Jurnalul ca opera literară

Gligor (Cîlțaru) Viorica

Universitatea din Craiova

1. Introducere

În postmodernitate, jurnalul își depășește condiția exclusivă de document al interiorității și își revendică, tot mai mult,
dreptul de a se constitui ca operă literară. Se metamorfozează în ceea ce Eugen Simion numește „ficțiune a
nonficțiunii”. Pe măsură ce scrie despre sine, autorul postmodern este tot mai conștient că își literaturizează viața, că
se autoficționalizează, dinamitând distincția dintre „persoană și persona, dintre eul empiric și eul auctorial” (Mușat
2002: 123). Se transformă într-un personaj literar, conferindu-i scriiturii diaristice valoarea unui roman biografic
indirect, dar și expresivitate voluntară..
Deși câștigă la nivel artistic, jurnalul postmodern nu mai face recurs la atributele sale esențiale:
spontaneitatea, autenticitatea, sinceritatea, confidențialitatea. Se transformă într-un artefact, cu atât mai mult cu cât
autorul devine regizorul unei opere a cărei miză este, fără îndoială, seducția cititorului, printr-un spectacol confesiv.
Pe bună dreptate, Eugen Simion demască și amendează această strategie a scriitorului, care abdică de la statutul său
originar și renunță la „pactul autobiografic”:

„Cine are timp să cizeleze la infinit o frază sacrifică ideea de spontaneitate și, prin aceasta, ideea de
existență. Conștient sau inconștient, autorul vrea să-și seducă cititorul. Rostul unui jurnal intim nu-i să
seducă, ci să convingă... Seducția cade în plan secund. Jurnalului îi stă mai bine în haine sărace. Frumusețea
stilului vine din exactitatea lui. Atunci am sentimentul că autorul nu vrea să mă păcălească” (Simion
2001: 39).

Jurnalele lui Livius Ciocârlie, Cu fața la perete și Cartea cu fleacuri trădează răzvrătirea autorului împotriva
limitelor impuse de scriitura diaristică, dar și rafinamentul artei sale literare. Într-un interviu acordat Rodicăi Binder
și publicat în revista Orizont, autorul trasează limitele intimității, ale subiectivității, avertizând că în jurnalele sale
autobiografia și autoficțiunea dialoghează permanent:

„Pe mine mă interesează jurnalele acestea ca literatură. Și dacă ele nu trăiesc prin ceea ce sunt, ca scriere,
aspectul documentar mă interesează prea puțin”; „Cât despre intimitate, se întâmplă ceva paradoxal: pe de o
parte, am dorința de a fi lăsat în pace, de a trăi cu cine vreau eu, cu cei pe care-i iubesc. Pe de altă parte,
fiindcă există acest fel histrionic de a fi al scriitorului, în general, și al autorului de jurnale în special,
intimitatea pe care mi-o apăr o și etalez în cărți. Ce este deci intimitatea pentru mine? Răspunsul: una este
pentru persoană, și alta pentru scriitor. Este ceva ce aperi și în același timp îl oferi tuturor” (Ciocârlie 2010:
11).

Structura mozaicată a acestor cărți relevă ingeniozitatea strategiilor discursive. Fragmentarismul,

autoderiziunea, proliferarea ipostazelor identitare, intertextualitatea, dialogul livresc cu un alter-ego (chiar dacă acesta
se numește Bernardo Soares, unul dintre heteronimii lui Fernando Pessoa din Cartea neliniștirii) definesc volumele
lui Livius Ciocârlie. În oglinda lor subiectivă se reflectă autoportretul unui antierou: abulic, vulnerabil, pasiv, retractil,
introvertit, maladiv, asocial, marginal, autopersiflant. Ale cărei dominante psihologice fac parte din registrul
negativului.

