Capitolul 2

PROPRIETĂŢI ALE GAZELOR NATURALE

2.1. PROPRIETĂŢILE GAZELOR NATURALE

1. Ecuaţia de stare a gazelor

Ecuaţia de stare a gazelor perfecte, aplicată la 1 kmol, are forma:
(2.1)
în care:
 p este presiunea la care este supus gazul, Pa;
 Vm – volumul unui kmol de gaz, m3/kmol;
 R – constanta individuală a gazului respectiv, J/kgK;
 T – temperatura gazului, K;
 – constanta universală a gazelor, J/kmolK;
 M – masa moleculară, kg/kmol.

2. Starea normală fizică şi starea standard

Starea normală fizică este caracterizată de temperatura normală fizică TN =
273,15 K (0ºC) şi presiunea normală fizică pN = 101325 Pa = 1,01325105 N/m2 =
1,01325 bar.
Starea standard este caracterizată de temperatura standard TS = 288,15 K (15ºC)
şi presiunea standard pS = pN.
Starea normală tehnică este caracterizată de temperatura normală tehnică Tn =
293,15 K (20C) şi presiunea normală tehnică pn = 98066,5 N/m2 = 0,980665 bar.

3. Abaterea gazelor reale de la legea de stare a gazelor perfecte

Comportarea termodinamică de stare a gazelor reale se abate de la cea descrisă
de ecuaţia de stare a gazelor perfecte (pV = RT). Această abatere, este cu atât mai
mare, cu cât presiunea şi temperatura la care se găseşte gazul sunt mai mari, şi se
exprimă printr-un factor Z, denumit factor de abatere de la legea gazelor perfecte sau
factor de neidealitate.
(2.2)

20
de unde rezultă:
(2.3)
Factorul de abatere de la legea gazelor perfecte depinde de compoziţia
sistemului, de presiunea şi temperatura acestuia.

4. Factorul de volum al gazelor

Factorul de volum al gazelor reprezintă raportul ocupat de o cantitate de gaze
reale, în condiţii de presiune şi temperatură date, şi volumul ocupat de aceeaşi cantitate
de gaze în condiţii normale sau standard.

(2.4)

în care:
 bg este factorul de volum al gazelor, m3N/m3;
 Z – factorul de abatere sau de neidealitate;
 T – temperatura gazelor, K;
 T0 – temperatura normală, K;
 p – presiunea la care sunt supuse gazele, Pa;
 p0 – presiunea normală, Pa.

5. Densitatea
Densitatea () este raportul dintre masa şi volumul sistemului. Ea depinde de
compoziţia sistemului, de presiune şi temperatură. Compoziţia poate fi luată în
considerare prin masa moleculară (M). Unitatea de măsură a densităţii în S.I. este
kg/m3.
Notând masa cu m, kg, şi volumul cu V, m3, densitatea se exprimă prin relaţia:
(2.5)

6. Vâscozitatea
Vâscozitatea este proprietatea pe care o au fluidele (lichide şi gaze) de a opune
rezistenţă atunci când două straturi adiacente ale fluidului se deplasează cu viteze
diferite. Într-un lichid aflat în mişcare apar, pe lângă eforturile normale, eforturi
tangenţiale, care se manifestă prin forţe de frecare internă, având tendinţa să frâneze
mişcarea şi să împiedice deplasările lichidului, adică să se opună deformaţiilor.
Vâscozitatea dinamică (absolută) a gazelor () reprezintă proprietatea pe care o
au fluidele ca între două straturi vecine care se deplasează cu viteze diferite să se
creeze o forţă care să încetinească mişcarea stratului mai rapid şi să accelereze stratul
mai lent.

21
 (2.6)
unde  este efortul unitar tangenţial care acţionează într-un punct al fluidului, S –
suprafaţa de contact, L – distanţa dintre cele două straturi şi variaţia vitezei în
timpul dt.
Vâscozitatea cinematică () se obţine prin raportarea vâscozităţii dinamice la
densitate:
(2.7)
Unităţile de măsură pentru vâscozitate în sistemul internaţional sunt:


7. Compresibilitatea
Proprietatea corpurilor manifestată prin micşorarea volumului lor sub acţiunea
forţelor exterioare de compresiune se numeşte compresibilitate.
Compresibilitatea este caracterizată cantitativ prin coeficientul de
compresibilitate  şi are unitatea de măsură în S.I m2/N.
(2.8)

8. Căldura specifică
Căldura specifică reprezintă căldura schimbată cu mediul exterior de către
unitatea de cantitate de substanţă când aceasta îşi modifică temperatura cu un grad.
Unitatea de cantitate de substanţă poate fi exprimată:
 Masic ,
Q
 Volumic C ,
V N T

 Molar ,
Pentru gaze perfecte, căldurile specifice sunt constante, iar pentru gaze reale
depind de temperatură şi de presiune.

