Termodinamica Transportului Fluidelor

1.
CONCEPTE GENERALE
1.1. Obiectul disciplinei
TERMODINAMICĂ ȘI TRANSFER DE CĂLDURĂ ÎN

TRANSPORTUL ȘI DEPOZITAREA HIDROCARBURILOR este un curs
din domeniul științelor termice care cuprinde elemente de termodinamică,
de transfer de căldură și de masă și aspecte privind compresoare și instalații
de turbine cu gaze, aplicate în domeniile specificate.
1.2. Postulatele și principiile termodinamicii
Termodinamica clasică este construită pe cinci afirmații, cuprinse în

postulate și principii, care reprezintă generalizarea observațiilor
experimentale și sunt acceptate fără a fi demonstrate matematic.
Postulatul I a fost formulat de Boltzmann astfel : un sistem izolat atinge
starea de echilibru termic după un anumit interval de timp, stare din care
nu poate ieși de la sine.
Principiul zero al termodinamicii sau postulatul II a fost enunțat prima oară
de Maxwell în anul 1891: două sisteme aflate în echilibru termic cu un al
treilea, simultan ori succesiv, se află în echilibru termic și între ele.
Principiul zero introduce temperatura ca parametru de stare, motiv pentru
care acesta a căpătat calitatea de principiu. A fost denumit astfel deoarece,
în anul 1850, Clausius enunțase deja principiile termodinamicii denumite
primul și al doilea.
Principiul întâi al termodinamicii se prezintă în una dintre formulări: într-
un sistem izolat energia rămâne constantă, indiferent de transformările
care au loc in interior. Principiul I introduce energia internă ca
parametru de stare.
Principiul al doilea al termodinamicii poate fî enunțat în felul următor:
într~un sistem izolat fenomenele se desfășoară de la sine, cu maximum de
probabilitate, de la potențiale ridicate la potențiale scăzute. Principiul II
introduce entropia ca mărime de stare.
Principiul al treilea al termodinamicii afirmă că: atunci când temperatura
tinde spre zero absolut și entropia tinde spre zero S-> 0). Unii
autori contestă calitatea de principiu a acestei afirmații, deoarece principiul
al treilea nu introduce o mărime de stare; ca urmare, în speță, sunt
considerate enunțuri denumite teorema lui Nemst și postulatul lui Planck.
15
TERMODINAMICĂ ȘI TRANSFER DE CĂLDURĂ ÎN TRANSPORTUL
ȘI DEPOZITAREA HIDROCARBURILOR - Tudora CRISTESCU
13. Definiții
Sistemul termodinamic este un corp sau un grup de corpuri, compus dintr-

un număr foarte mare, dar finit de particule, bine delimitat în spațiu printr-o
suprafață, reală sau imaginară, prin care se controlează transferul de energie
și de substanță dintre sistem și mediul exterior.
Mediul exterior este tot ceea ce se află în afara sistemului termodinamic și
poate acționa asupra acestuia.
Intre un sistem termodinamic și mediul exterior se pot exercita interacțiuni
termodinamice, adică schimb de lucru mecanic sau de căldură, însoțite sau
nu de schimb de substanță. Pe această bază, sistemele termodinamice se pot
clasifica astfel:
- sistem izolat, cel care este pus în imposibilitatea de a avea interacțiuni
termodinamice cu mediul exterior;
- sistem izolat adiabatic - nu schimbă căldură cu mediul exterior;
- sistem închis - dacă între sistem și mediul exterior există schimb de lucru
mecanic și căldură, dar nu există schimb de masă (fig. 1.1.);
- sistem deschis - dacă între acesta și mediul exterior există atât schimb de
energie cât și schimb de masă (fig. 1.2); exemple de sisteme termodinamice
deschise: compresoare, turbine, schimbătoare de căldură.
Starea unui sistem termodinamic este totalitatea proprietăților lui la un
moment dat și este descrisă de un grup de parametrii.
Parametrii de stare ai unui sistem termodinamic sunt mărimile fizice
instantanee care caracterizează atât sistemul, cât și interacțiunile lui cu
mediul exterior.
Fig. 1.1. Sistem termodinamic închis. Fig. 1.2. Sistem termodinamic deschis.
Starea de echilibru termodinamic este starea în care valoarea parametrilor

de stare nu variază în timp; ea intervine după un anumit timp, dacă nu
există nici o interacțiune între sistem și mediu. Se referă la echilibrele:
termic, mecanic, chimic, electric, magnetic și altele.
16
CONCEPTE GENERALE
Pentru compararea diverselor date experimentale sau teoretice s-au definit

stări termodinamice de referință. Stare normală este definită prin presiunea
pN “101325 Pa și temperatura TN = 273,15K(^ = O^C). Se numește
metru cub normal un volum de un metru cub de gaz aflat în condițiile stării
normale; se notează 1 m3N. Starea standard este utilizată în tranzacțiile
comerciale din România, conform legilor în vigoare; este notată cu
indicele 0 sau S și definită prin parametrii standard /?0 -101325 Pa = latm
^1,013 bar și f =288,15K sau/0 = 15 °C. Un volum de un metru cub de
gaz aflat în condițiile stării standard se numește un metru cub standard și se
notează 1 m3o sau 1 Sm3, respectiv 1 m3s.
Prin agent termodinamic se înțelege fluidul utilizat pentru realizarea
proceselor care se desfășoară în mașinile și instalațiile termice. El se poate
prezenta ca o substanță pură sau poate fi constituit din amestecuri; starea de
agregare este de gaz, vapori, lichid, amestecuri ale acestora sau solid
dispersat într-un fluid.
Transformarea termodinamică de stare este trecerea unui sistem dintr-o
stare inițială termodinamică de echilibru în una finală, tot de echilibru.
Transformările termodinamice clasifică astfel:
a) După modul de evoluție: transformări naturale, la care sistemul
evoluează în mod spontan către o stare de echilibru (au loc în natură);
transformări forțate sau nenaturale, la care sistemul este scos din starea de
echilibru printr-o acțiune exterioară;
b) După variația parametrilor de stare: transformări elementare, la care
diferența dintre valorile inițiale și fmale ale parametrilor de stare este
infinitezimală; transformări finite, caracterizate prin diferențe finite între
valorile inițiale și finale ale parametrilor de stare;
c) După durata transformării: transformări cvasistatice, la care trecerea
sistemului din starea inițială în cea finală are loc într-un timp infinit de
mare; transformări nonstatice, care decurg rapid, într-un timp finit;
d) După drumul parcurs într-un sens și altul între starea inițială și finală se
disting: transformări reversibile la care sistemul evoluează dintr-o stare
inițiala de echilibru într-o stare finală, de asemenea de echilibru, trecând
prin stări intermediare de echilibru, iar la schimbarea sensului de variație a
parametrilor de stare, reîntoarcerea sistemului la starea inițială are loc
parcurgând aceleași stări intermediare de echilibru prin care a trecut în
procesul primar; transformări ireversibile care sunt procese în care un
sistem se reîntoarce la starea inițială pe alt traseu decât cel prin care a trecut
de la starea inițială la cea finală, trecând prin alte stări.
17
e) După parametrul de stare menținut constant în timpul procesului:

izoterma este transformarea care se produce la temperatură constantă;
izobara - la presiune constantă; izocora - la volum constant.
Transformarea ciclică sau ciclul termodinamic reprezintă o succesiune de
transformări efectuate de un sistem termodinamic care pleacă dintr-o stare
inițială și revine la aceeași stare inițială (fig. 1.3).
Fig.1.3. Exemplu de transformări ciclice.
Parametrii de stare ai sistemului care evoluează după o transformare ciclică

se modifică pe parcursul ciclului, dar când sistemul revine în starea inițială,
toți parametrii de stare au valorile lor inițiale.
1.4. Parametri de stare
Parametri de stare independenți de masa sistemului se numesc intensivi

(presiunea și temperatura), spre deosebire de cei extensivi ale căror valori
sunt proporționale cu cantitatea de substanță a sistemului (volumul, energia
internă, entalpia, entropia). Parametri de stare extensivi au proprietatea de
aditivare. Pentru compararea parametrilor extensivi, aceștia se raportează
la unitatea de cantitate de substanță a sistemului, obținându-se parametrii
specifici, de exemplu, masici, dacă se împart la masa sistemului. Mărimile
fizice care nu depind de stările anterioare ale sistemului, ci sunt
determinate numai de starea sistemului la un moment dat, fiind funcții
numai de grupul complet al parametrilor de stare, se numesc funcții de
stare sau mărimi de stare (exemple: energia internă, entalpia, entropia,
energia liberă, entalpia liberă). Valoarea parametrilor de stare și a funcțiilor
de stare este independentă de calea transformării și depinde numai de
coordonatele care o caracterizează. Se numesc variabile conjugate
18
CONCEPTE GENERALE
presiunea și volumul, care definesc lucrul mecanic, respectiv temperatura și

entropia, corespunzătoare căldurii.
Parametri de stare sunt funcții de punct. Dacă z este o funcție de două
variabile independente, x și y, exprimată prin relația:
z = z(x,y)
atunci z este denumită funcție de punct, deoarece în orice punct din planul
x~y există o anumita valoare a lui z. Diferențiala dz a funcției z este o
diferențială totală și:
â2z _ d2z
dxdy dydx
Pentru o diferențială totală exactă, dz, este valabilă relația:
în care z2 ~ f(x2, y?) și zt = f(x\, y\). Valoarea integralei (1.4.4) este

independentă de drumul urmat de la starea 1 la starea 2 și depinde numai de
coordonatele punctelor 1 și 2: fxb yj și respectiv (x2, yif Pentru orice
transformare ciclică, în care starea inițială și finală sunt identice, integrala
curbilinie a funcției z are valoarea zero:
|dz~0 (1.4.5)
Parametrii de stare (presiune, temperatură, volum) și funcțiile de stare
(energie internă, entalpie, entropie) se caracterizează prin faptul că valoarea
lor depinde numai de starea momentană a sistemului, fără a ține seama de
evoluția sistemului, adică de transformările intermediare suferite de sistem
pentru a ajunge la această stare. Valorile parametrilor de stare și ale
funcțiilor de stare sunt independente de calea transformării și depind numai
de coordonatele care le caracterizează. Parametrii de stare și funcțiile de
stare sunt funcții de punct, care admit diferențială totală de forma relației
(1.4.2) și au proprietățile date de relațiile: (1.4.3)...(1.4.5).
a) Volumul specific este, prin definiție, volumul unității de masă:
v--™ (1.4.6)
m
Densitatea este masa unității de volum:
19
(14.7)
între cele două mărimi există relația:
v=- (1.4.8)
P
Volumul specific și densitatea sunt parametri intensivi. în termodinamică
se utilizează și parametrul de stare volum molar. Volumul molar este
raportul dintre volumul sistemului și numărul de kilomoli ai acestuia:
(1-4.9)
n
în care n este numărul de kilomoli.
b) Presiunea este un parametru de stare intensiv. Prin definiție este o forță
care acționează uniform distribuit asupra unei suprafețe.
dFn
(1.4.10)
kA dA
Presiunea este o mărime scalară, deci ceea este complet determinată printr-
un singur număr. Deoarece în lichide și în gaze presiunea se repartizează în
mod egal în toate direcțiile, asupra unității de suprafață a pistonului sau a
rezervorului în care se găsește un fluid, acționează aceeași presiune. Se
disting:
- presiunea statică
(1.4.11)
~ presiunea dinamică
(1.4.12)
- presiunea termică (denumită impropriu tiraj)
P,m = g 2 (Pz - Pi) (1.4.13)
Unitatea de măsură în Sistemul Internațional (SI) este newton pe metru

pătrat (N/m2) și poartă denumirea de pascal (Pa): IPa ~ 1 N/m2. O unitate
de măsură frecvent utilizată, dar care nu face parte din SI, este bar. 1 bar -
MO5 Pa = 0,1 MPa. în unele aplicațiile practice, interesează valoarea
absolută a presiunii. Presiunea absolută se determină față de zero absolut,
iar presiunea relativă se măsoară față de presiunea atmosferică.
Barometrul indică presiunea atmosferică. Aparatele de măsură utilizate în
tehnică măsoară presiunea relativă. După cum presiunea care se măsoară
20
CONCEPTE GENERALE
este mai mare sau mai mică față de presiunea atmosferică, se vor indica
suprapresiuni, respectiv depresiuni. Presiunea absolută a unui fluid se
obține cu relațiile:
P<w P„. (1.4.14)
P^,2=PM~P. (1.4.15)
în care: patn este presiunea atmosferică; suprapresiune; py~
depresiune. în fig. 1.4 sunt ilustrați termenii utilizați în relațiile (1.4.14). și
(1.4.15).
c) Temperatura unui sistem este o proprietate a unui sistem care arată
dacă acesta se află sau nu în echilibru termic cu alte sisteme. Temperatura
tuturor sistemelor aflate în echilibru termic poate fi reprezentată printr-un
număr. Temperatura este un parametru de stare intern, intensiv. Conform a
ceea ce s-ar putea numi ideea senzorială, temperatura este o măsură a
gradului de încălzire sau răcire a unui sistem. Pe baza principiului al II -
lea al termodinamicii, Kelvin a propus pentru prima oară o scară de
temperatură care este independentă de proprietățile particulare ale vreunei
substanțe. Din acest motiv, scara absolută de temperatură se mai numește
și scara Kelvin de temperatură. Kelvinul, unitate de temperatură
termodinamică, este fracțiunea 1 /273,16 din temperatura termodinamică a
punctului triplu al apei. De asemenea unitatea kelvin și simbolul ei K se
folosesc pentru a exprima un interval sau o diferență de temperatură.
k £
Pm
? Suprapresiune
k; k
Pv
Depresiune
1
(Vacuum)
k
Pam
Pabs, 1
Pabs, 2
1 r V r
Fig.1.4. Reprezentarea termenilor utilizați în măsurarea presiunii.
21
în afară de temperatura termodinamică, având simbolul T, exprimată în

kelvin, se folosește temperatura Celsius, cu simbol t și unitatea de măsură
grad Celsius, °C, definită prin ecuația:
'[oc] = 7Ik]-273>15 (1.4.16)
AZM=A7jK] (1.4.17)
Diferența de temperatură exprimată în kelvin este numeric egală cu cea

exprimată în grade Celsius.
1.5 Funcții de parcurs
Mărimile de proces (de transformare) sunt funcții de parcurs (de drum). Dacă
un sistem termodinamic efectuează o transformare termodinamică de la o stare
1 la o stare 2, iar L este o mărime de transformare, variația acestei mărimi,
între cele două stări 1 și 2, este funcție de drumul pe care se efectuează
transformarea și poate avea diferite valori. în cazul unei funcții de parcurs se
scriu relațiile:
f>I = Z,2 (1.5.1)
țSL^Lt-Lt (1.5.2)
(1.5.3)
Căldura și lucrul mecanic sunt mărimi de proces (de transformare), pentru
care sunt valabile relațiile de forma (1.5.1)...(1.5.3).
1.6 Rezumat
Studiul acestei discipline începe cu stabilirea bazei axiomatice și definirea

principalelor noțiuni utilizate (sistem termodinamic, mediu exterior, starea
unui sistem termodinamic, parametrii de stare, starea de echilibru
termodinamic, agent termodinamic, transformare termodinamică). Parametri
de stare și funcțiile de stare sunt funcții de punct. Valoarea lor depinde numai
de starea momentană a sistemului fără a ține seama de transformările
intermediare suferite de sistem pentru a ajunge la această stare; admit
diferențială totală. Volumul specific, presiunea și temperatura sunt parametri
de stare. Variația funcțiilor de parcurs depinde de drumul pe care se
efectuează transformarea, putând avea diferite valori; nu admit diferențială
totală. Căldura și lucrul mecanic sunt funcții de parcurs (de drum).
22
2. GAZE. AMESTECURI DE GAZE
2.1 Ecuația caracteristică de stare
Pentru un sistem omogen monocomponent (gaz), ia scară macroscopică,

sunt necesare trei mărimi de stare pentru a caracteriza starea
termodinamică: presiunea p, volumul specific v și temperatura T. Pentru o
cantitate dată de substanță, corespunzătoare unui astfel de sistem,
experiența arată că parametrii de stare p, v, T sunt legați între ei printr-o
ecuație care sub formă implicită are expresia:
f(p,v>T)^ (2.1.1)
denumită ecuația caracteristică de stare.
Deoarece o mărime de stare nu depinde decât de starea sistemului, funcția
ce leagă între ele aceste mărimi caracterizează complet sistemul la o
anumită stare. în cazul unui sistem omogen policomponent, stare lui va fi
definită de aceleași mărimi, la care se adaugă și concentrația fiecărui
component din amestec. Pentru un sistem neomogen, starea lui se
determină cu mărimile fizice de stare (p,v,T ), adăugându-se masa,
compoziția chimică și starea de agregare a fiecărei părți omogene din
amestec. în termotehnică au fost studiate îndeosebi gazele, deoarece sunt
utilizate frecvent în aplicații tehnice. Ca urmare, aria sistemelor
termodinamice se restrânge uneori la gaze monocomponente (sistem
termodinamic omogen monocomponent), iar ecuația de stare prezintă
forma (2.1.1). Ecuația caracteristică de stare f(p,v,T)=Q a unui gaz omogen
monocomponent poate fi reprezentată într-un sistem de axe rectangulare
Op, Ov, OT printr-o suprafață termodinamică (suprafață caracteristică
sistemului respectiv), iar fiecare stare printr-un punct pe această suprafață .
De menționat că nu orice punct geometric de pe suprafața termodinamică
va corespunde unei stări a sistemului. In figura 2.1 este prezentată o
suprafață termodinamică a unui gaz și un punct M situat pe ea, de
coordonate Pm>vm,Tm- Forma suprafeței, respectiv forma ecuației
caracteristice de stare, se determină pe cale experimentală și depinde de
structura microfizică a sistemului. Existând ecuația de stare, f(p,v,T)-ff se
poate explicita un parametru funcție de ceilalți doi:
v-v (T,p) ; p- -p (v,T) ; T^T (v,p) (2.1.2)
Cunoscând că parametrii de stare acceptă diferențiale totale exacte, după
efectuarea diferențialelor totale ale expresiilor (2.1.2) se obțin relațiile:
23
TERMODINAMICĂ ȘI TRANSFER DE CĂLDURĂ ÎN TRANSPORTULUI DEPOZITAREA
HIDROCARBURILOR - Tttdora CRISTESCU
Fig. 2.1 Reprezentarea unei ecuații caracteristice de stare

(suprafața termodinamică 1, 2, 3, 4).
, (dv^
dv = — dp (2.1.3)
dv (2.1.4)
V72 A
dT- dp+ (2.1.5)

<dPJv
Din relațiile (2.1.3)...(2.1.4), se obține:
'dp' ' dP\ ' dT' 1

(2.1.6)
E-h
V
Ou
Relația (2.1.6) reprezintă o altă formă a ecuației caracteristice de stare.
2.2 Coeficienți termodinamici fizici
Se consideră o stare determinată a sistemului, definită de parametrii de

starep, v, T. Pentru această stare se definesc următorii coeficienți:
24
GAZE. AMESTECURI DE GAZE
- coeficientul de dilatare volumică izobară', notat cu a, caracterizând

proprietatea unui sistem de a-și modifica volumul specific o dată cu variația
temperaturii, sub presiune constantă:
lf âv'
a = (2.2.1)
- coeficientul de variație izocoră a presiunii, notat cu p, care reprezintă

proprietatea unui sistem de a-și modifica presiunea o dată cu variația
temperaturii, la un volum specific constant:
- coeficientul de compresibilitate izotermă, notat cu %, caracterizând

proprietatea unui sistem de a-și modifica volumul specific o dată cu variația
presiunii, la temperatură constantă:
a, p și % se numesc coeficienți termodinamici fizici.

Din expresiile (2.2.1)... (2.2.3), introduse în ecuația (2.1.6), se obține:
a = 7?p%
valabilă pentru orice substanță.
2.3 Legile gazelor perfecte
Comportarea macrofizică a gazelor prefecte este caracterizată printr-o serie

de legi, stabilite experimental, ce vor fi prezentate în continuare.
a) Legea Boyle - Mariotte exprimă constatarea că, la temperatură
constantă, volumul unei anumite cantități de gaz variază invers
proporțional cu presiunea sa:
pV-const. (2.3.1)
b) Legea Gay-Lussac afirmă că, la presiune constantă, volumul unei

anumite cantități de gaz variază direct proporțional cu temperatura lui
absolută:
V
— - const. (2.3.2)
T
c) Legea Charles constată că, la volum constant, presiunea unei anumite
cantități de gaz variază direct proporțional cu temperatura sa absolută.
25
TERMODINAMICĂ ȘI TRANSFER DE CĂLDURĂ ÎN TRANSPORTULȘI DEPOZITAREA
HIDROCARBURILOR - Tudora CRISTESCU
y = const, (2.3.3)
d) Legea Avogadro exprimă constatarea că, în aceleași condiții de
presiune și temperatură, volume egale de gaze diferite conțin același
număr de molecule.
Legea Avogadro are următoarele consecințe:
- numărul de molecule dintr-un kilomol de gaz a fost determinat teoretic și
experimental. Se notează Na, se numește numărul lui Avogadro și are
valoarea NAr;" 6,022136-1026 molecule/kmol;
- volumul unui kmol (volumul molar) are aceeași valoare pentru toate
gazele, în aceleași condiții de presiune și temperatură:
VM - Mv = const. (2.3.4)
în stare normală fizică, definită prin p^ 101325 Pa și 7N ~ 273,15 K,

volumul molar la starea normală al oricărui gaz perfect este:
-22,414 m3N/kmol.
e) Ecuația caracteristică de stare a gazelor perfecte sau ecuația
Clapeyron, pentru o masă de 1 kg de gaz, este:
pv-RF (2.3.5)
sau scrisă în alte forme:
~ const. (2.3.6)
7» = VPf (2.3.7)
Pn t
Vn = (2.3.8)
Ph T
p = pRT (2.3.9)
P= (2.3.10)
Pentru orice gaz perfect, densitatea la starea normală se calculează cu

relația:
M
(2.3.11)
22,414
Dacă se aplică ecuația lui Clapeyron unei mase m kg de gaz, atunci relația
(2.3.5) devine:
pV ~mWT (2.3.12)
26
Ecuația de stare (2.3.5), scrisa pentru 1 kmol de gaz, care are masa molară
M, este:
(2-3.13)
unde cu R (/ = 8314,4 J/(kmolK) s~a notat constanta universală a gazului
perfect.
RM=A/R (2.3,14)
Din expresia (2.3.14) se deduce constanta caracteristică a gazului perfect’.
R = Ra, 8314,4
(2.3.15)
M M
Ecuația (2.3.12) se poate scrie și astfel:
în
pV=—RMT (2.3.16)
M
(2.3.17)
m"vm
pV = n^MT (2.3.18)
Relațiile (2.3.16) și (2.3.18) sunt forme ale ecuației de stare pentru gazul
perfect.
2.4 Gaze reale
a) Fază. Transformare de fază. Echilibru fazic

Un corp se poate afla în diferite stări de agregare și anume stare solidă,
lichidă sau gazoasă. La temperatură foarte mare, moleculele gazului devin
puternic ionizate obținându-se gaz în stare de plasmă. Se numește fază
starea de agregare în care există un corp. O fază este considerată a fi un
sistem omogen cu proprietăți fizice identice în tot spațiul pe care îl ocupă.
Substanțele pure formează sisteme monocomponente care se pot afla în
oricare stare de agregare. Transformarea de fază este trecerea unui sistem
dintr-o stare de agregare în alta. Se deosebesc următoarele transformări de
fază:
1) vaporizare, în cazul trecerii din starea lichidă în stare de gaz (vapori), iar
trecerea inversă se numește condensare sau lichefiere',
2) topire, trecerea unui sistem din fază solidă în fază lichidă, respectiv
procesul invers este denumit solidiflcare’,
3) sublimare, trecerea din faza solidă în faza gazoasă și desublimare,
transformarea inversă.
27
în procesele de vaporizare, topire și sublimare sistemul primește căldură

din mediul exterior, iar în desfășurarea transformărilor inverse, condensare,
solidificare și desublimare, sistemul cedează căldură spre mediul exterior.
Se numește echilibru fazic starea de echilibru în care în sistem sunt
prezente mai multe faze. La un sistem monocomponent bifazic, aflat în
echilibru fazic, între presiunea și temperatura acestuia există o relație de
forma:
P = /(T) (2-4.1)
Dacă pentru un anumit corp se construiește curba p ~ f(Tx) în coordonate

p -T, atunci punctele situate pe această curbă reprezintă stări de presiune și
de temperatură la care se stabilește echilibrul fazic, iar diagrama obținută se
numește diagrama fazică.
b) Analiza comportării substanțelor pure în stare gazoasă
Gazele reale au o comportare diferită față de cea a gazelor perfecte,
îndeosebi la presiuni ridicate sau în stările apropiate de zona de
transformare de faza. Abaterile sunt cauzate de interacțiunile moleculare și
anume respingerea (care apare la o apropiere foarte mare a moleculelor)
sau atracția dintre molecule și de faptul că moleculele au volum propriu. în
cele ce urmează se va analiza comportarea substanțelor pure în stare
gazoasă, când nu au ioc reacții chimice care să le modifice structura.
Cercetările privind comportarea gazelor reale au urmat două procedee:
1) metoda experimentală, prin care s-a urmărit precizarea valorilor
mărimilor termofizice ale gazelor reale la diverse stări. Rezultatele obținute
pe cale experimentală au fost transpuse în diagrame și tabele;
2) metoda teoretică, bazată pe teoria cinetică a gazelor sau pe mecanica
statistică.
Cele două direcții de cercetare sunt complementare; fie se obțin ecuații de
stare pentru gazele reale pe baza prelucrării matematice a datelor
experimentale, fie este verificată prin experimente o ecuație dedusă pe cale
teoretică. Din cadrul fiecărei metode s-au selectat și se vor relata în
continuare o serie de rezultate ale cercetărilor.
c) Cercetări experimentale privind comportarea gazelor reale
Andrews (1869) a efectuat experimente privind lichefierea prin
comprimare izotermă a dioxidului de carbon. într-un corp de pompă, cu
pereții transparent, prevăzut cu un manometru, se află o masă m - 1 kg de
dioxid de carbon. Se comprimă izoterm sistemul și se urmăresc indicațiile
manometrului (presiunea) și poziția pistonului în cilindru (volumul). Se
repetă comprimarea pentru mai multe temperaturi. Datele experimentale
sunt consemnate pe o diagramă p-v. Curbele izoterme obținute sunt de
28
forma indicată în figura 2.2. Cercetările experimentale au condus la

următoarele concluzii:
- există o temperatură critică, Tcr, deci o izotermă critică, curba (3), sub
care se poate realiza condensarea prin comprimare izotermă. Deasupra
acestei temperaturi limită, condensarea nu este posibilă, indiferent de
presiunea la care se execută comprimarea izotermă;
- sub izoterma critică, curbele (1) și (2), gazele se lichefiază la o anumită
valoare a presiunii. De exemplu, pentru izoterma AGLB, gazul începe să se
lichefieze la presiunea palierului GL și tot timpul lichefierii presiunea
rămâne constantă (segmentul GL). în acest caz, punctele de pe segmentul
GL reprezintă un sistem eterogen gaz-lichid (echilibru de vapori) și din
cauza apariției lichidului, volumul scade.
Fig.2.2 Izotermele lui Andrews.
La aceeași presiune și temperatură, volumul specific al gazului este dat de

abscisa punctului G, iar volumul specific al lichidului în echilibru de
abscisa punctului L (vl<vg )■ în stările corespunzătoare punctelor de pe
curba AG, substanța se află în stare gazoasă iar pe curba LB, în stare
lichidă. Din punctul L, care corespunde lichefierii complete, comprimarea
nu se poate face decât prin aplicarea unor presiuni ridicate (curba LB),
deoarece lichidele sunt practic incompresibile. Odată cu creșterea
temperaturii, palierul echilibrului lichid-vapori corespunzător se
micșorează, până ajunge ca pe izoterma Tcr, la presiunea critică, pC). ,în
29
punctul de inflexiune, notat cr, volumul specific al fazei lichide să fie egal
cu cel al fazei gazoase și cu volumul specific critic = vL = vcr.
- deasupra izotermei critice, curba (4), gazul se comportă conform unei
ecuații de stare: cu cât temperatura este mai ridicată, cu atât abaterile de la
legea gazului perfect sunt mai mici, mai ales la presiuni mici; se poate
aplica relațiapv - const, curba (4) devenind o hiperbolă.
Curba G-cr-L împarte diagrama p-v în mai multe zone importante: I ~
suprafața cuprinsă între ramura L-cr și axa p, sub izoterma critică,
reprezintă starea de lichid', II - suprafața de sub curba L-cr-G reprezintă
regiunea echilibrului de vaporizare, stările de lichid și gaz, denumite vapori
saturați umezi', III - suprafața cuprinsă între ramura G-cr și izoterma critică
reprezintă starea de gaz care prin comprimare izotermă se poate condensa.
De cele mai multe ori această stare este denumită stare de vapori
supraîncălziți', IV - suprafața deasupra izotermei critice reprezintă starea de
gaz, care nu se lichefiază prin comprimare izotermă. Punctul critic
corespunde presiunii maxime a vaporilor saturați. în stările aflate în jurul
acestui punct și în acest punct, coeficientul de tensiune superficială și
căldura latentă de vaporizare se anulează. Valorile parametrilor de stare în
punctul critic (Tcr> pcr, vcr) depind de natura substanței și sunt ficși pentru o
substanță dată.
d) Ecuații de stare pentru gazele reale
Pentru modelarea comportării gazelor reale s-au propus foarte multe relații
între parametrii de stare p, v, T,
1) Ecuațiile de stare cubice se prezintă ca ecuații de gradul al treilea în
funcție de v.
Ecuația J D. van der Waals, propusă în 1873, sub aspect istoric, se află la
originea ecuațiilor de stare cubice. în acest model, volumul nu corespunde
cu volumul geometric măsurat al recipientului în care se află gazul, ci este
mai mic cu valoarea covolumului. Prin covolum, b, se ține seama de
volumul propriu al moleculelor și de forțele de respingere care se manifestă
la apropierea moleculelor. De asemenea, presiunea totală a unui gaz real
reprezintă suma dintre presiunea datorită mișcării termice moleculare,
denumită presiune termică p și presiunea datorită coeziunii moleculare.
A-/(UN <2A2)
Bazat pe aceste considerații, van der Waals a propus următoarea ecuație
generală a gazelor reale:
^+^-J(v-fc)=RT (2.4.3)
30
a, b sunt constantele van der Waals și depind de natura substanței. Când

gazul este diluat, p>^, v»a>b, iar ecuația (2.4.3) devine cea
corespunzătoare stării de gaz perfect (pv :: R7;. Ecuația van der Waals se
poate scrie și sub forma unei expresii ordonate după puterile lui v și anume:
a ab
+ ----- = 0
l P P P
Această ecuație are trei rădăcini pentru variabila v, în funcție de p și T.
Dacă se reprezintă grafic ecuația într-o diagramă p - v se constată ca unele
izoterme prezintă un maxim, respectiv un minim. în figura 2.3 sunt
reprezentate patru izoterme: două subcritice, una critică și una supracritică.
Din reprezentarea grafică a izotermelor se observă:
- izotermele admit ca asimptotă dreapta v b, care reprezintă limita de
comprimare a substanței (covolumul);
- ecuația admite pentru o temperatură T < Tcr și o presiune^ < p < p^
(izoterma 2 din figura 2.3) trei rădăcini reale și distincte (vG, v^, vj;
- pentru o temperatură T < Tcr și o presiune p < pR (izoterma 1), ecuația
admite o rădăcină reală și două complexe;
- pentru temperaturi supracritice T > Tcr ecuația are o singură rădăcină reală
(izoterma 4);
- pentru temperatura critică (T = Tcr), curba prezintă un punct de inflexiune
în punctul critic (izoterma 3), iar ecuația are 3 rădăcini reale egale, v = vcr.
Mărimile de stare critice, pentru gazul care respectă ecuația van der Waals,
se determină cu condițiile:
Ivi -0;lvl ■" <2A5>

Cele două ecuații, împreună cu ecuația van der Waals, scrisă în punctul
critic, reprezintă un sistem de trei ecuații cu trei necunoscute Tcrt pCf, vc/.
Prin rezolvarea sistemului se obțin parametrii critici:
Din aceste expresii, se pot obține valorile constantelor a, b și R , în funcție

de parametrii critici, atunci când aceștia din urmă sunt determinați
experimental.
Fig. 2.3 Reprezentarea grafică a izotermelor gazului van der Waals în diagrama p -v.
Din studiul ecuației van der Waals se constată că între curbele limită,
izotermele nu sunt drepte orizontale, ci prezintă un maxim și un minim.
Deosebit de interesantă este compararea cu izotermele Andrews (figura 2.2)
care, practic, într-un domeniu limitat de presiuni mici, corespund cu
izotermele van der Waals, în afara regiunii G-L, identificându-se curbele
figurative ale lichidului și gazului. Prin urmare, ecuația van der Waals se
aplică și stării lichide. întrucât ecuația van der Waals nu ține seama de
legea de distribuție a vitezelor moleculare, de mecanismul real al
ciocnirilor, de structura moleculară etc., ea nu descrie cantitativ exact
comportarea unui fluid real, abaterile fiind destul de mari. Are însă
importanță fenomenologică, deoarece constituie o dovadă a continuității
fazei lichide și gazoase și de asemenea, redă, în cadrul unui model, într-o
formă matematică unitară, comportarea substanței în faza lichidă și
32
gazoasă. Dacă se notează cu p^T^v^ mărimile de stare reduse, date de

relațiile:
v
v (2.4.8)
prin înlocuirea în ecuația van der Waals a constantelor a, b și împărțind cu

produsul pclycr se obține ecuația de stare redusă sau ecuația stărilor
corespondente'.
(2.4.9)
sau
3
(2.4.10)
Se observă că în această ecuație nu figurează nici o constantă care să

depindă de natura substanței și ca urmare, ea poate fi aplicată oricărei
substanțe cu o ecuație de stare de tip van der Waals.
Teorema stărilor corespondente se bazează pe ecuația de stare redusă și se
enunță astfel: dacă doi parametri independenți, de la două gaze reale
diferite, exprimați în fracțiuni din valorile lor critice, sunt identici, atunci
și cel de al treilea parametru redus trebuie să fie identic pentru ambele
gaze.
După cum se va vedea ulterior, ecuațiile de stare conțin în unele cazuri mai
mult decât trei constante; teorema stărilor corespondente nu se aplică
riguros în adevăratul sens al cuvântului, dar pentru că există câteva
substanțe la care aplicarea este valabilă și în general, se aplică având
practic o suficientă exactitate, ea are o importanță deosebită.
Se poate afirma că această teoremă constituie cea mai importantă
contribuție a ecuației van der Waals la studiul proprietăților gazelor sub
presiune și a lichidelor. Considerarea covolumului ca o valoare constantă
nu este decât o ipoteză, deoarece se constată că la presiuni ridicate apar
îngrămădiri de molecule, chiar și în corpurile solide. Pentru a înlătura
aceste neajunsuri s-au propus o serie de ecuații de stare care corespund într-
o mai mare măsură comportării reale a gazelor. Ecuațiile de stare cubice au
un succes considerabil pentru reprezentarea echilibrelor de fază ale
fluidelor petroliere, motivul principal fiind forma ușor aplicabilă a acestora.
Modificările succesive aduse ecuației van der Waals au condus la
numeroase alte forme de ecuații de stare cubice. Câteva dintre acestea se
vor menționa în continuare:
33
Clausius în 1880
R7 a
(2.4.11)
v -b (v + c)2
Berthelot în 1899
R7' a
(2.4.12)
v~-b Tv2
Redlich Kwong în 1949
R7’ a
& v~b dTv(y+b) (2.4.13)
Wilson în 1964, apoi Soave în 1972

RT a(T)
p ~---------------- (2.4.14)
v-b vfy+b)
Peng Robinson în 1976
RT a(T)
p---------------------------- (2.4.15)
v-b v(y+b)+b(y-b)
Fuller în 1976
R7'_______ a(r)
P~v-b(T) vly+cCO&CD] (2.4.16)
Heyen în 1980 și Patel Teja în 1982
RT alȚ)
p =..................... - .. — (2.4.17)
v-b vfy+b)+cfy-b)
Adachie Lu Sugie în 1983

RT a(T)
(2.4.18)
v-bj (v~~b2)(v+b3)
Fiecărei ecuații de stare îi sunt asociate expresii pentru a(T) și uneori și

pentru b(T). Prima expresie de acest tip este dată de Wilson (1964):
fl(7’)=flcU.+g(i-7;.)] (2.4.19)
p = 1,57+ 1,62d (2.4.20)
34
Cea mai cunoscută este cea a lui Soave (1972):
a(7’) = <7c[l + |i(l-T7;)]2 (2.4.21)
n= 0,48+ L574O-0,17fe2 (2.4.22)
Această expresie a fost adaptată de Peng Robinson:
a(T)=ac[l+iL(i-Șr)]2 (2.4.23)
ji = 0,374641,54226> - 0,2699a2 (2.4.24)
Pentru toate ecuațiile care au numai doi parametri, aplicarea condițiilor date
de relațiile (2.4.5) conduce la următoarele expresii:
(2.4.25)
Per
(2.4.26)
Per
Factorul de compresibilitate critic este funcție numai de cele două
constante Ac și Bc. Tabelul 2.1 cuprinde valori ale constantelor Ac și Bc.
Tabelul 2.1 Constantele Ac și Bcpentru câteva ecuații de stare cubice

Ecuația de stare
Ac Be 7
cubică
van der Waals 0,42188 0,12500 0,3750
Redlich Kwong 0,42748 0,08664 0,3333
Peng - Robinson 0,45724 0,07780 0,3074
Vukalovici și Novikov au stabilit pe cale teoretică, ținând seama de

asocierea moleculelor gazelor reale în apropierea zonei de condensare, o
ecuație de stare, utilizată îndeosebi pentru calculul mărimilor de stare ale
vaporilor de apă, care are forma:
pv = R7’H-4“^J (2.4.27)
Coeficienții A și B se exprimă prin relații funcție de constantele a și b ale

ecuației van der Waals și de coeficienți care depind de natura gazului.
Ecuația Beattie - Bridgeman are forma:
pv2 -1^7(1-s)(v + B)~ A (2.4.28)

în care:
35
a ; !:=;p (2.4.29)
Constantele Ao, a, Bo, b și c depind de natura gazului.

2) Ecuația de stare cu coeficienți de virial
O ecuație de stare, care descrie proprietățile gazului real și arata gradul de
abatere al acestuia de la gazul perfect, este ecuația cu coeficienți de virial:
pv =Rrfl+—+-Ș+Ă + -1 (2.4.30)
V V V V )
sau
pv = 7?r(l+Eip + Cp2 + Dp3 + ...) (2.4.31)
unde coeficienții B, C, D, ... și B', C, D’ ... sunt coeficienții de virial ai

ecuațiilor de stare. Pentru substanțele pure sau pentru amestecuri de
substanțe la care compoziția se menține constantă, acești coeficienți sunt
funcție numai de temperatură. Raportul pv/RT este denumit factor de
neidealitate și este notat cu Z:
Z^pv =.pov = 1h—l—r + —+.l+B^ + Q?2 + D/?3 + ...