2. Scenariul intertextual

În Cu fața la perete, Livius Ciocârlie renunță, parțial, la uzanțele genului diaristic, chiar dacă subiectul tratat rămâne
„în principal, viața individuală, geneza personalității” (Lejeune 2000:13). În prima parte a volumului, intitulată La
două mâini, autorul ne propune un demers recapitulativ, o întoarcere la manuscrisele personale, nedatate, uitate mult
timp într-un sertar. Pe marginea acestor „pagini memorialistice fără început și sfârșit, scrise nu știu când” (Ciocârlie
2010: 5) sunt făcute comentarii critice, adnotări. Scrierile mai vechi devin pretext pentru noua carte. Autorul, dedublat
în cititor al propriilor texte, dialoghează cu sine însuși, se autoanalizează, își consemnează împresiile de lectură, se ia
în răspăr. Creează un scenariu intertextual, selectează propriile texte, le rescrie și le interpretează ironic sau sarcastic:

„Am abandonat fragmentul vechi (fragmentul vechi?), fiindcă, recitindu-l, mi s-a părut de nefolosit.
Comentam sarcastic poeziile scrise în liceu. Autocomentariul are tendinţa naturală de a adopta un ton
superior. Am putut scrie cu umor bonom despre producţiile şcolare, însă cele poetice mă implică oarecum,
de vreme ce am perseverat în literatură, încât intervine obişnuita încercare de a preveni ironia altora prin
propriile mele ironii. Cu atât mai necesare, în cazul de faţă, cu cât nimic nu rezistă din versurile scrise cu
oarecare continuitate, la Clasic, sporadic la facultate şi, într-o ultimă tentativă, moderne în intenţie, la Muzeu”
(Ciocârlie 2010: 5-6);

Confesiunea lui Livius Ciocârlie sfidează principiul autenticității, de vreme ce este susținută de o foarte
rafinată punere în scenă a spectacolului autoreferențial. Unele dintre paginile găsite sunt, la rândul lor, comentarii ale
unor poeme scrise în liceu. În discursul diaristic, alcătuit dintr-o suprapunere de manuscrise, se inserează reflecții
metatextuale. Dialogul intertextul generează distanțarea de sinele de altădată, de iluziile și convingerile acestuia, prin
exercițiul autoironiei și al lucidității. Scrierea în italice a comentariilor din paranteze devine un procedeu aplicat și
scrierilor mai vechi:

„Vedeam în poezie un mod de a spune ce te frământă și ce simți. De cân am aflat, de la poeticeni, cam ce
înseamnă, nu mai cred ce credeam, dar nici ce să cred nu mai știu, așa că am am pus-o în paranteză (mai
bine zis am terminat-o cu ea). Poezia a încetat să mă intereseze când, caz banal, am încetat să tânjesc după
fete; aceasta fusese [...], cum zic, singura temă după ce patriotismul patriotic s-a potolit” (ibidem: 12);
„Recitesc fragmentul abandonat pentru ca, din citatele luate în răspăr, să văd dacă rezistă ceva. Nu (adică
nu rezistă; surpriză, ce să-ți spun...). Înfloriturile sunt de speriat. Acesta o fi fost rostul lor (să mă lecuiască
de ele), îmi zic, întrebându-mă pentru a încheia, la ce mi-au folosit. Le reproduc. Nu le mai reproduc” (ibidem:
18).

Dacă este adevărat că mitul lui Narcis este „mitul constitutiv al jurnalului intim” (David 1978: 153), autorul
nu pare fascinat-îndrăgostit de chipul care se reflectă în oglinda propriilor scrieri. Mai degrabă se dezice de ipostaza
imatură a eului regăsit aici, deși manifestă față de acesta un soi de îngăduință înduioșată.

3. Subiectivitatea maladivă, cioraniană

Procesul intentat trecutului scriptural și, implicit, propriei biografii, asimilează, inevitabil, și un proces de conștiință.
Prima parte a jurnalului reflectă intinerarul devenirii individuale. În același timp, scoate la iveală sentimentul de
culpabilitate a ființei, incapabile „să câștige partida” cu Istoria. Prin absența curajului de a se fi revoltat, prin pasivitate,
diaristul recunoaște că a cauționat anomalia comunistă. Asumarea anonimatului, refugierea în universul cărților și al
scrisului însemna, involuntar, pactizarea cu regimul politic totalitar. Chiar dacă nu a făcut compromisuri
descalificante, însăși opțiunea pentru profesia de critic și semiotician îi pare astăzi amendabilă. O stratagemă
duplicitară, evazionistă. Expresie a lașității. Justificată, parțial, de imperativul supraviețuirii:

„Trăiam inadmisibil, viața noastră era un dezastru, așa simțeam. Era un sentiment fără urmări de ordin
practic, alta decât aceea că mă căinam în jurnal. Făcând-o pe semioticianul, pe criticul, pe prozatorul cenzurat,
cauționam. Spuneam că alde Călinescu a colaborat, în timp ce alții umpluseră închisorile. La scara noastră
și, e drept, în mai mică măsură, am făcut la fel. Țara se ducea de râpă, oamenii sufereau, iar eu tel quelizam.
Nu mi-am propus, așa s-a întâmplat. Am început să public ca să-mi justific postul universitar. Însă când mi-
am făcut un nume, mi-a plăcut. Am sfârșit prin a mă convinge, și eu, că cel mai grav lucru ce se putea întâmpla
ar fi fost scoaterea cărților mele din „plan”. Iată de ce încerc, retrospectiv, să mă „anonimizez” […] Într-un
 fel, e salubru că nu interesează procesul pe care l-am intentat trecutului nostru. Există în el un pandant al
ipocriziei de atunci. M-am adaptat, n-am mișcat în front, dar măcar sufăr, mă condamn… Ce să-ți spun!”
(Ciocârlie 2010: 78).

Discursul retrospectiv oglindește o subiectivitate maladivă, crepusculară. Autodefinită prin categoriile

negativului: „vocația inexistenței”, „absența participării la viața reală”, „starea de anonimat”, „pasiunea nimicului”,
fluidizarea/ inconsistența eului. Devitalizat și abulic, autorul a trăit în umbră, în carapace. Lipsit totalmente de
sentimentul istoriei, a fost mereu un absent, un străin. S-a repliat în sine însuși: „Deci, să zicem, am pus în paranteză
existența de la suprafață, căci ea presupunea fie putere de rezistență, chiar de opoziție, fie oportunism. M-am orientat
spre adânc” (ibidem: 35). Și-a construit o mască, pentru a-și proteja adevăratul chip, cel asocial, marginal, timid și
vulnerabil:

„Port în lume o mască permanentă, vorbesc numai ca să par că sunt ca toți oamenii, și chiar sunt, dar cu mine
nu se comunică. Sunt ca un automat bine uns, arăt ca un om, și sunt un om, totuși absența participării la viața
reală, deși neobservată, se resimte ca un vid, de unde și capacitatea mea extraordinară de a nu atrage atenția,
a nu interesa și a mă face uitat” (ibidem: 16).

Insuficiențele interioare sunt „tratate” cu arma autoironiei. Autoderiziunea, evidențiată prin remarcile din
paranteze și prin scrierea italică, relevă histrionismul diaristului - devenit protagonist al unui roman autobiografic - și
un anume tip de subiectivitate. Prin intermediul unui umor necruțător, acesta își ia în răspăr inaderența la real,
imaturitatea, apatia, oboseala perpetuă. Negativitatea este de factură cioraniană:

„Sunt, parcă, născut mort. Sunt o coajă, o aparență, iar uitarea pe care o provoc este o sănătoasă reacție de
apărare. Frica de nimic (o paranteză ar fi totuși necesară; prea mă inflamez). Mi se potrivește cel mai bine
starea de anonimat (mi se potrivește, deși nu pot să spun că mă omor după ea)” (Ciocârlie 2010: 17-18);

4. Dialogul livresc. Proliferarea vocilor interioare

Autoportretul este îmbogățit în partea a doua a cărții, intitulată Însoțindu-l pe Bernardo Soares. În scenariul inițiatic
al călătoriei spre sine însuși, personajul heteronim al lui Fernando Pessoa din Cartea neliniștirii devine un geamăn,
un alter-ego, un permanent partener de dialog interior, dar și o călăuză. Prin jocul subtil al identității cu alteritatea, joc
al oglindirii, al dedublării și (auto)ficționalizării, autorul se regăsește:

„B. S. : Am devenit în așa măsură ficțiunea eului meu, încât orice sentiment spontan pe care-l încerc se
alterează imediat. Sunt convins că și eu inventez. Îmi construiesc un personaj. Decât că un altul, mai adevărat
decât mine însumi, nu cunosc” (Ciocârlie 2010: 218).