9. Capacitatea calorică
Capacitatea calorică a unei substanţe a cărei temperatură termodinamică creşte cu
1 K, când primeşte cantitatea de căldură de 1 J.
(2.9)

22
unde:
 C este capacitatea calorică, J/K;
 T – temperatura gazelor, K;
 Q – cantitatea de căldură, J;

10. Vaporizarea
Vaporizarea reprezintă fenomenul de trecere a unui lichid în stare de vapori.
Vaporii se numesc saturaţi dacă o scădere infinit mică de temperatură provoacă
lichefierea şi supraîncălziţi dacă pentru lichefiere este necesară o scădere finală de
temperatură. Procesul invers vaporizării se numeşte condensare.
Vaporizarea intensă produsă în toată masa lichidului datorită unei absorbţii
masive de căldură, se numeşte fierbere; vaporizarea lentă, produsă numai la suprafaţa
lichidului se numeşte evaporare.
Vaporii suprasaturaţi pot fi umezi sau uscaţi. Cei umezi reprezintă un amestec de
vapori cu picături foarte fine de lichid. Vaporii saturaţi uscaţi sunt cei în care nu mai
există nici o picătură de lichid.

11. Laminarea
Laminarea care se manifestă la curgerea gazelor prin secţiuni înguste (duze,
diafragme, ajutaje etc.), însoţită totodată de scăderea presiunii statice a acesteia, este
un proces ireversibil care se caracterizează prin menţinerea cantitativ constantă a
entalpiei (i = ct.).
Joule şi Thomson au demonstrat că laminarea gazelor reale, la curgerea acestora
prin duze sau diafragme, este însoţită totdeauna de scăderea presiunii şi de variaţia
temperaturii, fără producere de lucru mecanic din exterior (destindere izoentalpică).
Coeficientul de laminare, denumit şi coeficient Joule - Thomson se notează cu (p,T)
şi se defineşte:

(2.10)

unde i este entalpia sistemului; cp – căldura specifică molară la presiune constantă; p,

V, T – parametrii de sistem, presiune, volum şi temperatură.
Variaţia totală a lui T în procesul de laminare izoentalpică pentru o scădere finită
a lui T:

(2.11)

Dacă (p,T) > 0 – laminarea este însoţită de o scădere a temperaturii gazului,

deci are loc o răcire a gazului (T1 > T2);

23
 Dacă (p,T) < 0 – laminarea este
însoţită de o creştere a temperaturii
gazului, deci are loc o încălzire a gazului
(T1  T2);
Dacă (p,T) = 0 – laminarea nu mai
este însoţită de o variaţia a temperaturii.
În acest punct, gazul real se comportă ca
un gaz ideal, caracterizat de faptul că
laminarea este un proces izoentalpic,
izotermic, iar punctul respectiv se
numeşte punct de inversiune.
Temperatura corespunzătoare Fig. 2.1. Curba de inversiune a efectului Joule-
Thomson în coordonate reduse pentru He, N2,
acestui punct se numeşte temperatură de H2 şi curba limită pentru N2.
inversiune, Tinv. La temperaturi ale
sistemului mai mari decât temperatura de
inversiune, T > Tinv, laminarea produce o
creştere a temperaturii gazului deci o
încălzire, iar la temperaturi ale sistemului
mai mici decât temperatura de inversiune, T
 Tinv, laminarea produce o scădere a
temperaturii gazelor.
Curba de inversiune a efectului Joule-
Thomson uneşte stările pentru care (p,T) =
0.
Fig. 2.2. Solubilitatea gazelor în apă,
În domeniul delimitat de curba de
funcţie de presiune şi temperatură.
inversiune şi de axa temperaturilor,
laminarea are efect de răcire a gazului (  0), iar în domeniul situat în afara curbei de
inversiune, laminarea are ca efect încălzirea gazului(   0).

2.2. UMIDITATEA GAZELOR

Determinarea conţinutului în apă al gazelor constituie o preocupare actuală,

necesară în dimensionarea instalaţiilor care vehiculează sisteme de hidrocarburi
gazoase cu apă, pentru proiectarea echipării sondelor de gaze, a instalaţiilor de

24
suprafaţă pentru colectarea gazelor, pentru proiectarea staţiilor de compresoare şi a
instalaţiilor de uscare a gazelor, dar şi pentru evaluarea producţiei de gaze naturale.