R7' R7;. Tr v v v
(2.4.32)
Pentru calculul coeficienților de virial este necesar să se țină seama de
energia de interacțiune dintre molecule, distanța și dispoziția lor. Relațiile
care fac legătura între coeficienții de virial B și B’, C și C etc., sunt
următoarele:
nL_ B D-3BQ-2S
(2.4.33)
RZ' CRT)2 (R7’)3
Dezvoltarea este de multe ori limitată la doi coeficienți.
Dacă se scrie:
p 1 B(T)
(2.4.34)
RT v v2
Coeficientul B(T) se corelează cu proprietățile critice prin:
m=R^<+o>li) (2.4.35)
Per
cu
0,422
1% = 0,0831- rp 1.6
(2.4.36)
1r
36
Bi=0,13%^55- (2.4.37)
1r
3) Ecuația BWR
Ecuația Benedict - Webb ~ Rubin (1940) este o extindere a ecuației cu
coeficienți de viral:
RF+ (a
P~--- J + a a + c A1+™
Q) — 1+ (Z>Rf-o)~3 y AU
v T )v v v v T \ v )
(2.4.38)
A fost frecvent utilizată în domeniul petrolier, deși prezența celor opt
constante R, Ao, Bo, Co, a, b, a, y implică un număr mare de calcule ceea
ce conduce la dificultăți în aplicarea acestei ecuații de stare.
4J Modelul Lee - Kesler
Modelul Lee - Kesler utilizează ecuația de stare Benedict - Webb - Rubin
modificată. în variabile reduse, ecuația se scrie:
= l+~+-^+4+-V2fp+4W-^ (2.4.39)
Tr V,. V* V,5 Vr) \
în care,
B=bi_k_k_k (2.4.40)
Tr T, T2
l rpS- + 4
C=c,- rp J (2.4.41)
J- r 1 f.
D=d.+— (2.4.42)
' T,
Modelul se bazează pe teorema stărilor corespondente: o proprietate
termodinamică, ce trebuie determinată, este calculată pentru două corpuri
pure (metan și octan), în aceleași condiții de presiune redusă, pr și
temperatură redusă Tr. Pentru corpul studiat, valoarea căutată se obține prin
interpolare funcție de factorul de acentricitate; metanul este considerat fluid
ideal (cu factorul de acentricitate nul), iar octanul fluid de referință (cu
factorul de acentricitate 0,3978). Pentru cele două fluide, constantele
ecuației sunt prezentate în tabelul 2.2. De exemplu, factorul de neidealitate
este dedus funcție de factorul de neidealitate pentru fluidul ideal, notat ”0"
și cel al fluidului de referință, notat "R", calculat la aceeași parametri
reduși. Factorii de neidealitate pentru cele două corpuri sunt:
Z0 = ^;Z/(=^ (2.4.43)
37
'abelul 2.2 Constantele din ecuația Lee - Kesler

Constante Fluid simplu Fluid de referință
bl 0,1181193 0,2026579
b2 0,265728 0,331511
b3 0,154790 0,027655
b4 0,030323 0,203488
cl 0,0236744 0,0313385
c2 0,0186984 0,0503618
c3 0,0 0,016901
c4 0,042724 0,041577
dl 0,155488-IO4 0,048736-IO'4
d2 0,623689-10*4 0,0740336-IO’4
P 0,65392 1,226
Y 0,060167 0,03754
Factorul de neidealitate al fluidului studiat este obținut prin interpolare

liniară în funcție de factorul de acentricicitate:
Z=Z0+—(Z/;-Zo) (2.4.44)
în care:
<0 - factorul de acentricitate al fluidului studiat;
factorul de acentricitate al fluidului de referință (0,3978).
La fel, o proprietate termodinamică oarecare, Ă, va fî evaluată cu relația:
Ă = /.„+—(4-M (2.4.45)
coĂ
Factorii de acentricitate pentru unele gaze sunt prezentați în tabelul 2.3.
Tabelul 2.3 Factori de acentricitate

Componentul a Componentul O)
Azot 0,0400 Normal butan 0,1928

Dioxid de carbon 0,2250 Izopentan 0,2273
Hidrogen sulfurat 0,1000 Normal pen tan 0,2273
H2O 0,3440 Normalhexan 0,2957
Metan 0,0115 Normalheptan 0.3506
Etan 0,0908 Normaloctan 0,3942
Propan 0,1454 Normalnonan 0,4437
Izobutan 0,1760 Normaldecan 0,4902
38
GAZE, AMESTECURI DE GAZE
In cadrul ecuațiilor de stare prezentate mai înainte apar diferite constante,

despre care, în cele mai multe cazuri, s-au dat precizările necesare aplicării
ecuațiilor respective. Simbolurile acestor constante corespund acestei părți
a lucrării și nu se regăsesc în lista de notații.
5) Factorul de neidealitate, Z, este definit de ecuația de stare:
pv-ZRT (2.4.46)
în care Z > 1 pentru gazele mai puțin compresibile decât gazul perfect sau
Z < 1 pentru gazele mai compresibile. Ecuația (2.4.46) permite calculul
densității unui gaz real aflat la presiunea p și temperatura T\
(2.4.47)
Dacă se cunosc p;V și ZN, la o stare de referință caracterizată de pN și TN,

densitatea gazului p lap și T este:
P=P,|^ (2.4.48)
Z pft i
în relația (2.4.48), starea de referință este starea normală, dar poate fi aleasă
o altă stare, de exemplu una din stările standard, la care se cunosc
densitatea și factorul de neidealitate apropriate. în tabelul 2.4 sunt
prezentate valori ale ZN pentru câteva gaze.
Tabelul 2.4 Valorile factorului de neidealitate la starea normală

Gazul Zn Gazul Zn Gazul Zn
h2 1,005 CO 1,000 ch4 0,998
o2 1,002 CO2 0,994 c2h4 0,004
n2 1,000 SO2 0,978 c2h6 0,990
Aer 1,000 nh3 0,986 c3i-i8 0,975
Pentru o masă m de gaz, ecuația (2.4.46) devine:
pV— ZmVT (2.4.49)

sau:
pK^ZnRJ1 (2.4.50)
Valorile factorului de neidealitate pentru diferite gaze se determină pe cale
experimentală, prin calcul, folosind relații analitice sau din diagrame.
39
în publicațiile de specialitate sunt consemnate numeroase relații analitice

pentru calculul factorului de neidealitate. Câteva dintre acestea sunt
prezentate în continuare:
- pentru gazele naturale, la parametri de stare corespunzători transportului
acestora prin conducte, la o bună concordanță cu rezultatele experimentale
conduce formula lui Berthelot:
6
Z = l+ (2.4.51)
Y2XTr Tr
- pentru hidrocarburi:
> ( 04 0146)
0,197-0,012].A (2.4.52)
A 6r r )
- pentru vapori de apă saturați (aflați la temperatura de vaporizare):
Z = 1,012- 4,4611(A + 2,9 8-1 a6/2 -1,663108/3 (2.4.53)
Conform teoremei stărilor corespondente, valorile lui Z sunt identice pentru

toate substanțele aflate în condiții corespondente. Pe această bază se pot
construi diagrame pentru Z în coordonate reduse. O astfel de diagramă,
pentru gazele naturale, din care funcție de presiunea redusă și temperatura
redusă se determină Z, este prezentată în figura 2.4. Parametrii reduși se
calculează cu relații de forma (2.4.8).
2.5 Suprafețe termodinamice
Ecuația de stare de forma f(p, v, T) ^ () corespunde unei suprafețe în spațiul

p, v, T. în figurile 2.4 și 2.5 sunt prezentate suprafețele termodinamice ale
unor fluide pe care se pun în evidență curbele limită între faze și proiecția
acestor suprafețe p - T și p - v. în figura 2.4 este prezentată suprafața
termodinamică f(p,, v, T) = 0 pentru o substanță pură care își micșorează
volumul (se contractă) atunci când se solidifică, iar în figura 2.5 pentru o
substanță pură care își mărește volumul (se dilată) la solidificare. Din a
doua categorie, face parte apa care se dilată atunci când îngheață. în
diagrama p - v se observă linia triplă în care coexistă toate cele trei faze,
linie care devine punct triplu în diagrama p - T. Presiunea și temperatura
punctului triplu au valori fixe pentru o substanță și variază cu natura
substanței; câteva astfel de valori sunt prezentate în tabelul 2.5.
40
Presiunea pseudoredusâ, ppr
F a c to ru l de a b a te r e
F a c to ru l de a b a te r e
Presiunea pseudoredusă^ ppr
Fig. 2.4 Diagrama pentru determinare afactorului de neidealitate Z al gazelor

naturale.
41
Fig. 2.4 Suprafața termodinamică f (p, v, T) - 0 pentru o substanță pură

care se contractă la solidificare.
Volumul specific variază de-a lungul liniei triple funcție de proporția în

care se află fiecare fază. Din aceste diagrame se observă că sub linia triplă
coexistă faza solidă și gazoasă, iar deasupra acestei linii se disting mai
multe zone; zona cuprinsă între curba de saturație și linia triplă este
domeniul în care coexistă faza lichidă și gazoasă, iar vaporii sunt saturați
42
Presiunea
Fig. 2.5 Suprafața termodinamică f(p, v, T) ~ O pentru o substanță pură

care se dilată la solidificare.
43
umezi. Zona de deasupra parametrilor critici, în care izobarele și izotermele

sunt continue, este denumită stare supracritică. în diagramele p - T din
figurile 2.4 și 2.5 se disting trei curbe care se întâlnesc în punctul triplu și
care reprezintă: curba de sublimare - desublimare, care separă regiunea
fazei de vapori de aceea a fazei solide; curba de topire - solidificare. care
separă zona fazei solide de faza lichidă; curba de vaporizare - condensare
(lichefiere) care separă domeniul fazei lichide de cel al fazei gazoase.
Punctul triplu reprezintă intersecția celor trei curbe enumerate mei sus.
Diagramele p ~T din figurile 2.4 și 2.5 se deosebesc după alura curbelor de
topire - solidificare; la substanțele care își micșorează volumul la
solidificare, această curbă este înclinată spre dreapta, iar la apă, care se
dilată când îngheață, spre stânga. Pentru orice substanță, curba de echilibru
lichid - vapori este distinctă de la punctul triplu tr. la punctul critic cr
(figurile 2.4 și 2.5). La temperaturi mai mari decât temperatura critică,
corpurile se află numai în stare de gaz, iar la presiuni mai mari decât
presiunea critică se poate trece în mod continuu de la starea lichidă la cea
gazoasă și reciproc.
2.6. Amestecuri de gaze perfecte
Amestecul de gaze reprezintă o asociere mecanică a unor gaze diferite, în

care componenții nu reacționează chimic. Amestecul de gaze se consideră a
fi gaz perfect sau gaz real, în raport cu modul de comportare a gazelor care
intră în compoziția lor. Se consideră că amestecul de gaze, format din gaze
care respectă legile gazelor perfecte, este de asemenea tot un gaz perfect,
care ascultă de legile enunțate în paragraful 2.3, având în plus și legi
specifice.
a) Legi
1) Legea conservării masei, conform căreia masa unui amestec de gaze
este egală cu suma maselor gazelor componente.
Dacă în amestec se află n gaze componente:
(2.6.1)
2) Legea lui Dalton precizează că, într-un amestec de gaze perfecte, de
volum și temperatură date, presiunea totală a amestecului este egală cu
suma presiunilor parțiale ale componenților:
(2.6.2)
44
Tabelul 2.5. Proprietăți termofizice ale unor substanțe pure.

Substanța Formula Punct triplu Factor Capacități calorice masice la
chimică acentric 25°C
Pu- [l<Pa] T,r (D cn
cl> Cv
[K] kJ/(kgK) kJ/(kgK) Cv
Acetilena c2h2 126 192 0,1873 1,69 1,37 1,232

Aer - - - 0,0074 1,01 0,718 1,400
Apa h2o 0,6113 273,14 0,3449 1,86 1,40 1,329
Butan c4h10 0,000568 135 0,1931 1,67 1,53 1,094
Dioxid co2 518 217 0,2276 0,844 0,655 1,289
de
carbon
Monoxid co 15,4 68,1 0,00663 1,04 0,744 1,399
de carbon
Etan c2h2 0,099 1,75 1,48 1,187
Etilena c2h4 0,140 104 0,0852 1,53 1,23 1,24
Hidrogen h2 7,04 13,8 -0,215 14,3 10,2 1,405
Metan ch4 11,7 90,7 0,0108 2,22 1,70 1,304
Azot n2 12,5 63,2 0,0403 1,04 0,743 1,4
Oxigen 02 0,146 54,4 0,0218 0,919 0,659 1,395
Propan c3h8 - - 0,153 1,67 1,48 1,127
parțială, ph a unui gaz dintr-un amestec de gaze se definește ca acea

presiune pe care o exercită gazul respectiv dacă ar ocupa singur întregul
volum al amestecului și ar avea aceeași temperatură cu amestecul.
3) Legea lui Amagat precizează că, volumul amestecului de gaze este egal
cu suma volumelor parțiale corespunzătoare gazelor componente.
V.... = (2-6.3)
/= !
Volumul parțial, Vi, al unui gaz dintr-un amestec de gaz este volumul pe
care l-ar ocupa gazul respectiv dacă ar fi separat din amestec și s-ar afla la
presiunea și temperatura amestecului.
b) Compoziție
Amestecurile de gaze se caracterizează prin compoziție care reprezintă
participațiile (fracțiile) masice, volumetrice sau molare ale gazelor din
amestec.
45
1) Participația sau fracția masică, gi , a unui gaz dintr-un amestec se

definește ca raportul dintre masa gazului respectiv respectiv m, și masa
amestecului maMi
m
gi=~^ (2.6.4)
mamtii
Ținând seama de relația (2.6.1), rezultă că suma fracțiilor masice ale tuturor
componenților este egală cu unitatea.
Zg,=l (2.6.5)
1=1
2) Participația sau fracția volumetrică, rt, a unui gaz dintr-un amestec se

definește ca raportul dintre volumul său parțial K, și volumul total al
amestecului Vam.
r,=-±- (2.6.6)
' y 7
Utilizând relația (2.6.3), rezultă că suma fracțiilor volumetrice ale tuturor
îz=l (2.6.7)
3) Participația sau fracția molară, y, , a unui gaz dintr-un amestec se

definește ca raportul dintre numărul de kilomoli de gaz n, și numărul total
de kilomoli ai amestecului nam.
y, = (2.6.8)
n am
Numărul de kilomoli ai amestecului este egal cu numărul de kilomoli ai
gazelor componente:
= «, + «2 + - + = ZĂ (2-6.9)
Din relațiile (2.6.8) și (2.6.9) rezultă că suma fracțiilor molare ale tuturor
11
Xz=l (2-6.10)
4) Relații de transformare între fracțiile masice și molare.
Trecerea de la fracțiile masice la fracțiile molare și invers se face
exprimând masa funcție de numărul de kilomoli și de masa molară:
(2.6.11)
46
GAZE, AMESTECURI DE GAZE
M.I
(2.6.12)
y St
hM.
i
c) Caracteristici termodinamice
Se poate demonstra ca, unui amestec de gaze perfecte i se poate aplica
legea gazelor perfecte și poate fi considerat, din punct de vedere
termodinamic, în ansamblul lui, ca un gaz perfect. Ca urmare, unui amestec
de gaze perfecte i se pot atribui următoarele caracteristici termofizice: masa
molară medie aparentă, Mam\ constanta amestecului, Ram; densitatea
amestecului, pam.
1) Masa molară medie aparentă se definește cu relația:
n
(2.6.13)
Ml
Din relația (2.6.13) rezultă:

(2.6.14)
sau:
(2.6.15)
2) Constanta amestecului
Relația cea mai simplă pentru determinarea constantei unui amestec de
gaze este:
R 83144
R = M - ' (2.6.16)
am MM am am
V
3) Relația dintre fracțiile volumetrice și cele molare
(2.6.17)
adică, pentru un amestec de gaze perfecte, fracțiile volumetrice ale

componenților sunt egale cu fracțiile molare.
4j Calculul presiunii parțiale
Pentru stabilirea presiunii parțiale a unui component z din amestec, se
utiîizeză relația:
P, = Mo» = r! Pan. (2.6.18)
47
TERMODINAMICĂ ȘI TRANSFER DE CĂLDURĂ ÎN TRANSPORTULȘ1 DEPOZITAREA
5) Densitatea amestecului se obține prin aplicarea relațiilor:

pr (l/tl
- jy' 11 p
(2.6.19)
Ă'p/
sau:
m
rO am jy = ZZP,
(=i
(2.6.20)
am
La starea normală fizică, densitatea unui amestec de gaze perfecte este:
Ma,„ _
(2.6.21)
Vu, 22,414
A
In toate expresiile referitoare la amestecuri de gaze perfecte, fracțiile

volumetrice r, se pot înlocui prin fracțiile molare yb deoarece, conform
expresiei (2.6.17), acestea sunt egale.
2.7Amestecuri de gaze reale
într-un amestec de gaze, aflat în zona de presiune și temperatură în care

gazele nu mai pot fi considerate perfecte, trebuie să se țină seama de forțele
care se exercită între moleculele gazelor care compun amestecul. Aceste
forțe modifică presiunea totală a amestecului și ca urmare, legea lui Dalton
se corectează astfel:
A™ =Sa+V’ (2.7.1)
în care p, reprezintă presiunile parțiale ale gazelor care compun amestecul,

adică presiunile pe care le-ar dezvolta aceste gaze dacă ar ocupa, singure,
volumul amestecului, la aceeași temperatură, iar A p este un termen de
corecție pentru presiunea amestecului, introdus pentru a ține seama de
forțele dintre moleculele diferitelor gaze din amestec. în condițiile aplicării
legii Dalton, ecuațiile de stare pentru gazele reale, (2.4.49) și (2.4.50),
scrise pentru un component i dintr-un amestec de gaze, au forma:
P, = Z,rn^m (2.7.2)
p, V„,„ = Zn,.RMr„ (2.7.3)
48
Rezultă că presiunea parțială a unui component i din amestec se calculează

cu relațiile:
»
p, = Z,m,R, p (2.7.4)
zw»
rr-i
P,-Z,n,Ru^ (2.7.5)
atu
Dificultatea principală constă în aflarea factorului de neidealitate , Z;, care

depinde de presiunea parțială pb deci de presiunea amestecului, pam,
mărime care se calculează folosind ecuația (2.7.1). Termenul Ap din
această ecuație este dificil de calculat. De aceea, în practică, se utilizează
metode aproximative de calcul. Considerând comportarea unui amestec de
gaze reale ca fiind cea a unui gaz real, scriem ecuațiile (2.4.49) și (2.4.50)
sub formele:
(2-7.6)
sau
p V = Z n RmZ (2.7.7)
Zam reprezintă factorul de neidealitate al amestecului de gaze reale. Se vor

prezenta trei metode de calcul pentru Zam.
a) Prima metodă se bazează pe extinderea legii lui Dalton la amestecuri de
gaze reale. Rescriind ecuația (2.7.3) pentru un component i al amestecului
de gaze și însumând membru cu membru, rezultă:
^..,/„=RMG„ZZn, (2.7.8)
1=1
Comparând relația (2.7.7) cu relația (2.7.8) se obține:

Z amn am -Yn.Z.
Z—( i i
/=)
sau
(2-7.9)
Așadar, factorul de neidealitate al amestecului de gaze reale depinde de

compoziția molară sau volumetrică a amestecului și de factorii de
neidealitate ai gazelor care alcătuiesc amestecul, Z,. Pentru un component z,
factorul de neidealitate Z{ depinde de presiunea redusă, pr și de
temperatura redusă, T, care se calculează astfel:
49
P, (2.7.10)
Pcr,
Tri=^ (2.7.11)
pc>. și Tci. sunt parametrii critici ai componentului z, iar presiunea parțială p,

se calculează cu relația (2.6.18).
b) A doua metodă se bazează pe aplicarea legii lui Amagat pentru un
amestec de gaze reale. în condițiile acestei legi, pentru un component i al
amestecului de gaze reale, ecuația (2.4.50) se scrie:
A„Z=Z",RmU, (2-7.12)
însumând membru cu membru pentru cei n componenți ai amestecului,

n p
Yp
t am
V
i
=yz.n.R
Z—i i f Muram
i-1 z^l
adică:
A.Z_=RMU.SZn, (2-7.13)
Comparând relația (2.7.7) cu relația (2.7.13) se obține:
Z am n am -Yn.Z.
s / /
sau:
^w.=î—(2-7.14)
m nw,„ i.i
Se observă că relațiile (2.7.9) și (2.7.14) au aceeași formă, dar Z, se

calculează în mod diferit. în relația (2.7.14), Zh factorul de neidealitate al
componentului z, se determină ținând seama că fiecare component al
amestecului de gaze se află la presiunea și temperatura amestecului.
Așadar, în condițiile considerării legii Amagat, presiunea redusă se
calculează cu relația:
pr= — (2.7.15)
' P<r,
iar temperatura redusă T cu relația (2.7.11). în relațiile (2.7.10), (2.7.11) și

(2.7.15) p și Tcr sunt parametrii de stare în punctul critic ai componentu
lui i din amestecul de gaze.
50
c) A treia metodă se bazează pe extinderea teoremei stărilor corespondente

în cazul amestecurilor de gaze reale. Pentru un amestec de gaze reale se
consideră parametrii pseudocritici și parametrii pseudoreduși. Presiunea și
temperatura pseudoreduse, ppr și Tpr, se calculează cu relațiile:
p„r = (2.7.16)
Ppe,
„
'T1 __
T/WJ
P _ 'T- (2.7.17)
pCT
Parametriipseudocritici, ppcr și Tpcr, se calculează astfel:
= (2.7.18)
y=l
(2.7.19)
în cadrul fiecăreia dintre variantele prezentate, după calculul parametrilor

reduși sau al celor pseudoreduși, factorul de neidealitate se determină cu
metodele expuse în paragraful (2.4). în publicațiile de specialitate se
menționează că verificările experimentale duc la concluzia că prima
metodă, bazată pe extinderea legii lui Dalton, este mai puțin precisă și că,
în general, se pot obține rezultate mai corecte aplicând amestecurilor de
gaze reale metoda a doua, bazată pe legea lui Amagat. Cel mai frecvent
este utilizată a treia metodă, deoarece este mai simplă, iar rezultatele
obținute sunt apropiate de cele oferite de metoda a doua, bazată pe
extinderea legii lui Amagat la amestecurile de gaze reale.
2.8 Rezumat
în acest capitol este prezentată mai întâi ecuația caracteristică de stare,

pentru un sistem omogen monocomponent (gaz), sub forma implicită,
respectiv explicită, funcție de parametrii de stare p, v, T. Sunt definiți apoi
coeficienții termodinamici fizici (coeficientul de dilatare volumică izobară,
coeficientul de variație izocoră a presiunii și coeficientul de
compresibilitate izotermă). în continuare sunt prezentate legile gazelor
perfecte (Boyle-Mariotte, Gay-Lussac, Charles și Avogadro) și ecuația
caracteristică de stare a gazului perfect. Pentru studiul gazelor reale s-a ales
un exemplu din cercetarea experimentală (rezultatele obținute de Andrews).
51
TERMODINAMICĂ ȘI TRANSFEÎR DE- CĂLDURĂ ÎN TRANSPORTULȘI DEPOZITAREA
Din cadrul studiului teoretic au fost prezentate o serie de ecuații de stare,

printre care cele cubice, cea cu coeficienți de virial, ecuația Benedict ~
Webb - Rubin, modelul Lee - Kesler și ecuația care cuprinde factorul de
neidealitate, Z. Ecuația de stare de forma f(p, v, T) = Q corespunde unei
suprafețe în spațiul p, v, T; sunt prezentate suprafațe termodinamice pentru
o substanță pură, care se contractă atunci când se solidifică și pentru o
substanță pură care se dilată la solidificare. Pentru amestecurilor de gaze
perfecte sunt precizate legile specifice și se definesc fracțiile masice,
volumetrice și molare și caracteristicile termodinamice (masa molară medie
aparentă, constanta amestecului, densitatea acestuia). în final, pentru
amestecurilor de gaze reale, sunt redate ecuații de stare care să descrie
comportarea acestora. Sunt expuse trei metode de calcul pentru
determinarea parametrilor de stare. Se menționează că verificările
experimentale duc la concluzia că metoda rezultată din extinderea legii lui
Dalton este mai puțin precisă și că, în general, se obțin rezultate mai
corecte aplicând amestecurilor de gaze reale metoda bazată pe legea lui
Amagat. Cel mai frecvent utilizată este metoda prin care se extinde teorema
stărilor corespondente în cazul amestecurilor de gaze reale, deoarece este
mai simplă, iar rezultatele obținute sunt apropiate de cele oferite de metoda
bazată pe extinderea legii lui Amagat la amestecurile de gaze reale.
52
3. PRIMUL PRINCIPIU AL TERMODINAMICII
3.1. Formulări ale primului principiu al termodinamicii
Enunțuri pentru primul principiu, cu referire la fenomenele termice, sunt:

1- Nu se poate realiza o mașină termică, având funcționare continuă, care
să producă lucru mecanic fără a consuma din exterior o cantitate
echivalentă de căldură.
O astfel de mașină care ar produce lucru mecanic continuu, fără să
consume căldură în cantitate echivalentă, a primit numele de perpetuum
mobile de speța I;
2- Un perpetuum mobile de speța I este imposibil;
3- Căldura se poate transforma în lucru mecanic sau poate fi obținută prin
transformarea lucrului mecanic, întotdeauna cu respectarea raportului de
echivalență: 1 kcal = 427 kgfm.
Un enunț general este: Energia nu se poate creea și nu se poate distruge.
Energia se poate numai transforma dintr-o formă în alta.
3.2. Energia sistemelor termodinamice
Energia este o mărime fizică scalară care se referă la capacitatea unui

sistem fizic de a efectua lucru mecanic sau un echivalent al său, când trece
dintr-o stare inițială într-o stare finală. în Sistemul Internațional, unitatea de
măsură este joule (J). Energia este o mărime de stare, caracterizând
sistemul într-o stare de echilibru. Este o mărime aditivă, deoarece energia
totală se obține prin însumarea energiilor sistemului considerat sau a
energiilor părților care compun un sistem. Energia unui sistem
termodinamic, aflat în mișcare într-un câmp de forțe, este formată din:
E = E„.„ + Ea,l+U, (3.2.1)
Ep(n este energia potențială a sistemului respectiv, aflat într-un câmp de

forțe (gravitațional, electric, magnetic). Energia potențială gravitațională
intervine când centrul de greutate al sistemului se află la o anumită cotă, z:
(3.2.2)
53
Ecm este energia cinetică, determinată de mișcarea sistemului, cu o viteză

w, în raport cu mediul exterior. Relația de calcul a energiei cinetice este:
Ut - energia internă totală și reprezintă energia asociată cu toate mișcările

și interacțiunile microscopice cunoscute și altele nedescoperite încă:
U=V,,,+V» + U*+U,, (3.2.4)

în care: t/,.(este energia internă cinetică (cauzată de mișcarea moleculelor);
U{w(- energia internă potențială (determinată de forțele intermoleculare și
de câmpurile de forțe exterioare); Uch- termen care exprimă energia
internă, dacă în cursul procesului termodinamic au loc reacții chimice sau
disocieri; alte forme de energie internă (energie internă de spin
electronice și nucleice, energie internă de moment dipol ș. a.),
în calculele termodinamice nu interesează valoarea absolută a energiei
interne totale, ci variația acesteia în cursul proceselor termodinamice. Dacă
în cursul unei transformări termodinamice nu se schimbă structura
moleculară și atomică a corpurilor care alcătuiesc sistemul respectiv și nu
au loc reacții chimice, se admite că variația energiei interne este:
At/=At/(„+At/„„=At/ (3.2.5)
Se notează cu U și este denumită energie internă sensibilă, partea din

energia internă a cărei variație este, în general, însoțită de o variație a
temperaturii, a presiunii sau a stării de agregare a corpurilor
3.3. Interacțiuni termodinamice
Singura cale de a schimba energia unui sistem este interacțiunea dintre

sistem și mediu. Transformările termodinamice, ca de altfel oricare
procese, sunt consecința unor interacțiuni care au loc fie între diversele
părți ale sistemului termodinamic, fie între sistemul termodinamic și
mediul exterior.
a) Căldura este măsura schimbului de energie între sistem și mediul
exterior, ca urmare a unei interacțiuni termice. Căldura reprezintă forma de
schimb de energie ce apare la interacțiunea sistemului cu mediul ambiant,
sub acțiunea unei diferențe de temperatură. Se notează cu Q și în Sistemul
54
PRIMUL PRINCIPIU AL TERMODINAMICII
Internațional are unitatea de măsură joule (J). Dacă interacțiunea este de

neechilibru infinitezimal, adică variația de temperatură este d7", schimbul
energetic (transformarea termodinamică) se va desfășura reversibil, iar
căldura respectivă se notează cu âQnv. în cazul unei interacțiuni termice de
neechilibru finit (AT- finit ), schimbul energetic se va desfășura
ireversibil, iar căldura respectivă se notează cu SQjrev, Existența ei coincide
cu durata procesului termodinamic în cursul căruia are loc această
interacțiune. Căldura nu este o mărime de stare și nu admite o diferențială
totală exactă. Căldura depinde de transformarea termodinamică care are
loc, de modul de desfășurare a acesteia, fiind o funcție de parcurs (de
proces). Prin convenție, căldura este considerată pozitivă, dacă este primită
de sistem și negativă, dacă sistemul o cedează către mediul exterior. Când
un sistem termodinamic efectuează o transformare între o stare inițială de
echilibru 1 și o stare finală 2, tot de echilibru, valoarea căldurii schimbate
de sistem cu exteriorul, Qn, se obține integrând 3Q\
i^Q = Q,2 (3.3.1)
Fluxul de căldură (putere termică), g, schimbat de sistem cu mediul

exterior, măsurat în watt (W), este definit astfel:
(3.3.2)
ar
Căldura raportată la masă, notată cu 7, este definită cu relația:
q=- (3.3.3)
m
b) Lucrul mecanic se definește prin produsul scalar între vectorul forță și
vectorul deplasare:
<5£ = F‘dr (3.3.4)
Lucrul mecanic este forma de schimb de energie între sistem și mediul

exterior, ca urmare a unei interacțiuni mecanice. Dacă interacțiunea
mecanică este de neechilibru infinitezimal (de exemplu, dacă variația de
presiune este transformarea termodinamică se va desfășura reversibil,
iar lucrul mecanic respectiv se notează cu <5 Lnv. în cazul unei interacțiuni
mecanice de neechilibru finit (de exemplu, A p ~ finit), schimbul energetic
va avea loc ireversibil, iar lucrul mecanic respectiv se notează 8Llrev.
Convențional se consideră că lucrul mecanic furnizat (produs) de sistem
este pozitiv, iar lucrul mecanic primit (consumat) de sistem este negativ. în
55
TERMODINAMICĂ Șl TRANSFER DE CĂLDURĂ ÎN TRANSPORTULȘ1 DEPOZITAREA
Sistemul Internațional, unitatea de măsură pentru lucrul mecanic este joule

(J). Pentru o cantitate de fluid egală cu unitatea, lucrul mecanic specific, /,
având unitatea de măsură, în SI, J/kg, se exprimă astfel:
Z=— (3.3.5)
m
Puterea este raportul dintre lucrul mecanic și timp și este definită de relația:
Unitatea de măsură în SI este watt (W).

1) Lucrul mecanic al variației de volum
Expresia matematică este:
3L~pdV (3.3.7)
Expresia 3L nu este o diferențială totală. Lucrul mecanic al variației de
volum nu este o mărime de stare, ci este o mărime de proces. între o stare
inițială 1 și o stare finală 2, lucrul mecanic al variației de volum, schimbat
de sistemul termodinamic cu mediul exterior, se obține prin integrarea
variațiilor elementare SĂ:
A2 = f<5L=fpdr (3.3.8)
2) Lucrul mecanic de deplasare (de dislocare) reprezintă energia necesară

deplasării unui volum V (sau v) de gaz la o presiune constantă p. Acesta
măsoară energia schimbată între mediul exterior și sistemul termodinamic,
atunci când între ele există interacțiune prin transfer de masă, adică
1 A 2
d %
Fig. 3.1. Lucrul mecanic al variației de volum.
sistemul este deschis. Lucrul mecanic de deplasare este o mărime de stare.

.Cantitatea m de fluid ocupă în conductă volumul U, ceea ce corespunde
unei porțiuni de lungime x a conductei (fig. 3.2). Deplasarea volumului V
de fluid în conductă din poziția I în poziția II se produce sub acțiunea
fluidului din spatele său care acționează ca un piston pentru gazul din
tranșa I. Pentru ca această deplasare să fie posibilă, este necesar cap\>pi,
cel puțin cu un infinit mic dp. Lucrul mecanic de deplasare, va fi;
56
Ld - pAx - pV
Pentru o cantitate de fluid egală cu unitatea, lucrul mecanic specific de

dislocare se exprimă astfel:
(3-3.10)
Acest lucru mecanic este cedat fiecărui volum de fluid de către fluidul din
conductă din spatele său, care acționează ca un piston; la rândul lui,
volumul considerat consumă acest lucru mecanic pentru deplasarea
fluidului din fața lui. Dacă fluidul pătrunde într-un rezervor, lucrul mecanic
de dislocare cedat agentului termodinamic contribuie la mărirea energiei
fluidului
3) Lucrul mecanic tehnic
O mașină termică producătoare de lucru mecanic comportă obișnuit un
proces de admis ie, un proces de producere a unui lucru mecanic de
destindere și un proces de evacuare. în fig. 3.3 se redă schema de
funcționare a unei turbine. Agentul termodinamic (gazul) este preluat din
rezervorul I la presiunea p\ și temperatura T\ constante și introdus în
mașina termică (turbină). Aici are loc o transformare termodinamică prin
care gazul ajunge la parametrii de stare p2 și T2. Apoi gazul este evacuat în
rezervorul II, menținându-se parametrii de stare p2 și T2 constanți.
Cantitatea de gaz care trece prin mașină ocupă, în condițiile din rezervorul
I, volumul iar după transformarea termodinamică, în rezervorul II,
volumul r2. Lucrul mecanic total efectuat de această cantitate de gaz
include atât lucrul mecanic al variației de volum, efectuat în cursul
transformării termodinamice, cât și lucrul mecanic de deplasare la admisia
și evacuarea gazului:
An = A: + pfr - AL = f P<1V - (p2Vt - Pyj (3.3.11)

sau
L,.]2 = fpdF-fd(>i/; = -jVdp (3.3.12)
iar pentru un proces infinitezimal:
3Lf ~-~Vdp (3.3.13)
Pentru unitatea de cantitate de substanță:
d lt = -v dp (3.3.14)
Lucrul mecanic total exprimat prin relațiile (3.3.11 ... 3.3.14) este denumit
lucru mecanic tehnic sau util exterior. Lucrul mecanic tehnic nu este o
mărime de stare, ci este o mărime de proces (o funcție de parcurs).
57
TERMODINAMICĂ ȘI TRANSEER DE CĂLDURĂ ÎN TRANSPORTULȘI DEPOZITAREA
Sistem td. deschis

(mașină termică)
1 2\
J X 4-.A.
Sistem
Co p^p -> termodinamic
Jz deschis
■’ Z' f -r '
V.m I ■ II
Granița sistemului
/-
Fig. 3.2. Lucrul mecanic de deplasare apare la interacțiunea unui sistem

deschis cu mediul ambiant, la intrarea și ieșirea izobară
a agentului termic din mașină.
Fig. 3.3. Schematizarea lucrului mecanic tehnic.
58
3.4. Bilanțul de energie al unei transformări termodinamice
în cazul unui sistem termodinamic care schimbă energia cu mediul exterior

sub formă de căldură și de lucru mecanic, variația energiei sistemului
trebuie să fie egală cu suma algebrică a energiei primite sau cedate. Dacă
sistemul trece de la starea 1 la starea 2, printr-un proces în cursul căreia
primește căldură și produce lucru mecanic, se poate scrie bilanțul de
energie al transformării termodinamice:
(3.4.1)
Relația (3.4.1) exprimă echivalența diferitelor forme ale schimburilor de

energie dintre sistem și mediu, adică echivalența dintre căldură și lucru
mecanic, deoarece arată că variația energiei sistemului este diferența dintre
căldura primită și lucrul mecanic efectuat. Procesele care au loc într-o
mașină termică sunt ciclice. Sistemul pleacă de la o stare inițială de
echilibru cunoscută și revine, după efectuarea unor transformări
termodinamice, într-o stare finală, identică celei inițiale. Rezultă că variația
totală a energiei lui interne este nulă.
sau
(3.4.2)
adică lucrul mecanic pe ciclu, Lc - produs de o mașină termică, este
egal cu căldura schimbată într-un ciclu Qc - ^SQ.
3.5. Entalpia
Noțiunea de entalpie este definită prin relația:

HÛ+pV (3.5.1)
Pentru o cantitate de fluid egală cu unitatea, entalpia masică sau specifică
se exprimă:
(3.5.2)
Entalpia este egală cu suma între energia internă și lucrul mecanic de
deplasare. Entalpia este o mărime de stare deoarece, atât energia internă,
cât și lucrul mecanic de deplasare sunt mărimi de stare. în SI are unitatea
de măsură joule (J). Entalpia este o proprietate definită printr-o relație
59
matematică între alte proprietăți și nu este o formă de energie. Entalpia se

poate interpreta ca fiind acea mărime de stare a cărei variație într-un proces
izobar ne dă căldura schimbată de sistem cu mediul ambiant, în timpul
interacțiunii termice izobare, într-un sistem închis. Semnificația sa la
sistemele cu curgere staționară (sisteme deschise) este următoarea: cu
fiecare cantitate de gaz ce intră în sistem, sistemul câștigă energia internă a
acestei cantități, plus energia datorită lucrului mecanic de deplasare a
cantității de gaz admise; la ieșirea gazului din sistem, sistemul pierde
energia internă și lucrul mecanic de deplasare corespunzătoare cantității de
gaz evacuate.
3.6. Exprimarea matematică și enunțurile primului principiu

pentru diferite sisteme termodinamice
a) Sistem termodinamic izolat

La un sistem termodinamic izolat nu există schimb de masă sau de energie
cu exteriorul. în acest caz, legea generală a conservării energiei se enunță
astfel: energia unui sistem termodinamic izolat este constantă; matematic,
se exprimă prin relația:
LE - 0 sau Ei ~ E2- const. (3.6.1)
Ținând seama de relația (3.2.1), dacă AEWm=0 și LEiwl-0, ecuația

(3,6.1) devine:
LU = 0 sau Ui - U2 = const. (3.6.2)
Adică, energia internă a unui sistem termodinamic izolat este constantă.

b) Sistem termodinamic închis, neizolat
La un sistem termodinamic închis, neizolat, are loc transfer de energie între
sistem și mediul exterior (schimb de căldură și de lucru mecanic al variației
de volum), dar nu are loc transfer de masă (curgere). Se consideră că nu are
loc o deplasare, la scară macroscopică, a sistemului și nici o modificare de
poziție a acestuia într-un câmp de forțe, adică LEcin - 0, LEp(il ~ 0.
Conform principiului conservării rezultă că: variația energiei interne a unui
sistem termodinamic închis, neizolat este egală cu suma energiilor
schimbate cu exteriorul. Considerăm un gaz aflat într-un cilindru cu piston
mobil. Când pistonul se deplasează, gazul trece din starea 1, în care are
energia internă U\, în starea 2, de energie internă t/2, efectuând o
transformare de stare în care primește căldura gl2 și cedează spre exterior
lucrul mecanic de variație de volum Z12 (fig. 3.4). Expresia matematică a
principiului I se scrie astfel:
60
1 2 A
.......... :... : 1.....
5E
Pp
■■ b • AJ/'- u ■ ..1
/
^12
Fig. 3.4. Ilustrarea principiului Ipentru

un sistem termodinamic închis, ne izolat.
Pentru 1 kg de substanță, relația (3.6.3) devine:

w2 ux — qn ln
Expresia matematică a primului principiu pentru procesele infinitezimale în

sistemele închise se va scrie:
dt/-62-8£ (3.6.5)
Lucrul mecanic o£ este exprimat de relația (3.3.8) și relația (3.6.5) devine:
dU^SQ-pdV (3.6.6)
Pentru o cantitate de fluid egală cu unitatea, relațiile (3.6.5) și (3.6.6) au
formele:
du = 8q-8l (3.6.7)
du- Sq~ pdv (3.6.8)
Relațiile (3.6.5)... (3.6.8) reprezintă prima expresie diferențială a primului

principiu, pentru procesele reversibile, efectuate de un sistem închis.
c) Sistem termodinamic deschis (cu curgere) în regim staționar
La un sistem termodinamic deschis au loc transfer de energie între sistem și
mediul exterior (schimb de căldură și de lucru mecanic) și transfer de masă
(curgere). Considerăm un sistem termodinamic deschis (fig. 3.5). Agentul
termodinamic intră în sistem cu viteza vpj și iese din sistem cu viteza w2; la
intrare are parametrul de poziție zb iar la ieșire z2. Parametrii de stare la
intrare în sistem sunt pi9 vb iar la ieșire din sistem p2, v2. Masa de agent
termodinamic este aceeași la intrare și la evacuare, mx ~ m2 - m. Deși
energia internă a gazului variază de la o secțiune la alta sau de la un ioc la
altul în sistem, suma acestor energii la un anumit moment dat este egală cu
61
TERMODINAMICĂ Șl TRANSFER DE CĂLDURĂ ÎN TRANSPORTULȘI DEPOZITAREA
suma energiilor interne locale la orice alt moment. Energia agentului

termodinamic la intrare și la ieșire din sistem sunt:
T= + EcM + EpM =mul+m^-+m^, (3.6.9)

lerniodiitaiitic Z
£2 = ElalH<vM =U2+ Em + EiM = mu, + m-~ + mgz2 (3.6.10)

termodinamic Z
Sistemul primește din exterior căldura Qm și lucrul mecanic L-m și cedează

spre exterior Qcedat și Lcedat- Când evoluează o masă m 1 kg de fluid,
schimburile de energie dintre sistem și mediul exterior se notează qini qcedau
respectiv lin, lcedaf- Pentru un sistem termodinamic deschis, cu curgere în
regim staționar, care efectuează o transformare reversibilă, ecuația
conservării energiei se scrie:
-z})+m(u2-ul)=m[qu-(jp1v2- p,v, +/, J](3.6.11)
Pentru unitatea de cantitate de substanță, ecuația (3.6.11) are forma:

2 2
W' 2W' + g(Z2 - Zl )+ «2 ~ "l = ?12 ~ (P2V2 - P> Vl + lt.l2 ) (3-6.12)
Ținând seama că h - u + pv, ecuația (3.6.12) devine:
^y^- + g(z2-z,)+A2-/!, =?,2-Z1J2 (3.6.13)
în care este lucrul mecanic tehnic schimbat cu exteriorul, de sistemul
$cedat
Sec}. intrare
W- w,
Sistem deschis
a-p}; v
Fig. 3.5. Primul principiu al termodinamicii

pentru un sistem termodinamic deschis.
62
termodinamic, în transformarea reversibilă de la starea 1 la starea 2. Dacă

nu se modifică viteza sau poziția agentului termodinamic la intrare și la
ieșire din sistem, adică wi ~ w2 și z\ ~ z2, ecuația (3.6.13) capătă forma:
~ — qn — lx n (3.6.14)
Pentru un proces termodinamic infinitezimal, relația (3.6.14) se scrie:

dh-3q~~3lt (3.6.15)
Lucrul mecanic tehnic 8/, este exprimat de relația (3.3.14) și atunci ecuația
(3.6.15) devine:
dh~3q + vdp (3.6.16)
Pentru o masă m de substanță, ecuația (3.6.17) capătă forma:

dH ~ 3Q + Vdp (3.6A7)
Relațiile (3.6.15)...(3.6.17) reprezintă a doua expresie diferențială a

primului principiu pentru sisteme deschise, care efectuează o transformare
reversibilă. înmulțind ecuația (3.6.13) cu debitul masic m = const, se
obține:
m (3.6.18)
De menționat că cele prezentate se referă la procesele din termodinamica

clasică de echilibru.
3.7. Coficienți termodinamici calorici
Coeficienții termodinamici calorici sunt: capacitatea calorică masică, cea

volumetrică și molară. Conform definiției clasice, reprezintă căldura
schimbată de unitatea de masă, volum sau cantitate de substanță pentru a-și
modifica temperatura cu un grad. în cursul transferului de căldură, nu se
modifică starea de agregare. Corespunzător celor trei unități de cantitate
folosite (kg, m3 sau m\, kmol) se deosebesc:
- capacitatea calorică masică:
1 3Q
c- (3.7.1)
m dT
- capacitatea calorică volumetrică:
63
1^2 (3.7.2)
V dT
- capacitatea calorică molară:
(3.7.3)
în relația (3.7.1), c reprezintă capacitatea calorică masică reală, corespun

zătoare unei anumite temperaturi T sau unui interval infinit mic de tempe
raturi (între T și T+d7); în SI are unitatea de măsură J/(kgK). Tot astfel, C
și Cm, definite prin relațiile (3.7.2) și (3.7.3), reprezintă capacitatea calorică
volumetrică reală, respectiv capacitatea calorică molară reală; unitățile de
măsură în SI sunt J/(m3K) sau J/(m\K) (pentru gaze), respectiv J/(kmolK).
în cazul gazelor, relațiile de legătură dintre cele trei forme de exprimare,
sunt:
CM -M-c = 22,414-C (3.7.4)
Pentru orice stare de agregare se aplică relația:

C-p•c
Capacitățile calorice masice, volumetrice sau molare depind de natura
substanței, de temperatură și de presiune. Funcție de modul în care se
desfășoară procesul de schimb de căldură, se pot defini:
- într-o transformare izocoră, capacitatea calorică la volum constant masică,
cVj volumetrică, Cv sau molară, Cmv; de exemplu, pentru capacitatea calorică
masică, la volum constant, se scriu relațiile:
=1®
mUH )v [dTjv
Pentru gazele perfecte, la care energia internă variază numai cu temperatura

(energia internă nu este dependentă de volum), capacitatea calorică masică
are expresia:
(3.7.7)
- într-o transformare izobară, capacitatea calorică la presiune constantă

masică, cp, volumetrică, Cp, sau molară, Cmp\ de exemplu, pentru
capacitatea calorică masică, la presiune constantă, se scriu relațiile:
m[dT)p~ m[dT)p~[dT)p
64
Pentru gazele perfecte, entalpia depinde numai de temperatură și se scrie:
Pentru capacitatea calorică volumetrică și molară, se pot scrie expresii

asemănătoare relațiilor (3.7.6')...(3.7.9). în cazul lichidelor și solidelor,
numai dacă sunt considerate incompresibile, se scrie:
d/î^dz/^cdr (3.7,10)
Dependența de temperatură se poate exprima printr-un polinom de forma:
c(T) =A0+Ai7’+A27’2+... (3.7.11)
în care Ao, Ab A2... sunt coeficienți care depind de natura substanței, de
unitatea de măsură pentru care este definită c(T) și de condițiile de
desfășurare a transferului de căldură. în calculele privind procese de
transfer de căldură, care se defașoară de la o temperatură T\, la o
temperatură T2> este de interes să se utilizeze capacitățile calorice masice
(volumetrice sau molare) medii, constante în intervalul de temperatură
considerat. Se definește capacitatea calorică masică medie în intervalul de
temperatură T\ ... T2 cu relația:
cnl2=—^^cdr (3.7.12)
Capacitatea calorică masică medie cmJ2, în intervalul de temperatură

se poate determina și cu relația:
m,i2 (3.7.13)
T
7 2 -T
z 1
c/))0] , cltlfi2 sunt capacități calorice masice medii în intervalul de tempera

tură To ... rb respectiv la 7}) ... 72. Dacă TQ - 273,15 K, relația (3.7.13)
devine:
_ ^m,02 * ^2 Cm,01 * ^1
C11J2- “ ~ (3.7.14)
l2 N
Un sistem care se încălzește/răcește, între două temperaturi oarecare, I\ și

domeniu în care nu au loc schimbări ale stării de agregare, va schimba
cu mediul exterior căldura:
65
fiu = m^cAT = mcmi2(T2-7\) = mc^2(t2 -tj (3.7.15)
Qn =V^CAT = VC,„I2(T2-T\) = VCmX2(t2-t,) (3.7.16)
Raportul capacităților calorice masice (volumetrice sau molare) este:

k = ^- (3.7.17)
A
c,
In cazul gazelor perfecte monoatomice, raportul (3.7.17) se poate considera
constant (independent de temperatură), purtând numele de exponent
adiabatic. La gazele biatomice și poliatomice, când c și cv depind de
temperatură și/sau de presiune, se scrie:
k=^ = f(T,p) (3.7.18)
c,
Pentru gazele ideale se scriu relațiile:
R R, ,c = = (3.7.19)
7c-l M(k-l)’ p k-\ M(k-l)
Capacitatea calorică masică, volumetrică sau molară și k, în cazul gazului
ideal, depind de numărul de atomi din moleculă, deci de numărul de grade
de libertate, conform unor ecuații de forma:
i + 2. C
k= V
(3.7.20)
l 2 M p [2 ) M
Pentru gazele ideale monoatomice z = 3, pentru gazele biatomice i = 5,
pentru gazele poliatomice i = 6, iar k ia valorile: 1,66 pentru gazele
monoatomice, 1,4 pentru gazele biatomice și 1,33 pentru gazele
poliatomice liniare (la temperaturi moderate). Pentru determinarea
capacității calorice masice a fracțiilor de hidrocarburi în stare lichidă și a
țițeiului, se recomandă relația stabilită de C. S. Cragoe:
762,5+ 3,3 8F
(3.7.21)
Pentru calculul coeficienților termodinamici calorici ai amestecurilor, cam,

Cam, î se utilizează relațiile:
C^trC, (3.7.22)
;=1 /=]
66
(3.7.23)
Formula (3.7.23) se referă la un amestec de gaze, la care sunt cunoscute

compoziția masică și capacitățile calorice masice medii, la volum constant
și la presiune constantă, pentru fiecare component al amestecului, pe
intervalul de temperatură f...T2.
3.8. Transformări termodinamice de stare ale gazelor perfcte
Ipotezele considerate:
- transformările au loc cvasistatic (cu viteză infinit mică) și sunt reversibile;
~ gazul se găsește în stare de echilibru intern și extern în tot timpul
transformării.
Cel mai mare interes pentru practică îl au:
- transformările termodinamice calorice, care sunt folosite în procesele de
încălzire sau răcire a gazului (izocora, izobara);
- transformările termodinamice mecanice care sunt utilizate pentru
producere sau consum de lucru mecanic (izoterma, adiabata, politropa).
a) Transformarea izocora
Transformarea izocoră are loc la v - const, (dv =0). Dacă se consideră
transformarea izocoră închisă, din ecuația primului principiu al termo
dinamicii, căldura schimbată cu mediul exterior la volum constant, de la
starea 1 la starea 2, (fig. 3.6), este:
dqY - dw + /?dv = du (3.8.1)
Rezultă:
<zl2v = J> = u2-ut = f CvdT = c/r2 - 7] J (3.8.2)
L. = fpdv = ° (3.8.3)
La încălzirea (sau răcirea) izocoră, toată căldura schimbată cu mediul

exterior conduce la variația energiei interne.
b) Transformarea izobară
Transformarea izobară (fig 3.7) are loc la p^const. (dp O). La o
transformare izobară deschisă (în curgere), căldura schimbată cu mediul
exterior se determină cu ajutorul celei de a doua expresii diferențiale a
primului principiu al termodinamicii:
67
TERMODINAMICĂ ȘI TRANSFER DE CĂLDURĂ ÎN TRANSPORTULUI DEPOZITAREA
Fig. 3.,6. Transformarea izocoră.
â q - dh - v dp ~ dh
Rezultă:
= \fh = h1-hl = cp(T2-T\)
U = f-vdp = 0
La încălzirea (sau răcirea) izobară în curgere, toată căldura schimbată cu

mediul exterior conduce la variația entalpiei.
Fig.3.7.Transformarea izobară.
c) Transformarea izotermă
Transformarea izotermă are loc la T = const., dT - 0. Izoterma pentru
gazele perfecte se reprezintă în sistemul de coordonate p-v ca o hiperbolă
echilaterală (fig. 3.8). Pentru un sistem termodinamic închis sau deschis,
care efectuează o transformarea izotermă, căldura schimbată de gaz cu
mediul exterior, lucrul mecanic al variației de volum și lucrul mecanic
tehnic sunt egale între ele. Adică, toată căldura schimbată de un gaz cu
mediul exterior se transformă în lucru mecanic și invers.
68
Conform principilui I al termodinamicii se scriu relațiile:

6qr = du + p dv = p dv (3.8.7)
6qT = dh~vdp ~ ~vdp (3.8.8)
Rezultă:
dqr ~ = 8lt r (3.8.9)
sau între stările 1 și 2:
#J2T “ Azr “ A,J2T
(3.8.10)
Se integrează și se obține:
Lr = f Pdv = p,V, f, 2 “
dv 1 V2
= P.v.ln
1 Pi
= p^Jn (3.8.11)
în (3.8.11) s-a ținut seama că pv = p]vi. Această relație se scrie și astf
hiT = R71n— = R71n— (3.8.12)

A v,
De asemenea, se poate scrie:
Lm = Pl^ln£ = p, = mRîliA = mRHn^- (3.8.13)

A C A
Fig. 3.8. Transformarea izotermă.
d) Transformarea adiabată
Transformarea adiabată este o transformare mecanică; prin definiție are loc
fără schimb de căldură între sistem și mediul exterior = 0). Deoarece
într-o transformare adiabată reversibilă entropia s - const,, se numește și
69
izentropă. în cursul unei transformări adiabate, toți parametrii de stare,

precum și energia internă și entalpia se modifică (fig. 3.9). Ecuația
transformării adiabate se obține din ecuațiile primului principiu al
termodinamicii.
3qwl = dw + pdv ~ d/v - vdp ~ 0 (3.8.14)
Ecuația adiabatei reversibile este:
pvk = const. (3.8.15)
Cu ajutorul ecuației de stare, se obțin relațiile între mărimile fizice de stare
de pe o adiabată:
pvk = const.; Tvk~] = const.; —,q- = const. (3.8.16)
pk
Când sistemul efecueaza o transformare adiabată între două stări, 1 și 2, se
scrie:
£l A >
Pi Au (3.8.17)
21
T
__L
' p} V
T
2 2 T
Â2 IaJ
Pentru o transformare adiabată deschisă, lucrul mecanic tehnic se
calculează astfel:
= f-vdP (3.8.18)
și se obține:
(3.8.19)
Relația (3.8.19) se mai poate scrie:
k py i_f£?_y
-----
C„</ k_j (3.8.20)
k ~~ 1 k-V] 1
Se poate arăta că, între lucrul mecanic al variației de volum și cel tehnic,
există o relație de forma:
(3-8.21)
70
Dacă evoluează o masă m de gaz, de volum în starea 1, lucrul mecanic

tehnic are expresia:
A-i
Ud k k k
1- = , , pZ 1-
{pj £-1 [pj
(3.8.22)
Când evoluează un debit mas ic m de gaz, respectiv un debit volumetric de
gaz V i în starea 1, relația este de calcul a puterii este:
k-i-
k
1- (pȚ
k V
= , , P, L 1-
(pj k-\ Ia j
Fig. 3.9. Transformarea adiabată reversibilă.
e) Transformarea politropă
Transformarea politropă este transformarea mecanică în cursul căreia
variază simultan presiunea, temperatura și volumul gazului, având loc
totodată un schimb de căldură și de lucru mecanic cu exteriorul. Pe o
porțiune infinit mică a unei asemenea transformări, schimbul de căldură ce
are ioc este dat de relația:
Sq^=c^T (3.8.24)
în care cpi)S este capacitatea calorică masică politropă a gazului respectiv;

într-o politropăcp!)! = const. Exponentul politropic, notat cu w, este raportul:
(3.8.25)
deci:
71
n-k
C ,
pol
(3.8.26)
n~~ 1
Din ecuația primului principiu al termodinamicii, folosind relațiile de mai
înainte, se obține ecuația politropei:
pv" - const. (3.8.27)
Ecuația politropei are aceeași formă cu cea a adiabatei. Ca urmare, relațiile
între parametrii de stare ai gazului sunt calitativ identice cu cele ale
adiabatei:
7v" ' - const.; ~ const. (3.8.28)
Dacă două stări 1 și 2 se găsesc pe aceeași politropă, (3.8.27) și (3.8.28) se

pot scrie astfel:
Px (3.8.29)
P2
A
Intr-o transformare politropă efectuată de un sistem termodinamic închis,

lucrul mecanic al variației de volum se calculează integrând relația (3.3.8).
tt
PK 1—
{pj n-l \Px J
Căldura schimbată într-o transformare politropă, între doua stări

termodinamice de echilibru 1 și 2, are expresia:
<7.^ =LĂZ -Tt) (3.8.31)

n-l
Raportul dintre căldura schimbată și lucrul mecanic al variației de volum,
într-o transformare politropă, între două stări termodinamice de echilibru 1
și 2, are expresia:
Q\2Poi _ k n
(3.8.32)
Exponentul politropic n poate fi mai mare sau mai mic decât k. De

exemplu, pentru o comprimare cu absorbție de căldură: ZJ2 < 0 și qn > 0,
k ~~ n
de unde rezultă • < 0 și deci n> k .
k-l
72
Când un sistem termodinamic deschis evoluează după o transformare poli

tropă, lucrul mecanic tehnic schimbat cu exteriorul se obține din relația
/,J2 -----J'vd/j, adică:
n
-p2v2) (3.8.33)
n ■■ 1
Când evoluează un debit mas ic m de gaz, puterea este:
(3.8.34)
sau:
n-1 n-J “
n
n
1- = —~p,r, 1- (3.8.35)
{pj n -1
în care, V 5 este debitul volumetric de gaz în starea 1. Se observă că:

(3.8.36)
S-a constatat experimental că exponentul politropic n nu are o valoare

constantă, el depinde de raportul dintre căldura și lucrul mecanic schimbate
de gaz cu mediul exterior în timpul procesului respectiv. Valoarea
exponentului politropic n se obține prin logaritmarea ecuației (3.8.27):
Fig. 3.10. Transformări politrope reversibile

cu exponent - oo < « < oo.
73
TERMODINAMICĂ ȘI 'FRANSEER DE CĂLDURĂ ÎN TRANSPORTULȘI DEPOZITAREA
„= (3.8.37)
ln(v2/v,)
Transformarea politropă este o transformare generalizatoare deoarece,

prin alegerea unor valori particulare ale exponentului politropic, ecuația
pf = const, capătă forme specifice transformărilor termodinamice simple,
izobară, izotermă, adiabată sau izocoră. Valorile exponentului politropic n,
pentru aceste transformări, sunt:
n = 0, p = const., izobară',
n-\5 pv = const., izotermă',
n - k, pvk - const., adiabată',
n —> ±oo, v = const., izocoră.
în diagrama p-v (fig.3.10) sunt reprezentate transformări politrope
corespunzătoare unor valori ale lui n.
3.9. Rezumat
Unul din enunțurile primului principiu al termodinamicii, cu referire la

fenomenele termice, este: căldura se poate transforma în lucru mecanic sau
poate fi obținută prin transformarea lucrului mecanic. Un enunț general
este: energia nu se poate creea și nu se poate distruge; energia se poate
numai transforma dintr-o formă în alta. Energia, respectiv energia internă
sunt mărimi de stare. Căldura este o formă de schimb de energie între
sistem și mediul exterior, ca urmare a unei interacțiuni termice; lucrul
mecanic este măsura schimbului de energie între sistem și mediul exterior,
ca urmare a unei interacțiuni mecanice. Căldura, lucrul mecanic al variației
de volum și cel tehnic nu sunt mărimi de stare; lucrul mecanic de deplasare
este o mărime de stare. Entalpia este egală cu suma între energia internă și
lucrul mecanic de deplasare; este o mărime de stare. Coeficienții
termodinamici calorici sunt: capacitatea calorică masică, volumetrică și
molară. Transformările termodinamice calorice sunt izocoră și izobara, iar
cele mecanice sunt izoterma, adiabata și politropa. Transformarea politropă
este o transformare generalizatoare, deoarece ecuația politropei, pvn
--const.. capătă forme particulare, specifice unor transformări (izobară,
izotermă, adiabată sau izocoră), atunci când exponentul n are anumite
valori.
74
4. PRINCIPIUL AL DOILEA
AL TERMODINAMICII
4.1 Enunțuri clasice ale principiului al doilea al termodinamicii
Principiul al doilea al termodinamicii precizează sensul natural de

desfășurare a proceselor termodinamice și stabilește condițiile transformării
căldurii în lucru mecanic. Principiul întâi are un caracter cantitativ, iar
principiul al doilea unul calitativ. Există trei scheme clasice de tratare a
principiului al II - lea al termodinamicii:
- Tratarea Clausius - Thomson se bazează pe studiul lui Carnot referitor la
randamentul mașinilor termice. Deși este mai puțin riguroasă, are un
caracter intuitiv mai ușor asimilabil și de aceea a fost aleasă ca schemă de
abordare;
- Tratarea Planck - Poincare. Enunțul principiului al II lea după Planck
(1897) stabilește că într-un proces ciclic reversibil este imposibilă
transformarea integrală a căldurii în lucru mecanic, fără ca în același
timp o parte din căldură să fie transferată unui corp mai rece. în 1908,
Poincare a publicat un tratat de termodinamică în care dezvoltă și
îmbunătățește schema de tratare a lui Planele,
- Tratarea Caratheodory - Born. A fost prezentată de Caratheodory în 1909
și pornește de la enunțul: în vecinătatea oricărei stări termodinamice, care
poate fi atinsă cu ajutorul unei transformări reversibile, există stări care
nu pot fi atinse pe cale adiabat reversibilă sau cu alte cuvinte stări care pot
fi atinse numai ireversibil sau sunt total inaccesibile. Ulterior, Born a
completat și dezvoltat această schemă.
Istoria acestui principiu este una dintre fascinantele aventuri ale științei
care a generat nenumărate paradoxuri, controverse și presupuneri
tulburătoare (ca de exemplu teoria morții termice a Universului) și a atras
irezistibil o serie de minți geniale ale omenirii (Planck, Einstein). A început
cu preocupările lui Carnot legate de îmbunătățirea randamentului mașinii
cu abur și culminează cu introducerea conceptului de entropie
informațională (Shannon), prin analogie cu entropia statistică a lui
Boltzmann. în tratarea principiului al doilea al termodinamicii se va utiliza
schema fenomenologică clasică Clausius-Thomson. O primă formulare a
principiului al doilea a fost dată de către Sadi Carnot (1824): O mașină
termică nu poate produce în mod continuu (ciclic) lucru mecanic decât
75
dacă agentul termic schimbă căldura cu două surse de căldură de

temperaturi diferite,
Clausius (1850) formulează principiul II astfel: Căldura, nu poate trece de
la sine de la un corp cu temperatură mai scăzută spre un corp cu
temperatură mai ridicată.
Kelvin (1851) a dat un alt enunț: Este imposibil să se construiască o mașină
termică, care să producă. în mod. continuu lucru mecanic prin absorbția
căldurii de la un singur izvor termic.
Enunțul lui Planck (1897) este: Orice ciclu motor trebuie să cuprindă
transformări în care agentul termic primește și cedează căldură, ceea ce
implică existența a cel puțin două, surse de căldură cu temperaturi diferite.
Formulările lui Thomson și Planck, cu privire la necesitatea existenței a cel
puțin două surse de căldură cu temperaturi diferite, arată că nu se poate
realiza o mașină termică, lucrând în mod continuu, care să transforme în
lucru mecanic căldura luată de la o sursă de căldura (de exemplu, din
mediul ambiant), Iară să necesite și existența unei alte surse, de temperatură
mai scăzută, căreia să îi cedeze o parte din căldura preluată. Deoarece
energia din mediul ambiant este practic nelimitată, o asemenea mașină ar
avea o durată de funcționare nelimitată, constituind un perpetuum mobile.
întrucât acest perpetuum mobile nu contravine primului principiu al
termodinamicii, dar contravine celui de al doilea, Ostwald i-a adăugat
specificarea de speța, a doua. Rezultă o altă formulare a principiului al
doilea: Este imposibilă, construirea unuiperpetuum mobile de speța a doua.
4.2 Transformări termodinamice reversibile și ireversibile
Transformarea reversibilă este acel proces care, după ce a avut loc, poate
fi inversat, astfel încât să se restaureze starea, inițială, a sistemului, fără a
produce în final vreo modificare în mediul exterior. O altă definiție este: O
transformare se consideră reversibilă, dacă, sistemul poate trece din starea
de echilibru 1 în starea 2 și. invers, prin aceleași stări intermediare de
echilibru. Transformarea reversibilă este un concept. Apare ca un proces
ideal, inaccesibil în practică; este cvasistatică, se efectuează într-un timp
infinit; este cauzată de diferențe infinitezimale de presiune sau de
temperatură între sistemul termodinamic considerat și mediul exterior;
poate fi reprezentată în diagrame. întreaga termodinamică clasică este o
consecință a acestui concept.
Transformarea ireversibilă, este un proces care nu poate fl inversat total
sau parțial, făcând astfel imposibil ca sistemul și mediul exterior să
rămână în starea inițială. Transformarea ireversibilă este determinată de
76
PRINCIPIUL AL DOILEA AL TERMODINAMICII
diferențe finite de presiune sau de temperatură între sistemul termodinamic

și mediul exterior și se desfășoară cu viteză finită. Toate procesele din
natură, sunt ireversibile.
Câțiva factori care determină ca un proces să fie ireversibil:
- frecarea - frecarea mecanică a organelor mașinilor termice, frecarea dintre
agentul termodinamic care evoluează în mașina termică și pereții mașini;
frecarea dintre moleculele agentului termodinamic;
- transferul de căldură care are loc la diferențe finite de temperatură;
- amestecarea fluidelor, difuzia gazelor;
- arderea;
- efectul Joule (trecerea curentului electric printr-un conductor este însoțită
de disipări ireversibile de căldură)
Ireversibilitatea pot fi externă sau internă.
Exoireversibilitatea se produce la frontiera sistemului considerat (de
exemplu: schimbul de căldură între două corpuri aflate la temperaturi
diferite; frecarea între piesele mobile ale unui mecanism sau ale unei
mașini termice).
Endoiversibilitatea se produce în masa sistemului termodinamic studiat (de
exemplu: când un piston se deplasează cu viteză finită, în timpul procesului
de comprimare, presiunea pe suprafața pistonului este mai ridicată decât în
cazul când pistonul este imobil; când se amestecă fluide aflate inițial la
temperaturi diferite, ceilalți parametri termodinamici fiind identici, se
ajunge la omogenizarea câmpului termic în amestec; frecările între
molecule într-un gaz sau lichid aflate în curgere; frecările interne în solide).
Gradul de ireversibilitate al proceselor termodinamice este variabil.
Disipările de energie cauzate de diversele forme de ireversibilitate nu pot fi
exprimate cantitativ cu exactitate și transformările ireversibile nu pot fi
reprezentate pe diagrame, pentru că nu sunt cunoscute legile care
guvernează transformarea. Deși în practică este imposibil de realizat un
proces reversibil, acest concept este foarte utilizat și constituie o idealizare
de desfășurare a proceselor termodinamice. Ca urmare, în mod teoretic, se
va considera că transformările care au loc sunt reversibile, iar rezultatele
cantitative ale proceselor reale vor arăta, prin diferența față de cele ideale,
gradul de ireversibilitate al lor.
4.3 Cicluri termodinamice. Randament termodinamic
în schema de tratare Clausius - Thomson a principiului al II lea, ca enunț de

plecare se poate utiliza fie enunțul lui Clausius, fie enunțul lui Thomson.
Deși pentru ceea ce se prezintă în continuare poate fi utilizat orice ciclu
termodinamic reversibil, se recurge la ciclul Carnot, parcurs de un agent
77
TERMODINAMICĂ ȘI TRANSEER DE CĂLDURĂ ÎN TRANSPORTULUI DEPOZITAREA
HIDROCARBURILOR - Tudora CR1STESCU
omogen oarecare, deoarece Carnot a fost primul care a introdus noțiunea de

ciclu termodinamic. Este un ciclu reversibil efectuat de o mașină
termodinamică aflată în contact cu două surse de căldură și constă în două
izoterme și două adiabate reversibile. Transformările 2-3 și 4-1 fiind
adiabate, de-a lungul lor schimbul de căldură este zero. Se aplică expresia
matematică a primului principiu:
62 = dt/ + pdE (4.3.1)
Pentru întregul ciclu se obține:
jdQ = + (4.3.2)
întrucât U este mărime de stare, integrala ciclică din variația energiei

interne este zero.
Fig. 4.1 Ciclul Carnal reversibil reprezentat în diagrama p-v.
(4.3.3)
în ceea ce privește schimbul de căldură:
(4.3.4)
78
PRINCIPIUL AI, DOILEA AL TERMODINAMICII
Ultimul termen, integrala ciclică din lucrul mecanic elementar p dK, este
lucrul mecanic Lc dezvoltat de mașină pe un ciclu.
ipAV = Lc (4.3.5)
Rezultă:
QSc-~\Qsr\ = Lc (4.3.6)
Pentru a caracteriza eficiența funcționării unei astfel de mașini, se introduce

noțiunea de randament termic, care prin definiție este:
lucrul mecanic pe ciclu L . ,
T| =„—...... 1 zz -c. (4.3.7)
căldură primita pe ciclu Qsc
Introducând relația (4.3.6) în relația (4.3.7), se obține:

n = l-lgd (4.3.8)
Principiul al doilea al termodinamicii permite stabilirea valorii limită a

randamentului mașinilor termice. De aceea, acest principiu reprezintă
principalul mijloc de analiză a funcționării mașinilor termice.
4.4 Teorema lui Carnot
Teorema lui Carnot:Toate mașinile termice care funcționează după un

ciclu Carnot reversibil, în care schimburile de căldură se fac numai la
două nivele de temperatură ti și t}, au același randament termic,
independent de natura agentului de lucru.
Corolarul teoremei lui Carnot: Randamentul unei mașini termice care
produce lucru mecanic, aflată în legătură cu două surse de căldură,
funcționând ireversibil, este inferior randamentului mașinii care
funcționează, reversibil între aceleași surse.
Demonstrația teoremei lui Carnot. Se consideră un ciclu Carnot efectuat
de m kg de gaz perfect (fig.4.1). Fie f și f temperaturile celor două
izoterme ale ciclului. în destinderea izotermă 1-2, căldura primită de gazul
care evoluează în ciclu, la temperatura f a sursei calde, se calculează:
Q„=Qk =OTR7;in^
(4.4.1)
79
Căldura cedată sursei reci, aflate la temperatura T2, în comprimarea

izotermă 3-4 este:
(4.4.2)
Pentru adiabata 1-4. respectiv adiabata 2-3, scriem:

; T2Vf} - 7/^’ (4.4.3)
împărțind membru cu membru cele două relații și extrăgând rădăcina de
ordinul M, rezultă:
V V
(4.4.4)
V
r 1 V
r 4
Dacă se ține seama de această ecuație și de expresiile (4.4.1) și (4.4.2),

relația (4.3.8) devine:
\Q
e. /77R T. In
' y r 4
din care rezultă:

= (4.4.5)
e.,1
De observat că, pentru un ciclu Carnot reversibil, efectuat între temperatura
maximă T\, când aceasta este aceeași cu temperatura sursei calde, 7^și
temperatura minimă aceeași cu Tw, din relația (4.4.5) obținem:
Q T AC
\Q,
Această relație, dedusă neriguros pentru prima oară de Carnot, se numește
funcția carnotică. în condițiile de mai înainte privind temperaturile,
randamentul (4.3.8) al unui motor care funcționează după un ciclu Carnot
reversibil va fi:
1lt. =l-y sau r|t. (4.4.7)
Randamentul ciclului reversibil Carnot este independent de natura

agentului termic utilizat în mașina respectivă și prin aceasta, ciclul Carnot
80
ocupă o situație specială, randamentul lui servind drept mărime de

referință.
Analiza caracteristicilor ciclurilor numai din punctul de vedere al staticii
acestora nu poate să satisfacă etapa actuală de dezvoltare a termodinamicii.
Pentru a evidenția o latură a acestei problematici deosebit de complexă și
modernă, în continuare este abordat ciclul Carnot reversibil direct, descris
de agentul termic în condiții de ireversibilitate externă, consecință a
transferului de căldură între acesta și sursele de căldură, la diferențe finite
de temperatură. In acest caz interesează îndeosebi nu atât lucrul mecanic
produs de ciclu, cât puterea dezvoltată în condițiile existenței
ireversibilității externe. Se consideră o mașină termică funcționând după un
ciclu Carnot endoreversibil, dar exoireversibil, la care transferul de căldură
cu cele două surse de căldură are loc la diferențe finite de temperatură.
Sursele de căldură au temperaturile Tsc și Tsr, iar în ciclul Carnot se ating
temperaturile maximă și minimă Ta, respectiv Th.
t/ k^+k2^t;
unde: K2 sunt coeficienții de transfer de căldură între surse și agentul
termodinamic. Dacă unul dintre coeficienții de transfer de căldură, K} sau
K2, este mult mai mare decât celălalt (temperatura este aproximativ egală
cu cea a sursei de căldură corespunzătoare), relația (4.4.8) devine:
Randamentul ciclului unei astfel de mașini termice, care dezvoltă o putere

maximă, depinde de temperaturile surselor de căldură și este mai mic decât
randamentul ciclului Carnot endoreversibil și exoreversibil corespunzător.
4.5 Ciclul Carnot reversibil inversat
Ciclul Carnot poate fi parcurs și în sens invers. în figura 4.2 este

reprezentat un ciclu Carnot reversibil inversat; prin consumarea din exterior
a unui lucru mecanic £., gazul absoarbe de la sursa rece căldura Qxr și
cedează sursei calde căldura Qxc, în acest caz, agentul termic parcurge cele
două izoterme și două adiabate astfel: 1-2, destindere adiabată, care
determină răcirea agentului de la T\ la T2; 2-3, destindere izotermă la
81
temperatura T2 a sursei reci, cu primirea căldurii Q„; 3-4. comprimare

adiabată ce conduce la creșterea temperaturii agentului termic de la T2 la
7\; 4-1, comprimare izotermă la temperatura 7] a sursei calde, cu cedarea
căldurii Qse. Ciclul Carnot reversibil inversat are drept indicator energetic
eficiența ciclului. Eficiența ciclului e este raportul dintre efectul util și
lucrul mecanic consumat. Valorile parametrului caracteristic e sunt în
general supraunitare, nu sunt randamente și reprezintă eficiența de utilizare
a lucrului mecanic, în vederea obținerii efectului util al ciclului care poate
fi Qsc sau Qxr. Ciclul Carnot reversibil inversat este utilizat drept
comparație pentru toate ciclurile inversate. Conform principiului I al
termodinamicii:
(4.5.1)
a) Ciclul frigorific
în cazul instalațiilor frigorifice se urmărește menținerea unei temperaturi
scăzute într-un anumit spațiu, prin extragerea continuă a căldurii girdin
acesta, cu ajutorul lucrului mecanic consumat (primit din exterior). Pentru
aprecierea performanței termodinamice se folosește noțiunea de eficiență
frigorifică. Eficiența frigorifică este raportul dintre căldura transportată de
la sursa rece și lucrul mecanic consumat în acest scop.
Q„ _ Q„
' lAl \Q.\-Q,r
La o instalație frigorifică ce funcționează după un ciclu Carnot inversat,

eficiența frigorifică este maximă și se calculeză funcție de temperaturile f
și T2 ale celor două surse de căldură.
(4.5.3)
în care t|c este randamentul ciclului Carnot reversibil direct.

b) Ciclul calorific (pompa, de căldură)
în cazul pompelor de căldură se urmărește creșterea nivelului de
temperatură într-un spațiu delimitat; agentul preia de la sursa rece căldură
și o cedează sursei calde, consumând lucru mecanic. Pompele de căldură
sunt utilizate la încălzirea clădirilor, acolo unde lucrul mecanic este ieftin,
iar combustibilul scump.
82
Fig. 4.2 Ciclul Carnot reversibil inversat.
Pentru aprecierea performanței ciclurilor de pompă de căldură se definește

eficiența pompei de căldură, care este raportul dintre căldura cedată
sursei calde și lucrul mecanic consumat în acest scop.
Q.,\ \Q,.\
|A-| ~ 2«-
1
7;
La o pompă de căldură, care funcționează după un ciclu Carnot reversibil

inversat, eficiența pompei de căldură este maximă și se poate calcula
folosind valorile temperaturilor T} și T2.
4.6 Integrala lui Clausius pentru cicluri reversibile
Funcția carnotică (4.4.6) se poate scrie și sub forma:
.6.1)
Căldura cedată sursei reci, 2„.este negativă și dacă se înlocuiește valoarea

absolută |<2., I cu valoarea algebrică, atunci:
83
-0 (4.6.2)
Relația (4.6.2) se numește egalitatea lui Clausius pentru transformări

biterme, reversibile. Aceasta se mai poate scrie:
(4.6.3)
P 4
Fig. 4.3 Ciclu oarecare reversibil descompus în cicluri Carnot elementare.
și este valabilă de-a lungul întregului ciclu Carnot', T este temperatura la

care are loc fiecare transformare. Sub semnul sumă se vor găsi atâția
termeni câte schimburi de căldură au loc în instalație, deci câte surse sunt,
în figura 4.3 este reprezentat în diagrama p-V un ciclu reversibil direct
oarecare, delimitat de temperaturile extreme Tiiax și Tmln și de adiabatele
extreme. Ducând o serie de adiabate infinit apropiate, se descompune ciclul
în cicluri elementare, la care porțiunile de contur cuprinse între adiabate pot
fi considerate izoterme. în acest mod, orice ciclu reversibil poate fi
descompus în cicluri Carnot elementare. Se remarcă faptul că, spre
deosebire de ciclul Carnot la care agentul termic vine în contact numai cu
două surse de căldură de temperaturi Txc și Tsr, în cazul ciclului oarecare
agentul de lucru schimbă căldură cu o infinitate de surse calde, respectiv
reci, la temperatura care caracterizează agentul în starea considerată, situată
84
pe conturul ciclului. în fiecare ciclu elementar z, agentul termic primește de

la sursa caldă căldura 3Qxe , la temperatura Tsc și cedează sursei reci
căldura 3 Qxt., la temperatura Txr. Se aplică funcția carnotică pentru fiecare
dintre ciclurile elementare reversibile în care s-a descompus ciclul
reversibil din figura 4.3:
-O
însumând această relație pentru toate ciclurile, se obține:
La limită, pentru un număr n oo de cicluri Carnot reversibile infinit mici,

se trece de la sumă la integrală. Prin integrare pe conturul ciclului, între
adiabatele extreme, tangente în punctele A și B ale acestui ciclu, rezultă:
unde stările C și D sunt situate pe porțiunile pe care agentul preia 3Qk ,

S A)
respectiv cedează 3Qxr. Relația (4.6.5) înseamnă a integra expresia pe
tot conturul ciclului ACBDA:
^=0 (4.6.6)
Aceasta este integrala lui Clausius pentru un ciclu reversibil. în această

expresie T reprezintă temperatura sursei cu care vine în contact agentul
termic pe o porțiune elementară a ciclului și cu care schimbă căldura
elementară 3Q. Ciclul fiind presupus reversibil, temperatura Ta sursei este
egală cu temperatura agentului termic care evoluează în ciclu. Factorul 1/7
transformă 3Q în diferențiala exactă —.
4.7 Entropia
Principiul al doilea al termodinamicii a condus la introducerea noțiunii de
entropie. Din relația (4.6.6) rezultă că, în ciclurile reversibile, integrala lui
Clausius este nulă. Pe baza acestei proprietăți se poate defini noțiunea de
85
TERMODINAMICĂ Șl TRANSEER DE CĂLDURĂ ÎN TRANSPORTULȘI DEPOZITAREA
entropie. Se consideră un agent care evoluează în ciclul reversibil ABCDA

(fig.4.3), pentru care, conform integralei lui Clausius (4.6.6), se poate scrie:
^=0 (4.7.1)
Prin trasarea adiabatelor tangente la ciclu, se pot determina punctele A și B

care împart ciclul în porțiunea ACB, pe care gazul primește căldură de la
sursă și porțiunea ADB, pe care cedează căldură sursei reci. De la A, gazul
poate trece la B, fie prin C, fie prin D. Este evident că integrala (4.7.1),
extinsă la întregul ciclu, se poate descompune într-o sumă de două
integrale, de la A prin C la B, la care se adaugă integrala de la B prin D la
A, adică:
Deoarece ciclul este reversibil, procesul BDA este reversibil și poate fi

inversat. Astfel, se obține:
r» 3Q„
J/fCT r
JAD
=0 (4.7.3)
sau
f
JZi/J
(4.7.4)
Să presupunem că punctul A din planul p~V este fix, iar B își schimbă
poziția. în acest caz, integrala (4.7.4) va avea o valoare bine determinată și
numai una, pentru fiecare poziție dată a lui B, indiferent de drumul parcurs
de la A la B (prin C, prin D sau pe orice altă cale). Deoarece fiecărui punct
B din planul p-V îi corespunde o anumită stare a gazului, înseamnă că
integrala (4.7.4) are o valoare bine determinată, pentru fiecare stare a
gazului; originea poate fi un punct arbitrar A, în care valoarea integralei
este considerată nulă. Rezultă că integrala (4.7.4) este independentă de
natura transformării, depinde numai de starea inițială și finală a agentului
ăo
termic și deci are proprietățile unei mărimi de stare. Mărimea ■ este
diferențiala unei mărimi de stare. Acestei mărimi de stare, Clausius i-a dat
numele de entropie și a însemnat-o cu 5, pentru cantități oarecare de gaz. în
Sistemul Internațional, entropia S are dimensiunea J/K. Entropia este o
mărime de stare extensivă. Pentru 1 kg de gaz, entropia specifică sau
entropia masică se notează .v:
86
S
5 zz — (4.7.5)
m
și are unitatea de măsură J/(kgI<). între două puncte situate la o distanță
infinit mică, expresia diferențială a entropiei d5 este dată de relația:
d,j = LE (4.7.6)

X’
respectiv pentru 1 kg de gaz, ds se definește cu relația:
ds = ^
(4.7.7)
T
Dacă un punct B se află la o distanță finită de un punct A, variația în limite
finite a entropiei gazului, între cele două stări, este dată de relația:
(4.7.8)
Pentru variația în limite finite a. entropiei specifice, analog relației (4.8.8):
(4.7.9)
în cazul unor transformări reversibile, între două stări termodinamice de

echilibru diferite între ele, 1 și 2, variația de entropie se prezintă astfel:
- transformare reversibilă adiabată,
(4.7.10)
deci adiabata reversibilă, este izentropă\

- transformare reversibilă care nu este adiabată,
5 2 - s I - Jf i ț*
o (4.7.11)
și anume, dacă <5<7rcv >0, sistemul primește căldură, deci > 0,

respectiv dacă âqn.v <0, sistemul cedează căldură, iar s2 -si <0. Ținând
cont de (4.7.6) și (4.7.7), integrala lui Clausius (4,6.6) se citește astfel:
variația, de entropie de-a lungul unui ciclu reversibil este nulă sau
exprimată altfel, în orice ciclu reversibil entropia rămâne neschimbată.
87
4.9 Formularea principiului al doilea pentru procesele ireversibile
Integrala lui Clausius pentru transformările termodinamice ciclice

ireversibile sau inegalitatea lui Clausius are expresia:
pĂL<o (4.9.1)
Pentru orice transformare ireversibilă care are loc între o stare inițială 1 și o
stare finală 2 este valabilă relația:
)> J (4-9-2)
Aceasta este formularea matematică a principiului II pentru procese ire

versibile. Ea afirmă că în transformările ireversibile valoarea integralei lui
Clausius este mai mică decât variația entropiei. In general, ținând cont de
relațiile (4.7.8) și (4.9.6), expresia matematică a principiului al W-lea este:
(S2-S,)>f^ (4.9.3)
sau pentru un proces elementar:

d5>^ (4.9.4)
Semnul egal este valabil pentru procesele reversibile, iar inegalitatea se

referă la procesele ireversibile. Aceste relații arată că entropia poate
constitui o măsură, a gradului de ireversibilitate a transformărilor
termodinamice. Astfel, cu cât diferența între variația, de entropie și
valoarea integralei lui Clausius este mai mare, cu atât gradul de
ireversibilitate al transformării este mai ridicat. în cazul particular al unei
transformări adiabate ireversibile (de exemplu, comprimarea sau destin
derea unui gaz în care se iau în considerare frecarea și viteza finită de
desfășurare a procesului), schimbul de căldură cu exteriorul este nul, astfel
că <5Q - 0 și din (4.9.3) rezultă:
(4.9.5)
ceea ce înseamnă că în procesele adiabate ireversibile entropia, crește

