1.

Noţiuni introductive
1.1. Noţiuni generale de rezistenţa materialelor

Rezistenţa materialelor are ca obiect stabilirea metodelor şi procedeelor de calcul

al eforturilor, tensiunilor şi deformaţiilor ce apar în diferite puncte ale modelelor
analizate (elementelor de rezistenţă), când asupra lor acţionează forţe, precum şi
stabilirea relaţiilor dintre eforturile şi dimensiunile secţiunii.
În mecanica teoretică, corpul solid este considerat rigid, nedeformabil. Deci un
corp oarecare, de exemplu bara din figura 1.1 se află în echilibru, indiferent de cât de
mari sunt forțele aplicate asupra lui. Ecuațiile mecanicii teoretice permit să se determine
reacțiunile în reazeme.
În natură nu există corpuri nedeformabile. Ele se deformează sub acțiunea
sarcinilor, așa cum arată linia punctată din figura 1.1, iar când depășesc anumite limite,
se rup. Rezistența materialelor este știința care introduce în calcule proprietatea
corpurilor de a se deforma, pentru a se determina dacă ele rezistă, sau nu, sarcinilor
aplicate.

V1 V2
a
2a
M+ l-x F
T+

Figura 1.1

Tipurile de probleme din Rezistența materialelor sunt:

 de dimensionare a pieselor ca să reziste în bune condiții sarcinilor date;
 de verificare a dimensiunilor pieselor dacă rezistă, sau nu, sarcinilor aplicate;
 de determinare a sarcinii capabile, în care se calculează valoarea maximă a
forțelor ce acționează asupra piesei, astfel încât ea să respecte condițiile.

9
 Metodele de calcul folosite în Rezistența materialelor sunt:
 metodele analitice, ce sunt metodele care folosesc formule sau algoritmi de calcul,
pentru analiza fenomenului ce are loc. Validarea rezultatelor se face prin folosirea
metodelor de simulare numerică, sau a metodelor experimentale;
 metodele de simulare numerică, ce reprezintă metode noi ce folosesc tehnica
modernă de calcul, pentru simularea numerică a modelului virtual;
 metodele experimentale, ce folosesc aparatură și modele de laborator pentru a
verifica soluția constructivă a piesei calculate, obținută prin calculul analitic sau
numeric.

1.2. Clasificarea forțelor ce acționează asupra elementelor de rezistență

Organele de mașini preiau o serie de sarcini exterioare și transmit acțiunea

acestora de la un element la altul. Clasificarea forțelor se poate face după mai multe
criterii:
1. După modul de aplicare distingem:
- Forțe concetrate ce se transmit între diferite elemente de rezistență prin
intermediul unei suprafețe ale cărei dimensiuni sunt foarte mici în comparație cu
dimensiunile întregului corp. Astfel se consideră că forța concentrată se aplică într-un
punct. Acest mod de reprezentare este doar o reprezentare aproximativă, introdusă
numai pentru simplificarea calculelor. În practică, forțele nu se pot transmite printr-un
punct, dar inexactitatea provocată de o astfel de aproximare este foarte mică și se poate
neglija. Forța concentrată se măsoară în [N] ;

Figura 1.2

10
 - Forțe distribuite, ce sunt aplicate continuu pe o lungime sau pe o suprafață a unui
element de rezistență. Sarcinile distribuite pot avea mărime constantă (figura 1.3) sau
variabilă (figura 1.4).