2.2.1. SISTEME APĂ-HIDROCARBURI

O importanţă deosebită o constituie

cunoaşterea relaţiei dintre sistemele de
hidrocarburi gazoase şi apa aflată în fază de
vapori, atât în industria extractivă de gaze
naturale, cât şi în cazul sectorului de transport
şi distribuţie a gazelor.
Solubilitatea gazelor în apă este dată de Fig. 2.3. Influenţa mineralizaţiei apei
asupra solubilităţii gazelor în apă.
raţia de soluţie notată rs care reprezintă
cantitatea de gaze, exprimată în m3N, dizolvată în soluţie la o anumită presiune şi
temperatură dată, în unitatea de volum de apă.
Considerente:
1. Solubilitatea gazelor în apă creşte cu creşterea temperaturii în afara domeniului de
temperaturi mari la presiuni mari, conform figurii 2.2.
2. Solubilitatea gazelor în apă scade cu creşterea mineralizaţiei apei (vezi figura 2.3).
3. Solubilitatea apei în gaze depinde de presiune şi temperatură şi într-o măsură mai
mică, dar nu de neglijat, de compoziţie amestecului gazos.

2.2.2. CONSIDERAŢII PRIVIND UMIDITATEA GAZELOR NATURALE

Toate gazele naturale conţin vapori de apă într-o cantitate mai mică sau mai
mare. Datorită condiţiilor de presiune şi temperatură, toate gazele naturale conţin apă
sub formă de vapori. Prezenţa apei în gazele naturale, cunoscută sub denumirea de
umiditate, se exprimă în g/m3N. Se constată că la o presiune constantă umiditatea creşte
cu creşterea temperaturii, iar la temperatura constantă creşte cu scăderea presiunii
(vezi figura 2.4.).
Umiditatea gazelor creează posibilitatea formării criohidraţilor, micşorează
capacitatea de transport a conductelor, favorizează coroziunea conductelor, afectează
funcţionarea staţiilor de comprimare, precum şi a celor de reglare.
Starea de saturaţie este starea la care lichidul sau vaporii au temperatura egală cu
temperatura de saturaţie la o anumită presiune. Dacă temperatura scade foarte puţin
sub cea de saturaţie, se poate produce condensarea vaporilor dacă presiunea este

25
aceeaşi. Dacă presiunea creşte puţin peste presiunea de saturaţie, temperatura fiind
aceeaşi din nou va avea loc o condensare.
Umiditatea gazelor naturale reprezintă cantitatea de apă conţinută de unitatea de
masă de gaz. Acest conţinut poate fi exprimat prin:
Umiditatea absolută Us reprezintă raportul dintre masa vaporilor de apă şi masa
gazului uscat. Se mai numeşte şi umiditate de saturaţie.

Fig. 2.4. Umiditatea gazelor în funcţie de presiune şi temperatură; corecţia conţinutului de apă cu
salinitatea apei.

, (2.12)

unde şi este masa vaporilor de apă şi respectiv masa gazului, kg.

Umiditatea absolută se măsoară în .

Conţinutul în apă al gazelor se mai poate exprima şi în raport cu masa gazului

umed, astfel:

(2.13)

26
Fig. 2.5. Conţinutul de apă sub formă de vapori al Fig. 2.6. Conţinutul de apă sub formă de vapori al
gazelor sărace pentru diferite condiţii de presiune gazelor naturale bogate pentru diferite condiţii de
şi temperatură. presiune şi temperatură

Umiditatea relativă este raportul dintre umiditatea reală Ur şi umiditatea

maximă la echilibru Us şi reprezintă gradul de saturare a gazului.

(2.14)

unde este presiunea parţială de vapori de apă, Pa, iar - presiunea de vapori
a apei la temperatura t dedusă din ecuaţia de echilibru. La echilibru putem considera
= .

Presiunea totală a sistemului:

(2.15)
unde pg este presiunea parţială a gazului.
Dacă se cunoaşte umiditatea relativă se poate calcula umiditatea reală cu
relaţia:

(2.16)

Caracterizarea umidităţii gazelor este sugestiv exprimată de temperatura de rouă

numită şi punct de rouă. Pentru o anumită presiune, temperatura de rouă este
temperatura la care apare prima picătură de apă prin condensare.

27
 Temperatura de rouă este pentru o presiune dată, temperatura de saturaţie. În
condiţiile admiterii că abaterea de la comportarea ideală a vaporilor de apă şi a gazului
este mică, cunoscându-se umiditatea absolută Us se poate calcula presiunea de vapori a
apei la temperatura t. Temperatura de rouă este cu atât mai mare cu cât
conţinutul în apă al gazelor este mai mare.
Cantitatea de apă sub formă de vapori conţinută de un gaz sărac la diferite
condiţii de presiune şi temperatură, poate fi determinată cu ajutorul diagramei din
figura 2.5., iar pentru gaze bogate cu diferite mase moleculare aparente cuprinse între
16 şi 60 kg/kmol, se va utiliza diagrama din figura 2.6.

