, buloane, pene, suduri, etc.

84
Rezistenţa materialelor I

CAPITOLUL VI

DEFORMAREA BARELOR SOLICITATE LA ÎNCOVOIERE

6.1 ECUAŢIA DIFERENŢIALĂ A FIBREI MEDII DEFORMATE

Cerinţele de exploatare a elementelor de construcţii impun satisfacerea condiţiilor de


rezistenţă şi unele condiţii de rigiditate, exprimate prin limitarea deformaţiilor sau a
deplasărilor sub acţiunea sarcinilor aplicate. Se impune astfel studiul deplasărilor la
încovoiere.

Fig.6.1

Deformaţiile grinzilor se datorează în primul rând încovoierii (momentelor


încovoietoare) şi în mică măsură forfecării (forţelor tăietoare). Din acest motiv se vor analiza
şi defini deformaţiile produse de încovoiere şi apoi se va stabili influenţa forţelor tăietoare
asupra deformaţiilor.
Se consideră o bară dreaptă solicitată la încovoiere pură plană. Prin încovoiere axa
barei, dreaptă iniţial, devine curbă (fig.6.1). Forma pe care o are după încovoiere axa barei se
numeşte fibră medie deformată sau linie elastică.
Pentru o secţiune oarecare a barei la distanţa x de capătul barei un punct N de pe axa
neutră a secţiunii are pe axele x şi z deplasările: u0 ( x ) şi w0 ( x ) .

85
Capitolul VI Deformarea barelor solicitate la încovoiere

Întrucât axa barei nu îşi modifică lungimea prin deformaţia din încovoiere lungimea
ON măsurată pe axa deformată este egală cu lungimea ON , măsurată pe axa nedeformată şi
deci punctul N va avea o deplasare pe axa Ox , u0 spre x ≤ 0 .
În baza ipotezei micilor deformaţii, deplasările transversale ale axei barei sunt mici şi
ca urmare se pot neglija deplasările u0 ( x ) ale punctelor de axa barei. Astfel se admite că
punctul N se găseşte după deformare pe o dreaptă paralelă cu axa Oz .

Fig.6.2

Se consideră secţiunea transversală curentă la distanţa x de capătul barei, secţiune ce


conţine punctul N de pe axa neutră şi la distanţa z de acest punct se consideră un punct R
(fig.6.2). În baza ipotezei ce admite că forma şi dimensiunile secţiunii transversale nu se
modifică prin deformarea din încovoiere, rezultă că lungimea segmentului NR conţinut în
secţiunea transversală rămâne constantă.
În baza ipotezei lui Bernoulli, secţiunea transversală rămâne normală la axa deformată.
Astfel unghiul între poziţia secţiunii după deformare şi poziţia iniţială, ϕ , este egal cu unghiul
format de tangenta la fibra medie deformată în punctul N , şi axa Ox .
Rezultă că deplasările punctelor din secţiunea transversală se pot considera ca
rezultatul translaţiei secţiunii pe direcţia axei Oz cu mărimea w0 şi rotirii în jurul axei neutre
cu unghiul ϕ .
Deplasările u şi w pentru punctul oarecare R se pot exprima astfel:
w = w0 = z ⋅ cos (ϕ ) − z (6.1)
u = − z ⋅ sin (ϕ ) (6.2)
Ţinând seamă de ipoteza micilor deformaţii se poate admite că unghiul ϕ este mic şi
se pot face următoarele aproximări:
cos (ϕ ) ≅ 1 ⎫

tg (ϕ ) dw0 ( x ) ⎬ (6.3)
sin (ϕ ) = ≅ tg (ϕ ) = ⎪
cos (ϕ ) dx ⎭

86
Rezistenţa materialelor I

care transformă relaţiile (6.1) şi (6.2) astfel:


⎧ w ≅ w0

⎨ dw0 ( x ) (6.4)
⎪ u ≅ − z ⋅
⎩ dx
Pe baza aproximărilor admise rezultă din (6.4) că toate punctele din secţiunea
transversală au aceeaşi deplasare w şi deci se poate renunţa la notaţia w0 .
Se obţine astfel că deplasările oricărui punct al barei sunt complet determinate de
ecuaţia fibrei medii deformate w ( x ) .
Starea deformată a unei bare solicitate la încovoiere, în dreptul unei secţiuni
transversale oarecare, poate fi caracterizată prin următoarele mărimi geometrice (fig.6.3):

Fig.6.3

• deplasarea transversală w (săgeata) ce rezultă din ecuaţia fibrei medii deformate


w = f ( x)
• înclinarea fibrei medii sau a secţiunii transversale ϕ , care se numeşte rotire şi se
obţine prin derivarea ecuaţia fibrei medii deformate:
dw
ϕ ≅ tg (ϕ ) = (6.5)
dx
• raza de curbură ρ sau ( ρ −1 ) ce este dată de următoarea relaţie:
d 2w
1 dx 2
=± (6.6)
ρ ( x) 3
⎡ ⎛ dw ⎞ ⎤ 2 2