S2 > S]. într-o transformare adiabată ireversibilă, deși nu are Ioc schimb de
căldură cu mediul exterior, variația de entropie este pozitivă, din cauza
surselor interne de entropie. Pentru un sistem izolat, integrala lui Clausius
este de asemenea nulă, deoarece sistemul nu schimbă căldură cu mediul
ambiant. Atunci, din relația (4.9.3) rezultă:
88
fc
X 2
- A) ., . , >0
1 A’MVtwi
izolai
(4.9.6)
ceea ce reprezintă formularea matematică a principiului II pentru sisteme

izolate: entropia unui sistem izolat nu poate să scadă', ea se menține
constantă dacă în sistem se desfășoară numai procese reversibile sau crește,
în cazul în care în sistem au loc procese ireversibile. Această concluzie se
aplică numai sistemelor termodinamice izolate adiabat și finite, extinderea
pentru altfel de sisteme putând conduce la concluzii false.
4.10 Expresiile matematice combinate ale principiului I

și al Il-lea ale termodinamicii
Din relația (4.9.4) a rezultat că:

TdS>SQ (4.10.1)
Din prima expresie diferențială a primului principiu pentru procesele rever

sibile efectuate de un sistem închis, (3.6.6), se scrie:
5g = dtZ + pdV (4.10.2)
înlocuind (4.10.2) în (4.10.1) se obține relația:
TdS>dU+pdV (4.10.3)
care reprezintă ecuația fundamentală, a. termodinamicii.
Din a doua expresie diferențială a primului principiu, (3.6.17), se obține:
- dH ~~Vdp (4.10.4)
înlocuind (4.10.4) în (4.10.1) se obține relația:

TdS>dH - Vdp (4.10.5)
în cazul gazelor perfecte, relațiile (3.7.7) și (3.7.9) se pot scrie astfel:
dU = mcv dT (4.10.6)
dH = mc i’ dT (4.10.7)
Expresiile matematice combinate ale celor două principii ale termodinami

cii (4.10.3) și (4.10.5), pentru gazele perfecte, devin:
4 mc dT + pdV
d5 > —..... £...... (4.10.8)
89
sau
4.11 Diagrame calorice
în studiul transformărilor de stare și în analiza proceselor din instalațiile

termice se utilizează frecvent diagrame în care una dintre coordonate este
entropia; cele mai des utilizate sunt diagrama T-s și diagrama h-s, care se
numesc diagrame calorice. Pe baza noțiunii de entropie a devenit posibilă,
între altele, precizarea pe cale grafică a căldurii schimbate în procesele
reversibile, folosind diagrama T-s. Notând pe ordonată temperatura
absolută T și pe abscisă entropia specifică s, se poate descrie evoluția unui
sistem dintr-o stare inițială 1 până la o stare finală 2, printr-o curbă
continuă care trece prin punctele 1 și 2 (fig. 4.4). Pe curba transformării
reversibile 1-2 s-au considerat două stări infinit apropiate, a și astfel
încât pe transformarea a-b temperatura să poată fi considerată constantă.
Căldura schimbată de către 1 kg de agent termic cu mediul exterior, între
stările a și Z>, este:
dq - Tăs = aria abb'a' (4.11.1)
Fig. 4.4 Transformare reversibilă reprezentată în diagrama T-s.
90
Căldura schimbată în cursul transformării reversibile 1-2 va fi:
qn - ~ £”ar^° abb'a'- aria 122'1' (4.11.2)
Deoarece căldura schimbată de un agent termic cu mediul exterior în

decursul unei transformări termodinamice reversibile se reprezintă, Ia scara
diagramei T-s, prin suprafața cuprinsă între curba transformării și axa
abscisei, diagrama T-s se numește și diagrama calorică. Un ciclu reversibil
se reprezintă în diagrama T-s printr-o curbă închisă. în figura 4.5 este
reprezentat un ciclu oarecare efectuat de un agent termodinamic. Suprafața
la3241 reprezintă căldura primită de sistem, qxc, deci o căldură pozitivă
(ds > O'), iar suprafața 3 b 1423, căldura cedată de sistem qxr, deci o căldură
negativă (dscO). Diferența qw reprezintă căldura transformată în
lucru mecanic. Deci suprafața ciclului reprezintă atât căldura schimbată, cât
și lucrul mecanic al ciclului.
Fig. 4.5 Reprezentarea unui ciclu reversibil în diagrama T~s.
Pentru reprezentarea transformărilor ireversibile, diagrama T-s poate fi

folosită numai sub aspect calitativ, deoarece drumul între două stări, într-un
astfel de proces, nu trece prin stări de echilibru și este îndeobște
necunoscut.
91
4.12 Variația de entropie în transformările termodinamice
Energia internă specifică, u, fiind o funcție de stare, se poate exprima, în

cazul unui sistem omogen monocomponent, ca o funcție de parametrii de
stare:
u=fM (4.12.1)
Ținând cont că între parametri de stare p, v, T există o relație de legătură de
forma /(/?, v,T)~ 0, atunci energia internă specifică, u, se poate scrie
funcție numai de doi parametri:
u ” w(v,T) (4.12.2)
Diferențiala totală exactă a relației (4.12.2) va fi:
(4.12.3)
în mod analog, în cazul unui sistem omogen mono component, entalpia

masică h se poate scrie funcție numai de doi parametri:
h = h(p,T) (4.12.4)
(4.12.5)
în ecuația fundamentală a termodinamicii, se folosesc relațiile (4.12.3) și

(4.12.5). Astfel, pentru o transformare reversibilă a unui gaz, variația de
entropie masică se determină din relațiile:
1 1
ds = —c V d? + ~~
rj-t
dv (4.12.6)
1 1 (dh} ~
dj = -c &T- v- — dp (4.12.7)
T p T T -
Pentru a afla variația de entropie între o stare inițială 1 și o stare finală 2, se

integrează relațiile (4.12.6) și (4.12.7). Rezultă:
(4.12.8)
92
5, " 5 dp (4.12.9)
Daca în timpul transformării, fluidul suferă modificări de fază, ecuația

entropiei are forma:
, du p , q,
d.s - _+ ^dv + “ (4.12.10)
T T T
în care qi este căldura de modificare de fază, pentru m ~ 1 kg de gaz, la

temperatura constantă 7).
în cazul gazului perfect, în transformări fără schimbare de fază, se pot găsi
relații de calcul al variației de entropie în funcție de mărimile de stare p, v,
T, care sunt ușor de măsurat:
d L/ dz/ pdv
ds ~ (4.12.11)
dq__dh vdp _ dT dp
(4.12.12)
în relațiile (4.12.11) și (4.12.12) s-a utilizat relația (2.3.5). Integrând

(4.12.11) și (4.12.12) se obțin expresiile de calcul al variației de entropie:
ln^- + Rln — (4.12.13)
5,2 - 5.1 In—-Rin—

~ C
pui 1?
(4.12.14)
L a
Pentru a obține expresia variației de entropie în funcție de parametrii p și v,
se ține seama de:
și atunci:
dv dv dv Q
_ dp
d s ~ cv dI. + R c„p — + c,V V
T v V V P
dv dp
d .$■ = CP (4.12.15)
v p
din care, după integrare, se obține:
93
TERMODINAMICĂ Și TRANSFER DE CĂLDURĂ JN TRANSPORTULUI DEPOZITAREA
1 V2 I P,
(4.12.16)
s2 In —+ c In—
Pi
în continuare se prezintă variația de entropie în cursul unor transformări

reversibile ale gazelor perfecte.
a) Transformarea izotermă (fig. 4.6) este reprezentată în diagrama T - s ca
o dreaptă paralelă cu axa entropiei.
(4.12.16)
Pentru gazul perfect, ținând seama de (4.12.13) și (4.12.14), rezultă:
(s, -s,),. = Rin—= Rin— (4.12.17)

v, A
Zj) Transformarea adiabată reversibilă (fig.4.6) se caracterizează prin
entropie constantă, deoarece schimbul de căldură este nul.
ds = ^=0
(4.12.18)
T
(■S2-'yiL=0 (4.12.19)
în diagrama T~s se reprezintă ca o dreaptă paralelă cu axa temperaturilor.
c) Transformarea izocoră. Când volumul este constant, se scrie:
ds = c — (4.12.20)
’ T
La= (4.12.21)
In diagrama T-s, izocora se reprezintă printr-o curbă exponențială (fig. 4.6).

Panta tangentei la curbă, într-un punct oarecare, va fi:
fdn T A
(4.12.22)
Pentru gazele perfecte, curbele izocore în diagrama T-s sunt echidistante.
94
d) Transformarea izobară. Când presiunea este constantă, se scrie:

dT
d.v = c p (4.12.23)
t~
L2 -s,)„ = c/;lnȚ (4.12.24)
11
în diagrama T-s, izobara se va reprezenta pr intr-o curbă exponențială (fig.
4.6). Panta tangentei la curbă într-un punct oarecare va fi:
(4.12.25)
Pentru gazele perfecte, curbele izobare în diagrama T-s sunt echidistante.

Deoarece c > cv, rezultă că, în diagrama T~s, curbele izobare sunt mai
puțin înclinate decât curbele izocore.
e) Transformarea politropă. Ținând seama de (3.8.24) și de (3.8.26),
rezultă:
Fig.4.6 Transformări polilrope reversibile cu exponent — co < /? < oo.
95
ds ~ C jwi
dr n-kdT
(4.12.26)
V
T T 77~1 T
n-k
(^2 ’’"'ta
In (4.12.27)
77-1 7ț
Transformările politrope se reprezintă în diagrama T-s (fig. 4.6) prin curbe

exponențiale, a căror pantă depinde de valoarea exponentului politropic:
djH T _ T 77-1
tga (4.12.28)
Pentru n <1 sau n>k panta este pozitivă, iar pentru lcncfc panta este
negativă.
Din ecuația pv,! - const, se pot obține ecuațiile celorlalte transformări
termodinamice simple (paragraful 3.8), prin alegerea unor valori particulare
ale exponentului politropic n. în figura 4.6 sunt reprezentate în diagrama T-
s transformări reversibile cu exponent - oo < n < +oo. în aplicațiile practice
au loc transformări ireversibile (ireversibilitate internă sau externă). Pentru
a fi descris prin ecuații matematice și pentru a fi figurat în diagramele
termodinamice, un proces ireversibil poate fi asimilat, pentru un singur
sens de desfășurare (destindere sau comprimare), cu o transformare
politropă reversibilă. Reprezentarea transformării politrope pe o diagramă
T-s sau h~s este posibilă numai dacă se cunoaște starea inițială și finală a ei.
Forma curbei fiind complexă, prin convenție, se reprezintă printr-o dreaptă
care unește cele două stări.
în cazul solidelor și lichidelor, ținând seama de relația (3.7.10), variația de
entropie se calculează din relația:
, dT
ds = c — (4.12.29)
T
Dacă într-o transformare reversibilă, fără schimbare de fază, capacitatea
calorică masică a solidului, respectiv lichidului, rămâne constantă,
integrând (4.12.29) se obține:
^-s^cTn— (4.12.30)
T
Dacă c nu este constantă, pentru aflarea variației de entropie se integrează
relația (4.15.29) în care, pentru exprimarea capacității calorice masice, se
utilizează o relație de forma (3.7.11).
96
4.13 Ecuații de bilanț pentru un sistem termodinamic

aflat la diferite momente de timp
Se consideră un sistem termodinamic având o anumită masă și un volum de

control, conform figurii 4.7. în timpul St, masa 8m. intră în volumul de
control printr-o secțiune elementară 84, masa 8mciese din volumul de
control prin 8 Ae; la momentul de timp t, masa sistemului este mT, iar
după intervalul de timp 8t, căldura este schimbată prin
elementul de suprafață 8 A aflat la temperatura T ; lucrul mecanic 8£ este
produs de sistem.
a) ecuația de conservare a masei
Pentru sistemul considerat, ecuația de bilanț material are forma:
mx + 8m. = mx+(h + dme
Modificarea masei sistemului după intervalul de timp di are expresia:

(4.13.2)
Debitele masice corespunzătoare se obțin împărțind fiecare membru a
ecuației (4.13.2) cu 8r:
(4.13.3)
k St ) 8t
Când 6t >0 se scriu relațiile:
T m t+3 t — m 1 dmcv
lim (4.13.4)
5 T—>0
< 8t > dx
lim —~ - m e (4.13.5)
8t j
f 8 m.
lim (4.13.6)
8 t-yO
1. X >r-
k 0T 7
Ecuația de continuitate pentru sistemul considerat capătă forma:
dm CV
Y mt - 0
du
b) primul principiu al termodinamicii
Conform ecuației de conservare a energiei se scrie:
97
Fig. 4.7 Schema uniri sistem termodinamic aflat la diferite momente de timp.
98
Q\1 E^ " El ^12 (4.13.8)
împărțind fiecare membru a ecuației (4.13.8) cu 8t, se obține:
(4.13.9)
8t 6t 8t
Pentru sistemul din figura 4.7, energia în starea inițială 1 are expresia:
EÊêfim, (4.13.10)
iar în starea finală 2:
E2=Ex^+efime (4.13.11)
în relațiile (4.13.10) și (4.13.11), s-a considerat că la momentul t energia

sistemului este Ez> iar la momentul, t + 8t, £t+8t; fiecare element de masă
intrat în sistem, are energia e., respectiv fiecare element ieșit din
sistem, §me, are energia ee. Variația de energia între stările 1 și 2 este:
E2~ E.~ Eta&t + e$mc - E~ efinv =

( \\ x (4.13.12)
= VU, - EJ+ - e,Sm,)
Când s-ar ține seama și de forțele de tensiune superficială, lucrul mecanic

corespunzător acestora are expresia:
- anAdl - - ~v„vSm (4.13.13)
Dacă se consideră lucrul mecanic efectuat de masa , care intră în

sistem, iar cel corespunzător masei 8/«e, evacuată din sistem,
pevt6/»e, lucrul mecanic total, efectuat de sistem în intervalul de timp 8t,
are expresia:
5Ă = 5£„ + p,v,bm^ (4.13.14)
84v este lucrul mecanic produs de sistemul considerat.

După împărțirea membru cu membru a ecuațiilor (4.13.12) și (4.13,14) cu
8rși ținând seama de expresia primului principiu, scrisă sub forma
(4.13.9), se obține:
99
(E t+6. T E 'l C'V

(4.13.15)
OT OT 8t ,
în relația (4.13.15) termenii (e + pv) se pot rescrie astfel:
(4.13.16)
Ținând seama de relația (4.13.16), (4.13.15) devine:
8Q bm.(, t+3t w2
-l... ... c
'l 8L
+ gzc + CV
8t 8t f 2 J 6t
(4.13.17)
care se mai poate scrie sub forma:
(4.13.18)
în care Pci este puterea furnizată de sistemul considerat. Când masa
sistemului nu se modifică în timpul transformării, ecuația (4.13.18) se
reduce la forma:
e= ^ +P (4.13.19)
dx
c) ecuația de bilanț a entropiei
Ecuația în care se ține seama de entropia generată de endoireversibilitate
are forma:
dS = (4.13.20)
T
în care s-a notat cu 8S entropia generată de ireversibilitatea internă.
Considerând sistemul din figura 4.7, pentru o variație de entropie, S2 -S),
care are loc într-un interval de timp 8t, se poate scrie:
(4.13.21)
100
Fie entropia sistemului ia momentul t și 5îWt -entropia la timpul

lh/t; atunci când Sj = + si8mj este entropia sistemului în starea 1, iar
S2 - ST+rft + sebme este entropia în starea 2, se scrie:
S2 - S, = (ST+,h - SȚ) + (se8m, - 5,5m,) (4.13.22)
Termenul se8me ■ sl6mi reprezintă entropia determinată de evoluția

maselor 5me și 5mt prin suprafața de control a sistemului considerat.
Relația (5.9.22) se scrie în ipoteza că există echilibru local. Considerând
fiecare element de suprafață al ariei care mărginește volumul de control,
prin care are loc transfer de căldură, în ecuația (4.13.21) trebuie să se țină
seama de toti termenii de forma -- , adică:
T
De asemenea, termenul (6S ) din ecuația (4.13.21) trebuie să țină seama

de toate variațiile locale interne de entropie care se generează în interiorul
masei de control considerate. Ținând seama de (4.13.22) și de (4.13.23),
ecuația (4.13.21) devine:
Trecând la limită, când 6 t tinde spre zero, rezultă:
+ S gen
(4.13.25)
care reprezintă expresia generală a. principiului al doilea al termodinamicii

sau ecuația entropiei. Termenul Sgen, referitor la fluxul de entropie generat
de formele de ireversibilitate internă ale sistemului, este dificil de
determinat cantitativ, dar este întotdeauna pozitiv (se anulează în cazul în
care transformările din interiorul sistemului considerat sunt reversibile,
altfel spus nu există ireversibilitate internă). Din aceste considerente,
ecuația (4.13.25) se scrie sub forma:
101
TERMODINAMICĂ Șl TRANSFER DE CĂLDURĂ ÎN TRANSPORTUL?! DEPOZITAREA
dS • _ • „O
+ (4.13.26)
Semnul egal se pune când în sistem transformările sunt intern reversibile

(endoreversibilitate), iar inegalitatea se aplică în cazul ireversibilității
interne a transformărilor. Când în orice punct al volumului de control
dS
entropia nu se modifică în timp, termenul și ecuația (4.13.25)
<7t
devine:
+ (4.13.27)
Dacă debitul masic de intrare în volumul de control este același cu cel de
• • O
ieșire, m, = m, = m, ecuația (4.13.27) capătă forma:

O •
+ (4.13.28)
♦ •
Pentru un proces adiabatic, cum Qcv = 0, iar Sgen > 0, rezultă din (4.13.28):
se>st (4.13.29)
Egalitatea are loc dacă procesul adiabatic este reversibil.
4.14 Entropia și probabilitatea termodinamică
în matematică, probabilitatea unui eveniment A este numărul P(A) care

reprezintă raportul dintre numărul de evenimente elementare egal posibile
care realizează evenimentul A și numărul total de evenimente elementare
egal posibile. Are valori cuprinse între unu, dacă evenimentul este sigur și
zero, când evenimentul este imposibil. Probabilitatea termodinamică, P,
este definită prin numărul de moduri posibile,la scară microscopică,
denumite pe scurt microstări (definite de valorile individuale ale
parametrilor particulelor microscopice) prin care se poate realiza starea
macroscopică, observată, a sistemului. Fiind numărul de microstări
corespunzătoare unei macrostări date, rezultă că probabilitatea
termodinamică are valori supraunitare. Principiul al doilea al
termodinamicii stabilește că în procesele ireversibile entropia crește,
tinzând spre o valoare maximă, care se atinge atunci când sistemul ajunge
în echilibru. Pe de altă parte, în cadrul proceselor spontane, trecerea spre
102
starea de echilibru corespunde unei valori maxime a probabilității

termodinamice. Rezultă că între entropie și probabilitatea termodinamică
există o legătură. Această legătură este dată de legea lui Boltzmann.
S - k In P
în care k este constanta lui Boltzmann. Pentru o transformare între două
stări 1 și 2 se obține:
S2 -S, = kln^- (4.14.2)
ceea ce arată că variația de entropie se poate calcula numai prin cunoașterea

raportului dintre probabilitățile termodinamice ale celor două stări.
Deducerea acestei formule poate fi tăcută pe baza unor considerații
fenomenologice simple. Dacă se consideră un sistem termodinamic format
din două subsisteme, cu entropiile .S) și S2 și cu probabilitățile
termodinamice Px și P2, entropia fiind o mărime aditivă, entropia
ansamblului este S = S', + S2, iar probabilitatea termodinamică P-PXP2.
Prin logaritmarea expresiei probabilității termodinamice rezultă
lnP = ln/ț 4-lnP2, deci între probabilitatea sistemului și cea a
subsistemelor intervine relația:
/(p,p2 )=/(;:)+/(/’) (4.14.3)
sau prin diferențiere în raport cu probabilitatea :
f'WOP, =/■(/’) (4.14.4)
Dacă expresia (4.14.3) se diferențiază în raport cu P2 se obține:
/”(/’/’)P,?2 + /VJ,A) = 0 (4.14.5)

sau știind că P,P2 = P
f"(P)P + f’(P) = 0 (4.14.6)

Această ecuație diferențială se prezintă sub forma:
.^j.lp+ /'(P) = 0
-PdP (4.14.7)
Prin integrarea relației (4.14.7) se obține:

In/’(P) +In =
sau:
Pf(P) = k (4.14.8)
103
3 HIDROCARBURILOR - Tudora CRISTESCU
Integrând ecuația (4.14.8) se obține:

/(P) = k In P +/cs (4.14.9)
Rezultă că entropia devine:
S-klnE-t/^ (4.14.10)
Valoarea constantei de integrare k} poate fi determinată din ecuația
S = Sj+52, deci:
k lnPjP, + k} = k lnPj + k] + klnP2 + k} (4.14.11)
de unde rezultă k} =0, obținându-se relația (4.14.1).

Probabilitatea P este cu atât mai mare cu cât starea este mai dezordonată;
creșterea entropiei (în sistemele izolate) exprimă evoluția sistemelor spre
stări cât mai dezordonate din punct de vedere microscopic. Expresia de
legătură între entropie și probabilitatea termodinamică P arată că într-un
sistem izolat, entropia tinde către valori care corespund unor stări de
probabilitate maximă. Aceasta reprezintă formularea statistică a
principiului al doilea al termodinamicii.
4.15 Rezumat
Principiul al doilea al termodinamicii precizează sensul natural de

desfășurare a proceselor termodinamice și stabilește condițiile transormării
căldurii în lucru mecanic. O transformare se consideră reversibilă dacă
sistemul poate trece din starea 1 în starea 2 și invers, prin aceleași stări de
echilibru. Toate procesele din natură sunt ireversibile. Teorema lui Carnot
și corolarul acesteia se referă la randamentul termic al mașinilor care
funcționează reversibil după un ciclu Carnot, respectiv ireversibil, când se
află legătură cu două surse de căldură. Acest principiu introduce mărimile
de stare temperatură termodinamică și entropie. Variația de entropie de-a
lungul unui ciclu reversibil este nulă. Diagrama T-s, denumită și diagrama
calorică, este utilizată în studiul transformărilor de stare. în continuare sunt
prezentate expresiile variației de entropie în transformările termodinamice.
Pe baza ecuațiilor de bilanț pentru un sistem termodinamic aflat la diferite
momente de timp (de conservare a masei, de conservare a energiei) și a
ecuației de bilanț a entropiei este stabilită expresia generală a principiului al
doilea al termodinamicii. Expresia de legătură între entropie și
probabilitatea termodinamică arată că, într-un sistem izolat, entropia tinde
către valori care corespund unor stări de probabilitate maximă.
104
5. TRANSFORMAREA DE FAZĂ
LICHID - VAPORI
5.1. Noțiuni geneale
Vaporii sunt gaze reale aflate în stări din apropierea fazei lichide sau în
domeniul transformării de fază. Vaporii nu pot fî considerați gaze perfecte
deoarece, la substanțele aflate în această stare, nu mai pot fi neglijate
forțele de coeziune moleculare și nici volumul propriu ocupat de molecule,
în raport cu volumul total ocupat de gaz (paragraful 2.4). Aplicarea legilor
gazelor perfecte în cazul vaporilor conduce la erori mari, inadmisibile în
studiul termodinamic. Se numește fază o regiune din spațiu ocupată de
anumite substanțe și care este omogenă, adică are aceleași proprietăți
fizico - chimice în toate punctele regiunii. Ca urmare, o fază cuprinde
totalitatea porțiunilor unui sistem termodinamic supuse aceleiași ecuații de
stare. în timpul transformărilor de fază (paragraful 2.4), care se realizează
în condițiile unor succesiuni de stări termodinamice, în interiorul sistemului
vor coexista două sau trei faze. Se numește echilibru fazic starea de
echilibru în care în sistem sunt prezente mai multe faze. în studiul
transformărilor de fază ale unui sistem monocomponent, în interiorul
suprafeței de control, care delimitează sistemul, se află numai substanța
pură analizată, într-una sau mai multe stări de agregare. Conform legii
fazelor a lui Gibbs, într-un sistem policomponent alcătuit din NC
componenți și NF faze, numărul fazelor ce pot exista simultan în echilibru
este mai mic sau cel mult egal cu jVC+2, ceea ce conduce la un număr de
grade de libertate:
NG - NC + 2~NF (5.1.1)
Prin grad de libertate al sistemului, NG, se înțelege numărul de variabile
independente (presiune, temperatură) ce caracterizează sistemul la
echilibru. Pentru un sistem monocomponent NC -1, numărul maxim de
faze ce pot coexista sunt NF = 3 (cu condiția ca să nu varieze nici un
parametru de care să depindă starea de echilibru) și rezultă NG - 0
(punctul triplu); dacă numărul de faze este NF = 2, NG = 1, Așa cum s-a
arătat în paragraful 2.4, la un sistem monocomponent bifazic, dependența
dintre temperatura și presiunea de vaporizare se exprimă printr-o relația
2.4.1. Dacă pentru un anumit corp se construiește curba p~ f(Ts) în
105
coordonate p - T, aceasta se numește curba de echilibru fazic și depinde

numai de natura fluidului (fig. 5.1 și 5.2). Aceasta se mai numește
diagrama fazică, curba de saturație sau curba presiunii de vapori sau de
tensiune de vapori; poate fi construită și în alte coordonate, de exemplu p -
v sau T- s. Transformarea de fază nu se poate reliza decât la parametrii de
stare corelați de curba de echilibru fazic. Punctele situate pe această curbă
reprezintă stări în care cele doua faze pot coexista în echilibru. în cazul
unui sistem monocomponent bifazic, echilibrul termodinamic între cele
două faze este realizat atunci când sunt realizate cele trei echilibre: termic,
mecanic și chimic, exprimate respectiv prin egalitatea temperaturilor,
presiunilor și a potențialelor chimice.
T\ = T,-,Pi=p, gl(p,T) = g2(p,f) (5.1.2)
unde g este potențialul chimic, denumit și potențial izobar - izoterm sau

funcția lui Gibbs; pentru substanțele pure este egal cu entalpia liberă a
unității de masă.
Dacă derivatele parțiale de ordinul întâi ale potențialului chimic suferă
salturi la trecerea de la o fază la alta, transformarea de fază este de speța
întâi.
La corpurile obișnuite, temperatura transformării de fază crește cu
presiunea, de-a lungul celor trei curbe de echilibru (fig. 2.4), cu excepția
apei, la care curba de topire tr-N este caracterizată prin scăderea
temperaturii de topire (solidificare), odată cu creșterea presiunii (fig. 2.5 și
5.1). în figura 5.1, curba M -tr reprezintă curba de echilibru solid - gaz,
tr-N - curba de echilibru solid - lichid și tr - cr - curba de echilibru
lichid - vapori. Suprafața diagramei p-T este împărțită prin curbele de
echilibru fazic în trei zone de reprezentare a stărilor substanței pure și
anume: solidă, lichidă și gazoasă. între stările lichidă și solidă sau starea de
gaz și solidă există deosebiri esențiale de structură, starea solidă cristalină
reprezentând o fază anizotropă a corpului. De aceea curba de topire
(solidificare) tr-N este nelimitată superior (nu prezintă punct critic).
Pentru unele substanțe există mai multe posibilități pentru starea solidă,
diferite între ele prin structura cristalină. Curbele de echilibru fazic se
intersectează într-un punct tr numit punct triplu. Se numește punct triplu al
unei substanțe pure starea în care pot coexista în echilibru cele trei faze,
solidă, lichidă și gazoasă. Se consideră trei faze distincte ale unei substanțe
chimice pure, notate cu indicii 1,2,3. Fie g2(p,T) și g3(p,T)
potențialele chimice ale acestor trei faze, presupuse cunoscute, ca funcții de
variabilele p și T . Există, în general, o pereche unică de valori numerice
ale acestor parametri pentru care sunt satisfăcute ecuațiile:
106
TRANSFORMAREA DE FAZĂ LICHID - VAPORI
g>(pT) = g2(p,r)=g3(p,r) (5.1.3)
De menționat că la o substanță pură pot să existe un număr de faze solide

diferite; în cazul fierului există trei faze solide, iar la apă șapte. O substanță
pură poate să prezinte mai multe puncte triple, dar are numai un singur
punct triplu în care pot coexista în echilibru cele trei faze, solidă, lichidă și
gazoasă. In cazul apei, punctul triplu este definit de parametrii:
pfr = 611,3 Pa și ttr ~ 0,0098°C. Curba de echilibru a fazelor lichidă și
gazoasă începe în punctul triplu, tr și se termină în punctul critic, cr.
Punctul critic este caracterizat de parametrii critici de stare pcr și tcr.
Coordonatele punctului critic sunt constante pentru o substanță dată, dar
depind de natura substanței. în cazul vaporilor de apă acestea sunt:
pc/ - 221,29bar; tcr = 374,15° C; vcr = 0,00326m3/kg. în figura 5.2 sunt
prezentate curbele presiunii de saturație pentru câteva substanțe pure.
Curba p = f(f) împarte câmpul diagramei în două zone și anume: în
stânga și deasupra curbei, fluidul se găsește în stare lichidă, iar la dreapta și
dedesubtul ei, fluidul se află în stare de vapori. La starea de presiuni și
temperaturi egale cu pcr și tcr, densitatea lichidului este egală cu densitatea
vaporilor substanței respective (p, = pj. Existența punctului critic pe curba
de echilibru fazic, între faza de lichid și cea de vapori, arata că între aceste
faze ale aceluiași corp nu există o deosebire esențială. Noțiunile de lichid și
gaz sunt convenționale și aplicabile numai în cazul când are loc echilibrul
celor doua faze în contact, dintre care faza mai densă sau condensată se
numește lichid, iar faza mai puțin densă se numește gaz (vapori). Lichidele
și gazele sunt înglobate în noțiunea generică de fluide, fiind două faze
izotrope ale aceluiași corp. Existența punctului cr arată că un gaz nu poate
fi lichefiat prin comprimare izotermă decât s;dacă este adus la temperaturi
inferioare celei critice. La temperaturi mai mari decât temperatura critică,
substanțele se află numai în stare de gaz. La presiuni mai mari decât
presiunea critică, se poate trece în mod continuu de la starea lichidă la cea
gazoasă și invers; căldura latentă de vaporizare este nulă (fig. 5.1 și 5.3).
Numai la presiuni și temperaturi mai mici decât cele critice fazele de lichid
și de vapori pot coexista în echilibru ca faze distincte; în acest domeniu au
loc transformări de fază este de speța întâi La presiuni și temperaturi mai
mari decât cele critice (fig. 5.1) au loc transformări de fază de speța a
doua. La transformarea de faza de speța a doua, derivatele parțiale de
ordinul întâi ale potențialului chimic sunt egale pentru cele două faze, dar
apar salturi la derivatele parțiale de ordinul al doilea.
107
Fig. 5,1. Diagrama fazică p-Tpentru o substanță pură care se dilată

la solidificare (apa).
Fig. 5.2. Curba presiunii funcție de temperatură, în domeniul lichid vapori,

pentru o serie de substanțe pure.
108
Fig. 5.3. Schema transformării izobare a lichidului

în vapori supraîncălziți.
5.2. Vaporizarea Ia presiune constantă a sistemelor monocomponente
Pentru studierea comportării unui sistem termodinamic monocomponent în

timpul schimbării de faze lichid - vapori sau invers se efectuează o
experiență. Se consideră un cilindru, prevăzut cu un piston mobil, care se
poate deplasa liber, fără frecare (fig.5.3). în cilindru se află o masă m ~ lkg
de lichid pur (de exemplu, apa) care se încălzește treptat la presiune
constantă, p, primind căldură de la o sursă exterioară. Inițial, lichidul se
află la o temperatură TA, inferioară temperaturii de fierbere (fig. 5.3. A). în
fig. 5.4 este reprezentată variația temperaturii în timpul acestei încălziri.
Prin încălzire izobară, temperatura lichidului crește, iar volumul
înregistrează o creștere foarte redusă. Apa constituie o excepție între 0° C
și 4°C, când volumul scade, după care începe să crească. La continuarea
încălzirii izobare, când se atinge temperatura Ts (fig. 5.3. B), în masa
lichidului încep să se formeze vapori. Temperatura T., la care începe
vaporizarea, în condițiile încălzirii izobare la presiunea p, se numește
temperatura de saturație^ corespunzătoare acestei presiuni. Lichidul aflat la
presiunea p și temperatura Ts se numește lichid saturat. Vaporizarea
începe din momentul apariției primei molecule în faza de vapori și se
sfârșește când lichidul s-a transformat integral în vapori.
109
$1 DEPOZITAREA HIDROCARBURILOR - Tudora CRISTESCU
Fig, 5.4. Variația temperaturii în timpul unei încălziri izobare

în care un lichid pur se transformă în vapori supraîncălziți.
In cursul vaporizăni, atât presiunea cât și temperatura de saturație rămân

constante și amestecul bifazic lichid - vapori va conține o cantitate din ce
în ce mai mare de vapori (fig, 5.3. C); procesul de vaporizare este însoțit de
creșterea puternică a volumului, pentru ca volumul specific al vaporilor
este mult mai mare decât cel al lichidului. Se numesc vapori saturați umezi
amestecul de lichid și vapori aflat la temperatura de saturație Ts. Vaporii
care nu mai conțin nici o particulă în faza lichidă și se află la temperatura
de saturație se numesc vapori saturați uscați (fig.5.3. D). Vaporizarea la
presiune constantă, a sistemelor monocomponente, este o transformare
izobar - izotermă, deoarece în timpul acestui proces și temperatura
sistemului rămâne constantă. Dacă se continuă încălzirea vaporilor, se
constată că temperatura sistemului începe să crească; de asemenea volumul
crește (fig. 5.3. E). Vaporii aflați la o anumită presiune și la o temperatură,
superioară temperaturii de saturație, corespunzătoare acestei presiuni, se
numesc vapori supraîncălziți. Altfel spus, vaporii aflați la T > Ts - f(p)
sunt vapori supraîncălziți.
Condensarea (lichefierea) este transformarea de fază vapori-lichid, adică
procesul invers vaporizării.
Evaporarea unui lichid este fenomenul de formare de vapori care are loc
numai la suprafața de separație dintre lichid și un gaz, când cele două
fluide sunt de natură diferită.
110
5.3. Diagrama p~v pentru vapori
Prin repetarea, pentru alte presiuni, a procesului de vaporizare izobară a

unui sistem monocomponent, descris în paragraful 5.2, se obțin date
experimentale cu care se pot trasa diagrame p-v ale schimbării de fază,
în diagrama p-v, din fig. 5.5, este reprezentat procesul de vaporizare la
presiune constantă, prin transformarea A- B-C-D- E. Porțiunea
A- B corespunde încălzirii lichidului până la starea de saturație; porțiunea
Fig. 5.5. Reprezentarea în diagrama p-v a transformării

izobare a unui lichid pur în vapori supraîncălziți.
B-C-D corespunde vaporizării lichidului până când se obțin vapori

saturați uscați; porțiunea D- E corespunde supraîncălzirii vaporilor. Dacă
se repetă procesul de vaporizare la alte presiuni, se obțin curbele
Ax - Bx - Cx - Dx - Ei sau A^ - B2 - C2 - D2 - E2. Experimental s-a
constatat că, la creșterea presiunii la care are loc vaporizarea, volumul
specific al lichidului saturat înregistrează o creștere ușoară, iar cel al vapo
rilor saturați uscați scade; se mărește temperatura de saturație
corespunzătoare, iar diferența dintre volumul specific al vaporilor saturați
uscați și cel al lichidului saturat scade, până când în punctul critic, cr, se
anulează. Unind punctele BX,B,B2... respectiv DX,D,D2... (fig. 5.5) se
obține curba L-cr-G care reprezintă curba limită sau curba de saturație.
Curba L-cr, pe care sunt reprezentate stările apei la saturație, pentru
111
diferite presiuni, este locul geometric al punctelor de început de vaporizare

și se numește curba limită inferioară. Curba G - cr, care exprimă stări ale
vaporilor saturați uscați, este locul geometric al punctelor de sfârșit al
vaporizării și are denumirea de curba limită superioară. Prin convenție,
mărimile de stare ale lichidului saturat se notează cu indicele prim
(/z’;z/;v ;T), iar cele pentru vaporii saturați uscați cu indicele secund
(h';u;v;s“).
5.4. Titlul vaporilor saturați umezi
în timpul vaporizării izobar - izoterme a unui sistem monocomponent, pe

măsură ce sistemul primește căldură din exterior, vaporii saturați umezi
conțin o cantitate din ce în ce mai mare de vapori saturați uscați și din ce în
ce mai mică de lichid saturat. Pentru precizarea stării vaporilor saturați
umezi trebuie cunoscută presiunea sau temperatura și un alt parametru de
stare. Titlul vaporilor saturați umezi este fracția masică de vapori saturați
uscați, aflați în amestecul de vapori și lichid la saturație.
mv+ml m
în care mv este masa vaporilor saturați uscați; nț masa lichidului saturat;

m masa vaporilor saturați umezi. Volumul total al vaporilor saturați umezi
se compune din volumul de lichid și volumul de vapori:
V = V(+Vv (5.4.2)
sau
mv ~ mtv'+mv" (5.4.3)
unde v este volumul specific al vaporilor saturați umezi. Dacă masa

sistemului monocomponent este m = lkg, iar titlul x, atunci mv -xkg și
nț = (1 ~ x)kg, iar relația 5.4.3 devine:
v = (1 - x)v'+xv'' = v’+x(v' -v1) (5.4.4)

în fig. 5.6 este reprezentată o curbă de titlu constant. Pe curba limită
inferioară valorea titlului este, x = 0, iar pe curba limită superioară, x = 1.
Toate curbele de titlu constant se întâlnesc în punctul critic.
112
Fig. 5.6. Reprezentarea unei curbe de titlu

constant în diagrama p -v.
h = h'+x(h"-h') (5.4.5)
s = s'+x(s’’-s') (5.4.6)
u-h--pv (5.4.7)
Pentru entalpia masică și entropia masică ale vaporilor saturați umezi, în
mod analog expresiei 5.4.4, s-au scris relațiile 5.4.5 și 5.4.6. Cu relația
5.4.7 se calculează energia internă masică a vaporilor saturați umezi.
5.5 Diagrama T-s pentru o substanță pură

A
In paragraful 4.9 s-a arătat că diagrama T-s permite, prin planimetrarea

suprafeței cuprinse între curba unei transformări oarecare și axa entropiei,
calculul căldurii schimbate cu exteriorul, iar în paragraful 4.11 a fost
prezentat aspectul curbelor de variație T = f(s), în transformările
izotermă, adiabată, politropă, izocoră sau izobară, când evoluează un gaz
perfect. Această diagramă este utilizată în studiul ciclurilor termodinamice
și al transformărilor care au loc în instalațiile termice, pentru că permite
determinarea parametrilor termofizici ai fluidului pentru care a fost
realizată și analiza căldurii schimbate cu exteriorul. Diagrama T-s are
același aspect general pentru orice substanță pură (fîg.5.7). Curba
S-K~L~cr-G reprezintă ansamblul curbelor limită ale schimbărilor de
113
ȘI DEPOZITAREA HIDROCARBURILOR -Tudora CRISTESCU
A
cr
K I \ III
II \
v vi
h Cr
L VII
---------------------- ►
Fig. 5.7. Diagrama T-s a unei substanțe pure.
Fig, 5.8. Diagrama T-s în domeniul lichid - vapori.
fază care împart diagrama în zone care caracterizează fie o singură fază, fie
un amestec bifazic. Curba S-K este locul geometric al punctelor care
corespund stărilor la care începe procesul de topire. Această curbă
delimitează zona V - corpul este în stare solidă, de zona VI - corpul se
găsește sub formă de amestec bifazic -- solid și lichid. Punctul K este
punctul critic al amestecului bifazic de lichid și solid. Pe curba K - L se
găsesc stările care marcheză sfârșitul topirii. Curba L-cr cuprinde stările
114
de lichid saturat, când începe vaporizarea. în zona I corpul se află în stare

lichidă, iar în zona II sub formă de amestec bifazic - lichid și vapori.
Punctul cr este punctul critic al amestecului bifazic lichid și vapori.
Punctele de pe curba G -cr corespund stărilor de vapori saturați uscați,
când s-a terminat vaporizarea. Zona fazei gazoase este 7Z, aflată deasupra
temperaturii și presiunii critice, în zona III substanța se găsește în stare de
vapori supraîncălziți, iar în zona VII sub formă de amestec bifazic de solid
și vapori. în zona delimitată de curba S - K - L se desfășoară procesul de
topire sau solidificare, iar în zona de sub curba L-cr -G, vaporizarea sau
condensarea. în instalațiile termice evoluează, în general, agenți
termodinamici aflați în stare de gaz și de aceea diagrama T-s, destinată
studiului proceselor din aceste instalații, cuprinde numai zonele I, ÎI și III
(fig. 5.8). Forma curbelor izobare depinde de zona în această diagramă. în
zona I, deoarece lichidele sunt practic incompresibile, izobarele sunt foarte
apropiate; fac excepție numai câteva corpuri, ca de exemplu CO2 și II2, la
care lichidul este puternic compresibil. în zona bifazică (zona II),
transformarea de fază a corpului având loc la p = ct și T = ct, izobarele
sunt paralele cu abscisa 0 - 5. în zona III, în domeniul de stare al vaporilor
supraîncălziți, izobarele sunt curbe exponențiale divergente. Izocorele au
panta mai mare decât izobarele (paragraful 4.12). Zona II, a vaporilor
saturați umezi, conține și curbele de titlu constant cr-x. Curba izentalpă,
pentru un gaz perfect (sau real, la temperaturi ridicate și presiuni foarte
scăzute) se confundă cu izoterma; în domeniul presiunilor înalte sau în stări
apropiate de curba limită, laminarea are loc cu dp < 0 și dT >0sau
d7<0.
5.6 Căldura necesară încălzirii, vaporizării și supraîncălzirii,

la presiune constantă, a unui sistem monocomponent
Căldura necesară producerii vaporilor se determină experimental. Originea

măsurătorilor poate fi aleasă arbitrar. Se admite, prin convenție, o stare de
referință; în cazul apei se consideră drept origine starea de lichid saturat,
având parametrii: temperatura de 0,01°C și presiunea de 0,006108 bar.
Această stare se reprezintă în diagrama T-s prin punctul O' (fig. 5.9).
Prin convenție internațională s-a admis că valorile mărimilor calorice de
stare (entalpie, energie internă, entropie) sunt nule pentru apa în stare
lichidă la temperatura de 0°C și presiunea de saturație corespunzătoare,
deci hQ = 0, w0 = 0, s0 = 0.
115
Fig. 5,9. Căldura necesară încălzirii, vaporizării și supraîncălzirii,

la presiune constantă, a unui sistem monocomponent.
a) Căldura necesară încălzirii izobare a unei mase de lkgde apă de la o

temperatură TA până la o temperatură TB, după procesul izobar A- B (fig.
5.9), este:
ql=‘hB = &,AT = cJ?B~Tl) (5.6.1)
în care: cp ~ cl m este capacitatea calorică masică medie a lichidului întreg

și Tb . Din expresia matematică a principiului întîi al termodinamicii, pentru
că d/? = 0, se obține:
dq = dh- vdp - dh (5.6.2)
care prin integrare devine:
= <1M = \Ah = (5-6.3)
hA și hB sunt entalpiile lichidului în stările A , respectiv B, corespunzătoare

temperaturilor TA, respectiv TB și presiunii p, la care are loc încălzirea.
Căldura de încălzire, cp, corespunde, în diagrama T-s din fig. 5.9, ariei
ABba.
116
b) Căldura necesară pentru a transforma, la p - const., lkg de lichid aflat

la starea de saturație (B) în vapori saturați uscați (D) se numește căldură
latentă specifică de vaporizare r. în condiții izobar - izoterme este
echivalentă cu creșterea entalpiei în timpul vaporizării și este dată de
relația:
q, =r = h'D-hB (5.6.4)
Căldura latentă specifică de vaporizare, r, se definește prin relația:
r = h"-h' = (w"+pv")™(M'+pv') = w"-M'+p(v"“V') = p + y (5.6.5)
în care:
p - w"-w' (5.6.6)
se numește căldura internă de vaporizare; servește la învingerea forțelor de
atracție dintre molecule și este dată de variația energiei interne care are loc
în cursul procesului de vaporizare.
y = p(v"-v') (5.6.7)
vi/ reprezintă căldura externă de vaporizare și este echivalentă lucrului

mecanic produs de lkg de lichid, pentru a-și mări volumul specific de la v'
bD
s
Cl
C
Fig. 5.10. Variația căldurii de vaporizare cu temperatura, pentru apă..
117
la v”. în căldura de vaporizare, r, ponderea cea mai mare o are căldura

internă de vaporizare p. Pentru apă, în fig, 5.10 este prezentată variația cu
temperatura a acestor mărimi. Ținând seama de 4.7.7, se mai poate scrie:
r= f rds = 7)(s”-s') (5.6.8)
în diagrama T - s (fig. 5.9), căldura de vaporizare este dată de aria BDdb.

c) Căldura necesară pentru supraîncălzirea vaporilor, la p - const., de la
temperatura TD ~Ts, până la temperatura TS1 - TE, este:
f c^âT = £ Tds (5.6.9)
în care c este capacitatea calorică masică, la presiune constantă, a

vaporilor supraîncălziți. Așa cum s-a arătat mai înainte, cp variază cu
presiunea și temperatura, îndeosebi în vecinătatea curbei limită superioară.
Procesul de supraîncălzire este izobar și ca urmare qS! se calculează în
funcție de variația de entalpie:
^ = ^Q=^h = hE-hD (5.6.10)
în care hE este entalpia vaporilor supraîncălziți în starea E, caracterizată de

temperatura TE și presiunea p, la care are loc procesul. în diagrama T ~~s
(fig. 5.12), căldura schimbată cu exteriorul în procesul izobar de
supraîncălzire D-E corespunde ariei DEed. Din relațiile 5.6.3, 5.6.4 și
5.6.10 rezultă expresia căldurii totale qf necesare încălzirii, vaporizării și
supraîncălzirii, la p = const, și fără disipare de căldură, a unui sistem
monocomponent de la o stare A la o stare E:
q,=<h+q,+qs, =hB-hA+hD-he+hE-hD=hE-hA (5.6.11)
5.7 Transformările de fază de ordinul întâi.