Figura 1.3 Figura 1.4

Sarcinile distribuite liniar se măsoară în [N/m], iar cele distribuite pe suprafață în [Pa] =
[N/m2]. De multe ori, sarcinile distribuite se înlocuiesc printr-o rezultantă, a cărei
mărime, direcție și punct de aplicație trebuie cunoscute. În figurile 1.5 și 1.6 sunt
prezentate valorile, sensurile și punctele de aplicații ale rezultantelor acestor sarcini.

p p

l/2 2l/3
R=pl R=pl/2

l l

Figura 1.5 Figura 1.6

După natura lor, forțele sunt:

- Forțe date sau active, numite și sarcini sau încărcări;
- Forțe de legătură sau reacțiuni.
Forțele active împreună cu forțele de legătură formează grupa forțelor exterioare, numite
și forțe de contur sau de suprafață.
2. După natura acțiunii lor, sarcinile pot fi:
- Statice, care încarcă construcția treptat. Odată aceste sarcini aplicate, ele nu mai
variază, sau suferă transformări nesemnificative;
11
 - Dinamice, ce se întâlnesc la elemente de mișcare ale căror accelerații sunt mari și
variația vitezei are loc într-un timp relativ scurt.
3. Sarcinile mai pot fi clasificate și în:
- Permanente, care acționează pe toată durata existenței construcției;
- Mobile, care acționează doar în decursul unui anumit interval de timp.

1.3. Momentul unei forțe față de un punct

1. Momentul unei forțe concentrate în

F raport cu un punct

B
b
O

Figura 1.7
x

Momentul unei forţe în raport cu un punct O , notat MOF, este produsul dintre
mărimea forței F și brațul acesteia b.
Prin brațul forței se înțelege distanța de la punctul considerat O până la suportul
forței F.

MOF = F b

Exemple:

b
12

M=Fb b = r cosƟ
 b

Figura 1.8

2. Momentul unei forțe distribuite față de un punct

Momentul unei forțe distribuite față de un punct este egal cu produsul dintre
rezultanta sarcinii distribuite (R = pl) și brațul rezultantei. În acest caz, brațul rezultantei
față de punctul B este:
b = l/2+a.
Deci, momentul sarcinii distribuite față de punctul B este:
MBp = R b = p l (l/2+a).

p
B

l/2
R=pl

a l

Figura 1.9

3. Momentul unui cuplu în

B Mo
raport cu un punct

l
Momentul unui cuplu M0 în raport cu un
Figura 1.10
punct B este egal cu valoarea acelui
moment, deci este însuși cuplul:
MBM0 = M0.

13
 1.4. Ipoteze de bază din Rezistența materialelor

Ipotezele de bază din Rezistența materialelor se introduc pentru simplificarea

calculelor asupra structurii materialelor și asupra comportării lor sub sarcinile care le
solicită. Acestea sunt:
1. Ipoteza mediului continuu, prin care se consideră materialele ca un mediu
continuu, omogen, ce ocupă întregul spațiu reprezentat de volumul lor;
2. Ipoteza mediului izotrop, care admite că proprietățile fizico-chimice sunt aceleași
în toate direcțiile. În caz contrar, materialele sunt anizotrope.
3. Ipoteza mediului elastic, care admite că materialul corpului este un mediu perfect
elastic (sub acțiunea unor forțe exterioare, corpul se deformează, iar după îndepărtarea
forței, acesta revine la forma și dimensiunile inițiale). Între tensiunea din material σ și
deformația specifică ε dintr-o epruvetă supusă la tracțiune, există relația liniară:
σ = E. ε
Ca o consecință a acestei relații, în problemele de Rezistența materialelor se poate aplica
principiul suprapunerii efectelor. În baza acestui principiu, eforturile unitare și
deformațiile care se produc într-un corp sunt independente de succesiunea aplicării
forțelor.
Astfel, dacă într-un punct A al unui corp se aplică o forță F 1, într-un punct M,
oarecare, forța produce o deplasare δ1. Dacă în alt punct B, se aplică o forță F2, în același
punct M se produce o deplasare δ2. Valoarea deplasării δ2 este aceeași și dacă respectivul
corp este încărcat cu forța F1 și dacă nu. Sub acțiunea simultană a forțelor F1 și F2,
deplasarea în punctul M este suma vectorială a celor două deplasări produse de cele
două forțe.
4. Ipoteza micilor deformații, care admite că valoarea deformațiilor elastice, care se
produc sub acțiunea forțelor exterioare într-un corp deformabil, sunt foarte mici în raport
cu dimensiunile lor și se pot neglija în raport cu acestea.