⎢1 + ⎜ ⎟ ⎥
⎣⎢ ⎝ dx ⎠ ⎦⎥
Semnul ± din relaţia (6.6) depinde de orientarea axelor de coordonate. La definirea
tensiunilor normale din încovoierea barelor drepte s-a stabilit pentru curbura fibrei medii
deformate expresia:
1 Mi
= , (M y → Mi ) (6.7)
ρ E ⋅ Iy
Din (6.6) şi (6.7) se obţine ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate:

d 2w
dx 2 Mi ( x)
± = (6.8)
3
E ⋅ Iy
⎡ ⎛ dw ⎞ 2
⎤ 2

⎢1 + ⎜ ⎟ ⎥
⎢⎣ ⎝ dx ⎠ ⎥⎦

87
Capitolul VI Deformarea barelor solicitate la încovoiere

Relaţia (6.8) conţine o neconcordanţă de semn: pentru sistemul de axe considerat la


săgeată pozitivă produsă de moment încovoietor pozitiv, centrul de curbură se află pe axa Oz
1 d 2w
negativă, deci curbura şi derivata de ordinul doi sunt negative.
ρ dx 2

Forma corespunzătoare a relaţiei (6.8) pentru


sistemul de axe considerat este cu semnul minus (fig.6. 4):
d 2w
dx 2 Mi
=− (6.9)
3
E ⋅ Iy
⎡ ⎛ dw ⎞ ⎤ 2 2

⎢1 + ⎜ ⎟ ⎥
⎢⎣ ⎝ dx ⎠ ⎥⎦
Relaţia (6.9) este o ecuaţie diferenţială ordinară
Fig.6.4 neliniară a cărei integrare este dificilă. În ipoteza micilor
deformaţii, corespunzător valorilor frecvente ale săgeţilor:
⎛ 1 1 ⎞
w<⎜ ÷ ⎟⋅l
⎝ 300 400 ⎠
dw
rotirea ϕ ≅ nu depăşeşte valoarea ϕ < 0.02 rad şi evident pătratul acestei valori este mic
dx
2
⎛ dw ⎞
faţă de unitate. Astfel în relaţia (6.9) se neglijează termenul ⎜ ⎟ obţinându-se ecuaţia
⎝ dx ⎠
diferenţială aproximativă de ordinul doi a fibrei medii deformate:
d 2w Mi
=− (6.10)
dx 2
E ⋅ Iy
ce se utilizează pentru problemele în care se admite ipoteza micilor deformaţii. Când ipoteza
micilor deformaţii nu mai poate fi admisă se va utiliza ecuaţia diferenţială exactă (6.9).
Dacă se consideră rigiditatea la încovoiere a secţiunii, variabilă pe lungimea grinzii se
poate obţine ecuaţia diferenţială de ordinul patru a fibrei medii deformate. Se pune relaţia
(6.10) în forma următoare:
d 2w
E ⋅ I y ⋅ 2 = −M i (6.11)
dx
Se derivează relaţia (6.11) de două ori în raport cu x şi se ţine seama de relaţia
d 2M i
diferenţială = − q şi rezultă:
dx 2

d2 ⎛ d 2w ⎞ d 2M i
⎜ E ⋅ I y ⋅ ⎟ = − (6.12)
dx 2 ⎝ dx 2 ⎠ dx 2

d2 ⎛ d 2w ⎞
⎜ E ⋅ I y ⋅ ⎟=q (6.13)
dx 2 ⎝ dx 2 ⎠
Pentru barele de rigiditate constantă rezultă:
d 4w q
= (6.14)
dx 4
E ⋅ Iy

88
Rezistenţa materialelor I

dT
Ţinând seamă de relaţia diferenţială = − q se obţine din (6.14):
dx
d 3w T
=− (6.15)
dx 3
E ⋅ Iy

6.2 INTEGRAREA ANALITICĂ A ECUAŢIEI DIFERENŢIALE


APROXIMATIVE A FIBREI MEDII DEFORMATE

Metoda analitică de integrare a ecuaţiei diferenţiale aproximative a fibrei medii


deformate se bazează de obicei pe ecuaţia diferenţială de ordinul doi (6.10):
d 2w Mi
=−
dx 2
E ⋅ Iy
Presupunând cunoscută legea de variaţie a momentului încovoietor M i ( x ) , pentru
grinda de secţiune constantă, se pot obţine funcţiile rotire ϕ ( x ) şi săgeata w ( x ) prin integrări
succesive ale ecuaţiei (6.10):
1
ϕ ( x) = − M i ( x ) dx + C1
E ⋅ Iy ∫
(6.16)

1
w( x) = − ⎡ M i ( x ) dx ⎤ dx + C1 ⋅ x + C2
E ⋅ I y ∫ ⎣∫ ⎦
(6.17)

unde C1 , C2 sunt constante de integrare.

