TERMOTEHNICĂ ŞI MAŞINI TERMICE

1. Noţiuni introductive

Termotehnică – ramură de ştiinţă care se ocupă cu studiul teoriei şi

mijloacelor de transfer a energiei termice, obţinerea ei precum şi transformarea
acestei energii în alte forme de energie (de exemplu mecanică).
În 1894 Carnot defineşte termodinamica drept forţa motoare a căldurii.
Termodinamica este o ramură a fizicii caare se ocupă cu studiul fenomenelor în
care variaţia temperaturii joacă un rol primordial. Aceste fenomene implică mişcarea
termică a materiei – mişcarea browniană intensificată de creşterea temperaturii – şi
transformarea energiei dintr-o formă în alta.
Maşinile termice sunt acele maşini care transformă o formă de energie în
alta ca o aplicaţie practică a proceselor termodinamice. În general, termenul de
maşină implică un sistem format din mai multe corpuri, care au mişcări determinate
unele faţă de celelalte, utilizat pentru transformarea energiei dintr-o formă în alta
dintre care una este energie mecanică.
Sisteme termodinamice – totalitatea corpurilor care interacţionează din
punct de vedere termic şi mecanic atât între ele cât şi cu mediiul exterior. Sistemul
termodinamic este un sistem material – continuu – care schimbă energie sub formă
de lucru mecanic şi căldură. Sistemele pot să fie: a) închise care la rândul lor sunt
sisteme izolate sau neizolate şi b) sisteme deschise.
Sistemul închis este cel care nu schimbă materie cu exteriorul, iar sistemul
izolat este acela care nu are schimb de energie termică cu exteriorul. La sistemele
neizolate apare o interacţiune cu mediul înconjurător prin cedare şi captare de
energie termică.
Sistemul omogen este acela care are o distribuţie uniformă a proprietăţilor în
tot spaţiul ocupat de mediul continuu – de exemplu densitatea, temperatura etc.
Sistemul eterogen este acel mediu continuu la care distribuţia proprietăţilor
nu mai este uniformă în tot domeniul.
Stare termodinamică reprezintă starea unui sistem definită prin mărimile
macroscopice la un moment dat – ansamblul valorilor temperaturii T, a volumului V,
presiunii p şi masei m a corpului.
Mărimile de stare se referă la starea termodinamică a unui corp. Parametri
de stare folosiţi în termodinamică sunt:
a) fizici: temperatura T, volumul V, presiunea p;
b) calorici: energie internă, entalpie şi entropie.
Orice stare macroscopică este rezultatul stărilor microscopice dependente de
mişcările globale, haotice ale moleculelor, atomilor în cadrul mişcării browniene –
denumită agitaţie termică. Starea microscopică se poate schimba fără ca acest fapt
să se reflecte în starea macroscopică. Apare astfel noţiunea de probabilitate
termodinamică. Probabilitatea termodinamică se referă la probabilitatea de realizare
a unei stări microscopice care se reflectă la un moment dat într-o stare
macroscopică.
 Starea de echilibru – se realizează atunci când condiţiile exterioare sunt
constante şi se caracterizează prin repartizarea uniformă a presiunii, temperaturii şi
densităţii în toate punctele unui sistem, temperatura şi presiunea fiind identice cu
cele ale mediului ambiant.
Starea de echilibru termodinamică este starea de echilibru în care nu se
realizează schimb de energie între părţile componente ale unui sistem, iar starea
sistemului rămâne constantă în timp. Modificarea condiţiilor exterioare va produce
întotdeauna modificarea stării sistemului. De aceea în interiorul unui sistem se va
produce un schimb de energie pentru restabilirea repartizării uniforme a parametrilor
respectivi.
Timp de relaxare – timpul necesar restabilirii repartiţiei uniforme a
parametrilor de stare; acest timp este dependent de starea şi natura corpului.
Transformarea termodinamică – trecerea sistemului de la o stare
termodinamică la alta. După modul cum se parcurge transformarea acestea pot fi:
a) reversibile – transformarea se realizează spontan în ambele sensuri cu
parcurgerea aceloraşi stări intermediare care întotdeauna sunt stări de
echilibru;
b) ireversibile – transformarea se realizează într-un singur sens cu modificarea
parametrilor de stare.
În maşinile termice agentul de lucru este un gaz. După modul cum se
consideră comportarea lor gazele sunt perfecte sau reale. De cele mai multe ori,
pentru simplitate, gazele se consideră perfecte.
Gazul perfect – este format din molecule sferice, perfect elastice, lipsit de
forţe de coeziune moleculară,cu molecule monoatomice în mişcare de translaţie şi
cu distribuţia ciocnirilor dintre molecule staţionară. În general, legile stabilite pentru
gazele perfecte dau rezultate satisfăcătoare în calculele termodinamice pentru
domeniul presiunilor şi temperaturilor scăzute şi medii. Pentru gazul perfect 1 kmol
are întotdeauna numărul de molecule dat de Avogadro NA = 6,023•1026
molecule/kmol.
Pentru gazl perfect este valabilă legea p VN = k N A T (1)
unde VN este volumul molar normal, iar k este constanta lui Boltzman.
Deoarece volumul molar la o presiune şi temperatură dată nu depinde de
natura gaului s epoate scrie legea p VN = Rm T (2) în care
Rm este constanta gazelor perfecte cu valoare unică pentru toate gazele.
Starea normală fizică a uni gaz este definită prin valorile pN = p0 = 760 mmHg
= 1 At = 101325 N/m2, tN = t0 = 00 C. În aceste condiţii de presiune şi temperatură 1
kmol din orice gaz perfect ocupă un volum egal cu volumul molar normal VN =
22,414 Nm3/kmol. Cu aceste valori rezultă constanta gazelor perfecte Rm= 8315
J/kmol şi grad Kelvin. Ea reprezintă lucrul mecanic pe care-l efectuează un kmol de
gaz în cursul căreia temperatura variază cu un grad Kelvin.
Pentru o masă de 2 kg de gaz perfect relaţia 1 rezultă sub forma p υ = RT
(3) ecuaţia lui Clapeyron
care face legătura între principalele mărimi de stare. Constanta gazelor perfecte este
R = Rm/M [J/kg⋅ 0K], unde R este constanta unui gaz anume – cu valori dependente
de natura gazului, iar M este masa moleculară aparentă a gazului M[kg/kmol].
Constanta R repreziintă lucrul mecanicefectuat de 1 kg de gaz pentru a-şi varia
temperatura cu un grad Kelvin.
Dacă se consideră întreaga cantitate de gaz m perfectă se poate scrie o altă
formă a relaţiei 2 de forma p υ = m R T (4) care
reprezintă ecuaţia de stare pentru întreaga cantitate de gaz ce evoluează în procesul
termodinamic. În relaţia de mai sus apare volumul specific υ = V / m [m3/kg] dat de
υ = 1/ ρ - inversul densităţii.

2. TERMODINAMICA GENERALĂ

Coeficienţi termodinamici

În termodinamică se lucrează cu trei parametri de stare fizică: presiune,

volum, temperatură. Pentru o masă de 1 kg de gaz perfect parametrii de stare se pot
exprima sub forma literelor p, υ , T. Se poate considera că există o funcţie implicită
care face legătura între cei trei parametri rezultând o ecuaţie de stare de forma
f ( p, υ, T ) = 0 - ce se poate reprezenta într-un spaţiu cu trei dimensiuni – o suprafaţă
spaţială. Ca urmare se pot considera funcţiile de două variabile cu care se poate
lucra mult mai uşor deoarece reprezentarea grafică se realizează în spaţiul
bidimensional p = f ( υ, T ) ; υ = f ( p, T ) ; T= f ( p, υ) ; aceste funcţii admit diferenţiale
totale exacte. Prin derivarea lor se obţine
 ∂p   ∂p 
dp =   dυ +   dT ; 2.1
 ∂υ T  ∂T υ
 ∂υ   ∂υ 
dυ = 
 ∂p 
 dp +  ∂T  dT ; 2.2
 T  p
 ∂T   ∂T 
dT =  ∂p 
 dp +  ∂υ  dυ 2 .3
 υ  p
Toate mărimile de stare admit diferenţiale totale exacte pentru că ele se
referă la un mediu continuu. Derivatele parţiale din 2.1, 2.2, 2.3 au semnificaţii fizice
– viteza de variaţie a mărimii respective în raport cu mărimea de derivare.
În general, într-o transformare de stare se produce variaţia a unui sau a doi
parametri, exceptând cazul special al evoluţiei simultane a tuturor celor trei parametri
p, υ , T. Dacă se consideră pe rând constanţa unui parametru de stare se poate
deduce semnificaţia fizică a derivatelor parţiale pentru care va rezulta apoi
semnificaţia coeficienţilor.