14
 5. Principiul lui Saint-Vénant. Principiul enunţat în 1855 de Barré de Saint - Vénant
este: dacă se înlocuiesc forţele care acţionează asupra unui element de suprafaţă al unui
corp elastic printr-un alt sistem de forţe echivalent din punct de vedere static cu primul,
noua distribuţie a forţelor produce în zona de aplicare diferenţe apreciabile în starea de
tensiune, dar rămâne fără efect, sau cu efect neglijabil, la distanţe mari de locul de
aplicare a forţelor.
F

a
F

{
a

Figura 1.11

6. Ipoteza secțiunii plane (Bernoulli) pentru bare, care admite că o secțiune plană,
normală pe axa barei înainte de deformare, rămâne plană și normală pe axă și după
deformare. Conform acestei ipoteze, secțiunea AB din bara solicitată la întindere de
către forța F, se deplasează paralel cu ea însăși în A’B’ din AB (figura 1.12), iar
secțiunea AB din figura 1.13 se mută în A’B’, dar rămâne plană și normală pe axa
deformată a barei solicitată la încovoiere.

A
A B
B
A'
A' B'
B'
F

Figura 1.12 Figura 1.13

15
 1.5. Reazeme și reacțiuni

Între elementele de rezistență ale unei structuri există o serie de legături, numite
reazeme. Cele mai întâlnite reazeme sunt:
- reazemul articulat mobil (articulație mobilă sau reazemul mobil);
- reazemul articulat fix (articulația fixă);
- încastrarea.
Deoarece elementele de rezistență sunt supuse acțiunii diferitelor sarcini, în reazeme
apar forțe, numite forțe de legătură sau reacțiuni. Pentru calculul de rezistență este
necesar să se cunoască întregul ansamblu al forțelor exterioare ce solicită elementul,
deci este nevoie ca pe lângă sarcini să se cunoască și reacțiunile. Reacțiunile,
opunându-se acțiunii, apar pe acele direcții pe care mișcările (deplasările și rotirile)
elementului de rezistență sunt împiedicate.
Articulația mobilă a cărei reprezentare se află în figura 1.16 permite celor două
elemente de rezistență să se rotească unul față de altul și o deplasare liberă pe o
anumită direcție. Fiind împiedicată deplasarea pe direcția perpendiculară, reacțiunea
este dirijată perpendicular pe direcția deplasării libere a reazemului. În figura 1.17
este prezentat un exemplu practic de articulație mobilă.

Schematizare Reacțiune

R R

P F
P

Figura 1.16

Figura 1.17

16
 Articulația fixă permite rotirea elementului de rezistență, dar nu permite deplasare
pe nicio direcție. În cazul articulației fixe, reacțiunea care apare în reazem este o forță R,
a cărei direcție e necunoscută. Se cunoaște numai punctul de aplicație, care este
articulația. Pentru a putea calcula această reacțiune, ea se înlocuiește prin două
componente ale sale: H, dirijată în lungul axei elementului de rezistență și V, dirijată
perpendicular pe axa elementului. Așadar, articulația fixă dă două reacțiuni: H și V. În
figura 1.18 seFigura 1.18
află reprezentarea articulației fixe, iar înFigura 1.191.19 este prezentat un
figura
exemplu practic.

Schematizare Reacțiune

H
V
R

Schematizare Reacțiune
Î n c a s t r a r e a
Mi

H
V
H rezistență. Deci la o încastrare apar trei reacțiuni:
V

H, A
P
P
C
F

A
P
P
C
F
paralelă cu axa elementului; V, perpendiculară pe
axa elementului și momentul Mi.
a 2a 2a 3a
a 2a 2a 3a

Figura 1.20 Figura 1.21

Pentru a calcula reacțiunile se parcurg următoarele etape:

- Se analizează sistemul. Se identifică reazemele și se numerotează cu cifre arabe;
- Se introduc reacțiunile în reazeme (figura 1.22);
17
 - Se scriu relațiile detaliate pentru determinarea reacțiunilor.