Fig.6.5
Dacă grinda prezintă mai multe zone (fig.6.5) delimitate de variaţia bruscă a rigidităţii
sau a funcţiei moment încovoietor, atunci ecuaţia diferenţială se aplică şi se integrează pentru
fiecare zonă în parte. Pentru fiecare zonă a grinzii rezultă din integrare câte două constante de
integrare. Valorile constantelor de integrare se determină cu ajutorul condiţiilor de legătură şi
de continuitate ale fibrei medii deformate.
Condiţiile de legătură exprimă valoarea săgeţii şi a rotirii fibrei medii deformate în
dreptul legăturilor. Legăturile obligă grinda la un anumit mod de deformare, astfel în dreptul
legăturilor deplasările fibrei medii deformate constituie mărimi cunoscute, ele fiind de obicei
egale cu zero.
Condiţiile de continuitate ale fibrei medii deformate exprimă continuitatea acesteia în
dreptul secţiunilor de trecere de la o zonă la alta.
În baza ipotezei deformaţiilor elastice, chiar dacă expresia momentului încovoietor sau
cea a rigidităţii se modifică, fibra medie este o curbă continuă şi în dreptul secţiunilor de
trecere de la o zonă la alta. Continuitatea se exprimă prin egalitatea săgeţilor şi rotirilor pe
cele două zone învecinate (fig.6.6)
Dacă condiţiile de continuitate nu ar fi îndeplinite, săgeţile nu ar fi egale şi grinda s-ar
rupe, iar dacă rotirile ar fi diferite s-ar produce frângerea grinzii (fig.6.7).

89
Capitolul VI Deformarea barelor solicitate la încovoiere

Fig.6.6 Fig.6.7

Metoda analitică de integrare a ecuaţiei diferenţiale aproximative a fibrei medii


deformate poate fi utilizată pentru calculul deplasărilor elastice la orice grindă dreaptă
solicitată la încovoiere. Se recomandă însă aplicarea ei numai în cazul stărilor simple de
încărcare, când grinda prezintă una sau două zone delimitate de variaţia momentului
încovoietor sau de modificarea rigidităţii.
În cazul existenţei mai multor zone metoda devine greoaie, deoarece determinarea
constantelor de integrare conduce la un volum mare de calcule.
APLICAŢIE

Se stabileşte expresia momentului încovoietor:


1 − 2 x ∈ [ 0, l ] → M ( x ) = − Fl + Fx
d 2w d 2w
E ⋅ Iy = −M ( x ) → E ⋅ Iy ⋅ = F ⋅l − F ⋅ x
dx 2 dx 2
x2
E ⋅ I y ⋅ ϕ ( x ) = F ⋅ l ⋅ x − F ⋅ + C1
2
2
x x3
E ⋅ I y ⋅ w ( x ) = F ⋅ l ⋅ − F ⋅ + C1 ⋅ x + C2
2 6
Dacă grinda prezintă o singură zonă constantele de integrare se determină numai cu
ajutorul condiţiilor de legătură:
w ( 0 ) = 0 , ϕ ( 0 ) = 0 ⇒ C1 = C2 = 0
Rezultă astfel funcţiile rotire şi săgeată:
F ⋅l2 ⎡ ⎛ x ⎞ ⎛ x ⎞ ⎤
2

ϕ ( x) = ⋅ ⎢2 ⋅ ⎜ ⎟ − ⎜ ⎟ ⎥
2 ⋅ E ⋅ I y ⎣⎢ ⎝ l ⎠ ⎝ l ⎠ ⎦⎥
F ⋅l3 ⎡ ⎛ x ⎞ ⎛ x ⎞ ⎤
2 3

w( x) = ⋅ ⎢3 ⋅ ⎜ ⎟ − ⎜ ⎟ ⎥
6 ⋅ E ⋅ I y ⎣⎢ ⎝ l ⎠ ⎝ l ⎠ ⎦⎥
precum şi valorile maxime ale acestor funcţii în capătul liber al barei:

90
Rezistenţa materialelor I

⎧ F ⋅l2
ϕ =
⎪ max 2 ⋅ E ⋅ I
⎪ y

⎪w = F ⋅ l
3

⎪ max 3 ⋅ E ⋅ I y

6.3 INTEGRAREA ECUAŢIEI DIFERENŢIALE DE ORDINUL PATRU A


FIBREI MEDII DEFORMATE

Pentru o grindă de secţiune constantă ecuaţia diferenţială de ordinul patru a fibrei


medii deformate are forma (6.14):
d 4w q
=
dx 4
E ⋅ Iy
care este o ecuaţie diferenţială cu coeficienţi constanţi, neomogenă.
Soluţia generală a ecuaţiei (6.14) este:
w = w0 + wp , (6.18)
unde: w0 este soluţia ecuaţiei omogene,
wp este soluţia particulară.
Soluţia ecuaţiei omogene:
d 4w
= 0, (6.19)
dx 4
se obţine prin integrări succesive:
d 3w d 2w dw x2
= C1 , = C1 ⋅ x + C 2 , = C1 ⋅ + C2 ⋅ x + C3
dx 3 dx 2 dx 2!
x3 x2 x1
w0 ( x ) = C1 + C2 + C3 + C4 , (6.20)
3! 2! 1!
unde: C1 , C2 , C3 , C4 sunt constante de integrare.
Pentru zonele unde încărcarea se exprimă printr-o funcţie continuă de x : q = q ( x ) ,
soluţia particulară a ecuaţiei (6.14) se obţine prin integrare:
x x x x
1
wp = ⋅ ∫ dx ∫ dx ∫ dx ∫ q ( x ) dx (6.21)
E ⋅ Iy a a a a
unde a reprezintă limita la stânga intervalului, iar
ordinea de integrare este de la dreapta la stânga. Nu se
mai introduc constante de integrare deoarece ele apar în
soluţia ecuaţiei omogene (6.20).
Astfel se poate prezenta soluţia generală a
ecuaţiei diferenţiale pentru un interval k :

x3 x2 x1
wk ( x ) = wpk + C1k
+ C2 k + C3k + C4 k (6.22)
3! 2! 1!
Dacă încărcarea are expresie unică pe toată lungimea barei, în soluţia generală a
ecuaţiei apar patru constante de integrare. Pentru fiecare capăt de bară se pot impune câte
două condiţii şi astfel problema are soluţie unică.
Condiţiile ce se impun la capătul barei se referă la deplasări şi la eforturi secţionale, în
funcţie de legăturile din aceste puncte