Între eul diaristic și perechea sa livrescă există afinități și similitudini sufletești: oboseala de a trăi, apatia,
retractilitatea, inapetența pentru viață. Celălalt este prototipul, el, copia (reușită) a acestui model ideal:

„Tot semnalez asemănări, dar deosebirea e fundamentală: B. S. e poet. Totul răsună mai tare la el– mult mai
tare – în el” (ibidem: 199); „Numeroasele afinități cu B. S. sunt la suprafața adâncimii. El este tulburat de ce
trăiește, eu nu iau în serios” (ibidem: 156).

Exercițiile (auto)analitice dezvăluie limitele intimității. Relevă aceeași fascinație a vidului, fluidizarea eului,
pasivitatea, conștiința „proliferării” vocilor interioare: „Știe și el că: Fiecare dintre noi este mai mulți într-unul singur
și că fiecare dintre acești mai mulți, din această proliferare de sine însuși, are felul său de a-și privi viața, de a și-o
trăi” (ibidem: 198). Dincolo de diversitatea ipostazelor subiective, dominantă rămâne asumarea adevărului despre
sine, prin autopersiflare:

„Dar eu, când spun că sunt un mediocru? N-o fac pe teribilul? Deloc. Mă autodefinesc. Și mă simt mândru
 că, așa fiind, am reușit să fac câte ceva. E drept, mi-a trebuit și o calitate ieșită din comun. În genere,
mediocrul nu se știe mediocru; eu, știu. Știu și nu încerc, prostește, să ascund. Iar când îmi spun mediocru nu
devin patetic. Constat, cu răceală. Răceala mediocrității” (ibidem: 221).

Calitatea de spectator și privirea lacom-contemplativă, deschisă spre universul lăuntric și spre viață, îl
aseamănă cu Bernardo Soares: „Îmi place enorm viața, cu condiția să „nu trăiesc”… m-am văzut incompatibil cu viața.
Cam așa. El își înfundă capul în pernă, eu îmi întorc fața la perete, dar am în ceafă un ochi cu care privesc lacom viața”
(Ciocârlie 2010: 204). Ceea ce-l diferențiază, totuși, este capacitatea de a râde de sine, de a se lua peste picior. Care
dinamitează și relativizează imaginea eului. Introspecțiile decojesc, prin sinceritate și onestitate, toate straturile de
protecție ale ființei. În același timp, negarea de sine este spectaculos-amară:

„Eu, idei – nici despre bătrânețe, nici despre orice altceva – nu am. Nu mai am. Nu pot să abstractizez, nu
pot să generalizez. Pot, dacă-mi lași timp, dar ce rezultă e neinteresant. Este unul dintre aspectele felului meu
de a fi bătrân. Mi s-a amputat jumătate din minte. Până nu demult, și de când mă știu, am alternat. Am avut
perioade de ideolog, de teoretician, de cap pătrat, și perioade de sceptic, de diletant, de scriitor. Acesta din
urmă, sătul să-și mai amintească – deformând, neintenționat, din proastă memorie – ori să mai scrie astăzi
m-am sculat la șapte și am băut cafea cu lapte, a început să consemneze ce-i trecea prin cap. Asta, „profitând”
de faptul că îmbătrânea. Că nu mai avea idei. Numai păreri. Părerile sunt evanescente și fluctuante. Astăzi le
ai, mâine nu le mai ai” (ibidem: 67).

5. Fragmentarismul discursiv și inconsistența identitară

Oglinda spartă a discursului diaristic reflectă inconsistența identitară, fragmentarismul gândirii și suferința acestei
fărâmițări a ființei. Suferință sporită de căderea în derizoriu a scriiturii/creației:

„Sunt individualul în stare pură. Iar literatura tocmai cu individualul are de-a face. E drept, scriitorii
mari îi dau literaturii și sens. Îi dau și scriitorii buni, dar al lor e banal sau fals. Diletanții nu-i dau. Eu nu-i d
au. Nu-i dau nici când lucrez cu fraze, ca acestea, care au sens. În fond, ca scriitor, nu ai cum să faci altfel.
Cuvintele au sens. Însă la diletanți nu are sens ansamblul. Ce sens are pagina pe care o scriu acum? Are ea
unul, dar nu intrinsec. Adiacent. Fac și eu ceva, asta-i tot. Găsesc o soluție să ies, măcar așa, punctual, adică
astăzi, acum, în momentul acesta, din fundătura în care intrasem. Ajungând cu ce-mi trece prin cap la fleacuri
și simțind, brusc, că nu pot să continui, m-am blocat. Ce poate să urmeze după fleacuri? Ce altceva decât
nimic?” (Ciocârlie 2010: 230).