Transformarea izocoră. Transformarea apare atunci când volumul de gaz

este constant υ = constant de unde rezultă diferenţiala d υ = 0. Din diferenţiala
 ∂p 
totală 2.1 se obţine dp =   dT . Se raportează variaţia presiunii la presiunea
 ∂T υ
iniţială p0, corespunzătoare temperaturii iniţiale T0 şi rezultă coeficientul
1  ∂p 
β=   (2.4) denumit coeficient izocor
p0  ∂T υ
de variaţie a presiunii.
 Transformarea izobară. Transformarea izobară apare atunci când presiunea
în volumul de gaz este constantă p = constant, cu derivata dp = 0. Din diferenţiala
 ∂υ 
totală exactă 2.2 se obţine dυ =   dT . Se raportează variaţia volumului la
 ∂T p
volumul iniţial υ 0, corespunzător temperaturii iniţiale T0 şi rezultă coeficientul
1  ∂υ 
α=   (2.5) denumit coeficient izobar
υ0  ∂T p
de dilatare volumică. Valorile acestui coeficient sunt dependente de temperatură şi
mai ales de natura gazului care este supus transformării izobare.
Transformarea izotermă. Transformarea izotermă este caracterizată prin
menţinerea temperaturii constante în timpul modificării parametrilor de stare.
 ∂υ 
Deoarece T = constant, deci dT = 0 din 2.3 se obţine dυ =   ∂p 
 dp . Prin
 T
împărţirea variaţiei de volum la volumul iniţial υ 0, corespunzător temperaturii T0

1  ∂υ 
rezultă coeficientul βT = −  
 (2.5) care se denumeşte coeficient de
υ0  ∂p T
compresibilitate izotermă. Semnul minus este introdus deoarece variaţia volumului
cu presiunea este negativă – creşterea presiunii conduce la scăderea volumului – iar
coeficientul βT trebuie să fie pozitiv.
Între cei trei coeficienţi există relaţia α = β β T p .

Energia.
Energia unnui corp sau a unui sistem de corpuri este definită prin capacitatea
acestora de a efectua un lucru mecanic prin modificarea stării lor. După natura
transformării de la o stare la alta energia poate fi mecanică, termică, electrică,
hidraulică etc. a căror sumă reprezintă energia totală a corpului considerat. Pentru
un sistem termodinamic energia totală Et este suma dintre energia Ec – energia
cinetică, Ep – anergia potenţială şi U – energia internă. Se poate scrie expresia
E t = Ec + Ep + U .
Energia cinetică – Ec – este o parte din energia totală care depinde exclusiv
de mărimile ce caracterizează starea sistemelor de mişcare.
Energia potenţială – Ep – este energia pe care o are un sistem de particule,
un corp, datorită poziţiei acestora faţă de o configuraţie de referinţă – de exemplu în
câmpul forţelor gravitaţionale.
Energia internă – U – potenţial termodinaic exprimat în funcţie de variabilele
de stare. Este o mărime de stare calorică cu valori bine determnată la fiecare stare
termodinamică pe care o poate avea sistemul.
Legea conservării energiei exprimă că într-un sistem de corpuri care
formează un tot izolat energia totală – suma tuturor formelor de energie – rămâne
constantă oricare ar fi natura modificărilor de stare care intervin în sistemul
considerat. Pentru studiul proprietăţilor unui corp sau sistem este comod să se
izoleze acesta de celelalte corpuri sau sisteme, denumite generic drept mediu
exterior. Legea conservării energiei devine: în cursul trecerii unui corp dintr-o stare în
alta intervine un schimb de energie între acesta şi mediul exterior astfel încât suma
energiilor corpului şi mediului exterior rămâne constantă.
 Se defineşte drept căldură scimbul de energie dintre un corp şi mediul exterior
care se manifestă prin modificarea stării termice a corpului considerat ceea ce
corespunde, în general, încălzirii sau răcirii acestuia. Matematic schiimbul de energie
dintre un corp şi mediul exterior, în urma trecerii dintr-o stare (1) în alta (2), se
exprimă prin diferenţa ∆E = E1 − E 2 dintre valorile energiei corpului în cele două
stări.
Obiectul termodinamicii îl constituie stabilirea relaţiilor cantitative şi calitative
dintre căldură şi lucru mecanic va urmare a schimbului de energie.
Lucrul mecanic – este reprezentatprintr-o schimbare a formei de mişcare,
analizată din punct de vedere cantitativ, proces în decursul căreia o anumită formă
de mişcare trece în altă formă de mişcare.
Pentru o mişcare de translaţie lucrul mecanic este produsul dintre forţa
aplicată unui corp F şi deplasarea acestuia l sub acţiunea acestei forţe: L = Fl. În
cazul unei particule care se deplasează pe o traiectorie curbilinie între punctele A ,i
 
B lucrul mecanic este dat de integrala curbilinie ∫
F ⋅ dr  
, unde F ⋅ d r este lucrul
AB

mecanic elementar reprezentat prin produsul scalr al forţei F şi deplasării

elementare d r a punctului de aplicaţie a forţei F.

Forţa F generează pe o suprafaţă a o presiune dată de p = F/A şi deci F =
pA. Se introduce expresia în lucrul mecanic elementar dL = F ⋅ dr = p A dr = p dV ,
L = ∫ p dV
dV fiind o variaţie a volumului elementar. Ca urmare lucrul mecanic este .
V
Lucrul mecanic de dislocare – de
deplasare izobară a unui fluid. Noţiunea p
1
respectivă este utilizată la sisteme deschise
dL
prin care se deplasează un fluid şi este L12
necesar deplasării unei mase de fluid dintr-o p 2
parte a sistemului în alta (de exemplu
conducte). Ca urmare Ld = pV fiind un lucru
V
mecanic primit de masa de fluid din spate şi
1 dV 2
cedat pentru deplasarea fluidului din faţă.
Lucrul mecanic absolut – total. Într-o Fig. 1. Definirea lucrului mecanic
transformare de stare se realizează o
deplasare oarecare de substanţă. Se caută să se determine lucrul mecanic care să
descrie întreg procesul fiind consumat sau cedat de către gaz. Se consideră un
proces care evoluează între punctele 1 şi 2 pe diagrama din figura 1 în coordonate p
şi V. Se ia un volum elementar dV la care se poate considera că presiunea este
constantă, deoarece dV este foarte mic. Se obţine lucrul mecanic absolut
2 2

∫ ∫
L12 = dL = p dV . Ca urmare, în conformitate cu definiţia integralei definite
1 1
mărimea ariei de sub curbă reprezintă lucrul mecnaic corespunzător transformării.
Convenţional se consideră lucrul mecanic produs de o maşină ca fiind pozitiv,
iar cel consumat sau primit ca negativ.
Terminologie.
Transformare termodinamică – trecerea unui sistem de la o stare de echilibru
la alta; caracteristic este factorul timp.
 Transformarea în cursul căreia apare o creştere a volumului se numeşte
destindere, iar cea în care are loc o reducere a volumului se numeşte compresiune.
Transformarea caracterizată prin menţinerea constantă a volumului este
transformarea izocoră.
Transformarea care apare prin menţinerea constantă a presiunii este
denumită izobară.
Transformarea caracterizată de menţinerea constantă a temperaturii este
transformarea izotermă.
Transformările care apar într-o incintă cu înveliş de izolare termică ce nu
permite schimb de energie termică cu exteriorul este transformarea adiabată la care
apar modificări simultane ale celor trei parametri.