91
Capitolul VI Deformarea barelor solicitate la încovoiere

w = 0, M = 0

w = 0, ϕ = 0

M = 0, T = 0

wDR = wST , ϕ DR = ϕ ST
M DR = M ST + M
TDR = TST − F

OBSERVAŢII
1) Eforturile secţionale se vor exprima în funcţie de săgeată.
2) La limita între intervale în care nu apar legături, iar grinda este continuă trebuie
îndeplinite condiţiile următoare:
• condiţiile de continuitate geometrică pentru săgeată şi rotire
• condiţiile statice, deduse din echilibrul elementului de grindă detaşat din această
zonă, care se referă desigur la eforturile secţionale.
TST = F + TDR ⇒ TDR = TST − F
M ST + M = M DR ⇒ M DR = M ST + M

6.4 METODA PARAMETRILOR ÎN ORIGINE

Stabilirea deplasărilor pentru grinzile drepte solicitate la încovoiere, utilizând metoda


de integrare a ecuaţiei diferenţiale necesită calcule laborioase pentru determinarea
constantelor de integrare, chiar şi în cazul a două intervale. Dificultăţile de calcul se măresc
dacă numărul intervalelor creşte.
Un algoritm mai simplu, care elimină necesitatea scrierii condiţiilor de continuitate în
punctele de trecere de la o zonă la alta, reprezentând în acelaşi timp o sistematizare a etapelor
de rezolvare, se obţine în metoda parametrilor în origine.
Se consideră o bară de secţiune constantă, fără sarcini aplicate pentru intervalul x ≥ 0
(fig.6.8).

Fig.6.8

92
Rezistenţa materialelor I

Dacă nu există sarcini aplicate, soluţia particulară a ecuaţiei diferenţiale de ordinul


patru a fibrei medii deformate (6.14) este nulă şi rămâne numai soluţia ecuaţiei omogene
(6.20):
x3 x2 x1
w ( x ) = C1 + C2 + C3 + C4
3! 2! 1!

Din expresia săgeţii de forma (6.20) se stabilesc expresiile pentru rotire, moment
încovoietor şi forţă tăietoare:
dw x2
ϕ ( x) = = C1 ⋅ + C2 ⋅ x + C3 (6.23)
dx 2!
d 2w
M ( x ) = − E ⋅ I y ⋅ 2 = − E ⋅ I y ⋅ ( C1 ⋅ x + C2 ) (6.24)
dx
d 3w
T ( x ) = − E ⋅ I y ⋅ 3 = − E ⋅ I y ⋅ C1 (6.25)
dx
Constantele de integrare au sens pur matematic însă se poate stabili semnificaţia lor
fizico-geometrică. Astfel se notează cu indice zero valorile în origine (la x = 0 ) ale
deplasărilor şi eforturilor secţionale: w0 săgeată, ϕ0 rotire, M 0 moment încovoietor, T0 forţă
tăietoare.
Cu notaţiile făcute in relaţiile (6.20), (6.23), (6.24),(6.25), se obţin semnificaţiile
fizico-geometrice ale constantelor de integrare:
w0 = w ( 0 ) = C4 , M 0 = M ( 0 ) = − E ⋅ I y ⋅ C2
ϕ0 = ϕ ( 0 ) = C3 , T0 = T ( 0 ) = − E ⋅ I y ⋅ C1 (6.26)
În baza relaţiilor (6.26) ecuaţia fibrei medii deformate este:
M 0 x2 T x3
w ( x ) = w0 + ϕ0 ⋅ x − ⋅ − 0 ⋅ (6.27)
E ⋅ I y 2! E ⋅ I y 3!
Ecuaţia (6.27) precizează valorile deplasărilor în punctul curent de abscisă x funcţie de
parametrii în origine, care a determinat denumirea metodei, metoda parametrilor în origine.
Dacă pe bară acţionează şi sarcini aplicate, soluţiei (6.27) i se adaugă soluţii
particulare wp specifice tipurilor de încărcări.
Se consideră o încărcare cu sarcina q uniform distribuită pe intervalul ( a, b ) şi nulă
pentru x ∉ ( a, b ) , (fig.6.9).

