TR Distr Ag Term

Tudor SAJIN, Roxana GRIGORE
TRANSPORTUL ŞI
DISTRIBUŢIA AGENŢILOR
TERMICI
2003
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
SAJIN, TUDOR
Transportul şi distribuţia agenţilor termici / Sajin Tudor,
Grigore Roxana. – Bacău : Alma Mater, 2003.
Index.
ISBN 973-8392-40-3
I. Grigore, Roxana
697.33
Recenzenţi:
Prof.dr.ing. Victor BENCHE

Universitatea Transilvania din Braşov
Prof.dr.ing. Nicolae LEONĂCHESCU

Universitatea Tehnică de Construcţii din Bucureşti
Consilier editorial:
Prof. dr. Gogu GHEORGHIŢĂ

Universitatea din Bacău
ISBN 973-8392-40-3
Tudor SAJIN, Roxana GRIGORE. Transportul şi distribuţia agenţilor termici
PREFAŢĂ
Dezvoltarea industrială a unei ţări presupune intensificarea

preocupărilor pentru utilizarea raţională a energiei de toate formele.
Termoenergetica are ca principală preocupare procesele care implică, într-o
formă sau alta, căldura şi cuprinde trei subdomenii: producerea căldurii,
transportul căldurii şi utilizarea căldurii în diverse scopuri. Cel mai mare
consumator de energie sub formă de căldură este industria. Volumul şi
structura producţiei industriale sunt determinate în special de considerente
politico-economice şi sociale.
Tratarea oricărei probleme specifică unuia dintre subdomeniile
termoenergeticii industriale trebuie făcută, ţinând seama de efectele asupra
tuturor celorlalte, printr-o analiză de sistem.
Lucrarea de faţă este actuală prin marea importanţă a problemelor
termoenergeticii industriale din subdomeniul transportului şi distribuţiei
agenţilor termici de la sursa de căldură la consumator fără pierderi de
cantitate şi calitate.
Principalele obiective care se desprind din lucrare sunt însuşirea
cunoştinţelor privind producerea energiei, livrarea, transportul şi distribuţia
agenţilor termici şi consumul optim al căldurii acestora în subsistemul
energetic industrial (SEI).
Lucrarea este structurată pe compartimente în care sunt expuse:
!"locul şi rolul sistemelor şi subsistemelor de transport şi de distribuţie

a resurselor energetice şi a purtătorilor de energie livraţi consumatorilor
întreprinderilor industriale
!"alegerea naturii şi parametrilor agenţilor termici de transport;
!"particularităţile şi elementele constructive ale sistemelor de transport
al agenţilor termici;
!"problemele distribuţiei agenţilor termici;
!"calculul hidraulic al conductelor şi reţelelor termice;
!"calculul termic al reţelelor de conducte de termoficare;
!"calculul mecanic al conductelor de termoficare.
Expunerea lucrării sub aspectul economic al problemelor abordate

dezvoltă orientarea formării specialistului spre soluţionarea optimă a
3
Prefaţă
acestora, comparându-se soluţiile alternative şi luându-se decizia economic

justificată.
Lucrarea se adresează studenţilor de la facultăţile cu profil energetic,
fiind utilă şi specialiştilor din domeniul energetic ocupaţi cu proiectarea,
montarea şi exploatarea reţelelor termice.
Braşov, 15 mai 2001
Prof. dr.ing. Victor BENCHE

Universitatea Transilvania din Braşov
4
CUPRINS
INTRODUCERE................................................................................…....…9
CAPITOLUL 1. LOCUL ŞI ROLUL SISTEMELOR ŞI
SUBSISTEMELOR DE TRANSPORT ŞI DE
DISTRIBUŢIE A RESURSELOR ENERGETICE
ŞI A PURTĂTORILOR DE ENERGIE LIVRAŢI
CONSUMATORILOR ÎNTREPRINDERILOR
INDUSTRIALE………………………………………...11
1.1. Structura sistemului energetic……………………………………...11
1.2. Fluxul transform\rilor energetice [i reducerea pierderilor de
c\ldur\………………………………………………………..…….17
1.3. Probleme generale ale subsistemului industrial de transport şi
de distribuţie a purtătorilor de energie……………………………...19
CAPITOLUL 2. ALEGEREA NATURII ŞI PARAMETRILOR
AGENŢILOR TERMICI DE TRANSPORT…………21
2.1. Alegerea naturii agenţilor termici de transport……………………..21
2.2. Agenţi termici pentru procese de joasă temperatură………………..21
2.3. Agenţii termici pentru procesele de medie temperatură……………22
2.3.1. Aspectele tehnice comparative ale utilizării aburului
sau a apei fierbinţi ca agent termic de transport……………...22
2.3.2. Comparaţia energetică între utilizarea aburului sau a
apei fierbinţi ca agent termic de transport……………………24
2.3.3. Alegerea parametrilor agenţilor termici de transport
pentru procesele de medie temperatură………………………30
2.4. Agenţii termici pentru procesele de înaltă temperatură……………32
CAPITOLUL 3. SISTEME DE TRANSPORT AL AGENŢILOR
TERMICI……………………………….……………….35
3.1. Reţele de termoficare………………………………………………35
3.1.1. Sisteme cu apă……………………………………………….35
3.1.2. Sisteme cu abur………………………………………………43
3.1.3. Scheme de reţele termice…………………………………….47
3.2. Elemente componente ale reţelelor de termoficare………………...49
3.2.1.Conducte ale reţelelor de termoficare…………………………51
3.2.2. Armături ale reţelelor de termoficare………………………...52
5
Cuprins
3.2.3. Reazemele conductelor……………………………………….56

3.2.4. Compensatoare de dilatare……………………………………57
3.3. Reţele termice industriale…………………………………………..64
3.3.1. Reţele de abur………………………………………………...64
3.3.2. Instalaţii şi dispozitive de colectare şi returnare a
condensatului aburului tehnologic……………………………67
CAPITOLUL 4. DISTRIBUŢIA AGENŢILOR TERMICI…………….71
4.1. Distribuţia şi siguranţa alimentării cu căldură…..………………….71
4.2. Regimurile de alimentare cu căldură a consumatorilor de abur……73
4.3. Metodele generale de reglare a căldurii livrate consumatorilor
de apă fierbinte……………………………………………………..74
4.4. Puncte termice……………………………………………………...77
4.4.1. Scheme combinate pentru racordarea instalaţiilor de
încălzire şi preparare a apei calde……………………………78
4.4.2. PTC în sistemele bitubulare închise………………………….78
4.4.3. PTC în sistemele bitubulare deschise………………………...81
4.4.4. PTC în sisteme bitubulare mixte……………………………..82
4.4.5. PTC în sisteme monotubulare deschise………………………83
CAPITOLUL 5. CALCULUL HIDRAULIC AL CONDUCTELOR
ŞI REŢELELOR TERMICE………………………….87
5.1. Calculul hidraulic al conductelor…………………………………...87
5.1.1. No]iuni generale……………………………………………...87
5.1.2. Regimurile de curgere………………………………………..88
5.1.3. Profilul vitezei. Viteza medie………………………………...89
5.2. Calculul pierderilor de presiune `n conducte………………………91
5.2.1. Calculul pierderilor liniare de presiune………………………91
5.2.2. Calculul pierderilor locale de presiune……………………….92
5.3. Calculul conductelor [i re]elelor de ap\……………………………94
5.3.1. Alegerea vitezei apei…………………………………………94
5.3.2. Diametrul economic al conductei…………………………….95
5.3.3. Elementele de calcul hidraulic al re]elelor de conducte…..….96
5.3.4. Rezisten]a specific\ a conductelor……………………………97
5.3.5. Calculul conductelor cu debit uniform distribuit……………..97
5.3.6. Re]ele ramificate cu o surs\ de alimentare…………………...98
5.3.7. Re]ele ramificate cu dou\ surse………………………………99
5.3.8. Re]elele inelare [i buclate…………………………..……….101
5.4. Calculul hidraulic al re]elelor de termoficare……………..………102
5.4.1. No]iuni de realizare a calculului……………………..……...102
5.4.2. Calculul hidraulic al re]elelor de temoficare…..………..…..102
6
5.4.3. Regimul hidraulic al reţelelor termice……………………....106

5.4.3.1. Caracteristicile sectoarelor reţelei termice…………..106
5.4.3.2. Caracteristicile hidraulice ale pompelor şi
reţelelor…………………………………..…………107
5.4.4. Echilibrarea re]elelor de termoficare………………..………109
5.5. Calculul hidraulic al conductelor [i re]elelor de abur…………..…113
5.5.1. Elemente generale…………………………………..……….113
5.5.2. Alegerea vitezei aburului…………………………..………..113
5.5.3. Calculul conductelor lungi…………………………..………114
5.5.4. Conducte lungi de abur…………………………………..….114
5.5.5. Calculul hidraulic al re]elelor de abur………...…………….116
CAPITOLUL 6. CALCULUL TERMIC AL REŢELELOR DE
CONDUCTE DE TERMOFICARE……………...….119
6.1. No]iuni de baz\………………………………..………………….119
6.2. Calculul conductelor de termoficare……………..……………….124
6.3. Diametrul critic al izola]iei termice……………………..………...125
6.4. Calculul grosimii izola]iei termice………………………..………127
6.4.1. Calculul grosimii izola]iei termice pentru o pierdere de
c\ldur\ dat\………………………………………..………...127
6.4.2. Calculul grosimii izola]iei pentru o temperatur\ dat\ la
suprafa]a acesteia………………………………………..…..128
6.4.3. Calculul grosimii izola]iei la o c\dere dat\ de temperatur\
a agentului termic……………………..…………………….129
6.4.4. Calculul grosimii izola]iei pentru prevenirea congel\rii
lichidelor transportate………………………………...……..132
6.5 Calculul conductelor subterane……………………………..……..134
6.5.1. Conducte `ngropate `n teren (f\r\ canal)………………..…..135
6.5.2. Conducte `n canale nevizitabile………………..……………137
CAPITOLUL 7. CALCULUL MECANIC AL CONDUCTELOR DE
TERMOCICARE……………………………..………139
7.1. No]iuni de calcul mecanic………………………………..……….139
7.2. Clasificarea solicit\rilor [i tensiunilor………………………..…...140
7.3. Determinarea grosimii peretelui unei ]evi cilindrice supuse
la presiune interioar\…………………………..…………………142
7.4. Calculul mecanic al conductelor pentru transportul agenţilor
termici……………………………………………………..……..144
7.4.1. Noţiuni introductive…………………………………..…….144
7.4.2. Calculul tensiunilor din reazeme……………………..……..146
7
Cuprins
7.4.3. Solicitările compensatoarelor……………………………....150

BIBLIOGRAFIE........................................................................................155
8
INTRODUCERE
Disciplina “Transportul şi distribuţia agenţilor termici” pune în

evidenţă marea importanţă în cadrul problemelor termoenergeticii industriale
a subsistemului transportului şi distribuţiei agenţilor termici de la sursa de
căldură la consumator [1-108]. Transportul şi distribuţia agenţilor termici
trebuie să se realizeze fără pierderi de cantitate şi calitate. Din aceste
considerente problemele principale ale subsistemului industrial de transport şi
de distribuţie a agenţilor termici sunt transportul [i distribuţia cu eficienţă
optim\ a purtătorilor de energie de la subsistemele de combustibil şi cel al
producerii energiei la subsistemele transformării energiei în forme
intermediare şi cel al consumului, punându-se accentul şi pe recuperarea şi
valorificarea resurselor energetice secundare [42-50,61-63,87,88,91-
94,97,98,104,105]. Tratarea acestor probleme se face sub aspect de cercetare,
proiectare, optimizare şi exploatare a ansamblului de transport şi distribuţie,
procesului sau instalaţiei ce intră în componenţa subsistemului de transport şi
distribuţie. Problemele trebuie soluţionate ţinând cont de condiţiile calitative
şi cantitative impuse de procesele de consum, căutând soluţiile tehnico-
economice optime pentru întregul ansamblu.
Pentru transportarea căldurii la distanţe mari în calitate de agenţi
termici se folosesc în temei apa şi aburul [16,18,35], produse de
generatoarele de abur şi cazanele de apă fierbinte [16,69,70,89,90,99-102]
din CT şi CET.
Sistemului de alimentare cu apă îi sunt caracteristice producerea
combinată specifică mare de energie electrică în baza consumului de căldură,
păstrarea condensatului la centrale electrice, posibilitatea transportului
căldurii la distanţe mari, posibilitatea reglării centrale a sarcinii termice
principale prin variaţia regimului termic hidraulic, un randament mai ridicat
datorită lipsei în aparatele de consum a pierderilor de condens şi abur;
capacitatea de acumulare ridicată a sistemului cu apă.
Sistemele cu abur de alimentare cu căldură sunt de două tipuri: cu
returnarea condensatului şi fără returnarea acestuia. În sistemele cu returnarea
condensatului acesta este evacuat din aparatele consumatoare în recipiente de
colectare, din care printr-o conductă de condensat este returnat la centrala
electrică. În sistemele fără returnarea condensului acesta este evacuat din
9
Introducere
aparatele consumatoarelor şi se foloseşte de consumatori pentru alimentarea

cu apă fierbinte.
Alimentarea cu căldură a consumatorilor urbani [33,34] şi industriali
[1-4,12,14,20,21] se face în funcţie de condiţiile impuse de aceştia. De aceea
sistemul de distribuţie a agenţilor termici are rolul de a menţine siguranţa în
alimentarea cu căldură cerută de diferiţi consumatori şi reglarea regimului
termic conform programului tehnologic al acestora [3,83,86], care poate fi
calitativă, cantitativă sau calitativ-cantitativă (mixtă). În funcţie de natura
consumatorilor, a sursei de căldură şi a instalaţiilor pentru încălzirea,
ventilarea, şi prepararea apei fierbinţi, aceste trei metode de reglare se pot
aplica în cursul anului singular sau combinat, pe diverse perioade
caracteristice consumatorilor respectivi.
În această abordare, în lucrare sunt prezentate locul şi rolul sistemelor
şi subsistemelor de transport şi de distribuţie a resurselor energetice şi a
purtătorilor de energie livraţi consumatorilor întreprinderilor industriale,
alegerea naturii şi parametrilor agenţilor termici de transport [16,18,35],
particularităţile şi elementele constructive ale sistemelor de transport al
agenţilor termici [4,11,13,108], problemele sistemului de distribuţie a
agenţilor termici, elementele de calcul hidraulic, termic şi mecanic al
conductelor şi reţelelor de conducte termice [11,13,67,68,108].
Problemele abordate sunt prezentate şi sub aspect economic [3,4,27-
30,32,36-41], ceea ce dezvoltă în condiţiile energeticii de tranziţie [106,107]
orientarea formării specialistului spre soluţionarea optimă a acestora,
comparându-se soluţiile alternative şi luându-se decizia economic justificată.
10
CAPITOLUL 1
LOCUL ŞI ROLUL SISTEMELOR ŞI SUBSISTEMELOR

DE TRANSPORT ŞI DE DISTRIBUŢIE A RESURSELOR
ENERGETICE ŞI A PURTĂTORILOR DE ENERGIE
LIVRAŢI CONSUMATORILOR ÎNTREPRINDERILOR
INDUSTRIALE
1.1. Structura sistemului energetic
O mare parte din combustibilii şi din energia electrică utilizate în

industrie se transformă în centrale şi instalaţii speciale în potenţialul energetic
al diverşilor purtători de energie (căldura aburului şi a apei fierbinţi; energia
presiunii aerului comprimat; frigul apei tehnice a amoniacului sau al
saramurilor artificiale etc.), folosiţi în complexul tehnologic al întreprinderii;
o altă parte de combustibil şi de energie electrică se foloseşte în complexul
tehnologic în mod direct.
Cea mai mare parte a energiei electrice şi a combustibilului este
livrată întreprinderilor industriale din sistemul energetic naţional (SEN) care
este compus din mai multe subsisteme: subsistemul de alimentare cu energie
electrică; de alimentare cu combustibili solid şi lichid; de alimentare cu gaze
şi de alimentare cu căldură. Restul necesarului de căldură şi a altor purtători
de energie necesari întreprinderii este asigurat de sistemele energetice proprii
ale acestor întreprinderi.
Sistemul energetic industrial (SEI) este un complex unitar
interconexat din punct de vedere tehnic şi economic, care include
[1,2,4,12,14,20,21]:
!"construcţiile şi instalaţiile care asigură recepţia, transformarea şi

acumularea resurselor energetice şi a purtătorilor de energie din subsistemele
sistemului energetic naţional;
!"centralele şi instalaţiile energetice ale întreprinderii pentru producerea
centralizată a celorlalte resurse energetice necesare întreprinderii,
transformarea şi acumularea acestora (CET; CT, staţii de pompare, de
comprimare, de separare a componenţilor aerului etc.);
11
Capitolul 1. Locul şi rolul sistemelor şi subsistemelor de transport şi de distribuţie a
resurselor energetice şi a purtătorilor de energie livraţi consumatorilor întreprinderilor
industriale
!"instalaţiile şi staţiile de recuperare, care produc purtători de energie în

baza resurselor energetice secundare (RES) ale complexului tehnologic al
întreprinderii (CET de recuperare, cazane recuperatoare (CR), instalaţii de
purificare şi reutilare a apelor reziduale, de captare şi de purificare a
reziduurilor combustibile ale proceselor tehnologice etc.;
!"sisteme de conducte şi alte subsisteme care asigură transportul spre
consumatorii întreprinderii şi distribuţia între aceştia a resurselor energetice şi
a purtătorilor de energie, produşi de centralele energetice şi instalaţiile de
recuperare proprii, inclusiv şi a celor preluate din SEN. Sistemele de
alimentare cu energie electrică sunt cele mai mari sisteme ale complexului de
alimentare cu energie şi căldură a întreprinderii industriale. În componenţa
SEI aceste sisteme nu sunt incluse, însă de legăturile cu ele se ţine cont la
analiza şi optimizarea SEI.
Obiectivul principal al funcţionării SEI este asigurarea complexului

tehnologic cu necesarul respectiv de energie de calitate bine determinată la un
nivel prestabilit de siguranţă şi cu spectrul cerut de purtători de energie.
Sistemul de alimentare cu energie şi căldură a întreprinderii industriale
(SAEC II) este constituit dintr-un ansamblu de sisteme de alimentare cu
energie separate, fiecare din care produce un tip concret de purtători de
energie şi este un subsistem al SEI.
Astfel, sistemul energetic industrial (fig.1.1) este constituit, la rândul
său, din mai multe subsisteme care urmăresc diverse stadii ale conversiei
energetice [3]:
!"stadiul producerii energiei, care cuprinde subsistemul combustibil

(SSC) şi cel al producerii (SSP). SSC preia combustibilul de la SEN şi îl
foloseşte ca materie primă pentru arderea directă în instalaţiile tehnologice
(TH), ori în SSP, pentru producerea căldurii în CT sau a căldurii şi energiei
electrice în CET proprii;
!"subsistemul transformării calitative a energiei electrice în punctele de
transformare electrice (PTe) şi a căldurii în punctele termice (PTc). Aici are
loc adoptarea parametrilor energiei electrice şi a căldurii la valorile impuse de
subsistemele intermediare sau direct de consumatori;
!"subsistemul transformării energiei electrice şi a căldurii în forme
intermediare (SSI) şi distribuţia agenţilor termici de consum. Principalele
subsisteme din această categorie sunt: producerea apei de răcire (SSAr),
12
producerea frigului (SSF), producerea aerului comprimat (SSAc), distribuţia
Fig.1.1. Prezentarea schematică a sistemului energetic industrial (SEI)
aburului (SSAb) şi a apei calde sau a apei fierbinţi (SSAf);

!"subsistemul consumului (SSCons), formele de energie în instalaţiile
tehnologice TH sau în instalaţii pentru asigurarea condiţiilor de muncă (CM).
Instalaţiile tehnologice asigură direct realizarea şi desfăşurarea proceselor
tehnologice, iar cele pentru asigurarea condiţiilor de muncă participă indirect
la procesul de producţie. Subsistemul consumului pentru asigurarea
condiţiilor de muncă cuprinde instalaţiile de încălzire, ventilare şi climatizare
a spaţiilor de producţie şi a celor anexe precum şi instalaţiile pentru
producerea apei calde în scopuri igienico-sanitare şi menajere.
!"subsistemul consumului (SSCons), formele de energie în instalaţiile
tehnologice TH sau în instalaţii pentru asigurarea condiţiilor de muncă (CM).
13
industriale
Instalaţiile tehnologice asigură direct realizarea şi desfăşurarea proceselor

tehnologice, iar cele pentru asigurarea condiţiilor de muncă participă indirect
la procesul de producţie. Subsistemul consumului pentru asigurarea
condiţiilor de muncă cuprinde instalaţiile de încălzire, ventilare şi climatizare
a spaţiilor de producţie şi a celor anexe precum şi instalaţiile pentru
producerea apei calde în scopuri igienico-sanitare şi menajere.
Legătura între SEN şi SEI este, în general, univocă în privinţa

combustibilului (de la SEN la SEI) şi biunivocă din punctul de vedere al
energie electrice şi căldurii sub formă de abur sau apă fierbinte. În ultimul
caz, sursa proprie de energie a SEI poate livra energie electrică şi căldură
unor consumatori din afară (industriali sau urbani).
Legăturile între diversele subsisteme din cadrul SEI, sau între SEN şi
SEI, sunt asigurate prin reţele de transport şi distribuţie a energiei electrice şi
a diverselor agenţi energetici (abur, apă de răcire sau apă caldă, agenţi
tehnologici, aer comprimat, CO2, oxigen, etilenă etc.).
Centralele şi instalaţiile energetice SAEC ÎI, producând câteva tipuri
de purtători de energie sau producând unii şi consumând alţii, interconectează
subsistemele menţionate şi influenţează regimurile şi indicii de funcţionare ai
fiecăruia din ele. Legăturile dintre subsisteme apar şi prin acele aparate şi
instalaţii tehnologice TH care consumă purtătorii de energie din unele
subsisteme, iar cele produse din RES în instalaţiile de recuperare le livrează
consumatorilor prin alte subsisteme.
La analiza, conceperea şi optimizarea SAEC ÎI trebuie să se
folosească metodologia analizei sistemice şi de modelare matematică a
sistemelor complexe [4].
Unul din rezultatele principale al analizei sistemice este evidenţierea
în cadrul SAEC ÎI a câtorva nivele de ierarhizare (fig.1.2). Modelarea se
realizează în mod separat la fiecare nivel ierarhic, însă ţinându-se cont de
legăturile, restricţiile şi cerinţele subsistemelor care se află la un nivel înalt
fără de obiectul modelat. Această analiză SAEC ÎI permite să fie simplificată
considerabil şi să fie redusă dimensiunea problemei soluţionate cu precizie
suficientă a rezultatelor obţinute.
La analiza SAEC ÎI şi la optimizarea parametrilor şi structurii schemei
acestuia pentru regimurile staţionare de funcţionare se folosesc modele
matematice statice ale obiectelor considerate – totalitatea relaţiilor
matematice (ecuaţii, constante, inecuaţii, relaţii logice) care reflectă legăturile
14
fizice dintre parametrii de intrare, parametrii intermediari şi cei de ieşire ai
Fig.1.2. Nivele de ierarhie a sistemelor de alimentare cu energie şi

căldură:
SER – sisteme energetice raionale (de alimentare cu căldură – AC; de alimentare cu
combustibili solizi şi lichizi - ACom; de alimentare cu gaze – AG; de alimentare cu energie
electrică – AEE); SAEC ÎI – sistemul de alimentare cu energie şi căldură a întreprinderii
industriale; CT ÎI – complexul tehnologic al întreprinderii industriale; Com – transportoare
de combustibil solid sau conducte de păcură; O2 – conducte de oxigen; RES – resurse
energetice secundare; SSA (O2) – staţie de separare a componentelor aerului (oxigenului);
SA ACA – staţie de alimentare cu aer comprimat şi abur; CET – centrală electrică de
termoficare; RTC – punct termic central; PRG – post de reglare gaze; TGRFC – turbină cu
gaze recuperatoare fără compresor
obiectului real la regimurile staţionare de funcţionare a acestora.

Modelele matematice statice, de regulă, sunt constituite din blocuri
destinate pentru calculul parametrilor unor elemente separate ale SAEC ÎI
(compresoarelor, turbinelor, recuperatoarelor de căldură etc). Cele mai
complete modele ale CEI conţin şi blocuri suplimentare de calcul ale
proprietăţilor termofizice ale putătorilor de energie, de analiză energetică a
ciclurilor şi proceselor de optimizare etc. Ordinea funcţionării acestor blocuri
este prescrisă cu ajutorul unui program special de coordonare.
15
industriale
În calitate de criterii de optimizare a SAEC ÎI se folosesc minimul

cheltuielilor actualizate, consumului de combustibil la întreprinderea
industrială, cantităţii de substanţe nocive evacuate în atmosferă; siguranţa
alimentării cu energie etc. Dependenţa acestor criterii de parametrii care se
optimizează, are un caracter neliniar şi problema optimizării SAEC ÎI se
referă la clasa problemelor de programare neliniară aplicativă. Un număr
mare de metode de optimizare este prezentat în lucrările [5,6].
Pentru optimizarea parametrilor SAEC ÎI se folosesc pachete de
programe specializate, spre exemplu, MINOG [7], care realizează metoda
Hook-Djivs de ordinul zero de determinare a minimului global al unei funcţii
neliniare cu mai multe variabile, rezultatele obţinute având o precizie bună.
Către SAEC ÎI cu regimuri variabile de funcţionare se aplică cerinţe
mari în vederea manevrabilităţii şi siguranţei. În scopul studiului regimurilor
nestaţionare de funcţionare a acestora se realizează modelarea matematică a
proceselor tranzitorii care au loc în elementele sistemului [8]. În cazul dat
modelul matematic are o structură la care fiecare element al instalaţiilor este
descris de un sistem de ecuaţii diferenţiale obţinute în baza legilor principale
de conservare a masei, mişcării şi energiei. Pentru realizarea modelului
matematic pe calculator sunt de asemenea elaborate pachete de programe de
modelare a proceselor continue, spre exemplu, CSMP [9].
Pentru modelarea matematică a SAEC ÎI, parametrii căruia depind de
unii factori aleatorii şi caracterul variaţiei cărora în decursul unei perioade
lungi de timp este imprevizibil, se folosesc metodele statisticii matematice şi
a modelării statistice.
În prima fază se face colectarea şi prelucrarea statistică a datelor
pentru un segment îndelungat de timp, în baza cărora se obţin repartiţiile
experimentale ale mărimii aleatorii alese. În rezultatul prelucrării statistice a
datelor experimentale pe calculator se stabileşte legea repartiţiei mărimii
aleatorii şi parametrii acesteia. Rezultatele obţinute se folosesc pentru
modelarea statistică care constă în calculul repetat al mărimii aleatorii
corespunzătoare condiţiilor reale de funcţionare a SAEC ÎI.
Pentru acest caz este folosit, spre exemplu, pachetul de programare
ZPCON [10] care permite să se realizeze modelarea statistică de imitaţie a
SAEC ÎI în decursul unei perioade îndelungate de timp.
16
1.2. Fluxul transform\rilor energetice [i reducerea pierderilor de

c\ldur\
Transformarea energiei primare `n energie util\ `n SEI este `nso]it\ de

disip\ri ireversibile de energie `n mediul ambiant. O analiz\ a fluxurilor
energetice la toate fazele de transformare se face cu ajutorul diagramei
Sankey (fig.1.3.).
Fig.1.3. Schema transformărilor energetice în sistemul energetic

industrial SEI (a) şi diagrama Sankey (b) a fluxurilor energetice din
fiecare fază de transformare:
Qep - necesarul de energie primară; Qepc - energia primită de consumatorul tehnologic;
QSSP - energia livrată subsistemului de producere; QSSI - energia disponibilă după
transformările intermediare; Qtr - energia livrată sistemului de transport între
subansambluri; Qac - energia livrată aparatului consumator; Qt - energia necesară
desfăşurării procesului tehnologic; ∆Qep , ∆Qepc , ∆QSSP , ∆QSSI , ∆Qtr , ∆Qac - pierderi de
energie în sistemul de valorificare a energiei primare, respectiv, la transportul acesteia la
consumator, în subsistemul de producere, la transformările intermediare, în procesul de
transport între subansambluri şi în aparatul consumator
17
industriale
Deci necesarul de energie primar\ Qep pentru desf\[urarea unui

proces tehnologic const\ din energia necesar\ desf\[ur\rii acestui proces Qt [i
suma pierderilor de energie la transportul [i transform\rile energiei:
Qep = Qt + ∑ ∆Q , (1.1)
`n care
∆Q=∆Qep+∆ Qepc +∆Qssp+∆Qssi+∆Qtr+∆Qac . (1.2)
Randamentele lan]ului de utilizare [i transformare a energiei sunt:
Qt Qac Qtr QSSI QSSP Qepc

ηt = ;η ac = ;η tr = ;η SSIt = ;η SSP = c ;η ep = , (1.3)
Qac Qtr QSSI QSSP Qep Qep
`n care ηt este randamentul realiz\rii procesului tehnologic; ηac -

randamentul aparatului consumator; ηSSI -randamentul transform\rilor
intermediare; ηSSP - randamentul transform\rilor de energie `n subsistemul
de producere; ηep - randamentul de transport al energiei.
Randamentul total al utiliz\rii energiei este:
Qt
η tot = = η ep ⋅ η SSP ⋅ η SSI ⋅ η tr ⋅ η ac ⋅ η t . (1.4)
Qep
Metodele de reducere a pierderilor de energie depind de natura

acestora. Pierderile de energie se `mpart `n dou\ categorii :
!"pierderi `n procesele de conversie a energiei dintr-o form\ `n alta

(∆Qac , ∆QSSI , ∆QSSP );
!"pierderi `n procesul de transport `ntre subansambluri (∆Qtr) .
Pierderile din prima categorie pot fi reduse, dar nu pot fi evitate

complet. M\surile de reducere a acestor pierderi sunt :
18
!"`mbun\t\]irea randamentelor aparatelor consumatoare (ηac) . Aceasta

presupune utilizarea unor instala]ii tehnologice moderne [i `nlocuirea
aparatelor uzate fizic sau moral. ~mbun\t\]irea randamentelor aparatelor
consumatoare se reduc la dou\ categorii de m\suri :
• m\suri tehnico-economice privind `ntre]inerea, exploatarea [i
optimizarea `nc\rc\turii aparatelor;
• `mbun\t\]irea tehnologiei procesului de conversie a energiei. O
solu]ie de reducere a pierderilor ∆Qac cu cheltuieli materiale minime o
reprezint\ recuperarea resurselor energetice secundare `n cadrul proceselor
tehnologice realizate.
!"`mbun\t\]irea randamentelor de conversie a energiei ηSSI [i ηSSP.
Aceste randamente pot fi ridicate prin m\suri adecvate tehnico-economice ,
care s\ asigure exploatarea mai bun\ sub aspectul regimurilor de func]ionare
(`nc\rcare [i reglaj) ale instala]iilor. De men]ionat c\ randamentele de
conversie ηSSI sunt mult mai mici decât ale subsistemului SSP. De aceea `n
primul rând trebuiesc folosite toate m\surile pentru `mbun\t\]irea
randamentelor subsistemului intermediar de transformare ηSSI .
Pierderile din procesele de transport (∆Qtr) se compun din dou\

categorii :
!"pierderi datorate procesului de transport;