În matca jurnalului lui Livius Ciocârlie se adună, aparent de-a valma, intertextele – meditații despre viață și
credință în Dumnezeu, (ne)ființare și devenire, bătrânețe și moarte, modernitate, inteligență, înțelepciune și
mediocritate, rost al literaturii și al scrisului. Scriitorul își asumă rolul unui regizor profesionist, care pune în scenă
spectacolul fascinant al propriului eu, prin raportare la ceilalți. Ipostazele identitare ale acestuia sunt, rând pe rând,
sincere și ipocrite, lucide și (auto)ironice. În structura amalgamată, fragmentară a cărții sunt depozitate atât
(auto)reflecții, cât și citate comentate din Vechiul și Noul Testament, din cărțile lui Pessoa, Compagnon, Tocqueville,
Flaubert, Proust, Rilke, George Călinescu, Eugen Lovinescu, Lucian Raicu, Al. Paleologu, Dumitru Țepeneag etc.
Intertextualitatea discursului postmodern dă naștere unei borgesiene cărți de nisip - un proiect livresc al „ștergerii de
sine”, al fărâmițării și fluidizării eului.
Cu fața la perete concentrează sensurile unei fecunde aventuri identitare. Ale unei permanente căutări
interioare. Plonjarea diaristului în apele subiectivității sau în universul cărților dă naștere unor răspunsuri personale la
probleme vechi de când lumea. Unele dintre ele au valoarea unor aforisme, prin limpiditatea și concizia formulării,
prin puterea de concentrare a ideii:

„Poate că sensul vieții este viața însăși – care nu are nici un sens” (ibidem: 186); „Omul n-a reușit, decât
făcând ravagii, să i se substituie lui Dumnezeu” (ibidem: 220); „Moartea nu poate fi comparată cu nimic
 fiindcă e nimic. Cu orice am compara-o suntem inadecvați, fiindcă o trecem în regimul vieții” (ibidem: 236).

6. Ipostaze ale ființei de interval

Livius Ciocârlie este un profesionist al scriiturii confesive. Care i se potrivește ca o mănușă. Fapt dovedit, dacă mai
era nevoie, și de Cartea cu fleacuri. Autentic jurnal „en miettes”, acesta debutează abrupt, cu o revelatorie mise en
abyme:

„Poți să scrii despre ramolisment, când ești atins chiar tu? Nu e un cerc vicios? Probabil. Totuși, încerc.
Poate mă răsfăț. N-ar fi rău. Ce probe am? Una cât toate zilele. Un volum întreg. Ideea a fost bună, am avut
în mână toate ingredientele necesare. Degeaba. N-a ieșit. E lipsit de nerv. Silit. Sună mat. A doua probă e
zilnică. Am redus la două numărul orelor de, să-i zicem, lucru. Le pun o ramă sumbră: nu-mi vine să mă
apuc, răsuflu ușurat când închei. Mai și întrerup. Pasămite, ca să mă țin la curent. Citesc teletextul:
informațiile zilei; mai ales sport. După ce termin, citesc cărți. Nu durează mult. Nu mai fac nimic. N-ar fi
deloc grav, de multă vreme mă laud că ce mă atrage e să nu fac nimic. Dar – mă plictisesc. Îmi caut treburi
prin casă. Treburi mărunte... Va să zică, nu fac față la ce mi-am dorit. La a arde gazul, vreau să spun”
(Ciocârlie 2010: 5).