Fig.6.9

În baza relaţiei generale (6.21) obţinută pentru soluţia particulară, rezultă soluţia
particulară pentru acest caz:
x≤a wp = 0 (6.28)

93
Capitolul VI Deformarea barelor solicitate la încovoiere

x x x x
1
x ∈ ( a, b )
E ⋅ I y ∫a ∫a ∫a ∫a
wp = ⋅ dx dx dx q ⋅ dx

1 q ⋅( x − a)
4

wp = ⋅ (6.28)
E ⋅ Iy 4!
Soluţia particulară pentru x ≥ b se deduce printr-un artificiu: se presupune încărcarea
cu sarcina distribuită extinsă şi pentru x ≥ b . Pentru compensare, ca să nu se producă
modificarea stării de tensiuni şi deformaţii a grinzii, se introduce o sarcină ( −q ) pe acest
interval astfel încât soluţia particulară va fi:
⎡ q ⋅ ( x − a )4 q ⋅ ( x − b )4 ⎤
1
x≥b wp =
⎢ − ⎥ (6.29)
⎢⎣ E ⋅ Iy
4! 4! ⎥⎦
Dacă se consideră pe bară o sarcină distribuită liniar pe intervalul ( a, b ) (fig.6.10), în
mod similar se obţin următoarele expresii pentru soluţia particulară:

x≤a wp = 0
1 q0 ⋅ ( x − a ) 1
5

x ∈ ( a, b ) wp = ⋅
E ⋅ Iy 5! c
1 ⎡ q0 ⋅ ( x − a ) 1 q0 ⋅ ( x − b ) 1 q0 ⋅ ( x − b ) ⎤
5 5 4

x≥b wp = ⎢ ⋅ − ⋅ − ⎥
E ⋅ I y ⎣⎢ 5! c 5! c 4! ⎦⎥
(6.30)

Fig.6.10

În cazul existenţei pe grindă a unui moment concentrat M aplicat în secţiunea de


abscisă x = a (fig.6.11), expresia soluţiei particulare se poate obţine pornind de la soluţia
(6.27).

94
Rezistenţa materialelor I

Fig.6.11

Astfel în relaţia (6.27) factorii ce înmulţesc parametrii în origine w0 , ϕ0 , M 0 , T0 pot fi


interpretaţi ca funcţii de influenţă a acestor mărimi, pentru săgeata din secţiunea curentă
situată la distanţa x, în dreapta punctului lor de acţiune. De exemplu:
• (ϕ0 ⋅ x ) reprezintă deplasarea produsă în secţiunea de abscisă x când în origine
există ("se aplică") o rotire ϕ0 .
⎛ M 0 x2 ⎞
• ⎜⎜ − ⋅ ⎟ reprezintă deplasarea produsă în secţiunea de abscisă x , când în
⎝ E ⋅ I y 2! ⎟⎠
origine se aplică un moment concentrat M 0 .
Rezultă:
x≤a wp = 0
Pentru x ≥ a trebuie să se adauge influenţa cuplului M din secţiunea x = a în secţiunea
curentă şi conform cu interpretarea anterioară rezultă:
M ( x − a)
2

x≥a wp = − ⋅ (6.31)
E ⋅ Iy 2!
unde ( x − a ) este distanţa de la secţiunea de aplicare a momentului M la secţiunea curentă.
Cu un raţionament analog se stabileşte soluţia particulară în cazul forţei concentrate
(fig.6.12).

Fig.6.12
x≤a wp = 0
F ( x − a)
3

x≥a wp = − ⋅ (6.32)
E ⋅ Iy 3!
Se ţine seamă de faptul că forţa F are sens contrar sensului forţei tăietoare T0 din
origine (fig.6. 8).

95
Capitolul VI Deformarea barelor solicitate la încovoiere

Se consideră o bară acţionată de mai multe sarcini (fig.6.13): M i în secţiunile ai , Fj


în secţiunile b j , qk în intervalul ck , d k . Grupând relaţiile stabilite anterior, se obţine o
expresie generală pentru calculul deplasărilor în metoda parametrilor în origine: w ( x ) şi prin
derivări se pot obţine expresiile generale pentru rotire ϕ ( x ) , moment încovoietor M ( x ) şi
forţă tăietoare T ( x ) :

F ( x − bj )
3
M i ( x − ai )
2
M 0 x2 T x3
w ( x ) = w0 + ϕ0 x − ⋅ − 0 ⋅ −∑ ⋅ +∑ j ⋅ +
E ⋅ I y 2! E ⋅ I y 3! i E ⋅ I y 2! j E ⋅ Iy 3!
( x − ck ) − qk ( x − d k )
4 4
q
+∑ k ⋅ ∑ ⋅
k E ⋅ Iy 4! k E ⋅ Iy 4!
(6.34)
F ( x − bj )
2
M ( x − ai )
1
M x1 T x2
ϕ ( x ) = ϕ0 − 0 ⋅ − 0 ⋅ − ∑ i ⋅ +∑ j ⋅ +
E ⋅ I y 1! E ⋅ I y 2! i E ⋅ I y 1! j E ⋅ Iy 2!
( x − ck ) − qk ( x − d k )
3 3
q
+∑ k ⋅ ∑ ⋅
k E ⋅ Iy 3! k E ⋅ Iy 3!