!"pierderi determinate de neconcordan]a `ntre regimurile cererii [i
livr\rii de nergie.
Pierderile prin transport cele care `nso]esc acest proces: curgere al

unui agent energetic, pierderile de lucru mecanic prin frecare, pierderile de
c\ldur\ c\tre mediul ambiant. Acestea se pot reduce prin stabilirea unei
viteze optime de deplasare a agentului energetic, prin utilizarea unei grosimi
optime a izola]iei termice [. a. Aceste pierderi pot fi reduse pân\ la anumite
limite, dar nu pot fi evitate.
Pierderile determinate de neconcordan]a `ntre regimurile cererii [i de
livrare a energiei sunt de natur\ tehnico-organizatoric\. Aceste pierderi pot fi
anulate folosind metodele adecvate de reglaj. Principalele m\suri `n acest
scop sunt utilizarea instala]iilor de acumulare [i aplicarea unor metode de
reglare flexibile.
19
industriale
1.3. Probleme generale ale subsistemului industrial de transport şi de

distribuţie a purtătorilor de energie
Problemele principale ale subsistemului industrial de transport şi de

distribuţie a purtătorilor de energie (SITDPE) sunt transportul [i distribuţia
cu eficienţă optim\ a purtătorilor necesari de energie de la subsistemele
combustibil (SSC) şi cel al producerii energiei (SSP) la subsistemele
transformării energiei în forme intermediare (SSI) şi cel al consumului
(SSCons). Tratarea acestor probleme se face sub aspect de cercetare,
proiectare, optimizare şi exploatare a ansamblului de transport şi distribuţie,
procesului sau instalaţiei ce intră în componenţa SITDPE. Problemele trebuie
solu]ionate ]inând cont de condi]iile calitative [i cantitative impuse de
procesele de consum, c\utând solu]iile tehnico-economice optime pentru
`ntregul ansamblu.
Problema principală a SITDPE este reducerea pierderilor de energie
în reţelele de transport şi distribuţie. Aceasta înseamnă:
!"în faza de concepere-proiectare, determinarea diametrului economic al

conductei, grosimii şi calităţii optime a izolaţiei termice, asigurarea
condiţiilor tehnico-economice rentabile de exploatare;
!"în faza montajului şi exploatării, asigurarea etanşeităţii conductelor,
menţinerea calităţii izolaţiei termice a conductelor prin evitarea tasării şi
umezirii acesteia etc.
În genere, gospodăria raţională a energiei de toate formele este

deosebit de importantă deoarece permite:
!"economisirea resurselor de energie primară;

!"reducerea investiţiilor şi cheltuielilor de exploatare pentru subsistemul
de transport şi distribuţie a energiei şi pentru instalaţiile aferente acestuia;
!"reducerea costului producţiei industriale.
20
CAPITOLUL 2
ALEGEREA NATURII ŞI PARAMETRILOR AGENŢILOR

TERMICI DE TRANSPORT
2.1. Alegerea naturii agenţilor termici de transport
Natura şi parametrii agentului termic de transport utilizat pentru

alimentarea cu căldură depinde de regimul termic impus la aparatul
consumator.
În funcţie de parametrii agenţilor termici la aparatele
consumatoare P1 ,t1 şi de natura procesului tehnologic, se utilizează următorii
agenţi termici de transport [3,4,16,18,35]:
!"pentru procesele de forţă (consumatoare de lucru mecanic) se

utilizează aburul, aerul comprimat sau alte gaze. Natura şi parametrii
agenţilor termici sunt impuse de procesul şi aparatul consumator;
!"pentru procesele de încălzire sau răcire, natura şi parametrii agenţilor
termici de transport depind de regimul termic impus la aparatul schimbător de
căldura t1 . Din acest punct de vedere, procesele de consum se pot împărţi
(convenţional) în următoarele categorii:
• de joasă temperatură , cu t1 < 100 0 C ;
• de medie temperatură , cu 100 < t1 < 180 0 C ;
• de înaltă temperatură , cu t1 > 180 0 C .
2.2. Agenţi termici pentru procese de joasă temperatură
La temperaturi sub 0 0 C se folosesc agenţi frigorifici clasici, cum sunt

amoniacul şi freonii. Pentru temperaturi 0!10 0 C , se folosesc saramura şi
soluţii de glicol în apă. La temperaturi mai mari ( 10! 30 0 C ) se folosesc
aerul şi apa . Fata de apă, aerul are avantajul costului şi al siguranţei în
exploatare, însa prezintă coeficienţi de transfer de caldură mult mai reduşi.
21
Capitolul 2. Alegerea naturii şi parametrilor agenţilor termici de transport
Pentru temperaturi cuprinse intre 30 şi 100 0 C , ca agent termic de

încălzire se folosesc apa şi, mai rar, aburul.
2.3. Agenţii termici pentru procesele de medie temperatură
În majoritatea proceselor de încălzire, care au loc la nivele termice

între 100 şi 180 0 C , ca agent termic de transport se poate folosi atât aburul,
cât şi apa fierbinte.
Eficacitatea comparativă a utilizării acestor agenţi termici trebuie
determinată prin calcule tehnico-economice complexe, care să ţină seama de
ansamblul sistemului de alimentare cu căldură. Rezultatele acestor calcule
este influenţat de condiţiile constructive şi de funcţionare ale aparatelor
consumatoare, precum şi de cele energetice ale ansamblului sistemului de
alimentare cu căldură.
2.3.1. Aspectele tehnice comparative ale utilizării aburului sau a apei

fierbinţi ca agent termic de transport
Aceste aspecte sunt următoarele [3,4]:
a) Returnarea agentului termic la sursă constituie o problemă foarte

importantă din două puncte de vedere:
!"ca materie primă: nereturnarea condensatului la sursa de căldură

implică înlocuirea sa cu un debit echivalent de apă de adaos;
!"cheltuieli suplimentare legate de tratarea chimică a suplimentului de
apă de adaos până la nivelul impus de calitatea apei de alimentare a
cazanelor.
În cazul apei fierbinţi, se poate considera că aceasta se returnează

integral şi impurificată. Când apar pierderi de apă în reţea şi unele
impurificări ale celei returnate, pretratarea apei la sursa de căldură necesită
numai o dedurizare.
Când ca agent termic se utilizează aburul, orice pierderi de agent sau
impurificarea condensatului returnat necesită înlocuirea cu apă de adaos,
tratată chimic în prealabil. Chiar şi la returnarea condensatului pur este
22
necesară o pretratare înaintea introducerii acestuia în circuitul apei de

alimentare a cazanelor.
Ca urmare, utilizarea aburului ca agent termic, comparativ cu apa
fierbinte, conduce la un consum suplimentar de apă de adaos şi la mărirea
corespunzătoare a capacităţii instalaţiilor de tratare chimică a acesteia.
b) Schemele pentru racordarea consumatorilor depind de parametrii
maximi ai agenţilor termici admişi de aparatele consumatoare.
La temperaturi reduse ale agenţilor termici, sub 100 0 C , schemele de
racordare ale consumatorilor sunt mult mai simple în cazul apei fierbinţi
decât în cazul aburului, deoarece lipseşte gospodăria de colectare şi returnare
a condensatului în întregime.
În cazul utilizării apei fierbinţi la temperaturi peste 150 0 C apar
probleme tehnice deosebite faţă de cazul folosirii aburului. Astfel, pentru
evitarea vaporizării apei fierbinţi, este necesar un exces de presiune peste
presiunea de saturaţie corespunzătoare temperaturii respective. La
temperatura de peste 150 0 C , presiunea apei în sistem trebuie menţinută la
peste 0,6 MPa. Scăderea bruscă a presiunii poate conduce la vaporizarea apei,
ceea ce determina eforturi mecanice suplimentare în punctul respectiv.
Acest fenomen poate apare mai ales în două puncte ale sistemului de
alimentare cu căldură:
!"la robinetele de comandă de pe conducta de alimentare a aparatelor

consumatoare;
!"la aspiraţia pompei de circulaţie.
Rezulta că, în cazul apei fierbinţi sub presiune instalaţiile de racordare

ale consumatorilor sunt mai complicate decât în cazul aburului, necesitând
instalaţii şi măsuri tehnice suplimentare.
c) Complexitatea problemelor de exploatare ale sistemelor de
alimentare cu căldură, care în cazul aburului sunt amplificate de variaţia
debitelor la consumatori .
Pentru consumatorii funcţionând în regim intermitent, în două
schimburi, acestea conduc la apariţia condensului în conducte după perioada
de întreruperi, ceea ce determină producerea loviturilor de berbec cu avariile
corespunzătoare.
d) Reglarea cantităţii de căldură livrată consumatorilor în cazul apei
fierbinţi, se face centralizat prin variaţia temperaturii şi a debitului, ceea ce
23
este mai complicat decât în cazul aburului, unde reglajul se poate face
simplu prin laminare la aparatul consumator.
e) Transportul şi distribuţia la distanţă a apei fierbinţi se face cu
ajutorul pompelor de circulaţie, care permit atingerea unor distanţe de
ordinul zecilor de kilometri. În cazul aburului, distanţele de transport sunt
limitate la ordinul kilometrilor, datorită presiunii iniţiale mari pe care
trebuie să o aibă la sursă şi a posibilităţii condensării acestuia pe traseu
până la consumator.
f) Domeniul de aplicabilitate a aburului este mai mare, putând
asigura simultan consumuri termice cu parametri diferiţi, ceea ce în cazul
apei fierbinţi este limitat.
Având în vedere aceste aspecte tehnice principale, rezultă că alegerea

naturii agentului termic pentru procesele de medie temperatură între apa
fierbinte şi abur se poate face pe baza unor calcule tehnico-economice.
2.3.2. Comparaţia energetică între utilizarea aburului sau a apei fierbinţi

ca agent termic de transport
Se urmăreşte să se pună în evidenţă cantitatea de căldură şi de energie

electrică livrată în funcţie de natura agentului termic.
Schemele de principiu pentru alimentarea cu căldură în cele două
variante analizate sunt prezentate în fig.2.1 şi 2.2.
În ambele variante, se consideră că necesarul de căldură al
consumatorului este q 2 cu durata anuala de utilizare τ , realizat la nivelele
termice t 2′ şi t 2′′ .
Analiza energetică comparativă se face având în vedere următoarele
etape:
Varianta
Abur Apă fierbinte
1. Parametrii aburului prelevat din turbine.

Se constată că, din punct de vedere al parametrilor aburului prelevat
din turbine:
(Pt , t t )ab > (Pt , t t )af ,
24
25
Fig. 2.1. Schema termică de principiu a utilizării aburului ca agent

termic de transport:
CA-cazan de abur; T-turbină; GE-generator electric; IRR-instalaţie de reducere-răcire;

AC-aparat consumator; OC-oală de condensat; RC-rezervor de condensat; PC-pompă de
condensat
26
Fig. 2.2. Schema termică de principiu a utilizării apei fierbinţi ca agent

termic de transport:
CA-cazan de abur; T-turbină; GE-generator electric; SB-schimbător de căldură de bază;

CAF-cazan de apă fierbinte; AC-aparat consumator; PR-pompă de reţea
27
în care t t este valoarea temperaturii aburului supraîncălzit, prelevat din

turbine la presiunea Pt , în condiţiile destinderii reale (politrope).
Valorile mai mari ale Pt şi t t , în cazul utilizării aburului ca agent termic,
conduce la reducerea producerii energiei electrice de debitul de abur destins
până la priza turbinei , deoarece ht ab > ht af .
2. Calculul puterii electrice produse de turbine pe seama debitelor de
căldură livrate în cele două cazuri de agent termic se face cu relaţiile:
(
Pt = Dt′ h0 − ht ab )⋅η m ⋅ η g ; (
Pt = Dt h0 − ht af )⋅η m ⋅ η g ,
în care Dt′ şi Dt sunt debitele de abur prelevate din turbine în cele două
variante, [kg/s]; h0 - entalpia aburului viu la intrarea în turbine, [kJ/kg]; ht ab
şi ht ab - entalpia aburului prelevat din priza turbinei în urma destinderii reale
până la presiunea Pt ab (pentru abur), respectiv până la Pt af (pentru apă
fierbinte), ht = h0 − h0 − ht ( ad )⋅ ηi ; ht ad - entalpia aburului prelevat din
turbine în urma destinderii adiabate până la presiunea Pt , [kJ/kg]; ηi -
randamentul intern al turbinei; η m şi η g - randamentul mecanic, respectiv
randamentul generatorului electric.
Comparând puterile electrice produse în cele două cazuri de utilizare a
agentului termic, calculele arată că:
(Pt )ab < (Pt )af ,
deoarece ht ab > ht af .
Diferenţa ∆Pt = (Pt )af − (Pt )ab se măreşte pe măsură ce creşte
distanţa de transport.
3. Determinarea puterii electrice consumate pentru vehicularea
agentului termic de către pompele de condensat PC (în cazul aburului) şi de
către pompele de reţea în cazul apei fierbinţi:
28
G ⋅ ∆PPR
D ⋅ ∆PPC Pr = , kW ;
Pc = , kW ; η PR
η PC ∆PPR = ∆PCET + ∆Prd + ∆PAC + ∆Prî =
∆PPC = ∆Prc = ∆Psp (l r + lCET ), [Pa ];
= ∆Psp (2lCET + 2l r ) + ∆PAC , [Pa ],
în care ∆PPC este presiunea dezvoltată de pompa de condensat; ∆PPR -

presiunea dezvoltată de pompa de reţea; D - debitul de abur egal cu debitul
condensatului returnat; G - debitul de apă fierbinte de reţea; ∆Prc - pierderea
de presiune în reţeaua de condensat; ∆PCET , ∆Prd , ∆PAC , ∆Prî , -
pierderile de presiune in reţelele din CET, respectiv în reţeaua de ducere, la
aparatul consumator şi în reţeaua de întoarcere; ∆Psp - pierderile specifice de
presiune; lCET - lungimea reţelei din CET; l r - lungimea reţelei de returnare a
condensatului.
Neglijându-se diferenţa de presiune ∆PAC care trebuie asigurata la
aparatul consumator (aceasta nu depăşeşte valoarea ∆PAC = 0,2...0,3 MPa),
rezultă:
∆PPR
≈ 2.
∆PPC
Determinând debitul de agent termic vehiculat cu formulele:
q1  kg  q1  kg 
D= ,  ; G= ,  ,
h1′ − h1′′  s  c(t1′ − t1′′)  s 
in care h1′ , h1′′ sunt entalpiile aburului la presiunea P1′ la aparatul

consumator; t1′ , t1′′ - temperaturile apei fierbinţi la aparatul consumator; c -
căldura specifică a apei, [kJ/kg.K], rezultă:
G h ′ − h′′
= 1 1 .
D c(t1′ − t1′′)
29
Pentru t 2′′ = 130 !180 0 C , ∆t AC = 5! 7 0 C , deci t1′′ = 135!187 0 C şi

pentru ∆t SÎ , AC = 10!15 0 C , rezultă h1′ − h1′′ = 2164!1987 kJ kg . În cazul
apei fierbinţi la t1′ − t1′′ = 40!80 0 C , corespunde
c(t1′ − t1′′) = 167 ! 324 kJ kg , unde ∆t f AC este diferenţa finală de
temperatură pe aparatul respectiv; ∆t SÎ , AC - gradul de supraîncălzire impus
aburului de către consumator, se constată:
G 2164!1987
= ≈ 13! 6 ori .
D 167 ! 324
Ţinând seama de valorile curente ale rapoartelor debitelor G/D şi ale

presiunilor produse de pompe ∆PPR ∆PPC , în ipoteza considerării ρ c = ρ a
şi η PC = η PR , se poate trage concluzia că:
Pr G ∆PPR
= ⋅ = 2 ⋅ (13! 6 ) = 26 !12 ,
Pc D ∆PPC
adică puterea electrică consumată de pompele de reţea de apă fierbinte este de

cca 12...26 ori mai mare decât cea consumată de pompele de condensat.
4. Puterea electrică livrată reprezintă diferenţa între puterea
electrică produsă şi cea consumată pentru pompare:
(P )ab = (Pt )ab − Pc , kW ; (P )af = (Pt )af − Pr , kW .
Diferenţa de putere electrică ∆P livrată între cele două variante de

agent termic pentru transport este:
∆P = (P )af − (P )ab = (Pt )af − (Pt )ab − (Pr − Pc ), [kW ].
Calculele efectuate în condiţiile normativelor în vigoare conduc la

concluzia că (Pt )af > (Pt )ab , Pr > Pc şi (Pt )af − (Pt )ab > (Pr − Pc ) , deci
(P )af > (P )ab . Prin urmare, apa fierbinte conduce la o putere electrică livrată
30
în sistem mai mare decât în cazul aburului. Diferenţa de putere ∆P creşte

odată cu distanţa de transport a căldurii.
Concluzia generală, în vederea comparaţiei energetice între utilizarea
aburului sau a apei fierbinţi ca agent termic de transport se poate face pe baza
rezultatelor obţinute anterior.
Puterea produsă de turbină:
(Pt )af > (Pt )ab .
Puterea electrică consumată pentru vehicularea agentului termic:
Pr > Pc .
Puterea electrică livrată:
(P )af > (P )ab .
Deşi puterea electrică consumată este inferioară în cazul aburului

comparativ cu cea din cazul apei fierbinţi utilizată ca agent termic, ultima
concluzie are o importanţă deosebită.
Varianta folosirii apei fierbinţi ca agent termic de transport este mai
eficientă, deoarece la aceeaşi sarcină termică q, pentru ambele variante,
puterea electrică livrată este superioară.
2.3.3. Alegerea parametrilor agenţilor termici de transport pentru procesele

de medie temperatură
Pentru valori optime ale parametrilor agentului termic la aparatul

consumator, rezultă că parametrii la sursă sunt determinaţi de pierderile de
31
presiune şi temperatură la transport, cum este cazul aburului, sau numai de

pierderile de temperatură, în cazul apei fierbinţi .
Optimizarea pierderilor de temperatură, indiferent de natura agentului
termic, înseamnă stabilirea grosimii optime a izolaţiei termice.
Optimizarea pierderilor de presiune presupune determinarea
diametrului optim al conductei de transport. În ambele cazuri, optimizarea
trebuie sa ţină seama şi de efectele asupra sursei de alimentare cu căldură. De
aceea, căderile optime de temperatură şi presiune în reţea se determină prin
minimizarea funcţiei obiectiv alese, care este reprezentată de expresia
cheltuielilor totale actualizate CTA , scrisă pentru ansamblul sistemului de
alimentare cu căldură (sursa de căldură, CTAs , şi reţeaua de transport, CTAr ):
CTA = CTAs + CTAr = min, [lei ] .
În funcţie de natura agentului termic şi al tipului sursei de alimentare

cu căldură, sunt de remarcat următoarele aspecte caracteristice:
În cazul aburului ca agent termic, cei doi parametri (presiunea şi
temperatura) sunt corelaţi. Deci valorile optime ale pierderilor de presiune şi
temperatură în reţea trebuie calculate simultan.
Când sursa de căldură este o CET, calculele arată că elementul decisiv
stabilirea parametrilor aburului prelevat la priza turbinei este pierderea de
presiune în reţea . Cu cât creşte presiunea aburului prelevat din turbină, cu
atât creşte gradul său de supraîncălzire, deci creşte diferenţa între
temperatura sa şi cea impusă de optimizarea pierderilor de temperatură în
reţea.
La presiunea Ps ≥ 0,6 MPa , gradul de supraîncălzire a aburului la
ieşirea din turbină este de cca 60...800C. Această valoare este suficientă
pentru prevenirea condensării aburului în conductele lungi (de ordinul 2...4
km).
32
Când alimentarea cu abur se face de către CT, presiunea aburului în

distribuitorul reţelei este determinată de presiunea nominală a tipului de
cazan folosit. De aceea, în acest caz, căderea disponibilă de presiune în
reţeaua de abur este egală cu P0 − P1 , unde P0 este presiunea aburului produs
de cazane;
P1 - presiunea aburului necesară pentru funcţionarea celui mai depărtat aparat
consumator de căldură.
Utilizarea în întregime a căderii disponibile de presiune poate conduce
la viteze de circulaţie mai mari decât cele recomandate pentru calculul
mecanic al conductelor. De aceea, după efectuarea calcului, în ipoteza
utilizării totale a căderii disponibile de presiune P0 − P1 , este necesar să se
facă un calcul de verificare a vitezei corespunzătoare a aburului. Dacă aceasta
este mai mare decât valoarea maximă admisă, atunci se stabileşte altă
presiune a aburului în distribuitorul CT.
În cazul utilizării apei fierbinţi, pierderile de presiune în reţea sunt
acoperite de pompele de circulaţie, neinfluenţând regimul său termic. Ca
urmare, valoarea optimă a pierderilor de presiune se poate determina
indiferent de valoarea optimă a pierderilor de temperatură. Aceasta este
determinată de minimul funcţiei obiectiv care urmăreşte determinarea
diametrului optim al conductei; se ţine seama, pe de o parte, de costul
energiei de pompare ca funcţie de pierderile de presiune ∆Pr şi, pe de altă
parte, de investiţiile şi cheltuielile anuale de exploatare aferente reţelei de
transport, şi de investiţiile necesare care sunt funcţie de diametrul şi lungimea
reţelei.
2.4. Agenţii termici pentru procesele de înaltă temperatură
Pentru alegerea naturii agentului termic în cazul regimurilor termice

de funcţionare a aparatului consumator mai mari de 1800C, trebuie să se ţină
seama de faza în care are loc transferul de căldură: lichidă sau de vapori.
33
Faza de vapori permite transferul unor debite specifice de căldură

(căldura specifică masică), mai mari decât în faza lichidă. Utilizarea acestei
faze este recomandată atunci, când condiţiile tehnologice impun încălzirea
uniformă a produselor.
Sistemele de alimentare cu căldură, utilizând faza lichidă, sunt
recomandate când este necesară realizarea unei game largi de temperatură în
timpul desfăşurării procesului tehnologic .
În intervalul de temperatură 180...4000C poate fi utilizată atât faza
lichidă, cât şi cea de vapori. Este foarte posibil ca o eventuala combinaţie
între cele două faze să fie superioară fiecărei din ele luate separat.
Pentru intervalul de temperaturi 400...5400C sunt utilizaţi numai
agenţi termici anorganici în stare lichidă. Alegerea se face după ce s-au
stabilit temperatura şi faza în care se face transferul de căldură, ţinând seama
şi de următorii factori:
!"investiţiile pentru realizarea instalaţiei de transfer de căldură;

!"toxicitatea şi efectele asupra mediului ambiant;
!"inflamabilitatea;
!"stabilitatea termică care se modifică în timp;
!"punctul de congelare;
!"proprietăţile corozive şi de depuneri;
!"consumul de energie pentru pompare.
Luându-se în considerare proprietăţile fizico-chimice de transfer a

căldurii se recomandă folosirea următorilor agenţi termici:
!" pentru temperaturi între 150...3200C - uleiurile derivate din petrol;

!" în intervalul 260...4000C se recomandă amestecurile de săruri
organice în stare lichidă, având o bună stabilitate termică;
!" la temperaturi de peste 4000C se pot folosi unele fluide organice de
natură sintetică;
!" până la 4250C se folosesc compuşii pe bază de siliciu;
!" în intervalul 400...5400C se recomandă amestecurile de săruri
organice în stare lichidă;
!" în gama temperaturilor 540...10000C se folosesc mercurul şi alte
metale în stare lichidă (sodiu, potasiu şi amestecuri ale acestora).
34
CAPITOLUL 3
SISTEME DE TRANSPORT AL AGENŢILOR TERMICI
3.1. Reţele de termoficare
3.1.1. Sisteme cu apă
Pentru transportarea căldurii la distanţe mari în calitate de agenţi

termici se folosesc apa şi aburul.
Sistemului de alimentare cu apă îi sunt caracteristice: producerea
combinată specifică mare de energie electrică în baza consumului de căldură,
păstrarea condensatului la centrale electrice, posibilitatea transportului
căldurii la distanţe mari, posibilitatea reglării centrale a sarcinii termice
principale prin variaţia regimului termic hidraulic; un randament mai ridicat
datorită lipsei în aparatele de consum a pierderilor de condens şi abur;
capacitatea de acumulare ridicată a sistemului cu apă.
Dezavantajele principale ale sistemelor cu apă sunt: consumul mai
mare de energie electrică pentru refulare în comparaţie cu returnarea
condensatului în sistemele cu abur (acest dezavantaj are o importanţă mare,
când alimentarea cu căldură se face în mod direct de la CT; în cazul
termoficării consumul sporit de energie electrică pentru refularea apei este
acoperită de câştigul la producerea combinată de energie electrică la centrala
electrică), sensibilitatea sporită faţă de avarii, scăpările de agent termic din
sistemele cu apă sunt de 20-40 de ori mai mari, decât în reţelele cu abur din
cauza densităţii mai mari a fluidului de transport; masa mai mare a agentului
termic şi legătura hidraulică rigidă dintre toate punctele sistemului ce este
asociat cu pericolul creşterii presiunilor admisibile în punctele terminale şi
inferioare ale sistemului.
Reţelele termice cu apă se folosesc, de regulă, pentru acoperirea
necesarului de căldură pentru încălzire şi ventilare, necesarului de căldură
pentru prepararea apei fierbinţi şi a necesarului de căldură industrial de joasă
temperatură (<100°C). Reţelele cu abur sunt folosite pentru acoperirea
necesarului de căldură industrial şi tehnologic de medie şi înaltă temperatură
(>100°C).
35
Capitolul 3. Sisteme de transport al agenţilor termici
Sistemele cu apă pentru alimentarea cu căldură se clasifică în sisteme

închise (fig.3.1) şi deschise (fig.3.2).
În sistemele închise apa, care circulă în reţeaua termică, se foloseşte
doar ca agent termic, însă nu se prelevează din reţea. În sistemele deschise
apa, care circulă în reţeaua termică, se foloseşte ca agent termic, însă se
prelevează din reţea parţial sau integral, pentru alimentarea cu apă fierbinte şi
în scopuri tehnologice.
Avantajele principale ale sistemelor cu apă închise pentru
alimentarea cu căldură sunt următoarele: calitatea stabilă a apei fierbinţi,
care este admisă în aparatele de consum şi care nu se deosebeşte de calitatea
apei reci din reţea; simplitatea controlului sanitar al instalaţiilor locale de
alimentare cu apă fierbinte şi a controlului etanşeităţii sistemului de
termoficare.
Dezavantajele principale ale sistemelor închise de alimentare cu
căldură sunt: complexitatea echipamentelor şi exploatării punctelor de livrare
a apei fierbinţi; coroziunea instalaţiilor locale de alimentare cu apă fierbinte
din cauza admisiei în ele a apei de reţea nedeaerate; formarea crustei în
preîncălzitoarele apă-apă şi în conductele instalaţiilor locale de alimentare cu
apă fierbinte în cazul apei de reţea cu duritate temporară (Dc≥5 mg–echv/kg).
În cazul unei calităţi determinate a apei de reţea în sistemele închise
de alimentare cu căldură se impune luarea unor măsuri de ridicare a
rezistenţei anticorozive a instalaţiilor locale de alimentare cu apă fierbinte sau
instalarea în punctele de livrare a unor dispozitive speciale de dezoxidare sau
de stabilire a apei de reţea şi de protecţie contra înnămolirii.
Avantajele principale ale sistemelor cu apă deschise pentru
alimentarea cu căldură sunt: posibilitatea folosirii pentru alimentarea cu apă
fierbinte a instalaţiilor care realizează procese termice industriale de joasă
temperatură (<30-40°C); simplificarea şi ieftinirea punctelor de livrare şi
creşterea duratei de exploatare a instalaţiilor locale de alimentare cu apă
fierbinte, posibilitatea folosirii pentru transportul agentului termic a unor
reţele monotubulare.
Dezavantajele principale ale sistemelor deschise de alimentare cu
căldură sunt: complicarea şi scumpirea echipamentelor de la centrală din
cauza necesităţii montării unor staţii pentru compensarea debitelor de apă din
sistemul de alimentare cu apă fierbinte (tratarea apei trebuie să asigure
limpezirea, dedurizarea, deaerarea şi prelucrarea bacteriologică a apei);
instabilitatea apei admise în sistem în raport cu indicii sanitari; complicarea
controlului sanitar al sistemului de alimentare cu căldură şi creşterea
36
Fig. 3.1. Sisteme cu apă închise pentru alimentarea cu căldură