Ecuația Clausius-Clapeyron pentru vapori
în cazul unui sistem monocomponent bifazic, echilibrul termodinamic între

cele doua faze este realizat atunci când sunt realizate cele trei echilibre
exprimate în relațiile (5.1.2), adică egalitatea temperaturilor, presiunilor și a
potențialelor chimice. Dacă derivatele parțiale de ordinul întâi ale
potențialului chimic suferă salturi la trecerea de la o fază la alta,
118
transformarea de fază este de speța întâi. Ecuația diferențială care descrie

transformările de fază de ordinul întâi, denumită ecuația Clausius-
Clapeyron pentru vapori, are forma:
(5.7.1)
AT v2-v,
Ecuația Clausius - Clapeyron este aplicabilă la schimbarea de fază, atunci
când entropia și volumul specific prezintă discontinuități, adică la trecerea
de la solid la lichid, de la lichid la vapori și de la solid la vapori. Dacă se
ține seama de relația (5.6.8), se obține:
r
unde r reprezintă căldura latentă necesară pentru ca unitatea de masă sa

treacă din faza 1 în faza 2. Astfel, ecuația 5.7.1 devine:
d/? r
ÂT~T(y2-vl)
Ecuația Clausius-Clapeyron pentru vapori se poate scrie și sub forma:
dp _ /f'-A’
dT~T,(v"-v')
Faza 1 este starea de lichid la saturație, iar faza 2 este reprezentată de

vaporii saturați uscați (Vj ™ v’; v2 ~ v"; r = h"-h'). Pentru presiuni reduse
și temperaturi ridicate (stări depărtate de punctul critic), se poate considera
că vaporii se supun ecuației gazelor perfecte, iar volumul specific al fazei
lichide poate fi neglijat, în comparație cu cel al vaporilor
RT
(v" =—v”>> v'). Cu aceste condiții, ecuația Clausius-Clapeyron
P
devine:
dp _ rp
dT RF2
în care R este constanta substanței respective. Pentru integrarea ecuației

5.7.5 trebuie cunoscută legea de variație a căldurii de vaporizare cu
presiunea și temperatura. O metodă aproximativă de integrare a ecuației
Clapeyron este aceea în care se consideră căldura de vaporizare constantă
119
cu temperatura. Această ipoteză e valabilă numai pentru intervale mici de

presiune. în acest caz, după integrare, ecuația 5.7.5 se scrie:
r
lnp = + const.
rF
între două stări, 1 și 2, aflate pe curba de echilibru fazic p - /(r), ecuația

5.7.6 capătă forma:
Pi
Rl J
A
In ipoteza în care căldura latentă de vaporizare este exprimată printr-o

relație liniară de forma:
r = a + b7’i (5.7.8)
unde a și b sunt constante caracteristice fiecărei substanțe, relația 5.7.8
devine:
p r r; r ts
de unde, după integrare, se obține forma aplicabilă pentru determinarea
curbei presiunii vaporilor, cunoscută ca relația lui Dupre.
lnp = d—In 7 + const. (5.7.10)

R
Conform corelației lui Wagner, presiunea redusă de saturație este funcție de

temperatură astfel:
lnpr ™ (wj + wj1’5 + w3t3 + w4t6 (5.7.11)
unde:
(5.7.12)
în relațiile 5.7.11 și 5.7.12 presiunea redusă și temperatura redusă se
calculează cu relații de forma 2.4.8.
5.8. Diagrama h — s
Diagrama h-s (fig. 5.11) este utilizată pentru determinarea mărimilor

caracteristice ale agenților termodinamici și la studiul transformărilor
120
termodinamice. Punctul critic, în această diagramă, este situat la entalpie și

entropie inferioare unor puncte, aflate pe curba limită superioară (x ~ 1),
cărora ie corespund valori mai mari pentru aceste mărimi calorice de stare.
Izobarele în zona vaporilor saturați umezi (ZZ), formează un fascicul
divergent de drepte; în zona vaporilor supraîncălziți (777), temperatura pe
izobară nu este constantă și de aceea izobarele sunt curbe logaritmice cu
pantă ascendentă. In zona vaporilor saturați umezi (II), izocorele sunt
drepte, mai înclinate decât izobarele, iar în zona vaporilor supraîncălziți
(III) sunt curbe logaritmice, având un coeficient unghiular mai mare decât
al izobarelor. în zona II, a vaporilor saturați umezi, ca și la diagramele
p-v și T-s, vaporizarea și condensarea având loc la presiune și
temperatură constante, izotermele se confundă cu izobarele respective. în
zona III, a vaporilor supraîncălziți, în apropierea curbei limită superioară,
izotermele sunt mai puțin înclinate, tinzând spre izentalpe. La temperaturi
ridicate și presiuni scăzute, când vaporii supraîncălziți pot fi considerați
gaze perfecte, izotermele se confundă cu izentalpele. în această diagramă
sunt trasate și curbele de titlu constant, x ~ const. în aplicațiile tehnice,
pentru a asigura o precizie mai mare, nu se utilizează decât anumite
porțiuni din diagrama h-s. Astfel, pentru studiul vaporilor de apă, se
reprezintă o parte din zona vaporilor umezi, respectiv din cea a vaporilor
supraîncălziți.
Fig. 5.11. Diagrama h- s.
121
5.9. Transformări termodinamice de stare ale vaporilor
în cele ce urmează, transformările termodinamice de stare ale vaporilor se

vor reprezenta în diagrama h - s și se vor stabili relații care să permită
determinarea schimbului de energie cu exteriorul, sub formă de căldură și
de lucru mecanic. Mărimile de stare necesare în calcule se determină fie din
diagrame, fie din tabele de vapori.
a) Transformarea izocoră
Se realizează la încălzirea sau răcirea unor vapori într-un recipient rigid
închis (de exemplu un generator de vapori de apă, când consumul este nul).
Reprezentarea transformării izocore între o stare inițială și una finala
permite determinarea parametrilor de stare h, sf și p direct din diagrame
(fig.5.12).
Fig. 5.12. Reprezentarea transformării izocore a vaporilor

în diagrama termodinamică h-s.
Starea inițială 1 este determinată prin volumul specific v3 și temperatura ,

iar starea finală 3, prin volumul specific v3 =v1 și presiunea p3; în urma
unei încălziri izocore se realizează o creștere a presiunii de la px la p3.
122
Pentru starea inițială 1 se poate determina titlul de vapori, x,, la intersecția

izobarei px respectiv a izotermei tx cu izocoră v,. Intersecția izocorei Vj
cu xd definește starea 2. Integrând expresia 5#~dw + /xiv, respectiv
= d/z - vd/7, în condiția izocorei, căldura schimbată cu exteriorul va fi:
?13v =w3-m, =(/î3-/!I)-v1(p3-p,) (5.9.1)
La transformarea izocoră închisă, lucrul mecanic al variației de volum,
schimbat cu exteriorul, este nul. într-o transformare izocoră, la creșterea
temperaturii, crește și presiunea, situație care trebuie controlată, altfel poate
să conducă la avarierea instalației.
b) Transformarea izobară
încălzirea, vaporizarea și supraîncălzirea sau răcirea și condensarea
vaporilor care circulă printr-un schimbător de căldură sau printr-o
conductă, atunci când căderea de presiune este foarte mică, sunt cazuri ce
pot fi asimilate cu un proces izobar. Se presupune starea inițială a, definită
prin presiunea pa și titlul xfl, iar starea finală Z>, prin presiunea pb și titlul
xb (fig. 5.13). Căldura necesară încălzirii a-b se determină cu formula:
=hb-h„= L - x> = T,(sb - s,) (5.9.2)
Lucrul mecanic al variației de volum produs de vapori în transformarea

a-b este:
=pî>- v») t5-9-3)
Căldura necesară încălzirii, vaporizării și supraîncălzii izobare, a unei

mase m ~ lkg de lichid, a fost stabilită în paragraful 5.6. Lucrul mecanic al
variației de volum în acest caz se calculează cu relația:
J *
(5.9.4)
Volumul specific, entalpia masică și entropia masică, v,A,s, se determină

din tabele sau din diagrame. Pentru starea A, de lichid, parametrii de stare
se determină din tabelele de vapori supraîncălziți, la presiunea pA și
temperatura tA, cunoscute. în starea B, de lichid saturat, la presiunea pA
sau temperatura de saturație corespunzătoare, T , v\h\s' se determină din
tabele de vapori saturați. Pentru vaporii saturați uscați din starea Z),
se determină din tabele de vapori saturați sau din diagrame,
punctul D aflându-se la intersecția curbei limită superioară, x = l, cu
izobara pD. Pentru vapori supraîncălziți, parametrii de stare vE,hE,sE se
123
Fig. 5.13. Reprezentarea transformării izobare a vaporilor

determină din tabele de vapori supraîncălziți, cunoscându-se presiunea pE

și temperatura tE sau din diagramă, punctul E aflându-se la intersecția
izobarei pE cu izoterma tE. Stările a și b din domeniul vaporilor saturați
umezi se determină din diagramă, la intersecția presiunii pA cu curba xa,
respectiv xb. Astfel, din diagramă, se pot citi va,ha,sa, respectiv vb,hb,sb.
O altă variantă este calculul, folosind relații de forma 5.4.4...5.4.6 și datele
corespunzătoare din tabelele de vapori saturați.
c) Transformarea izotermă
Această transformare este dificil de realizat în practică. în zona vaporilor
saturați umezi, transformarea izotermă (fig. 5.14) se confundă cu izobara și
ca urmare, în acest domeniu, valorile pentru v, A, s, precum și schimbul de
căldură și lucru mecanic, se determină la fel ca în cazul transformării
izobare. Procesul izoterm 3-4-5 poate fi reprezentat în diagrame (fig.
5.14), dacă se cunosc temperatura și presiunile în starea inițială și în cea
finală. Apoi, direct din diagrame, se pot determina volumul specific,
entalpia masică și entropia masică v, fo s, pentru vaporii saturați umezi și
124
Fig. 5.14. Reprezentarea transformării izoterme

supraîncălziți. Pentru starea de lichid și lichid saturat se utilizează tabelele

de vapori supraîncălziți, respectiv de vapori saturați. în transformarea
izotermă 3-4-5, căldura consumată pentru realizarea destinderii izoterme a
vaporilor saturați umezi, aflați în starea 3, până la starea de supraîncălzire,
reprezentată de punctul 5,este:
?35r =riE;~‘s-,) (5.9.5)
Lucrul mecanic al variației de volum, în transformarea izotermă 3-5, se

determină prin integrarea expresiei 81 = 8q - du, adică:
Lr =?357--(“5-«3)r =ri(șs-s3)-(hs-h3)+psvs-p3v} (5.9.6)
d) Transformarea adiabată
Transformarea adiabată reversibilă este izentropă Orice
transformare care se produce rapid, astfel încât nu are loc schimb de
căldură cu mediul exterior, poate fi considerată adiabată. Analiza teoretică
a destinderilor realizate în turbinele cu abur permite considerarea acestor
procese ca fiind transformări adiabate reversibile (izentrope). Se presupune
destinderea adiabată 1-2 (fig 5.15).
125
6. CURGEREA GAZELOR PRIN AJUTAJE
6.1 Noțiuni generale
Termodinamica curgerii gazelor sau vaporilor are aplicații directe în studiul

transformărilor energetice din turbinele de abur, turbinele de gaze,
turbocompresoare, în calculul conductelor de transport, al schimbătoarelor
de căldură etc. Ajutajele sunt canale scurte, de secțiune variabilă.
Fig. 6.1 Tipuri de ajutaje.
La curgerea gazelor sau vaporilor prin ajutaje, în anumite condiții impuse

constructiv, se realizează transformarea reciprocă, directă, a energiei
cinetice în energie potențială (energia internă plus lucrul mecanic de
deplasare). în figura 6.1 sunt prezentate cele trei tipuri de ajutaje: a)
convergent; b) divergent; c) convergent - divergent.
6.2 Transformări energetice în ajutaje. Formula ajutajului
Transformările energetice din ajutaje se pot studia cu ajutorul formulei

ajutajului, care leagă între ei parametrii termo-gazodinamici ai fluidului,
aflat în curgere, de forma ajutajului. Pentru deducerea formulei ajutajului
se fac următoarele ipoteze:
a) gazul care evoluează este gaz perfect, iar transformările termodinamice
care au loc sunt reversibile; b) ajutajul are o poziție orizontală (nu variază
energia potențială determinată de poziția în câmp gravitațional); c) evoluția
gazului în ajutaj este rapidă și este asimilată cu o adiabată reversibilă;
127
d) mișcarea gazului este staționară, parametrii termogazodinamici nu

variază în timp. La baza studiului se află legile următoare:
a) ecuația de continuitate
Expresia ecuației de continuitate este prezentată pentru cazul următoarelor
ipoteze: mișcarea este staționară; parametrii de stare și mărimile
termofizice au valori medii și constante în secțiunea de curgere; traiectoria
particulelor corespunde cu o linie de curent.
m* ~ A, w = const. (6.2.1)
v
Prin logaritmare, ecuația (6.2.1) se scrie:
Inm - In A + lnw~ Înv (6.2.2)
După diferențiere, ecuația (6.2.2) se poate scrie sub forma:
dA dw dv
(6.2.3)
A u; v
b) ecuația de conservare a energiei

în baza primului principiu al termodinamicii, în cazul curgerii
unidimensionale, suma tuturor formelor de energie ale unui sistem
termodinamic deschis, la momentul r, este egală cu cea de la momentul t2 .
Pentru unitatea de cantitate de substanță, se scrie expresia (3.6.13):
^N“- + g(Z2"“zi) + /!2^/7i (6-2.4)
Ținând seama de ipotezele formulate anterior, z, = z,, qn = 0 și nu se

produce lucru mecanic, /, l2 = 0, relația (6.2.4) devine:
+ /?2 - h.. = 0 (6.2.5)
care, în formă diferențiată, se scrie:
(6.2.6)
Din ecuația (3.6.16), dh 'c q-\-vdp, dacă 8<?-0, atunci dh~vdp și

relația (6.2.6) capătă forma:
128
CURGEREA GAZELOR PRIN AJUTAJE
(6.2.7)
c) viteza de propagare a sunetului într-un gaz ideal, în condiții izentrope,
are expresia:
(6.2.8)
d) ecuația transformării adiabate (legea lui Poisson):
pv - const. (6.2.9)
în cele ce urmează se va căuta o expresie matematică prin care să se
coreleze forma ajutajului, A, cu parametrii termogazodinamici p și iv.
Prin împărțirea ecuației (6.2.7) cu w2, se obține:
dw _ vdp
(6.2.10)
w w2
Din ecuația (6.2.8) rezultă:
(6.2.11)
kp
Se substituie v, din ecuația (6.2.10), cu relația (6.2.11):
dw _ w2 1 dp
(6.2.12)
u w2 k p
Criteriul Mach are expresia:
(6.2.13)
Criteriul Mach indică regimul de curgere a gazului. Prin definiție, este

raportul dintre viteza de curgere a gazului și viteza de propagare a sunetului
în gazul perfect. Rezultă că, dacă: M > 1, viteza gazului este superioară
celei a sunetului, iar regimul de curgere este supersonic’, M < 1, viteza
gazului este mai mică decât cea a sunetului, regimul de curgere este
subsonic^ M = 1, regimul de curgere este sonic. Introducând relația (6.2.13)
în (6.2.12), se obține:
(6.2.14)
w k M2 p
Ecuația (6.2.9) se logaritmează:
și se diferențiază:
129
“0 (6.2.16)
p v
ca să se obțină:
dv _ 1 dp
(6.2.17)
v k p
Relațiile (6.2.14) și (6.2.17) se substituiesc în (6.2,3):
(6.2.18)
A /cfM2 )p
Expresia (6.2.18) este formula ajutajului și cu ajutorul ei se pot studia

transformările energetice din ajutaje. Astfel, la ajutajele convergente,
secțiunea scade continuu, dA < 0, și dacă regimul de curgere este subsonic,
M < 1 (w < w ), de unde rezultă că dp < 0, iar viteza gazului crește, fără a
depăși viteza sunetului (fig.6.2). La ajutajele divergente, secțiunea este
continuu crescă-toare, dA > 0 și când regimul de curgere este subsonic,
M<1, presiunea crește, dp>0, iar viteza gazului scade (fig.6.3). Se
constată că, în regim subsonic, într-un ajutaj convergent se realizează
creșterea vitezei gazului pe seama scăderii presiunii acestuia. Ca urmare,
acest ajutaj este utilizat ca treaptă a turbinei (cu gaze sau cu abur), având ca
scop accelerarea gazului. Ajutajul divergent, denumit și difuzor, în regim
subsonic, realizează creșterea presiunii gazului, în timp ce viteza acestuia
scade. Difuzorul este utilizat la compresoare pentru că se realizează
comprimarea gazului.
6.3 Viteza gazului la ieșirea din ajutaj
Din ecuația primului principiu al termodinamicii, scrisă sub forma (6.2.5),

se obține:
w2 = pfa-hpwț (6.3.1)
în ipoteza că fluidul care curge prin ajutaj este un gaz perfect,
=c/,(7;-7;)=-^-(7;-r2)
k 1
iar relația (6.3.1) devine:
130
Fig.
6.2 Variația parametrilor gazului
într-un ajutaj convergent.
(6.3.2)
Dacă se neglijează viteza gazului la intrare în ajutaj, Wj ~0, (6.3.2) are

expresia:
(6.3.3)
Din ecuația adiabatei izentrope,
(6.3.4)
UJ
131
>
Subsonic
M<1
Fig. 6.3 Variația parametrilor gazului

într-un ajutaj divergent.
și atunci, relația (6.3.3) se scrie:
w2 -
Viteza gazului la ieșire din ajutaj, când se consideră viteza la intrare nulă,
se exprimă cu relația (6.3.5).
6.4 Dimensionarea ajutajului
Se consideră un ajutaj convergent (fig. 6.4); trebuie să se afle aria secțiunii

la ieșire din ajutaj, A2i și lungimea ajutajului L, dacă se realizează o ieșirea
132
Fig. 6.4 Ajutaj convergent.
destindere a gazului de la presiunea , până la /?,, ca să se obțină, la din

ajutaj, o viteză w2. Se cunosc debitul masic al gazului, m, parametrii de
stare ai acestuia la intrare în ajutaj, p^v^T] și diametrul secțiunii de
intrare în ajutaj. Se neglijează viteza de intrare a gazului în ajutaj, w, - 0.
Din ecuația de continuitate,
(6.4.1)
se obține:
(6.4.2)
Din ecuația adiabatei, p2v* = , rezultă v2 Pentru a exprima

\pj
viteza w2 se folosește relația (6.3.5) și atunci relația (6.4.2) se scrie:
133
*-l (6,4.3)
W7,
1 f aT*”
|r-T
Din ecuația de stare, p)vl =RT1 se scrie: T{ -™^L. După înlocuirea în
relația (6.4.3), se obține:

m
(6.4.4)
Pentru a calcula lungimea ajutajului, Ă, se aplică relația:

a _ D2 - Dx
tg (6.4.5)
2 2L
din care:
h— (6.4.6)
Diametrul IX2 se obține

*
din relația:
5
(6.4.7)
Unghiul a se numește unghi de evazare și din motive constructive are

valorile ct = 10...12°.
6.5 Curgerea gazului în secțiunea minimă a ajutajului
într-o secțiune oarecare de arie A (fig.6.4), relația (6,4.4) are forma:

. m
134
CURGERI’A GAZELOR PRIN AJUTAJE
din care, debitul masic de gaz se scrie :
k 1 2/c
A fc-lP'V| 1 — La J (6.5.1)
sau:
1- (6.5.2)
V V, [pj F-1 Ia J
Se notează:
r i
k k
(6.5.3)
k-1 \Px)
și ecuația debitului masic (6.5.2) devine:
m- = const. (6.5.4)
¥ se numește factor de debit. Dacă se consideră parametrii de stare la
intrare în ajutaj constanți, adică -const., atunci relația (6.5.4) se
poate scrie:
- A2T2 = ... = AT - const.
Relația (6.5.5) se numește ecuația ajutajului. Pentru a stabili forma unui

ajutaj se studiază variația factorului de debit care depinde de k și de
T)
raportul presiunilor —. Dacă studiul se efectuează pentru un fluid, la care
Px
se consideră k - const., funcția T este dependentă de raportul presiunilor
P . Analizând ecuația (6.5.5), se observă că, atunci când secțiunea
—
Px
ajutajului este minimă, funcția este maximă. Pentru a determina această
secțiune este necesar ca expresia (6.5.3), care conține variabilap, să capete
o valoare maximă în cursul destinderii gazului. Așadar, se obține prin
egalarea cu 0 a derivatei, în raport cu p, a expresiei (6.5.3). Se notează
raportul presiunilor într-o secțiune oarecare, A, cu:
135
P=^ (6.5.6)
Pi
Folosind expresia (6.5.6), funcția T capătă forma:
= (6.5.7)
înseamnă că trebuie rezolvată ecuația:

d¥
=0 (6,5.8)
dp
în secțiunea de curgere minimă, când funcția ¥ este maximă, (6.5.6) se
scrie:
și se numește raportul critic al presiunilor.

Cu notația (6.5.9), ecuația (6.5.8) devine:
(6.5.10)
și se obține:
k
p„. (6.5.11)
Relația (6.5.11) indică dependența directă a raportului critic al presiunilor,

ptr, care determină secțiunea minimă a ajutajului, Amln, numai de natura
fluidului care se destinde. Rezultă că, atunci când, prin destinderea adiabată
în ajutai, se atinge presiunea critică:
P^^P, (6.5.12)
secțiunea ajutajului are valoarea minimă 4»m * Dacă destinderea se
continuă sub presiunea critică, pcr, secțiunea ajutajului trebuie să crească
din nou (ajutaj convergent - divergent). Viteza realiza-tă în secțiunea
minimă a ajutajului, în condițiile destinderii până la presiunea critică, se
determină, înlocuind, în relația (6.3.5), raportul p2 - prin p = dat
Pi " Pi
de relația (6.5.11); se obține astfel viteza critică:
136
k-\ k A
Pcr "l ‘ 2kRT. ( 2 V-ăT
1- ■ 1 1- —
k -1 \ k 4~ 1)
(6.5.13)
Temperatura critică (temperatura atinsă de fluid în secțiunea critică) se

obține, înlocuind în relația (6.3.4) raportul presiunilor, cu cel dat de
(6.5.11):
k~i
F
(p
cr * 1
F)
(6.5.14)
Se înlocuiește relația (6.5.14) în (6.5.13) și se obține:
(6.5.15)
identică expresiei vitezei sunetului (6.2.8).

W,.„. = = TTTr
(6.5.16)
Așadar, în cazul destinderii adiabate în ajutaj, până la presiunea critică, pcr,

în momentul atingerii presiunii critice, se obține vite-za critică, egală cu
viteza sunetului în condițiile corespunzătoare de destindere a gazului. Din
compararea presiunii p2, la ieșirea din ajutaj, cu presiunea critică, dată de
relația (6.5.12), rezultă:
a) Când pcr < p2< p]9 adică < p2 < 1, se realizează ajutaj convergent,
cu viteze de curgere subsonice. Secțiunea la ieșirea din ajutaj se calculează
cu relația:
(6.5.17)
în care:
137
TERMODINAMICĂ Șl TRANSFER DE CĂLDURĂ ÎN TRANSPORTUL?I DEPOZITAREA
(6.5.18)
^PiJ
p2 este raportul presiunilor:

P2 = U (6.5.i9)
Pi
b) când p2 - pcr și deci p2 = pw., la ieșirea din ajutajul convergent se atinge

viteza sunetului;
c) când p2 < pcr < Pi adică p* <Pcrî se accelerează gazul de la viteze
subsonice la viteze supersonice, într-un ajutaj convergent - divergent, cu
condiția dimensionării corecte a ajutajului. într-un ajutaj convergent -
divergent (de Laval), dacă fluidul are la intrare în ajutaj o viteză subsonică
și este accelerat în porțiunea convergentă, astfel încât în secțiunea minimă
se atinge viteza sunetului, în continuare, în zona divergentă, se continuă
destinderea (se continuă scăderea presiunii) și viteza gazului crește
devenind superioară vitezei sunetului (fig.6.5). Așadar, la curgerea unui
fluid, în anumite condiții impuse, prin acest ajutaj, se realizează o puternică
accelerare a gazului sau a vaporilor. Datorită acestei calități, ajutajul
convergent - divergent este utilizat ca primă treaptă de destindere la
turbină, unde viteza fluidului crește foarte mult (crește energia cinetică), pe
seama căderii de entalpie (presiunea și temperatura scad).
în figura 6.6 este prezentată, sub aspect calitativ, variația funcției ¥ cu
raportul p al presiunilor. Se observă că T se anulează pentru p = 1 și
n P
p = 0, respectiv -- = 1 și = 0 și admite o valoare maximă, , când
P\ Pi
P
P, = — , ceea ce corespunde unei secțiuni minime, A)li/t. Experiențele
Pi
efectuate cu ajutaje convergente dovedesc că pentru p2 < pcr «0,5/?}î
factorul de debit rămâne constant și egal cu cel maxim, vPm(w, ramura OM
(fig. 6.6) fiind teoretică. Viteza gazului crește într-un ajutaj convergent,
simultan cu scăderea presiunii finale de destindere, până la atingerea vitezei
locale a sunetului, pe care nu o poate depăși. Viteza sunetului se
instaurează în secțiunea minimă a ajutajului.
138
Fig. 6.5 Variația parametrilor gazului într-un ajutaj

convergent-divergent.
6.6 Rezumat
Ajutajele sunt canale scurte, de secțiune variabilă. La curgerea gazelor sau

vaporilor prin ajutaje, în anumite condiții impuse constructiv, se realizează
transformarea reciprocă, directă, a energiei cinetice în energie potențială
(energia internă plus lucrul mecanic de deplasare). Sunt trei tipuri de
ajutaje: convergent, divergent și convergent - divergent. Transformările
energetice din ajutaje se pot studia cu ajutorul formulei ajutajului care leagă
între ei parametrii termogazodinamici ai fluidului, aflat în curgere, de
forma ajutajului. într-un ajutaj convergent, în regim subsonic, se realizează
creșterea vitezei gazului pe seama scăderii presiunii acestuia, iar în cel
divergent, în același regim, crește presiunea și scade viteza.
139
Fig. 6.6 Variația sețtiunii de curgere în funcție de p
în ajutajul convergent - divergent, gazul este accelerat la viteze

supersonice, cu condiția atingerii, în secțiunea minimă a ajutajului, a vitezei
sunetului.Dimensionarea unui ajutaj convergent, de exemplu, constă în
aflarea ariei secțiunii de ieșire din ajutaj și a lungimii acestuia, cunoscând
parametrii gazului la intrare, presiunea de evacuare și debitul masic.
Ajutajele convergent și cel convergent-divergent se află în componența
turbinelor, iar cel divergent se utilizează la turbocompresoare.
140
7. TRANSFERUL DE CĂLDURĂ
7.1 Moduri elementare de transfer de căldură
Transferul de căldură studiază modul de propagare a căldurii între două

corpuri sau între părți ale aceluiași corp, când acestea se află la temperaturi
diferite. Schimbul de căldură are loc atâta vreme cât există o diferență de
temperatură și încetează când se ajunge la echilibru termic. în aplicațiile
practice există două preocupări diferite în ceea ce privește transmiterea
căldurii:
~ intensificarea schimbului de căldură (de exemplu, încălzirea aerului dintr-
o încăpere, prin utilizarea căldurii cedate de rezistența electrică a unei
aeroterme);
- micșorarea transferului de căldură (de exemplu, reducerea disi-pării de
căldură prin pereții unei clădiri, către mediul exterior).
Transferul de căldură se prezintă în trei forme elementare: conducția,
convecția și radiația. în natură au loc concomitent cele trei forme de schimb
de căldură, dar de multe ori una dintre acestea are o pondere mai mare.
a) Noțiuni fundamentale
Câmpul de temperatură reprezintă totalitatea valorilor temperaturii dintr-un
corp, la un moment dat. Expresia analitică generală a unui câmp de
temperatură este:
T = f(r,t) (7.1.1)
în care:
r ~ vectorul de poziție al punctului de temperatură T;
t - momentul in care punctul are temperatura T.
Suprafața izotermă este locul geometric al tuturor punctelor de
temperatură T din corpul considerat. Spectrul de izoterme este format din
suprafețe izoterme ortogonale pe liniile de flux termic.
Regimul de transfer de căldură poate fi:
- permanent (staționar), când temperatura unui punct se menține constantă
în timp
In acest caz, fluxul termic primit este egal cu cel cedat, iar suprafețele
izoterme din corp au o poziție fixă în timp;
- tranzitoriu, când
141
PROCESE TERMICE ÎN TRANSPORTUL ȘI DEPOZITAREA HIDROCARBURILOR
- Tudora CRISTESCU
dT
(7,1,3)
dr 7
ceea ce înseamnă că temperatura și poziția suprafețelor izoterme din corpul
considerat se modifică în timp. Acest aspect este caracteristic încălzirii sau
răcirii unui corp. Conform postulatului întâi al termodinamicii, după un
interval de timp, regimul tranzitoriu încetează, deoarece corpul evoluează
către o stare de echilibru intern și extern.
Gradientul de temperatură (fig. 7.1) este un vector care are direcția
perpendiculară pe două izoterme infinit apropiate; el este dat de expresia:
grad? = ti, ~ = V7' (7.1.4)
an
în care n0 este versorul normalei.
T-dT
Fig. 7.1 Gradient de temperatură.
Gradientul de temperatură este o derivată parțială și proiecția lui pe axa x,

de exemplu, are forma:
dT
(grad^X = —cos(n,x)
ox
Fluxul termic este căldura care trece printr-un corp sau se schim-bă între
două corpuri, în unitatea de timp:
• O
Q=~ (7.1.5)
T
Fluxul termic unitar este fluxul termic raportat la unitatea de suprafață.
142
TRANSFERUL DE CĂLDURĂ
b) Conducția termică este procesul de schimb de căldură care are loc

printr-un corp solid sau printr-un strat de fluid imobil, datorită contactului
direct al particulelor componente. în cazul corpurilor solide metalice,
transferul de căldură prin conducție este realizat prin deplasarea elctronilor
liberi. Prin celelalte substanțe, conducția termică are loc datorită mișcărilor
de oscilație ale particulelor componente (gazul fononic) și/sau prin emisia
si absorbția reciprocă a radiației temice între particulele elementare vecine.
Rezultă că transportul conductiv de căldură are loc electronic, fononic sau
radiant. Fluxul termic conductiv care trece printr-un corp imobil, în direcția
normalei este dat de legea lui Fourier, care a fost obținută pe cale
experimentală:
=-MgradL (7.1.7)
Fluxul termic unitar, transferat prin conducție, este:
qcd = -lgrad7 (7.1.8)
Liniile de flux termic sunt cele de-a lungul cărora are loc transferul de
căldură. Ele sunt perpendiculare pe suprafețele izoterme din corpul
considerat, așadar au aceeași direcție cu gradientul de temperatură. Semnul
minus din expresia legii lui Fourier evidențiază faptul că sensul fluxului
termic este invers față de cel al gradientului de temperatură. Coeficientul a
se numește conductivitate termică. Este o constantă termofîzică a fiecărei
substanțe și evidențiază posibilitatea de trecere a căldurii printr-un corp.
Reprezintă căldura care poată să străbată unitatea de grosime dintr-un
material, pentru o diferență de temperatură de un grad, în unitatea de timp,
pe unitatea de suprafață. Se măsoară în W/(mK). Valorile sunt cuprinse
între 0,02 și 400 W/(mK), corespunzător corpurilor izolante, respectiv
foarte bune conducătoare de căldură. Conductivitatea termică depinde de
natura substanței, precum și de temperatură, presiune, umiditate, densitate
(îndeosebi în cazul corpurilor poroase). De menționat anizotropia unor
corpuri în ceea ce privește conductivitatea termică, adică dependența
acestui coeficient de direcția fluxului termic (pentru corpurile fibroase, cum
ar fi lemnul sau alcătuite din straturi de roci diferite, de exemplu scoarța
terestră).
c) Convecția termică are loc între un fluid și un solid, datorită mișcării lor
relative în zona de contact. Din punct de vedere fizic, transferul convectiv
de căldură are loc într-un strat de fluid aderent la perete, denumit strat
143
-Tudora CRISTESCU
limită termic; analog si suprapus stratului limită dinamic. Convecția

termică poate fi:
- liberă^ când mișcarea fluidului are loc sub acțiunea forțelor gravitaționale,
ce apar ca urmare a unui gradient de densitate a fluidului, cauzat de un
gradient de temperatură;
- forțată, când mișcarea fluidului are loc sub acțiunea unui lucru mecanic
primit din exterior (pompă sau suflantă).
în funcție de spațiul în care circulă fluidul, se deosebesc:
- convecție în spațiu limitat;
- convecție în spațiu nelimitat (în mediul ambiant sau o incintă de volum
foarte mare).
Regimul hidrodinamic de curgere a fluidului va determina convecția în
regim laminar, tranzitoriu sau turbulent.
Alți factori care influențează transferul de căldură convectiv sunt: forma și
poziția suprafeței cu care fluidul este în contact, parametrii termofizici ai
fluidului, existența unor transformări de fază ale fluidului etc. Ca urmare,
dată fiind multitudinea factorilor care influențează convecția termică, se
poate considera că fiecare caz practic este de fapt unul singular, ce nu poate
fi generalizat. Legea lui Newton, stabilită experimentai, exprimă fluxul
termic convectiv schimbat între un fluid și un perete:
în această relație, Tf,T se referă la temperatura fluidului respectiv cea a

peretelui (fiind o diferență de temperatură se exprimă fie în grad Celsius,
fie în kelvin), A -aria de contact, acv - coeficientul de transfer de căldură
prin convecție. Determinarea acestui coeficient este dificilă, se realizează
analitic, experimental sau prin alte metode, funcție de condițiile concrete de
desfășurare a convecției termice; are valori de 1... 100 000 W/(m2K). Se pot
întâlni și valori mai mari sau mai mici decât acestea. Făcând analogie cu
legea lui Ohm, din electrocinetica, se poate scrie :
r-r rf-T
6.=-^— = ^- (7.1.10)
L
Din care rezultă că rezistența termică în cazul convecției are expresia:
R,..=—Â (7.1.11)
144
d) Radiația termică reprezintă transmiterea căldurii între două corpuri

aflate la temperaturi diferite, prin unde electromagnetice, denumite radiații
termice, care au lungimi de undă de 0,8...400 jam. Procesul are loc în
urma transformării unei părți a energiei interne a unui corp în unde
electromagnetice, care se propagă în spațiu, iar când undele
electromagnetice întâlnesc un alt corp, ele se retransformă în energie
internă, înmagazinată de particulele acestuia. Transferul de căldură prin
radiație are un caracter corpuscular și ondulatoriu. Fluxul termic transferat
prin radiație termică are expresia:
(7.1.12)
Prin analogie cu legea lui Newton a convecției termice, se scrie:
(7.1.13)
(7.1.14)
Relația (7.1.14) este expresia coeficientului de transfer de căldură prin

radiație ar. Analog convecției termice, se poate exprima rezistența termică
în cazul radiației cu relația;
(7.1.15)
arA
Coeficientul Cl2 ține seama de natura, poziția și aria suprafețelor care

schimbă căldură prin radiație. în cazul unui perete, aflat la distanță mare de
alte suprafețe solide, Cl2 - e. Coeficientul de emisie la radiație s depinde
de natura corpului și de calitatea suprafeței acestuia; are valori subunitare.
7.2 Transferul de căldură prin conducție, în regim staționar,

unidirecțional, prin pereți plani
a) Perete plan
Se consideră un perete plan, de grosime 5, omogen, care are conducti
vitatea termică de valoare constantă; pe fețele peretelui temperaturile sunt
145
- Tudora CRISTESCU
T, > 7) (fig.7.2). Transferul de căldură prin perete are loc prin conducție,
după direcția Ox. Conform legii lui Fourier, fluxul termic conductiv se
exprimă prin relația:
* dT
(7.2.1)
dx
Se scrie ecuația (7.2.1) sub forma:
0dx--MdT (7.2.2)
Fig. 7.2 Variația temperaturii printr-un perete plan omogen.
și se integrează. Temperatura variază între T} și 7), iar grosimea peretelui,

x, de la 0 la 8:
£gdx=-£iUd7’ (7.2.3)
• T -T
Q- 1 2 (7.2,5)
înseamnă că fluxul termic unitar are expresia:
(7.2.6)
Pentru a stabili rezistența termică, în cazul transferului de căldură prin

conducție, printr-un perete plan, de conductivitate constantă, se apelează la
analogia termoelectrică. Se consideră un circuit electric de rezistență /?,
prin care circulă un curent electric de intensitate I, sub o diferență de
potențial U (fig. 7.3). Conform legii lui Ohm, se scrie:
Fig. 7.3 Schema electrică echivalentă în cazul conducției termice printr-un perete plan.
(7.2.7)
Se compară relațiile (7.2.5) și (7.2.7). Se observă ca fluxul termic Q e

analog intensității curentului elecric I, diferența de temperatură (T, -T2)
corespunde diferenței de potențial electric U, iar rezistența termică prin
conducție, celei electrice. Așadar, rezistența termică la transferul de căldură
prin conducție, în regim staționar, unidirecțional, printr-un perete plan
omogen, are expresia:
147
- Tudora CRISTESCU
Fig. 7.4 Variația temperaturii printr-un perete plan, neomogen, alcătuit din straturi
perpendiculare pe direcția de propagare a căldurii.
5
Ak
b) Variația temperaturii într-un perete plan omogen
Se va exprima temperatura T, la o distanță x de fața peretelui, aflată la
temperatura 7] (fig. 7.2):
Jo’gdx = -£^dr (7.2.9)
Qx = XA(Tt-T) (7.2.10)
T = T, (7.2.11)
Se observă că temperatura variază liniar cu grosimea x a peretelui, dacă