M=40 kNm p=4kN/m F=24 kN

1 2 x
H1

V1 R=16 kN V2

1m

1m 3m 1m

Figura 1.22

La scrierea ecuațiilor pentru momente se alege un sens de rotire, considerat pozitiv. La

scrierea relațiilor pentru forțe se utilizează direcția x, orizontală și direcția y, verticală.
Reacțiunile H1 și V2 au rezultat pozitive, ceea ce înseamnă că ele sunt orientate ca în
figură. Reacțiunea V1, rezultând negativă, este orientată invers față de cea din figură,
adică de sus în jos;
- Se verifică dacă valorile calculate pentru cele trei reacțiuni sunt bune. Pentru
aceasta, se scrie o ecuație de echilibru ca sumă de forțe pe o direcție perpendiculară pe
direcția utilizată la calculul reacțiunilor, adică direcția y. Așadar, rezultă:

18
A rezultat că reacțiunile sunt corect calculate.

1.6. Deformaţii şi deplasări

Sub acţiunea forţelor exterioare orice corp îşi modifică forma, adică se
deformează. Se poate spune deci că deformaţia reprezintă modificarea dimensiunilor
unui corp. Aceste deformaţii depind de forma şi dimensiunile corpului, de mărimea şi de
modul de aplicare a sarcinilor, de modul de rezemare precum şi de proprietăţile
materialului. Dacă tensiunile produse în material sunt inferioare unei anumite limite,
numită limită de elasticitate, deformaţiile sunt mici şi elastice şi dispar după încetarea
tensiunilor care le-a produs.
Pentru determinarea deformaţiilor şi deplasărilor produse într-un corp se definesc
următoarele mărimi:
1. alungirea (deformaţia specifică);
2. lunecarea specifică;
3. deplasarea.
1. Pentru a defini alungirea se consideră o bară solicitată la tracţiune de o forţă
(figura 1.23), care suferă o deformare elastică, numită lungire:
.
Lungirea este măsurată prin diferenţa între lungimea barei după aplicarea sarcinii şi
lungimea a barei nesolicitată. Altfel spus, modificarea dimensiunii lungimii unei
bare se numeşte lungire, sau scurtare.
Unitatea de lungime a barei creşte sub efectul solicitării la tracţiune cu
cantitatea , unde:

şi care se numeşte alungire, sau deformaţie specifică şi este o mărime adimensională.

19
 F F
1
1+
lo

l1

Figura 1.23

2. Dacă se consideră faţa fixă, din cauza tensiunilor faţa

lunecă paralel cu ea însăşi ajungând în poziţia . Lunecarea
poate fi măsurată prin unghiul γ dintre feţele şi .
Unghiul care măsoară variaţia unghiului de se numeşte lunecare specifică, sau
deformaţie unghiulară specifică. Unitatea de măsură este radianul şi este o mărime
adimensională.

C1 C'1 D1 D'1


C D
C' D'
A1
B1


A B

Figura 1.24

3. În timpul oricărui proces de deformaţie a unui corp, poziţia punctelor care îl

definesc se modifică (în figura 1.24 punctul respectiv etc.). Se
spune că modificarea poziţiei unui punct al unui corp în decursul deformării poartă
numele de deplasare.