(legenda este dată în continuare)
37
Fig. 3.1. Sisteme cu apă bitubulare închise pentru alimentarea cu

căldură (continuare):
a-sistem dependent fără amestecare pentru alimentarea unei instalaţii de încălzire; b-sistem
dependent cu amestecare cu jeturi pentru alimentarea unei instalaţii de încălzire; c-sistem
dependent cu amestecare cu pompe pentru alimentarea unei instalaţii de încălzire; d-sistem
independent pentru alimentarea unei instalaţii de încălzire; e-sistem pentru alimentarea cu
apă fierbinte cu acumulator superior; f-sistem pentru alimentarea cu apă fierbinte cu
acumulator inferior; g-sistem paralel de instalaţie de alimentare cu apă fierbinte şi instalaţie
de încălzire în schemă dependentă cu amestecare cu jeturi; h-sistem mixt în două trepte de
instalaţie de alimentare cu apă fierbinte şi instalaţie de încălzire în schemă dependentă cu
amestecare cu jeturi; i-sistem în două trepte în serie de instalaţie de alimentare cu apă
fierbinte şi instalaţie de încălzire în schemă dependentă cu amestecare cu jeturi; j-sistem
preconectat de instalaţie de alimentare cu apă fierbinte şi instalaţie de încălzire în schemă
dependentă cu amestecare cu jeturi; k-sistem în două trepte de instalaţie în schemă
dependentă cu amestecare cu jeturi şi pompe şi de instalaţie pentru alimentarea cu apă
fierbinte a unei instalaţii de încălzire; l-sistem în două trepte de instalaţie în schemă
independentă şi de instalaţie pentru alimentarea cu apă fierbinte a unei instalaţii de
încălzire; 1-acumulator de apă fierbinte; 2-robinet de aerisire; 3-robinet de apă; 4-radiator
pentru încălzire; 5-supapă de reţinere; 6-încălzitor; 7,8-preîncălzitoare de apă fierbinte a
treptelor inferioare şi superioare; 9-preîncălzitor; 10-rezervor de expansiune; 11-regulator
de presiune tip „după sine”; 12-14-regulatoare de debit, temperatură şi regim de încălzire;
15-elevator; 16-pompă; 17-pompă de alimentare; 18-pompă de reţea; 19-regulator de
alimentare; 20-preîncălzitor de termoficare; 21-cazan de vârf
volumului acestuia; complicarea posibilităţii de control a etanşeităţii

sistemului de alimentare cu căldură.
Activitatea corozivă a apei de reţea fierbinte, netratate este
caracterizată de trei parametri principali [77]:
38
Fig.3.2. Sisteme cu apă bitubulare deschise pentru alimentarea cu

căldură:
a-sistem dependent fără amestecare pentru alimentarea unei instalaţii de încălzire; b-sistem
dependent cu amestecare cu jeturi pentru alimentarea unei instalaţii de încălzire; c-sistem
dependent cu amestecare cu pompe pentru alimentarea unei instalaţii de încălzire; d-sistem
independent pentru alimentarea unei instalaţii de încălzire; e-sistem pentru alimentarea cu
apă fierbinte cu acumulator superior; f-sistem pentru alimentarea cu apă fierbinte cu
acumulator inferior; g-sistem de instalaţie în schemă dependentă cu amestecare cu jeturi şi
instalaţie cu reglare independentă de alimentare cu apă fierbinte a unei instalaţii de
încălzire; h-sistem de instalaţie în schemă dependentă cu amestecare cu pompe şi instalaţie
cu reglare dependentă de alimentare cu apă fierbinte a unei instalaţii de încălzire; i-sistem
de instalaţie în schemă dependentă cu amestecare cu pompe şi instalaţie de alimentare cu
apă fierbinte a unei instalaţii de încălzire cu rezistenţă permanentă la intrare; j-sistem de
instalaţie în schemă dependentă cu amestecare cu pompe şi instalaţie cu reglare
independentă de alimentare cu apă fierbinte a unei instalaţii de încălzire; k-sistem de
instalaţie în schemă independentă şi instalaţie cu reglare independentă de alimentare cu apă
fierbinte a unei instalaţii de încălzire; 1-acumulator de apă fierbinte; 2-robinet de aerisire;
3-robinet de apă; 4-radiator pentru încălzire; 5-supapă de reţinere; 6-debitmetru; 7-pre-
încălzitor; 8-vas de expansiune; 9-regulator de debit; 10-conductă de ocolire (by-pass);
11-regulator de temperatură; 12-regulator al regimului de încălzire; 13-elevator; 14-pompă;
15-pompă de alimentare; 16-pompă de reţea; 17-regulator de alimentare; 18-preîncălzitor
de termoficare; 19-cazan de vârf; 20-dispozitiv de pornire; 21-rezistenţă hidraulică
permanentă; 22-amestecător
39
1) indicele de saturare a apei cu carbonat de calciu (indicele de

saturaţie J);
2) concentraţia de oxigen O2 dizolvat în apă, [kg/kg];
3) concentraţia sumară în apă a clorizilor şi sulfaţilor Cl + SO4,
[mg/kg].
Indicele de saturaţie
J = pH - pHS , (3.1)
în care pH este indicele real al concentraţiei ionilor de hidrogen (conform

analizelor apei); pHS – indicele pH a apei în starea de saturaţie în echilibru
cu carbonat de calciu.
Inegalitatea pH < pHS indică, că conţinutul de CO2 în apă depăşeşte
concentraţia de echilibru. O astfel de apă din punctul de vedere al coroziunii
este agresivă. Ea împiedică formarea peliculei protectoare de carbonat pe
suprafaţa conductelor. În lipsa stratului protector apa este în contact direct cu
metalul conductei. Prezenţa în apă a oxigenului conduce la coroziunea
conductelor de oţel; CO2 înlesneşte intensificarea coroziunii prin oxidare.
Caracterul tratării apei în funcţie de calitatea şi materialul conductelor
este prezentat în tabelul 3.1.
Se folosesc următoarele metode de tratare locală anticorozivă a apei
pentru alimentarea cu apă fierbinte: deaerarea în vid (DV), tratarea apei cu
silicaţi (S), inclusiv tratarea anticrustă – tratarea magnetică a apei (M).
În instalaţia de deaerare apa rece sub formă de film sau de jeturi trece
prin capul deaeratorului în care se menţine un vid adânc. Astfel conţinutul de
oxigen din apă se reduce de 10-20 de ori – până la 1-0,5 mg/kg.
La tratarea cu silicaţi în apa de reţea se adaugă trisilicat de natriu.
Interacţiunea trisilicatului de natriu cu bioxidul de carbon CO2 liber, dizolvat
în apă, are loc conform reacţiei:
Na2O⋅3SIO2+H2O+2CO2=2NaHCO3+3SIO2. (3.2)
Na2O leagă bioxidul de carbon liber, dizolvat în apă, şi astfel exclude

agresivitatea corozivă a apei datorită creşterii pH-ului apei şi măririi
respective a indicelui de saturaţie J. Fiecare miligram de Na2O⋅3SiO2 leagă
0,36 mg de CO2, formând 0,7 mg SiO2. Norma sanitară admisă a
concentraţiei de SiO2 în apă pentru alimentarea cu apă fierbinte este de până
la 25-30 mg/l, ce este echivalent cu 35-40 mg/l de Na2O⋅SiO2.
40
Tabelul 3.1
Metode recomandate de tratare a apei pentru alimentarea centralizată
cu apă fierbinte în sistemele închise de alimentare cu căldură
Indicii de calitate a apei iniţiale de Metode de tratare anticorozivă şi anticrustă a
reţea (medii pe an) apei în funcţie de calitatea materialului
conductelor
Gradul de Conducte Conducte de oţel
Indicele de oxidare cu din oţel fără cu învelişuri
saturaţie cu permangan învelişuri Conducte inferioare
carbonat de (Cl + SO4), at de împreună cu zincate nemetalice sau ţevi
calciu J la mg/kg potasiu conductele din masă plastică
60°C mgO 2/kg zincate termostabilă
J<-1,5 <50 0-6 DV DV -
J<-1,5 >50 0-6 DV+S DV+S -
-1,5<J<-0,5 <50 0-6 S S -
-1,5<J<-0,5 <50 0-6 S - -
O<J<0,5 <50 >3 S - -
O<J<0,5 <50 <3 S+M M M
J>0,5 <50 0-6 M M M
-1,5<J<-0 51-75 0-6 S S -
-1,5<J<-0 76-150 0-6 DV S -
-1,5<J<-0 >150 0-6 DV+S DV -
0<J<-0,5 51-200 >3 S S -
0<J<-0,5 51-200 <3 S+M S+M M
0<J<-0,5 >200 >3 DV DV -
0<J<-0,5 >200 <3 DV+M DV+M M
J>0,5 51-200 0-6 S+M S+M M
J>0,5 201-350 0-6 DV+M S+M M
J>0,5 >350 0-6 DV+M DV+M M
Observaţii: 1. DV – deaerarea în vid; S – tratarea apei cu silicaţi; M – tratarea magne-
tică a apei. Semnul “-“ consemnează că tratarea apei nu este necesară.
2. Conţinutul de clorizi (cl) în apa de reţea iniţială nu trebuie să depăşească
350 mg/kg, iar de sulfaţi (SO4) – 500 mg/kg
3. Folosirea apei iniţiale cu grad de oxidare cu permanganat de potasiu mai
mare de 6 mg/kg, pentru alimentarea cu apă fierbinte de regulă, nu se
admite.
4. Dacă în apa iniţială concentraţia bioxidului de carbon liber (CO2)
depăşeşte 10 mg/kg, după deaerarea în vid se recomandă alcalinizarea
acesteia.
41
În funcţie de numărul de conducte amplasate în paralel şi folosite

pentru transportul agenţilor termici, sistemele cu apă pentru alimentarea cu
căldură se clasifică în sisteme monotubulare (fig.3.3 şi 3.4), bitubulare
(fig.3.1 şi 3.2), tritubulare şi multitubulare. Numărul de conducte în sistemul
deschis de alimentare cu căldură este una, iar în cele închise – două.
Fig.3.3. Sistem cu apă monotubular pentru alimentarea cu căldură:

a-sistem de instalaţie în schemă dependentă cu amestecare cu jeturi şi instalaţie cu
acumulator inferior de alimentare cu apă fierbinte a unei instalaţii de încălzire; b- sistem de
instalaţie în schemă independentă şi instalaţie cu acumulator superior de alimentare cu apă
fierbinte a unei instalaţii de încălzire; c- sistem pentru alimentarea cu apă fierbinte cu
acumulator superior; 1-acumulator de apă fierbinte; 2-robinet de aerisire; 3-robinet de apă;
4-radiator pentru încălzire; 5-supapă de reţinere; 6-preîncălzitor; 7-vas de expansiune; 8-
regulator de presiune tip „până la sine”;9-regulator de debit; 10-regulator de temperatură;
11-elevator; 12-pompă; 13-pompă de alimentare; 14-preîncălzitor de termoficare; 15-cazan
de vârf; 16-dispozitiv de pornire; 17-amestecător
Alegerea sistemului de alimentare cu căldură (închis sau deschis) se
face în baza calculelor tehnico-economice, ţinându-se cont de calitatea apei
de reţea iniţiale (de adaos), de gradul de asigurare cu apă şi de condiţia
obligatorie de menţinere a calităţii necesare a apei fierbinţi la consumatori.
Sistemul închis are o utilizare prioritară pentru următoarele valori ale
indicilor apei iniţiale de reţea: indicele de saturaţie J > 0,5, duritatea
temporară Dc < 7 mg-echv/kg, (Cl+SO4) < 200 mg/kg.
Sistemul deschis are o aplicare prioritară la gradul de oxidare a apei
iniţiale de reţea O < 4 mg/kg.
La transportul de cursă lungă a agenţilor termici în zonele cu sarcină
de alimentare cu apă fierbinte la existenţa în vecinătatea CET sau CT a
surselor de apă cu grad scăzut de oxidare (O < 4 mg/kg) din punct de vedere
42
economic este argumentată folosirea sistemului deschis de alimentare cu

căldură cu tranzit monotubular (într-o direcţie) şi cu reţea termică urbană
bitubulară.
Fig.3.4. Sistem cu apă pentru alimentarea cu căldură cu reţea

monotubulară de transport şi cu reţea bitubulară de distribuţie:
a- sistem de instalaţie în schemă dependentă cu amestecare cu jeturi şi pompe şi instalaţie
cu reglare independentă de alimentare cu apă fierbinte a unei instalaţii de încălzire; b-sistem
de instalaţie în schemă independentă şi instalaţie cu reglare independentă de alimentare cu
apă fierbinte a unei instalaţii de încălzire; 1-acumulator de apă fierbinte; 2-robinet de
aerisire; 3-robinet de apă; 4-radiator pentru încălzire; 5-supapă de reţinere; 6-preîncălzitor;
7-regulator de temperatură; 8-regulator al regimului de încălzire; 9-elevator; 10-pompă;
11-pompă de alimentare; 12-staţie de tratare chimică a apei; 13-preîncălzitor de
termoficare; 14-condensator; 15-pompă de reţea din CET; 16-pompă de reţea pentru
alimentarea cazanului de vârf; 17-regulator de alimentare; 18-regulator de drenaj; 19-de-
aerator; 20-cazanul de vârf din CET; 21-centrală termică raională de vârf; 22-regulator de
debit; 23-cazan energetic; 24-turbină de termoficare; 25-generator electric
3.1.2. Sisteme cu abur
Sistemele cu abur de alimentare cu căldură sunt de două tipuri: cu

returnarea condensatului (fig.3.5 şi 3.7) şi fără returnarea acestuia (fig.3.6). În
sistemele cu returnarea condensatului acesta este evacuat din aparatele
consumatoare în recipiente de colectare, din care printr-o conductă de
condensat este returnat la centrala electrică. În sistemele fără returnarea
43
condensului acesta este evacuat din aparatele consumatoarelor şi se foloseşte

de consumatori pentru alimentarea cu apă fierbinte.
Fig.3.5. Sistem cu abur monotubular cu returnare de condensat pentru

alimentarea cu căldură:
a-sistem de alimentare cu abur a instalaţiei de încălzire în schemă dependentă; b-sistem de
alimentare cu abur a instalaţiei de încălzire în schemă dependentă; c-sistem de alimentare
cu abur a instalaţiei de alimentare cu apă fierbinte; d-sistem de alimentare cu abur a
aparatelor tehnologice; e-sistem de alimentare cu abur a aparatelor tehnologice cu
termocompresie locală; 1-instalaţie de reducere-răcire (IRR); 2-supapă de reglare; 3-dis-
pozitiv de încălzire; 4-robinet de aerisire; 5-robinet de apă; 6-oală de condensat; 7-supapă
de reţinere; 8-rezervor de condensat; 9-pompă; 10-preîncălzitor; 11-rezervor de
expansiune; 12-acumulator de apă fierbinte; 13-aparat tehnologic; 14-termocompresor
mecanic; 15-turboinstalaţie; I-conductă de abur; II-conductă de condensat
În funcţie de numărul de conducte cu abur amplasate paralel sistemele

cu abur se clasifică în sisteme monotubulare, tubulare şi multitubulare. În
sistemele cu abur monotubulare (fig.3.5 şi 3.6) aburul este admis în toate
aparatele consumatoare printr-o conductă comună. Sistemele cu abur
monotubulare sunt utilizate în cazurile, când toţi consumatorii au necesitatea
de abur de aceiaşi presiune, sarcina termică este contantă în decursul
întregului an şi când sunt admise întreruperile în alimentarea consumatorilor
cu abur.
Sistemele cu abur bitubulare se folosesc când nu se admite
întreprinderea în alimentarea cu abur (fig.3.7). Sistemele cu abur bitubulare
permit să se asigure consumatorilor livrarea aburului în decursul întregului
an, oprind pentru reparaţii fiecare din conducte în parte; să se livreze
consumatorilor abur cu diverse presiuni; în perioadele cu sarcini termice
44
reduse (de exemplu, vara) să se oprească una din conducte şi astfel să se

reducă pierderile termice ale reţelei.
Fig.3.6. Sistem cu abur monotubular fără returnare de condensat

pentru alimentarea cu căldură:
a-sistem de alimentare cu abur a instalaţiei de încălzire cu apă şi a instalaţiei de
alimentare cu apă fierbinte; b-sistem de alimentare cu abur a instalaţiei de încălzire cu
abur şi a instalaţiei de alimentare cu apă fierbinte; c-sistem de alimentare cu abur a
instalaţiei de alimentare cu apă fierbinte; I-conductă de abur; 2-supapă de reglare; 3-dis-
pozitiv de încălzire; 4-robinet de aerisire; 5-robinet de apă; 6-oală de condensat; 7-supapă
de reţinere; 11-rezervor de expansiune; 12-acumulator de apă fierbinte; 13-injector de
abur; 14-preîncălzitor cu jet
Sistemele de colectare a condensului se clasifică în sisteme închise
(fig.3.8) şi sisteme deschise (fig.3.9). În sistemele închise condensul din
conducta de condens şi din recipientele de colectare se află sub presiune
excedentară şi nu comunică cu atmosfera. Presiunea excedentară a pernei de
abur în recipientele de colectare a condensului se adoptă în intervalul de 5-10
kPa. În sistemele deschise condensul comunică cu atmosfera. Dezavantajul
sistemelor deschise este coroziunea conductelor de condens cauzată de
oxigenul dizolvat în condens.
Pentru reducerea aerării condensului din sistemul deschis se aplică
următoarele măsuri: temperatura condensului admis în recipientele de
selectare se menţine aproape de 100°C; condensul se introduce în
recipientele de colectare sub nivelul de lichid; în recipientul de colectare se
amplasează un corp plutitor pentru reducerea considerabilă a suprafeţei de
contact al condensului cu aerul.
45
Fig.3.8. Instalaţie închisă de

colectare a condensatului:
Fig.3.7. Sistem cu abur
bitubular cu returnare de 1-rezervor de condensat de tip închis;
2-regulator de presiune tip “după sine”;
condens pentru alimentarea cu 3-regulator de presiune tip “până la sine”;
căldură: 4-preîncălzitor de apă cu abur; 5-pompă de
I-conductă de abur de înaltă presiune; condensat; 6-regulator de nivel; 7-oală de
II-conductă de abur de joasă presiune; condensat
III-conductă de condensat; 1-instalaţie
de reducere-răcire (IRR); 6-oală de
condensat; 7-supapă de reţinere; 8-re-
zervor de condensat; 9-pompă; 13-apa-
rat tehnologic; 15-turboinstalaţie; 16-ca-
zan; 17-deaerator; 18-staţie de tratare
chimică a apei
Fig.3.9. Instalaţie deschisă de

colectare a condensatului:
1-rezervor de condensat; 2-preîncălzitor
apă-apă; 3-pompă de condensat; 4-oală de
condensat; 5-plutitor
46
3.1.3. Scheme de reţele termice
Schemele reţelelor termice depind de amplasarea surselor de căldură

(CET sau CT) în raport cu zona de consum de căldură, caracterul sarcinii
termice a zonei şi natura agentului termic.
La alegerea schemei reţelei termice se porneşte de la condiţiile de
siguranţă şi economicitate insistând la obţinerea unei configurări cât mai
simple a reţelei şi lungimii minime a conductelor. În cazul, când conform
caracterului procesului tehnologic sunt admise opriri scurte în livrarea
aburului (până la 24 h), cea mai economică şi mai sigură este amplasarea unei
conducte monotubulare de abur cu conductă de condensat.
Reţelele de apă urbane deservesc un număr mare de consumatori –
mii de clădiri conectate, dispersate pe o suprafaţă mare. În legătură cu aceasta
pentru reducerea pierderilor posibile de apă de reţea în timpul avariilor în
magistrale se instalează robinete-vană (cu acţionări electrice sau acţionări de
la distanţă) atât la ieşirea din centrală, cât şi peste unele intervale în lungul
magistralei. În magistralele de apă de tranzit care nu au ramificaţii,
robinetele-vană se instalează după fiecare 2-3 km (secţionarea magistralelor).
În sectoarele magistralei care are ramificaţii robinetele-vană se instalează
peste una sau două ramificări. Robinete-abur se instalează de asemenea în
toate ramificaţiile în locurile conectării acestora la magistrală.
Magistralele învecinate ale reţelelor termice cu apă trebuie să fie
blocate cu punţi de ocolire cu capacitatea de trecere calculată pentru
rezervarea în caz de avarie. În cazurile necesare în punţi sau în sectoarele
reţelelor magistrale se instalează staţii de pompare de rezervă.
În condiţiile de avarie se admite reducerea alimentării cu căldură până
la 70% din necesarul sumar de calcul (maxim orar pentru încălzire şi mediu
săptămânal pentru alimentarea cu apă fierbinte). Pentru întreprinderile, la
care nu se admit întreruperi în alimentarea cu căldură, trebuie prevăzute
scheme dublate sau inelare de reţele termice.
Valorile de calcul ale debitului de căldură în regim de avarie trebuie
să se stabilească în corespundere cu regimul de lucru al întreprinderilor.
Timpul, [h], necesar pentru restabilirea sectorului avariat al reţelei
termice magistrale îngropate în sol se calculează cu formula:
τr = 6. [1 + (0,5 + 1,5. l).d 1,2], (3.3)
47
în care l este lungimea secţiei dintre robinetele-vană, [km]; d - diametrul

conductei [m].
Timpul τr include stabilirea locului deteriorării, localizarea secţiei
deteriorate a magistralei, drenarea din aceasta a apei de reţea, efectuarea
reparaţiei, umplerea cu apă de reţea, punerea în funcţiune.
Pentru restabilirea funcţionării unei conducte termice magistrale cu
diametrul de 0,6 m, distanţa dintre robinetele-vană de secţionare de 3 km,
sunt necesare cca 18 h. În acest timp, dacă consumatorii dispun de sistem
automatizat de circulaţie a apei şi dacă uşile de intrare de la scările blocurilor
sunt închise, nu apare pericolul îngheţării instalaţiilor de încălzire a clădirilor
locative şi sociale.
În condiţiile
considerate pentru reţelele
termice cu diametrul de 600
mm şi mai puţin se aplică
schema radială cu reducerea
diametrului conductelor pe
măsura distribuţiei apei în
ramificaţii (fig.3.10). Acest
tip de reţea este cel mai
ieftin, necesită cel mai redus
consum de metal şi este
simplă în exploatare. Din
aceiaşi cauză în reţelele
termice alimentate de CET
de putere mare cu câteva
magistrale de diametru mare Fig. 3.10. Reţea termică radială
se prevăd punţi de blocare
între magistrale şi staţii de pompare de rezervă numai în sectoarele cu
diametrul mai mare de 600 mm (fig.3.11).
În clădirile din categoria specială, la care se referă spitalele,
instituţiile preşcolare, muzeele artistice, pentru cazurile de avarie în reţeaua
termică trebuie să fie prevăzută posibilitatea alimentării de 100% cu căldură
de la sursele de rezervă (centralele termice locale, microcentralele, instalaţii
de încălzire cu gaze şi cu energie electrică) sau sistemele de încălzire ale
acestor clădiri trebuie să fie conectate la conducte alimentare de la două
magistrale independente ale reţelei termice.
La alimentarea cu căldură a oraşelor mari de la mai multe CET se
prevede rezervarea reciprocă a acestora prin conectarea cu legături de blocare
48
Fig.3.11. Schema unei reţele termice cu punţi de blocare şi cu substaţii

de pompare de rezervă (sursa de căldură – CET de 500 MW cu debit
de căldură de 1800 MJ/s, raza de acţiune - 15 km)
a magistralelor cu diametru mare a acestora CET (fig.3.12). În acelaşi sistem
pot fi interconectate reţelele termice ale unor CET şi CT mari (raionale sau
industriale).
Independent de
legăturile de blocuri dintre
magistrale în oraşele cu
sarcină dezvoltată de
alimentare cu apă fierbinte
este raţional încadrarea unor
punţi de ocolire între
ramificaţiile vecine din
interiorul cartierelor pentru
rezervarea sarcinii de apă
fierbinte în perioada
reparaţiilor de vară a Fig.3.12. Reţea termică inelară în care sunt
reţelelor termice. încadrate trei CET-uri
3.2. Elemente componente ale reţelelor de termoficare
Elementele componente ale reţelelor de termoficare sunt: ţevile,

fitingurile, armăturile, elementele de asamblare, suporturile, compensatoarele
de dilatare şi aparatura de măsură, control, reglare şi automatizare, protecţiile
(fig.3.13).
49
Fig. 3.13. Părţile componente şi dotările unei reţele de conducte
Ţevile constituie elementele componente principale ale reţelelor de

termoficare şi servesc la confecţionarea tronsoanelor porţiunilor rectilinii ale
traseului conductei.
Fitingurile, denumite şi elemente fasonate, sunt folosite în scopul
modificării secţiunii de curgere a fluidului prin conductă, a schimbării
direcţiei traseului acesteia, precum şi a realizării ramificaţiilor necesare.
Armăturile servesc pentru separarea diferitelor porţiuni de reţea, la
modificarea debitului şi parametrilor agentului termic, la asigurarea
integrităţii şi funcţionabilităţii instalaţiei în cazul creşterii presiunii, la
evacuarea condensatului etc.
Elementele de asamblare asigură racordarea elementelor şi a
tronsoanelor de conductă între ele, precum şi racordarea capetelor conductei
la utilajele tehnologice.
Suporturile servesc la rigidizarea conductei în anumite puncte ale
reţelei faţă de construcţiile portante. Ele au rolul de a prelua forţele de frecare
în reazemele mobile şi forţele de deformare a compensatoarelor datorate
greutăţii elementului de conductă.
Compensatoarele de dilatare preiau dilatările termice ale conductelor
la variaţia temperaturii pereţilor acestora.
Aparatura de măsură, control, reglare şi automatizare este destinată
măsurării şi interpretării mărimilor caracteristice de transport ale fluidului,
50
reglării şi menţinerii în regim automat a valorilor acestora. Din punct de

vedere structural, aparatura reuneşte două subgrupe de dotări:
!"elemente mecanice, care asigură racordarea traductoarelor, fiind

privite ca elemente ce aparţin conductei;
!"aparatura propriu-zisă, formată din traductoare, aparate şi bucle de
legătură între acestea, care aparţin instalaţiei de urmărire, control, reglare şi
protecţie a procesului tehnologic şi/sau instalaţiilor de automatizare.
Protecţiile îndeplinesc rolul de a asigura şi menţine integritatea

suprafeţelor interioare şi exterioare ale conductelor. Protecţiile reţelei de
conducte sunt de natură mecanică, chimică sau termică, realizându-se prin
placare interioară, căptuşire cu elastomeri, vopsire exterioară, învelire
corozivă şi/sau hidrofugă şi prin izolare termică.
3.2.1.Conducte ale reţelelor de termoficare
Mărimile caracteristice principale ale unei conducte de termoficare

sunt diametrul nominal şi presiunea nominală [11,13].
Diametrul nominal (Dn) este un număr convenţional, care serveşte
pentru indicarea mărimii diferitelor elemente ale reţelelor care se racordează
între ele. Valoarea lui corespunde aproximativ diametrului interior efectiv al
conductei respective.
Presiunea nominală (Pn) este o mărime convenţională care constituie
un criteriu pentru alegerea şi calculul de rezistenţă al conductelor şi al
celorlalte elemente ale reţelei. Presiunea nominală reprezintă valoarea
maximă la care conducta şi celelalte elemente ale reţelei pot fi folosite pe
durata de calcul la temperatura de maxim 2000C pentru oţel şi 1200C pentru
fontă.
Presiunea de încercare (Pî) este presiunea la care se face proba
hidraulică de rezistenţă şi de etanşeitate la temperatura ambiantă.
Presiunea de lucru (Pl) este presiunea maximă la care poate fi
utilizată o conductă şi celelalte elemente ale reţelei timp îndelungat. Valoarea
presiunii de lucru este inferioară presiunii nominale.
În construcţia reţelelor de termoficare se folosesc ţevi din oţel
laminat la cald (Dn < 350 mm) sau ţevi din otel sudat (Dn > 350 mm).
51
3.2.2. Armături ale reţelelor de termoficare
Armăturile de închidere se clasifică după tipul organului de închidere

în ventile, vane cu clapetă, cu cep şi cu sertar (fig.3.14).
Fig. 3.14. Tipuri de organe de închidere:

a-cu ventil; b-cu vană; c-clapetă-valvă; d-cu clapetă fluture; e-cu cep; f-cu sertar de
distribuţie
Ventilele (fig.3.14, a)sunt armături de închidere folosite pe conductele

la care curgerea are loc într-un singur sens. Ele se caracterizează prin:
!"etanşare bună;
!"dimensiuni de gabarit relativ reduse;
!"pierderi de presiune mari (din cauza perturbării curgerii prin
schimbarea direcţiei de curgere).
Vanele (fig.3.14, b)prezintă faţă de ventile avantaje legate de:
!" pierderi de presiune mai mici;

!" posibilitatea montării pe conducte în care fluidul îşi schimbă sensul de
curgere;
52
forţe mai mici de acţionare.