Căldura
Căldura reprezintă schimbul de energie cu mediul datorat nivelului termic
diferit al sistemulu şi mediului. Căldura şi lucrul mecaniic sunt mărimi de proces sau
mărimi de transformare astfel încât din punct de vedere matematic nu admit
diferenţiale totale exacte. Schimbul de căldură este dat de relaţia δQ = m c δT în
care [Q] = J – Joule, iar 1 kcal = 4,1868 kJ, unde c reprezintă căldura specifică a
procesului considerat pentru agentul de lucru între temperaturile de desfăşurare ale
procesului.
Pentru căldură, convenţional, se adoptă semnele: Q 〉 0 în cazul în care o
maşină termică primeşte căldură şi Q 〈 0 în procese de răcire când ∆T 〈 0.
Căldura specifică – cantitatea de căldură care se dă unităţii de cantitate de
substanţă pentru a-şi varia temperatura cu un grad. Căldura specifică depinde de: a)
temperatură; b) natura transformării la care este supus gazul în timpul procesului de
încălzire sau răcire; c) unitatea de cantitate de substanţă; d) natura corpului.
Dependenţa de presiune – până la presiuni de 60 bari variaţia căldurii
specifice cu presiunea este redusă şi deci, practic, se poate considera constantă.
Dependenţa de natura transformării. Se consideră o cantitate de 1 kg de
gaz perfect care se încălzeşte de la T1 la T2 o dată la volum constant şi apoi la
presiune constantă.
Volum constant. Prin încălzire de la T1 la T2 se măreşte agitaţia termică a
moleculelor fapt care se traduce prin variaţia energiei interne; ca atare se consideră
căldura specifică la volum constant cv şi deci cantitatea de căldură este
δQ v = m c v δT .
Presiune constantă. Gazul care se încălzeşte în acelaşi ecart de temperatură
δT = T1 − T2 se va dilata pentru a menţine presiunea constantă – el va executa un
lucru mecanic. Aşadar, este necesară o cantitate de căldură mai mare decât în cazul
precedent. Cantitatea de căldură se determină cu expresia δQp = m c p δT .
Deoarece δQp 〉 δQ v rezultă că cp 〉 cv. Raportul celor două mărimi cp / cv = k este
denumit exponent adiabatic cu valori orientative: a) în cazul gazelor monoatomice k
= 1,66; b) gaze biatomice k = 1,4; c) gaze poliatomice k = 1,2...1,3.
Căldura specifică depinde de natura gazului prin numărul de atomi din
moleculă, starea în care se află gazul, modul de obţinere a gazului şi puritatea lui.

Principiile termodinamicii
 Principiul zero. Cronologic acest principiu a fost formulat mult mai târziu
după ce a fot cunoscute celelalte două principii 1şi 2.
Două sisteme în echilibru termic, considerate pe rând cu I
un al treilea sistem se află, simultan, în echilibru termic
unul cu altul.
II III
Principiul zero subliniază faptul că temperatura
este o mărime caracteristică a echilibrului termic a Fig. 2. Primul principiu
corpurilor. Temperatura este o mărime intensivă pentru al termodinamicii
fiecare stare a echilibru a sistemelor. Aşadar, toate
sistemele care se află în echilibru termic au aceiaşi temperatură şi invers – sistemele
care nu sunt în schilibru termic unele cu altele vor avea temperaturi diferite.
Temperatura este omăsură a încălzirii corpurilor şi se stabileşte totdeauna direcţia
naturală de transmitere a căldurii între corpuri.
Principiul unu al termodinamicii sau principiul echivalenţei energiilor –
echivalenţa căldurii cu lucrul mecanic.. Primul principiu al termodinamicii reprezintă
legea conservării energiei aplicată la fenomenele care comportă schimburi de
energie. În cazul unui sistem termodinamic izolat în care apar numai lucru mecanic
şi schimburile de căldură primul principiu al termodinamicii arată că între acestea
există o perfectă egalitate astfel că unei anumite cantităţi de căldură îi corespunde
totdeauna acelaşi lucru mecanic. Suma energiilor unui sistem termodinamic izolat
este constantă oricare ar fi procesele care se desfăşoară în afara sistemului.
Expresia matematică a primului principiu al termodinamcii este Q = AL, unde
Q reprezintă schimburile de căldură, L – lucrul mecanic, A este echivalentul mecanic
al kcal; relaţia este valabilă dacă [Q] = kcal, [L] = kgfm, A = 1/427 [kcal/kgfm]. În
sistemul internaţional în care toate formele de energie se exprimă în unitatea de
măsură Joule relaţia se scrie direct sub forma Q = L [J].
Clasius a formulat că: o maşină termică nu poate produce continuu lucru
mecanic fără a consuma o cantitate de căldură echivalentă din exterior.
Ostwald a formulat că: perpetuum mobile de speţa întâi nu este posibil.

Energia internă şi entalpia

Există trei forme de energie Epot – potenţială, Ecin – cinetică, U – energia
internă. Având în vedere caracterul ei aditiv rezultă că energia totală E este suma E
= Epot + Ecin + U în care Epot este datorată interacţiunii dintre sistem şi mediul exterior
ca urmare a poziţiei sistemului într-un câmp de forţe exterioare (forţe masice
exterioare sistemului – de exemplu câmpul forţelor masice gravitaţionale,
centrifugale etc.), Ecin – se datoreşte stării de mişcare a corpului ca un tot unitar şi
într-o parte care nu depinde de condiţiile exterioare, ci numai de cele interioareale
sistemului considerat.
În cazul unei transformări deschise se poate scrie expresia
∆ E = ∆ E pot + ∆ E cin + ∆ U .
În starea de repaus a corpului considerat în sistemul de forţe – sau când nu
se ţine seama de mişcare, caz concret în termodinamică – relaţia de mai sus se
reduce la ∆ E = ∆ U ; aşadar, se poate scrie U2 – U1 = Q12 – AL12. Termenul Q12 – AL12
sau cel exprimat în sistemul internaţional Q12 – L12 nu depinde de natura
transformării respective, ci numai de stările iniţială şi finală; energia internă este
aşadar un parametru de stare derivat care este folosită la caracterizarea unei stări
de echilibru.
 Energia internă a unui corp omogen se descompune în energia potenţială Upot
– datorată acţiunii reciproce a particulelor elementare, energia cinetică Ucin –
datorată mişcării termice a particulelor la care se adaugă energia de zero U 0; aşadar,
se poate scrie U = Upot + Ucin + U0.
Pentru studiul sistemelor termodinamice şi a funcţionării maşinilor termice se
dovedeşte utilă definirea funcţiei H = U + pV denumită entalpia termodinamică sau
pe scurt entalpia sistemului J. Entalpia este un parametru derivat.
În caz general variaţia entalpiei este ∆H = ∆U + ∆(pV), iar pentru o
transformare oarecare deschisă variaţia entalpiei este ∆H =(U2 + p2V2) - (U1 + p1V1) =
H2 – H1.
Pentru o masă unitară, m = 1 kg, de gaz perfect se defineşte entalpia
specifică h = u + pν [J/kg].
Entalpia fiind o mărime calorică de stare va admite diferenţială totală exactă şi
se constată că este funcţie de temperatură H = H(T).
Entalpia ia în considerare energia internă U şi lucrul mecanic de dislocare pV.
Ca urmare la trecerea unui sistem dintr-o stare în alta variaţia entalpiei va ţine cont
de variaţia energiei interne ∆H cât şi de diferenţa lucrurilor mecanice de dislocare în
cele două stări ∆(pV).

Ecuaţia caracteristică

Într-un sistem termodinamic intervin mai multe mărimi: G – greutatea gazului,

p – presiunea, V – volumul, T – temperatura. Variaţia unei mărimi oarecare, la
trecerea sistemului de la o stare la alta, va atrage modificarea celorlalte. Ca urmare
există o lege care leagă toţi aceşti parametri sub forma funcţiei f(G, p, V, T) = 0 ce
poate caracteriza univoc sistemul termodinamic denumită ecuaţia caracteristică a
sistemului.
În cazul sistemelor termodinamice omogene (simple) mărimea G este
corelată cu volumul V prin relaţia G = γ V şi ca uramre se poate reduce funcţia de
mai sus la f(p, V, T) = 0.
Ecuaţiile caracteristice exprimă particularităţile individuale ale sistemului
considerat.
Reprezentarea grafică a expresiei de mai sus conduce la o suprafaţă în spaţiu
– de evoluţie a stărilor sistemului.