Fig.6.13

( x − ck ) ( x − dk )
2 2

M ( x ) = M 0 + T0 ⋅ x + ∑ M i ⋅ ( x − ai ) − ∑ Fj ⋅ ( x − b j ) − ∑ qk + ∑ qk
0
⋅ ⋅
i j k 2! k 2!
(6.35)
T ( x ) = T0 − ∑ Fj ⋅ ( x − b j ) − ∑ qk ⋅ ( x − ck ) + ∑ qk ⋅ ( x − d k )
0
(6.36)
j k k

OBSERVAŢII
1) Din relaţiile (6.33), (6.34), (6.35), (6.36) rezultă că sarcinile aplicate care apar pe bară
intervin doar în expresiile săgeţii din secţiunile situate în dreapta celei în care acţionează.
2) Relaţiile (6.33)…(6.36) sunt valabile pe toată lungimea barei cu observaţia că termenii
din sume se adaugă numai dacă monoamele ( x − ai ) , ( x − b j ) ,L au valori pozitive.
3) Pentru momentele concentrate M i s-a considerat ca sena pozitiv sensul acelor de ceas,
iar pentru forţele Fj şi qk sensul pozitiv al axei z .
4) Relaţiile (6.33)…(6.36) permit determinarea deplasărilor şi a eforturilor secţionale în
orice secţiune, dacă se cunosc valorile parametrilor iniţiali, care se stabilesc din cele patru
condiţii la cele două extremităţi ale barei.

96
Rezistenţa materialelor I

CAPITOLUL VII

TORSIUNEA BARELOR DE SECTIUNE CIRCULARA

7.1 DIAGRAME DE EFORTURI LA TORSIUNE

O bară este solicitată la răsucire (torsiune) atunci când în secţiunile ei transversale


efectul sarcinilor aplicate apare prin efortul secţional moment de răsucire, reprezentat printr-
un vector dirijat după direcţia barei.
Convenţia de semne pentru momentul de răsucire : M t este pozitiv atunci când este
reprezentat printr-un vector ce iese din secţiunea transversală (fig.7.1).
Solicitarea de răsucire este frecvent întâlnită la
unele organe de maşini: arbori, arcuri,etc., dar apare şi la
unele elemente de construcţii: grinzile marginale ale
planşeelor, elemente din structura podurilor, grinzi de
rulare etc.
Fig.7.1 De multe ori apare situaţia de calcul a cuplului de
răsucire ce solicită un arbore, când, se cunoaşte puterea
transmisă şi turaţia la care lucrează arborele. În aceste condiţii (fig.7.2) se va utiliza
următoarea relaţie de calcul:
P
P = Mt ⋅ ω ⇒ Mt =
ω
πn
unde: ω = , deci:
30
P 30
Mt = ⋅ (7.1)
n π
n [ rot min ] , turaţia arborelui
P [ kW ] , puterea transmisă
Dacă puterea P se introduce în [ kW ] rezultă relaţia practică de calcul a momentului
de torsiune:
P ⋅ 10 3 30 P
Mt = ⋅ = 9550 (7.2)
n π n
unde: Dacă puterea P se introduce în [ kW ] rezultă relaţia practică de calcul a momentului
de torsiune:

97
Capitolul VII Torsiunea barelor de secţiune circulară

P ⋅ 10 3 30 P
Mt = ⋅ = 9550 (7.2)
n π n
unde: P [KW] , n [ rot min ]

Fig.7.2

Pentru ca rotaţia arborelui să fie posibilă trebuie respectată condiţia de egalitate a


cuplului de răsucire transmis de către motor cu momentul M 1 : M t = M 1 şi, deci, momentul
total faţă de axa de rotaţie să fie nul.
Diagramele de variaţie ale efortului secţional moment de torsiune se stabilesc prin
metoda secţiunilor, momentul de torsiune dintr-o secţiune oarecare fiind dat de suma
momentelor situate la dreapta sau la stânga secţiunii considerate (fig.7.3).
Pe zone, momentul de torsiune este:
0 −1 M t = 0
1 − 2 M t = M1
2 − 3 M t = M1 + M 2
3 − 4 M t = M1 + M 2 − M 3
4 − 5 Mt = 0

Fig.7.3

Din ecuaţia de echilibru a momentelor de torsiune rezultă:


M1 + M 2 = M 3 + M 4

98
Rezistenţa materialelor I

sau
M1 + M 2 + M 3 = M 4

În cazul general de solicitare pot exista şi momente de torsiune distribuite după o lege
oarecare (fig.7.4).

Fig.7.5

Fig.7.4

Se poate stabili o relaţie diferenţială între efortul secţional moment de torsiune şi


momentul uniform distribuit exprimând echilibrul elementului infinit mic dx izolat din bara
solicitată la răsucire (fig.7.5):
dM t
− M t + m t dx + (M t + dM t ) = 0 ⇒ = −m t
dx

7.2. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII LA RĂSUCIREA BARELOR DE


SECŢIUNE CIRCULARĂ

Se consideră o bară dreaptă, de secţiune circulară constantă pe toată lungimea barei,


materialul barei are o caracteristică liniar-elastică, deci respectă legea lui Hooke.

Fig.7.6

Studiul geometric al deformaţiilor


Pentru stabilirea şi definirea deformaţiilor ce apar la solicitarea de torsiune, studiul
geometric al deformaţiilor se bazează pe observaţiile experimentale.