% = const.
148
c) Transferul de căldură prin conducție, în regim staționar, unidirecțional,

printr-un perete plan alcătuit din straturi omogene,perpendiculare pe
direcția de propagare a căldurii
Se consideră un perete plan neomogen, cu fețe paralele, alcătuit din n
straturi omogene, având conductivitațile termice
(1. -const.) și grosimile 8P82...8 ....8„ (fig.7.4). Daca se ține seama de
relația (7.2.8), rezistența termică a peretelui j are o expresie de forma:
R l,cdj (7.2.12)
Pentru circuitul electric echivalent, reprezentat în figura 7.5, se scrie :
Ri R2 Rj R4
Fig. 7.5 Schema electrică echivalentă în cazul conducției termice

printr-un perete plan, neomogen.
u ~ u (7.2.13)
n J*
vchiv
>1
Rezultă, prin analogie, că fluxul termic transferat prin conducție, printr-un
perete plan, alcătuit din straturi omogene, cu fețele perpendiculare pe
direcția de propagare a căldurii, are forma:
♦
T.I —T_.
e= Zi
h-H
(7.2.14)
149
- Tudora CRISTESCU
Relația (7.2.14) se poate scrie și astfel:
(7.2.15)
Q= (7.2.16)
în fiecare strat omogen, temperatura are o variație liniară (fig.7.4), dar

panta diferă, funcție de conductivitatea termică; cu cât acest coeficient are o
valoare mai mică, panta este mai mare (la materialele izolante, care au X de
valori mici, diferența de temperatură între pereți este mare).
7.3. Transferul global de căldură între două fluide, aflate

la temperaturi diferite, separate prin pereți plani
în natură, transferul de căldură are loc printr-un mecanism complex, în care

se regăsesc modurile elementare : conducție, convecție, radiație.
a) Transferul de căldură prin convecție și radiație între un solid și un fluid
Se consideră un perete plan amplasat într-un mediu fluid (fig.7.6). La
suprafața acestui perete, transferul de căldură are loc prin convecție și
radiație. Fluxul termic transferat prin radiație are expresia:
> Qr
Fig. 7.6 Convecție si radiație.
150
(7.3.1)
iar fluxul termic schimbat prin convecție:
(7.3.2)
Se însumează relațiile (7.3.1) și (7.3 2) și se obține:

Q-Qr+Q^&r+<WTp~Tf) (133)
Relația (7.3.3) se poate scrie și sub forma:

Q-aA(Tp~Tf) (7.3.4)
unde:
a = a r + a cv (7.3.5)
în aceste relații, T ,Tf sunt temperatura peretelui, respectiv a fluidului, ar-
coeficient de transfer de căldură prin radiație, - coeficient de transfer de
căldură prin convecție, iar a este coeficientul prin care se ține seama de
radiație și/sau de convecție. în natură cele două procese au loc simultan,
dar, dacă unul dintre ele are o pondere mare, celălalt poate fi neglijat.
b) Transferul global de căldură între două fluide aflate la temperaturi
diferite, separate printr-un perete plan omogen
Se consideră un perete plan, de grosime 5, având coeficientul de
conductivitate termica X = const., care separă două fluide aflate la
TfJ>Tfe. Au loc, succesiv, următoarele schimburi de căldură: prin
convecție și/sau radiație la peretele interior, prin conducție prin perete,
apoi, pe peretele exterior, prin convecție și/sau radiație (fig.7.7). S-au notat
cu a,, ae coeficienții de transfer de căldură prin convecție și/sau radiație, pe
cele două fețe ale solidului; aceștia se determină cu relații de forma (7.3.5).
Pentru a se ține seama de toate mecanismele de transfer de căldură, se
analizează rezistențele termice care intervin. Rezistența termică la
convecție și/sau radiație are o formă asemănătoare cu cele date de relațiile
(7.1.11) sau (7.1.15), adică:
(7.3.6)
Rezistența termică la transferul de căldură prin conducție, printr-un perete

plan, are expresia (7.2.8). Dacă se efectuează analogia termoelectrică, se
poate scrie:
151
- Tudora CRISTESCU
AT Tr -T,
(7.3.7)
Y/? t,j. “ R.l,cv,r,t
Z—i
~ .+Rt,cad + 7?l,cv,r,e
Se explicitează rezistențele termice și se obține:

T -Tfe A(Tfi—Tf)
^“1 6 1 ™ 1 5 1 (7.3.8)
---- + - + - — + — + —
a ; A /A a e A a ? X ct c
Se introduce noțiunea de coeficient global de transfer de căldură, notat k,

având unitatea de măsură W/(m2K) și atunci, fluxul termic se scrie sub
forma:
Q~kA(Tfj-Tf fi
Se compară relația (7.3.8) cu (7.3.9) și se obține:
(7.3.10)
1 8 1
------ i------F... -
a.i Ă, a e.
Coeficientul global de transfer de căldură dat de relația (7.3.10) este

caracteristic situației studiate, fiind specific fiecărui caz în parte. într-un alt
context, se aplică un raționament asemănător.
c) Transferul global de căldură între două fluide, aflate la temperaturi
diferite, separate printr-un perete plan, format din mai multe straturi
paralele, omogene
Când fluidele sunt separate printr-un perete alcătuit din mai multe straturi
paralele, fiecare având coeficientul de conductivitate constant (fig.7.8), se
folosește raționamentul expus la pct b) și se obțin următoarele expresii
pentru fluxul termic:
T -T
q =--------------- Li--------- (7.3.! 1)
RWJ + ÎX.rfj +
j=4
R.,c,r,e
(7.3.12)
în acest caz, coeficientul global de transfer de căldură are expresia :
152
Fig. 7.7 Transfer global de căldură intre două fluide separate de un perete plan.
1
(73.13)
1 1
a, j=i X a.
sau
1 = 1 + £JL + _L (73.14)
k a. ă . a
De observat că — este mai mare decât oricare dintre termenii sumei din
k
relația (83.14) și ca urmare, k< af> av sau . Așadar, coeficientul
>1 kj.
global de transfer de căldură este mai mic decât oricare dintre coeficienții
referitori la conducție, convecție și/sau radiație. înseamnă că atunci când
scopul este micșorarea schimbului de căldură, trebuie să se acționeze în
153
- Tudora CRISTESCU
Fig. 7.8 Transferul global de căldură între două fluide, aflate la temperaturi diferite,
separate printr-un perete plan, format din mai multe straturi paralele, omogene
sensul reducerii celui mai mic coeficient, iar suprafața de schimb de

căldură să fie cât mai mică. Cu cât sunt mai mulți pereți, coeficientul global
de schimb de căldură este mai mic, deci se frânează fluxul termic. Pentru
intensificarea transferului de căldură, se recomandă majorarea coe
ficientului cel mai mic și mărirea suprafeței de schimb termic (de exemplu
prin nervurare, țevi cu aripioare etc.)
7.4. Transferul de căldură prin conducție, în regim staționar,

unidirecțional, prin pereți cilindrici
a ) Perete cilindric
Se consideră un cilindru omogen, de lungime L și rază r. care are
conductivitatea termică de valoare constantă; pe fețele peretelui
temperaturile sunt f > T2 (fig.7.9). Transferul de căldură prin perete are
154
direcția Or. Aria laterală a cilindrului, care este aria de transfer de căldură
are expresia:
(7-4.1)
Conform legii lui Fourier, fluxul termic conductiv se exprimă prin relația:
•2ArL^— (7-4.2)
dr
Prin separarea variabilelor și integrare, se scrie:
(7.4.3)
Rezultă fluxul termic transferat:

(7.4.4)
Rezistența termică a peretelui cilindric va fi:
Fluxul termic transferat pe unitatea de lungime a peretelui cilindric (a

conductei), măsurat în W/m, are forma:
(7.4.6)
Pentru peretele cilindric, fluxul termic unitar, transferat radial, definit de

(7.1.6) se modifică în funcție de variația suprafeței de transfer. Se consideră
ariile de transfer, interioară și exterioară, calculate cu (7.4.1). Fluxul termic
unitar, transferat la interiorul peretelui cilindric va fi:
(JA.7)
X n
iar la exteriorul peretelui cilindric:
Qext (7.4.8)
27rr2£
X r
155
- Tudora CRISTESCU
Se observă că ^jnl >q6X!, deoarece <r2. Rezultă că, la un perete cilindric,

solicitarea termică este diferită pe peretele interior față de cel exterior;
diferența este cu atât mai mare, cu cât grosimea peretelui este mai marc.
b) Variația temperaturii de-a lungul razei peretelui cilindric omogen se
obține din egalitatea:
__ 7\—T
1 nU ’
2tcĂZ Tj 2nXL r}
Rezultă:
(7.4.9)
r,
Se observă că temperatura în peretele cilindric variază în funcție de Inr.

printr-un perete cilindric compus din mai multe straturi omogene,
concentrice, de grosimi diferite, dispuse radial, cu straturi perpendiculare
pe direcția de propagare a căldurii
In cazul unui perete cilindric cu n straturi (fig.7.10), fluxul termic transferat
radial se determină cu relația:
r(r,-r,rt) (7.4.10)
ln^
i=l y~\ 2%ki rf
Temperatura între straturi se poate calcula cu relația:
(7.4.11)
Fluxul termic transferat prin unitatea de lungime a unui perete cilindric,

compus din mai multe straturi, se obține din relația:
? (r.-U,)
Qcd,L (7.4.12)
1 « 1 r
-^y^ln^
ztt A<y rf
156
Fluxurile termice unitare, interioare și exterioare, se obțin din relațiile:
(7.4.13)
Și
» i
(7.4.14)
In
Z=I A.
(. )
Fig. 7.9 Variația temperaturiiprintr-un perete cilindric, omogen.
Fig. 7.10 Variația temperaturiiprintr-un perete cilindric, alcătuit din straturi omogene,
concentrice, perpendiculare pe direcția de propagare a căldurii.
157
- Tudora CRISTESCU
7.5. Transferul global de căldură între două fluide,

aflate la temperaturi diferite, separate prin pereți cilindrici
a) Transferul global de căldură între două fluide aflate la temperaturi

diferite, separate printr-un perete cilindric omogen
Se consideră un perete cilindric omogen, de raze r. < re, având coeficientul
de conductivitate termică \ = consta care separă două fluide aflate la
> Tf(, Au loc, succesiv, următoarele schimburi de căldură: prin
convecție și/sau radiație de la fluidul din interiorul conductei, la peretele
interior, prin conducție prin perete, apoi, prin convecție și/sau radiație de la
peretele exterior, către fluidul din exteriorul conductei (fig 7.11). S-au notat
cu a.,ae coeficienții de transfer de căldură prin convecție și/sau radiație, pe
cele două fețe ale solidului. Rezistențele termice se calculează cu relații de
forma (7.3.6) și (7.4.5). Fluxul tennic transferat se calculează astfel:
_______ T -T
1 j-----1... . .. , T
------- - --1 —
jxl a/Ai. 2nkL rf aeAe
Ariile de transfer de căldură, interioară Af și exterioară Ae, ale cilindrului,
se calculează cu o relație de forma (7.4.1). Lungimea peretelui este L. Pe
de altă parte, fluxul termic transferat Q, dat de (7.5.1), se scrie astfel:
e = M.(T“77.) (7.5.2)
Se compară cele două relații și rezultă:

(7.5.3)
f) oc,. Ai 2rfkL rf ae
sau
(7.5.4)
Dacă se face un calcul asemănător, corespunzător suprafeței laterale

interioare a peretelui cilindric, se determină coeficientului global de schimb
de căldură:
158
(7.5.5)
b) Transferul global de căldură între două fluide, aflate la temperaturi

diferite, separate printr-un perete cilindric, format din mai multe straturi
concentrice, omogene
în cazul mai multor pereți cilindrici omogeni, concentrici, (7.5.4) devine:
Uneori, pentru pereții cilindrici se preferă exprimarea unui coeficient

global de transfer de căldură, k}, măsurat în W/(mK), raportat la unitatea
de lungime a peretelui.
(7.5.7)
După egalarea relațiilor (7.5.2) și (7.5.7) se obține:

(7.5.8)
și deci:
(7.5.9)
Pentru un perete cilindric compus din mai multe straturi concentrice,

omogene, care separă cele două fluide, se scrie:
(7.5.10)
7.6. Transferul de căldură prin conducție, în regim staționar,

unidirecțional, prin pereți sferici omogeni concentrici
a ) Perete sferic
Se consideră o sferă de raze < r2 și coeficient de conductivitate de valoare
constantă; pe fețele sferei, temperaturile sunt: f pe suprafața interioară și
159
- Tudora CRISTESCU
Fig. 7.11 Transfer global de căldură între două fluide separate de un perete cilindric.
separate printr-un perete cilindric, format din mai multe straturi concentrice, omogene.
160
se]x.u'4Ueprnitr TiYip(<reix' eilin<b'iCy fi>rmat xîi rii(ii mulle^nlTarieoneeTUrice^rnoêve:

T2 pe suprafața exterioara, f > T2 (fig.7.13). Aria laterală a sferei, care este
aria de transfer de căldură, are expresia:
A = 4xr2 (7.6.1)
Transferul de căldură prin perete are loc prin conducție, unidirecțional, de-a
lungul razei sferei, după direcția Or. Conform legii lui Fourier, fluxul
termic conductiv se exprimă prin relația:
grf = (7.6.2)
dr
După separarea variabilelor și integrare, se obține:
(7.6.3)
Rezultă fluxul termic transferat:

(7.6.4)
rj
Rezistența termică a peretelui cilindric va fi:
1 f1
Rt,cd (7.6.5)
Pentru peretele sferic, fluxul termic unitar, transferat radial, definit cu

(7.6.4) se modifică în funcție de variația suprafeței de transfer. Se consideră
ariile de transfer, interioară și exterioară, conform (7.6.1). Fluxul termic
unitar transferat la interiorul peretelui sferic va fi:
(7.6.6)
iar la exterior:
(7.6.7)
4nr22
Se observă că #itit > qcxt, deoarece /:</;. Rezultă că, la un te sferic,

solicitarea termică este diferită pe peretele interior fața de cel exterior;
diferența este cu atât mai mare, cu cât grosimea peretelui este mai mare.
b) Variația temperaturii de~a lungul razei peretelui sferei omogene se
calculează cu relația:
161
PROCESE TERMICI- ÎN TRANSPORTUL ȘI DEPOZITAREA HIDROCARBURILOR
- Tudora CRISTESCU
1 1
(7.6.8)
r' f2
Têratura variază în funcție de 1/r. Distribuția de temperatură este de tip

hiperbolic.
printr-un perete sferic compus din mai multe straturi omogene,
concentrice, de grosimi diferite, perpendiculare pe direcția de propagare
a căldurii
Atunci când sunt n straturi sferice concentrice, se scrie:
(7.6.9)
1 1_ 1
’CU
Temperatura între straturi se poate calcula cu relația:
rrt rrt r'hi,

M) / x
* J+t ~~ / , \vi (7.6.10)
1 J.
A
M A
i \ fir 'hi /
7.7. Transferul global de căldură între două fluide,

aflate Ia temperaturi diferite, separate prin pereți sferici
a) Transferul global de căldură între două fluide aflate la temperaturi

diferite, separate printr-un perete sferic omogen
Se consideră un perete sfericric omogen, de raze r < r, având coeficientul
de conductivitate termică X = const., care separă două fluide aflate la
Tft > Tfe. Au loc, succesiv, următoarele schimburi de căldură: prin
convecție și/sau radiație de la fluidul din interiorul sferei, la peretele
interior, prin conducție prin perete, apoi, prin convecție și/sau radiație de la
peretele exterior, către fluidul din exteriorul sferei. S-au notat cu a,,ae
coeficienții de transfer de căldură prin convecție și/sau radiație, pe cele
două fețe ale solidului (fig. 7.14). Rezistențele termice se calculează cu
relații de forma (7.3.6) și (7.6.5). Fluxul termic transferat se calculează
astfel:
162
(7.7.1)
Ariile de transfer de căldură, interioară A{ și exterioară Ae, ale sferei, se

calculează cu o relație de forma (7.4.1). Lungimea peretelui este L. Pe de
altă parte, fluxul termic transferat Q , dat de (7.6.1), se scrie astfel:
QÂ^-T^ (7.7.2)
Se compară cele două relații și rezultă:

_____________
A‘ + 4 P 1V 1
af 4 (k'ir, '•J a.
Dacă se face un calcul asemănător, corespunzător suprafeței interioare a
peretelui cilindric, se determină 4 , coeficientului global de schimb de
căldură.
b) Transferul global de căldură între două fluide, aflate la temperaturi
diferite, separate printr-un perete sferic, format din mai multe straturi
concentrice, omogene
în cazul mai multor pereți sferici omogeni, concentrici, (7.7.3) devine:
7.8. Conducția termică prin sol
a) Conducta pozată în sol

în cazul unei conducte, de lungime L, diametru exterior de și temperatura
pe perete Tp, îngropată în sol, de conductivitate termică și având
temperatura 7^, la adâncimea h (fig. 7.15), pentru calculul transferului de
căldură în regim staționar, A.L. London a propus utilizarea relației:
163
- Tudora CRISTESCU
Fig. 7.13 Variația temperaturii printr-un perete sferic, omogen.
&
separate printr-un perete sferic, omogen.
164
(7.8.1)
unde: L este lungimea conductei îngropată în sol; dc ~ diametrul exterior al

conductei; T - temperatura pe peretele conductei, la contactul cu solul; X* -
conductivitatea termică a solului; Ts - temperatura solului la distanță relativ
mare față de conductă; h - adâncimea de îngropare a conductei.
în cazul în care h » <7, de exemplu, h/d > 2, se poate aplica relația:
2tâ,L(Tp-T,)
(7.8.2)
4h>
d)
(. Fluxul termic disipat, când două conducte, de diametre egale, care au
aceeași temperatură pe perete sunt pozate la aceeași adâncime și la distanța
■s între ele, se evaluează astfel:
b) Rezervor sprijinit pe sol

în cazul unui rezervor, de diametru exterior D și temperatura pe perete Tp,
pozat pe sol, de conductivitate termică \ și având temperatura 7] (fig.
7.16), pentru calculul transferului de căldură, în regim staționar, s-a propus
utilizarea relației:
• (T - T )
Q= •> (7.8.4)
165
DEPOZITAREA HIDROCARBURILOR
PROCESE TERMICE ÎN TRANSPORTUL ȘI
- Tudora CRISTESCU
Imaginea izotermelor (7) și a

liniilor de flux termic constant (2), în
jurul unei conducte îngropate în sol.
166
7.9. Izolația termică
Izolația termică se utilizează în scopul micșorării disipărilor de căldură

către mediul ambiant (în cazul instalațiilor termice care funcționează la
temperaturi superioare celei ambiante), respectiv a absorbției de căldură din
mediul exterior (la instalațiile frigorifice). Prin reducerea disipărilor de
căldură se reduce consumul de combustibil, deci și poluarea chimică,
precum și poluarea termică. De asemenea, se impune izolarea termică
pentru evitarea accidentelor de muncă a căror cauză este atingerea
suprafețelor fierbinți (se recomandă ca temperatura pe suprafața exterioară
să fie 50..60 °C ). Izolația termică poate fi:
- dinamică,, dacă izolarea termică este asigurată prin circulația unui fluid;
- statică, atunci când pentru izolarea termică sunt utilizate materiale care au
coeficientul de conductivitate termică X cu valoare cât mai scăzută (vata de
sticlă, bitum, materiale poroase minerale sau plastice).
) Materialele izolante au o serie de caracteristici, printre care:
- coeficientul de conductivitate cu valoare cât mai mică, se recomandă
X < 0,2 W/(mK), astfel încât să introducă o rezistență termică de mărime
cât mai mare pe direcția de propagare a căldurii;
- densitate mică, pentru a nu conduce la o greutate mare a ansamblului
instalație - izolație și deci la soluții constructive complicate;
- să nu interacționeze chimic cu suprafața izolată;
- rezistență mecanică, la temperatură, la umiditate și la acțiunea unor agenți
chimici;
- nepoluante și cost redus.
Din punct de vedere constructiv, în general, izolația termică este realizată
dintr~un strat de material izolant și un strat protector, executat din foi de
tablă, folii de bitum sau cimenturi termo-rezistente.
a) Izolația termică a unui perete plan
în figura 7.17 este prezentat cazul unui perete plan care separă un agent
i termodinamic (fluidul interior), de mediul ambiant (fluidul exterior); el este
izolat termic și protejat față de mediul exterior. Fluxul termic transferat de
la fluidul din interior către mediul ambiant are expresia:
Q = kA-^-tJ (7.9.1)
în cazul studiat, coeficientul global de schimb de căldură este dat de relația:

1
1
—+
5, J.
a, Kp
167
- Tudora CRISTESCU
Pentru calculul lui k se ține seama de transferul de căldură prin convecție

și/sau radiație la peretele interior, respectiv peretele exterior al stratului
protector, prin coeficienții a,a, și de conducția prin perete, material
g
izolant și strat protector, termenii de forma Se observă că fluxul termic
disipat scade, atunci când conductivitatea termică a materialului izolant
scade și grosimea stratului de izolație crește.
b) Calculul grosimii de izolație (flfl
Grosimea de izolație pentru un rezervor, o conductă sau un aparat termic
prezintă o importanță foarte mare sub aspect tehnico-economic. Sunt pre
zentate trei variante de calcul:
1. se impune temperatura pe peretele exterior al izolației termice (T );
/^=50...60°C, din motive de protecție a muncii. Fiind cunoscute t și
se calculează Q~aeAe(flj2 apoi k și grosimea de izolație 6.z.
Calculul este interativ, deoarece dar și alte elemente care intervin
în calcule, depind de temperatură;
2. se impune fluxul termic disipat, Q, către mediul exterior ; se cunosc
Tf ^Tfti. Din expresia fluxului termic Q = kA(Tfj ~Tfe) se calculează mai
întâi k, tiz at și apoi 8/z; calculul este de asemenea iterativ;
3. se ține seama de considerente tehnico-economice; metoda constă în
calculul costului izolației, care crește pe măsură ce crește grosimea izolației
și a costului căldurii disipate, care scade când crește grosimea de izolație.
Din însumarea grafică a celor doi termeni (fig.7.18) rezultă grosimea
optimă de izolație. în calculul de proiectare al grosimii de izolație se
recomandă apli carea unei metode și verificarea rezultatelor obținute cu
ajutorul celorlalte două variante. După compararea rezultatelor obținute și
ținând seama și de alte criterii, specifice cazului studiat (evitarea
condensării umidității din atmosferă pe suprafața izolației, impunerea unei
anumite scăderi a temperaturii unui fluid depozitat într-un rezervor sau
transportat printr-o conductă, etc.), se ia o decizie asupra grosimii de
izolație.
c) Izolația termică a unui perete cilindric
în numeroase cazuri se aplică relațiile de calcul referitoare la peretele plan.
Se consideră o conductă, izolată termic cu un strat de material izolant și un
strat protector, executat din foi de tablă, folii de bitum sau cimenturi termo-
rezistente.
168
Izolație Strat
Fig. 7.17 Schema izolației termice a unui perete plan.
6(m)
Fig. 7.18 Calculul grosimii optime de izolație.
169
PROCESE TERMICE ÎN TR AN SPORTUL ȘI DEPOZITAREA HIDROCARBURILOR
- Tudora CRISTESCU
Fluxul termic disipat de la conductă către mediul exterior se calculează cu

o relație de forma (7.5.7), în care, kh, coeficientul de transfer de căldură are
expresia:
(7.93)
Considerentele expuse anterior, privind calculul grosimii de izolație

termică, sunt aplicabile și în cazul pereților cilindrici.
d) Diametrul critic al izolației termice
Se consideră o conductă izolată termic. Se neglijează rezistența termică la
peretele interior al conductei, cea a peretelui conductei și cea a stratului
protector. Astfel, (7.9.3) devine:
kL= 1 -■?-.... î (7-9.4)
2_ln5i+_±..
K r.
k} este dependent de raza izolației termice respectiv de grosimea de
izolație, fi.. Fluxul termic disipat este maxim atunci când kL este minim.
Se derivează numitorul în raport cu riz și se egalează cu zero. Se consideră
constante ae>X&. Se obține:
De unde rezultă:
(7-9.5)
în cazul conductorilor electrici, care trebuie răciți, raza izolației trebuie sa

aibă valori apropiate de cea dată de (7.9.5). Altfel, fluxul termic disipat va
avea valori mai mici și nu se va realiza răcirea corespunzătoare.
7.10. Schimbătoare de căldură
Sunt aparate termice în care are loc transferul de căldură de la un agent

termodinamic mai cald, la altul mai rece.
Clasificarea aparatelor de schimb de căldură
a) după destinație:
~ vaporizatoare sau condensatoare;
- încălzitoare sau răcitoare;
170
b) după tipul constructiv:

- de suprafață (cu țevi sau cu plăci;
- prin amestec;
c) după modul de circulație a agenților termici:
- echicurent;
- contracurent;
- curent încrucișat sau mixt;
d) după regimul de lucru:
- staționar;
- nestaționar;
e) după modul de preluare a dilatărilor termice:
- rigide;
- semielastice;
- elastice;
fi După numărul de treceri ale agentului termic:
} - cu o trecere;
- cu mai multe treceri;
x\ g) După transformările fizico-chimice suferite de agentul termic în
\ procesul de schimb de căldură:
^-Tărăjschmibareastarii de agregare;
- cu schimbarea stării de agregare;
~ au loc reacții chimice (ardere).
în figurile 7.19 și 7.20 sunt prezentate diagramele de variație a
temperaturilor celor două fluide, în lungul suprafeței despărțitoare, în cazul
unui schimbător de căldură echicurent, respectiv a unui schimbător de
căldură contracurent. S~au notat: 1- fluid cald; 2 - fluid rece; indicele prim
(‘) - intrare; indicele secund (“) - ieșire. Transformările termodinamice din
aparatele de schimb de căldură sunt izobare, dacă se neglijează pierderile
de presiune. în fiecare aparat circulă fluidul cald, caracterizat prin debit
masic, capacitate calorică masică la presiune constantă și temperatură de
! ; • i tf
fj intrare, respectiv ieșire, mc,cpl;tl >t} și fluidul rece, caracterizat de

• t ft
asemenea prin mi\ c t2 <t2 .

Ecuațiile principale ale schimbătoarelor de căldură
Calculul termic al schimbătoarelor de căldură de suprafață se bazează pe
următoarele ecuații principale:
- ecuația de bilanț termic:
J »
fi>=â+â (7.10.1)
- ecuația de transfer de căldură :
171
- Tudora CRISTESCU
172
e = WA7’^„ (7.10.2)
în relația (7.10.1), fluxul termic cedat de agentul cald, lichid sau gaz
perfect, este:
Q, = m'c„.S‘< -*> ) (7.10.3)

iar pentru un gaz real sau vapori:
Q^rn^-h^ (7.10.4)
Fluxul termic preluat de agentul rece, pentru cele două situații privind
fluidul de lucru, are expresia:
Qz=^cp^'-lJ (7.10.5)
Q2=m2(hJ -h.) (7.10.6)
Diferența medie logaritmică de temperatură, &Tme(j t , se măsoară în (K), dar

în calculul acesteia se introduc temperaturile fluidelor fie numai în (K), fie
numai în (°C), deoarece reprezintă o diferență și rezultatele obținute sunt
egale în cele două cazuri. Pentru deducerea relației de calcul a diferenței
medii logaritmice de temperatură se ține seama de variația, de-a lungul
schimbătorului, a temperaturilor celor două fluide (fig.7.21). Dacă se
neglijează căldura disipată, rezultă ca:
Fig. 7.21 Difereța medie logaritmică de temperatură.
173
~ Tudora CRISTESCU
e=e,=â (7.10.7)
Cu notațiile din figura 7.21, se pot scrie relațiile:
d(Ar)... at^ - at;„,
(7.10.8)
ae e
d£> = ÂA7U4 (7.10.9)
*
Din relațiile (7.10.8) și (7.10.9) se obține dQ, după care, egalând cele două
expresii, rezultă:
d^T) = ^(A7;^ _ A7;j (7 jo.10)
Z\7 Q
Se integrează relația (7.10.10),
f" - d^T) = f. - ArJ,

Ji/max Jo dA (7.10.11)
și se obține:
. Ar
1.^ (Ar -AT.)kA
max ™ x max_________ nun /
(7.10.12)
AT.
mm
Q
Relația (7.10.12) se scrie sub forma:
(7.10.13)
i at
ln~—JE~-
ATnun.
Se compară relația (7.10.2) cu (7.10.13) și se obține diferența medie
logaritmică de temperatură:
(7.10.14)
Când circulația agentului are loc în curent încrucișat sau mixt, se calculează
cu relația (7.10.14) diferența medie logaritmică de temperatură,
considerând că fluidele circulă în contracurent, după care se aplică un
coeficient e<1. Coeficientul e se citește din diagrame specifice; depinde
de modul de circulație al agenților termici și de alți factori, ca de exemplu
f I
&=
H f
,T2 ,T2 J.
ff\
174
ATêAT^ (7.10.15)
In timpul funcționării schimbătoarelor de căldură, apar depuneri (piatră,

nămol, alge), pe suprafețele de schimb de căldură. Din cauza depunerilor,
se micșorează coeficientul global de transfer de căldură kdlipimerj < k și
este necesară curățarea suprafețelor de schimb de căldură.
Indici de calitate ai schimbătoarelor de căldură
La un schimbător de căldură se disting trei categorii de disipări de energie:
- apărute ca urmare a transferului de căldură dintre aparat și mediul
ambiant, prin pereții și izolația termică a schimbătorului; - cauzate de
desfășurarea transferului de căldură la diferențe finite de temperatură;
- determinate de scăderea presiunii fluidelor de lucru, deoarece în curgerea
acestora trebuie învinse rezistențele hidraulice.
Pentru aprecierea performanțelor unui schimbător de căldură s-au propus
\ diverși indici de calitate, prin care să se țină seama de procesele ireversibile
( ) enunțate mai înainte.
Dintre aceștia se prezintă numai coeficientul de reținere a căldurii, utilizat
în bilanțul termic:
ti =^- = l-â. (7.10.16)
Q, 8,
care se referă la prima dintre categoriile de energie disipată.
Coeficientul e, are semnificația unui randament al izolației termice și se
recomandă să aibă valori mai mari de 0,98.
7.11. Rezumat
Transferul de căldură are loc între două corpuri sau între părți ale aceluiași
corp, atunci când se află Ia temperaturi diferite și încetează când se atinge
) echilibrul termic. în natură are loc transfer global de căldură, adică un
proces în care intervin convecție și/sau radiație și conducție. Determinate
experimental, legea lui Fourier exprimă matematic conducția termică, iar
legea lui Newton convecția termică. Radiația termică reprezintă
transmiterea căldurii de la un corp la altul prin unde electromagnetice,
denumite radiații termice, care au lungimi de undă de 0,8...400//m. La
transferul de căldură conductiv printr-un perete plan, omogen, fluxul termic
crește direct proporțional cu diferența de temperatură, aria de transfer de
căldură și conductivitatea termică și invers proporțional cu grosimea
peretelui; temperatura variază liniar între fețele peretelui. La transferul de
căldură conductiv printr-un perete cilindric, omogen, fluxul termic crește
175
- Tudora CRISTESCU
direct proporțional cu diferența de temperatură, lungimea conductei și

conductivitatea termică și invers proporțional cu logaritmul natural al
raportului razelor; temperatura în peretele cilindric variază în funcție de
Inc. La un perete cilindric, solicitarea termică este diferită pe peretele
interior față de cel exterior; diferența este cu atât mai mare, cu cât grosimea
peretelui este mai mare. La transferul de căldură conductiv printr-un perete
sferic, omogen, fluxul termic crește direct proporțional cu diferența de
temperatură și conductivitatea termică; temperatura variază în funcție de
1/r. La un perete sferic, solicitarea termică este diferită pe peretele interior
față de cel exterior; diferența este cu atât mai mare, cu cât grosimea
peretelui sferei este mai mare. La conducția termică prin sol, pentru
calculul transferului de căldură, în regim staționar, se ține seama de
adâncimea de îngropare, de conductivitatea termică a solului și de alți
factori. Izolația termică se utilizează în scopul micșorării disipărilor de
( căldură către mediul ambiant (în cazul instalațiilor termice care
k funcționează la temperaturi superioare celei ambiante) și a absorbției de
căldură din mediul exterior (la instalațiile frigorifice). Prin reducerea
disipărilor de căldură se reduce consumul de combustibil, deci și poluarea
chimică, precum și poluarea termică. Schimbătoarele de căldură sunt
aparate termice în care are loc transferul de căldură de la un agent
termodinamic mai cald, la altul mai rece. Unul dintre indicatorii de
performanță ai unui schimbător de căldură este ip, coeficientul de reținere
a căldurii.
176
8. TRANSFERUL DE MASA
8.1 Noțiuni generale
Transferul de masă are loc, în mod natural, din zone de concentrație

ridicată, către zone cu concentrație mai scăzută, într-un sistem, alcătuit din
unul sau mai mulți componenți, a căror concentrație este diferită de la un
loc la altul. Despre transferul de masă se pot enumera câteva observații:
- are loc în sistemele gaz-gaz, gaz-lichid sau lichid-lichid;
- se desfășoară, de la sine, până la starea de echilibru, adică până când
concentrația devine aceeași în masa sistemului;
- este analog transferului de căldură; transferul de masă are loc din
cauza
variației spațiale a concentrației de substanță, iar transferul de căldură
este
datorat variației de temperatură;
- într-un proces termodinamic, transferul de masă are loc cu sau fără
transfer simultan de căldură și/sau de impuls.
Modalitățile elementare de transfer de masă sunt difuzia moleculară și
difuzia turbulentă.
Difuzia moleculară este cauzată de tendința naturală de reducere a
diferenței de concentrație dintr-un sistem, prin mișcarea dezordonată a
moleculelor sau atomilor. Acest proces este analog transferului de căldură
prin conducție termică, respectiv transferului de impuls în curgerea
laminară.
Difuzia turbulentă (convecție) este transferul de masă de la o suprafață
solidă către un fluid în mișcare sau între două fluide nemiscibile, aflate în
mișcare relativă. Acest proces este analog transferului de căldură prin
convecție termică și este dependent de proprietățile de transport ale
fluidului și de caracteristicile hidrodinamice ale procesului.
8.2 Difuzia moleculară
Difuzia moleculară are loc prin mișcarea dezordonată a moleculelor din

zona cu concentrație mare a unei substanțe, spre zona cu concentrație
scăzută a acesteia.
177
Difuzia moleculară a fost observată calitativ, pentru prima oară de Parrot

(în anul 1815), în cazul unui amestec de gaze care conținea două sau mai
multe specii moleculare.
Prima explicație calitativă a procesului a fost făcută însă de abia în anul
1905, de către Einstein care, punând o picătură de lichid cu particule solide
în suspensie într-un vas care conținea lichidul pur, a observat că, după
scurgerea unui timp r, se înregistrează următoarele:
- la nivel microscopic, particulele solide se dispersează prin mișcare
browniană în masa de lichid, până sunt răspândite uniform în aceasta;
- la nivel macroscopic, dispersarea particulelor solide poate fi interpretată
ca un proces de difuzie, aceasta având loc între zonele de concentrații
diferite după ecuația:
— = DV2c[mol/(m3s)] (8.2.1)
* A 3
unde: c este concentrația molară, în mol/m ;
D - coeficientul de difuzie, m /s;
T- timpul, s.
întrucât cele două moduri de interpretare a dispersiei particulelor solide se
referă de fapt la același fenomen, Einstein a dedus că între coeficientul de
difuzie D și coeficientul de frecare al particulelor solide cu moleculele de
lichid din cursul mișcării browniene/ există o relație de tipul:
(8.2.2)
2 2
unde: k este constanta lui Boltzman, în kg m /(s K);
f - coeficient de frecare, kg/s ;
T - temparatura absolută, K.
Importanța relațiilor (8.2.1) și (8.2.2 ) constă în faptul că arată matematic
natura ireversibilă a procesului de difuzie.
Ecuația (8.2.1) se poate rezolva, dacă se cunosc condițiile inițiale și la
limită care să permită exprimarea concentrației în funcție de coordonatele
spațiale și timp.
In mișcarea probabilistică a mișcării browmene, Einstein consideră
concentrația ca o funcție de distribuție probabilistică, dependentă de timp.
Soluția ecuației (8.2.1) exprimă variația concentrației în cursul unui proces
ireversibil de difuzie.
178
TRANSFERUL DE MASĂ
Ecuația lui Fickîn difuzia moleculară

Deși interpretarea statistică a difuziei oferă posibilitatea vizualizării
procesului, totuși legea lui Fick rămâne formula de bază în determinarea
fluxului molar.
Prin analogie cu fluxul de căldură, Fick a postulat că, la o anumită
temperatură și presiune, fluxul molar J este proporțional numai cu
gradientul concentrației, constanta de proporționalitate fiind coeficientul de
difuzie D, adică:
7 =-£>gradc [mol/(m2s)] (8.2.3)
în această formulă, numită legea întâi a Iui Fick, semnul minus indică
faptul că fluxul de masă este îndreptat în sensul descreșterii concentrației
care a creat acest flux.
Dacă se consideră un sistem alcătuit dintr-un amestec binar de substanțe A
și B și în acesta urmărim difuzia componentului A în direcția axei de
coordonate z, atunci legea întâi a lui Fick devine :
JA,Z = -Dab [mol/(m2 s)] (8.2.4)

dz
unde: JA z este fluxul molar în direcția z, respectiv variația masei molare
transportate în unitatea de timp prin unitatea de suprafață normală la
direcția z de deplasare, în mol/m2s;
Dab ~ coeficientul de difuzie al substanței A prin substanța B, în m /s;
_ gradientul în direcția z a concentrației substanței A, în mol/m4.

dz
Pentru a stabili o bază comună în dezvoltările matematice următoare este
necesară considerarea unor definiții și relații folosite pentru a explica rolul
componentelor într-un amestec
Se definesc următoarele concentrații: □
Concentrația molară cA) în mol/m , reprezintă numărul de moli ai
componentei A din amestec într-o unitate de volum de amestec.
Concentrație masică, pA, în kg/m , reprezintă masa componentei A din
amestec într-o unitate de volum de amestec;□
Concentrația molară totală, c, în mol/m , reprezintă numărul total de moli
ai amestecului într-o unitate de volum de amestec;
Concentrația masică totală, p, în kg/m , reprezintă masa totală a
amestecului conținută într-o unitate de volum de amestec;
Fracția molară a componentei A (adimensională), reprezintă raportul între
concentrația molară a componentei A și concentrația molară totală a
179
amestecului. Pentru amestecuri gazoase, aceasta se notează cu yA, iar pentru

amestecuri lichide sau solide cuxj.
Fracția de masă a componentei A, G)A 9 (adimensională) este raportul
dintre concentrația masică a componentei A și concentrația masică totală.
Viteza de difuzie. Intr-un amestec, fiecare component al acestuia are
propria viteză, viteza amestecului obținandu-se prin medierea vitezelor
componentelor.
Viteza medie masică, în m/s, este viteza unui amestec obținut ca medie
ponderată a vitezelor tuturor componentelor. Ponderarea se face prin
concentrația masică a componentelor. Pentru un amestec cu n componente,
ținând seama de notațiile anterioare, avem:
n
(8.2.5)
P
Viteza medie molară, în m/s, este viteza unui amestec obținut ca medie
ponderată a vitezelor tuturor componentelor. Ponderarea se face prin
concentrația molară a componentelor, deci:
(8.2.6)
Se definesc următoarele fluxuri:

Fluxul molar al componentei A, J A, respectiv NA, în mol/(m s),
reprezintă variația masei molare a substanței A transportate în unitatea de
timp prin unitatea de normală la direcția de deplasare. Dacă fluxul molar al
componentei A este definit în raport cu un sistem de coordonate mișcându-
se cu viteza medie molară, atunci acesta se notează JA, iar dacă este definit
în raport cu un sistem de coordonate fixe în spațiu, atunci notația utilizată
este N A.
Fluxul masic al componentei A, jA, respectiv nA, în kg/(m' s), reprezintă
variația masei componentei A transportate în unitatea de timp prin unitatea
de normală la direcția de deplasare. Dacă fluxul masic este definit în raport
cu un sistem de coordonate mobile mișcându-se cu viteza medie masică,
atunci acesta se notează jA, iar dacă este definit în raport cu un sistem de
coordonate fixe în spațiu, atunci notația utilizată este nA.
Groot a dat o formulare mai generală a legii întâi a lui Fick:
- pentru fluxul molar al componentei A în direcția z\
180
TRANSFERUL DE MASĂ
Ja,z=^Dab^- (8.2.7)
- pentru fluxul mas ic al componentei A în direcția z\
Ja,z = -pDAB (8.2.8)

dz
Generalizarea apare din faptul că explicitarea în expresia fluxului
concentrației molare c sau a concentrației de masă p permite utilizarea
relațiilor și în sisteme care nu sunt izoterme și izobare. Toate relațiile
privind fluxul de masă, scrise anterior, au considerat fluxul definit în raport
cu un sistem de coordonate care se deplasează cu viteza medie a sistemului.
Pentru a exprima acest flux în raport cu un sistem de coordonate fix, se fac
o serie considerații.
A
Intr-un sistem binar, fluxul molar al componentei A, în direcția z, în raport

cu viteza medie molară Wz a sistemului, se poate exprima și prin relația:
(8.2.9)
Egalând expresiile (8.2.7) și (8.2.9) se obține:
Caâ,z-W^=-caDab^- (8.2.10)
sau
caâ,z =-cADAb^- + caWz (8.2.11)
Pentru un sistem binar:
^=-(c^w )
c
sau
Substituind această expresie în relația (8.2.11), se obține:

1
cAwA,z = ~cADAB + yA (cAwA,z + CBwB,z ) (8.2.12)
Cum vitezele componentelor A și B sunt relative la axa z fixă, atunci

cÂwAiz ȘÎ cBwBz sunt fluxurile molare ale componentelor A și B relative
la un sistem fix de coordonate, deci:
181
Na,z ~~cawa,z’ Nb,z ~"cBWB,z (8.2,13)
Cu aceste notații, ecuația (8.2.12) devine:
Na,. =-CaDAB^t + yA (NAtZ + NBiZ ) (8.2.14)

dz
Sau în formă vectorială:

N = -cDABVyA+yA(NA+NB) [mol/(m2s)J (8.2.15)
Dacă se consideră fluxul masic nA în locul celui molar, ecuația (8.2.14)

devine:
Relațiile (8.2.15) și (8.2.16) aarată că dacă fluxul de masă este raportat la

un sistem fix de coordonate, este posibilă evidențierea contribuției, în
formarea acestuia, a gradientului de concentrație (termenul unu din
membrul doi) și a mișcării întregului sistem cu viteza medie w (termenul
doi din membrul doi). Cele patru ecuații (8.2.7), (8.2.8), (8.2.15) și
(8.2.16), care definesc fluxurile de masă JA, JA, NA și nA, sunt toate
forme echivalente ale primei legi a lui Fick. Coeficientul de difuzie
ZJêste identic în toate ecuațiile. în general, în procesele din chimie, când
apare și transfer de masă, se utilizează formulările pentru JA,NAi iar în
aplicațiile inginerești, cu transfer de masă, în care nu apar reacții chimice,
se folosesc formulările jA și nA.
8.3 Coeficientul de difuzie la gaze
Primele încercări pentru obținerea expresiei teoretice a coeficientului de

difuzie de gaze au fost făcute pe baza teoriei cinetice a gazelor, încă la
sfârșitul secolului al XIX -lea. Formulele dezvoltate la sfârșitul deceniului
cinci al secolului XX, de către Hirschfelder, Bird și Spotz, au folosit
versiuni moderne ale teoriei cinetice a gazelor, ținând seama de forțele de
atracție și repulsie între perechi de molecule de gaz nepolare și nereactive.
Formula găsită de ei este:
182
Explicația constă, între altele, și în faptul că coeficientul de difuzie la

lichide este în medie cu 2 până la 5 ordine de mărime mai mic decât cel Ia
gaze, adică în domeniul 0,5 --4 10“5 cm2/s, față de 0,05 - 2 cm2/s pentru
gaze.
Pornind de la ecuația Einstein de determinare a coeficientului de difuzie de
lichide (8.2.2) și aplicând teoria hidrodinamică de curgere alui Stokes,
ecuația sus-numită se transformă în ecuația Stokes - Einstein:
J 3
D = ——— [m2/s] (8.4.1)

âTtr^rifi
unde, în plus față de notațiile cunoscute din ecuația (8.2.2), intervin:

rA - raza particulei A, în m;
iȚg - vîscozitatea substanței fî, în (kg m )/s.
Plecând de la această relație, Wilke și Chang au propus o corelație
empirică, foarte răspândită pentru coeficientul de difuzie în soluții diluate
de neelectroliti:
3
(8.4.2)
unde: r|# este vîscozitatea substanței Bț solventul, în cP;

T - temperatura absolută, în K;
Mb - greutatea moleculară a substanței B, în mol;
VA ~~ volumul molar al substanței A, care se dizolvă la punctul de
fierbere normal, în cm3/mol;
d>5- parametrul de asociere pentru substanța B, indicând numărul
mediu de molecule de solvent asociate.
Ecuația (8.4.2)este corectă numai pentru soluții diluate de substanțe care
nu disociază. Pentru astfel de cazuri, coeficientul de difuzie dedus cu
ajutorul formulei (8.4.2) diferă cu 13% față de valorile obținute
experimental. Pentru aplicarea formulei sunt necesare și date privind
volumul molecular la temperatura normală de fierbere al unor substanțe.
184
9. COMPRESOARE
9.1 Considerații generale
Din punct de vedere termodinamic, agregatele care vehiculează și

comprimă gazele sunt mașini termice care consumă energie din exterior
(energie mecanică, termică sau electrică) sub formă de lucru mecanic.
Agentul de lucru care evoluează în compresor primește lucru mecanic din
exterior, iar acesta se transformă în energie potențială, pe care o capătă
gazul, căruia îi crește presiunea. Vehicularea și comprimarea gazelor se pot
realiza cu trei tipuri clasice de aparate:
- ventilatoare, pentru presiuni mici, p < 1500 Pa;
) - suflante, destinate să genereze presiuni 1500 <p< 10000 Pa;
- compresoare, care realizează presiuni ridicate.
Comprimarea gazelor se impune în extracția, transportul și înmagazinarea
gazelor naturale sau a celor asociate. în extracția gazelor naturale, după o
perioadă de exploatare, presiunea din zăcământ poate să scadă la valori care
nu mai permit aducerea la suprafață a substanței utile. în scopul continuării
extracției se impune un transfer de energie de la suprafață către zăcământ,
care se realizează prin comprimarea gazelor. în transportul gazelor, stațiile
de comprimare asigură presiunea, respectiv viteza de curgere a gazelor
prin conducte. înmagazinarea de gaze în depozite subterane, în sezonul cu
consum minim, se realizează prin injectarea gazelor sub presiune, deci este
necesară comprimarea acestora. în industria petrolieră se utilizează
comprimarea gazelor pentru procese ca deetanizări, gaz-lift La exploatarea
unui zăcământ de petrol prin combustie subterană se injectează aer
comprimat, aer care întreține arderea. în instalațiile de lichefiere a gazelor
) sunt necesare, de asemenea, compresoare frigorifice. Și în alte domenii, ca
de exemplu industria chimică, sunt utilizate compresoare.
9.2 Clasificarea compresoarelor
a) După principiul de funcționare^ compresoarele pot fi volumetrice sau

dinamice.
Compresoarele volumetrice sunt cele la care creșterea presiunii gazului se
face prin închiderea gazului într-un anumit volum, micșorarea acestui
volum, cu ajutorul pieselor mecanice ale aparatului, apoi evacuarea gazului
atunci când acesta atinge o anumită presiune. în acest grup sunt:
183
PROCESE TERMICE ÎN TRANSPORTUL ȘI DEPOZITAREA HIDROCAR
- Tudora CI
- compresoare volumetrice cu piston (CVP), alcătuite dintr-un cili

care se deplasează rectiliniu alternativ un piston;
- compresoare volumetrice rotative cu lamele culisante, care au 1
plasat excentric în cilindru, iar lamelele etanșează o serie de
Datorită plasării excentrice a rotorului, volumul unei camere se mi<
pe parcursul rotației, ceea ce conduce la comprimarea gazului;
- compresoare elicoidale, la care gazul este aspirat în spațiul delii
două rotoare (care au aceeași turație, dar sensuri contrare de
profilate cu 2.. .8 lobi și apoi creșterea presiunii, prin micșorarea vc
în care gazul este captiv.
Compresoarele dinamice se caracterizează prin următoarele transfoi
energie: lucrul mecanic de antrenare se transformă în energie cin
rotorul acestor mașini, care, apoi, în stator, se transformă în
potențială (de presiune). Se deosebesc:
- compresoare centrifugale (CC) la care gazul se comprimă sub
unor forțe centrifuge dezvoltate de rotorul paletat, iar mișcarea ga;
loc perpendicular pe ax;
- compresoare axiale (CA) care au o rețea de palete mobile, fixate ]
în canalele căreia se transformă lucrul mecanic de rotație în
cinetică, preluată de gaz și o rețea de palete fixe, pe stator,
transformă energia cinetică a gazului în energie potențială (de pj
Gazul circulă paralel cu axul.
Cel mai frecvent utilizate sunt compresoarele volumetrice cu pistor
compresoarele centrifugale (CC) și compresoarele axiale (CA). Ca
se vor compara aceste mașini funcție de câteva criterii. Gr
comprimare pe o treaptă ît este raportul dintre presiunea de re
presiunea de aspirație corespunzătoare treptei respective:
,)
TE
‘''CVP > ncc > nCA
■n,cyi, =6...8; ncc <2;na =1,15...1,35
•
Debitul volumetric refulat V este debitul volumetric vehi<
compresor, considerat în condițiile stării termodinamice de la :
adică la presiunea pl și temperatura^.
• • •
V CVP < V CC < V CA
Pentru a se realiza presiuni mari la evacuarea din compresor se t

comprimarea în trepte (gazul este aspirat, comprimat într-o treaptă
184
COMPRESOARE
răcit, apoi intra în următoarea treaptă, este comprimat, re

ș.a.m.d.). Numărul de trepte ale compresoarelor este diferit și am
N
1 v (M <N
7 V CC <N
J v CA
Orientativ, se dau câteva exemple din aplicațiile tehnice:

- compresoarele volumetrice cu piston sunt utilizate pentru
presiuni mari și foarte mari (cca 1000 bar), la debite de gaz î
(cca 450 m3/min);
- compresoarele centrifugale vehiculează debite relativ mari (25(
și se pot atinge presiuni de cca 25 bar;
- pentru a obține creșterea presiunii de la 1 bar la 7...20
compresor axial, este necesar un număr de trepte Na = 6... 17;
- compresoarele axiale au debite ce pot depăși 10 000 m3/min,
de 5...6 bar.
Alte criterii de clasificare sunt:
b) După numărul de trepte:
- monoetajat (cu o singură treaptă);
- polietajat (cu mai multe trepte).
c) După modul de acționare:
- electrică (electrocompresor);
- termică (motocompresor, dacă este acționat de un motor cu arc
sau turbocompresor, când este antrenat de o turbină cu gaze sau ■
d) In funcție de modul de montaj pot fi:
- compresoare fixe;
- compresoare mobile.
e) Funcție de sistemul de răcire se construiesc:
- compresoare răcite cu apa;
- compresoare răcite cu aer.
De menționat că, la compresoare, circuitul de răcire se referă, pc
la răcirea părților mecanice (lagăre sau alte piese metalice aflate
relativă una față de cealaltă), ceea ce înseamnă răcirea uleiu
realizează folosind apă. Pe de altă parte, este necesară răci
vehiculat, între treptele de comprimare. în acest scop, gazul eva
treaptă este introdus într-un schimbător de căldură, unde fluid
cel mai frecvent utilizat este apa, dar poate fi folosit și aerul. I
gazul comprimat intră în următoarea treaptă. în fine, pentru
comprimare cât mai apropiată de cea izotermă, când se consu
mic lucru mecanic, este necesară răcirea cilindrului în care este
gazul.
185
PROCESE TERMICE ÎN TRANSPORTUL ȘI DEPOZITAREA HIDRO(
- Tudor
9.3 Compresoare volumetrice cu piston
Un compresor volumetric cu piston (fîg.9.1) este alcătuit, în pri

următoarele elemente: 1- conducta de aspirație, 2 - supapa c
(SA), 3 - chiulasa, 4 - cilindru, 5 - piston, 6 - supapa de evacuai
conducta de evacuare. în timpul funcționării, pistonul se depla
punctul mort superior (PMS) și punctul mort inferior (PMI). Dis
cele două puncte se numește cursa pistonului, s, volumul descris
Fig. 9.1 Schema de principiu a unui compresor volumetric cu pis
se numește volumul cursei, iar spațiul dintre partea i

) chiulasei și capul pistonului, când acesta se află la PMS, volurr
mort (vătămător), Vm. Parametrii caracteristici ai unui corn
debitul și presiunea de refulare.
9.3.1 Compresorul volumetric teoretic cu piston

a) Ipoteze de studiu
- nu există spațiu mort. Pentru studiul funcționării co:
volumetric cu piston se consideră mai întâi cazul ideal, în cai
spațiu vătămător, Vm ~ 0. Aceasta înseamnă că, atunci când pis1
la PMS, el este lipit de chiulasă. Astfel, întreaga cantitate de .
este comprimată și apoi refulată;
186
COMPRESOARE
- în timpul fazei de aspirație și a celei de refulare, parametrii ga:

modifică, deci ele sunt faze de umplere și de evacuare;
- presiunea de aspirație și cea de refulare sunt constante ș:
presiunile din conducta de aspirație, respectiv conducta de refulai
- temperaturile gazului în timpul aspirației și al refulării sunt co
are loc schimb de căldură între gaz și mediul exterior;
- transformările care au loc sunt reversibile;
Fig. 9.2 Reprezentare grafică înp-v a diagramei compresorului te<
187
PROCESE TERMICE ÎN TRANSPORTUL ȘI DEPOZITAREA HIDRO(
- Tudoi
- evoluează un gaz perfect;

- sistemul este etanș.
b) Reprezentarea grafică în p-v și T~s a diagramei de funcți
Diagrama de funcționare a compresorului teoretic cu piston se j
coordonate p-v, ca în figura 6.2. în diagrama T-s, co
izotermă, politropă și adiabată sunt redate în figura 6.3. Fi
compresorului teoretic cu piston cuprinde:
- faza de aspirație. Pistonul se deplasează de la PMS la PMI, sup
aspirație este deschisă, cea de evacuare închisă. Gazul pătrunde
având presiunea p} - const* Când pistonul ajunge la PMI,
aspirație se închide;
Fig. 9.3 Reprezentarea în diagrama T-s a comprimărilor izotermă, politro
- faza de compresie. Pistonul se deplasează de la PMI spre P1V

supape sunt închise. Gazul din cilindru se comprimă de la preș
presiunea p2. Faza de compresie se termină când se atinge preș
se deschide supapa de evacuare;
- faza de refulare. Supapa de refulare fiind deschisă, pistonul,
spre PMS, evacuează gazul, la presiunea p2.
Ciclul compresorului teoretic cu piston (fig. 9.2) cuprinde dc
cantitative de curgere: a-\, aspirația; 2-b, refulare, care au loc
188
COMPRESOARE
constantă și o transformare de stare, 1-2, comprimarea. C

comprimare 1-2 (fig. 9.2 și fig. 9.3) depinde de natura tran
termodinamice reversibile pe care o efectuează gazul în cilinc
izotermă, l-2ad, adiabată, l~2poi, politropă (1 < n < k).
c) Lucrul mecanic consumat în cursul unui ciclu și căldura evacua
Compresoarele sunt mașini termice care consumă lucru mecanic (<
parcurs în sens invers acelor de ceasornic) și de aceea prezini
realizarea unui consum minim de lucru mecanic. Lucrul mecanic
compresorul teoretic se află prin însumarea lucrului mecanic al v<
volum al fiecărei faze:
lc =1 + / +i
Se consideră că evoluează o masă m == lkg de gaz. în ciclul cu co:

izotermă, 1-2ț, lucrul mecanic teoretic consumat de compresor est<
C = a(”, -vj+p.vjn—+ a(^ -v2.r)+°
A
v = v,b ~ 0
Plvl = P2V2.T
Dacă se ține seama de relațiile (9.3.3) și (9.3.4), relația (9.3.2) dev
=Avi In—= j>|V1ln—

P2 n
într-o comprimare izotermă, gazul trebuie să fie răcit. Căldura
este egala cu lucrul mecanic consumat:
1^12,7'1 ~~ (A,?’]
Pentru realizarea comprimării adiabate l-2ad, deoarece qX2ad
necesară izolarea termică a cilindrului compresorului, ca să
schimb de căldură între gaz și mediul exterior. Lucrul mecanic
compresor va fi:
k~\
Se ține seama de (9.3.3), se efecuează calculele și astfel reiat
devine:
.<■ ~AA,.J
h.aâ 1 -
189
PROCESE TERMICE ÎN TRANSPORTUL ȘI DEPOZITAREA HIDRO»
- Tudoi
După prelucrarea acestei relații se obține:

k-\ "
k
jC k 1™
A
<Pi)
Dacă în relația (9.3.9) se înlocuiește raportul presiunilor cu expn

se obține:
c=-Aav>1,11
Similar ca la comprimarea adiabată, pentru cazul comprimării f

2poj, se deduce:
l^ =
0 sau
n n
într-o comprimare politropă, gazul schimbă căldură cu medi

Căldura evacuată este:
Q12».pol ~ Cpol ^2, pol “ )
Lucrul mecanic consumat, prin convenție, este negativ, dar pus

obține valoarea pozitivă. Se vor compara, pentru cele trei
comprimare, lucrul mecanic necesar antrenării compresorului t
diagrama p-v (fig. 9.2) se constată:
aria(aV2Tb) < ctria(a\2 polb)< aria
) Relația (9.3.14) conduce la:

p,7’ |
c |<l/t,ad
|/c|<l/p.po/l c I|f
Cel mai mic lucru mecanic este cel consumat în comprimarea i

cel mai mare în cazul adiabatei. în ceea ce privește căldura e
diagrama T - s (fig. 9.3) se constată:
aria^sls1 r 2,. )> aria^s^^,!^)
Relația (9.3.16) permite stabilirea relației dintre căldura s

cursul comprimărilor:
190
COMPRESOARE
(9.3.17)
Se impune observația că, la comprimarea izotermă se consumă cel mai mic

lucru mecanic, dar căldura evacuată este cea mai mare. Ca urmare, este
necesară o răcire cât mai intensă a peretelui cilindrului, astfel încât
comprimarea să fie cât mai apropiată de o transformare izotermă, ceea ce
conduce la un consum mic de lucru mecanic, deci o funcționare economică
a compresorului. Sistemul de răcire a gazului (a peretelui cilindrului)
trebuie dimensionat încât să se realizeze faza de compresie dorită. El
cuprinde fie o cămașa de apă a cilindrului și radiator de răcire, fie o
suprafață nervurată, la exteriorul cilindrului, în cazul răcirii cu aer.
Compresoarele de mică putere sunt răcite cu aer și au suprafața exterioară a
chiulasei și a cilindrului acoperită cu nervuri, care au rolul de a mări
suprafața de schimb de căldură a sistemului, cu mediul ambiant. Practic,
dacă mașina termică este răcită imperfect sau are loc răcirea inerentă unei
construcții metalice, comprimarea este o transformare politropă.
d) Temperatura gazului comprimat, la evacuarea din compresor
In funcție de transformarea termodinamică pe care o efectuează gazul în
cursul celor trei comprimări se disting diferite valori ale temperaturii finale.
- 1“2t- izoterma:
(9.3.18)
“l-2porpolitropa:
(9.3.19)
-I-2^ adiabata
Â'-l
” Tpt k (9.3.20)
Din relațiile (9.3.18).. .(9.3.20), dar și din diagrama T-s (fig.9.3), rezultă:
r? <T^ <T^ (9.3.21)
Temperatura gazului la evacuare din compresor depinde de natura gazului

(prin k sau n), de temperatura acestuia la admisie, de tipul comprimării și
de raportul de comprimare realizat.
e) Gradul maxim de comprimare pe o treaptă a compresorului teoretic cu
piston
Această caracteristică depinde de natura fazei de comprimare, de
temperatura de admisie în treapta de comprimare și de calitatea uleiului de
ungere. O particularitate a uleiurilor de ungere este temperatura de
191
-Tudora CRISTESCU
auto aprindere, taa) care este temperatura la care o substanță se aprinde

spontan, în contact cu aerul. Temperatura gazului la evacuare din treapta de
comprimare trebuie să fie mai mică decât temperatura de autoaprindere a
uleiului t2 < t(ia. Pentru uleiurile de ungere frecvent utlizate, tcia = 150°C. în
cele trei situații studiate, gradul maxim de comprimare va fi:
k
Ț1 A.-l
71 inaxj oo>; yr max, pol (9.3.22)
.
UJ
Depășirea temperaturii la evacuare din treaptă este deosebit de periculoasă,

deoarece duce la înrăutățirea ungerii, funcționarea defectuoasă a aparatului
și chiar la accidente.
9.3.2 Compresorul tehnic cu piston

Construcția unui compresor face imposibilă lipirea pistonului de capacul
cilindrului deoarece, tehnologic, apare necesitatea unui joc între capul
pistonului și chiulasă și trebuie să existe spații impuse de construcția
supapelor. La un compresor tehnic, când pistonul se află la PMS, între el și
chiulasă se află un spațiu denumit spațiu vătămător sau spațiu mort, Vm.
Acest spațiu este necesar în funcționarea compresorului, deoarece sunt
evitate suprasolicitările aparatului în cazul blocării supapelor în poziția
închis sau când în gazul comprimat se află impurități. în figura 9.4 este
prezentată diagrama unui compresor tehnic. Funcționarea compresorului
tehnic cu piston cuprinde:
- faza det comprimare și faza de evacuare. Pistonul șe deplasează de la
PMS la PMI. în timpul comprimării supapele sunt închise. La sfârșitul
comprimării, când se atinge presiuneap2, se deschide supapa de evacuare și
gazul este refulat din cilindru.
- faza, de destindere și faza, de aspirație, Pistonul își efectuează cursa de la
PMS la PMI până când A
presiunea gazului care se destinde în cilindru
devine egală, cu px. In acest moment se deschide supapa de admisie și
începe faza de aspirație. Diagrama compresorului tehnic (fig. 9.4) este
alcătuită din: 1-2, comprimarea, 2-3, evacuarea, 3-4, destinderea, 4-1,
aspirația. Evacuarea și aspirația sunt procese cantitative (în care se
modifica masa de gaz) și au loc la presiune este constantă. Destinderea
poate fi politropă sau adiabata. Comprimarea poate fi izotermă, politropă
sau adiabată.
192
COMPRESOARE
Fig. 9.4 Diagrama de funcționare a compresorului tehnic.
Consecințe ale existenței spațiului vătămător

a) Aparițiafazei de destindere.
La sfârșitul fazei de evacuare, în spațiul vătămător presiunea gazului est
p2 > px și de aceea supapa de admisie nu se poate deschide. Ca urmare
pistonul își începe cursa către PMI, iar gazul din cilindru efectuează
destindere, până când presiunea lui va deveni p} și supapa de admisie s
deschide.
b) Micșorarea volumului aspirat Va (deci și a celui refulat), față d
compresorul teoretic. Randamentul volumetric sau gradul de umplei
(parametru constructiv - funcțional ) este, prin definiție, raportul dinți
volumul aspirat Va și volumul descris de piston între PMS și PMI, adie
volumul cursei, :
Cum Va <Vs, rezultă că X<1, deci compresorul tehnic aspiră un volui

mai mic decât volumul cursei pistonului. Volumul aspirat de compresori
tehnic este mai mic decât cel aspirat de compresorul teoretic.
193
PROCESE TERMICE ÎN TRANSPORTUL ȘI DEPOZITAREA HIDRC
- Tudc
c) Gradul maxim de comprimare pe o treaptă, 7i1)iax,

constructive) depinde, în plus, în comparație cu cel al co
teoretic (relația 9.3.22), de valoarea lui X. Gradul de compi
definit cu relația ( 9.2.1). Se notează:
V
T&
între parametrii 7t,X,s se poate stabili următoarea relație:
— 1 4- 8 — Ki
y
Se presupune că faza de destindere este o politropă.
i
A¥
V. V, V, V, Vs
în relația (9.3.26) s-a ținut seama că:
i
A»
deci:
1
Ah 1
= re"
Ia?
Se înlocuiește (9.3.26) în (9.3.25), care devine:
- ( ~
X = 1 + s - 8K" - 1 ~ 8 71” - 1
) k )
Dacă se analizează relația (9.3.30), se constată că atunci cân
raportul de comprimare, n (crește presiunea de refulare p2), s
gradul de umplere, X, adică scade volumul de gaz aspirat^; ;
observă și în figura 9.5. Gradul de comprimare este limit;
maxim, volumul aspirat devine 0, la fel și X (fig.9.5). Pentru
maxim de comprimare pe o treaptă a compresorului tehnic, :
condiția X - 0 în relația (9.3.30), care devine:
1 A
H
ni ax, ih -1 =0
194
COMPRESOARE
ca urmare:
Presiunea maximă care poate fi furnizată de un compresor tehn

cu o treaptă, este:
în cazul unei comprimări izoterme, n ~ 1 și relația (9.3.33) devi
Când comprimarea este adiabată, n ~ k și se obține:
Rezultă că, pentru același spațiu vătămător, presiunea de reft

mare, respectiv gradul maxim de comprimare, se realize:
adiabatei:
De menționat că, raportul maxim de comprimare este impus dc

la sfârșitul compresiei, care la rândul ei depinde de calitate
ungere.
d) Lucrul mecanic necesar antrenării compresorului tehnic e
de existența spațiului vătămător. Pentru a-1 determina, se
figura 9.4 că se poate scrie:
A234J = ariafy 2341) - ariațcX2d)- aria(c43d)

în relația (9.3.37), lucrul mecanic necesar pentru efectuarea
compresorului tehnic, aria(l234l), este diferența a două arii,
aria(c43d)> corespunzătoare la două diagrame de compresoai
consideră că evoluează o masă m de gaz, iar comprimarea j
sunt transformări politrope (fig. 9.4), cu indice politrop
Atunci, ținând seama de relațiile (9.3.12) și (9.3.37), lu
consumat de compresorul tehnic se află din:
P?\ l-ii"
Din figura 9.4 se observă că:
195
PROCESE TERMICE ÎN TRANSPORTUL ȘI DEPOZITAREA HIDROCARBURII
Fig. 9.5 Reprezentare grafică înp-v a gradului

de comprimare în cazul compresorului teoretic.
v -v ~.vo
r 1 4
(9.3.
și relația (9.3.38), ținând seama de (6.3.28), devine:

) Tc _ n
n-1 PiL l-n"
(9.3.
(9.3.
Existența spațiului vătămător face ca lucrul mecanic cerut de comprese

scadă, dar se menționează că lucrul mecanic pentru o masă de 1 kg ran
același. Lucrul mecanic necesar antrenării compresorului tehnic depind
gradul de umplere și de raportul de comprimare.
196
COMPRESOARE
- când % crește, volumul aspirat este mai mare, iar lucrul mecanic
consumat crește;
- când ti se majorează, lucrul mecanic crește.
Trebuie precizat că scopul compresorului este comprimarea unor debite cât
mai mari de gaz, cu un raport de comprimare cât mai mare, la un consum
de lucru mecanic cât mai mic. Creșterea gradului de comprimare este
limitată, pe de o parte, de faptul că aceasta implică o mărire a temperaturii
gazului în cilindru, periculoasă atunci când acesta are în compoziție
elemente combustibile, și a uleiului de ungere, care se poate autoaprinde;
pe de altă parte, mărirea raportului de compresie are ca urmare scăderea
volumului aspirat.
9.3.3 Randamentul izoterm al compresorului. Răcirea compresorului

Pentru analiza termodinamică a ciclului compesorului volumetric cu piston
se utilizează noțiunea de randament izoterm. Acesta este raportul dintre
lucrul mecanic cerut de compressor, în cazul când comprimarea este
izotermă (se consumă lucru mecanic minim), față de o comprimare reală,
asimilată unei politrope, pentru același raport de compresie..
RTj In ti lnTt
Uz (9.3.42)
n ( — n ( m
----- RT 7t " -1 7C "
n-l V J n-l
Realizarea unei comprimări izoterme impune răcirea gazului în cursul

acestei transformări; căldura evacuată se obține din relația:
= mRTj In tt (9.3.43)
Căldura care trebuie evacuată într-o comprimare politropă este:
k-n n
m -1 (9.3.44)
k-1 72-1
*
Debitul masic al fluidului de răcire, mari se obține efectuând bilanțul

termoenergetic între fluxul termic cedat de gazul care se comprimă Q poi Și
cel preluat de mediul de răcire.
(9.3.45)
197
- Tudora CRISTESCU
în relația (9.3.45), tarsunt temperaturile de intrare, respectiv ieșire

ale agentului de răcire, c - capacitatea calorică masică a fluidului de
răcire.
9.3.4 Compresorul în trepte

Pentru realizarea unor presiuni mari ale gazului se utilizează compresoare
cu mai multe trepte. Gazul evacuat dintr-o treaptă este introdus într-un
schimbător de căldură, unde se răcește folosindu-se apă sau aer, apoi se
introduce în treapta următoare ș.a.m.d. Cu cât numărul de trepte este mai
mare, comprimarea gazului, apreciată pe ansamblu, se apropie de cea
izotermă, când consumul de lucru mecanic este minim. Realizarea unei
presiuni înalte, cu un singur etaj de comprimare, nu este posibilă din cauza
micșorării excesive a randamentului volumetric, deci a volumului aspirat și
a creșterii temperaturii T2 , la sfârșitul comprimării, la valori mai mari decât
temperatura de autoaprindere a uleiului de ungere.
a) Ipoteze de studiu
- pe o treaptă, se consideră cazul compresorului teoretic;
- compresia în fiecare treaptă are loc după aceeași transformare
termodinamică;
- gazul la aspirație în fiecare treaptă are aceeași temperatură;
- lucrul mecanic consumat de compresor să fie minim;
- răcirea între trepte decurge izobar;
b) Schema de principiu și reprezentarea grafică în diagrama p~v
Comprimarea adiabată în trepte, cu răcire intermediară izobară, astfel încât
temperatura să fie aceeași, la începutul, respectiv Ia sfârșitul fiecărei trepte,
conduce la apropierea procesului real de o compresie izotermă. Se
consideră un compresor teoretic în două trepte, care comprimă un gaz de la
presiunea plf la presiunea p2. Schema de principiu a compresorului
volumetric cu piston în două trepte este prezentată în figura 9.6, iar în
figura 9.7 diagrama acestui compresor, în coordonate p~v, în figura 9.6,
s-au notat: CVP I - compresorul din prima treaptă de comprimare; CVP II -
compresorul din a doua treaptă de comprimare; SC - schimbătorul de
căldură. Presiunea intermediară este notată px. Prima treaptă de
comprimare are diagrama 0-1-3-X-4-0, iar treapta a doua 4-X-2-5-4.
Conform uneia dintre ipotezele de studiu, gazul la aspirație în fiecare
treaptă are aceeași temperatură, adică:
7j - Tx (9.3.46)
198
COMPRESOARE
Fig. 9.6 Schema de principiu a compresorului volumetric cu piston în două trepte.
Fig. 9.7 Reprezentare grafică în p-v a diagramei compresorului volumetric

cu piston în două trepte.
199
PROCESE TERMICE ÎN TRANSPORTUL Șl DEPOZITAREA HIDROCARBURILOR
- Tudora CRISTESCU
Se consideră că în ambele trepte comprimarea este o adiabată. Dacă se

comprimă gazul într-o singură treaptă, diagrama ar fi 0-1-6-5-0. Din figura
9.7 se observă că, dacă s-ar efectua comprimarea într-o singură treaptă,
lucrul mecanic necesar comprimării este mai mare decât în cazul realizării
acesteia în două trepte. Economia de lucru mecanic este reprezentată de
suprafața x-3-6-2. Presiunea intermediară, se determină din condiția ca
lucrul mecanic necesar comprimării în trepte să fie minim. Pentru prima
treaptă, lucrul mecanic este:
(9.3.47)
iar pentru treapta a doua:

k~l ~
----- P v (9.3.48)
k-1 X X
Din condiția (9.3.46), rezultă că:
P^ = Pxv X (9.3.49)
Lucrul mecanic cerut de compresorul în două trepte va fi:

k-\ k-l"
(p \ k AUT
PK 2------- ~ (9.3.50)
J
Pentru ca lucrul mecanic să fie minim, trebuie îndeplinită condiția:
(9.3.51)
)
Se obține:
—i
dZ k k -1 p,‘ k-\ A
Pî + =0
dA k~l /; LLi
Pxk
Din care rezultă că, în cazul unui compresor cu două trepte, presiunea
intermediară este:
P. = -]PxP2 (9.3.52)
Aceasfa înseamnă că raportul de compresie pe prima treaptă este egal cu cel

de pe treapta a doua.
200
COMPRESOARE
Răcirea gazului, 3-x, între treptele de comprimare, este o transformare

izobară și se realizează într-un schimbător de căldură. Răcirea între trepte
conduce la micșorarea temperaturii la sfârșitul comprimării și la scăderea
lucrului mecanic cerut de compresorul în trepte. Fluidul de răcire este, în
general, apa, dar se poate utiliza și aer. Se notează cu m și cp debitul
masic, respectiv capacitatea calorică masică, la presiune constantă,
corespunzătoare gazului și cp ar, tar l , tQr 2 capacitatea calorică masică și
temperaturile de intrare, respectiv ieșire ale agentului de răcire. Ecuația de
bilanț termoenergetic între fluxul termic cedat de gazul care este răcit între
trepte și cel preluat de mediul de răcire are forma:
“«„R -^) = OT-c^(A2 “Oi) (9.3.53)
Ecuația de bilanț (9.3.53) permite calculul mar, care este debitul masic de
fluid de răcire.
Situația ideală corespunde unui număr de trepte foarte mare, ceea ce ar
conduce la realizarea unei comprimări care, pe ansamblu, tinde către o
izotermă. în figura 9.8 este prezentată în diagrama T-s comprimarea în
trei trepte. Transformările care au loc sunt: 1-2; r~2’;l”-2” comprimări
adiabate; 2-1’; 2’-l’; 2’M’” răciri izobare.
Fig. 9.8 Reprezentare grafică în T-s a comprimării în trei trepte,

cu răcire intermediară.
201
PROCES)! TERMICE ÎN TRANSPORTUL ȘI DEPOZITA REA HIDROCARBURILOR
- Tudora CRISTESCU
Se demonstrează că, pentru un număr N de trepte, lucrul mecanic necesar

antrenării este minim, atunci când raportul de comprimare k este același,
pe fiecare treaptă. Acesta se exprimă în funcție de raportul total de
compresie (între presiunea de refulare din compresor și cea de aspirație),
cu relația:
(9.3.54)
în acest caz, lucrul mecanic consumat este același pe fiecare treaptă. Lucrul
mecanic cerut de compresorul cu număr N de trepte este:
k
(93.55)
A-l
., 9.3.5 Compresorul real

în figura 9.9 este reprezentată, în coordonate p-v, diagrama de
funcționare reală a unui compresor volumetric cu piston, care se numește
diagrama indicată. Fazele de funcționare reală sunt:
a) Faza de aspirație - aspirația reală are loc la o presiune pa< p},
deoarece gazul care intră în cilindru trebuie să învingă rezistențele
hidraulice (la trecerea gazului prin filtrul de aspirație, la curgerea prin
conducta de aspirație, la trecerea prin supapa de aspirație) și rezistența
cauzată de inerția gazului. La începutul fazei de aspirație, depresiunea este
mai mare, din cauza vitezei fmite de deschidere a supapei de aspirație.
b) Faza de compresie și de destindere
Transformările în cursul cărora gazul se comprimă sau se destinde sunt
politrope caracterizate printr-un coeficient politropic variabil continuu,
deoarece între gaz și pereții cilindrului are loc transfer de căldură.
Comprimarea gazului începe în punctul 1 (fîg. 9.9), când gazul este mai
) rece decât peretele cilindrului. în acest caz, căldura trece de la peretele
cilindrului către gaz (1-M) și transformarea are loc cu aport de căldură. în
punctul M, temperatura gazului devine egală cu temperatura pereților, după
care, (M-2), gazul devine mai cald decât pereții și deci transformarea are
loc cu cedare de căldură. în momentul evacuării se produce o scădere a
temperaturii datorită apariției mișcării gazului (T3<T2). Destinderea
gazului rămas în spațiul vătămător, reprezentată prin curba 3-4, are loc
după cum urmează: la început, temperatura gazului este egală cu aceea a
pereților (curba păstrează aproximativ forma adiabatei), apoi, prin
destindere, temperatura gazului scăzând, începe un transfer de căldură activ
între gaz și pereți, iar curba capătă, aproximativ, forma unei izoterme. La
202
COMPRESOARE
sfârșitul destinderii, temperatura gazului rămas în cilindru este mai ridicată

decât cea a gazului proaspăt.
c) Faza de refulare
Rezistențele hidraulice ale conductei de refulare, inerția supapei și a
coloanei de gaz, fac să se repete toate aspectele enunțate la faza de
aspirație.
Lucrul mecanic consumat pe un ciclu al unei trepte de comprimare, If,
măsurat în J/ciclu este:
If=ml (9.3.56)
Puterea teoretică necesară antrenării unui compresor, care are N trepte și

un număr i de cilindri pe fiecare treaptă, se calculează cu relația:
(9.3.57)
în funcționarea reală, puterea necesară antrenării compresorului este mai

mare față de cea toretică, pentru că trebuie să se țină seama de
ireversibilitatea interna (frecări între moleculele gazului), de
ireversibilitatea externa (transfer de căldură la diferențe finite de
temperatură, frecări între gaz și suprafețele cu care acesta vine în contact),
de răcirea gazului între trepte, de randamentul aparatelor de schimb de
căldură folosite pentru răcirea gazului etc. Debitul real de gaz refulat este
mai mic decât cel aspirat, deoarece pot să apără scăpări de gaz, de
exemplu din cauza neetanșeității supapelof condiția va luauLmieeamc
nooesar oomprimării" în trepte sărfl^gi i n.
in i
Puterea efectivă consumată de compresor este dată de
relația:
(9.3.58)
ef n,n„
în relația (9.3.58), prin intermediul randamentului intern, ip, s-a ținut
seama de procesele ireversibile, descrise mai înainte, care au loc în
funcționarea reală, iar prin randamentul mecanic, r|m, de consumul de
energie pentru învingerea frecărilor mecanice și antrenarea instalațiilor
auxiliare ale compresorului.
203
9.4 Compresorul centrifugal
Principiul de funcționare la un compresor centrifugal constă în mărirea

energiei curentului de gaz prin antrenarea sa în mișcarea de rotație. Lucrul
mecanic primit de gaz de la rotor se regăsește la ieșirea din compresor sub
formă de energie potențială și energie cinetică. Au loc următoarele
transformări de energie: în rotor, lucrul mecanic de rotație primit de arbore
se transformă în energie cinetică a gazului; în stator, energia cinetică a
gazului se transformă în energie potențială. Comprimarea are loc parțial în
rotor, parțial în elementele fixe ale compresorului. Gazul intră în rotor prin
partea centrală. în paletele rotorului, gazul este supus unor forțe centrifuge,
care determină accelerarea și deplasarea radială a lui. Gazul trece apoi în
stator (difuzor) unde, evoluând în spațiul paletelor statorice, viteza acestuia
scade și cresc presiunea și temperatura. în continuare, gazul intră în camera
de egalizare (volută), iar de aici în conducta de refulare. Pentru obținerea
unui grad de comprimare mai ridicat se folosesc compresoare centrifugale
cu mai multe trepte (plurietajate), care sunt o succesiune de compresoare
simple. în cazul compresoarelor centrifugale cu mai multe trepte, după
difuzor se monteză aparatul director, care are rolul de a schimba direcția de
curgere a gazului, pentru a ajunge la intrarea în rotorul următor. Schița
204
COMPRESOARE
simplificată a unui compresor centrifugal este prezentată în figura 9.10.