Expresiile matematice ale primului principiu al termodinamicii

Sisteme deschise. Sistemul descris este acela care schimbă energie cu

mediul exterior sub formă de căldură şi lucru Q12
mecanic şi prin care se deplasează o 2 p2, V2, T2
cantitate de substanţă. p1, V1, T 1

Se consideră un sistem deschis prin 1 L12

w1 w2
care trece o cantitate de substanţă. În sistem z2
se schimbă o cantitate de căldură Q12 şi
lucru mecanic L12, figura . În secţiunea de z1
intrare agentul de lucru are parametrii p1, V1,
T1 şi viteza w1 cu energia E1, iar la ieşire în Fig. 3. Sistem deschis
punctul 2 are p2, V2, T2 respectiv viteza w2 şi
energia E2. Bilanţul energetic arată că E2 – E1 = ∑Es – suma energiilor schimbate cu
 w 12
mediul exterior în care acestea au expresiile E1 = m + mgz 1 + U1 şi
2
w 22
E2 = m + mgz 2 + U2 . Termenul ∑Es reprezintă căldura primită şi cedată prin
2
interacţiunile agentului de lucru cu exteriorul de forma ∑Es = Q12 – L12 + (p1V1 – p2V2).
Aşadar, ecuaţia de bilanţ energetic este
 w 22   w 12 
m + mgz 2 + U2  − m + mgz 1 + U1  = Q12 – L12 + (p1V1 – p2V2)
 2   2 
sau dacă se pune sub altă formă din punct de vedere matematic rezultă
 w 22   w 12 
m + mgz 2 + U2 + p 2 V2  − m + mgz 1 + U1 + p1V1 = Q12 – L12.
 2   2 
Deoarece termenii de entalpie sunt daţi de H = U + pV rezultă H 1 = U1 + p1V1
şi respectiv H2 = U2 + p2V2. Ca urmare ecuaţia energiei devine
 w2   w2 
m 2 + mgz 2 + H2  − m 1 + mgz 1 + H1  = Q12 – L12 sau pusă sub altă formă
 2   2 
m 2
2
( )
w 2 − w 12 + mg ( z 2 − z1 ) + (H2 − H1 ) = Q12 − L12 care constituie expresia
matematică a primului principiu a termodinamicii pentru sistemele deschise.
Sisteme închise. Este cazul acelor sisteme la care agentul de lucru nu face
schimb de energie şi masă cu mediul exterior – agentul de lucru rămâne închis şi
maşină – sau se schimbă – cazul unui cilindru cu piston care închide o cantitate de
gaz. Din ecuaţia energiei de mai sus dispare primul termen deoarece w1 = w2 ( nu
apare proces de curgere) şi cotele z1 = z2. Ca urmare se obţine H2 –H1 = Q12 – L12
sau Q12 = H2 – H1 + L12. Deoarece H = U + pV rezultă expresia Q12 = (U2 + p2V2) – (U1
+ p1V1).

Transformări simple de stare, reversibile

Pentru studiul proceselor care se desfăşoară în maşinile termice se impun

anumite ipoteze care conduc la studiul a cinci transformări de stare:
1. transformarea izocoră p = constant, legea Gay-Lussac;
2. transformarea izocoră υ = constant, legea Charles;
3. transformarea izotermă T = constant, legea Boyle-Mariotte;
4. transformarea adiabată;
5. transformarea politropă – transfomarea în care variază concomitent toţi
parametri de stare şi se regăsesc toate formele de energie.
Transformările sunt reversibile dacă se pot produce în ambele sensuri;
sistemul trece, în ambele cazuri prin aceleaşi stări intermediare, cu aceleaşi condiţii
exterioare.

Transformarea izobară.
 Transformarea se petrece la presiune constantă, p = constant, astfel încât
între ceilalţi doi parametri se stabileşte corelaţia υ/T = constant, sau deoarece υ =
1/ρ rezultă ρT = constant – legea Gay – Lussac.
Condiţiile în care se realizează o transformare
izobară sunt menţionate mai jos. Se consideră un
cilindru care se încălzeşte şi în care s epoate 2 p2 = p1
V2, T2
deplasa un piston, figura 4. În cillindru se introduce
un kilogram de gaz perfect şi apoi se încălzeşte 1
cilindrul. Prin încălzire creşte temperatura gazului
care se dilată, expandează şi pentru a menţine p1, V1,
presiunea constantă se deplasează pistonul de la T1
poziţia 1 la cota 2 astfel încât p1 = p2 = p = constant. Fig. 4. Schema transformării
Transfomarea izobară este caracteristică la presiune constantă
proceselor de ardere în care o maşină primeşte p
căldură pentru efectuarea unui lucru mecanic sau 1 p1 = p2 2
cedează căldură în procesele de răcire. Prezentarea
L12
grafică a transformării izobare este dată în figura 5 în
coordonate p, υ. υ
Lucrul mecanic absorbit este dat de integrala υ1 υ2
lucrului elementar dL = p dυ şi deci se obţine Fig. 5. Diagrama
transformării izobare
( )
2 2 2
L12 = ∫ dL = ∫ p dυ = p ∫ dυ = p υ 2 − υ1 [J].
1 1 1
Se face observaţia că maşinile termice nu pot lucra în condiţii izobare, ci
numai pe baz unei transformării care implică o variaţie a presiunii.
Schimbul de căldură cu mediul exterior este Q12 = m Cp (t2 – t1) [J] egal cu
variaţia entalpiei. Cantitatea de căldură primită în timpul acestei transformări se
foloseşte atât pentru variaţia energiei interne cât şi pentru efectuarea unui lucru
mecanic necesar menţinerii constante a presiunii.

Transformarea izocoră
Această transformare se caracterizează prin menţinerea constantă a
volumului de gaz cu variaţia presiunii şi temperaturii astfel încât este valabilă relaţia
p/T = constant şi deci p1/T1 = p2/T2 = p3/T3 =…= pn/Tn = constant. Pentru realizarea
transformării izocore trebuie folosite sisteme speciale cu cilindru, piston, supape etc.,
figura 6. Se consideră 1 kg de gaz perfect într-un cilindru
în care se află un piston a cărui deplasare este blocată. Se
supune gazului unui proces de încălzire. La starea iniţială
parametrii sunt p1, V1, T1, iar în final p2, V1 = V2, T2. V1 =
Transformarea izocoră este caracteristică V2
proceselor de ardere la valoare constantă şi proceselor de
răcire. Cantitatea de căldură este Q = m Cv (t2 – t1) [J].
Lucrul mecanic elementar este dL = p dV şi deci
2 2 Fig. 6. Schema
se obţine L12 = ∫ dL = ∫ p dυ = 0 , conform figurii 7. transformării izocore
1 1
Transformarea izocoră se realizează fără efectuare de lucru
mecanic.
În cazul transformării izocore schimbul de căldură cu
mediul este egal cu variaţia energiei interne. Căldura Fig. 7. Diagrama
transformării izocore
primită de gaz este folosită doar pentru variaţia energiei interne. Transformarea
produsă în sensul creşterii presiunii, deci a temperaturii ∆p > 0 reprezintă o
încălzireLt < 0 – lucrul mecanic tehnic. Transformarea ce apare prin reducerea
presiunii corespunde scăderii temperaturii – proces de răcire ∆p < 0.
Transformarea izocoră apare atunci când se încălzeşte un gaz cuprins într-o
incintă închisă.

Transformare izotermă.
Transformarea izocoră este acea transformare caracterizată prin menţinerea
temperaturii constante în cursul evoluţiei gazului din incintă, T = constant. Ecuaţia de
stare este T(p, V) = constant. T1 = T2
Se consideră un cilindru în care se deplasează un p2, V2
piston, figura 8. Pentru menţinerea constantă a
temperaturii cilindrul este prevăzut cu un sistem de
termostatare care să preia sau să dea căldura, primită
p1, V1,
respectiv cedată, în timpul variaţiei presiiunii. În maşinile T1
termice menţinerea constantă a temperaturii este un
deziderat ce nu poate fi tehnic realizat.
Legea transformării izoterme este pV = constant, Fig.8. Schema
cilindrului în
p1V1 = p2V2 = ...= pV= constant. Ca urmare se obţine
transformarea izotermă
legea pV = mRT, reprezentată grafic în figura 9.
Lucrul mecanic se determină din integrala lucrului mecanic elementar dL = p
2 2 p
dV. Se obţine L12 = ∫ dL = ∫ p dV . Din expresia p1 1
1 1
transformării izoterme p1V1 = pV rezultă legea de L12
variaţie a presiunii p = p1 V1/V care se înlocuieşte în
integrală şi se obţine 2
2 2 2 P2
p1V1 2
L12 = ∫ dL = ∫ p dV = ∫ dV = p1V1 ln V 1
=
V V1 V2
1 1 1
V2 p p
p1V1 ln = p1V1 ln 1 = p 2 V2 ln 1 [ J] Fig. 9. Schema
transformării izoterme
V1 p2 p2
Grafic transformarea izotermă este o hiperbolă echilateră pV = constant,
figura 9. Lucrul mecanic este dat de aria haşurată de sub curbă din figura 9. Când
transformarea se efectuează în sensul creşterii volumelor ∆V > 0 se produce lucru
mecanic L > 0 – proces de destindere. Când transformarea se face în sensul
reducerii volumului ∆V < 0 se obţine L < 0 se absoarbe lucru mecanic – proces de
comprimare. În transformarea izotermă a unui gaz perfect schimbul de căldură se
regăseşte integral în lucru mecanic.
Energia internă – variaţia ei este dată de dU = m c v dT = 0 – nu apare variaţie
a energiei interne şi nu se realizează variaţia entalpiei.