99
Capitolul VII Torsiunea barelor de secţiune circulară

Astfel pe bara de secţiune circulară se trasează înainte de deformare cercuri şi linii


orientate în lungul generatoarelor, care formează pe suprafaţa barei o reţea compusă din
dreptunghiuri (fig.7.6)
Se consideră cercurile notate cu 1, 2,3 reprezentând secţiuni transversale plane şi
perpendiculare pe axa longitudinală, precum şi dreptunghiul abcd .
Se aplică barei un moment de torsiune M t ≥ 0 şi după deformare, experimental, se
constată următoarele:
- cercurile rămân tot cercuri,
- generatoarele se înclină,
- nu se modifică distanţele dintre cercuri şi nici diametrul secţiunilor transversale,
- aspectul liniilor de pe suprafaţa exterioară se păstrează pentru orice suprafaţă
cilindrică interioară concentrică cu suprafaţa exterioară a barei.
Interpretarea observaţiilor experimentale referitoare la modul de deformare a barei
solicitate la torsiune:
1. În cazul barelor de secţiune circulară este verificată ipoteza lui Bernoulli.
2. Înclinarea generatoarelor în condiţiile menţinerii distanţei dintre secţiunile
transversale nu se poate realiza decât prin rotirea secţiunilor transversale, care este efectul
deformaţiei din solicitarea de torsiune.
Pentru a exista o măsură a efectului momentului de torsiune, rotirea secţiunilor
transversale, se defineşte unghiul de răsucire, unghiul cu care se roteşte o secţiune
transversală faţă de alta:
dϕ → unghiul elementar de răsucire, este unghiul cu care se rotesc două secţiuni
transversale situate la o distanţă dx (secţiunile 1,2);
θ → unghiul de răsucire specific, este unghiul cu care se rotesc două secţiuni
transversale situate la o distanţă egală cu unitatea (secţiunile 2,3);

θ= (7.3)
dx
ϕ → unghiul de răsucire al secţiunii oarecare la distanţa x de încastrare;
ϕ + dϕ → unghiul de răsucire al secţiunii situate la distanţa x + dx de încastrare;
ϕ t → unghiul total de răsucire al secţiunii de capăt situată la distanţa l de încastrare
ϕ t = ∫ dϕ = ∫ θdx (7.4)
l l
3. În baza ipotezei micilor deformaţii prin solicitarea de torsiune nu se modifică nici
distanţa dintre secţiunile transversale şi nici diametrul barei.
Datorită caracterului antisimetric al momentului de torsiune se produce o stare de
tensiune şi deformaţie antisimetrică. Ca urmare, deformaţiile specifice liniare şi tensiunile
normale pe direcţia axei longitudinale şi pe direcţia diametrelor sunt egale cu zero.
4. Dreptunghiul abcd se transformă, prin solicitarea de torsiune, în paralelogram
întrucât două laturi se înclină fără să-şi modifice lungimea. Astfel apare modificarea
unghiurilor drepte care presupune evident existenţa deformaţiilor specifice unghiulare γ .
Conform legii lui Hooke deformaţiilor specifice unghiulare le corespund tensiuni
tangenţiale τ = Gγ , ce apar atât în secţiunile transversale cât şi în secţiunile longitudinale
conform proprietăţii de dualitate a tensiunilor tangenţiale. Astfel elementul abcd pe feţele
căruia apar numai tensiuni tangenţiale se află in stare de forfecare pură.
Din analiza făcută s-a pus în evidenţă existenţa deformaţiilor specifice unghiulare γ
ce apar la solicitarea de torsiune, fără să se stabilească distribuţia lor în secţiunea transversală.
În acest scop se consideră studiul geometric al deformaţiilor şi se izolează din bara
solicitată la torsiune elementul infinit mic cuprins între secţiunile 1 şi 2 (fig.7.7)

100
Rezistenţa materialelor I

Generatoarea ab a elementului se roteşte cu unghiul γ max , care reprezintă deformaţia


specifică unghiulară la raza R.
O dreaptă ef din interiorul barei, paralelă cu generatoarea ab se roteşte cu unghiul
γ care reprezintă deformaţia specifică unghiulară la raza r .

Fig.7.7

Această situaţie este posibilă întrucât experimental s-a stabilit că aspectul liniilor de pe
suprafaţa exterioară a barei se păstrează pentru orice suprafaţă cilindrică interioară
concentrică cu suprafaţa exterioară.
Deplasarea unui punct oarecare f din secţiunea transversală se poate exprima astfel:

ff , ⇒ γ ⋅ dx = r ⋅ dϕ ⇒ γ = r (7.5)
dx

şi ţinând seama de (7.3) rezultă:


γ = rθ (7.6)
Astfel prin studiul geometric al deformaţiilor s-a stabilit deformaţia specifică
unghiulară pentru un punct oarecare din secţiunea transversală a barei solicitată la torsiune.
Legea fizică
În baza legii lui Hooke, stabilită experimental
pentru solicitarea de torsiune, deformaţiei specifice
unghiulare γ din punctul oarecare f de la raza r îi
corespunde tensiunea tangenţială
τ = Gγ (7.7)
care în funcţie de exprimarea (7.6) devine:
τ = Gθr (7.8)
Din relaţia (7.8) rezultă distribuţia tensiunilor
tangenţiale în secţiunea transversală,dar nu este
stabilită orientarea tensiunilor tangenţiale în secţiunea
Fig.7.8 transversală.
Se consideră o secţiune transversală a barei
solicitate la torsiune (fig.7.8). În punctele de pe
conturul secţiunii transversale tensiunea tangenţială are componentele τ n , τ t .
Conform proprietăţii de dualitate a tensiunilor tangenţiale, tensiunii τ n îi corespunde
pe suprafaţa exterioară a barei o tensiune τ l , care este egală cu zero întrucât pe suprafaţa