!"
Dezavantajele vanelor sunt:
etanşare mai slabă;

!"
dimensiuni de gabarit mai mari;
!"
uzura rapidă a suprafeţelor de etanşare.
!"
Clapetele de reţinere (fig.3.14, c şi d) sunt armături cu clapetă valvă

şi permit circulaţia fluidului într-un singur sens, împiedicând circulaţia în
sens invers.
Robinetele cu cep (fig.3.14, e)sunt armături simple de închidere, la
care corpul de închidere are o mişcare de rotaţie cu realizare în timp scurt şi
care introduc pierderi de presiune relativ mici.
Dezavantajele acestora sunt:
etanşarea slabă;
!"
uzura pronunţată;
!"
pericolul de gripare a suprafeţelor de etanşare.
!"
Armăturile de reglare se folosesc pentru modificarea debitului şi

parametrilor agentului termic din reţea fiind integrate în instalaţia de reglare
automată.
Cele mai răspândite armături de reglare sunt ventilele de reglare şi
clapetele de reglare.
Armăturile de siguranţă se folosesc pentru protecţia diferitelor
elemente ale reţelei împotriva creşterii presiunii peste o anumită valoare. Cele
mai răspândite armături de siguranţă sunt ventilele sau supapele de siguranţă
(fig.3.15). Ele pot fi acţionate direct de presiunea fluidului de lucru, etanşarea
fiind asigurată de contragreutăţi (fig.3.15, a), de impulsul de presiune
(fig.3.15, b) şi de resorturi (fig.3.15, c).
Oalele de condensat asigură evacuarea condensatului din spaţiul care
conţine şi vapori ai fluidului de lucru. Oalele de condensat pot fi [3]:
!" cu plutitor, în care evacuarea condensului este asigurată de un plutitor

care deschide ventilul de evacuare la creşterea nivelului condensatului în
corpul oalei şi îl închide atunci când acesta scade sub o anumită valoare
(fig.3.16);
53
Fig. 3.15. Ventile (supape) de siguranţă cu acţionare directă:

a-cu contragreutate; b-cu impuls; c-cu resort
Fig. 3.16. Oale de condensat cu plutitor:

a-cu plutitor închis; b-cu vas plutitor deschis; 1-corp; 2-plutitor; 3-ventil
de închidere-deschidere; 4-ventil de aerisire; 5-intrarea amestecului
vapori-condensat; 6-ieşirea condensatului
54
!" termice, care asigură evacuarea condensatului cu ajutorul unor ventile

acţionate de diferenţa dintre temperatura aburului şi a condensatului prin
intermediul unui burduf care îşi modifică dimensiunile proporţional cu
diferenţa de temperatură (fig.3.17);
Fig. 3.17. Oale de condensat termice:

a-cu burduf; b-cu bimetal ; 1-corp; 2-burduf metalic umplut cu lichid; 3-ventil de închidere-
deschidere; 4-intrarea amestecului vapori-condensat; 5-ieşirea condensatului; 6-pachet
bimetalic; 7-sită pentru reţinerea impurităţilor
!" termodinamice, în care condensatul care trece prin armătură ridică

plăcuţa şi iese din armătură
(fig.3.18). La curgerea aburului, din
cauza vitezei de curgere mai mari
decât cea a condensatului, între
plăcuţă şi scaunul acesteia are loc o
cădere de presiune, iar în spaţiul de
deasupra plăcuţei ventil presiunea
creşte datorită acumulării de abur,
astfel fiind apăsată în jos şi oprind
curgerea aburului. Placa ventil Fig. 3.18. Oală de condensat
rămâne în poziţia închisă până când termodinamică:
aburul de deasupra acesteia 1-corp; 2-placă ventil; 3-spaţiu funcţional;
condensează după care urmează 4-intrarea amestecului vapori-condensat; 5-
ridicarea plăcii. ieşirea condensatului; 6-cameră inelară
55
3.2.3. Suporturile conductelor
După modul de transmitere a sarcinilor, suporturile se clasifică în

suspensii şi reazeme. Construcţia punctelor fixe diferă în funcţie de locul de
montaj. Dacă secţiunea transversală a conductei nu este modificată sau dacă
compensarea se face cu compensatoare articulate, atunci forţele de presiune
interioară se echilibrează, suportul fix fiind descărcat. Un suport fix se
numeşte nedescărcat, dacă pe porţiunea de conductă solidarizată de acesta nu
există coturi sau compensatoare.
Suporturile mobile asigură libertatea de deplasare a conductelor ca
urmare a dilatărilor termice, preluând greutatea acestora şi transmiţând-o
construcţiilor portante. Este necesar ca pe porţiunea dintre două suporturi fixe
să existe cel puţin un suport mobil.
Suporturile mobile se construiesc sub formă de:
!"suspensii mobile;
!"reazeme mobile cu role (fig.3.19);
!"reazeme mobile cu rulouri (fig.3.20);
!"reazeme mobile cu alunecare (fig.3.21).
Fig. 3.19. Reazem mobil cu role
Fig. 3.20. Reazem mobil cu Fig. 3.21. Reazem mobil cu

rulouri alunecare
56
3.2.4. Compensatoare de dilatare
Temperatura pereţilor conductelor unei reţele de termoficare variază

în timp, conducând la variaţii de lungime ale conductelor cu atât mai
importante cu cât lungimea acestora este mai mare, producând solicitări
mecanice considerabile. Eliminarea acestor solicitări se face prin
compensarea dilatărilor:
!"prin compensare naturală datorită schimbării repetate a direcţiei

conductelor;
!"prin intercalarea compensatoarelor de dilatare.
Compensatoarele naturale pot fi:
!"în formă de U;
!"în formă de liră;
!"axiale cu presetupă.
Compensatoarele de tip U şi liră sunt simple din punct de vedere

constructiv, sigure în exploatare şi nu necesită o întreţinere permanentă, fiind
perfecte atunci când traseul permite utilizarea acestora.
Compensatoarele axiale cu presetupă se montează pe porţiunile
rectilinii ale conductelor de sub străzi, unde spaţiul nu permite utilizarea
compensatoarelor de tip U.
Principalul dezavantaj al acestui tip de compensator îl constituie
faptul că necesită o întreţinere permanentă în scopul menţinerii etanşeităţii.
În cazurile, în care dilatările traseului de conducte nu pot sau nu este
economic de a fi compensate natural (prin realizarea unor schimbări de
direcţie), se folosesc dispozitive speciale de preluare a dilatărilor numite
compensatoare de dilatare.
Compensatoarele de dilatare se folosesc, în special, în cazul
conductelor drepte, de lungimi şi diametre mari sau în cazul unor trasee de
conducte plane sau spaţiale, când este necesar ca acestea să fie montate într-
un spaţiu redus, spaţiu care nu permite realizarea unui traseu
autocompensator.
Compensatoarele de dilatare pot fi cu presgarnitură şi lenticulare.
Compensatoarele cu presgarnitură funcţionează pe principiul ţevii
telescopice (fig.3.22). Se montează pa trasee rectilinii reluând deplasările
axiale ale conductei şi se instalează pe conductele reţelelor termice de abur şi
57
de apă cu presiunea de maximum 2,5 MPa, temperatura apei de până la

2000C şi a aburului de până la 3000C.
Fig. 3.22. Compensatoare cu presgarnitură:

a-compensator unilateral; b-compensator bilateral
După tipul constructiv compensatoarele cu presgarnitură pot prelua
deplasările axiale unilateral, având capacitatea de compensare de la 200 la
600 mm sau bilateral, având o capacitate dublă faţă de compensatoarele
unilaterale.
Compensatoarele unilaterale (fig.3.22, a) se montează lângă unul din
suporturile fixe, iar cele bilaterale (fig.3.22, b) la jumătatea distanţei dintre
suporturile fixe, între ghidaje.
Compensatoarele cu presgarnitură au gabarite mici, dar prezintă
dezavantajul unei flexibilităţi reduse în exploatare a garniturilor, în
funcţionare apărând scurgeri de agent termic.
Lungimea conductei drepte dilatarea căreia poate fi compensată cu un
compensator cu presgarnitură este:
∆
L= , [m], (3.4)
α (t c − t r )
în care ∆ este capacitatea de compensare (cursa), indicată de furnizorul

compensatorului, [m]; α - coeficientul de dilatare liniară a oţelului conductei,
58
[(0C)-1]; tc – temperatura maximă a fluidului transportat prin conductă, [0C];

tr - temperatura ambiantă în momentul efectuării montajului, [0C].
Compensatoarele cu presgarnitură încarcă reazemele fixe cu o forţă
orizontală care se compune din forţa generată de presiunea interioară din
conductă şi forţele de frecare între conductă şi garnitură, respectiv din
reazemele mobile. În funcţie de traseul conductei şi armăturile existente pe
traseu, asupra reazemelor fixe poate acţiona sau nu forţa axială datorată
presiunii interioare, reazemele fiind nedescărcate, respectiv descărcate.
Funcţionarea compensatoarelor lenticulare se bazează pe
deformabilitatea unor burdufuri metalice realizate din una până la patru
lentile. Se folosesc pentru presiuni mici şi medii (P<3,5 MPa) şi temperaturi
de până la 4000C. Compensatoarele lenticulare preiau deplasări mult mai
reduse decât cele cu presgarnitură, dar asigură o etanşeitate foarte bună.
Compensatoarele lenticulare pot fi axiale, preluând, în principal,
deplasările axiale sau articulate, în care caz pot prelua şi deplasări laterale
sau unghiulare.
Compensatoarele lenticulare axiale (fig.3.23), în funcţie de presiunea
de lucru, pot fi simple sau cu inele de consolidare şi se pot racorda la aparate
sau conducte prin flanşe sau ştuţuri sudate; în cazul montării orizontale pot fi
prevăzute cu ştuţuri de drenaj pentru fiecare lentilă şi cu un tub cilindric
interior fixat la intrarea curentului de fluid în compensator. Pentru
compensarea unor dilatări axiale mari se folosesc compensatoare duble.
Pe porţiunile rectilinii ale conductelor, între două reazeme fixe, se
montează un singur compensator axial: la mijlocul conductei sau la unul din
capete. În apropierea compensatorului se prevăd ghidaje care împiedică
mişcările laterale sau încovoierea conductei şi preiau o parte din greutatea
acesteia. Se recomandă, ca la montarea compensatoarelor să se respecte
restricţiile:
l2 < 0,7. l; l1 < 2.Dn, [mm], (3.5)
unde l este distanţa dintre reazemele mobile; l1 şi l2 - distanţa dintre

reazemele fixe şi compensator sau dintre compensator şi ghidaj, respectiv,
distanţa dintre ghidaj şi reazemul mobil (fig.3.24); Dn - diametrul nominal al
conductei.
Forţa axială totală produsă de conductele rectilinii cu compensator
lenticular axial, asupra suporturilor fixe se compune din forţa de împingere
hidraulică, din forţa de frecare în reazemele mobile şi din reacţiunea produsă
prin deformarea compensatorului.
59
Fig. 3.23. Compensatoare

lenticulare axiale:
a-compensator fără inele de consolidare

cu ştuţ de drenare a lentilei; b-compensa-
tor cu tub interior; c- compensator cu inele
de consolidare şi dispozitiv de limitare a
cursei; d-compensator dublu; 1-peretele
lentilei; 2-ştuţ pentru drenaj; 3-tub interior
pentru reducerea pierderilor de presiune;
4-prezoane pentru limitarea cursei; 5-inele
de consolidare; 6-flanşe de capăt
60
La determinarea dilatărilor ce trebuie compensate axial se ţine cont de

dilatarea ∆ a tronsonului de conductă considerat, precum şi de dilatarea
sistemului de legătură dintre compensatoare (dacă există), ∆Sl , cu semnul
schimbat:
 τ ' − τ '' 
∆ Sl =  −5
+ δ l  ⋅ L , [mm], (3.6)
 E ⋅ 10 
în care τ', τ" sunt tensiunea longitudinală de întindere, la cald, respectiv de

compresiune, la rece, din sistemul de legătură, [daN/mm2]; E - modulul de
elasticitate pentru oţelul din care este confecţionat sistemul de legătură,
[daN/cm2]; δ l - dilatarea relativă a conductei, [mm/m].
Fig. 3.24. Montarea compensatorului lenticular axial la unul

din capetele conductei:
1-reazeme fixe; 2-compensator lenticular axial; 3-ghidaj; 4-reazeme mobile
Compensatoarele lenticulare articulate permit preluarea deformaţiei

axiale unghiulare şi decalării axiale. În funcţie de construcţie, pot fi
menţionate următoarele tipuri:
a) compensatoarele lenticulare laterale (fig.3.25) care sunt constituite

din două elemente lenticulare legate printr-un tronson intermediar că
conductă şi un sistem de elemente mobile care alcătuiesc un paralelogram
articulat, dotat cu cuple de rotaţie sau sferice. Compensatoarele lenticulare
cu cuple de rotaţie sunt utilizate la presiuni medii şi mari, iar cele cu cuple
sferice la presiuni mici şi medii. Uzual se montează un singur compensator
lateral între două suporturi fixe ale conductei în poziţie nedeformată, urmând
61
a se deforma compensatorul cu cca 50% la închiderea traseului. La utilizarea

suporturilor de ghidaj trebuie să se asigure preluarea deplasării maxime
∆2
h= , (3.7)
8L1
Fig. 3.26. Compensator

lenticular articulat pentru
preluarea deplasărilor
unghiulare
Fig.3.25. Compensator lenticular

articulat pentru preluarea
deplasărilor laterale
unde ∆ este deformaţia laterală maximă, iar L1 lungimea tronsonului

intermediar.
62
b) compensatoare lenticulare unghiulare (fig.3.26) care sunt

articulate cu cuple de rotaţie şi care se execută dintr-un singur element
elastic. Articulaţia de rotaţie situată la mijlocul elementului elastic permite o
rotaţie a axei compensatorului într-un singur plan cu un unghi ±α şi preia
forţa axială produsă de presiunea interioară.
Două sau cel mult trei compensatoare unghiulare articulate formează
un sistem autonom de compensare; din acest motiv pretensionarea (n0 =50%)
rezultă din posibilitatea de rotire a axei cu ±α, se efectuează pentru întreg
sistemul articulat.
Aceste sisteme se folosesc pentru compensarea unor dilatări mari.
Suporturile fixe ale conductei sunt solicitate de forţa de reacţiune a sistemului
articulat şi de forţa de frecare din ghidaje.
Ghidajele se montează la cele două extremităţi ale sistemului articulat
la o distanţă de maximum 2.Dn + ∆/2.
Calculul exact al sistemelor plane şi spaţiale de conducte conţinând
compensatoare lenticulare articulate este dificil pentru a fi executat manual.
La proiectarea conductelor se calculează următoarele elemente:
!"deformaţia unghiulară maxim admisă de compensatoarele articulate
αa =
(
2 ∆∗ − ∆ l) , [rad]; (3.8)
(d e + D )
!"momentul necesar rotirii articulaţiei cu unghiul α,
Qδ∗ (d e + D ) ⋅ d e
M = α , [Nm]; (3.9)
8∆∗ ⋅ 10 2
!"lungimea echivalentă a compensatorului articulat, a cărui flexibilitate

este echivalentă cu lungimea conductei având modulul de inerţie I,
E ⋅ I ⋅ 10 5 0,8 ⋅ ∆∗ E ⋅ I
L= ⋅α = ∗ , [m]; (3.10)
M Qδ ⋅ (d e + D ) ⋅ d e
!"unghiul făcut de compensator sub acţiunea momentului rezultant,

calculat cu relaţia precedentă,
63
M ⋅L
α= , [rad], (3.11)
E ⋅ I ⋅ 10 5
unde ∆* este deformaţia normalizată pentru tipul constructiv de compensator

dat, [mm]; ∆l-deformaţia axială, [mm]; de, D - diametrul exterior al conductei,
respectiv, diametrul maxim al lentilei, [mm]; Qδ* - forţa necesară pentru
producerea deformaţiei ∆*, [daN]; E=2,1.106 [daN/cm2] - modulul de
elasticitate a oţelului.
În sistemele de conducte cu compensatoare lenticulare articulate se
execută atât pretensionări axiale, cât şi pretensionări unghiulare.
3.3. Reţele termice industriale
3.3.1. Reţele de abur
Reţeaua de abur a întreprinderii este destinată pentru transportarea

aburului de la surse la consumatori şi are în componenţa sa un sistem
ramificat de conducte de abur, dotate cu armături de închidere şi reglare,
dispozitive de golire pentru evacuarea condensului, compensatoare de
dilataţii termice, reazeme şi izolaţie termică.
Pentru consumatorii de categoria întâi, care nu admit întreruperi în
alimentarea cu abur, reţeaua de abur este realizată în schemă buclată sau
inelară (vezi fig.3.12) sau paralel cu conducta principală se montează una de
rezervă. Datele privind tipodimensiunile conductelor de abur şi de condensat,
izolarea acestora şi altele sunt prezentate în lucrarea [11,13,66].
La alegerea diametrului conductelor trebuie să se ţină cont de variaţia
volumului specific şi temperaturii aburului pe lungimea conductei de abur.
Pentru asigurarea parametrilor necesari ai aburului la consumator t2 şi P2
temperatura t1 şi presiunea P1 la începutul unei conducte lungi trebuie să
constituie [72]:
t1 = t m.a + (t 2 − t m.a ) ⋅ exp(Al ) ; (3.12)
B
P1 = P22 + Blt a.m + (t2 − t m.a )[exp( Al ) − 1] , (3.13)
A
64
în care A = k l (1 + β ) C a ⋅ Da ; B = 2 R2 P2 (1 + α ) t 2 ; t m.a – temperatura

mediului ambiant, [°C]; l – lungimea conductei de abur, [m]; kl – coeficientul
global de schimb de căldură dintre abur şi mediul ambiant, raportat la
unitatea de lungime a conductei, [W/(m.K)]; Ca – căldura masică a aburului;
[kJ/(kg⋅K)]; Da – debitul de abur, [kg/s]; α,β - coeficienţii de pierderii locale
de presiune, respectiv, de căldură [66]; R2 – căderea liniară specifică de
presiune a aburului la capătul conductei spre consumator, [Pa/m] [66].
Mărimea R1 care corespunde presiunii P1 se alege în baza unor calcule
de optimizare pe calculator. Optimizarea R1 trebuie efectuată împreună cu
optimizarea căderii specifice de temperatură a aburului
t1 − t 2
δ ta = . (3.14)
l (1 + β )
La alimentarea cu abur din CT, CR şi SRV indicii energetici ai cărora

depind slab de presiunea aburului livrat, valoarea optimă a mărimii R1 se va
calcula cu formula
Pmd t1 P1 − P2
R1opt = ⋅ ⋅ , (3.15)
P1 t md l (1 + α )
căreia îi corespunde diametrul minim al conductei de abur care asigură

presiunea necesară la consumator la presiunea fixată a aburului la începutul
conductei (Pmd, tmd sunt valorile medii ale presiunii pe lungimea conductei,
respectiv, temperaturii aburului)
Calculul diametrului conductei de abur se efectuează pentru valoarea
determinată a mărimii R1.
La alimentarea cu abur de la CET şi de la CET recuperatoare,
creşterea presiunii aburului livrat P1 reduce producerea combinată de energie
electrică în regim de termoficare, însă asigură presiunea necesară a aburului
la consumator P2 la montarea unei conducte de abur cu diametru mai mic. În
acest caz pentru stabilirea căderii specifice optime de presiune la începutul
conductei R1 în calitate de criteriu de optimizare se folosesc cheltuieli anuale
actualizate pentru sistemul de alimentare cu abur.
Căderea specifică optimală de presiune (ţinându-se cont de
rezistenţele locale), raportată la 1 km de conductă de abur, δPa, depinde în
principal de presiunea aburului la consumator P2, iar căderea specifică
65
optimală de temperatură δta – de debitul acestuia. Valorile optime ale

mărimilor δPa şi δta pot fi adoptate conform următoarelor recomandări:
!"pentru P2=2,0 MPa δPa=0,025…0,030 MPa/km;

!"pentru P2=0,5 MPa δPa=0,065…0,080 MPa/km;
!"pentru Da=100…150 t/h δta=4…7°C/km;
!"pentru Da=600…900 t/h δta=1,5…2,5°C/km;
La alimentarea complexă a întreprinderilor mari şi a raioanelor

industriale cu apă fierbinte cu temperatura până la 150°C şi cu abur cu
presiunea de 0,5-1,5 MPa de la CET şi de la CNE amplasate la distanţa de
15 km şi mai departe de perspectivă este
sistemul de alimentare cu abur la
utilizarea căldurii de reţea
(SAAUCAR) schemă principală a
căruia este prezentată în fig.3.27. Apa
de reţea cu temperatura de 170-200°C
este transportată de la CET la
consumatori. La locul de consum, în
vaporizatoare, datorită răcirii apei de
reţea până la 120-150°C, se generează
Fig. 3.27. Schema principială de
abur cu presiunea de 0,2-0,6 MPa, care
alimentare cu abur cu utilizarea
în caz de necesitate este mărită la
căldurii apei de reţea
valoarea cerută de consumator cu
(SAAUCAR):
ajutorul unor compresoare cu acţionări
electrice sau mecanice (turbine cu 1-sursă de alimentare cu abur la distanţă
abur). După vaporizatoare apa de reţea (CET, CNE); 2-reţea termică cu apă de
este livrată consumatorilor de apă tranzit; 3-vaporizatoare; 4-compresor
fierbinte. Condensatul şi apa de reţea pentru comprimarea aburului; 5-turbină cu
abur pentru acţionarea compresorului;
răcită sunt returnate de la consumatori 6-motor electric; 7-consumator de abur;
la CET. 8-consumator de apă fierbinte; 9-conden-
Factorii principali care satorul turbinei cu abur; 10-oală de
determină eficienţa schemei condensat
SAAUCAR cu un singur purtător de
energie în comparaţie cu schema tradiţională de alimentare directă cu abur
(SADA) sunt presiunea aburului la consumator şi raportul valorilor de calcul
al sarcinii de apă fierbinte şi a sarcinii de abur tehnologic Qtc / Qac
66
În mod orientativ limitele

utilizării raţionale a schemei
SAAUCAR pot fi stabilite cu ajutorul
dependenţelor fig.3.28, trasate pentru
numărul anual de ore de utilizare a
valorii maxime a sarcinii de
termoficare τ tmax = 4000 h/an [72].
3.3.2. Instalaţii şi dispozitive de

colectare şi returnare a
condensatului aburului tehnologic
Instalaţiile şi dispozitivele
pentru colectarea şi returnarea
condensatului (fig.3.29) sunt destinate
pentru returnarea la sursele de
alimentare cu abur a cantităţii maxime
de abur condensat la pierderi minime
a căldurii acestuia şi cheltuieli
Fig. 3.28. Limitele utilizării
admisibile pentru construcţie şi
raţionale a schemei SAAUCAR în
exploatare.
comparaţie cu alimentarea directă
Un element esenţial al
cu abur (schema SADA):
sistemului de colectare a condensului
sunt oalele de condensat care se P2 –presiunea aburului necesară
montează după aparatele consumatorilor, [MPa]; Ct – cheltuielile
consumatoare şi pe conductele care specifice pentru transportul agentului
transportă aburul. După tipul termic, [mil.lei/(an.MW:km)]
constructiv, oalele de condensat sunt:
cu închidere mecanică, cu rezistenţă hidraulică sau cu închidere hidraulică.
Oalele cu închidere hidraulică pot fi cu flotor (plutitor deschis sau închis),
termostatice şi termodinamice (vezi p.3.2.2). Oalele de condensat flotor
închis se mai numeşte şi regulatoare de nivel. Descrierea oalelor de
condensat, alegerea, instalarea şi elementele de calcul ale acestora sunt
prezentate în lucrările [1,3,11].
Vasele de expansiune (expandoarele) se montează pentru a asigura
prelucrarea aburului rezultat prin detenta condensatului, la energia acestuia
prin conducte de lungime mare (prin curgere presiunea scade şi atinge
valoarea de saturaţie corespunzătoare temperaturii pe care o are condensatul)
67
[3]. Expandoarele se instalează cât mai sus posibil faţă de rezervoarele de

condensat. La un vas de expansiune se pot racorda mai mulţi consumatori de
Fig. 3.29. Schema principială de colectare şi returnare a

condensatului:
1-aparat consummator de abur; 2-oală de condensat; 3-conductă de condensat
pentru transportul amestecului abur-condensat; 4-vas de expansiune şi separare;
5-răcitor de condensat; 6-rezervor de condensat; 7-pompă de condensat;
8-conducta uzinală de refulare a condensatului
abur. Numărul de racorduri de intrare a condensatului în fiecare vas de

expansiune trebuie să corespundă numărului de trepte de presiune a aburului
consumat de agregatele care evacuează condensatul la vasul respectiv.
Aceasta are rolul de a evita dereglarea în funcţionare, care ar pute apărea
datorită diferiţilor parametri.
Rezervorul separator de expansiune este destinat pentru separarea
aburului primar şi a aburului format la fierberea secundară a condensatului
din fluxul de condensat [4]. Volumul separatorului, [m3], se calculează cu
formula
D ⋅x
Vsep = a , (3.16)
ρ a qv
68
în care Da este debitul de abur produs la fierberea secundară a condensatului,

[kg/h]; x – titlul vaporizat (se adoptă x=0,95…0,97); ρa – densitatea aburului
la presiunea din separator, [kg/m3]; qv =1000…1500 [m3/(m3⋅h)] – încărcarea
masică a volumului separatorului ocupat de abur.
Răcirea şi condensarea aburului produs la fierberea secundară a
condensatului are loc într-un răcitor de suprafaţă.
Rezervoarele de condensat sunt destinate pentru alimentarea
condensatului care curge liber de la aparatele consumatoare de abur prin
conducta de condensat. După tipul constructiv acestea se clasifică în
rezervoare de condensat deschise şi închise. În rezervoarele de condensat
închise se menţine o presiune excedentară de la 5 până la 20 kPa. Ele se
execută sub formă cilindrică cu funduri sferice şi sunt completate cu supapă
de siguranţă şi închidere sau cu zăvoare hidraulice. Volumul util al
rezervoarelor de condensat se adoptă egal cu 0,8-0,85 din volumul lor
geometric.
Capacitatea rezervorului trebuie să se adopte în baza calculului
afluxului de condensat în decurs de 20-30 min în lipsa mijloacelor de
automatizare a pompelor de condensat, şi în decurs de 10-15 min la dotarea
pompelor de condensat cu mijloace de automatizare. Returnarea
condensatului se realizează prin conducta de condensat care este comună
pentru câteva puncte de colectare a condensatului. Condiţia de asigurare a
regimului stabil de returnare a condensatului este egalitatea înălţimilor
raportate de pompare dezvoltate de pompele de condensat, instalate în toate
punctele de evacuare a condensatului.
Înălţimea raportată de pompare se calculează cu formula [66]:
Hr = H0 - ∆Z, (3.17)
în care H0 este înălţimea de pompare dezvoltată de pompă la închiderea totală

a clapetei de reţinere, [m]; ∆Z – diferenţa de înălţimi geometrice de instalare
a rezervoarelor de condensat la centrală şi la aparatele consumatoare, [m].
În fig.3.30 este prezentat un exemplu de raportare la punctul de
amestecare a înălţimilor de pompare a pompelor de condensat cu
caracteristicile 1 şi 2 care refulează condensatul din două rezervoare de
condensat, amplasate la înălţimi diferite în raport cu rezervorul de la centrală.
Condiţia de funcţionare stabilă a sistemului de returnare a
condensatului este asigurarea regimului de lucru al pompei de condensat fără
apariţia fenomenelor de cavitaţie. Aceasta se obţine prin amplasarea
69
Fig. 3.20. Schema conductei de refulare a condensatului cu

reprezentarea caracteristicilor pompelor
rezervorului de condensat mai sus de nivelul pompei cu înălţimea ∆Zp, [m];
determinată cu relaţia [66]:
Ps + Pc + ∆Pcav − p r
∆Zp 〉 , (3.18)
ρc g
în care Ps este presiunea de saturaţie la temperatura condensatului, [Pa];

∆Pc – căderea de presiune a condensatului în conducta de la rezervorul de
condensat până la pompă, [Pa]; ∆Pcav – rezerva de presiune pentru evitarea
cavitaţiei, [Pa]; Pr – presiunea aburului de asupra suprafeţei de condensat din
rezervorul de condensat (dacă rezervorul este deschis, atunci Pr = Patm), [Pa];
Pc – densitatea condensatului, [kg/m3]; g – acceleraţia căderii libere, [m/s2].
70
CAPITOLUL 4
DISTRIBUŢIA AGENŢILOR TERMICI
4.1. Distribuţia şi siguranţa alimentării cu căldură
Alimentarea cu căldură a consumatorilor urbani şi industriali se face

în funcţie de condiţiile impuse de aceştia. Din punctul de vedere al siguranţei
în alimentarea cu căldură cerută de diferiţi consumatori, aceştia se clasifică în
[3]:
!"consumatori de gradul I, la care întreruperea alimentării cu căldură

poate provoca pierderi de vieţi omeneşti, opriri lungi ale procesului
tehnologic pentru restabilirea condiţiilor normale de lucru sau perturbarea
sistemului normal de viaţă al unui mare oraş;
!"consumatori de gradul II, la care întreruperea alimentării cu căldură
conduce la reduceri parţiale şi de scurtă durată a producţiei;
!"consumatori de gradul III, la care întreruperile în alimentarea cu
căldură nu provoacă reduceri ale capacităţii de producţie.
Furnizarea căldurii se face pe bază de contracte anuale sau de lungă

durată încheiate între producător şi distribuitori, între distribuitori şi
consumatori, între producători şi consumatorii săi direcţi sau între
consumatori şi subconsumatori. Contractele se încheie pentru fiecare punct
de consum (pentru fiecare consumator persoană fizică sau juridică) şi pentru
fiecare tip de agent termic în parte consumurile defalcându-se după scopul
utilizării lor (tehnologic, încălzire, preparare de apă caldă etc.). Cantităţile de
căldură consumate în scopuri tehnologice se vor defalca pe feluri şi calităţi de
purtător de căldură, precizându-se pentru fiecare fel şi calitate de purtător,
debitele orare maxime absorbite în regim de iarnă şi de vară, parametrii de
calitate (presiune, temperatură), procentele de condensat şi apă fierbinte
restituite, indicii de calitate ai condensatului şi apei fierbinţi restituite,
precum şi volumul instalaţiilor (conducte, aparate consumatoare, recipiente)
prin care circulă agent purtător sub formă de apă fierbinte. În cazul
consumurilor pentru încălzire şi preparare a apei calde, în contract se vor
înscrie debitele maxime, volumul instalaţiilor în care circulă purtătorul de
71
Capitolul 4. Distribuţia agenţilor termici
energie primară (apă fierbinte), precum şi regimul de consum - continuu sau

intermitent.
Cantităţile de căldură prevăzute în contracte se stabilesc pe baza
normelor sau indicilor de consum şi a planului de producţie a întreprinderii
respective, specificându-se consumurile care depind de condiţiile
meteorologice.
Contractul mai cuprinde o serie de precizări privitoare la
continuitatea, calitatea şi siguranţa în alimentarea cu căldură, ca [3]:
!"indicatorii gradului de siguranţă cerut de consumator, diferenţiaţi pe

etapele de realizare a instalaţiilor, pe perioadele de funcţionare stabilă şi de
funcţionare în scheme provizorii;
!"curbele pagubelor medii probabile în funcţie de durata întreruperilor
în alimentare şi cu parametrii scăzuţi;
!"graficele de repornire a instalaţiilor tehnologice după întreruperea
alimentării.
Furnizorul este obligat să asigure furnizarea căldurii în parametrii

prevăzuţi de contract, în limita abaterilor, prevăzute de standardele de stat
(tabelul 4.1) cu condiţiile ca consumatorul să respecte clauzele contractuale
privind debitul maxim stabilit pe agenţi şi presiuni, procentul şi ritmicitatea
restituirii condensatului, precum şi procentul de pierderi de apă fierbinte
prevăzut de reglementările în vigoare.
Tabelul 4.1
Abateri admisibile ale parametrilor agentului termic
Agentul termic Abateri de presiune Abateri de temperatură
Abur cu presiune
nominală: ±10%
-sub 1 MPa ±0,1 MPa ±5% din temperatura
-1,0...1,4 MPa ±7,5% nominală
-1,4...2,0 MPa ±0,15 MPa
-2,0...3,0 MPa ±5%
-peste 3,0 MPa
Apă fierbinte pentru - ±5% din temperatura
scopuri tehnologice nominală, dar cel puţin ±50C
Apă fierbinte pentru - ±5% din temperatura
încălzire conform graficului de reglaj
72
Plata pentru căldura furnizată se face pe baza preţurilor tip monom

sau tip binom, diferenţiate după agentul purtător de căldură, după tipul
consumatorului şi după cum reţelele de transport sunt exploatate de furnizor
sau consumator.
Preţul de tip monom este un preţ simplu, aplicat la cantitatea de
căldură consumată, iar preţul de tip binom este compus dintr-un preţ ce se
aplică debitului maxim prevăzut în contract şi un preţ ce se aplică cantităţii de
căldură consumate.
Pot fi aplicate majorări sau reduceri de preţuri pentru nerespectarea
clauzelor contractuale de către furnizor şi consumator.
4.2. Regimurile de alimentare cu căldură a consumatorilor de abur
Alimentarea cu căldură a consumatorilor de abur, în condiţiile

variabile impuse de aceştia, presupune asigurarea (reglarea) regimurilor
termice şi hidraulice corespunzătoare fiecărui consumator în condiţii energo-
economice optime pentru tot ansamblul de la aparat consumator la sursa de
căldură.
Pentru un aparat de schimb de căldură prin suprafaţă, utilizând aburul
ca agent termic, metodele de reglare ale cantităţii de căldură consumată într-o
perioadă de timp Q sunt determinate de cele două ecuaţii caracteristice care
trebuiesc îndeplinite simultan [3]:
!"de transport de căldură pe aparat:
 t −t 
Q = KS  t s − 1 2 τ , [kJ]; (4.1)
 2 
!"de bilanţ termic pe aparat:
Q = D(h ′′ − h ′)τ = Qa c(t1 − t 2 )τ , [kJ], (4.2)
în care K este coeficientul global de transfer de căldură, [kW/(m2K)];

S - suprafaţa de transfer de căldură, [m2]; ts - temperatura de saturaţie a
aburului, [0C]; t1 , t2 - temperatura agentului termic încălzit , [0C]; τ - durata
alimentării cu căldură , [s]; D - debitul de abur, [kg/s]; h ′′, h ′ - entalpia
73
aburului, respectiv a apei la temperatura de saturaţie ts , [kJ/kg]; Qa -debitul

de apă încălzită, [kg/s]; c - căldura specifică a apei, [kJ/(kg K)].
Din punctul de vedere al regimurilor variabile de funcţionare pe
partea de abur interesează ecuaţia:
 t +t 
Q = KS  t S − 1 2 τ = D(h − h')τ = var, [kJ ] . (4.3)
 2 
Din analiza matematică a ultimei relaţii rezultă următoarele

posibilităţi de reglare:
!"variaţia perioadei de alimentare cu căldură, τ = var, a aparatului

consumator, ceea ce înseamnă reglaj prin intermitenţă (prin opriri). Utilizarea
acestei metode direct la aparatul consumator este posibilă, uşor de
implementat. În cazul aplicării centralizate conduce la dificultăţi din cauza
imposibilităţii de satisfacere a regimurilor la diverşi consumatori;
!"modificarea temperaturii de condensare tS presupune variaţia
corespunzătoare a presiunii aburului P. Aceasta se poate face local, pe fiecare
consumator prin laminare. Însă, pentru temperaturi tS sub 1000C reglarea este
dificilă deoarece presiunea aburului P trebuie să scadă sub presiunea
atmosferică (0,1 MPa) deci aparatul consumator trebuie astfel construit încât
să funcţioneze sub vid, care limitează utilizarea acestei soluţii de reglare.
Reglarea prin modificarea temperaturii de saturaţie înseamnă, de fapt, variaţia
locală a debitului de abur D introdus în aparat prin laminare.
Reglarea locală, pe aparatul consumator, se poate realiza prin

închiderea parţială sau totală a ventilelor de alimentare ale acestora.
Posibilităţile de reglare a sarcinii termice Q pe seama parametrilor K
şi S sunt foarte limitate deoarece modificarea acestora este foarte dificilă.
4.3. Metodele generale de reglare a căldurii livrate consumatorilor de

apă fierbinte
Ca şi în cazul aburului, se consideră că se utilizează un aparat de

schimb de căldură apă fierbinte-apă, ale cărui regimuri variabile de
funcţionare sunt determinate de:
74
!"ecuaţia de transfer de căldură:
Q = KS∆t τ = var , [kJ] ; (4.4)
!"ecuaţia de bilanţ termic:
Q = Qc(t d − t i )τ = Qa c(t1 − t 2 )τ = var , [kJ], (4.5)
în care
t d + t i t1 + t 2
∆t = −
2 2
este diferenţa temperaturilor medii ale celor doi agenţi care evoluează în
aparat, [0C]; Q - debitul de apă fierbinte, [kg/s]; t d , t i -temperaturile
agentului termic de încălzire la intrarea şi ieşirea din aparat, [0C]; celelalte
relaţii corespund celor utilizate anterior.
Din prima parte a ultimei relaţii rezultă:
Q
ti = t d − , (4.6)
Qcτ
cu care din relaţia (4.4) se obţine:
 t + t ` t1 + t 2  t t Q t +t 
Q = KS  d −  = KS  d + d − − 1 2 , (4.7)
 2 2   2 2 2Qcτ 2 
rezultând în continuare:
t1 + t 2
td −
Q= 2 = var , [kJ]. (4.8)
1 0,5
+
KSτ QCτ
Ultima relaţie indică posibilităţile de principiu pentru reglarea

sarcinii termice Q pe seama variaţiei a cinci parametri:
75
!"coeficientului global de schimb de căldură al aparatului consumator,

K;
!"mărimii suprafeţei de schimb de căldură, S;
!"duratei alimentării cu căldură, τ;
!"debitului de agent termic, Q;
!"temperatura de intrare a agentului termic primar (pentru anumite
valori ale temperaturilor t1 şi t2 ale agentului termic încălzit, impuse de
procesul de consum), td.
Limitările posibilităţilor de reglare a primilor trei factori enunţaţi mai

sus (K, S şi t) prezente în cazul aburului, rămân valabile şi pentru acest caz.
În continuare se vor analiza posibilităţile de reglare pe care le prezintă
variaţia temperaturii td şi a debitului de agent termic primar Q. Acestea
depind în mare măsură de natura consumului de căldură:
1. În cazul consumurilor tehnologice, unde temperaturile t1 şi t2 ale

agentului termic sunt constante, deoarece procesele se desfăşoară în regimuri
termice uniforme, reglarea cantităţii de căldură consumabilă se face prin
variaţia debitului de agent termic primar Q, în timp ce regimul termic td
rămâne acelaşi.
2. În cazul consumatorilor de căldură pentru asigurarea condiţiilor de
muncă (încălzire, ventilare, climatizare şi prepararea apei calde), reglarea
cantităţii de căldură, se face în funcţie de structura consumului:
a) în cazul unor sarcini termice omogene, adică numai încălzire sau
ventilare sau condiţionare, reglarea cantităţii de căldură Q se face, fie numai
prin variaţia temperaturii td, fie prin variaţia simultană a temperaturii td şi a
debitului Q.
b) pentru consumurile de căldură sub formă de apă caldă se face
reglarea debitului de agent termic primar Q, în timp ce temperatura td rămâne
constantă la o valoare impusă de apa caldă ta (td = ta + 5...100C);
c) în cazul unor consumuri de căldură eterogene (iarna:
încălzire+ventilare+apă caldă de consum; vara: climatizare+apă caldă de
consum), se pot aplica ambele metode de reglare (prin variaţia td şi a
debitului Q).
Fată de cele arătate mai sus, rezultă că regimurile variabile de

alimentare cu căldură sub formă de apă fierbinte se pot realiza aplicând
următoarele metode de reglare [3,4,83,86,108]:
76
1) calitativă, care constă în reglarea cantităţii de căldură prin variaţia

temperaturii agentului termic la intrarea în aparat td şi păstrarea constantă a
debitului Q. Această reglare se aplică centralizat în funcţie de natura şi
caracteristicile consumului de căldură;
2) cantitativă, care constă în reglarea cantităţii de căldură prin variaţia
debitului de agent termic Q şi menţinerea constantă a temperaturii agentului
termic la intrarea în aparat td. Această metodă de reglare se poate aplica atât
centralizat, cât şi local (la punctele termice sau pe aparatele consumatoare);
3) calitativ-cantitativă (mixtă), care constă în reglarea cantităţii de
căldură atât prin variaţia debitului Q, cât şi a temperaturii td. Aplicarea sa şi
alegerea legii de variaţie a debitului Q, respectiv a temperaturii td, depind în
primul rând, de natura consumului (omogen sau eterogen), iar în cazul unui
consum eterogen depind de structura acestuia.
În funcţie de natura consumatorilor, a sursei de căldură şi a

instalaţiilor pentru încălzirea, ventilarea, şi prepararea apei fierbinţi, cele trei
metode de reglare, prezentate mai sus, se pot aplica în cursul anului singular
sau combinat, pe diverse perioade caracteristice consumatorilor respectivi.
4.4. Puncte termice
Natura agentului termic şi parametrii săi (presiune, temperatură)

diferă în general de la reţeaua de transport şi distribuţie a căldurii, la
instalaţiile consumatorilor.
Ansamblul instalaţiilor situate la limita între reţeaua de distribuţie a
căldurii şi instalaţiile consumatorilor (reţeaua exterioară de distanţă şi
instalaţiile interioare ale consumatorilor) [1,2,4,11-14,20,21,66,108] se
numeşte staţie termică (ST) sau punct termic (PT).
Punctul termic trebuie să satisfacă condiţiile funcţionale atât ale
reţelei de distribuţie a căldurii, cât şi ale consumatorilor şi să coordoneze
parametrii acestora.
Tipul punctelor termice depinde în principal de următorii factori:
!"natura şi mărimea consumurilor de căldură;

!"natura şi parametrii agentului termic de transport, faţă de agentul
termic folosit la consumatori;
!"sistemul de transport al căldurii (număr de conducte).
77
Punctele termice pot asigura distribuţia căldurii numai pentru un

anumit tip de consum (încălzire, ventilaţie sau apă caldă), sau pot distribui
căldura mai multor tipuri de consumatori, de exemplu încălzire şi apă caldă.
Astfel, în cazul cel mai complex, punctul termic serveşte la prepararea
centralizată a apei menajere, la transformarea parametrilor pentru instalaţia
de încălzire a consumatorilor şi ca punct de plecare pentru distribuţia apei
calde spre instalaţia de încălzire a consumatorilor. În cazul racordării directe
cu hidro-elevatoare, PT se completează cu puncte termice locale pentru
instalarea acestora.
Pentru instalaţii de ventilare, schimbătoarele de căldură aferente se
amplasează local. Aceasta depinde în primul rând de modul de racordare al
consumatorilor respectivi la reţeaua termică.
4.4.1. Scheme combinate pentru racordarea instalaţiilor de încălzire şi

preparare a apei calde
Schemele de racordare utilizate depind în primul rând de sistemul

folosit pentru prepararea apei calde (închis, deschis sau mixt) şi de numărul
de conducte folosite pentru transport şi distribuţie. Ele cuprind în general,
atât instalaţiile de racordare ale consumatorilor de încălzire, cât şi cele pentru
prepararea apei calde, numindu-se puncte termice centralizate (PTC) sau
staţii termice centralizate (STC).
4.4.2. PTC în sistemele bitubulare închise
Punctele termice centralizate de acest tip se caracterizează prin

racordarea închisă a instalaţiilor pentru prepararea apei calde şi racordarea
directă sau indirectă pentru încălzire. Ambele tipuri de consumuri sunt
asigurate de aceleaşi conducte, de tur şi retur. În perioada de iarnă regimul
termic al apei în conducta de tur este cel impus de încălzire, care necesită
nivele termice mai mari decât prepararea apei calde.
Schemele PTC în sistemele bitubulare sunt prezentate în fig.4.1. Ele
se deosebesc din punctul de vedere al schemei de preparare a apei calde în
sistem închis şi poziţia în schemă a preîncălzitoarelor de apă caldă faţă de
instalaţiile de încălzire.
Schemele PTC în sistemele bitubulare închise nu depind de modul de
racordare a instalaţiilor de încălzire - direct sau indirect după cum rezultă din
fig.4.1, a şi b.
78
Fig. 4.1. Scheme de puncte termice centralizate în sisteme

bitubulare închise, cu prepararea apei calde:
a, b-o treaptă în paralel; c-o treaptă serie; d-două trepte mixte (serie-paralel);
e-două trepte serie
79
În prezent, sistemele bitubulare închise sunt cele mai utilizate datorită

avantajelor pe care le prezintă faţă de sistemele deschise. La noi în ţară ele
reprezintă singura soluţie utilizată.
!"Schema o treaptă paralel pentru prepararea apei calde este cea mai
veche şi se utilizează numai la PTC de capacitate redusă, când ponderea
consumului de căldură pentru prepararea apei calde este mai mare faţă de cel
pentru încălzire.
La această schemă, ca şi la celelalte din fig.4.1 consumatorii de
căldură pentru încălzire se pot racorda indirect ca în fig.4.1, a sau direct cu
amestec ca în fig.4.1, b. În cazul b, apa fierbinte este distribuită din PTC la
mai multe puncte termice cu hidro-elevatoare amplasate în clădirile
consumatorilor.
!"Schema o treaptă serie pentru prepararea apei calde reprezintă o

soluţie îmbunătăţită faţă de cea cu o treaptă paralel, necesitând în PTC un
debit de apă fierbinte de calcul mai mic (fig.4.1, c).
!"Schema două trepte mixte (serie-paralel) este o combinaţie între cele

două scheme de mai sus. Această schemă asigură un grad sporit de utilizare a
căldurii intrată cu apa din reţea în PTC (fig.4.1, d).
!"Schema două trepte serie (serie-serie) constituie o extindere a schemei

două trepte mixte (fig.4.1, e).
Dintre cele patru scheme prezentate mai sus, cea mai des folosită este
schema două trepte serie de preparare a apei calde, deoarece necesită debitul
minim GPT de apă fierbinte din reţea. Aceasta conduce la dimensionarea
reţelei termice cu diametre mai mici şi la reducerea energiei consumată
pentru pomparea apei din reţea.
O comparaţie între cele patru scheme analizate din punctul de vedere
al debitelor de apă fierbinte GPT, în funcţie de ponderea consumului de apă
caldă qa faţă de cel de încălzire qi este prezentată în fig.4.2.
Se constată că eficienţa maximă se obţine în cazul schemei de
racordare cu două trepte serie de preparare a apei calde cu corecţia gradului
de reglaj pentru încălzire şi cheltuielile de pompare a apei din reţea sunt
minime.
80
4.4.3. PTC în sistemele bitubulare

deschise
Se caracterizează prin
folosirea unei conducte de tur
comună, cu regim termic pentru
încălzire şi apă caldă. Ea asigură
transportul agentului termic pentru
încălzire şi apă caldă termic necesar
celor două tipuri de consumatori
Conducta de retur asigură
returnarea numai a diferenţei între
debitul instalaţiei de încălzire şi cel
folosit pentru prepararea apei calde.
Schemele PTC în sistemele
bitubulare deschise sunt prezentate în Fig. 4.2. Variaţia raportului GPT/Gi
fig. 4.3. în funcţie de ponderea consumului
Ele se deosebesc din punctul de apă caldă şi schema de
de vedere al poziţiei relative a preparare a apei calde:
punctelor B şi C, de racordare ale
1-o treaptă paralel fără acumulare; 2-idem 1
instalaţiilor de consum de apă caldă, cu acumulare; 3-o treaptă serie; 4-două
faţă de regulatorul de debit RD. trepte mixt fără acumulare; 5-două trepte
Sunt două tipuri de scheme ale mixt cu acumulare; 6-două trepte serie cu
PTC în sistemele bitubulare deschise: grafic pentru încălzire; 7-idem 6, cu grafic
independente (fig.4.3, a) şi de reglaj corectat
dependente cu regulator de debit RD (fig.4.3, b) sau cu diafragmă de laminare
D (fig.4.3, c).
Aceste scheme au o arie mai mică de utilizare datorită problemelor
deosebite pe care le ridică racordarea deschisă a instalaţiilor consumatoare de
apă caldă.
!"Schema independentă, ca urmare a poziţiei relative între RD şi RT,

debitul de apă fierbinte este Ga′ .
Debitul total de apă fierbinte GPT intrat în punctul termic reprezintă în
orice moment suma celor două debite:
G PT = Gi + Ga′ .
81
Debitul de calcul în reţelele bitubulare deschise scade considerabil

prin aplicarea schemei dependente.
Fig. 4.3. Scheme de principiu ale punctelor termice centralizate în

sisteme bitubulare deschise
!"Schema dependentă a PTC din fig.4.3, b şi c se caracterizează printr-o

dependenţă a cantităţii de căldură primită pentru încălzire, de consumul de
căldură pentru prepararea apei calde. Aceasta se datorează montării
regulatorului de debit RD înaintea punctelor de racord B şi C ale
consumatorilor de apă caldă.
4.4.4. PTC în sisteme bitubulare mixte
Sistemele deschise de preparare a apei calde au o serie de

dezavantaje, printre care instabilitatea regimului hidraulic al reţelei termice,
care este determinată de variaţia bruscă a debitelor de apă de reţea, atât în
conducta de tur, cât şi în cea de retur.
Pentru înlăturarea dezavantajului, în punctul termic se poate instala un
preîncălzitor înaintaş de alimentare cu apă caldă ca în fig.4.4.
82
Schema poate fi prevăzută cu regulator de debit RD pentru încălzire

ca în fig.4.4, a sau fără, ca în fig.4.4, b şi c.
Fig. 4.4. Scheme de principiu ale punctelor termice centralizate

mixte “închis-deschis”, cu preîncălzitor înaintaş
Schema permite ca în toată perioada de încălzire, alimentarea cu apă

caldă să se facă numai cu apă care a fost folosită în instalaţiile de încălzire.
Aceasta, având în cursul perioadei de încălzire temperaturi cuprinse între 35 -
750C, este adusă la temperatura necesară (ta = 500C) în preîncălzitorul
înaintaş (1).
4.4.5. PTC în sisteme monotubulare deschise
Odată cu creşterea consumului urban de căldură şi a ponderii

consumului sub formă de apă caldă, precum şi a distanţelor de transport,
83
sistemul monotubular de transport permite o serie de avantaje tehnico-

economice.
Caracteristica de bază a acestui sistem de transport şi distribuţie
constă în utilizarea integrală a apei de reţea care vine din instalaţia de
încălzire în vederea alimentării cu apă caldă.
Aceasta permite renunţarea la conducta de retur, reducând sensibil
investiţiile şi cheltuielile aferente reţelei de transport (fig.4.5).
Fig. 4.5. Sistem monotubular deschis de transport şi distribuţie:

a, b-PTC cu racordare deschisă şi directă pentru apa caldă, respectiv indirectă,
pentru încălzire; c-PT deschis pentru apă caldă
Sistemele monotubulare se recomandă a fi folosite numai în condiţiile

unei sarcini relativ mari de alimentare cu apă caldă, când la toţi sau la marea
majoritate a consumatorilor debitul mediu zilnic pentru alimentarea cu apă
caldă este egal sau depăşeşte debitul de calcul al apei pentru încălzire.
Pentru mărirea eficienţei acestui sistem se recomandă ca reţeaua
magistrală de transport să fie monotubulară, iar reţelele de distribuţie
bitubulare.
84
Ca urmare a acestui mod de funcţionare în reţeaua de transport la

distanţă, regimul termic este determinat de puterea termică a CET, de debitul
de apă vehiculat şi de distanţa de transport. El este mai ridicat decât în cazul
sistemului bitubular obişnuit.
Schema de principiu a sistemului de transport monotubular cu
distribuţie bitubulară este prezentată în fig.4.6.
Fig. 4.6. Sistem monotubular deschis de transport şi distribuţie

bitubulară:
a-racordare independentă; b-racordare dependentă
(
Pentru o anumită structură a sarcinii termice urbane ρ = q amd qic , )
în linia de tranzit monotubulară trebuie menţinută temperatura apei ridicată,
faţă de conducta de alimentare a reţelelor termice bitubulare. Aceasta se
datorează faptului că în conducta monotubulară, debitul de apă egal cu
debitul de alimentare cu apă caldă este de regulă mai mic decât în reţeaua
85
bitubulară, unde debitul este egal sau mai mare decât valoarea de calcul
pentru încălzire.
86
CAPITOLUL 5
CALCULUL HIDRAULIC AL CONDUCTELOR ŞI

REŢELELOR TERMICE
5.1. Calculul hidraulic al conductelor
5.1.1. No]iuni generale
Calculul hidraulic al conductelor determin\ leg\tura dintre

caracteristicile geometrice [i constructive ale acestora (diametru, lungime,
arm\turi, traseu etc.) [i caracteristicile curgerii fluidului transportat (presiune,
debit, vitez\). Pentru efectuarea acestui calcul este necesar\ cunoa[terea
propriet\]ilor fluidului : viscozitatea, greutatea specific\ precum [i varia]ia
acestora cu presiunea [i temperatura.
Cu ajutorul calculului hidraulic se pot stabili [4,11,13,66,108]:
!"pierderile de presiune;
!"distribu]ia presiunii [i a debitului `ntr-un sistem de conducte;
!"lungimea de transport posibil\ pentru conduct\;
!"caracteristicile principale necesare alegerii echipamentelor de
pompare;
!"regimurile caracteristice de func]ionare a sistemelor de conducte.
Viscozitatea - reprezint\ o caracteristic\ a fluidelor reale de a opune o

anumit\ rezisten]\ la deformarea intern\ produs\ de curgere.
Frecarea intern\ se define[te numeric prin viscozitatea dinamic\ (sau
absoluta) η [i in sistemul international de măsură se exprim\ `n [(N·s)/m2]
sau [Pa.s]. În sistemul CGS unitatea de măsură se numeşte Poise [P], cu
submultiplul uzual centiPoise [cP]. Un lichid are viscozitatea de 1P, daca o
tensiune de forfecare de 1dyn/cm2 produce un gradient de viteză de 1s-1.
Între aceste mărimi se stabileşte următoarea echivalenţă:
N ⋅s  kgf ⋅ s 
η [SI ] = 1 2  = 1[Pa ⋅ s ] = 0,102 2  = 10[P ] = 1000[cP].
m   m 
87
Capitolul 5. Calculul hidraulic al conductelor şi reţelelor termice
Inversul viscozit\]ii dinamice poart\ numele de fluiditate:
1  m2 
ϕ= ,  . (5.2)
η  N ⋅ s 
Viscozitatea cinematică este raportul dintre viscozitatea dinamică şi

densitatea fluidului ρ la aceeaşi temperatură:
η
ν= . (5.3)
ρ
În Sistemul Internaţional, unitatea de măsura este [m2/s], iar în sistemul

CGS - Stokes [St] cu submultiplul uzual centiStokes [cSt].
Între aceste mărimi se stabileşte următoarea echivalenţă:
m2  4  cm 
2
 = 10 [St ] = 10 [cSt ].
4 6
ν [SI ] = 1  = 10 
 s   s 
5.1.2. Regimurile de curgere
Caracterizarea curgerii unui fluid se face cu ajutorul criteriului

Reynolds (Re) care reprezint\ raportul dintre for]ele de iner]ie si for]ele de
frecare vâscoas\ pentru unitatea de volum de fluid. Rela]ia de definire a
criteriului Reynolds la curgerea fluidului printr-o conduct\ cilindric\ este:
w ⋅d
Re = , (5.4)
ν
în care w este viteza medie a fluidului ; d - diametrul interior al conductei;

ν - viscozitatea cinematic\ a fluidului.
Pentru conducte sau canale cu sec]iuni transversale de curgere
necirculare `n formulele de calcul a lui Re [i `n alte formule diametrul d se
`nlocuie[te cu dech, acesta reprezentând diametrul hidraulic echivalent
determinat cu rela]ia:
88
4S
d ech = , [m], (5.5)
P
în care S este aria sec]iunii transversale de curgere, [m2]; P-perimetrul

sec]iunii transversale de curgere udate de fluid, [m].
~n func]ie de valoarea criteriului Reynolds se deosebesc urm\toarele
trei regimuri de curgere printr-o conduct\ cilindric\ neted\:
!"regim laminar, când 0 < Re < 2300;

!"regim de tranzi]ie, când 2300 < Re < 10 000;
!"regim turbulent, când Re > 10 000.
5.1.3. Profilul vitezei. Viteza medie
Tipul mi[c\rii influen]eaz\ distrbu]ia vitezei `n sec]iunea transversal\

de curgere. ~n regim laminar reparti]ia vitezei este parabolic\ descris\ de
ecua]ia:
  r 2 
w x = wmax 1 −    , (5.6)
  r0  
 
în care r0 este raza interioară a conductei; wmax - viteza maximă a fluidului

pe axa centrală a conductei ( r0 =0).
Debitul de fluid prin sec]iunea transversal\ a unei conducte se
calculeaz\ cu rela]ia:
r0   r 2  w ⋅ πr02
Q = ∫ wmax 1 −    ⋅ 2πrdr = max . (5.7)
  r0   2
0  
Viteza medie `n conduct\ este
Q wmax
w= = , (5.8)
πr02 2
fiind plasat\ la distan]a
89
rmlam = 0,293 ⋅ r0 (5.9)
de la peretele conductei.
~n regim turbulent profilul vitezei este foarte aplatizat, raportul dintre
viteza maxim\ [i viteza medie fiind:
wmax
= 1 + 1,35 f , (5.10)
w
în care f este coeficientul de pierderi liniare de presiune.

Stratul a c\rui vitez\ este egal\ cu viteza medie de curgere `n
conduct\ se g\se[te la distan]a
rmturb = 0,233 ⋅ r0 (5.9)
de perete.
Folosind ultimele trei rela]ii, se poate determina debitul de fluid
printr-o conduct\, m\surând fie viteza `n axa ]evii, fie `n punctul `n care
aceasta este egal\ cu viteza medie.
Legea lui Bernoulli reprezint\ exprimarea matematic\ a principiului
conserv\rii energiei hidraulice, conform c\reia energia total\ a unui fluid `n
mi[care permanent\ este constant\ [i se compune din energia poten]ial\,
energia datorat\ presiunii [i energia cinetic\. Pentru dou\ sec]iuni
transversale 1 [i 2 de unui curent de fluid se ob]ine:
P1 w2 P w 2 ∆P
E = z1 + + 1 = z2 + 2 + 2 + , [m] , (5.10)
ρ1 g 2 g ρ 2 g 2 g ρg
în care z1 , z 2 sunt cotele sec]iunelor 1 [i 2 fa]\ de un nivel oarecare de

referin]\, [m]; P1 , P2 presiunile statice ale fluidului ]n aceste sec]iuni [Pa];
ρ1 , ρ 2 , ρ - densit\]ile fluidului `n sec]iuni, respectiv densitatea medie a
fluidului `ntre sec]iunele 1 [i 2, [kg/m3]; w1 , w2 vitezele medii ale fluidului `n
sec]iunele 1 [i 2, [m/s]; ∆P - pierderea de presiune a fluidului `ntre sec]iunele
1 [i 2, [Pa]; g =9,81 [m/s2].
Una din aplica]iile tehnice ale legii lui Bernoulli o constituie calculul
90
pierderilor de presiune `n conducte [i canale:
w12 − w22
∆P = (z1 − z 2 ) ⋅ ρ ⋅ g + (P1 − P2 ) + ρ , [Pa]. (5.11)
2
~n aceast\ ecua]ie primul termen reprezint\ diferen]a de presiune

geodezic\, al doilea reprezint\ diferen]a de presiune static\ iar al treilea
diferen]a de presiune dinamic\.
Puterea de pompare a fluidului, consumat\ pentru vehicularea
acestuia se calculeaz\ cu rela]ia:
QS ⋅ ∆Pt
P= , (5.12)
η p ⋅ηm
`n care QS este debitul volumetric de fluid, [m3/s]; ∆Pt - cre[terea presiunii
totale a fluidului `n pomp\, [Pa]; η p ,η m - randamentul pompei [i al
motorului de antrenare.
Caracteristica hidraulic\ a unei re]ele de conducte este dat\ de rela]ia:
∆H = ∆H st + M ⋅ Q, [m], (5.13)
`n care
(Pr − Pa ) ;
∆H st = (H r − H a ) + (5.14)
ρ⋅g
H a , H r sunt `n\l]imile de aspira]ie [i de refulare; Pa , Pr - presiunea `n

rezervorul de aspira]ie [i `n cel de refulare; M - m\rime complex\ care
depinde de caracteristicile geometrice ale sistemului de conducte [i de
coeficien]ii de pierderi liniare [i locale de sarcin\.
5.2. Calculul pierderilor de presiune `n conducte
5.2.1. Calculul pierderilor liniare de presiune
Pierderea liniar\ de presiune ∆Plin pe o conduct\ orizontal\ dreapt\ de

lungime l [i cu diametrul interior d, prin care se transport\ izoterm, cu viteza
91
w, un fluid a c\rui densitate este ρ se calculeaz\ cu formula lui Darcy-

Weisbach:
l w2
∆Plin = f ρ , [Pa ] . (5.15)
d 2
~n cazurile practice de calcul se prefer\ determinarea pierderilor de

presiune `n func]ie de debitul de fluid:
8 ⋅ QS2
∆Plin = f ⋅ l ⋅ ρ , [Pa] . (5.16)
π 2 ⋅d5
Coeficientul de pierderi liniare de presiune f depinde de:
!"regimul de curgere (criteriul Reynolds);

!"starea pere]ilor conductei (rugozitatea absolut\ k).
~n cadrul curgerii laminare a fluidelor (Re < 2300) coeficientul de

pierderi liniare se calculeaz\ `n mod obi[nuit cu rela]ia lui Stokes:
64
f = . (5.17)
Re
La curgerea turbulent\ a fluidelor determinarea coeficientului f este

mai complicat\. Conform formulei lui Blasius:
f = 0,3164 ⋅ Re −0, 25 (5.18)
la valori ale criteriului Reynolds 4000 < Re < 10 5 pentru pere]i netezi.
Coeficientul f se poate calcula [i cu alte formule.
5.2.2. Calculul pierderilor locale de presiune
Pierderile locale de presiune care apar `n sistemele de conducte `n a[a

numitele rezisten]e locale sunt reprezentate de schimbarea direc]iei de
curgere a fluidului `n coturi, curbe , ramifica]ii, compensatoare de dilatare sau
92
de modificarea sec]iunii de curgere `n organele de `nchidere sau de reglare,

reductore, aparate de m\sur\ etc.
Aceste pierderi se calculeaz\ cu rela]ia lui Wiesbach:
w2
∆Ploc = ξ ⋅ ρ , [Pa ] , (5.19)
2
`n care ξ este coeficientul de pierderi locale de presiune.

~n cazul a n rezisten]e locale inseriate coeficientul ξ se `nlocuie[te
n
cu ∑ξi .
i =1
Pentru calculele practice se poate utiliza rela]ia:
8 ⋅ QS2
∆Ploc = ξ ⋅ ρ , [Pa]. (5.20)
π 2 ⋅d4
Pierderea total\ de presiune este:
8 ⋅ QS2 8 ⋅ QS2
∆P = ∆Plin + ∆Ploc = f ⋅ l ⋅ ρ +ξ ⋅ ρ , [Pa]. (5.21)
π 2 ⋅d5 π 2 ⋅d4
Folosindu-se no]iunea de lungime echivalent\ a conductei,
n
 d
l ech = 1 + ∑ X i ,  X i = ξ i  , (5.22)
i =1  f 
se ob]ine
8 ⋅ QS2
∆P = f ⋅ l ech ⋅ρ (5.23)
π 2 ⋅d5
sau, folosind no]iunea de coeficient echivalent de frecare,

f ech = f + ∑ ξ (d f ) , se ob]ine
93
8 ⋅ QS2
∆P = f ech ⋅ l ⋅ρ . (5.24)
π 2 ⋅d5
5.3. Calculul conductelor [i re]elelor de ap\
Sau elaborat mai multe formule de calcul al coeficientului de pierderi

liniare de presiune care pot fi g\site `n literatura de specialitate. De exemplu,
conform rela]iei lui Biel-Fritsche, pentru conductele de o]el [i curgerea apei
la temperatura t = 12 0 C (ν = 1,235 ⋅ 10 −6 m 2 s, w ≥ 0,185 m s ) formula
de calcul a coeficientului f este:
f = 0,249 ⋅ν 0,148 ⋅ QS−1,125 . (5.25)
5.3.1. Alegerea vitezei apei
Stabilirea vitezei de curgere a apei printr-o conduct\ se face pe baza

unui calcul tehnico-economic care consider\ pierderile de presiune (care
determin\ costul energiei de pompare).
Puterea instalat\ a pompei depinde de `n\l]imea de pompare H :
P ⋅Q ρ ⋅ g ⋅ H ⋅Q
Pp = = , (5.26)
ηp ηp
`n care `n\l]imea de pompare H este egal\ cu `n\l]imea geometric\ H 0 plus

suma pierderilor hidraulice pe conducta de aspira]ie [i de refulare. Dac\
diametrul conductei este mare, pierderea hidraulic\ este mic\, deci puterea
instalat\ este mai mic\. Dac\ diametrul conductei este mic, pierderea
hidraulic\ este mare [i puterea instalat\ `n plus pentru a acoperi aceste
pierderi este mare. Cu cre[terea diametrului cresc [i investi]iile capitale.
Asupra conductei influen]eaz\ trei m\rimi:
!"cheltuielile anuale provenite din investi]iile `n conduct\

A1 = k1 ⋅ d 2 , [lei an ];
!"cheltuielile anuale reprezentând costul energiei pierderilor prin
94
frecare A2 = k 2 ⋅ d −5 , [lei an] ;
!"cheltuielile anuale
reprezentând costul puterii
instalate suplimentar, pentru
acoperirea pierderilor
hidraulice A3 = k 3 ⋅ d , [lei an ].
−5
Cheltuielile anuale legate

de instalarea [i exploatarea
conductei sunt minime atunci
când suma Fig. 5.1. Determinarea grafică a
diametrului economic al conductei
A = A1 + A2 + A3 = min (fig.5.1).
Vitezele recomandate
pentru ap\ la curgerea prin conducte sunt date `n literatura de specialitate, dar
nu depa[e[te 3 m/s.
5.3.2. Diametrul economic al conductei
Diametrul economic al conductelor de transport al apei se poate

determina cu formula lui Pavel:
1
   1   7
  a p +   ⋅ i p + Pe ⋅ h 
3
 f * ⋅σ ⋅ QS   Tr  
d ec = 0,272 ⋅  ⋅  , [m] , (5.27)
η pm ⋅ k c ⋅ P *  1 

ac +    
  Tr  
 
`n care f * = f + ∑ ξ ⋅ (d l ) este coeficientul echivalent de frecare; σ -

tensiunea unitar\ `n peretele conductei, [MPa]; QS - debitul nominal de ap\,
[m3/s]; η pm = η p ⋅ η m - produsul dintre randamentul pompei [i randamentul
motorului; k c -costul specific al conductei montate, [lei/kg]; P* = P + ∆P -
presiunea total\ alc\tuit\ din presiunea pompelor P [i lovitura de berbec
∆P , [MPa]; a p - cota de amortizare pentru electropompe [i echipamentele
95
mecanice; ac - cota de amortizare a investi]iilor `n conduct\ [i anexe; Tr -

termenul normat de recuperare, [ani]; i p - investi]ia specific\ `n instala]ia de
pompare, [lei/KW]; Pe - costul energiei electrice, [lei/KWh]; h - timpul de
func]ionare al conductei la debitul nominal, [h/an].
5.3.3. Elementele de calcul hidraulic al re]elelor de conducte
Problema calculului hidraulic al re]elelor de conducte const\ `n

determinarea diametrelor conductelor [i pierderilor de presiune
corespunz\toare unor distan]e de transport [i debite date de fluide sau `n
stabilirea capacit\]ilor de transport ale conductelor pentru o distribu]ie dat\ a
pierderilor de presiune. Dup\ configura]ia re]elelor, acestea pot fi divizate `n:
!"re]ele simple;
!"re]ele ramificate;
!"re]ele inelare;
!"re]ele buclate.
Pierderile totale de presiune `n re]elele de conducte se determin\ cu

formulele ob]inute anterior:
8 ⋅ QS2
∆P = f ⋅ l ech ⋅ρ,
π 2 ⋅d5
`n care l ech = 1 + ∑ ξ (d f ) este lungimea echivalent\ a conductei;
8 ⋅ QS2
∆P = f ech ⋅ l ⋅ρ ,
π 2 ⋅d5
`n care f ech = f + ∑ ξ (d f ) este coeficientul echivalent de frecare.

Coeficientul de frecare f , pentru valorile uzuale ale temperaturii apei
[i viteze de circula]ie 0,1...5 m/s `n conducte cu rugozitatea k=0,1...1 mm,
poate fi calculat cu formula lui Shifrinson: `n care rugozitatea absolut\ k [i
diametrul interior al conductei d se exprim\ `n [m].
96
5.3.4. Rezisten]a specific\ a conductelor
Pierderea specific\ de presiune se calculeaz\ cu rela]ia:
∆P 8 ⋅Q2 f  Pa 
∆Psp = = f ⋅ 2 S5 ⋅ ρ = 0,811 ⋅ 5 ⋅ ρ ⋅ QS2 ,   . (5.28)
l ech π ⋅d d m
Rezisten]a specific\,
Rsp = 0,811 ⋅
f
d 5
[ ]
, m −5 . (5.29)
5.3.5. Calculul conductelor cu debit uniform distribuit
S\ consider\m o conduct\ din care fluidul este evacuat continuu pe

toat\ lungimea ei (fig.5.2). Sunt date urm\toarele m\rimi: Qd - debitul de
fluid uniform distribuit; Qt - debitul de tranzit; R - rezisten]a hidraulic\ a
( )
conductei; S = S sp ⋅ l ech = 0,811 ⋅ f d 5 ⋅ l ech
Fig. 5.2. Schema de calcul a conductei cu debit uniform

distribuit
~ntr-un punct arbitrar M(x):
x
Q x = Qt + Qd − Qd ⋅ . (5.30)
l
C\derea elementar\ de presiune `n lungul conductei este:

97
dp = ρ ⋅ R ⋅ Q x2 ⋅ dx . (5.31)
C\derea de sarcin\ pe `ntreaga conduct\ este:

2
l l  x
∆p = ∫ RQx dx = Rρ ∫ Qt + Qd − Qd  dx =
2
0 0
 l
l x
2
 x
= Rρ ∫ (Qt + Qd ) + Qd 2   − 2Qd (Qt + Qd )  dx =
2
0
 l l 
 1 
= Rρ (Qt + Qd ) l + Qd 2 l − Qd (Qt + Qd )l  =
2
 3 
 1 
= R ⋅ l ⋅ ρ ⋅  Qt2 + Qd Qt + Qd2 . (5.32)
 3 
5.3.6. Re]ele ramificate cu o surs\ de alimentare
Pentru cazul cel mai simplu al unei re]ele cu un singur consumator la

cap\t pierderea total\ de presiune constituie:
∆p = ρ ⋅ R ⋅ Qs2 , S = Rsp ⋅ l ech , (5.33)
unde Qs este debitul sursei de ap\, m 3 s ; Rsp - rezisten]a specific\

f
( Rsp = 0,811 5 ).
d
Pentru o re]ea cu n tronsoane `n serie cu lungimi [i diametre diferite,
rezisten]a hidraulic\ se calculeaz\ cu rela]ia:
R = ∑ (S sp ⋅ l ech )i .
n
(5.34)
i =1
Pentru o re]ea cu un num\r n finit de consumatori lega]i prin

tronsoane de conducte cu rezisten]e totale Si diferite (fig.5.3), pierderea total\
de presiune se determin\ cu formula:
98
n
∆p = ∑ ∆pi = R1 (Q1 + Q2 + ... + Qn ) ρ + R2 ρ (Q2 + Q3 + ... + Q3 ) + ... + Rn ρQn2 .
2 2
i =1
Fig. 5.3. Schema de calcul a unei reţele ramificate cu o singură

sursă de alimentare
Rezisten]a hidraulic\ a re]elei poate fi calculat\ cu rela]ia:

n n
∆p = ρ ⋅ R ⋅ Qsursa
2
= ρ ⋅ ∑ R j ⋅ ∑ Qi2 , (5.35)
j =1 i= j
de unde
2
n n
 Q 
R = ∑ R j ⋅ ∑  i  , (5.36)
j =1 i = j  Q surs \ 
`n care
n
Qsursa = ∑ Q j . (5.37)
j =1
5.3.7. Re]ele ramificate cu dou\ surse
~n fig.5.4 se prezint\ o re]ea cu dou\ surse de alimentare, cu trei

consumatori cu debite date [i patru tronsoane cu rezisten]e totale cunoscute.
Datele cunoscute sunt: ∆PA ; ∆PB ; R1...R4 ; Q1...Q3 .
Problema calculului const\ `n determinarea caracteristicilor punctului
O de separare a curgerii [i a debitelor OA, OB ale celor dou\ surse.
Debitul total:
99
Qsursa = ∑ Qi = Q1 + Q2 + Q3 . (5.38)
Fig. 5.4. Schema de calcul a unei reţele ramificate cu două surse

de alimentare
Punctul O de separare al re]elei (alimentat atât din sursa A cât [i din

sursa B) se alege arbitrar (de exemplu punctul 2). Alegând arbitrar debitele
QA [i QB, presiunile din punctul O sunt:
∆PAO = ∆PA − ρR1Q112 − ρR2 Q122 ; (5.39)
∆PBO = ∆PB − ρR4Q332 − ρR3Q322 . (5.40)
Deoarece punctul O a fost ales arbitrar, `n mod obi[nuit rezult\

∆PAO ≠ ∆PBO .
Dac\ de exemplu ∆PAO < ∆PBO , debitul din sursa A este prea mare, iar
cel din sursa B este prea mic, aceste debite se corecteaz\ cu debitul adi]ional
∆Q , astfel `ncât ∆PAO = ∆PBO , adic\:
∆PA − ρR(Q11 − ∆Q) − ρR(Q12 − ∆Q) = ∆PB − ρR(Q33 + ∆Q) − ρR(Q32 + ∆Q) .
2 2 2 2
100
Din ultima rela]ie se ob]ine ∆Q . Dup\ calculul lui ∆Q se corecteaz\

debitul QA [i QB alese arbitrar [i se determin\ debitele reale pe tronsoanele
re]elei.
Pentru verificare se calculeaz\ presiunea `n punctul de separare O:
(PO )A = ∆PA − ∆PAO ; (PO )B = ∆P − ∆PBO . (5.41)
∆PAO [i ∆PBO se calculeaz\ cu formulele de mai sus.
5.3.8. Re]elele inelare [i buclate
~n cazul re]elelor inelare [i buclate la care se cunosc rezisten]ele totale

Ri ale tronsoanelor re]elei [i debitele la consumator Qi (fig.5.5), stabilirea
circula]iei debitelor se face pe baza legilor lui Kirchhoff :
!"suma algebric\ a debitelor

`ntr-un nod al re]elei este zero:
∑Q i = 0; (5.42)
!"suma algebric\ a pierderilor de

presiune `ntr-un contur `nchis al
re]elei este zero:
∑RQ i i
2
= 0. (5.43)
~n re]ea se alege sensul pozitiv

de curgere a debitelor cu sens orar. Fig. 5.5. Schema de calcul a unei
Pentru determinarea circula]iei reţele buclate
debitelor `n re]ea se aleg la `nceput
valori arbitrare ale acestora, cu respectarea legilor lui Kirchhoff. Pentru
fiecare contur se calculeaz\ m\rimea pierderii de presiune ∑ Ri Qi2 ≠ 0
(datorit\ alegerii arbitrare a debitelor), cu care se determin\ debitul adi]ional
∆Q [i apoi valorile corectate ale debitelor `n re]ea. Opera]iile se repet\ pân\
când `n toate buclele re]elei ∑ Ri Qi2 = 0 .
Dac\ `n conturul considerat nu sunt pompe, debitul adi]ional se
101
stabile[te cu formula:
∆Q =
(∑ R Q ) ,
i i
2
(5.44)
(2∑ R Q ) i i
unde ∆Q are acela[i semn ca ∑RQ i i

2
. Dup\ determinarea lui ∆Q se
recalculeaz\ algebric debitele Qi .
5.4 Calculul hidraulic al re]elelor de termoficare
5.4.1. No]iuni de realizare a calculului
Un sistem de termoficare cu ap\ fierbinte cuprinde instala]iile de

c\ldur\ amplasate `n CET sau `n CT, instala]iile de pompare, re]eaua de
conducte propriu-zis\, constând din conducte magistrale de tur [i retur,
punctele termice, `n care se face transferul c\ldurii `n re]elele consumatorilor.
Regimul hidraulic al re]elei este determinat de debitul [i presiunea apei.
5.4.2. Calculul hidraulic al re]elelor de temoficare
Elementele necesare pentru efectuarea calculului hidraulic al re]elelor

de termoficare cu ap\ sunt :
!"schema [i configura]ia re]elei ;

!"schema de preparare a apei fierbin]i la surs\ ;
!"debitele termice de calcul ale consumatorilor ;
!"parametrii ini]iali ai agentului termic ;
!"dezvoltarea `n perspectiv\ a cererilor de c\ldur\ ale consumatorilor.
Pe baza rezultatelor calculului hidraulic se pot rezolva urm\toarele

probleme:
!"elementele economice ale re]elelor de termoficare (investi]ii, consum

de metal, volum de lucr\ri de execu]ie) ;
!"alegerea num\rului [i a caracteristicilor pompelor de circula]ie ;
!"alegerea schemelor de racordare ale consumatorilor la re]eaua de
termoficare ;
!"stabilizarea regimurilor de func]ionare ale re]elei de termoficare.
102
Prin calculul hidraulic de dimensionare se determin\ diametrele

conductelor re]elei [i pierderile de presiune pe fiecare tronson.
Prin calculul hidraulic de verificare se stabile[te capacitatea de
transport [i rela]ia debitelor la o re]ea existent\.
Regimul hidraulic al unei re]ele de termoficare reprezint\ modul de
repartizare a presiunilor `n toate punctele re]elei la un moment dat. ~n acest
scop, pe baza calculului hidraulic, se `ntocmesc graficele de distribu]ie a
presiunilor `n re]ea `n regim dinamic (de func]ionare) [i `n regim static.
Regimul dinamic se caracterizeaz\ prin diferen]a de presiune
disponibil\ `n fiecare punct al re]elei `ntre conducta de tur [i conducta de
retur [i prin `n\l]imea de pompare a instala]iei din CET sau CT.
Regimul static este definit prin presiunea static\ `n re]ea [i prin
`n\l]imea de pompare pentru men]inerea acestei presiuni.
Cu ajutorul graficelor de reparti]ie a presiunilor se stabilesc
urm\toarele elemente :
!"racordarea instala]iilor consumatorilor de c\ldur\ la re]eaua de

termoficare;
!"m\surile de echilibrare hidraulic\ a re]elei de termoficare ;
!"dimensionarea racordurilor [i diafragmelor de laminare.
Etapele calculului hidraulic de dimensionare a unei re]ele de

termoficare sunt urm\toarele:
!"calculul debitelor de ap\ fierbinte ale consumatorilor, pe baza

sarcinilor termice de calcul [i a temperaturilor nominale ale apei `n conducte ;
!"trasarea grafic\ a schemei conform pozi]iei pe teren a surselor de
c\ldur\ [i a consumatorilor ; specificarea pentru fiecare tronson de conducte a
debitului de ap\, lungimii [i a diametrului nominal ;
!"determinarea lungimilor echivalente ale rezisten]elor locale ;
stabilizarea pierderilor specifice de presiune ; calculul pierderilor totale de
presiune, pornind de la CET, CT c\tre ultimul consumator ;
!"trasarea graficului de reparti]ie a presiunilor pentru conducta de
ducere [i de `ntoarcere ; pe baza acestor elemente se aleg schemele de
racordare a consumatorilor, m\rimea [i locul de amplasare a sta]iilor de
pompare.
Schema unei re]ele de termoficare [i graficul de reparti]ie a

presiunilor este prezentat\ `n fig.5.6.
103
Fig. 5.6. Schema unei reţele de termoficare (a) şi graficul de

presiune corespunzător (b):
PA-pompă de alimentare; PR-pompă de reţea; SB-schimbător de căldură de bază;
SV-schimbător de căldură de vârf; CT-conductă tur; CR-conductă retur;
1…4 – consumatori de căldură
Pierderea specific\ de presiune pe conducta de tur ∆Pd ,sp , respectiv pe

conducta de retur ∆Pi ,sp sunt :
[ ]
∆Pd ,sp = (Pg + ∆P0 + ∆Prt ) − (Ptl + Prp + ∆Ppt ) / l d ,ech ,   ;
 Pa 
(5.45)
m
[ ]
∆Pi ,sp = (Ptl + Prp ) − (Pg + ∆P0 ) / li ,ech ,   ,
 Pa 
(5.46)
m
`n care ld ,ech , li ,ech reprezint\ lungimea echivalent\ a conductei de tur,

respectiv, de retur, [m].
Pierderile specifice de presiune recomandate pentru calculul de
proiectare a re]elelor de ap\ fierbinte sunt :
!"pentru conductele magistrale de la surs\ la consumatorul cel mai

`ndep\rtat, 30 … 50 Pa ;
m
!"pentru ramifica]ii din conductele magistrale [i pentru racorduri <
250 Pa .
m
104
Calculul hidraulic al re]elelor de termoficare se efectueaz\ cu rela]iile

ob]inute anterior:
!"c\derea specific\ de presiune:
∆P 8Q 2 f  Pa 
∆Psp = = f 2 s 5 ρ = 0,811 5 ρQs2 ,   ; (5.47)
lech π d d m
!"rezisten]a specific\ a conductei:
S sp =
∆Psp
ρQ 2
= 0,811
d
f
5
[ ]
, m −5 ; (5.48)
s
!"diametrul interior, capacitatea de transport [i viteza medie a fluidului:
8 ρfQs2
d =5 2 , [m] ; (5.49)
π ρPsp
π 2 d 5 ∆Psp  m 3 
Qs = ,  ; (5.50)
8 fρ  s 
τQs  m 
W= , ; (5.51)
πd 2  s 
!"pentru conductele conectate `n serie c\derea de presiune:
∆P = ρQs2 ∑ Ri , [Pa] ; (5.52)
!"pierderile de presiune `n re]elele ramificate:
∆P = R1 ρ (Q1 + Q2 + ... + Qn ) + R2 ρ (Q2 + Q3 + ... + Qn ) + ... + Rn ρQn2 , [Pa] .

2 2
~n cazul re]elei buclate suma algebric\ a debitelor `ntr-un nod al

re]elei este zero:
105
∑Q i = 0.
Suma algebric\ a pierderilor de presiune `ntr-un contur `nchis al

re]elei este zero:
∑RQ i i
2
= 0.
Rugozitatea ]evilor este k = 0,5 mm, la parametrii apei t = 100 oC,

ρ = 958,4 kg 3 , ν = 0,295 m .
2
m s
Coeficientul de frecare se calculeaz\ cu formula lui Blasius
0,3163
f = , (5.53)
Re 0, 25
pentru Re ≤ 105 [i cu formula lui Davidson
0,063
f = , (5.54)
Re 0, 25
pentru Re > 105.
5.4.3. Regimul hidraulic al reţelelor termice
5.4.3.1. Caracteristicile sectoarelor reţelei termice
Regimul hidraulic al reţelei termice se determină prin punctul de

intersecţie a caracteristicilor pompelor şi ale reţelei (fig.5.7).
Caracteristica hidraulică a reţelei termice prezintă o parabolă
pătratică, care se descrie cu ecuaţia [4]:
∆P = S V! 2 (5.55)
sau
∆H = S0 V! 2 , (5.56)
106
în care ∆P este căderea de presiune, [Pa]; ∆H – pierderile de sarcină, [m];

V! – debitul volumic de apă din reţea, [m3/s]; S – rezistenţa reţelei,
[Pa⋅S2/m6]; S0 – rezistenţa reţelei, [m⋅s2/m6]:
S
S0 = , (5.57)
ρg
în care ρ este densitatea apei, [kg/m3];

g – acceleraţia căderii libere, [m/s2].
Rezistenţa unui sector separat
de conductă prezintă căderea de
presiune, [Pa], sau pierderea de
sarcină, [m], pe acest sector, raportată
la debitul volumic V! =1 m3/s :
(l + l e ) ⋅ ρ Fig. 5.7. Caracteristica hidraulică

S = As ; (5.58)
d 5, 25 a pompei (1) şi reţelei termice (2)
(l + l e )
S 0 = As , (5.59)
gd 5, 25
în care l e este lungimea echivalentă a rezistenţelor locale, [m] As-coeficient

constant, care depinde de rugozitatea echivalentă absolută a conductei ke
(As = 0,0894.ke0,25; pentru ke = 0,0002; 0,0005 şi 0,001 m valorile As sunt
respectiv egale cu 0,0106; 0,0133 şi 0,0159).
5.4.3.2. Caracteristicile hidraulice ale pompelor şi reţelelor
Caracteristica hidraulică a pompei se numeşte dependenţa sarcinii

HP, [m], sau a presiunii PP, [Pa], dezvoltată de pompă, de debitul de apă prin
pompă V!P , [m3/s]. Această caracteristică la turaţia constantă a rotorului
pompei centrifugale poate fi descrisă aproximativ cu ecuaţia [68]:
H P = H 0 P − S 0 P ⋅ V!P2 , (5.60)
107
în care H0P este sarcina dezvoltată de pompă la V!P = 0; S0P – rezistenţa

internă convenţională a pompei [m⋅s2/m6].
Sumarea caracteristicilor pompelor şi ale reţelelor. La conectarea în
serie a sectoarelor reţelei rezistenţele acestora se adună (S=S1+S2+…+Sn), iar
la conectarea în paralel – se adună conductanţele (a=a1+a2+…+an).
Legătura dintre rezistenţă şi conductanţă este dată de următoarele
relaţii:
1 V!
a= = ; (5.61)
S ∆P
1 V!
ao = ; = (5.62)
S0H
∆P
1
S= 2 = 2 ; (5.63)
a V!
1 ∆H
S= 2
= . (5.64)
ao V2
Caracteristica sumară a pompelor conectate în paralel se trasează prin

adunarea debitelor acestora la una şi aceeaşi presiune (fig.5.8, a)
Caracteristica sumară a unui număr n de pompe conectate în paralel
cu caracteristici egale este descrisă de ecuaţia aproximativă:
H Ppar = H 0 P − S 0par !
P n ⋅ VP ( )2 , (5.65)
în care
S 0par 2
P = S0P / n .
Caracteristica sumară a pompelor conectate în serie se trasează prin

adunarea presiunilor acestor pompe dezvoltate la unul şi acelaşi debit
(fig.5.8, b).
108
Fig. 5.8. Trasarea caracteristicii sumare a pompelor:

a-pentru pompele conectate în paralel; b-pentru pompele conectate în serie
Caracteristica sumară a unui număr n de pompe conectate în serie cu

caracteristici egale se descrie cu formula aproximativă:
H Pser = n ⋅ H 0 P − S 0ser !2
P ⋅ VP , (5.66)
în care S 0ser
P = n ⋅ S0P .
5.4.4. Echilibrarea re]elelor de termoficare
Stabilitatea hidraulic\ a re]elelor de termoficare reprezint\ capacitatea

acestora de a asigura la consumator debite de fluid `n limite de varia]ie
impuse. ~n ipoteza men]inerii constante a rezisten]elor hidraulice, modificarea
debitului unui consumator determin\ modificarea pierderilor de presiune [i a
presiunilor disponibile la ceilal]i consumatori, `n consecin]\, [i a debitelor
aferente acestora. Rezult\ c\ orice modificare a debitului produce `n re]elele
f\r\ reglare automat\ varia]ii ale debitelor prestabilite pentru consumator,
deci o dereglare hidraulic\.
Debitul de agent termic prin instala]ia unui consumator “i “ este:
109
∆Pi
Qi = = ai ∆Pi , (5.67)
ρRi
lech f 1
unde Ri = 0,811 este rezisten]a hidraulic\ a aparatului; ai = -
d5 ρRi
capacitatea de trecere a instala]iei consumatorului “i”.
Dereglarea hidraulic\ yi la consumatorul “i”, la varia]ia debitului
acestuia de la Qi la Qi/ se define[te prin raportul :
Qi/ ∆PCET
yi = = . (5.68)
Qi ∆Pi
Stabilitatea hidraulic\ a sistemului `n punctul i se apreciaz\ prin

coeficientul de stabilitate:
∆Pi 1
Ki = = 2 , (5.69)
∆PCET yi
care are intervalul de varia]ie 0 ≤ K i ≤ 1 iar valorile limit\ :
!"K i = 1 , când ∆Pi = ∆PCET ; pierderile de presiune `n re]ea sunt teoretic

nule, re]eaua având stabilitatea maxim\ (orice varia]ie a debitului unui
consumator nu modific\ debitele celorlal]i consumatori) ;
!"K i = 0 , când ∆Pi = 0 ; re]eaua este complet instabil\ (orice
modificare local\ produce varia]ia debitelor celorlal]i consumatori).
Din valorile numerice ale coeficientului de stabilitate K i rezult\ c\

stabilitatea hidraulic\ la consumatori este cu atât mai ridicat\ cu cât
consumatorul este racordat mai aproape de sursa de c\ldur\ CET, CDP, CT [i
invers stabilitatea este cu atât mai redus\ cu cât consumatorul este racordat
mai departe de surs\ ( ∆Pi << ∆PCET ).
Pentru m\rirea stabilit\]ii hidraulice a re]elei de termoficare se pot lua
o serie de m\suri:
!"proiectarea tronsoanelor de re]ea cu debite variabile pentru pierderi de

110
presiune foarte mici;

!"prevederea pe racorduri de elevatoare [i de diafragme care m\resc
rezisten]a hidraulic\ R ;
!"reducerea sec]iunii arm\turilor de reglare ;
!"legarea `n serie a unor consumatori de c\ldur\ ;
!"prevederea de dispozitive de reglare pentru surplusul de presiune.
Aceste m\suri de cre[tere a stabilit\]ii hidraulice asigur\ `nbun\t\]irea

aliment\rii cu c\ldur\ (debit de fluid), economie de energie de pompare,
capacitate m\rit\ de transport a re]elei, evitarea circula]iilor inutile de agent
termic.
Tronsoanele unei re]ele de termoficare [i deci rezisten]ele hidraulice
corespunz\toare pot fi legate `n serie (fig. 5.9, a) sau `n paralel (fig.5.9, b).
Fig. 5.9. Legarea tronsoanelor unei reţele de termoficare:

a-în serie; b-în paralel
Capacitatea echivalent\ de trecere atot a unui sector de re]ea format

din n consumatori lega]i `n serie poate fi determinat din rela]ia `nsum\rilor
rezisten]elor hidraulice ale consumatorilor:
111
ρS tot = ρS1 + ρS 2 + ... + ρS n , (5.70)
de unde rezult\
1 1 1 1
2
= 2 + 2 + ... + 2 ; (5.71)
atot a1 a2 an
1
atot = . (5.72)
a1− 2 + a2−2 + ... + an−2
Pentru un tronson de re]ea format din n consumatori lega]i `n paralel

capacitatea echivalent\ de trecere este:
atot = a1 + a2 + ... + an . (5.73)
Echilibrarea re]elelor de termoficare se efectueaz\ `n vederea m\ririi

stabilit\]ii hidraulice a re]elelor de termoficare.
Regimul de presiuni `ntr-o re]ea de termoficare se stabile[te astfel
`ncât s\ asigure alimentarea corespunz\toare din punct de vedere hidraulic al
celui mai `ndep\rtat consumator. Ca urmare, la marea majoritate a
consumatorilor diferen]a de presiune `ntre conducta de ducere (tur) [i cea de
`ntoarcere (retur), este mai mare decât cea necesar\. Prin realizarea unei
distribu]ii corespunz\toare a agentului termic este necesar\ consumarea
surplusului de presiune disponibil\, opera]ie denumit\ echilibrarea re]elei de
termoficare. Echilibrarea ini]ial\ a re]elei se face `n faza de proiectare a
acesteia. Ea se realizeaz\ prin dimensionarea racordurilor, astfel `ncât s\ se
consume presiunea disponibil\, sau prin introducerea unor rezisten]e
hidraulice locale (diafragme de laminare).
Configura]ia unei re]ele de termoficare se schimb\ `n timp, regimul de
presiuni modificându-se `n diverse puncte. Periodic (de obicei, anual) se
reface echilibrarea re]elei prin diafragmarea acesteia. Diafragmele se prev\d
la consumatori sau pe racordurile acestora.
Diafragmarea se face, de preferin]\, pe racordul tur pân\ când
presiunea acestuia devine mai mic\ decât presiunea maxim\ admisibil\ `n
instala]iile punctului termic sau `n instala]iile interioare racordate direct.
Diafragmarea pe racordul retur se face `n toate cazurile `n care
presiunea pe conducta magistral\ de retur are o valoare mai mic\ decât cea
112
necesar\ evit\rii golirii instala]iilor racordate direct sau când presiunea pe

racordul tur ar trebui s\ scad\ `n urma echilibr\rii sub valoarea minim\ de
vaporizare a agentului termic.
Dimensionarea diafragmelor de laminare const\ `n stabilirea
diametrului orificiului [i a grosimii diafragmei. Normativele recomand\ ca pe
o diafragm\ s\ se lamineze cel mult 0,3 MPa pentru re]ele urbane [i 0,1 MPa
pentru re]ele industriale. Valori mai mari ale excesului de presiune
disponibil\ se lamineaz\ prin baterii de diafragme inseriate.
Echilibrarea hidraulic\ a re]elei prin diafragmare se consider\ corect\
dac\ diferen]a `ntre presiunea disponibil\ existent\ la consumator [i valoarea
necesar\ acestuia este mai mic\ de 1 %.
5.5. Calculul hidraulic al conductelor [i re]elelor de abur
5.5.1. Elemente generale
~n calculul hidraulic al conductelor de abur trebuie luate `n

considerare atât presiunea [i temperatura, cât [i umiditatea. Calculul hidraulic
al conductelor de abur cuprinde trei etape pricipale :
!"alegerea vitezei aburului ;

!"determinarea diametrului conductei ;
!"calculul pierderii de presiune.
La dimensionarea conductelor de abur trebuie avut\ `n vedere atât

siguran]a de func]ionare, cât [i reducerea maxim\, justificat\ economic, a
pierderilor de presiune [i de temperatur\ ale aburului de-a lungul conductei.
Sunt necesare calculele de optimizare, astfel `ncât transportul aburului prin
conducta sa se efectueaz\ cât mai economic.
5.5.2. Alegerea vitezei aburului
Viteza aburului prin conducte se alege pe baza unui calcul tehnico-

economic care cuprinde elementele principale specifice relatate mai sus. ~n
plus, trebuie considerate urm\toarele particularit\]i:
!"la parametri `nal]i densitatea aburului cre[te, fapt care m\re[te

pierderea de presiune ;
!"pe conductele de abur se monteaz\ arm\turi, piese de deriva]ie [i de
compensare a dilat\rilor termice, elemente care introduc rezisten]e hidraulice
113
suplimentare care depind de w 2 ;

!"`n cazul centralelor termoelectrice se recomand\ efectuarea acestui
calcul tehnico-economic, care s\ compare costurile suplimentare aferente
m\ririi diametrului cu economiile care apar datorit\ reducerii consumului
specific de combustibil. Aceast\ optimizare se poate face pentru conductele
principale de abur cazan-turbin\, deoarece aceste conducte se realizeaz\ din
materiale scumpe.
5.5.3. Calculul conductelor lungi
Pentru calculul conductelor de abur din centralele termice se

recomand\ urm\toarele valori ale vitezei:
!"conducte de abur viu cazan-turbin\ - 50… 70 m ;

s
!"conducte diverse - 40… 60 m ;
s
!"conducte de abur saturat - 20… 40 m .
s
~n cazul conductelor lungi de transport trebuie luat\ `n considera]ie

varia]ia densit\]ii aburului de-a lungul conductei.
Coeficientul de frecare f poate fi determinat cu urm\toarele rela]ii:
!"formula lui Biel-Fritzsche:
f = 0,0561 ⋅ G −0,148 , (5.74)
unde debitul de abur G se exprim\ `n [kg h];

!"formula lui Babcock-Wilcox pentru abur supra`nc\lzit:
  92 
f = 0,0108 ⋅ 1 +   , (5.75)
  d 
unde d este diametrul interior al conductei, [mm].
5.5.4. Conducte lungi de abur
~n cazul varia]iei densit\]ii aburului de-a lungul conductei, calculul

114
pierderii de presiune se poate calcula `ntocmind un algoritm de calcul care s\

ia `n considerare varia]iile simultane a presiunii, temperaturii [i densit\]ii
aburului.
Cunoscând pierderea specific\ de c\ldur\ q, [W m] , c\derea
temperaturii aburului pe conducta cu lungimea echivalent\ termic l/ este:
ql / o
∆t =
(Gs C p ) , [ C] , (5.76)
`n care debitul de abur Gs se exprim\ `n [kg s ].