Transformarea adiabată.
Prin definiţie transformarea adiabată a unui gaz perfect are loc într-o incintă
cu înveliş adiabatic care nu permite schimb de căldură cu mediul exterior şi în care
variază toţi parametrii de stare p, V, T. Transformarea adiabată poate fi reversibilă
sau ireversibilă. O transformare adiabată ireversibilă este destinderea unui gaz, în
vid, într-o incintă izolată, din punct de vedere termic; în acest caz lucrul mecanic este
nul şi deci U = constant. Dacă gazul este suficient de rarefiat atunci el se comportă
ca un gaz perfect – experienţa Gay-Lussac.
În spaţiul p, V, T apare o suprafaţă caracteristică şi prin intersecţia cu diverse
plane rezultă curbele caracteristice.
p starea 1 p1, V1, T1 p
starea 2 p2, V2, T2

2 izotermă

1 adiabată

T 1 L12 2 V

Fig. 10. Suprafaţa caracteristică, sistemul incintă şi piston, diagrama de funcţionare

în coordonate p, V.

În coordonate p,V se obţine o curbă similară cu cea a izotermei (figura 9), dar
amplasată sub această curbă. Suprafaţa caracteristică haşurată din diagrama de
funcţionare reprezintă lucrul mecanic L12. Din diagramă rezultă că adiabata are o
pantă mai mare decât cea corespunzătoare transformării izoterme, deci curba
caracteristică este tot o hiperbolă cu un coeficient k superior. Dacă în transformarea
izotermă este valabilă legea pV = constant, pentru transformarea adiabată apare
legea pVk = constant sau p/ρk = constant. În coordonate p, T este valabilă legea
k
= constant.
p −1
k T −1
2 2
Lucrul mecanic este dat de integrala L12 = ∫ dL = ∫ p dV . Pentru a efectua
1 1
k
integrala se scrie legea adiabatei sub forma pV = p1V1k din care rezultă
k
V 
expresia presiunii p = p1  1  care se introduce în integrală. Rezultă expresia
 V 
lucrului mecanic de forma
2  V  k −1 
2 2
V1k 2
dV V − k +1 1
∫
L12 = p dV = ∫ p1
Vk
dV = p1 V1 ∫ Vk = p1 V1
−k +1
=
k −1
p1 V1 1 −  2 
  V1 


1 1 1 1  
Din legea de variaţie a transformării rezultă p1V1k = p 2 V2k din care se obţine
1 1
raportul volumelor  V
 2
k p
 = 1
 din care se obţine  V2   p1
 
k sau
V  p  V   =
 

 1   2   1  p2 
 k −1
k −1
 V2   p1  k care se înlocuieşte în expresia lucrului mecanic. Rezultă,
  = 
V  p 
 1   2 
 k −1 
p1 V1   p2  k 
aşadar expresia lucrului mecanic de forma L12 = 1 − 
p   .
k −1   1 
 
În transformarea adiabată lucrul mecanic este L12 = U1 – U2 şi ca urmare în
cazul unei destinderi adiabate lucrul mecanic se realizează în detrimentul energiei
interne a gazului care evoluează. În cazul comprimării gazului energia internă a
gazului va creşte. Se poate da astfel o nouă formulare a primului principiu al
termodinamicii: la trecerea unui sistem termodinamic dintr-o stare în alta în condiţii
adiabate lucrul mecanic depinde numai de stările iniţială şi finală.

Transformarea politropă.
Similar transformărilor izotermă şi adiabată şi în acest caz variază toate
mărimile de stare simultan p, V, T. Se numeşte transformarea politropă
transformarea în cursul căreia capacitatea calorică – respectiv căldura specifică a
sistemului – rămâne nemodificată. În sistemul triortogonal se obţine o suprafaţă a
cărei puncte sunt determinate de valorile p, V, T. Prin secţionare cu plane paralele
planelor de coordonate se obţin legile:
În coordonate p, V rezultă p Vn = constant;

În coordonate T, V se ţine cont de legea fundamentală pV = mRT sau

mRT mRT n
p= sau V = constant din care rezultă T V n −1 = constant;
V V
n
 mRT 
În coordonate p,T din legea fundamentală rezultă V n = 
 p 
 din care
 
n
 mRT 
n
se obţine p V = constant, din care p  = constant sau p1− n V n = constant ce
 p 
T
=
poate fi scrisă sub forma n −1 constant, în care n este exponentul politropic.
p n
Lucrul mecanic rezultă din integrala p
2 2
L12 = ∫ dL = ∫ p dV reprezentat de aria de sub izotermă
1 1
curbă haşurată în figura 11. Prin integrare se adiabată
obţine o expresie similară celei calculată pentru L12 politropă
transformarea adiabatei
 n −1 
p1 V1   p 2  n  1 2 V
L12 = 1 −    sau dacă se ţine Fig. 11. Reprezentarea
n −1   
 p1   transformării politrope
 
cont de legea generală a gazelor perfecte p V = m R T se obţine expresia
 n −1 
m R T1   p 2  n 
L12 = 1 − 
p 
 
n −1   1  
 
Transformarea politropă se reprezintă în planul p,V prin hiperbola p V n =
constant care se amplasează sub curba izotropei şi deasupra adiabatei, deoarece 1
< n < k.
Valoarea exponentului politropic n variază în cursul transformării politropice şi
el depinde de natura gazului. În diagramă politropa se situează între izoterma şi
adiabata care pleacă din acelaşi punct 1, figura 11. Exponentul politropic este dat de
Cn − Cp n −k
expresia n = sau C n = C v , în care Cn este căldura specifică din
Cn − C v n −1
transformarea politropică, cu 1 < n < k.
p p politropă

izotermă izotermă adiabată

politropă
a adiabată b

V V
Fig. 12. Transformările simple pentru procesul de destindere (a) şi comprimare (b)

Transformările simple sunt cazuri particulare ale politropei: a) izobară Cn = Cp;

b) izocoră Cn = Cv; c) izotermă Cn → ∞, cu n = 1; d) adiabată Cn = 0 pentru n = k.
 Maşini şi instalaţii termice
Instalaţiile termice se împart în două categorii: Instalaţii de forţă şi instalaţii de
lucru. O instalaţie termică este un ansamblu de elemente mecanice cu mişcări
relative între ele care realizează conversia energiei termice în energia mecanică.
Instalaţiile termice de forţă produc lucru mecanic prin arderea unui
combustibil. Aceste instalaţii desemnează motoarele cu ardere internă, turbinele cu
gaze, motoarele cu reacţie şi instalaţiile de forţă cu abur.
Maşinile termice de lucru sunt acele mecanisme care utilizează o energie
mecanică, electrică etc. pentru a mări capacitatea de lucru a unui gaz. Exemplele
sunt: compresoarele, suflantele, turbosuflantele, turbocompresoarele, ejectoarele
etc.