2.2.3. METODE DE MĂSURAREA A UMIDITĂŢII GAZELOR NATURALE

Determinarea cantităţii de apă aflată sub formă de vapori în gazele naturale se

poate face prin metode directe sau prin metode indirecte.

1. Metode directe. Metodele directe constau în măsurarea directă a cantităţii de apă

conţinută în volume cunoscute de gaze prin metode chimice sau fizico-chimice
(adsorbţie şi absorbţie).
a. Metodele chimice se bazează pe detectarea şi determinarea cantitativă a produşilor
de reacţie chimică a unor substanţe cu apa, conţinută în volume sau mase determinate
de gaze. Aceste metode prezintă dezavantajul că nu pot fi aplicate decât în condiţii de
laborator.
b. Metodele bazate pe adsorbţie constau în trecerea unor volume determinate de gaze
prin tuburi de sticlă ce conţin un adsorbant (silicagel, etc.), apoi se determină prin
cântărire creşterea în greutate a tuburilor cu adsorbant. Aceste metode au precizie
nesatisfăcătoare în cazul unor gaze cu umidităţi mici deoarece reţinerea apei prin
adsorbţie nu este totală.
c. Metodele bazate pe absorbţie permit determinarea cantităţii de apă din gaze, după
ce această apă a fost reţinută într-o substanţă absorbantă, fie printr-un procedeu
colorimetric, fie prin cântărire în funcţie de natura absorbantului folosit. Spre exemplu,
dacă absorbţia se face într-un glicol, cantitatea de apă din glicol se poate determina
prin titrare cu reactivul Fischer, procedeu uşor de realizat în condiţii de laborator.

2. Metode indirecte. Metodele indirecte sunt numeroase şi unele din ele au permis
realizarea unor aparate utilizate pentru controlul permanent al umidităţii gazelor în
fluxurile tehnologice în care este necesară cunoaşterea punctului de rouă.
La noi în ţară cele mai utilizate higrometre sunt:
 Higrometrul portabil CERMAX;

28
  Higrometrul cu rezistenţă CERMET II;
 Higrometrul cu condensare DEWMET.

2.3. MECANISMUL APARIŢIEI ŞI STABILITATEA CRIOHIDRAŢILOR

Criohidraţii se formează prin interacţiunea, în anumite condiţii, dintre

hidrocarburi şi vaporii de apă conţinuţi în gaz, în prezenţa apei libere, la temperaturi
relativ scăzute şi presiuni ridicate.
Criohidraţii sunt substanţe solide, cu aspectul gheţii sau al zăpezii, mai uşoare ca
apa şi apar la temperaturi mai mari de 0C. Criohidraţii sunt compuşi chimici
metastabili de forma CnH2n+2mH2O,
unde n = 1...4, iar m = 6...7.
Metanul formează criohidraţi cu
şase molecule de apă, iar etanul,
propanul şi butanul formează
criohidraţi cu şapte molecule de apă
(vezi figura 2.7). Fig. 2.7. Structuri ale criohidraţilor.
Condiţii favorabile de formare a
criohidraţilor se creează, în special, în zonele unde gazele încep să se răcească.
Explicaţia constă în faptul că, scăderea presiunii în zonele de detentă fiind fără
efectuare de lucru mecanic (destindere izoentalpică) este însoţită de răcirea gazului,
răcire care permite apariţia apei libere din condensarea vaporilor de apă existenţi în
gazele naturale.

2.3.1. MECANISMUL FORMĂRII CRIOHIDRAŢILOR

Procesul de formare a criohidraţilor cuprinde mai multe faze: saturarea gazelor

cu vapori de apă, apariţia punctului de rouă, condensarea, separarea şi depunerea apei,
acumularea acesteia în anumite zone, amorsarea cristalizării şi cristalizarea în anumite
condiţii de temperatură şi presiune (formarea hidratului).
Există şi o serie de condiţii secundare de formare a criohidraţilor, cum ar fi:
prezenţa hidrogenului sulfurat şi a etil-mercaptanului în gaze, viteza mare a gazelor,
turbulenţa mişcării, modificările bruşte de direcţie şi de secţiune ale conductei şi
instalaţiilor, etc.