Densitatea aburului `ntr-un punct oarecare de pe conduct\ este:
p T1 p G s C p T1  kg 
ρ = ρ1 = ρ2 ⋅ ,  3. (5.77)
p1 T2 − ∆T p 2 G s C p T1 − ql ,
m 
Pierdea de presiune la conductele de abur:
 fGl 2 

∆P = P1 1 − 1 −  , [Pa] (5.78)

 (
P1 ρ1, d 5 ) 

sau
 fGl 2 
∆P = P2  1 + − 1  , [Pa] , (5.79)
 P2 ρ 2 d
, 5 
 
`n care P1 , P2 este presiunea ini]ial\ a aburului, [Pa]; G - debitul de abur,

[kg s] ; l - lungimea conductei (pentru conducte cu rezisten]e locale l se va
`nlocui cu lungimea echivalent\ a conductei lech. ), [m]; ρ1 - densitatea ini]ial\
[ ]
a aburului, kg m 3 ; d - diametrul interior al conductei, [m].
Din formulele prezentate mai sus rezult\ ca luarea `n considerare a
varia]iei densit\]ii aburului de-a lungul conductei, conduce la valori mai mari
ale pierderii de presiune, decât valorile rezultate prin aplicarea rela]iilor de
calcul ale pierderii de presiune ∆P , relatate mai sus, cu ρ = const. Sc\derea
temperaturii cu ∆t influen]eaz\ pierderea de presiune `n sensul reducerii
115
acesteia, deoarece la r\cirea aburului volumul specific al acestuia se

mic[oreaz\.
5.5.5. Calculul hidraulic al re]elelor de abur
Principala particularitate a calculului hidraulic al conductelor de abur

const\ `n determinarea pierderilor de presiune cu considerarea pierderilor de
c\ldur\ `n mediul ambiant, a sc\derii temperaturii [i a varia]iei densit\]ii
aburului.
Pentru fiecare tronson de conduct\ se admit `n calcul parametrii medii
ai ai aburului, determina]i de urm\toarele rela]ii:
!"densitatea medie:
[
ρ m = 0,5 ⋅ (ρ1 + ρ 2 ) , kg m 3 , ] (5.80)
unde ρ1 , ρ 2 sunt densitatea ini]ial\, respectiv, final\ a aburului pe tronsonul

[
considerat, kg m 3 ; ]
!"reducerea de temperatur\ a aburului supra`nc\lzit:
∆Q
∆t = , [oC] ,
(Gs C p ) (5.81)
unde ∆Q sunt pierderile de c\ldur\ ale conductei, [W]; Gs - debitul de abur,

[kg s] ; Cp - c\ldura specific\ medie a aburului supra`nc\lzit, [J kg ⋅ K ];
!"pierderile de c\ldur\ ale conductei `n mediul ambiant:
∆Q = K l ⋅ (Tm − T0 ) ⋅ l , [W] , (5.82)
`n care K l este pierderea specific\ de c\ldur\ a conductei izolate ,

[W m ⋅ K ]; Tm - temperatura medie a aburului `n conduct\, [oC]; T0 -
temperatura mediului ambiant, [oC]; l - lungimea conductei, [m].
Pentru calculul re]elelor de `nc\lzire de joas\ presiune (P = 1,04 bar,

[ ]
x = 0,94, ρ = 0,67 kg m 3 ), rezult\ urm\toarele formule pentru stabilirea
pierderilor specifice de presiune :
116
(1,04 ⋅ Gh )1,75 ,  kPa  5

∆PSP = 2770 ⋅  m  , dac\ Re ≤ 10 ; (5.83)
d 4,75
(1,04 ⋅ Gh )2 ,  kPa  5
∆PSP = 6180 ⋅ 5, 25  m  , dac\ Re > 10 , (5.84)
d
`n care Gh se exprim\ `n [kg h], iar d `n [mm].

Pentru calculul hidraulic al re]elelor de abur saturat [i supra`nc\lzit cu
presiunea P = 0,2… 105 MPa, pentru Re > 105 pot fi folosite urm\toarele
formule de calcul:
!"pentru abur saturat

2
1,40 ⋅ Gh ⋅ l ech
p12 − p 22 = ; (5.85)
d 5, 25
!"pentru abur supra`nc\lzit:

2
0,00366 ⋅ Gh ⋅ l ech ⋅ T
p −p =
2
1
2
2 , (5.86)
d 5, 25
`n care T este temperatura absolut\ a aburului supra`nc\lzit, [K] ; p1 , p 2 se

exprim\ `n [MPa]; Gh - `n [kg h] ; l ech - `n [m]; d - `n [mm].
Pentru determinarea debitului de abur saturat transportat prin
conducte este necesar\ stabilirea cantit\]ii de condensat g format, folosind
rela]ia:
3,6 ⋅ (1 − η t ) ⋅ πd e ⋅ K s ⋅ (t sat − t 0 )  kg 
g= ,  , (5.87)
r  m ⋅ h 
`n care ηt este randamentul izola]iei termice (se admite ηt = 0,8 ) ; r -

c\ldura de vaporizare, [kJ kg ]; d e - diametrul exterior al conductei, [m];
t sat ,t0 - temperatura de satura]ie, respectiv a mediului ambiant, [oC]; Ks -
coeficientul de schimb de c\ldur\ cu mediul ambiant, calculat cu rela]ia
117
 W 
K s = 8,4 + 0,051 ⋅ t sat ,  2 . (5.88)
m ⋅ K 
118
CAPITOLUL 6
CALCULUL TERMIC AL RE}ELELOR DE CONDUCTE

DE TERMOFICARE
6.1. No]iuni de baz\
~n func]ie de temperatura fluidului transportat `n re]elele de

termoficare se deosebesc dou\ categorii de conducte izolate termic
[11,13,66]:
1) conducte pentru fluide calde, la care izola]ia termic\ are drept scop
reducerea pierderilor de c\ldur\ [i de temperatur\ c\tre mediul ambiant [i
asigurarea unor temperaturi ale suprafe]ei exterioare a conductelor `n
conformitate cu normele de protec]ie a muncii;
2) conducte pentru lichide cu temperatura apropiat\ de temperatura
ambiant\, prev\zute cu izola]ie termic\, `n scopul evit\rii congel\rii
lichidelor transportate la temperaturi sc\zute ale mediului `nconjur\tor.
Transferul de c\ldur\ prin peretele conductei se desf\[oar\ prin

urm\toarele procese [95,96]:
!"prin convec]ie termic\ `ntre fluidul transportat [i peretele interior al

conductei ;
!"prin conduc]ie termic\ prin peretele conductei izolate, alc\tuit din
stratul metalic, izola]ia termic\ de baz\ [i un strat protector exterior;
!"prin convec]ie [i eventual radia]ie termic\ `ntre suprafa]a exterioar\ a
conductei [i mediul ambiant.
Exist\ `ns\ [i cazuri mai complicate de transfer al c\ldurii prin

conducte izolate termic:
!"conducte `ngropate `n sol cu sau f\r\ canal ;

!"conducte `nc\lzite de conducte `nso]itoare.
Principalele m\rimi [i rela]ii folosite `n calculul transferului c\ldurii

`ntre dou\ fluide separate prin pere]i cilindrici [4,11,13,66,108] sunt
119
Capitolul 6. Calculul termic al reţelelor de conducte de termoficare
prezentate `n continuare :
1
!"rezisten]a termic\ la convec]ie : R1,cv = ;
(πdα )
1 d
!"rezisten]a termic\ la conduc]ie : R1,cd = ln e ;
2πλ d i
!"rezisten]a termic\ total\ : R1 = ∑ R1,cd + ∑ R1,cv ;
1
!"coeficientul global de schimb de c\ldur\ : K1 = ;
R1
∆t
!"fluxul termic unitar : q1 = K1∆t = ;
R1
!"fluxul termic : Q = q1 L ;
!"temperatura `ntr-un punct : t x = tc ± q1 R1,c− x ,
`n care λ este conductivitatea termic\ a materialului peretelui, [ W (m ⋅ K ) ];

α - coeficientul de convec]ie fluid - perete sau perete - fluid, [ W m 2 ⋅ K ]; ( )
d , d e , d i - diametrul peretelui cilindric, respectiv diametrul exterior,
diametrul interior, [m] ; tc - temperatura cunoscut\ `ntr-un punct de referin]\,
[oC] ; R1,c− x - rezisten]a termic\ la transferul c\ldurii, prin peretele cilindric
`ntre punctele cu temperatura, tc [i t x , [m ⋅ K W ] ; la calculul temperaturii
semnul “+” corespunde cazului t x > tc , iar semnul “-” cazului t x < t c .
Transferul de c\ldur\ `ntre fluidul transportat [i peretele interior al
conductei are urm\toarele rela]ii de calcul:
ql = πd iα i (t f − t pi ),   ;
W 
(6.1)
m
1 m ⋅ K 
Rli = ,  . (6.2)
πd iα i  W 
Coeficientul de convec]ie α i `ntre fluidul transportat [i peretele

interior al conductei se stabile[te cu rela]ii criteriale empirice. Valorile
orientative ale coeficientului α i pentru câteva fluide sunt urm\toarele:
120
!"gaz [i abur supra`nc\lzit de joas\ presiune [ ]

α i = 10...300 W m 2 K ;
!"abur supra`nc\lzit de `nalt\ presiune α = 1500...5000 [W m K ];
i
2
!"ap\ α = 1500...15000 [W m K ];
i
2
!"produse petroliere lichide α = 130...1000 [W m K ].

i
2
La curgerea turbulent\ prin conducte cilindrice a gazelor [i lichidelor

f\r\ schimbarea st\rii de agregare coeficientul de convec]ie α i se calculeaz\
cu rela]ia:
Nu = 0,021 ⋅ Re 0,8 ⋅ Pr 0, 43 , (6.3)
`n care Nu, Re [i Pr reprezint\ criteriile Nusselt, Reynolds [i Prandtl,

calculate la tempertura fluidului tf.
Transferul de c\ldur\ prin peretele conductei izolate termic are loc
prin conduc]ie termic\ succesiv prin peretele metalic al conductei (indice
“p”), prin unul sau mai multe straturi de izola]ie termic\ (indice “iz”) [i prin
stratul protector exterior (indice “sp”), `ntre temperatura peretelui interior al
conductei t pi [i temperatura suprafe]ei exterioare a stratului protector t e ,
rela]ia principal\ de calcul fiind:
(t − t )
pi e W 
ql = ,  . (6.4)
Rlp +∑R + R liz lsp m
Rezisten]a termic\ a peretelui conductei este:
1 d
Rlp = ln e . (6.5)
2πλ p d i
Conductivitatea termic\ λ p a peretelui metalic al conductelor are

valori ridicate, λ p =15...60 W , din care cauz\ rezisten]a termic\ Rlp
m⋅K
reprezint\ mai pu]in de 1% din rezisten]a termic\ total\ [i `n calcule se
neglijeaz\.
Rezisten]a termic\ a stratului de izola]ie termic\ este:
121
1 d m ⋅ K 
Rliz = ln iz ,  , (6.6)
2πλiz d e  W 
`n care diz este diametrul exterior al stratului izolat termic, [m].

Propriet\]ile cele mai importante ale materialelor izolante utilizate
sunt:
[
!"densitatea, ρ , kg m 3 ; ]
!"temperatura maxim\ de utilizare, t , [oC];
!"conductivitatea termic\, λiz , [W m ⋅ K ] .
Conductivitatea termic\ a materialului stratului izolant λiz este

exprimat sub forma unor dependen]e analitice de tipul λ = a + bt m , `n care a
[i b sunt constante care depind de natura materialului, iar tm este temperatura
medie a stratului izolant.
Stratul principal de izola]ie se acoper\ la exterior cu un strat protector
realizat sub forma unui `nveli[ metalic (tabl\ vopsit\, tabl\ zincat\, tabl\ de
aluminiu) sau sub forma unui strat de tencuial\ din ciment pe baz\ de azbest
cu rezisten]a termic\:
1 d m ⋅ K 
Rlsp = ln e ,  , (6.7)
2πλ sp d iz  W 
`n care λ sp este conductivitatea termic\ a stratului protector, [W m ⋅ K ] ; d e -

diametrul exterior al stratului protector, [m].
~n cazul unui `nveli[ protector metalic, rezisten]a termic\ Rlsp se poate
neglija `n compara]ie cu celelalte rezisten]e termice. ~n celelalte cazuri
rezisten]a termic\ Rlsp a stratului de tencuial\ reprezint\ pân\ la 20 % din
rezisten]a termic\ total\.
Transferul de c\ldur\ `ntre suprafa]a exterioar\ a izola]iei termice [i
mediul ambiant are loc prin convec]ie termic\, fluxul termic liniar
calculându-se cu rela]ia:
te − t0 W 
ql = = πd eα e ⋅(t e − t 0 ) ,   , (6.8)
Rle m
122
`n care te este temperatura suprafe]ei exterioare a izola]iei termice, [oC]; t0 -

1
temperatura mediului ambiant, [oC]; Rle = - rezisten]a termic\ a
πd eα e
schimbului de c\ldur\ cu mediul ambiant, [m ⋅ K W ] ; d e - diametrul exterior
al conductei izolate, [m].
Coeficientul de schimb de c\ldur\ `ntre suprafa]a exterioar\ a izola]iei
termice [i mediul ambiant α e se compune din coeficientul de convec]ie α c [i
coeficientul echivalent de radia]ie α r , conform rela]iei :
 W 
αe = αc + αr ,  2  . (6.9)
m K 
~n mod obi[nuit, valorile coeficientului α e sunt cuprinse `ntre 4 [i 45

W .
m2 K
Coeficientul de convec]ie α c se poate calcula cu urm\toarele formule:
!"pentru conducte orizontale `n `nc\peri sau canale, dac\

∆t ⋅ d c3 > 9,8 ⋅ 10 −2 ,
 W 
α c = 1,66 ⋅ 3 ∆t ,  2  , (6.10)
m K 
iar dac\ 9,8 ⋅ 10 −2 ≥ ∆t ⋅ d c3 > 6,5 ⋅ 10 −6 ,
∆t  W 
α c = 1,37 ⋅ 4 , , (6.11)
d c  m 2 K 
`n care ∆t este diferen]a de temperatur\ `ntre suprafa]a izola]iei [i aerul

ambiant.
Coeficientul echivalent de radia]ie α r se calculeaz\ cu rela]ia:
123
 Te  4  To  4 
cr   −  
 100   100    W 

αr = ,  2  , (6.12)
te − t 0 m K 
`n care cr este coeficientul de radia]ie a suprafe]ei conductei, W m 2 K 4 . [ ]

6.2 Calculul conductelor de
termoficare
Se consider\ cazul general al

unei conducte izolate termic cu dou\
straturi (stratul de izola]ie de baz\ [i
stratul protector), prin care circul\ un
fluid cu temperatura t f , `n regim
termic sta]ionar (fig. 6.1).
Fluxul de c\ldur\ transmis de
fluid mediului ambiant reprezint\
pierderea de c\ldur\ a conductei.
Fluxul termic unitar liniar este:
∆t t f − t0 Fig. 6.1. Transferul căldurii prin

ql = = =
Rl Rli + Rlp + Rliz + Rle conducta izolată termică
t f − t0
. (6.13)
1 1 de 1 d iz 1 dc 1
+ ln + ln + ln +
πd iα i 2πλ p d i 2πλiz d e 2πλ sp d iz πd eα e
Temperaturile intermediare ti , t p , tiz , te se calculeaz\ cu rela]iile:
t i = t f − ql Rli = t 0 + ql (Rle + Rlsp + Rliz + Rlp ) ; (6.14)
t p = t f − q l (Rli + Rlp ) = t 0 + q l (Rle + Rlsp + Rliz ) ; (6.15)
t iz = t f − ql (Rli + Rlp + Rliz ) = t 0 + ql (Rle + Rlsp ) ; (6.16)
124
t e = t f − ql (Rli + Rlp + Rliz + Rlsp ) = t 0 + ql Rle . (6.17)
Pierderile totale de c\ldur\ Qt a unei conducte sunt:
Qt = q l ⋅ Lc , [W] , (6.18)
`n care ql este pierderea specific\ liniar\ de c\ldur\, [W m] ; LC -

lungimea de calcul (echivalent\) a conductei, [m].
6.3 Diametrul critic al izola]iei termice
Se consider\ un perete cilindric izolat termic la care, pentru

simplificare, se neglijeaz\ rezisten]a termic\ a stratului protector (fig. 6.2, a).
Fig. 6.2. Determinarea grosimii critice a izolaţiei termice la peretele

cilindric (a), în funcţie de variaţia rezistenţelor termice (b)
~n cazul valorilor constante ale tuturor caracteristicilor fizice [i a

coeficien]ilor de schimb de c\ldur\, rezult\ c\ fluxul unitar ql [i rezisten]a
termic\ total\ Rl sunt dependente de diametrul exterior al izola]iei termice
d iz , respectiv de grosimea izola]iei termice δ iz . ~n aceste condi]ii rezisten]ele
125
termice Rli [i Rlp au valori constante (fig. 6.2, b).

Fluxul termic unitar ql este maxim atunci când Rl devine minim.
Egalând cu zero prima derivat\ a rela]iei
1 1 d 1 d 1
Rl = + ln e + ln iz + = Rl + Rlp + Rliz + Rle (6.19)
πd iα i 2πλ p d i 2πλiz d e πd izα e
`n raport cu d iz :
∂Rl  ∂R ∂R  1 1
=  liz + le  = − =0
∂d iz d iz = (d iz )cr  ∂d iz ∂d iz  d iz = (d iz )cr 2πλiz (d iz )cr (d iz )cr α e
2
ob]inem rela]ia de calcul a diametrului critic al izola]iei:
2 ⋅ λiz
(d iz )cr = . (6.20)
αe
Din ultima rela]ie [i diagrama Rl = f (diz) [i q = f (d iz ) (fig. 6.2, b) se

poate trage concluzia c\ stratul de izola]ie dintre diametrul critic al izola]iei
(d iz )cr [i diametrul exterior al conductei, fiind plasat pe conduct\, reduce
rezisten]a termic\ total\ Rl , m\rind astfel fluxul termic liniar, [i deci,
pierderile de c\ldur\. S-a ajuns la un paradox : acoperirea conductei cu un
strat de izola]ie conduce nu la reducerea, ci la m\rirea pierderilor de c\ldur\.
Aceasta se `ntâmpl\ `n cazul alegerii inoportune a izola]iei cu conductivitatea
λiz prea mare.
Pentru evitarea acestei situa]ii este necesar ca diametrul critic al
izola]iei s\ fie (d iz )cr ≤ d e , [i deci, `n acest caz un strat de izola]ie de orice
grosime fiind plasat pe suprafa]a conductei va conduce la cre[terea rezisten]ei
termice totale Rl [i la reducerea fluxului termic unitar ql .
Pentru ca (d iz )cr ≤ d e , trebuie aleas\ izola]ia care s\ aib\
conductivitatea termic\ respectiv\:
d eα e
λiz ≤ . (6.21)
2
126
De men]ionat c\ pentru conductorii electrici se pune problema `n sens

invers : m\rirea intensit\]ii curentului prin conductor este posibil\, dac\ este
utilizat\ o izola]ie electrico-termic\ adecvat\ care s\ m\reasc\ fluxul termic
unitar cedat mediului ambiant, `n conformitate cu conductorul neizolat. Deci
`n acest caz diametrul critic al izola]iei d iz trebuie s\ dep\[easc\ diametrul
exterior al conductorului d e , de unde rezult\ pentru conductivitatea termic\ a
izola]iei:
d eα e
λiz > . (6.22)
2
6.4. Calculul grosimii izola]iei termice
Acest calcul se face `n func]ie de condi]iile de exploatare impuse.
6.4.1. Calculul grosimii izola]iei termice pentru o pierdere de c\ldur\ dat\
Pentru conductele cu un strat de izola]ie de baz\ [i cu un strat

protector exterior, rezisten]a total\ Rl se compune din:
t f − t0
Rl = Rli + Rlp + Rliz + Rlsp + Rle = . (6.23)
ql
Explicitând rezisten]a termic\ a izola]iei Rliz , se ob]ine:
t f − t0
ln iz = Rl − (Rli + Rlp + Rlsp + Rle ) =
1 d
Rliz =
ql − (Rli + Rlp + Rlsp + Rle )
, (6.24)
2πλiz de
de unde se determin\ grosimea izola]iei, considerând, `n prima etap\,

rezisten]a termic\ a stratului protector Rlsp = 0:
ln
d iz
de
[
= 2πλiz (t f − t 0 )qI − (Rli + Rlp + Rle ) . ] (6.25)
Cu raportul d iz d e calculat se determin\ grosimea izola]iei:
127
 
δ iz =
1
(d iz − d e ) = 1 d e  d iz − 1 . (6.26)
2 2  de 
Tabelul 4.1.
Alegerea grosimii izola]iei
Grosimea Conductivitatea termic\ a stratului de izola]ie, λiz , W

stratului de m⋅K
izola]ie,
δ iz , mm 0,07 0,09 0,11 0,13 0,15 0,17
10 2 2 3 4 4 5
15 3 4 5 6 6 7
20 4 5 6 7 8 9
~n a doua etap\, ]inând seama de existen]a stratului protector, se

mic[oreaz\ m\rimea σ iz , [mm] , cu corec]ia σ sp , [mm] , ob]inându-se
grosimea real\ a izola]iei termice:
δ iz/ = δ iz − δ sp , [mm]. (6.27)
Corec]ia σ sp recomandat\ pentru materialul protector azbociment se

d\ `n tabelul 4.1.
6.4.2. Calculul grosimii izola]iei pentru o temperatur\ dat\ la suprafa]a

acesteia
Respectarea normelor de protec]ie a muncii pentru personalul de

deservire urm\re[te asigurarea unor temperaturi prescrise la suprafa]a
izola]iei termice, care se admite, de regul\, egal\ cu 50…55 oC.
~n mod frecvent rezisten]ele termice Rli [i Rlp pot fi neglijate `n
128
calcul. ~n acest caz fluxul termic liniar la suprafa]a exterioar\ a izola]iei poate
fi calculat cu rela]ia :
t f − te t −t
ql = = e 0 , (6.28)
1 d 1
ln iz
2πλiz d e πd izα e
care poate fi modificat\ `n felul urm\tor:
t f − te t −t
= e 0 , (6.29)
d iz d iz 1
ln 2λiz
de de d eα e
de unde se ob]ine
d iz d iz t f − te
ln = 2λiz , (6.30)
de de d eα e (t e − t 0 )
unde t f , t e , t 0 sunt temperatura fluidului de transport, respectiv suprafe]ei

izola]iei [i a mediului ambiant.
Solu]ionând ecua]ia x ln x = const , `n care x = d iz d e , se determin\
grosimea izola]iei
d 
δ iz = 0,5 ⋅ d e ⋅  iz − 1 (6.31)
 de 
[i `n caz de necesitate se corecteaz\ cu m\rimea σ sp
δ iz/ = δ iz − δ sp . (6.32)
6.4.3. Calculul grosimii izola]iei la o c\dere dat\ de temperatur\ a

agentului termic
Reducerea temperaturii agentului termic, ca urmare a pierderilor de

c\ldur\, poate fi impus de nivelul de temperatur\ al sursei [i al
129
consumatorului de c\ldur\.
Conducte care transport\ lichide. Bilan]ul termic al conductei se
reprezint\ cu rela]ia:
(t
− t 0 )⋅ LC
G S c P (t f 1 − t f 2 ) =
fm
, (6.33)
1 d iz 1
ln +
de unde rezult\ rela]iile de calcul
1
⋅ x ln x + Rle = Rl ⋅ x ; (6.34)
2πλiz
(t fm − t 0 )⋅ LC
Rl =
G S c P (t f 1 − t f 2 )
, (6.35)
(
care solu]ionându-le, se determin\ x = d iz d e , `n care t fm = 0,5 t f 1 + t f 2 ; )
Rle = 1 πd eα e ; LC - lungimea de calcul a conductei, m ; t f 1 , t f 2 -
temperatura fluidului la intrarea, respectiv la ie[irea din conduct\; t 0 -
temperatura mediului ambiant; G S - debitul de fluid [kg s ]; c P - c\ldura
masic\ la presiune constant\, [ kJ kg ⋅ K ]; d e - diametrul exterior al
conductei utilizate, [m].
Grosimea izola]iei se calculeaz\ cu rela]ia:
1  d iz 
δ iz = d e  − 1 ,
2  de 
considerând [i corec]ia δ sp pentru stratul protector,
δ iz/ = δ iz − δ sp .
Conducte pentru transportarea aburului. ~n cazul conductelor de

abur supra`nc\lzit trebuie considerat\ [i rezisten]a termic\ interioar\ Rli [i
deci, rela]ia bilan]ului termic va deveni urm\toarea:
130
(t
− t 0 )⋅ LC
G S (h f 1 − h f 2 ) =
fm
, (6.36)
1 d iz 1
Rli + ln +
`n care h f 1 , h f 2 sunt entalpiile aburului la `nceputul conductei, respectiv la

sfâr[itul acesteia.
(t fm − t 0 )⋅ LC
Notând Rl =
GS ⋅ (h f 1 − h f 2 )
, se ob]ine formula de calcul:
1
ln x + Rle = (Rl − Rli ) ⋅ x . (6.37)
2πλiz
, substituind t fm = 0,5(t f 1 + t f 2 ),
d iz
Din solu]ia ultimei ecua]ii x =
de
1 1
Rle = , Rli = , se ob]ine rela]ia de calcul al grosimii izola]iei:
πd eα e πd iα i
1  d iz 
δ iz = d e  − 1 .
2  de 
Considerând [i corec]ia δ sp pentru stratul protector,
La transportul aburului `n conductele lungi este posibil, datorit\

sc\derii temperaturii pe conduct\, s\ apar\ starea de satura]ie. Lungimea
conductei pe care se pierde c\ldura de supra`nc\lzire a aburului se ob]ine din
formula:
t f 1 − t0
LC = Rl G S c P ln . (6.38)
t sat − t 0
131
}inând seama de arm\turi [i de sus]inerea conductei, cunoscând

lungimea de calcul LC , se poate calcula lungimea geometric\ L .
6.4.4. Calculul grosimii izola]iei pentru prevenirea congel\rii lichidelor

transportate
~n cazul conductelor amplasate `n medii cu temperaturi sc\zute, la

oprirea circula]iei agentului termic izola]ia termic\ `ntârzie congelarea
lichidului transportat. Timpul dup\ care apare `nghe]area lichidului sta]ionat
`n conduct\ se determin\ pe baza unui bilan] termic `ntre c\ldura acumulat\
`n lichid, `n peretele conductei [i `n izola]ie [i pierderea de c\ldur\ `n mediul
`nconjur\tor pe perioada de sta]ionare. C\ldura acumulat\ `n izola]ie se
neglijeaz\ [i se admite o r\cire a lichidului pân\ la temperatura de `nghe]are
cu o solidificare par]ial\ pe 25 % din sec]iunea conductei.
Timpul maxim admisibil de sta]ionare a lichidului `n conducta izolat\
se calculeaz\ cu rela]iile :
1. C\ldura transmis\ prin izola]ia termic\ de la fluidul transportat

mediului ambiant:
K ⋅ (t f − t 0 + t S − t 0 )
q1 = ; (6.39)
2 Rl
2. C\ldura r\cirii fluidului [i a peretelui de la temperatura fluidului

t f la temperatura de solidificare t S :
(V f ρ f c f + V p ρ p c p )(t f − t S )
q1 = . (6.40)
τ 1 ⋅ 3600
Timpul r\cirii τ 1 a fluidului [i a peretelui pân\ la temperatura de

solidificare t S , `n ore este:
2 Rl (V f ρ f c f + V p ρ p c p )(t f − t S )
τ1 = , [h].
3600 ⋅ K ⋅ (t f + t S − 2t 0 )
(6.41)
Timpul necesar congel\rii a 25 % din fluid se determin\ cu rela]ia:
132
t S − t 0 0,25 ⋅ V f ρ f c f rs
K = , (6.42)
Rl 3600 ⋅ τ 2
din care rezult\ timpul necesar congel\rii τ 2 :
0,25 ⋅ V f rS Rl
τ2 = , [h]. (6.43)
3600 ⋅ K ⋅ (t S − t 0 )
Timpul total maxim admisibil:
2 Rl (V f ρ f c f + V p ρ p c p )(t f − t S ) 0,25 ⋅ V f τ f Rl
τ = τ1 + τ 2 = + , [h], (6.44)
3600 ⋅ K ⋅ (t f + t S − 2t 0 ) 3600 ⋅ K ⋅ (t S − t 0 )
din care rezult\ rezisten]a termic\ total\ Rl necesar\:
3600 ⋅ K ⋅ τ
Rl =
[2(t f − t S )(V f ρ f c f + V p ρ p c p ) ] + 0,25 ⋅ V f ρ f rS
, (6.45)
t f + t S − 2t 0 t S − t0
`n care t f este temperatura lichidului, [oC]; t 0 - temperatura de calcul a

aerului ambiant, [oC]; ρ p , c p - densitatea [i capacitatea termic\ a materialului
peretelui;
Propriet\]ile fizice ale fluidului la temperatura de solidificare t S sunt:
ρf - densitatea, [ kg m 3 ]; c f - c\ldura specific\, [ kJ (kg ⋅ K ) ]; rS -
c\ldura latent\ de solidificare, [ kJ kg ]; V f , V p - volumul de lichid `n
conduct\, respectiv, volumul peretelui metalic al conductei, raportate la 1 m
lungime, [ m 3 m ]; K - coeficient care ]ine cont de pierderile suplimentare
de c\ldur\ prin elementele de sus]inere a conductei, care are urm\toarele
valori: pentru `nc\peri (hale) K = 1,2; pentru conducte `n aer liber K =
1,25; pentru condi]ii meteorologice deosebit de grele K = 1,3…1,4.
~n cazul conductelor de ap\ ( ρ f = 1000 kg m 3 ,
c f = 4187 kJ (kg ⋅ K ) ; t S = 0 oC; rS = 3,35 ⋅ 10 5 kJ kg ) din o]el
133
(ρ )
= 7850 kg m 3 , c p = 482 kJ (kg ⋅ K ) , formula de calcul a lui Rl
p
poate fi scris\ sub o form\ simplificat\:
K ⋅τ
Rl = . (6.46)
 t f (V f + 0,9 ⋅ V p ) 10 ⋅ V f 
 − 
 t f − 2t 0 t0 
Rela]ia de calcul al diametrului izola]iei este:
1
⋅ x ln x + Rle = Rl ⋅ x , (6.47)
2πλiz
`n care
d iz 1
x= ; Rle = .
de πd eα e
1  d iz 
δ iz = d e  − 1 .
2  de 
Considerând [i corec]ia δ sp pentru stratul protector, ob]inem:
6.5 Calculul conductelor subterane
Amplasarea subteran\ a conductelor de termoficare se poate realiza `n

trei moduri diferite:
!"`ngropat `n teren f\r\ canal (fig.6.3, a);