Compresoare

Maşinile de lucru care transformă energia mecanică de la arbore în energie a

unui gaz comprimat. Compresoarele pot fi construite sub forma unor maşini cu
piston, maşini rotative sau de tip turbomaşini.
 Compresoarele cu piston pot p
realiza presiuni la cerere, maşina se 4 3 izotermă
poate adapta la orice cerere a p2
instalaţiei pe care o deserveşte. Astfel, politropă
ele pot asigura presiuni de 1000 bari la adiabată
debite de 450 m3/min.
Diagrama de funcţionare este 1 2
dată în figura 13. Ipotezele de lucru p1
sunt: PMS PMI
V
a) pistonul etanşează perfect în Vc
cilindru fapt care nu permite
pierderi de gaz pe lângă Fig. 13. Diagrama de lucru a unui
organele de etanşare (în compresor cu piston
special segmenţi); p1 – presiune de aspiraţie
p2 – presiune de refulare
b) b) pistonul se lipeşte perfect Vc – volumul cilindrului
de capacul cilindrului fără a 1-2 – aspiraţie la presiune constantă
lăsa un spaţiu mort; 2-3 – faza de comprimare
c) presiunea din colectoarele 3-4 –refulare la presiune constantă
de admisie şi refulare se 4-1 – fază fictivă de destindere
păstrează constantă în tot
timpul efectuării unui ciclu complet – timpul necesar trasării unei diagrame
indicate ca în figura 13;
d) în cilindrul compresorului evoluează un gaz perfect care nu schimbă faza
în timpul efectuării unei diagrame, a unui ciclu cmplet;
e) în fazele de aspiraţie şi refulare se admite că parametrii gazlui nu se
schimbă.
Pentru calculul compresorului cu piston se defineşte raportul de comprimare q
= p2/p1 prin raportul presiunilor de refulare respectiv aspiraţie. Într-o singură treaptă
raportul de comprimare este limitat din considerente constructive, deoarece
compresorul într-o treaptă poate realiza o presiune de p2 = 5...10 bari.
Lucrul mecanic este reprezentat de spaţiul interior cuprins în interiorul
2 2
p1
diagramei trasate, L12 = ∫ dL = ∫ p dV = p1V1 ln 〈0 [ J] , calculat cu formula
p2
1 1
lucrului mecanic în ipoteza unei transformări izoterme; este un lucru mecanic
consumat, deci el trebuie furnizat din exteriorul maşinii de la un grup de antrenare.
Deoarece singura posibilitate reală de funcţionare este în trasfomare
pollitropă rezultă că trebuie adoptate măsuri tehnice, practice, pentru reducerea
exponentului politrop în sensul apropierii de valoarea 1 – valoare caracteristică
izotermei. Totodată se menţionează că prin comprimarea gazului se produce o
ridicare a temperaturii acestuia care nu trebuie să atingă valoarea de autoaprindere
a uleiului de ungere; în caz contrar se p
produce explozia maşinii şi distrugerea 4 3
acesteia – compresorul se transformă într-un p2 C B
motor cu autoaprindere prin comprimare de
tip Diesel.
Compresorul tehnic cu piston menţine
un volum mort necesar închiderii şi 1 2
deschiderii supapelor, dilatării reperelor, p1
D A
acoperirii abaterilor ale toleranţelor de
V
Va

Vc

Fig. 14. Diagrama indicată a

compresorului cu piston
execuţie etc. fapt care face ca pistonul să nu se lipească de capacul cilindrului. În
punctul 4, din diagrama dată în figura 14, se închide SR supapa de refulare şi
rămâne o cantitate de gaz la presiune ridicată care se destinde ca urmare a mişcării
pistonului. Nu toată cursa pistonului este utilizată pentru aspiraţie; o parte din ea
este folosită pentru necesităţi funcţiionale de reluare a procesului. Între punctele 1, 2
se realizează aspiraţia în cilindru ca urmare a deschiderii supapei de aspiraţie în
punctul 1. Prin închiderea acestei supape, în punctul 2, şi deplasarea pistonului de la
punctul mort exterior la cel interior se realizează compresia gazului aspirat. În
punctul 3 datorită presiunii ridicate se deschide supapa de refulare, în mod automat,
şi se refulează gazul în conducta de refulate.
Puterea consumată de compresor este puterea utilă dată de expresia
Lm n
Pu = [kW ] , unde Lm este lucrul mecanic consumat de compresorul
60 ηm 1000
teoretic [J/diagramă], n – turaţia arborelui maşinii [rot/min], ηm – randamentul
mecanic al compresorului care ia în considerare toate pierderile mecanice prin
frecarea pistonului în cilindru, supape, lagăre etc. cu ηm = 0,80...0,95.
Pu
Puterea motorului electric de antrenare a compresorului este P = k,
ηη tr
unde ηtr este randamentul transmisiei de la motorul electric la compresor cu ηtr > 0,9,
iar k = 1,1...1,2 coeficient de rezervă de putere.
Debitul compresorului. Debitul aspirat în compresorul ideal este dat de
π D2 3
expresia Q t = c n i [m /s], unde D estediametrul pistonului – cilindrului, c –
4
cursa pistonului ( c = 2r – cursa pistonului este dublul razei butonului manivelei), n –
turaţia arborelui compresorului, i – numărul de cilindri ai compresorului. Debitul real
este Q r = Q t η v , în care ηv este randamentul volumic care ia în considerare
pierderile de debit datorită neumplerii complete şi corecte a cilindrului compresorului,
precum şi pierderile datorate încălzirii gazului în urma procesului de comprimare.
Deoarece un compresor cu piston are un raport de comprimare limitat, pentru
obţinerea unor presiuni ridicate este necesar să se fracţioneze raportul de presiuni în
mai multe trepte. Apar astfel compresoarele cu mai multe trepte de comprimare cu
cilindrii dispuşi în serie prin care gazul trece succesiv. Pentru a realiza condiţiile de
ungere şi a mări gradul de umplere între trepte gazul se poate răci în schimbătoare
de căldură exterioare prin care trece gazul comprimat între etajele compresorului.

Motoare termice cu ardere internă

Acestea sunt maşini termice în interiorul cărora arderea unui gaz combustibil
conduce la obţinerea unei cantităţi de căldură cu realizarea unui lucru mecanic util la
arborele maşinii. Pentru studiul unei astfel de maşini se utilizează ipotezele
următoare:
1. agentul de lucru din motor este un amestec de gaze arse care se consideră
ca un gaz perfect;
2. pe durata efectuării unui ciclu se consideră căldura specifică a fi constantă cu
temperatura;
 3. agentul de lucru nu schimbă faza în timpul unui ciclu;
4. se consideră că pe parcursul unui ciclu cantitatea de agent termic rămâne
constantă – dacă nu se consideră fazele de aspiraţie, refulare;
5. procesele din motorul termic sunt reversibile (comprimare şi destindere);
6. procesul complex al arderii combustibilului se înlocuieşte printr-o comunicare
termodinamică de căldură.
După modul în care se realizează procesul de ardere a combustibilului
motoarele cu ardere internă se clasifică în:
- cu ardere la volum constant – se aspiră un amestec format din aer şi vapori
de combustibili care după comprimare se aprinde prin declanşarea unei
scântei electrice MAS – motoare cu aprindere prin scânteie;
- cu ardere la presiune constantă – se aspiră aer care se comprimă şi la
sfârşitul comprimării se injectează combustibil care se autoaprinde datorită
faptului că aerul comprimat are o temperatură înaltă peste cea de aprindere
a combustibilului – MAC – motor cu aprindere prin comprimare.
După numărul de curse simple ale pistonului motoarele pot fi: a) motor în doi
timpi – un ciclu de funcţionare se realizează la două curse simple; b) motor în patru
timpi – un ciclu de ardere se realizează la patru curse simple ale pistonului.