Canalul de admisie a și aparatul director b asigură accesul convenabil al
gazului în rotorul d. Rotorul antrenează gazul în-mișcare de rotație și îi
transmite lucrul mecanic necesar comprimării. Uneori rotorul este precedat
de anterotorul c al căcui profil este astfel relizat încât să reducă pierderile
de presiune cauzate de accesul gazului. Prin centrifugarea gazului în rotor,
în zona de aspirație se creează o depresiune care permite aspirația lui în
compresor. Energia cinetică a aerului la ieșirea din rotor este transformată
treptat în presiune datorită difuzorului fără palete e și a celui cu palete f
Rolul colectorului g constă în uniformizarea vitezei gazului și dirijarea
acestuia către evacuare, la utilizator. Presiunea și temperatura gazului
continuă să crească în colector, datorită reducerii vitezei de curgere. Spre
deosebire de compresorul cu piston, în care se exercită asupra gazului o
forță de compresie care are drept efect micșorarea volumului gazului, fără
ca acesta să se deplasezeze, în compresorul centrifugal gazul se mișcă, mai
întâi în rotor, datorită rotației acestuia, apoi în stator, datorită curburii
inverse a paletelor statorice și în final în colectorul spiralat.
Fig. 9.10 Compresor centrifugal.
205
-Tudora CRISTESCU
a) Lucrul mecanic cerut de un compresor centrifugal

Se fac următoarele ipoteze: rotorul are un număr infinit de palete, care au o
grosime infinit mică; vitezele sunt uniforme pe direcția de curgere; gazul
umple complet canalele rotorului; nu există disipări de energie prin frecări,
șocuri sau rezistențe aerodinamice. în secțiunea de intrare în rotor se
folosesc notațiile: ux - viteza tangențială; Wj - viteza relativă de intrare a
gazului; cx- viteza absolută la intrare în rotor. în secțiunea de ieșire din
rotor, w2, w>2, c2 au semnificații analoage. Se notează cu ca viteza
unghiulară a rotorului (fig. 9.11). Rotorul acționează asupra gazului cu o
forță F, care se consideră că se aplică la o distanță r față de axul
compresorului. Conform teoremei momentului impulsului se scrie:
K, =C2„'H'Z2-c,„w1r1 (9.4.1)
Deoarece, pentru o rază curentă, r, se poate scrie rw = u, se obține:
T/ = m(c2z2-CiZ)
Lucrul mecanic l consumat de o masă de 1 kg are expresia:
(9.4.3)
Din triunghiurile de viteză ale gazului la intrare, respectiv la ieșire din rotor
(fig. 9.11), se obțin:
2 . „2 ,,,2
Z/j + Cj “ VPj
(9.4.4)
2
«2 +^"^2
2
Rezultă că:
(9.4.6)
2 2 2
Transformarea energiei cinetice a gazului în energie potențială are loc în
difuzor prin scăderea vitezei gazului. Lucrul mecanic cerut de compresor,
în cazul intrării axiale a gazului în rotor (a, ™ 90° —> clu = 0), este:
\l\ = C2uU2
(9.4.7)
Din triunghiul vitezelor în secțiunea de ieșire se obțin:
206
COMPRESOARE
c - u —sinfh
--- ±—
sin(a2+p2)
c2„ = c2cosa2
Dacă se introduc expresiile (9.4.8) și (9.4.9) în relația (9.4.7), aceasta

devine:
|/| = ul Slnf2C0S<X\ (9.4.10)
sin(a2+p2)
Valoarea unghiului p2 determină gradul de compresie (fig.9.12). Pentru:

p2 < 90° paletele la ieșire din rotor vor fi curbate înapoi, față de sensul de
rotație a rotorului; p2 = 90°paletele vor fi radiale; p2 > 90a paletele vor fî
curbate îninte. Deci lucrul mecanic cerut și gradul de compresie cresc
\ . atunci când crește p2. Dar, odată cu creșterea lui p2 crește și viteza
absolută a gazului la ieșirea din rotor (c2). în felul acesta crește energia
cinetică, deci presiunea dinamică a gazului, în dauna presiunii statice) ceea
ce are ca rezultat înrăutățirea randamentului treptei. Cele mai utilizate sunt
compresoarele cu palete radiale (p2=90°). Ele prezintă avantajul că
paletele sunt solicitate numai la întindere. Puterea teoretică cerută de
*
compresor, pentru un debit masic m va fî:
\P\ = m\l\-mu2c2u (9.4.11)
b) Gradul de comprimare a gazului realizat în compresororul centrifugal

Parametrul caracteristic al compresorului centrifugal este gradul de
comprimare. Prin grad de comprimare se înțelege raportul dintre presiunea
P c2
totală a gazului la ieșirea din compresor (p03 = p3 presiunea
P c2
totală la intrare (/?00 = pQ + ); este notat:
8 = ^- (9.4.12)
Ao
Determinarea gradului de comprimare, care este realizat în compresorul
centrifugal, se face aplicând ecuația principiului întâi al termodinamicii
între secțiunea 0-0, corespunzătoare gazului în exterior (neafectat de
procesul din compresor) și secțiunea 3-3 (fig. 9.10) de la ieșirea din
compresor. Se consideră că are loc un proces adiabat. Se obține:
207
Fig. 9.11 Vitezele gazului în rotorul compresorului centrifugal.
Fig. 9.12 Așezarea paletelor pe rotorul compresorului centrifugal.
Fig. 9.13 Comprimarea teoretică și reală a gazului în compresorul centrifugal.
208
COMPRESOARE
(9.4.13)
Dacă se ține seama de următoarele expresii:

k ( ~ \
-țR^ E‘ -1 J
I'I = tÂ:-l (9.4.14)
h3+^ = ha (9.4.15)
h +^- = h (9.4.16)
flo ~ 2 0
se obține:
k r
(9.4.17)
k-1
Diagrama compresorului centrifugal este asemănătoare cu cea a

compresorului teoretic cu piston. Compresia teoretică (adiabată izentropă)
este reprezentată în diagrama T-s prin dreapta 0-3 (fig. 9.)^. Lucrul
mecanic pentru unitatea de masa este:
|Z| = ^LrTm^-1J (9.4.18)
In procesul real de comprimare între presiunea /?0 și /?3, consumul de

lucru mecanic este mai mare, pentru că trebuie să se învingă frecările și
rezistențele aerodinamice. Procesele ireversibile care au loc determină
creșterea entropiei. Ca urmare, curba reală de comprimare va fi adiabata
neizentropă 0-3’, care este, de fapt, o politropă. în acest caz, lucrul mecanic
necesar comprimării va fi:
n-l
n
(9.4.19)
77-1
209
- Tudora CRISTESCU
9.5 Compresorul axial
Principiul de funcționare a compresorului axial este asemănător cu cel al

compresorului centrifugal. Lucrul mecanic primit de gaz de la rotor se
regăsește la ieșirea din compresor sub formă de energie potențială și
energie cinetică. Au loc următoarele transformări de energie: în rotor,
lucrul mecanic de rotație primit de arbore se transformă în energie cinetică
a gazului; în stator, energia cinetică a gazului se transformă în energie
potențială. Comprimarea are loc parțial în rotor, parțial în elementele fixe
ale compresorului. Forța care acționează asupra gazului este forța portantă.
Modul de funcționare a compresorului axial constă în aceea că agentul
termodinamic traversează alternativ ajutajele fixe și paletele care se rotesc.
La acest compresor, profilele paletelor sunt astfel construite încât curentul
de gaz să sufere o deviere și o frânare de la intrare și până la ieșirea din
rândul de palete, păstrând constante componentele axiale ale vitezei.
Elementele componente (fig. 9.14) ale compresorului axial sunt: A - palete
directoare de admisie, B - palete mobile montate la periferia unor discuri,
solidare cu axul mașinii, care formează rotorul; C - palete fixe (difuzorul).
Paletele directoare și cele fixe sunt montate pe stator. Aceste compresoare
sunt polietajate. O treaptă este alcătuită dintr-o coroană de palete mobile B
și palete fixe C, care le urmează. Ansamblul de palete fixe constituie
rețeaua de palete fixe, iar cel al paletelor mobile alcătuiesc rețeaua de
palete mobile. Aceste rețele formează canale prin care curge gazul, paralel
cu axul mașinii. Canalele de palete mobile servesc la transformarea
energiei mecanice în energie cinetică a gazului, apoi în canalele de palete
fixe se transformă energia cinetică a gazului în energie potențială (de
presiune). în figura 9.15 sunt prezentate vitezele absolute și cele relative ale
gazului; c0 este viteza de intrare a gazului în paletele directoare; - viteza
absolută de ieșire din paletele directoare; u - viteza de rotație a paletelor
mobile; w, - viteza relativă de intrare în paletele mobile; w2 - viteza relativă
de ieșire a gazului din paletele mobile; c2- viteza absolută de ieșire a
gazului din paletele mobile și intrarea în paletele fixe. Pe interiorul
paletelor mobile se formează o forță R, care se opune mișcării paletelor.
Această forță se poate descompune în componenta Ru îndreptată în sens
contrar mișcării paletelor și Ra în sensul axului rotorului. Pentru a învinge
componenta Ru, șirul de palete al compresorului trebuie să consume lucru
mecanic din exterior.
a) Lucrul mecanic consumat de compresorul axial
Se determină variația parametrilor gazului care trece printr-o treaptă
elementară. O treaptă elementară înseamnă un șir de palete mobile, urmat
210
COMPRESOARE
de un șir de palete fixe. Se aplică ecuația primului principiu al

termodinamicii:
1'1 4- /?2 - h}
2
Dacă se utilizează notațiile din figura 9.15, relația (9.5.1) se scrie:
(9.5.2)
Se notează entalpia frânată:

h=h + ~- (9.5.3)
0 2
Prin ipoteză s-a admis că evoluează în compresor un gaz perfect, deci:
A
t ’') (9.5.4)
Rezultă că temperatura frânată are expresia:
T —
(9.5.5)
CP
Lucrul mecanic absorbit va fi:
J 02
A
1 (9.5.6)
\
T01 7
Pentru determinarea lucrului mecanic consumat ca să capete gazul energie

cinetică, se folosește relația:
/ - Mw
w
(9.5.7)
în care Mm este momentul forței pe roata cu palete, pentru un debit masic

de 1 kg/s. Ecuația se poate scrie sub forma:
Mr.,,u =C2„w2r2-c,„w,r, (9.5.8)
în care
rw~ u (9.5.9)
Rezultă că:
\l\ = CiuU2-CiuUx (9.5.10)
Pentru determinarea proiecțiilor clu și c2w ale vitezelor absolute de intrare

și de ieșire din paletă (pe direcția periferică) se construiește schema
211
PROCESE 'PER Ml CE ÎN TRANSPORTUL Șl DEPOZITAREA HIDROCARBURILOR
- Tudora CRISTESCU
cinematică a vitezelor, denumită triunghiul vitezelor, reprezentată în figura

9.16. Lucrul mecanic se obține din relația:
kl = C2,,«2 - = W2,,«2 - (9.5.11)
Notând cu Ac„și Ah; variația vectorului viteză pe direcția u, se obține:
(9.5.12)
Aw„ =w,„"W2„ (9.5.13)

Lucrul mecanic pentru un debit masic de 1 kg/s gaz care trece prin
compresor va fi:
(9.5.14)
< ') b) Variația temperaturii gazului

( ') Din egalitatea dintre relațiile (9.5.6) și (9.5.14):
CP(Z2-Z,)=«AC,„
se obține temperatura frânată:

T — T - UKC~
101 (9.5.15)
CP
Ecuația (9.5.2) poate fi pusă sub forma:
c2 — c2
2 L + lr-h.
u&c “ = ~---- 2 1 (9.5.16)
Se împarte ecuația (9.5.16) prin cp și se ține seama de relația (9.5.4). Se

obține:
9
c2 - c,2 „ „
——+ 71 -T. (9.5.17)
.) 2cP
sau
1 ukc-^------
(9.5.18)
2 J
CA
Relația (9.5.18) permite exprimarea variației temperaturii momentane a
gazului, în treapta unui compresor axial:
1 (
1+ uActi - (9.5.19)
212
COMPRESOARE
Fig. 9.15 Triunghiul vitezelorla compresorul axial.
Fig. 9.16 Triunghiul vitezelor în paletele mobile ale compresorului axial.
213
PROCESE TERMICE ÎN TRANSPORTUL ȘI DEPOZITAREA HIDROCARBURII.,OR
- Tudora CRISTESCU
Pentru un gaz perfect se scrie relația:

7cR
(9.5.20)
care utilizată în (9.5.19) conduce la:
T k -1
—1+ (9.5.21)
T
*i
Expresia vitezei sunetului este:

w, = 4kRT (9.5.22)
Dacă se ține seama de relația (9.5.22), scrisă în condițiile de intrare, 1,

(9.5.21) va fi:
k-\( *
—ukcu ~ (9.5.23)
^.11
c) Gradul de comprimare
Se consideră o treaptă elementară a compresorului axial (fig.9.17). La
intrarea în rețeaua de palete mobile, gazul are presiunea p}, iar la ieșirea
din aceasta presiunea statică p2 și presiunea dinamică determinată de viteza
c2. La intrarea în difuzor, viteza va scădea și va crește presiunea statică
până la valoarea p3 p3 > p2). Se scrie ecuația de conservare a energiei,
între secțiunile de intrare și de ieșire a gazului în paletele fixe:
(9.5.24)
Se utilizează relația (9.5.4) și se obține:
(9.5.25)
sau
(9.5.26)
sau
-1 (9.5.27)
)
214
COMPRESOARE
Fig. 9.17 Treapta elementară a unui compresor axial.
în ipoteza că, în canalele corespunzătoare paletelor fixe (difuzor) și parțial

în cele mobile, are loc o comprimare adiabată, se scriu relațiile:
k-l
T ( Ps'l 1
Și (9.5.28)
t;
*2 \P2j
iar expresia (9.5.27) devine:
k-l
c p 712 1 (9.5.29)
Se împarte cu 7; și se obține:
k-X
\ k
T
x9 (p,
C ~~ (9.5.30)
27;
sau
k-X Jt-1
ă \r
C\PJ
Pi | u A A
1 (9.5.31)
<P2 )
Relația (9.5.31) exprimă corelația dintre gradul de comprimare a gazului în
p p
rețeaua de palete mobile, —, cel de comprimare din difuzor —, pe de o
Px P2
215
- Tudora CRISTESCU
parte, iar pe de cealaltă parte, temperatura gazului la intrare în treaptă,

capacitatea calorică masică a acestuia și variația de energie cinetică.
9.6 Rezumat
Din punct de vedere termodinamic, agregatele care vehiculează și

comprimă gazele sunt mașini termice care consumă energie din exterior
(energie mecanică, termică sau electrică) sub formă de lucru mecanic.
Lucrul mecanic primit din exterior se transformă în lucru mecanic al
compresorului, iar acesta în energie potențială, pe care o capătă gazul,
căruia îi crește presiunea. După principiul de funcționare, compresoarele
pot fi volumetrice sau dinamice. Compresoarele volumetrice sunt cele la
care creșterea presiunii gazului se face prin închiderea gazului într-un
anumit volum, micșorarea acestui volum cu ajutorul pieselor mecanice ale
aparatului, apoi evacuarea gazului, atunci când acesta atinge o anumită
presiune; în acest grup sunt compresoarele volumetrice cu piston (CVP).
Lucrul mecanic necesar antrenării compresorului tehnic volumetric cu
piston depinde de modul de comprimare (cel mai mic este la izotermă), de
gradul de umplere p (crește la mărirea acestuia, la fel și volumul aspirat) și
de raportul de comprimare rc (când n se majorează, lucrul mecanic crește).
Creșterea gradului de comprimare este limitată de mărirea temperaturii
gazului în cilindru (situație deosebit de periculoasă, atunci când gazul are
în compoziție elemente combustibile) și a uleiului de ungere (se poate
autoaprinde). Mărirea raportului de compresie tt are ca urmare scăderea
volumului aspirat. Pentru realizarea unor presiuni mari ale gazului se
utilizează compresoare cu mai multe trepte. în funcționarea reală, puterea
necesară antrenării compresorului este mai mare față de cea teoretică,
pentru că trebuie să se țină seama de ireversibilitatea internă (frecări între
moleculele gazului), de ireversibilitatea externă (transfer de căldură la
diferențe finite de temperatură, frecări între gaz și suprafețele cu care acesta
vine în contact), de răcirea gazului între trepte, de randamentul aparatelor
de schimb de căldură folosite pentru răcirea gazului, de scăpările de gaz.
Compresoarele centrifugale (CC) sunt cele la care gazul se comprimă sub
acțiunea unor forțe centrifuge dezvoltate de rotorul paletat; mișcarea
gazului are loc perpendicular pe ax. Compresoarele axiale (CA) au o rețea
de palete mobile, în canalele cărora se transformă lucrul mecanic de rotație
în energie cinetică, preluată de gaz și o rețea de palete fixe, unde se
transformă energia cinetică a gazului în energie potențială; gazul circulă
paralel cu axul.
216
10. INSTALAȚII DE TURBINE CU GAZE
10.1 Considerații generale
în instalațiile de turbine cu gaze au loc următoarele transformări de energie:

- în camera de ardere are loc transformarea energiei chimice a
combustibilului în energie termică, prin ardere;
- în statorul turbinei cu gaze se transformă energia termică în energie
cinetică;
- în rotor, energia cinetică se transformă în lucru mecanic de rotație a
arborelui turbinei cu gaze.
Turbinele cu gaze sunt utilizate pentru antrenarea generatoarelor electrice
sau a unor agregate de putere mare, cum ar fi compresoare sau pompe.
a) Schema de principiu a unei instalații de turbine cu gaze
C - compresor; CA - camera de ardere; TG - turbina cu gaze; MP - motor
de pornire pentru antrenarea compresorului; Cu - cuplaj de pornire. Aerul
atmosferic este comprimat de compresor (C). Aerul comprimat și
combustibilul pătrund în camera de ardere (fig. 10.1). Are loc arderea
combustibilului cu aer în exces (u = 1,1... 1,5). Aerul care participă la ardere
se numește aer primar, iar cel utilizat pentru răcirea gazelor de ardere, aer
secundar; excesul de aer în camera de ardere ajunge la valori ct = 3...6.
Fig. 10.1 Schema simplificată a unei instalații de turbină cu gaze.
217
PROCESE TERMICE ÎN TRANSPORTUL ȘI DEPOZITAREA 1 HIDROCARBURILOR
- Tudoj-a CRISTESCU
Cantitatea mare de aer introdusă în proces, în comparație cu masa de gaze

de ardere, permite să se considere că, în instalație, agentul termodinamic
utilizat este aerul. Principial, camera de ardere (fig, 10.2) este construită
dintr-un cilindru interior, rezistent la radiația flăcărilor, care delimitează
camera de ardere propriu-zisa și o manta exterioară.
Fig. 10.2 Camera de ardere.
Gazele de ardere, la o temperatură de cca 7.00°C, sunt admise în turbină, se

destind, producând lucru mecanic și apoi sunt evacuate la cca 300°C.
b) Reprezentarea ciclului unei instalații de turbină cu gaze în diagrama T-s
1- 2 aspirația și comprimarea aerului atmosferic, în compresor;
2- 3, arderea combustibilului cu aerul comprimat, asimilată cu o încălzire
izobară;
3-4, destinderea adiabată amestecului de aer fierbinte și gaze de ardere, în
turbina cu gaze;
4- 1, răcirea izobară a mediului de lucru, până la temperatura de aspirație în
compresor.
în cazul ciclului deschis, în ultima transformare are loc evacuarea fluidului
de lucru în mediul ambiant, de unde se aspiră aer proaspăt.
c) Clasificarea instalațiilor de turbine cu gaze
1) scopul instalației
- antrenarea unui generator electric;
- antrenarea unor compresoare sau pompe.
2) schema circuitului agentului termodinamic
- circuit deschis (aerul este preluat din mediul ambiant, iar gazele de ardere
evacuate în atmosferă);
218
INSTALAȚII DE TURBINE CU GAZE
- circuit închis (gazele de ardere sunt trimise într-un preîncălzitor de aer,

amplasat după compresor, apoi sunt aspirate de compresor; mediul de lucru
este în acest caz complet separat de mediul înconjurător și presiunea de la
începutul procesului nu mai este cea atmosferică ci mai mare, dar
temperatura inițială trebuie să fie cât mai mică, de aceea este necesar un
răcitor).
3) compresoarele utilizate
- centrifugale
- axiale
4) numărul de arbori ai turbinei cu gaze,
- turbina cu gaze cu un arbore, care antrenează compresorul și furnizează
lucru mecanic în exterior;
- turbina cu gaze cu doi arbori, când destinderea este împărțită, în scopul
antrenării compresorului, respectiv pentru furnizarea de putere utilă; între
cele două trepte poate avea loc o încălzire a agentului de lucru.
5) combustibil', gaze, lichide, solide.
6) recuperarea căldurii conținute de gazele de ardere
- instalații de turbine cu gaze cu regenerare (între compresorul de aer și
camera de ardere se montează un schimbător de căldură, destinat
preîncălzirii aerului refulat de compresor, prin recuperarea căldurii
conținute de gazele de ardere, evacuate din turbina cu gaze);
Fig. 10.3 Reprezentarea în diagrama T-s a ciclului teoretic

al unei instalații de turbină cu gaze.
219
- Tudora CRISTESCU
- instalații de turbine cu gaze fără regenerare (gazele de ardere, la ieșirea

din turbina cu gaze sunt evacuate în mediul exterior).
10.2 Analiza termodinamică a ciclului teoretic

de funcționare a unei instalații de turbină cu gaze
Schema de principiu a unei instalații de turbină cu gaze la care comprimare

adiabată a aerului în compresor are loc într-o treaptă, destinderea gazelor
de ardere în turbina cu gaze este adiabată, într-o treaptă, arderea este
asimilată cu o încălzire izobară, iar gazele de ardere sunt evacuate din
turbina cu gaze în mediul exterior, este prezentată în figura 10.1, iar în
figura 10.3 ciclul teoretic de funcționare a unei astfel de instalații.
Ipoteze de studiu'.
- în instalație evoluează o masă m = 1 kg de gaz perfect,
- transformările termodinamice sunt reversibile,
- comprimarea și destinderea sunt adiabate izentrope,
- gazul primește sau cedează căldură în cursul unei încălziri, respectiv
răciri izobare,
- randamentele aparatelor care compun instalația (compresor, turbina
cu gaze, camera de ardere) sunt 100%.
Se notează:
- gradul de comprimare a aerului în compresor,
p2
71 ~ — (10.2.1)
Pi
- gradul total de creștere a temperaturii în ciclu:
T
0=— (10.2.2)
r,
Se notează:
(10.2.3)
Pentru cazul studiat:
(10.2.4)
a) Temperatura agentului termodinamic în punctele caracteristice ale

ciclului
1-2 comprimare adiabată;
220
Â-]
ZI III
T2 = 7X" (10.2.5)
(10.2.6)
3 -4 destindere adiabată;
A-l
T
_± 1
T3
* 71
(10.2.7)
b) Căldura schimbată de agentul termodinamic cu mediul exteri-or, în

cursul unui ciclu:
-căldura primită în camera de ardere:
<7, =£7,(0-^) (10.2.8)
“Căldura cedată:
^=^=c^T,-Tt)
(10.2.9)
c) Lucrul mecanic produs într-un ciclu:
1ITG
ZC 1
7
(10.2.10)
221
PROCI 'SE TERMICE ÎN TRANSPORTl.il. Șl DEPOZITARE A HIDROCARBURILOR
- Tudora CRISTESCU
d) Lucrul mecanic produs de turbina cu gaze:
e) Randamentul termodinamic al ciclului unei instalații de turbină cu gaze:
n ITG
t
(10.2.12)
j) Consumul de combustibil
Ecuația de bilanț termoenergetic, aplicată pentru camera de ardere, când
evoluează în instalație un debit masic de agent termodinamic m, kg/s,
exprimă egalitatea dintre căldura dezvoltată prin arderea combustibilului și
cea preluată de agentul termodinamic:
m-comb H, = mcp (10.2.13)
sau
nicomb H, ~ m cpT} ( g - ) (10.2.14)
Din egalitatea (10.2.14) rezultă debitul masic de combustibil, de putere

calorică inferioară H{:
p ,V 7 (10.2.15)
H.
Rezultă că:
- randamentul termodinamic crește atunci când crește raportul de
comprimare;
lucrul mecanic pe ciclu depinde de temperatura a aerului la
intrare în compresor și de natura gazului care evoluează în instalație;
- lucrul mecanic pe ciclu depinde de gradul total de creștere a
temperaturii pe ciclu, dar creșterea temperaturii T3 este limitată de
222
INSTALAȚII DE TURBINE CU GAZE
condițiile de siguranță în funcționare și de rezistența materialului din

care sunt confecționate paletele turbinei;
~ pentru a obține un lucru mecanic maxim, la un anumit raport 0,
gradul de compresie are o valoare optimă (fiecărei valori a lui tc îi
corespunde o valoare a lui 0, pentru care lucrul mecanic este
maxim);
- consumul de combustibil scade, când debitul de agent termodinamic
și gradul de creștere a temperaturii scad, respectiv când gradul de
comprimare și puterea calorică cresc.
Lucrul mecanic produs pe un ciclu, când evoluează o masă m de agent
termodinamic:
(10.2.16)
Puterea teoretică produsă de instalație:
P, =LC — (10.2.17)
' 60
în care n este turația, rot/min.
Randamentul termic al instalației, exprimat ca raportul dintre puterea
dezvoltată și fluxul termic intrat în camera de ardere (rezultat din arderea
combustibilului):
T] = —-— (10.2.18)
TH-comb
10.3 Rezumat
în instalațiile de turbine cu gaze au loc următoarele transformări de

energie: în camera de ardere are loc transformarea energiei chimice a
combustibilului în energie termică, prin ardere; în statorul turbinei cu
gaze se transformă energia termică în energie cinetică; în rotor, energia
cinetică se transformă în lucru mecanic de rotație a arborelui turbinei cu
gaze. Turbinele cu gaze sunt utilizate pentru antrenarea generatoarelor
electrice sau a unor agregate de putere mare, cum ar fi compresoare sau
pompe. în principiu, o instalație de turbine cu gaze este alcătuită din
compresor, cameră de ardere, turbina cu gaze, motor de pornire pentru
antrenarea compresorului, cuplaj de pornire, în camera de ardere, aerul
care participă la ardere se numește aer primar, iar cel utilizat pentru
răcirea gazelor de ardere, aer secundar; excesul de aer în camera de
ardere ajunge la valori a-3...6. Randamentul termodinamic crește
atunci când crește raportul de comprimare. Lucrul mecanic pe ciclu
223
- Tudora CR1STESCU
depinde de temperatura T} a aerului la intrare în compresor și de natura

gazului care evoluează în instalație, de gradul total de creștere a
temperaturii pe ciclu, dar creșterea temperaturii T3 este limitată de
condițiile de siguranță în funcționare și de rezistența materialului din
care sunt confecționate paletele turbinei. Pentru a obține un lucru
mecanic maxim, la un anumit raport 9, gradul de compresie are o
valoare optimă (fiecărei valori a lui n îi corespunde o valoare a lui 0,
pentru care lucrul mecanic este maxim). Consumul de combustibil
scade, când debitul de agent termodinamic și gradul de creștere a
temperaturii scad, respectiv când gradul de comprimare și puterea
calorică cresc.
224
11. COGENERAREA
11.1 Resurse energetice secundare. Resurse energetice recuperabile

a) Resursele energetice secundare (r.e.s.) ale unui proces sau agregat
reprezintă toate formele de energie neutilizate în procesul sau agregatul
tehnologic respectiv. R.e.s. rezultă dintr-un proces tehnologic primar, ca
produse secundare ale acestuia, făcând parte din categoria de pierderi
energetice ale procesului sau agregatului respectiv. Partea de energie a
r.e.s. care nu se recuperează, se disipează în mediul ambiant. Definirea și
calculul r.e.s. se face pentru un contur de referință, care cuprinde partea de
instalație sau subansamblul avut în vedere. Cauzele apariției r.e.s. sunt
imperfecțiunile de natură energetică ale proceselor care au loc în conturul
considerat. Cu cât energia conținută de r.e.s. este mai mare, cu atât
procesele din conturul respectiv au loc cu randamente energetice mai mici.
Din considerente tehnice și de eficiență economică nu pot fi utilizate decât
o parte din r.e.s. rezultate.
b) Resursa energetică refolosibilă (r.e.r.) reprezintă partea din resursa
energetică secundară care poate fi recuperată în condiții de eficiență
economică. Această cotă depinde de stadiul de dezvoltare a tehnologiei
respective și de costurile, la momentul respectiv, ale energiei și ale
materialelor utilizate.
c) Forme ordonate și forme neordonate de energie
In transformările termodinamice, din punct de vedere al gradului de
transformare a unei forme de energie în alta, se disting:
- forme ordonate de energie sau de schimb de energie, având drept
caracteristică faptul că au un grad ridicat de transformare în alte forme de
energie și deci și în lucru mecanic (de exemplu, energia cinetică, potențială,
electrică, hidraulică, eoliană etc);
- forme neordonate de energie sau de transfer de energie, care pot fi
transformate doar parțial în alte forme de energie și la care eficiența
transformării este dependentă atât de parametrii de stare ai agentului
purtător de energie cât și de mărimile caracteristice ale mediului ambiant
(de exemplu, energia internă, căldura etc).
Atunci când au Ioc transformări energetice în cadrul aceleiași grupe sau
când o energie ordonată trece în una neordonată, conversia poate fi teoretic
totală (de exemplu, schimbul de căldură între două fluide într-un aparat de
schimb de căldură sau transformarea lucrului mecanic în căldură);
transformarea unei energii neordonate într-o formă ordonată este limitată
de valoarea randamentului ciclului Camot de referință.
225
PROCESE TERMICE ÎN TRANSPORTUL Șl DEPOZITARI’A HIDROCARBURILOR
- Tudora CRISTESCU
11.2 Exergie. Anergie. Bilanț exergetic
a) Definirea exergiei
Noțiunea de exergie (ex-ergon) a fost propusă de Rant în anul 1953 și
reprezintă o reactualizare a unei noțiuni propuse încă de Gouy sub formă de
Venergie utilisable, respectiv de către Bosnjacovic (Technische Arbeit
Sfahigkeit), cu corespondentul în limba engleză availability. Energia unui
sistem este suma dintre exergia și anergia acestuia. Exergia reprezintă
lucrul mecanic maxim care poate fi obținut de la un sistem termodinamic,
în evoluția reversibilă a sistemului din starea dată, până, la starea de
echilibru cu mediul exterior sistemului. Anergia este partea din energie
care nu se transformă în lucru mecanic. Din clasificarea formelor de
energie rezultă că cele ordonate sunt în același timp și exergii. în cazul
formelor neordonate de energie, pentru caracterizarea cărora se apelează la
( t entropie, există o serie de categorii de exergie, dintre care cea a căldurii.
Exergia căldurii este definită prin lucrul mecanic (maxim) care poate fi
obținut cu ajutorul unui ciclu Camot direct, delimitat de temperatura T,
care caracterizează.sursa de căldură și cea a mediului ambiant, f.
(11.2.1)
(
Mărimea 1- este denumită factor exergetic de temperatură. Partea
(minimă) netransformabilă în lucru mecanic a căldurii a fost denumită

anergia căldurii (Rant, 1962):
Aq=Rq = T£Sq (11.2.2)
unde A reprezintă creșterea de entropie cauzată de schimbul de căldură

Q. Ca urmare, rezultă:
6 = Ee +aq (11.2.3)
în cazul în care T <TQ (sisteme frigorifice și criogenice), exergia căldurii

reprezintă consumul minim de lucru mecanic necesar unui ciclu Camot
inversat pentru ridicarea potențialului căldurii Q de la T la TQ.
b) Bilanțul exergetic al unui sistem termodinamic
Se consideră un sistem în care are loc o transformare termodinamică
deschisă (cu curgere) în cursul căreia schimbul de energie cu mediul
226
COGENERAREA
exterior are Ioc numai sub formă de căldura și lucru mecanic. Bilanțul
exergetic are forma:
£,„=£„+11 (11.2.4)
în această ecuație, Eittreprezintă exergia introdusă în sistem, Eev exergia
evacuată din sistem, iar fi reprezintă pierderile de exergie cauzate de
ireversibilitate. Dacă procesele termodinamice sunt reversibile, II — 0 și
rezultă că exergia introdusă în sistem se conservă:
£,„=£„ (11.2.5)
Când transformările termodinamice sunt ireversibile, n > 0, astfel că:
E„<EIU (11.2.6)
c) Randamentul exergetic
Pe baza bilanțului exergetic se poate stabili randamentul exer-getic al
sistemului considerat. Randamentul exergetic este definit ca raportul între
exergia evacuată și cea introdusă în sistema
(11.2.7)
Dacă II = 0, când transformările sunt reversibile, = 1; când întreaga

exergie introdusă în sistem se pierde, rezultă rgA. = 0. în procesele reale
Termenul de exergie este generalizat prin introducerea noțiunii de essergie

(essence of the energy, 1968, Evans') care include, nu numai interacțiunea
termomecanică, ci și pe cea chimică, la aducerea sistemului în echilibru cu
mediul exterior. Importanța noțiunii de exergie - essergie constă în aceea
că devine posibilă determinarea gradului de perfecțiune termodinamică a
proceselor și ciclurilor termodinamice, sub aspectul ireversibilității
acestora. Ea intervine și în analiza termoeconomică a diferitelor sisteme, în
calitate de metodă de apreciere a performanțelor acestora, pe baza
randamentului exergetic, corelat cu principiul generării minime a entropiei,
precum și cu o nouă formulare a principiului al doilea al termodinamicii.
Aceasta arată că exergia unui sistem izolat rămâne constantă, dacă
procesele din sistem au loc pe cale reversibilă și scade, dacă măcar unul
dintre procese este ireversibil. Reducerea la minimum a pierderilor de
exergie, datorate ireversibilității, reflectă principiul generării minime a
entropiei și trebuie asociat cu aspectele de natură ecologică.
227
~ Tudora CRISTESCU
11.3 Cogenerarea
Cogenerarea este producerea combinată și simultană a lucrului mecanic și

căldurii, pornind de la o singură sursă de energie primară. în alte țari se
folosește denumirea de producere combinată a căldurii și energiei electrice
COMBINED HEAT AND POWER (CHP). Cogenerarea reprezintă
una dintre cele mai economice tehnologii de reducere a emisiilor de
gaze cu efect de seră (GES), alături de utilizarea energiilor regenerabile.
Termoficarea a fost termenul utilizat în țările din Estul Europei, inclusiv
Romania, pentru cogenerare.
Se deosebesc:
- termoficarea industrială, în care căldura livrată este destinată acoperirii
cererii de abur necesar unor procese tehnologice;
- termoficare urbană, adică alimentarea centralizată cu căldură în scopul
încălzirii și al preparării apei calde.
Combinarea a două cicluri termice urmărește obținerea unor avantaje
energetice și economice prin:
Fig. 11.1 Schema de principiu a unei cogenerări cu instalație

de turbină cu abur și instalație de turbină cu gaze.
228
COGENERAREA
- realizarea unui randament al ciclului mixt, superior randamentelor

instalațiilor componente, când acestea ar lucra individual;
- integrarea unor instalații energetice și tehnologice care sa permită
folosirea unor combustibili cu putere calorică mică sau bogați în sulf;
- un grad sporit de manevrabilitate a instalațiilor;
- reducerea poluării mediului.
Combinarea ciclurilor se bazează pe folosirea cascadei termodinamice.
Căldura evacuată dintr-un ciclu de temperatură înaltă este utilizată în ciclul
de temperatură mai scăzută. O variantă este cea a combinării abur - gaze.
Schema de principiu a unei instalații cu turbină cu gaze în circuit deschis și
generator de vapori de apă (abur), fără ardere suplimentară este prezentată
în figura 11.1. Aceasta cuprinde următoarele utilaje: C - compresor de aer;
CA - camera de ardere; TG - turbina cu gaze; GE1, GE2 - generatoare de
energie electrică; RC - recuperator de căldură; GA - generator de vapori de
/ > apă (generator de abur); TA - turbina cu abur; Co - condensator; PA -
\ J pompa de alimentare. Aerul este aspirat din mediul ambiant, comprimat în
compresor și apoi preîncalzit în recuperatorul de căldură, după care
pătrunde în camera de ardere. Gazele de ardere, evacuate din camera de
ardere, se destind în turbina cu gaze, producând lucru mecanic destinat
antrenării unui generator electric și a compresorului instalației. în
generatorul de abur are loc transferul de căldură de la gazele de ardere la
apă, care se vaporizează. Vaporii de apă astfel obținuți se destind în turbina
de abur care este cuplată cu un generator electric. Aburul evacuat din
turbina cu abur TA fie se condensează într-un condensator Co, fie sunt
utilizați într-un sistem de termoficare (consumator urban-CU și/sau
consumator industrial-CI). Gazele de ardere evacuate din generatorul de
abur sunt dirijate spre recuperatorul de căldură, destinat preîncălzirii
aerului (înainte ca acesta să fie admis în camera de ardere) și apoi sunt
evacuate spre mediul exterior.
Eficiența energetică este dată de randamentul global, care este superior
k ;) față de producerea separată:
Q+E
(11.3.1)
W
în care: Q este căldura (MWh); E - energia electrică (MWh);
1T- echivalentul energetic al consumului de combustibil (MWh).
229
BIBLIOGRAFIE
1. Athanasovici, V., Resurse energetice secundare - Resurse energetice
refolosibile, Energ, voi 7, Editura Tehnică, București, 1989.
2. Baehr, H., D., Thermodynamik, Springer - Verlag, Berlin, 1992.
3. Cernea, A. R., Dobrinescu, D., Făgărășanu, I., Covaci, A., Termotehnică,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969.
4. Chiriac, F., Leca, A., Pop, M., Badea, A., Luca, L., Antonescu, N., Peretz, D.,
Procese de transfer de căldură și de masă în instalațiile industriale, Editura
Tehnică, București, 1982.
5. Cristescu, T., Proprietăți termice ale zăcămintelor de hidrocarburi, Editura
Universal Cartfil, Ploiești, 1998.
6. Cristescu, T., Pătărlăgeanu, M., Termodinamica - Teorie și aplicații, vol 1,
Editura Universității din Ploiești, 2000.
7. Cristescu, T., Termotehnica , Editura Universității Petro I-Gaze din Ploiești,
2009.
8. Dobrovicescu, Al., Băran, N., Chisacof, Al., Petrescu, S., Vasilescu, E.,
Isvoranu, D., Costea, M., Petre, C., Motorga, A., Bazele termodinamicii
tehnice, vol. 1, Editura Politehnica Press.
9. Feidt, M., Thermodynamique et optimisation energetique des systemes et
procedes, Technique et Documentation Lavoisier, Paris, 1987.
10. Jones, J., B., Dugan, R., E., Engineering Thermodynamics, Prentice Hall,
Englewood Cliffs, New Jersey, 1996.
11. Leonăchescu, N., Termotehnica, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1981.
12. Marinescu, M., Chisacof, Al., Răducanu, P., Motorga, A., Bazele
termodinamicii tehnice, voi. 2, Editura Politehnica Press, București, 2009 .
13. Oroveanu, T., David, V., Stan, AI., Trifan, C., Colectarea, transportul,
depozitarea și distribuția produselor petroliere și gazeifere, Editura Didactică
și Pedagogică, București, 1985.
14. Petrescu, S., Petrescu, V., Principiile termodinamicii, Editura Tehnică,
București, 1983.
15. Raznjevic, K., Tabele și diagrame termodinamice, Editura Tehnică, București,
1978.
16. Winterbone, D., E., Advanced Thermodynamics for engineers, Butterworth
Heinemann, Oxford, 1997.
17. Wylen, G., Sonntag, R., Borgnakke, C., Fundamentals of classical
thermodynamics, John Wiley and Sons, Inc., New York, 1994.
18. *** Manualul inginerului termotehnician, Editura Tehnică, București, 1986.
200

Termodinamica Transportului Fluidelor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Termodinamica Transportului Fluidelor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

1.1. Obiectul disciplinei

TERMODINAMICĂ ȘI TRANSFER DE CĂLDURĂ ÎN

1.2. Postulatele și principiile termodinamicii

Termodinamica clasică este construită pe cinci afirmații, cuprinse în

Sistemul termodinamic este un corp sau un grup de corpuri, compus dintr-

Starea de echilibru termodinamic este starea în care valoarea parametrilor

Pentru compararea diverselor date experimentale sau teoretice s-au definit

e) După parametrul de stare menținut constant în timpul procesului:

Fig.1.3. Exemplu de transformări ciclice.

Parametrii de stare ai sistemului care evoluează după o transformare ciclică

1.4. Parametri de stare

Parametri de stare independenți de masa sistemului se numesc intensivi

presiunea și volumul, care definesc lucrul mecanic, respectiv temperatura și

în care z2 ~ f(x2, y?) și zt = f(x\, y\). Valoarea integralei (1.4.4) este

- presiunea termică (denumită impropriu tiraj)

P,m = g 2 (Pz - Pi) (1.4.13)

Unitatea de măsură în Sistemul Internațional (SI) este newton pe metru

Fig.1.4. Reprezentarea termenilor utilizați în măsurarea presiunii.

în afară de temperatura termodinamică, având simbolul T, exprimată în

'[oc] = 7Ik]-273>15 (1.4.16)

Diferența de temperatură exprimată în kelvin este numeric egală cu cea

1.5 Funcții de parcurs

Studiul acestei discipline începe cu stabilirea bazei axiomatice și definirea

2.1 Ecuația caracteristică de stare

Pentru un sistem omogen monocomponent (gaz), ia scară macroscopică,

Fig. 2.1 Reprezentarea unei ecuații caracteristice de stare

dT- dp+ (2.1.5)

'dp' ' dP\ ' dT' 1

Relația (2.1.6) reprezintă o altă formă a ecuației caracteristice de stare.

2.2 Coeficienți termodinamici fizici

Se consideră o stare determinată a sistemului, definită de parametrii de

- coeficientul de dilatare volumică izobară', notat cu a, caracterizând

- coeficientul de variație izocoră a presiunii, notat cu p, care reprezintă

- coeficientul de compresibilitate izotermă, notat cu %, caracterizând

a, p și % se numesc coeficienți termodinamici fizici.

2.3 Legile gazelor perfecte

Comportarea macrofizică a gazelor prefecte este caracterizată printr-o serie

b) Legea Gay-Lussac afirmă că, la presiune constantă, volumul unei

în stare normală fizică, definită prin p^ 101325 Pa și 7N ~ 273,15 K,

Pentru orice gaz perfect, densitatea la starea normală se calculează cu

2.4 Gaze reale

a) Fază. Transformare de fază. Echilibru fazic

în procesele de vaporizare, topire și sublimare sistemul primește căldură

Dacă pentru un anumit corp se construiește curba p ~ f(Tx) în coordonate

forma indicată în figura 2.2. Cercetările experimentale au condus la

Fig.2.2 Izotermele lui Andrews.

La aceeași presiune și temperatură, volumul specific al gazului este dat de

a, b sunt constantele van der Waals și depind de natura substanței. Când

Ivi -0;lvl ■" <2A5>

Din aceste expresii, se pot obține valorile constantelor a, b și R , în funcție

gazoasă. Dacă se notează cu p^T^v^ mărimile de stare reduse, date de

prin înlocuirea în ecuația van der Waals a constantelor a, b și împărțind cu

Se observă că în această ecuație nu figurează nici o constantă care să

Wilson în 1964, apoi Soave în 1972

Heyen în 1980 și Patel Teja în 1982

Adachie Lu Sugie în 1983

Fiecărei ecuații de stare îi sunt asociate expresii pentru a(T) și uneori și

p = 1,57+ 1,62d (2.4.20)

Cea mai cunoscută este cea a lui Soave (1972):

a(7’) = <7c[l + |i(l-T7;)]2 (2.4.21)

n= 0,48+ L574O-0,17fe2 (2.4.22)

Această expresie a fost adaptată de Peng Robinson: