Slavici Claritatea fiind ţinta pe care o urmăreşte mai adesea, Slavici va întrebuinţa de preferinţă cuvântul general,

repetându-l ori de câte ori va fi nevoie, chiar înlăuntrul aceloraşi fraze, fără să se lase stânjenit de ucigătoarea
monotonie care rezultă. (Tudor Vianu - Arta prozatorilor români, Ed. Eminescu, 1973, p. 116)

În ce-l priveşte pe Ghiţă, el se arată de la început un om deosebit de ceilalţi, hotărât să forşţeze limitele unei vieţi
placide, a unei fericiri în liniştea colibei, după sfatul bătrânei lui soacre. [...] Ghiţă este un om de acţiune, animat
de spiritul aventurii, incapabil să se resemneze într-o existenţă vegetativă. (I. Cheie-Pantea - Slavici şi vocaţia
tragicului, în vol. Palingeneza valorilor, Ed. Facla, 1982, p. 50)

Slavici n-are nimic din spiritul de înfrumuseţare a vieţii rurale, atribuit mai târziu semănătoriştilor. Ţăranii lui
observaţi fără cea mai mică părtinire, după metodul de mai târziu al lui Rebreanu, sunt egoişti, avari, îndărătnici,
duşmănoşi şi totodată iertători şi buni, adică cu acel amestec de bine şi de rău ce se află la oamenii adevăraţi. Atâta
vreme cât autorul rămâne în marginile experienţei sale, ochiul lui e de o rară ascuţime în zugrăvire eroilor, care
toţi trăiesc cu o vigoare extraordinară. (G. Călinescu - Istoria literaturii..., Ed. Minerva, 1984, p. 511)

Foarte adesea, personajele lui Slavici acţionează contra hotărârii lor iniţiale: ele hotărăsc într-un fel şi acţionează
într-altul. Când hotărârea întârzie, treptele întârzierii sunt surprinse de autor nu numai cu perseverenţă, ci cu
fineţe: presărat din belşug cu astfel de secvenţe în cumpănă, cu tot atâtea etape ale unei dialectici filigrane şi
imnanente, ttextul vibrează de o viaţă proprie, , cvasiinconştientă. Ca şi cum autorul ar izbuti doar cu greu, după un
minuţios efort, să aservească personajele necesităţii lui de demonstraţie epică, demonstraţie tottodată morală.
Acolo unde metoda şovăielii şi amânării, funcţionează din plin, tendinţa morală se topeşte în textt, şi, în realismul ei
puternic, naraţiunea capătă virtuţile unei parabole. (Ion Negoiţescu - Istoria literaturii române, Ed. Minerva,
1991, p. 115)