Motorul cu ardere la volum constant în patru timpi – MAS – motorul OTTO

Se definesc mărimile:
1. Raport de comprimare – raportul p
3
dintre volumul cilindrului şi
volumul camerei de ardere ε = ardere
Vc/V0 cu ε < 10;
2 Destindere
2. Raport de creştere a presiunilor
scânteie
– raportul dintre presiunea de la Lc
sfârşitul arderii şi presiunea de comprimare
la începutul arderii λ = p3/p2 cu λ 4
< 3,5;
0 aspiraţie 1
3. Volumul cursei pistonului evacuare
denumit şi cilindree. V
Funcţionare. PMS Vs PMI
Pistonul se deplasează în cilindru
de la PMS la PMI, într-o mişcare rectilinie
Vc
alternativă, realizând admisia unui Fig. 15. Diagrama motorului termic cu
amestec format din aer şi benzină. aprindere prin scânteie
Introducerea vaporilor de benzină în aer
se realizează prin aspiraţie – în carburator – sau prin injecţie – cu pompă şi
injectoare care pulverizează benzina la mare presiune. La cursa pistonului dintre
PMI către PMS se realizează comprimarea amestecului. Înainte de a ajunge la PMS
– avansul la aprindere – se declanşează o scânteie electrică, datorită unui sistem de
înaltă tensiune, care provoacă arderea combustibilului în amestec.Ca urmare a
arderii se produce o creştere rapidă a presiunii, practic la volum constant 2-3, şi se
degajă o mare cantitate de căldură. Gazele se destind între 3-4 când apare faza de
destindere singura fază producătoare de lucru mecanic care conduce la împingerea
pistonului în jos. Înainte de punctul 4 se deschide supapa de evacuare astfel că,
practic la volum constant, scade foarte repede presiunea; ca urmare 4-1 este o
transformare izocoră deoarece volumul scade foarte puţin, dar presiunea variază
foarte mult într-un interval foarte scurt de timp. Între 1 şi 0 se evacuează gazele arse
şi la cursa inversă 0-1 se realizează admisia amestecului şi se reia ciclul.
În principiu, motorul cu aprindere prin scânteie este similar constructiv cu
pompa cu piston cu deosebirea că în acest caz supapele sunt comandate prin
sisteme de ax cu came şi tacheţi cu mişcare corelată cu cea a pistonului (în cazul
pompelor cu piston supapele au o mişcare automată comandată prin diferenţa de
presiune de pe cele doă feţe ale talerului).
Aşadar,apar următoarele faze identificate pe diagrama din figura 15:
a) faza I 0 – 1 admisia amestecului de aer şi benzină într-o proporţie care permite
arderea în incinta închisă formată din cilindru şi piston; b) faza a II-a 1 – 2
comprimarea amestecului; c) faza a III-a 2 – 3 arderea amstecului aer-benzină cu
aprinderea dată de o scânteie comandată şi corelată cu mişcarea pistonului în
cilindru; d) faza a IV-a 3 – 4 destinderea gazelor arse cu evacuarea căldurii în
exteriorul incintei şi deplasarea pistonului sub acţiunea forţei de presiune; e) faza a
V-a 4 – 1 evacuarea liberă a gazelor arse datorită presiunii mari din cilindru
superioară celei atmosferice în care se realizează refularea acestora; f) faza a VI-a 1
– 0 evacuarea forţată a gazelor arse datorită mişcării pistonului către punctul mort
superior.
În diagrama din figura 15 apar transformările simple de izocoră, izobară şi
adiabată. Ca urmare pentru fiecare dintre ele se aplică formulele stabilite la capitolul
transformărilor simple. Astfel se pot stabili relaţiile:
Vc V V
a) raport de comprimare ε = = 1 din care rezultă V2 = 1 ;
V0 V2 ε
b) transformarea adiabată p1V1k = p 2 V2k de unde se obţine expresia
k
 V1 
presiunii p 2 = p1   = p1 εk ;
 V2 
V1 p3
c) în transformarea izocoră există expresia V3 = V2 = , dar λ =
ε p2
din care presiunea în punctul 3 este p 3 = λ p 2 = λ p1 ε k ;
d) transformarea adiabată 3 – 4 conduce la valoarea presiunii în punctul 4
k
V 
p3 V3k = p 4 V4k din care rezultă p 4 = p3  3  = p1 λ .
 V4 
Motorul primeşte căldură numai în faza de ardere 2 – 3 izocoră stabilită prin
relaţia Q23 = m Cv (T3 – T2) [J/ciclu].
Cantitatea de căldură pe care o primeşte gazul pe un ciclu este
i n 60
Qpr = Q23
τ [kJ/oră], unde i reprezintă numărul de cilindri ai motorului, Q23 –
ηt
2
cantitatea de căldură cedată prin arderea amestecului combustibil pe un ciclu, τ -
numărul de timpi ai motorului, ηt randamentul transformării căldurii cu valori de peste
90%. Dacă în formula de mai sus nu se introduce randamentul de transformare a
căldurii se obţine cantitatea de căldură teoretică. ηt
Elementele fundamentale ce caracterizează
un motor termic sunt: a) cilindreea – volumul total
de lucru al cilindrilor; b) forma camerei de ardere;
c) raportul de comprimare; d) randamentul termic
ε

Fig. 16. Variaţia randamentului

termic
al arderii; e) consumul orar de combustibil; f) fiabilitatea şi durabilitatea motorului
termic.
Randamentul termic al motorului este funcţie de raportul de comprimare ε şi
L 1−k
de exponentul adiabat k, figura 16, conform expresiei ηt = c = 1 − ε .
Q

Motorul cu ardere internă la presiune constantă MAC – Diesel

Schema construcţiei motorului în patru timpi, SA In SR

precum şi funcţionarea este identică cu cea a
motorului cu aprindere prin scânteie. Deosebirea între PMI
cele două motoare este în modul de umplere a
cilindrului. La motorul Otto umplerea se realizează cu C
un amestec de aer-combustibil în timp ce la motorul P
Diesel se aspiră aer curat care se comprimă şi se
injectează apoi combustibilul pulvarizat la finele fazei PME
de comprimare. Avantajul acestui tip de motor este că
se pot folosi hidocarburi grele, mai puţin volatile: B
motorină, gudroane, uleiuri de parafină sau chiar Fig. 17. Schema motorului
păcură. de tip MAC
Motoarele MAC funcţionează cu rapoarte mari SA – supapă de aspiraţie
de compresie ε = 14...30 pentru a realiza prin SR – supapă de evacuare
comprimarea aerului curat, la finele fazei, In – injector pulverizare
PMI – punct mort interior
temperaturile de 630...7500 C care permit PME – punct mort exterior
autoaprinderea combustibilului injectat în spaţiul mort C – cilindru
de deasupra pistonului. P – piston
Funcţionare. B - bielă
În cursa pistonului de la PMI la PME, p ardere
0 – 1 în figura 18, se aspiră aer curat în 2 Q 3
cilindru, fază în care supapa de aspiraţie p2 = p3 Injecţie
In destindere
este deschisă. În această etapă presiunea 4
este cea atmosferică sau chiar puţin mai
mare decât aceasta la motoarele cu comprimare
supraalimentare la care aerul este introdus
forţat în cilindru cu ajutorul unei evacuare
0 aspiraţie 1
turbosuflante. La cursa inversă a pistonului, PMI PME V
de la PME la PMI se comprimă aerul, scade Vs
volumul şi corespunzător se majorează V0
presiunea şi temperatura. Înainte ca pistonul Vc
să ajungă în PMI, avansul corespunzător
Fig. 18. Diagrama de lucru a
construcţiei şi turaţiei motorului, se motorului cu aprindere prin comprimare
injectează în cilindru, la presiune mare, o
cantitate precisă de combustibil. Avansul la aprindere, care se face şi la motorul cu
aprindere prin scânteie,trebuie să compenseze durata de întârziere a frontului flăcării
(2,0...2,5) 10-3 secunde în funcţie de gradul de turbulenţă din spaţiul de ardere.
Datorită presiunii ridicate de injecţie (150...2000 bari) combustibilul este pulverizat
foarte fin, ca o ceaţă, astfel încât se poate realiza un amestec bifazic omogen care
poate arde uşor şi integral. Aprinderea amestecului se realizează automat ca urmare
a temperaturii ridicate a aerul comprimat. Iniţierea arderii se face spre periferie (circa
10%) când arderea are loc în condiţii practic izocore provocâd o creştere bruscă a
presiunii şi temperaturii în spaţiul de ardere. Acest surplus de energie de activare
face ca restul combustibilului acumulat şi injectat (circa 90%) să ardă practic
instantaneu, fără întârziere la aprindere. În această fază, cu pondere mult mai mare,
presiunea creşte foarte puţin sau chiar scade puţin fapt care justifică denumirea de
motor cu ardere la presiune constantă.
Arderea se consideră izobară între punctele 2 şi 3 şi pistonul se deplasează
pe o porţiune dintre PMI şi PME. În continuare gazele se destind – curba 3 -4 –
destinderea se consideră o transformare adiabată care constituie faza motoare a
ciclului.
Înainte de punctul 4 se deschide supapa de evacuare permiţând astfel
scăderea presiunii din cilindru până la valoarea presiunii de evacuare din sistemul de
eşapament. În ultima cursă a pistonului de la PME la PMI pistonul împinge gazele
arse în exteriorul cilindrului. După această fază se reia ciclul celor patru timpi ai
motorului.
Aşadar, în motorul cu aprindere prin comprimare, apar mai multe faze:
• Faza 1 – timpul 1 – admisia aerului curat în cilindru 01;
• Faza 2 – timpul 2 – comprimarea aerului curat 12;
• Faza 3 – timpul 3 – arderea izobară 23 după injectarea combustibilului;
• Faza 4 – timpul 3 – destinderea gazelor arse 34;
• Faza 5 – timpul 3 – evacuarea liberă sau calitativă 41 datorată presiunii mai
mari din cilindru faţă de cea atmosferică;
• Faza 6 – timpul 4 – evacuara forţată sau cantitativă 10 datorată mişcării
pistonului către chiuloasă.
Mărimile caracteristice pentru motorul Diesel
Vc
1. Raport de comprimare definit prin raportul volumelor ε = ;
V0
2. Coeficient sau grad de injecţie – raportul de creştere a volumelor în
procesul de ardere egal cu raportul dintre volumul la sfârşitul arderii şi
V3 V
volumul camerei de ardere ρ = = 3 = 3... 3,5 .
V2 V0
Elementele de calcul ale motorului sunt precizate mai jos.
Pentru adiabata 1-2 este valabilă legea p1V1k = p 2 V2k din care se poate
k
 V1  Vc
obţine expresia presiunii p 2 = p1   = p1 εk deoarece ε = .
 V2  V0
Presiunea în punctul p3 se determină în baza transformării izobare sub forma
p 3 = p 2 = p1 εk - valoarea presiunii de la sfârşitul arderii.
Gradul de injecţie definit mai sus conduce la volumul V3 conform expresiei
ρ
V3 = V2 ρ = V1 .
ε
Pentru izobara 2 – 3 la presiune constantă rezultă temperatura
T3 V
= 3 = ρ din care se obţine T = T ρ = T εk −1 ρ cu V4 = V1.
T2 V2 3 2 1
 În cazul transformării adiabate 3 – 4 se poate scrie p3 V3k = p 4 V4k din care
k
 ρ
 V3 
k  V1 
rezultă p 4 = p3   = p1 εk  ε  = p ρk ; aşadar p = p ρk .
1 4 1
 V4   V1 
 