Fragmentul citat concentrează liniile de forță, dominantele tematice ale reflecțiilor lui Livius Ciocârlie:
senectutea, moartea, condiția de scriitor, marginalitatea eului. Diaristul își constată degradarea. Manifestată atât la
nivelul biologicului, cât și al intelectului. Al secătuirii energiei creatoare și ideatice. Consideră că jurnalul său s-ar
putea numi, semnificativ, Cartea decrepitudinii incipiente. Odată cu îmbătrânirea, omul și creatorul sunt supuși
destructurării. Scriitura depune mărturie despre această dramatică realitate, asumată cu umor:

„De viață râd. Îi dau cu tifla, îmi bat joc de ea. Îi spun: Mă pocești, mă ramolești și uite că râd. Na!” (Ciocârlie
2010: 12); „Ar trebui să renunț. Singurul fel adecvat și onest de a spune că nu ai nimic de spus este să nu spui
nimic. Cu bună știință, să te sclerozezi” (ibidem: 7).

Structura fragmentară a jurnalului corespunde unui deziderat identitar: „Avantajul scrierii fragmentare este
că-ți permite să fii incoerent” (ibidem: 21). Mucalit, autorul joacă rolul de diletant. Își asumă „meseria de miniaturist”,
deoarece a depășit „regimul iluziilor”, după cum mărturisește. Consemnările diaristice oglindesc, încă o dată,
imaginea unui personaj histrionic. Care se răsfață/se fandosește și își deconspiră impostura: „Mă răsfăț fiindcă altă
treabă n-am” (ibidem: 50); „N-aș mai avea cum să scriu, dacă nu m-aș fandosi” (ibidem: 37).

Ființă de interval, inconsistentă, dezinvolt-ludică și digresivă, eul se definește ca un antierou. Autoderiziunea

face parte din arta portretistică: „Eu nu sunt un om terminat. Sunt neterminat. Început și neterminat” (Ciocârlie 2010:
50); „Cu haosul și rarefierea din capul meu, nu pot decât, ceea ce nu-mi displace, să fiu marginal” (ibidem: 55).
Recursul la strategiile autopersiflării, ale ludicului demistifică orice pretenție de seriozitate proiectată asupra sinelui.
Abulic, absent, interiorizat, fascinat de vid, înzestrat cu vocația lenei, a anonimatului, diaristul își sabotează imaginea,
cu autoironie. Totuși, în răstimpuri, își recunoaște „formația junimistă” care ține în frâu pornirile naturale, centrifuge:

„E atâta dezordine în cameră și în capul meu, încât, după propria mea teorie, ar trebui să produc o
capodoperă neîntârziat” (ibidem: 152); „Trebuie să recunosc: pornit de la decrepitudinea incipientă, de când
mi-am găsit meseria asta de miniaturist, m-am mai dres” (ibidem: 165);
„Am, dintotdeauna, două porniri. Una naturală și una formată prin educație. Natural îmi e să nu fac
nimic. Formația, junimistă, mă determină să cred că merită să lași ceva în urma ta. Impulsurile s-au
contrapus tot timpul. Cum e normal, natura învinge, aproape că a și învins” (ibidem: 93).

La suprafața paginii se adună „fleacurile”: notațiile despre treburile și responsabilitățile cotidiene, despre
viața domestică, despre neajunsurile bătrâneții. Dialogurile savuroase cu doamna T. sau întâlnirile cu nepotul Maxone,
cu cele două fiice sau cu prietenii, toate aceste „nimicuri” recompun universul vieții private, securizante. Lor li se
adaugă ieșirile aventuroase din carapacea ființei. Marcate de anxietate și disconfort, ele conturează imaginea unui
marginal. Care, obligat să apară pe scena socială sau culturală, relaționează dificil cu ceilalți, nu se simte bine în
ipostaza oficială, publică.
Confesiunea dobândește accente amare, atunci când devoalează drama individuală și colectivă din regimul
comunist. Totuși, după ce parcurge cele 871 de file ale dosarului personal de la Securitate, autorul exclamă, cu un
inegalabil umor: „Voi fi fost Paul Goma sub pseudonim?... Te pui cu mine? Siguranța națională! Contraspionaj! Și n-
au reușit să mă prindă! Până și pe Mata Hari au dibuit-o. Pe mine, nu!” (ibidem: 67).
În țesătura mozaicată a jurnalului sunt inserate, ca și în volumul Cu fața la perete, comentarii pe marginea
unor lecturi sau a unor citate, extrase din cărțile lui Thomas Mann, Mircea Eliade, George Călinescu, Gheorghe
Crăciun, Emil Cioran, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu etc. Cugetările despre senectute și moarte, înțelepciune și
prostie, om, Dumnezeu, literatură au valoarea unor aforisme miezoase. Care contrazic afirmațiile diaristului că nu mai
produce idei despre viață:

„Dacă omul îl creează (nu inventează) pe Dumnezeu, pe diavol nu-l creează. Îl are în el” (Ciocârlie
2010: 115); „Îi cer lui Dumnezeu ce nu poate să dea. Poate că El nu e decât un strat al lumii, spiritualitatea e
accesibilă celor care au harul, celorlalți rămânându-le superstiția și speranța. Atunci nu mai contează dacă
Dumnezeu l-a creat pe om sau omul l-a creat pe Dumnezeu” (ibidem: 57); „E foarte important în artă, în
literatură să ai un punct de vedere neobișnuit. Unul greu de acceptat. Inacceptabil, chiar” (ibidem: 162).

„Fleacurile” lui Livius Ciocârlie oglindesc profilul unui intelectual rafinat, lucid și (auto)ironic, sedus de
paradoxurile gândirii. Umorul, histrionismul, răsfățul (fandoseala), scepticismul sunt atitudini spirituale, manifestate
în fața spectacolului bogat al existenței.

Concluzii

Fără îndoială, volumele lui Livius Ciocârlie, Cu fața la perete și Cartea cu fleacuri abandonează, parțial,
caracteristicile scriiturii diaristice, „se distanțează de genul autobiografic canonic, apropiindu-se mai curând de cel
autoficțional, iar, în cazul de față, și de eseul literar, prin mutarea accentului de pe „realismul” notației retrospective
pe literaritatea propriu-zisă a textului” (Pîrjol 2013: 6). Astfel, jurnalele sale se metamorfozează în opere literare
postmoderne, în care inter- și metatextualitatea sabotează și susțin, în același timp, discursul confesiv, transformat
într-o țesătură complicată, autoreferențială. Cu atât mai mult cu cât eul scriptor aduce în prim-plan „modelul
heteronimiei persoanei, al unui ego dispersat în pluralitate” (Mușat 2002: 123). Histrionic și narcisist, el joacă,
magistral, diverse roluri: cititor și comentator (critic) al propriilor texte și ale operelor unor scriitori români sau străini;
regizor și protagonist în spectacolul provocator pe care îl pune în scenă, în fiecare dintre cărțile sale. Intertextualitatea
devoalează jocul măștilor și, în egală măsură, confesiunea și meditația, sinceritatea și luciditatea, (auto)ironia și
nihilismul, autenticitatea și literaritatea.

Surse

Ciocârlie, Livius, 2010, Cu fața la perete, București, Cartea Românească.

Ciocârlie, Livius, 2010, Cartea cu fleacuri, Pitești, Paralela 45.
Ciocârlie, Livius, Limitele intimității - interviu cu Rodica Binder în Orizont, nr. 10, 27. 10. 2010.

Referințe

David, Michel, Le journal intime et ses formes litteraires, 1978, Actes du Colloque de Septembre 1975, textes reunis
par V. Del Litto Librairie Droz, Geneve- Paris.
Lejeune, Philippe, 2000, Pactul autobiografic, București, Univers.
Mușat, Carmen, 2002, Strategiile subversiunii. Descrierea și narațiunea în proza postmodernă, postfață de Mircea
Martin, Pitești, Paralela 45.
Pîrjol, Florina, art. Despre bătrânețe, moarte și alți demoni autobiografici în Observator cultural, nr. 660, 8. 02.
2013.
Simion, Eugen, 2001, Ficțiunea jurnalului intim, București, Univers Enciclopedic.

Viorica Gligor is a teacher of Romanian language and literature at the national pedagogical high-school „Șt.
Odobleja”, Drobeta-Turnu-Severin. She is currently a PhD student at the doctoral school „Al. Piru” within University
of Craiova. She has published a series of articles, literary reviews and book notices in the literary magazines Amfitrion,
Orizont and Ramuri. She is also the author of two books: Aventuri subiective. Metamorfozele jurnalului feminin
(Brumar, Timișoara, 2012) and Fețele adevărului. Dimensiunea morală a romanelor lui Augustin Buzura (Scrisul
Românesc, Craiova, 2014).

E-mail: cvio1566@yahoo.com