101
Capitolul VII Torsiunea barelor de secţiune circulară

exterioară a barei, din solicitarea de torsiune, nu există sarcini longitudinale care să


echilibreze aceste tensiuni.
Rezultă deci τ l = τ t = 0 şi astfel în dreptul punctelor de pe conturul secţiunii
transversale tensiunea tangenţială la torsiune este tangentă la contur (perpendiculară pe rază).
Având în vedere comportarea barei la torsiune se presupune că în orice punct al
secţiunii transversale tensiunea tangenţială este perpendiculară pe raza corespunzătoare
punctului.
Astfel, conform cu (7.8), se poate trasa legea de variaţie a tensiunii tangenţiale în
secţiunea transversală:
r = 0 ⇒ τ = 0 , r = R ⇒ τ max = GθR (7.9)
Conform proprietăţii de dualitate a tensiunilor tangenţiale, τ din răsucire există atât în
secţiunile transversale cât şi în secţiunile longitudinale (fig.7.9).
Deoarece în secţiunile transversale şi longitudinale nu apar tensiuni normale, un
element de bară , detaşat prin două plane diametrale şi două secţiuni normale, se află în stare
de forfecare pură.
Într-o secţiune înclinată cu un unghi oarecare faţă de secţiunea normală, se vor
produce atât tensiuni tangenţiale cât şi tensiuni normale.
Ecuaţii de echivalenţă

Relaţia de echivalenţă dintre momentul de răsucire


şi tensiunile tangenţiale de pe întreaga secţiune are
forma următoare:
Fig.7.9
M t = ∫ (τ dA ) r (7.10)
A
care se transformă în funcţie de relaţia (7.8):
M t = Gθ∫ r 2 dA
A

unde: I p = ∫ r dA este momentul de inerţie polar şi rezultă:


2

M t = G ⋅ θ ⋅ Ip (7.11)
Răsucirea specifică θ va fi :
Mt
θ= (7.12)
G ⋅ Ip
Unghiul total de răsucire rezultă înlocuind (7.12) în (7.4):
Mt
ϕt = ∫ dx (7.13)
l
G ⋅ Ip
cu formele următoare:
M ⋅l
• secţiune cu diametru constant : ϕ t = t unde GI p se numeşte rigiditate la răsucire
G ⋅ Ip
M ti ⋅ l i
• secţiune cu diametru variabil în trepte: ϕ t = ∑
G ⋅ I pi
Din (7.8) şi (7.12) se obţine:
Mt ⋅ r
τ= (7.14)
Ip
care reprezintă valoarea tensiunii tangenţiale într-un punct al secţiunii transversale la raza r.
Tensiunea tangenţială maximă, pentru r = R , va fi:

102
Rezistenţa materialelor I

Mt M
τ max = = t (7.15)
Ip Wp
R
Ip
unde Wp = este modulul de rezistenţă polar.
R
Pentru secţiunea circulară cu diametrul d se cunosc relaţiile de calcul:
π ⋅ d4 π ⋅ d3
Ip = , Wp = (7.16)
32 16
Pentru secţiunea inelară cu diametrul exterior D şi diametrul interior d se cunosc
relaţiile de calcul:
π ⋅ D4
Ip =
32
(1 − α4 ) (7.17)

π ⋅ D3
Wp =
16
(1 − α4 ) (7.18)
unde: α = d D
Pe baza relaţiilor stabilite se pot rezolva problemele rezistenţei materialelor din
condiţii de rezistenţă, în funcţie de tensiunea tangenţială admisibilă τ a pentru starea de
forfecare pură:
M
• dimensionare : Wpnec = t
τa
M
• verificare : τ ef = t ≤ τ a (7.19)
Wp
• calculul momentului
de răsucire capabil: M cap
t = τ a ⋅ Wp
Uneori dimensionarea barelor solicitate la răsucire se face pe baza condiţiei de
rigiditate impunându-se θa = (0,15…..0,3)0/m :
Mt
I nec
p = (7.20)
G ⋅ θa
OBSEVAŢII
La examinarea unor probleme de răsucire trebuie să se ţină seama că tensiunile
tangenţiale se dezvoltă atât în secţiunile transversale cât şi în secţiunile longitudinale.
Aceste tensiuni se iau în considerare la calculul barelor tubulare confecţionate din tablă prin sudură
sau nituire (fig.7.10).
Datorită tensiunilor tangenţiale din secţiunile
longitudinale apar ruperi pe direcţie longitudinală la barele
de lemn solicitate la răsucire, întrucât lemnul rezistă mai
puţin la forfecare.
În planele înclinate la 450 faţă de axa longitudinală a
barei apar tensiunile normale σ1> 0 şi σ2< 0.
Astfel se explică ruperea barelor din fontă, solicitate
la răsucire, în plane înclinate la 450 faţă de axa
longitudinală, deoarece fonta este mai puţin rezistentă la
compresiune.

Fig.7.10
103

S-ar putea să vă placă și