 
Schimbul de căldură cu mediul exterior este dat de expresia bine cunoscută Q
= m Cp ∆T. Motorul primeşte căldură numai în faza de ardere izobară Q 23 = m Cp (T3
(
– T2) = m C p T1 ε
k −1
)
ρ − T1 ε k − 1 = m C p T1 ε k − 1 ( ρ − 1) > 0 măsurată în [Joule/ciclu].
Lucrul mecanic se determină cu p
relaţia L = L12 + L23 + L34 + L41 şi este 3 4
reprezentat prin aria haşurată din figura 18.
Pentru motorul cu aprindere prin ardere destindere
2 injecţie
comprimare se poate imagina, prin
considerarea mecanismului arderii 5
combustibilului, şi un ciclu mixt cu arderi
succesive în care prima este o izocoră şi a comprimare
doua fază este izobară. În acest mod ciclul pr evacuare
0 1
se apropie mai mult de realitatea funcţionării pas admisie V
motorului MAC.
În cazul diagramelor precizate pentru V0
motoarele cu ardere internă se precizează Vc
că presiunea de aspiraţie este de regulă
Fig. 19. Ciclul mixt de ardere în
(fără supraalimentare) pas = 0,9 patm, iar cea motorul MAC
de evacuare pev = 1,1 patm. Randamentele
termice ale motoarelor cu ardere internă
sunt: a) motoare cu scânteie dotate cu carburator η = 0,25…0,35; b) în cazul
motoarelor cu gaze η = 0,28…0,33; c) pentru motoarele cu aprindere prin
comprimare η = 0,38…0,48.

Turbine cu gaze

Instalaţia care funcţionează cu o 5 6

turbină cu gaze este deosebit de 4 7
10 13
complicată şi ea este alcătuită din mai 1 2 3 8
multe componente deoarece în turbina 9
propriu-zisă are loc o singură fază
deoarece celelalte procese se posibil 11 12
desfăşoară în echipamente separate de
5
turbină.Conectarea turbinei se face în Fig.20. Schema
2 instalaţiei de generare a
două variante posibile: a) clasic; b) în energiei electrice dotată 4 cu turbină cu gaz
sistem de cogenerare. În sistemul clasic 1 – motor electric; 2 – cuplaj; 3 – compresor de
instalaţia este alcătuită din motorul aer; 4 – aer comprimat; 3 5 – gaze combustibile; 6
electric 1 care prin intermediul cuplajului – camera 1
de ardere; 7 – gaze arse; 8 – cuplaj
mecanic; 9 – generator electric trifazat; 10 –
mecanic 2 antrenează turbocompresorul reţea electrică; 11 –pevacuare gaze calde;12 –
3, figura 20. CAF; 13 – coş evacuare gaze.
Necesitatea turbocompresorului 2 p1 3
derivă din faptul că arderea combustibilului
gazos trebuie să se facă cu exces de aer. p0
1 4
Fig. 22. Schema turbinei cu gaz
v
1 – arborele turbinei; 2 – admisia
gazelor; 3 – rotor montat pe arbore; 4 –
Fig. 21. Ciclul instalaţiei de
stator paletat pentru dirijarea gazelor spre
forţă cu turbină cu gaze cu
următorul rotor; 5 – evacuarea gazelor din
cameră de ardere deschisă
turbină
Aerul comprimat este dirijatspre instalaţia de ardere 6 în care vine în contact cu
combustibilul injectat şi pulverizat (cel lichid) cât mai fin pentru o ardere completă. În
camera de ardere se poate introduce orice tip de combustibil de exemplu solid – praf
de cărbune, lichid – motorină, păcură, petrol, kerosen etc., gazos – gaz metan, gaz
de fermentaţie. Procesele de ardere se pot desfăşura, teoretic, fie izobar, fie izocor.
Instalaţiile de ardere la regim izocor sunt mai puţin folosite deoarece aduc complicaţii
constructive prin necesitatea menţinerii volumului constant – supapa cu închidere şi
etanşeitate corectă şi rezistente la mare presiune. Gazele arse 7 au la intrarea în
turbină 700...8000C şi ele trec prin turbina cu gaze antrenând rotorul în mişcarea de
rotaţie. Rotorul, prin intermediul cuplajului mecanic 8 – figura 20, antrenează
generatorul electric 9 după care gazele arse sunt evacuate pe coşul 13 în atmosferă.
Aşadar,în varianta clasicădintr-o formă de energie primară se obţine o singură formă
de energie – cea electrică prin intermediul energiei calorice. Este evident că gazele
arse au încă o încărcare termică care se poate recupera şi folosi.
În varianta modernă se aplică principiul cogenerării în care dintr-o formă de
energie primară (combustibilul fosil) se obţin două forme de energie: cea electrică
prin intermediul generatorului electric şi respectiv calorică la trecerea gazelor arse,
după ieşirea din turbină, printr-un cazan de apă caldă – CAF. În acest mod se
creează soluţii raţionale de utilizare a energiei primare cu un randament global de
peste 95%.
În instalaţiile de forţă cu cameră de ardere 3 4 3 4
deschisă – izobare – se realizează arderea în condiţii 2
de curent turbulent prin formarea unui front stabil al 1
5
flăcării. Reprezentarea grafică a transformărilor de
stare suferite de agentul motor în timpul scurgerii prin
instalaţie conduce la conturul 1234 din figura 21. În
ciclu apar: 1-2 comprimarea adiabată, 2-3 arderea
izocoră, 3-4 destinderea adiabată a gazelor arse.
Apare logic că este necesară răcirea gazelor de Fig. 23. Schema amplasării
ardere după destindere până la presiunea p0 în sensul paletelor rotorice şi statorice din
transformării izobare 4-1 – instalaţia de cogenerare. turbina cu gaze
Rotorul turbinei cu gaze are mai multe etaje cu 1 – admisia gazelor; 2 –
diametre diferite pe măsura cedării energiei şi a ajutaje; 3 – rotor; 4 – stator
paletat; 5 – evacuare gaze
reducerii presiunii, figura 22. Gazele trec prin ajutaje
destinate să transforme energia de presiune în energie cinetică; în acest mod creşte
viteza de curgere a gazelor prin maşină. Cu această viteză mărită gazele trec printre
paletele rotorului, profilate aerodinamic, cedând o parte din energie pe care o
transformă în lucru mecanic de învârtire a rotorului. Între rotoare există statoare cu
palete profilate care dirijează gazele la următoarele palete rotorice, figura 23.
Se introduc doi coeficienţi funcţionali:
a) raportul de creştere a presiunii în compresor β = p1/p0 = 6...7 – actual la
construcţiile moderne 11;
b) gradul de creştere al temperaturii în sistem α = T2/T0 – rapportul temperaturii
gazelor la intrarea în turbină şi la intrarea în compresor, cu α = 3...3,5 pentru o
treaptă.
Prin interpretarea liniilor de transformare din diagrama dată în figura 21 se
poate scrie:
a) comprimarea adiabată pe linia 12, p0 V0k = p1V1k din care rezultă valoarea
k 1
 p1  −
volumului din punctul 1 sub forma V1 = V0 
p
 = V0 β k ;

 2 
k −1

b) creşterea temperaturii se obţine prin legea T1 =  p1  k

din care rezultă
T0 p 
 0
k −1
temperatura .
T1 = T0 β k