29
 Formarea criohidraţilor, atât în sondele de gaze, cât şi în instalaţia tehnologică de
suprafaţă şi conductele de transport, poate conduce la distrugerea integrităţii
echipamentelor, instalaţiilor anexe şi a conductelor, ca urmare a impactului cu dopul
de criohidrat devenit liber, în momentul restabilirii fluxului de gaze naturale către
consumatori.
La sondele de gaze
naturale criohidraţii pot apare în
zonele de detentă, în aval de o
porţiune ştrangulată, în
coloanele de ţevi de extracţie în
zonele unde apar depuneri sub
forma unor dopuri pe interiorul
tubingului, în capul de erupţie,
după duza capului de erupţie sau
în interiorul conductelor de
aducţie sau transport în punctele
unde există ventile parţial
deschise sau strangulări ale Fig. 2.8. Diagrama de echilibru metan-apă: L1 - apă în stare
lichidă; L2 - hidrocarbură în stare lichidă; V2 - hidrocarbura
conductelor. în fază gazoasă; H - hidrat; G - gheaţă.
Diagrama de echilibru
metan – apă din figura 2.8 indică:
Punctul C este punctul critic în care metanul în cele două faze lichid, vapori se
află în echilibru cu apa.
Curba BC separă domeniul metanului gazos şi cel lichid în echilibru cu apa.
Punctul B reprezintă punctul de echilibru pentru patru faze şi anume: hidrat, apă,
metan lichid şi metan gazos.
Curba AB este curba de echilibru între criohidrat, apă şi metan gazos şi indică,
pentru o temperatură dată, de la ce presiune începe formarea criohidratului.
Din diagrama 2.8 se observă următoarele caracteristici:
- criohidraţii se formează la temperaturi mai mari de 0°C;
- există o temperatură TCH peste care oricât de mare ar fi presiunea, criohidratul
nu se mai formează;
- domeniul de temperaturi în care se formează criohidraţii este mai mare în cazul
metanului şi scade cu creşterea numărului de atomi de carbon din molecula
hidrocarburii.
Stabilitatea criohidraţilor creşte de la metan la butan, iar în cadrul butanului,
izobutanului formează cu uşurinţă criohidraţi faţă de normal butan, care formează
criohidraţi numai la temperaturi mai mici. Criohidraţii se formează la temperaturi
relativ mici, dar nu sub 0°C şi nu se mai formează la temperaturi mai mari de 21,5°C
pentru metan şi de 25°C pentru amestecul de hidrocarburi gazoase.
30
 Prezenţa componenţilor gazoşi nehidrocarburi sau impurităţi de tipul CO2 şi H2S,
determină o stabilitate mărită criohidraţilor, iar mineralizaţia (salinitatea) apei
determină o micşorare a temperaturii de formare a acestora.

2.3.2. PREVENIREA ŞI COMBATEREA CRIOHIDRAŢILOR

Pentru că formarea dopurilor de criohidraţi conduce la oprirea din producţie a

sondelor, este de preferat să se aplice unele măsuri tehnologice de prevenire a formării
acestora.
Prevenirea se poate face fie prin:
- cunoaşterea condiţiilor de formare şi dezvoltare a criohidraţilor;
- stabilirea unui ritm de extracţie adecvat dacă condiţiile geologo-tehnice permit
(tendinţa de mărire a debitului produs de sonde);
- montarea duzelor de fund în interiorul coloanei de ţevi de extracţie;
- uscarea gazelor în instalaţii de deshidratare înainte de a fi transportate;
- izolarea elementelor componente ale instalaţiei tehnologice de suprafaţă ale
sondelor de gaze cu vată minerală, plută sau cochilii din poliuretan expandat;
- încălzirea gazelor după destinderea acestora în duza capului de erupţie cu
ajutorul încălzitoarelor sau caloriferelor cu care sunt echipate unele instalaţii de
suprafaţă;
- în perioadele reci ale anului, se recomandă injectarea în sondă sau în conducte,
a unor cantităţi de lichide cu afinitate mare la apă cum sunt glicolii
(etilenglicolul, dietilenglicolul), amoniacul, metanolul, etc.
Prin micşorarea presiunii gazului până la o valoare inferioară presiunii de
echilibru şi prin mărirea temperaturii până la o valoare superioară aceleia
corespunzătoare temperaturii de echilibru la presiunea gazelor, posibilităţile formării
criohidraţilor vor fi eliminate.
Pentru fiecare valoare a presiunii de exploatare există o temperatură de echilibru
deasupra căreia criohidraţii nu se mai pot forma. În cazul sondelor de metan se poate
calcula cu precizie temperatura de formare a criohidraţilor cu relaţia:
tCH = 20 log p - 28 (2.17)
unde tCH este temperatura în °C la care apare criohidratul, dacă presiunea gazului
metan p se introduce în bar. Valorile temperaturilor sub care criohidraţii metanului
sunt stabili pentru domeniul de presiuni cuprinse între 30 şi 250 bar sunt calculate şi
tabelate, astfel pentru p = 250 bar, rezultă temperatura criohidratului de 19,9°C.

31
2.4. PREVEDERI PRIVIND CONDIŢIILE DE CALITATE CE
TREBUIE ÎNDEPLINITE DE GAZELE NATURALE DESTINATE
TRANSPORTULUI ŞI DISTRIBUŢIEI

Datorită complexităţii şi variaţiei compoziţiei gazelor naturale funcţie de

diferitele surse, pentru că acestea constituie „marfă" comercializabilă de
producător/importator către consumatori există normative ce constituie bază
contractuală între părţi.
Astfel în România calitatea gazelor „marfă” este stabilită prin SR 33 17.

1. Calitatea gazelor naturale

Calitatea gazelor naturale este definită prin compoziţia sa şi prin următoarele
proprietăţi fizice:
- puterea calorifică;
- indicele Wobbe;
- densitate;
- factor de compresibilitate;
- densitate relativă;
- punct de rouă.

2. Compoziţia gazului
Fracţii sau procente relative ale componentelor principale, componentelor
asociate, urme de componente şi alte componente, determinate din analiza gazului
natural.

3. Indicele Wobbe.
Este raportul dintre puterea calorifică, exprimată sub formă de volum în
condiţii de referinţă specificate şi radical din densitatea relativă la aceleaşi
condiţii de referinţă ale măsurării specificate.
Note
1. Indicele Wobbe poate fi superior (notat cu iniţial, S) sau inferior (notat cu
iniţial, I) în funcţie de puterea calorifică şi densitatea corespunzătoare.
2. Indicele Wobbe este o măsură a cantităţii de căldură furnizată aparatelor de
gaz la orificiul de intrare, derivată din ecuaţia debitului. Gazele naturale de
compoziţie diferită dar care au acelaşi indice Wobbe la aceleaşi condiţii de
presiune, vor avea acelaşi raport caloric.

3. Puterea calorifică.

32
 Puterea calorică reprezintă cantitatea de căldură eliberată la arderea unei unităţi
de masă. Unitatea de măsură în S.I. este J/Kg.
(2.18)
Puterea calorică inferioară sub presiune constantă a unui gaz combustibil
reprezintă cantitatea de căldură produsă prin arderea completă a unui m 3N din gaz, în
următoarele condiţii:
 Gazul combustibil, aerul pentru combustie şi gazele rezultate prin ardere să aibă
aceeaşi temperatură şi presiune;
 Apa din gazul combustibil şi apa formată în timpul arderii se consideră în stare
de vapori.
Puterea calorică superioară sub presiune constantă a unui gaz combustibil
reprezintă cantitatea de căldură produsă prin arderea completă a unui m 3N din gaz, în
următoarele condiţii:
 Gazul combustibil, aerul pentru combustie şi gazele rezultate prin ardere să aibă
aceeaşi temperatură şi presiune;
 Apa din gazul combustibil şi apa formată în timpul arderii în stare de vapori, se
consideră, după ardere, în stare lichidă.
Note
1. Puterea calorifică superioară diferă de puterea calorifică inferioară prin căldura
de condensare a apei formată prin ardere sau prin raportarea la m 3 sau Nm3.
2. Puterile calorifice inferioară şi superioară pot fi indicate şi pentru gazul în
stare uscată sau umedă (pentru gazul în stare uscată se întrebuinţează indicele d
iar pentru gazul în stare umedă se foloseşte indicele „w") în funcţie de cantitatea
de vapori de apă conţinută în gaz înainte de ardere.

4. Compoziţia gazului natural.

În tabelul 2.1 sunt redate conţinuturile limită ale componentelor din gazul
natural utilizat drept combustibil.
Tabelul 2.1 Conţinuturile limită ale componentelor din gazul natural
Denumire component Unitate de măsură Valoare Metodă de analiză
Metan(C 1) %(n/n) 75 ISO 6975:1999
Etan(C2) %(n/n) 10 ISO 6975:1999
Propan(C3) %(n/n) 3,5 ISO 6975:1999
Butan(C4) %(n/n) 1,5 ISO 6975:1999
Pentan (C5)+ %(n/n) 1 ISO 6975:1999
Hexan (C6)+
hidrocarburi superioare
Azot (N2) %(n/n) 10 ISO 6975:1999
Dioxid de carbon (CO2) %(n/n) 8 ISO 6975:1999
Oxigen(O2) %(n/n) 0,1 ISO 6975:1999

33
 Hidrogen sulfurat(H2S) mg/m3 6,8 SR ISO 6326-4:1999
[M/V(0)]
Etilmercaptan (C2H5SH) mg/m 3 30 SR ISO 6326-2:1999
[M/V(0)] 8
Sulf (S) total după mg/m3 100 SR ISO 6326-5:1999
odorizare [M/V(0)] 4,1
Conţinut de impurităţi g/m3 0,055 SR ISO 6326-3:1999
mecanice [M/V(0)]

5. Proprietăţile fizice ale gazului natural

Pentru diversele familii de gaze sau pentru grupele lor, domeniile de
variaţie ale indicelui Wobbe şi puterii calorifice sunt în conformitate cu
comportarea la ardere a acestor gaze în instalaţiile de ardere proiectate pentru
gazul de bază.
În tabelul 2.2 se redau cele mai importante proprietăţi fizice ale gazului
natural utilizat drept combustibil.
Tabelul 2.2 Proprietăţile fizice ale gazului natural
Familia de gaze
Unitate de Metoda de
Proprietate fizică Simbol naturale
măsură analiză
Grupa AI Grupa AII
Wd
37,8 46,1
[273,15 K, SR ISO
Indicele Wobbe MJ/m 3
46,8 56,5
101,325 kPa, 6976
inferior Kcal/m3 9028,37 11010,8
V(273,15 K, +C2:1999
11178 13494,8
101,325kPa)]
Hd
26,2 34,2
[273,15K, MJ/m3 SR ISO
Puterea calorifică 34,7 43,2
101,325kPa, 6976
inferioară 6252,9 8162,3
V(273,15 K, Kcal/m3 +C2:1999
8281,6 10310
101,325kPa)]
SR ISO
Densitatea 0,55
d - 6976
Relativă 0,70
+C2:1999
STAS
Punctul de -15 la presiune maximă
- °C 12005
rouă al apei de lucru
:1982
Punctul de rouă al t-5, ISO
- °C
hidrocarburilor t=temperatura gazu1ui 6570:2001
Grad >2 SR 13406
Grad de odorizare -
olfactiv <4 :1998

Una din proprietăţile fizice foarte importantă a gazului natural este factorul
de compresibilitate. Acesta se calculează cu metoda prezentată în standardul SR
ISO 12213-2:2001, atunci când se cunoaşte compoziţia detaliată a gazului sub
34
formă de fracţii molare, în intervalul de presiune ,, p” şi temperatură ,,T”
întâlnite în mod obişnuitr în transportul şi distribuţia gazelor naturale. Această
metodă calculează factorul de compresibilitate cu o certitudine de aproximativ
0,1%.

6. Caracteristicile tehnice ale gazelor naturale

Temperatura gazelor naturale admisă în conducte este în corelare cu
stabilitatea izolaţiei anticorozive a conductelor de gaz, cu adâncimea de îngropare,
cu schimbul de temperatură gaze-conductă-sol şi cu cauzele perturbatoare a
temperaturii, respectiv comprimare sau laminare.
Caracteristicile tehnice cele mai importante pentru gazele naturale utilizate
drept combustibil sunt redate în tabelul 2.3.
Tabelul 2.3 Caracteristicile tehnice ale gazelor naturale
Cararacteristica Unitatea de
Simbol Valoare Metoda de analiză
Tehnică măsură
1800
Presiunea de alimentare la Pa 2400
instalaţiile de ardere pentru mbar 18
p STAS 6526:1990
domeniul casnic Pa 24
Valoarea nominală mbar 200
20
Temperatura gazelor naturale K 323,15
T STAS 8374-2:1982
admisă în conducte °C 50

7. Odorizarea.
Se obţine prin adăugarea deodorizanţi, de regulă cu compuşi organici pe
bază de sulf, cu miros puternic neplăcut, în gazul natural (de regulă inodor), care
permite detectarea scăpărilor de gaze după miros în concentraţii foarte mici
(înainte de acumularea unei concentraţii periculoase de gaz în aer).

8. Presiunea maximă de lucru

Este definită ca presiunea maximă într-o reţea în condiţii normale de
exploatare. Prin condiţii normale de exploatare se înţeleg acele condiţii în care
echipamentul nu prezintă nici o disfuncţionalitate iar debitul de gaz nu suferă
perturbaţii.

9. Presiunea nominală
Reprezintă presiunea la care un aparat funcţionează în condiţii nominale
când este alimentat cu gazul de referinţă corespunzător. Condiţiile nominale sunt
condiţiile pentru care aparatele au fost reglate să aibă cel mai bun randament.