20
 1.7. Principii generale de calcul, coeficienţi de rezistenţă

Orice calcul de stabilire a caracteristicilor dimensionale ale unei piese presupune:

- un calcul de predimensionare, sau dimensionare;
- un calcul de verificare.
Atunci când se face dimensionarea şi verificarea unei piese, aceasta trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii de:
1. rezistenţă;
2. rigiditate;
3. stabilitate.
1. O piesă asupra căreia acţionează sarcini, “rezistă” dacă tensiunile unitare care se
produc în ea (sub acţiunea sarcinilor) nu depăşesc anumite limite, stabilite funcţie de
caracteristicile materialului dat, cu alte cuvinte îndeplineşte condiţia de rezistenţă.
Conform acestei definiţii se introduce noţiunea de rezistenţă admisibilă care este
valoarea convenţional aleasă în calcul, pentru tensiunea unitară maximă care se poate
produce într-o piesă, până la care nu au loc deformaţii de rupere ale materialului.
Această rezistenţă admisibilă poate fi definită în comparaţie cu o stare limită
periculoasă, care trebuie evitată.
Conform clasificării materialelor în ductile şi fragile, în cazul primelor se vorbeşte
de limită de curgere:
σc
σ a=
cc ,

iar în cazul materialelor fragile rezistenţa admisibilă se raportează la limita de rupere:

σr
σ a=
cr ,

unde: c c , c r sunt coeficienţi de siguranţă faţă de limita de curgere, respectiv rupere.

La alegerea rezistenţei admisibile a coeficienţilor de siguranţă, trebuie să se ţină
seama de o serie de factori, cum ar fi:
21
 - natura materialului, unde odată cu creşterea neomogenităţii materialului, creşte şi
valoarea coeficientului de siguranţă;
- durata de folosire a piesei (timpul de funcţionare pe schimburi);
- tratamentul termic aplicat materialului;
- felul solicitării (tracţiune, compresiune, încovoiere, răsucire);
- modul de evaluare a sarcinilor şi de realizare a ipotezelor de calcul;
- temperatură;
2. În calculul de rezistenţă se impun uneori anumite limite pentru mărimea
deformaţiilor. Se spune că piesa trebuie să corespundă unor condiţii de rigiditate date;
3. În anumite condiţii de funcţionare ale unei piese se impune ca aceasta să nu-şi
piardă starea de echilibru, fapt care ar duce la distrugerea ei. Spunem că piesa trebuie să
satisfacă condiţii de stabilitate.
În calculul de rezistenţă la dimensionare, se pleacă de la rezistenţa admisibilă (ca
o constantă) şi se determină dimensiunea piesei.
În calculul de verificare, tensiunea efectivă produsă în piesă trebuie să fie
inferioară rezistenţei admisibile, sau cel mult egală.

Aplicații

Se consideră o bară dreaptă situată pe două reazeme punctuale rigide aflate la

distanța b, cu două console la capete de lungimi a, respectiv c. Bara are secțiunea
circulară și este solicitată la încovoiere simplă, sub acțiunea a patru tipuri de sarcini: o
forță concentrată, P, acționând la distanța d de capătul din stînga, un cuplu de forțe, N,
acționând la distanța g, o sarcină uniform distribuită, q, acționând la distanțele e și f . .
Să se determine valorile reacțiunilor din cele două reazeme. Datele numerice particulare
sunt:

22
 g

P q N
1 2

V1 V2

a b c

a b c d P e f q g N
m m m m N m m kN/ m kNm
m
2 3 1 0 -5 0 6 1 0 -5

a b c d P e f q g N
m m m m N m m kN/ m kNm
m
1, 1 2 0 5 1, 4,5 4 1,5 -15
5 5

a b c d P e f q g N
m m m m N m m kN/ m kNm
m
0 3 1, 4, 6 1,5 3 5 1,5 12
5 5

a b c d P e f q g N
23
m m m m N m m kN/ m kNm
m
0 8 1 9 5 0 8 2 4 10

a b c d P e f q g N
m m m m N m m kN/ m kNm
m
0, 1,8 0,8 0 -8 0 2,8 5 2 -5
2

a b c d P e f q g N
m m m m N m m kN/m m kNm
0 1,6 0,4 0,8 -10 0 1,8 6 0, 5
8

a b c d P e f q g N
m m m m N m m kN/m m kNm
0 2,5 1 3,5 -10 1,2 3, 10 1,2 -5
5 5 5

24