35
10. Calculul debitului de gaze ce pot fi transportate pe o conductă
Pentru calcularea debitului de gaze, ce pot fi transportate pe o conductă dată, se
foloseşte formula:

(2.19)

unde: Q – debitul de gaze, Stm3/h;

T0, T – temperatura de referinţă respectiv temperaura gazelor din conductă, K;
p0 – presiunea de referinţă, p0 = 1,033 kgf/cm2;
L – lungimea conductei, km;
D – diametrul interior al conductei, cm ;
Z – factor de neidealitate;
 – densitatea realativă a gazelor;
 -– coeficientul de frecare;
p1, p2 – presiunea în punctul 1 al conductei (de intrare) respectiv presiunea în
punctul 2 al conductei (de ieşire), bar;
Dependenţa coeficientului de frecare hidraulică, , de număr Reynolds, Re, şi de
rugozitatea conductei, k, pentru diferite regimuri de curgere se prezintă astfel:
 regim de curgere laminar, domeniul Re < 2300, ;
 regim turbulent:
- neted: 4000 < Re < Recrt1: , (formula lui Blasius);

- mixt: Recr1 < Re < Recr2: , formula

lui Frenkel
- rugos: Re > Re cr2: , formula lui Nicuradze.

Pentru calcularea coeficientului de frecare , în literatura de specialitate există

diferite formule empirice, precum formula lui Weymouth:
(2.20)
Înlocuind relaţia 2.20 în relaţia 2.19 rezultă relaţia de calul a debitului cu relaţia
lui Weymouth:

(2.21)

În literarura de specialitate mai există şi alte relaţii precum relaţia lui Biel, al lui
gaz metan, etc.

36
Note
1. Rezistenţele hidraulice locale create prin depunerile de lichide libere sau din
condensarea vaporilor de apă în conducte care măresc , din relaţia de calcul a
debitului, 2.19 sau 2.21.
2. Influenţa temperaturii este majoră dacă conductele de transport nu sunt montate
corespunzător, respectiv îngropate la 1-1,2 m de la generatoarea superioară a conductei
la sol. Acest lucru determină ca temperatura gazelor prin schimbul de căldură cu solul,
care pentru România are o valoare de +2  +10C să timdă asimptotic la aceste valori,
în fucnţie de anotimp, cu execepţia unor influenţe Joule – Thompson sau a unor
detente locale de-a lungul conductei create de ştrangulările prin depunerile locale sau
alte cauze.
O influenţă deosebită se manifestă la conductele montate aerian (supratraversări
de ape), dar care sunt compensate pe distanţele aval de acestea.
Nu acelaşi lucru se poate spune de conductele aeriene montate prin încălcarea
normativului aerian în distribuţia gazelor în care acestea sunt supuse la temperaturi de
-35  +40C, mai ales că nici nu sunt izolate.
În ceea ce priveşte măsurarea debitelor de gaze, indiferent de forma şi aparatura
folosită, dar mai ales măsurarea indirectă, temperatura reală a gazului înainte de
contorul de măsurare joacă un rol major.
Prelevarea temperaturii gazului natural trebuie să se facă în vecinătatea
contorului şi indiferent de modul de termografiere, corect, adică priza pentru
termometre, priza pentru termocuple, etc să fie introdusă în axa fluxului de gaze, cu
transmiterea continuă, (nu discontinuă la anumite ore), valoare ce trebuie intodusă în
softul de calcul al debitului de gaze.
3. Influenţa presiunii gazelor la transport care determină defapt panta hidraulică şi
econmicitatea acesteia (cea mai economică la pante mari hidraulice) este evidentă din
relaţia 2.19 sau 2.21.
Scăderea presiunilor în punctul iniţial al conductelor de transport cu repercutarea
acestora în conductele de distribuţie diminuează în proporţie de 30 – 40 % capacitatea
de transport a acestora.
Pentru măsurarea debitelor de gaze naturale indiferent de sistem presiunea
trebuie să se încadreze în plaja prevăzută de fabricantul aparatului.
Ca o menţiune specială la măsurarea indirectă cu organ deprimogen a debitelor
de gaze naturale, suportul teoretic al acestei metode comportă:
 presiunea amonte de organul deprimogen;
 p creat după organul deprimogen.
În această metodă de calcul şi precizia contoarelor cu diagramă sau buclă
electronică de calcul, unul din aceşti parametrii şi de regulă presiunea statică trebuie să
se încadreze în treimea mijlocie a domeniului aparatului de măsurare, în timp ce p =

37
h între 30 – 90 % din domeniul petru care contorul diferenţial, indiferent de tipul lui
este proiectat.
Din această cauză toate contoarele de debit pentru măsurarea zisă directă sau
volumică trebuie dotate cu corectoare de p, T, Z.

38