!"`n canale nevizitabile de dimensiuni reduse (fig.6.3, b);
!"`n canale vizitabile.
134
Fig. 6.3. Pozarea subterană a conductelor de termoficare:

a-îngropate în teren; b-în canal nevizitabil
6.5.1. Conducte `ngropate `n teren (f\r\ canal)
a) Re]ea monotubular\. Diametrul izola]iei se determin\ din ecua]ia

fluxului liniar de c\ldur\:
t f − t sol t f − t sol
q1 = = =
Rliz + Rlsol 1 d iz 1 4h
ln + ln
2πλiz d e 2πλ sol d iz
t f − t sol
= =
1 d 1  4h d 
ln iz +  ln − ln iz 
2πλiz d e 2πλ sol  de de 
t f − t sol
= , (6.48)
1 λ sol − λiz d iz 1 4h
⋅ ln + ln
2π λ sol ⋅ λiz d e 2πλ sol d e
din care se ob]ine formula de calcul:
135
d iz 2πλ sol λiz  t f − t sol 1 4h 

ln =  − ln  . (6.49)
d e λ sol − λiz  ql 2πλ sol d e 
1  d iz 
δ iz = d e  − 1 .
2  de 
b) Re]ea bitubular\. ~n cazul a dou\ conducte vecine, grosimea

stratului de izola]ie pentru prima, respectiv, a doua conduct\ se calculeaz\ cu
formulele:
d iz1 2πλ sol λiz1  t f 1 − t sol − ql 2 Rl1, 2 1 4h 

ln =  − ln  ; (6.50)
d e1 λ sol − λiz1  q l1 2πλ sol d e1 
d iz 2 2πλ sol λiz 2  t f 2 − t sol − ql1 Rl1, 2 1 4h 

ln =  − ln  ; (6.51)
d e 2 λ sol − λiz 2  ql 2 2πλ sol d e 2 
2
1  2h 
Rl1, 2 = ln   + 1 , (6.52)
2πλ sol  b 
`n care b este distan]a dintre axele conductelor; q l1 , q l 2 - pierderile specifice

admisibile de c\ldur\.
1  d iz 
δ iz = d e  − 1 .
2  de 
Pierderea total\ de c\ldur\ a unei conducte `ngropate de lungime L ,

`n m, este dat\ de rela]ia:
Qt = q1 K ⋅ L , [W]. (6.53)
136
6.5.2. Conducte `n canale nevizitabile
a) Re]ea monotubular\. Pierderea specific\ de c\ldur\ se determin\

cu rela]ia:
t f − t sol t f − t sol
ql = = . (6.54)
Rliz + Rle + Rli + Rlsol
can
1 d iz 1
ln + + Rli + Rlsol
can
Notând cu x = d iz d e se ob]ine formula de calcul:
1
2πλiz
( )
ln x + Rle = Rl − Rlican + Rlsol ⋅ x , (6.55)
`n care Rl = (t f − t sol ) ql este rezisten]a termic\ total\ a conductei;

Rle = 1 πd eα e - rezisten]a termic\ la suprafa]a conductei neizolate;
R = 1 πDciα i - rezisten]a termic\ la suprafa]a intern\ a canalului, unde Dci
can
li
este diametrul echivalent intern al canalului, α i - coeficientul de convec]ie a

c\ldurii pe suprafa]a intern\ a canalului.
Rezisten]a termic\ la suprafa]a solului:
 1 h
 , dacă < 2;
2 h + 4 h 2
− D 2 D
 2 ce
=  πλ sol
Rlsol ln e e ce
(6.56)
Dce
 1 4h h
 ⋅ ln , dacă > 2;
 2πλ sol Dce Dce
Adâncimea echivalent\ de amplasare a conductei:
λsol
he = h + , (6.57)
α s −a
unde α s−a este coeficientul de convec]ie `ntre suprafa]a solului [i aerul

(
`nconjur\tor, [ W m 2 ⋅ K ]. )
137
Dac\ se cunoa[te pierderea specific\ de c\ldur\ q l , temperatura

aerului `n canal se calculeaz\ cu rela]ia:
( )
t can = t sol + K ⋅ ql Rlican + Rlsol , [oC]. (6.58)
1  d iz 
δ iz = d e  − 1 .
2  de 
b) Re]ea bitubular\. Diametrele izola]iilor se calculreaz\ cu rela]iile:
1 t f 1 − t can
ln x1 + Rle1 = ⋅ x1 ; (6.59)
2πλiz1 q l1
1 t f 2 − t can
ln x 2 + Rle 2 = ⋅ x2 , (6.60)
2 πλ iz 2 ql 2
unde temperatura aerului `n canal tcan se calculeaz\ cu rela]ia:
( )
t can = t sol = K ⋅ (ql1 + ql 2 ) Rlican + Rlsol , [0C]; (6.61)
d iz1 d
x1 = , x 2 = iz 2 . (6.62)
d e1 d e2
1  d iz 
δ iz = d e  − 1 .
2  de 
138
CAPITOLUL 7
CALCULUL MECANIC AL CONDUCTELOR DE TERMOCICARE
7.1. No]iuni de calcul mecanic
Calculul mecanic al conductelor trebuie s\ stabileasc\ urm\toarele

[11,13,66,108]:
!"grosimea peretelui conductei [i m\rimea eforturilor care apar `n

aceasta;
!"modul de preluare a dilat\rilor termice;
!"modul de sus]inere a conductei, caracteristicile, solicit\rile [i
distan]ele dintre reazemele fixe [i mobile.
Calculul mecanic al unui sistem de termoficare se face corespunz\tor

condi]iilor concrete de func]ionare, admi]ându-se urm\toarele:
!"presiunea interioara se ia `n calcul egal\ cu presiunea maxim\ posibil\

la varia]ia regimurilor de exploatare;
!"temperatura de calcul a peretelui ]evii se consider\ egal\ cu
temperatura maxim\ posibil\ a agentului termic;
!"greutatea de calcul se admite egal\ cu greutatea ]evii construc]iei
termoizolante, a fluidului transportat, plus greut\]ile accidentale.
Alte elemente necesare efectu\rii calculului mecanic al conductelor

sunt: cerin]ele specificate de procesul tehnologic privind func]ionalitatea
sistemului de conducte (num\rul de porniri-opriri, varia]ia temperaturii `n
func]ionare, problemele de vibra]ii, coroziune, eroziune etc.) ; caracteristicile
materialelor de confec]ie (varia]ia cu temperatura `n timp a caracteristicilor
mecanice [i a structurii.
La baza calculului mecanic sunt puse trei criterii: criteriul tensiunilor
admisibile, criteriul presiunii nominale [i criteriul limit\rii reac]iunilor din
utilaje.
139
Capitolul 7. Calculul mecanic al conductelor de termoficare
7.2. Clasificarea solicit\rilor [i tensiunilor
Solicit\rile la care sunt supuse conductele se clasific\ dup\

urm\toarele criterii [11,13,66]:
!"`n dependen]\ de originea for]elor `n raport cu conductele:

• solicit\ri interne (presiunea fluidului de lucru, dilatarea termic\);
• solicit\ri externe (greutatea conductei, presiunea vântului etc.);
!"`n dependen]\ de localizarea [i modul de ac]iune al for]elor:
• solicit\ri unitare;
• solicit\ri repartizate;
• solicit\ri axiale;
• solicit\ri tangen]iale;
• solicit\ri radiale;
• momente de `ncovoiere;
• momente de torsiune;
!"`n dependen]\ de modul de varia]ie al for]elor `n timp:
• solicit\ri constante;
• solicit\ri variabile;
!"`n dependen]\ de natura for]elor:
• solicit\ri mecanice;
• solicit\ri temice;
!"din punctul de vedere al duratei, frecven]ei [i posibilit\]ilor de
apari]ie:
• solicit\ri permanente;
• solicit\ri care apar `n timpul func]ion\rii normale;
• solicit\ri ciclice lente; solicit\ri de vânt etc.
Conductele [i elementele de conducte sunt solicitate la fabricare,

montare [i pe `ntrega durat\ de via]\ la tensiuni mecanice (efortturi unitare)
pe direc]ie longitudinal\ (axial\), tangen]ial\ (circumferen]ial\) [i radial\.
Aceste tensiuni se clasific\ `n:
a) Tensiuni primare, care sunt produse de sarcinile impuse conductei

(presiune, greutate, vânt) [i sunt rezultatul respect\rii condi]iei de echilibru a
for]elor [i momentelor interne [i externe. Pe m\sura cre[terii solicit\rilor
aceste tensiuni cresc pân\ la avarie. Tensiunile primare nu se autolimiteaz\.
Presiunea [i solicit\rile externe produc `n peretele conductei solicit\ri
variabile cu grosimea. Aceste solicit\ri pot fi arbitrare descompuse `n
140
componente constante [i egale cu media, numite tensiuni `n stare de

membran\ [i componente variabile, numite tensiuni de `ncovoiere. Tensiunile
`n stare de membran\ au limit\ri (valori admisibile) mai mari decât cele de
`ncovoiere.
b) Tensiuni secundare care sunt produse de deplas\rile conductelor
(dilat\ri `mpiedicate, deform\ri introduse la montaj etc.), cu alte cuvinte, de
constrângere sau autoconstrângerea structurii materialului solicitat. Dep\[irea
limitei de curgere a materialului `n anumite puncte, `n cazul unui interval
acceptabil al deform\rilor, conduce la apari]ia fenomenului de ralaxare a
tensiunilor [i reducerii acestora la limita de elasticitate. Tensiunile secundare
se autolimiteaz\.
c) Tensiuni de vârf care apar datorit\ discontinuit\]ilor locale [i/sau
solicit\rilor termice locale (de exemplu: tensiunile care apar la `nc\lzirea sau
r\cirea conductelor produse de gradien]i radiali de temperatur\).
Tensiunile primare, secundare [i de vârf au o ac]iune specific\ [i
poten]e de avarie diferite [i din aceast\ cauz\ normele de calcul pentru
conducte introduc valori admisibile ale tensiunilor pentru fiecare categorie de
tensiuni `n parte [i pentru combina]iile lor. Astfel, tensiunile primare se
limiteaz\ pentru prevenirea deforma]iilor plastice, combina]ia dintre
tensiunile primare [i secundare se limiteaz\ pentru prevenirea deforma]iilor
plastice excesive, iar tensiunile maxime de vârf se limiteaz\ pentru
prevenirea ruperii la oboseal\ ca rezultat al `nc\rc\rilor ciclice.
Criteriul tensiunilor admisibile stabile[te c\ tensiunea echivalent\
Gech care apare `n materialul elementelor de conduct\, datorit\ solicit\rilor
trebuie s\ fie mai mic\ sau egal\ cu tensiunea admisibil\, fixat\ prin norme,
pentru materialul utilizat [i timpul solicit\rilor.
Relatiile de calcul pentru tensiunile echivalente au la baz\ teoria a
III-a de rezisten]\ (teoria efectului unitar tangen]ial maxim):
III) σ ech = σ l2 + 4τ 2 , (7.1)
sau teoria a V-a de rezisten]\ a lui Huber-Mises (teoria energiei de varia]ie a

formei):
V) σ ech = σ l2 + 3τ 2 , (7.2)
`n care σ l [i τ sunt respectiv tensiunile axiale [i de torsiune [N/mm2].
141
7.3. Determinarea grosimii peretelui unei ]evi cilindrice supuse la

presiune interioar\
Dintre toate solicit\rile la care este supus\ o conduct\, la calculul

grosimii pere]ilor se ia `n considerare numai presiunea intern\, urmând ca pe
parcursul proiect\rii sistemului de conducte s\ se verifice dac\ dimensiunile
alese corespund solicit\rilor complexe care apar `n exploatarea conductelor.
Pentru conducte grosimea peretelui se determin\ pe baza criteriului
tensiunilor admisibile [i teoriei a III-a de rezisten]\ aplicat\ tensiunilor
produse de presiunea interioar\:
d e − 2S  p  d −S
[σ ] ≥ σ max − σ min =p − −  = p e , (7.3)
2S  2 2S
unde [σ ] este tensiunea admisibil\, [N/mm2]; σ max [i σ min -valorile maxime,

respectiv minime ale principalelor tensiuni, [N/mm2]; p - presiunea interioar\
[MPa]; d e -diametrul exterior al conductei, [mm]; S - grosimea peretelui
conductei, [mm].
Grosimea peretelui (de proiectare) S este grosimea elementului de
conduct\ stabilit\ astfel `ncât s\ `ndeplinesc\ toate cerin]ele func]ionale
impuse; se calculeaz\ cu rela]ia:
S = S C + ∑ C , [mm], (7.4)
`n care SC este grosimea conductei rezultat\ din calculele de rezisten]\, [mm];

∑ C -adaosuri de grosime determinate conform indica]iilor normelor de
calcul.
Normele României recomand\ pentru adaosuri [11,13]:
∑C = C 1 + C2 , (7.5)
unde C1 este grosimea suplimentar\ necesar\ pentru a ]ine seama de

eroziunea sau coroziunea conductei `n exploatare, [mm]; C 2 - adaos care ]ine
seama de valoarea grosimii standardizate imediat superioare valorii S C + C1
[i de abaterile negative la grosimile de fabrica]ie a ]evilor. Specifica]ia ]evilor
142
produse `n România sunt reglementate de STAS 4040/2-80, STAS 530/2-80,

STAS 2898-80.
Grosimea pere]ilor conductelor introduce particularit\]i `n calculul
mecanic, din acest punct de vedere conductele clasificându-se `n:
!"conducte cu pere]i sub]iri ( u = d e d i < 1,1 );

!"conducte cu pere]i gro[i ( u = d e d i > 1,1 ).
Conductele de termoficare sunt conducte cu pere]i sub]iri, pentru

determinarea grosimii c\rora se recomand\ formul:
p ⋅ di
S= +C, (7.6)
200 ⋅ [σ ]⋅ ϕ − 2 xp
[ ]
`n care p este presiunea interioar\ de calcul, kgf cm 2 ; d i -diametrul
interior al conductei, [mm]; [σ ] - rezisten]a admisibil\ a materialului
[ ]
conductei, kgf cm 2 ; ϕ - coeficient de rezisten]\ depinzând de modul de
realizare a conductei (ϕ = 1,0 pentru ]evi trase [i ]evi sudate cu control
complet al sudurii; ϕ = 0,7...0,85 pentru ]evi sudate longitudinal; ϕ = 0,9
pentru ]evi sudate elicoidal de presiune `nalt\ (p = 2,6...6,0 MPa); ϕ = 0,8
pentru ]evi sudate elicoidal de medie presiune (p = 0,7...2,5 MPa); ϕ = 0,7
pentru ]evi sudate elicoidal de joas\ presiune (p = 0,1...0,6 MPA)); x -
coeficient ce ]ine cont de natura materialului (x = 0,6 pentru o]eluri carbon
sau slab aliate); C - adaos pentru coroziune [i eroziune (se admite C = 0,5 mm
pentru S < 5 mm, C = 0,6 mm pentru 5< S < 7 mm [i C = 0,8 mm, dac\ S > 8
mm).
Tabelul 7.1
Rezisten]a admisibil\ a conductelor
Temperatura Rezisten]a Coeficient de siguran]\

t , [0C] admisibil\ nr nc nf
< 265 σ r nr
265...450 min (σ r nr , σ c nc ) 3.0...3.75 1.65...1.80 1.65...2.0
> 450 (
min σ c nc , σ f nf )
Observa]ie: indicii au semnifica]iile: r - rupere, c - curgere, f - fluaj.
143
Rezisten]a admisibil\ se alege din tabelul 7.1 `n func]ie de calitatea

materialului [i temperatura de lucru a conductei.
7.4. Calculul mecanic al conductelor pentru transportul agenţilor termici
7.4.1. Noţiuni introductive
La solicitarea complexă a conductelor [73-86,108] (întindere,

încovoiere şi torsiune) tensiunea maximă sumară, conform teoriei a V-a de
rezistenţă, se determină cu formula
2 2
σ s = σ înt + σ înc + 3 ⋅τ 2 , (7.7)
în care σ înt este tensiunea sumară la întindere sub acţiunea presiunii

interioare; σ înc - tensiunea sumară la încovoiere.
Tensiunea maximă sumară nu trebuie să depăşească tensiunea
admisibilă pentru cea mai periculoasă secţiune a conductei care este
îmbinarea sudată:
σ s ≤ ϕ ⋅ ⋅[σ ] , (7.8)
în care [σ ] este tensiunea admisibilă.

Coeficientul de rezistenţă a cusăturilor sudate ϕ , care este egal cu
raportul tensiunii admisibile pentru cusătură la tensiunea admisibilă pentru
întreg peretele conductei, are valori prezentate în tabelul 7.2.
Tabelul 7.2
Valorile coeficientului de rezistenţă φ pentru cusăturile sudate ale
conductelor
Cusătura sudată Coeficientul de
rezistenţă φ
Cusătură unilaterală executată manual 0,7
Cusătură unilaterală executată automat 0,8
Cusătură bilaterală executată manual 0,85
Cusătură bilaterală executată automat 0,9
144
Forţa axială a presiunii interioare care acţionează în plan transversal

se calculează cu relaţia:
πd i2
P1 = p ⋅ , (7.9)
4
în care p este presiunea interioară din conductă, [kPa]; d i - diametrul

interior al conductei, [m].
Tensiunea de întindere în planul transversal al conductei,
P1 pd i
σ1 = = , (7.10)
ft 4S
în care f t ≈ πd i δ este aria secţiunii transversale a conductei, [m2]; S –

grosimea peretelui conductei, [m].
Tensiunea de întindere în planul longitudinal al conductei se
determină cu formula
pd i
σ2 = . (7.11)
2S
Tensiunea sumară la întindere sub acţiunea presiunii interioare se determină

din teoria energetică a rezistenţei cu formula
pd i
σ înt = σ 12 + σ 22 − σ 1 ⋅ σ 2 = . (7.12)
2,3 ⋅ S
Tensiunea sumară la încovoiere se calculează cu relaţia
σ înc = σ 32 + σ 42 , (7.13)
în care σ 3 este tensiunea la încovoiere sub acţiunea greutăţii proprii a

conductei, greutăţii izolaţiei termice şi greutăţii agentului termic iar în cazul
conductelor aeriene şi sub acţiunea presiunii vântului.
145
Momentele de torsiune apar doar în conductele amplasate spaţial. În

conductele amplasate într-un singur plan momentele de torsiune sunt nule.
În acest caz tensiunea maximă sumară se determină cu formula
2 2
σ s = σ înt + σ înc . (7.14)
7.4.2. Calculul tensiunilor din reazeme
Datele iniţiale pentru calculul eforturilor asupra reazemelor sunt

tabelate în funcţie de trecerea convenţională a conductei şi se preiau din
literatura de specialitate.
Momentul maximal de încovoiere din conductă se determină cu
relaţia [108]:
ql 2
MR = , (7.15)
12
în care l este lungimea tronsonului dintre reazeme, [m].

Solicitarea repartizată specifică q se calculează cu formula
q = qv2 + qo2 , (7.16)
în care q v este solicitarea specifică verticală, care ţine cont de greutatea

conductei cu agentul termic şi izolaţia termică; q o - solicitarea specifică
orizontală, care ţine cont de presiunea vântului:
w 2 ρ ⋅ d iz
qo = k ⋅ , (7.17)
2 10 3
unde w este viteza vântului, [m/s]; ρ - densitatea aerului, [kg/m3]; k -

coeficient aerodinamic egal în medie cu 1,4…1,6; d iz - diametrul exterior al
izolaţiei termice a conductei, [m].
De presiunea vântului trebuie să se ţină cont numai în cazul
conductelor aeriene deschise.
Momentul de încovoiere care apare la mijlocul tronsonului:
146
ql 2
M tr = . (7.18)
24
La distanţa 0,2 ⋅ l de la reazem momentul de încovoiere este nul.

Săgeata maximă de încovoiere este amplasată la mijlocul tronsonului.
Săgeata de încovoiere a conductei se determină cu relaţia
ql 4
y= , [m], (7.19)
384 ⋅ EI
în care E este modulul de elasticitate a materialului conductei, [kPa]; I -

modulul de inerţie a conductei, [m4].
Lungimea tronsonului dintre reazeme se calculează cu formula
12σ 3 w
l= , [m]. (7.20)
q
La determinarea distanţei
dintre reazeme (fig.7.1) cu formula
(7.20) se admite σ 3 = βϕ ⋅ [σ ], în care
β = 0,4! 0,5 .
Solicitarea orizontală N care
apare la reazemul liber depinde de Fig. 7.1. Diagrama momentelor de
tipul acestuia. Pentru un reazem de încovoiere a unei conducte cu mai
alunecare (vezi fig.3.21), multe tronsoane
N = µ ⋅ Qv . (7.21)
în care Qv este solicitarea verticală a tronsonului; µ - coeficientul de frecare

la alunecare, valorile căruia sunt date în tabelul 7.3.
Ţinând cont de posibilitatea tasării unuia din reazeme, se admite
Qv = 1,5 ⋅ q v l . (7.22)
147
Tabelul 7.3
Valorile coeficientului de frecare la alunecare
Materialele suprafeţelor de frecare Coeficientul de frecare μ
Oţel-oţel 0,30
Oţel-beton 0,60
Fontă-fontă 0,35
Fontă-oţel 0,35
Pentru reazemele cu role (vezi fig.3.19),
Ss + µ ⋅ r
N = Qv ; (7.23)
R
pentru reazemele cu rulouri (vezi fig.3.20),
S r1 + S r 2
N = Qv , (7.24)
2R
în care R este raza rolei sau ruloului, [m]; r - raza fusului, [m]; S s - braţul
forţei de frecare la rostogolire pe suprafaţa rolei, [m]; S r1 şi S r 2 - braţele
forţelor de frecare la rostogolire pe suprafeţele de contact a ruloului cu planul
de sprijin şi cu conducta, [m].
La deplasarea unei conducte de oţel pe suprafaţa ruloului sau a rolei
din oţel prelucrată grosier S = 0,0005 m.
Pentru toate canalele subterane nevizitabile se recomandă folosirea
unor reazeme de alunecare. Folosirea reazemelor cu rulouri este oportună în
cazul amplasării aeriene a conductelor sau la amplasarea acestora în canale
vizitabile.
Forţa axială care acţionează asupra unui reazem fix se calculează cu
formula:
N = apF + µ ⋅ qv ∆l + ∆S , (7.25)
în care p este presiunea interioară de lucru din conductă, [kPa]; F - aria

secţiunii transversale interioare a conductei, [m2]; a - coeficient care depinde
148
de direcţia de acţiune a solicitărilor axiale exercitate de presiunea interioară

din ambele părţi ale reazemului fix, care sunt determinate de configuraţia
conductei şi de metoda de compensare a deformaţiilor termice; pentru
conducte cu diametru constant coeficientul a poate avea două valori : 0 sau
1; qv - greutatea conductei cu agentul termic şi cu izolaţia termică, [kN/m];
∆l - diferenţa lungimilor sectoarelor conductei din ambele părţi ale
reazemului fix, dacă ca sector se consideră distanţa dintre reazemele fixe sau
dintre reazemul fix şi compensator, [m]; µ - coeficientul de frecare la
reazemele mobile; ∆S - diferenţa modulelor forţelor de frecare din
compensatoarele cu presgarnitură sau ale forţelor de elasticitate din
compensatoarele elastice din ambele părţi ale reazemului fix, [kN].
Schemele tipice ale sectoarelor de conducte sunt prezentate în fig.7.2.
În schemele I şi II a = 0, în schemele III şi IV a = 1.
Forţa de frecare în
compensatoarele axiale cu
presgarnitură se determină cu relaţia
S = πd 2 pbαµ = pfβ , [kN], (7.26)
în care d este diametrul exterior al

păharului compensatorului, care
practice este egal cu diametrul
exterior al conductei, [m];
f = πd 2 4 ; b - raportul dintre
înălţimea presgarniturii sau înălţimea
de lucru a manşetei şi diametrul
conductei; p - presiunea de lucru din
Fig. 7.2. Scheme de amplasare a
conductă; α - raportul dintre conductelor
presiunea specifică a presgarniturii
sau a manşetei asupra suprafeţei
păharului şi presiunea de lucru (de regulă α ≈ 1,5 ); µ - coeficientul de
frecare a presgarniturii pe suprafaţa păharului (în medie µ = 0,15 );
β = 4bαµ . (7.27)
Pentru compensatoarele cu presgarnitură cu diametru mare

(400…1200 mm) b = 0,25! 0,15 , în medie 0,2.
149
Pentru compensatoarele cu presgarnitură cu diametre mai mici

(100…350 mm) mărimea b variază între 0,6 şi 0,3 (în medie 0,45).
Din toate solicitările exercitate asupra reazemului fix cea mai
însemnată este forţa de presiune interioară neechilibrată pf . Pentru
reducerea masei reazemului fix trebuie de echilibrat forţa axială a presiunii
interioare din conductă.
7.4.3. Solicitările compensatoarelor
Tensiunile care apar la încălzirea conductelor se determină din legea

lui Hook:
σ = E ⋅i , (7.28)
în care E este modulul de elasticitate; i - comprimarea sau alungirea

relativă.
Pentru conductele din oţel i = 12 ⋅ 10 −6 ⋅ ∆t , în care ∆t este valoarea
variaţiei temperaturii peretelui conductei, [0C].
Forţa, care apare într-un sector liniar de conductă fără compensarea
dilatării termice, se calculează cu formula
P = E ⋅i ⋅ f , (7.29)
în care f este aria secţiunii transversale a peretelui conductei, [m2].

Reacţia axială a compensatoarelor lenticulare (vezi fig.3.23) se
determină cu relaţia
S = S ct + S pi , (7.30)
în care S ct este reacţia axială condiţionată de compensarea termică, [kN];

S pi - reacţia axială condiţionată de presiunea interioară, [kN].
Reacţia axială condiţionată de compensarea termică poate fi calculată
cu expresia
∆
S ct = ε , [kN ] , (7.31)
n
150
în care ∆ este deformaţia termică a compensatorului, [m]; n - numărul de

lentile al compensatorului; ε - rigiditatea lentilei, [kN/m].
Rigiditatea lentilei ε depinde de profilul şi dimensiunile geometrice
ale acesteia, de grosimea peretelui compensatorului şi este egală cu forţa
axială, necesară pentru a deforma lentila cu 1 cm. Valoarea ε se determină
experimental.
Reacţia axială condiţionată de presiunea interioară se calculează cu
formula
S pi = ϕ
π 2
4
( )
D − d 2 ⋅ pe , [kN ], (7.32)
în care D şi d sunt diametrele exterior şi interior ale lentilei, [m]; pe -

presiunea excedentară (excedentul de presiune care depăşeşte presiunea
atmosferică) a agentului termic, [kPa]; ϕ - coeficient experimental care
depinde de dimensiunile şi de grosimea peretelui lentilei (în majoritatea
cazurilor ϕ ≈ 0,5! 0,6 ).
Construcţiile şi capacităţile de compensare a compensatoarelor de
dilatare sunt prezentate în p.3.2.4.
Capacitatea de compensare a
compensatoarelor naturale în formă de
U (fig.7.3) la întinderea acestuia la
rece până la jumătate din alungirea
termică preconizată a conductei se
Fig. 7.3. Schema de calcul a unui
compensator natural
, [m], (7.33)
A
∆ = 4σ
Ed e lm în formă de U
în care
A=
1
(
1,4 R 3 − 2,28R 2 l + 3,14 Rl 2 −)
k (7.34)
3 2 2 3
− 1,33R + 2lR − 4l R + 0,67l + l1l , m ; 2
[ ]
3
151
σ - tensiunea de încovoiere, [kPa]; d e - diametrul exterior al conductei,

[m]; E - modulul de elasticitate de gradul întâi, [kPa] (pentru oţel
E = 2 ⋅ 10 8 [kPa ]); l - înălţimea compensatorului, [m]; R -raza de curbură a
compensatorului, [m]; k - coeficient de reducere a rigidităţii conductei:
1 + 12h 2 
pentru h > 1 k = ;
10 + 12h 2  (7.35)
h 
pentru h < 1 k= ;
1,65 
în care h este aşa numitul “coeficient al conductei”:
SR
h=4 , (7.36)
d e2
în care S este grosimea peretelui conductei, [m]; m - coeficient de corecţie a

tensiunii pentru ţevi netede îndoite, de care se ţine cont doar în cazul m > 1 ,
adică pentru h < 0,85 :
0,9
m= 2
. (7.37)
h 3
Valorile k sunt prezentate în fig.7.4, valorile m - în fig.7.5.

La instalarea în compensator a unor coturi sudate k = 1 şi m = 1 şi, în
acest caz, expresia pentru determinare capacităţii de compensare a
compensatorului în formă de U se scrie sub forma:
∆=
4σ
Ed el
( )
0,07 R 3 − 0,28 R 2l − 0,86 Rl 2 + 0,67l 3 + l1l 2 , [m] . (7.38)
Capacitate de compensare maximă în aceste condiţii are

compensatorul cu R = 0 ; în acest caz
σ ⋅l
∆ = 1,33 (2l + 3l1 ), [m] . (7.39)
Ed e
152
Fig. 7.4. Dependenţa coeficientului Fig. 7.5. Dependenţa

de reducere a rigidităţii conductei coeficientului de corecţie a
de coeficientul conductei tensiunii de coeficientul
conductei
Pentru calculul tensiunii de încovoiere maxime care apare în conducta

de configuraţie unghiulară (fig.7.6) poate fi folosită formula lui Safonov
[108]:
1,5∆Ed e  n+3 
σ = n +1+ sin β  , (7.40)
2
l cos β  n +1 
în care l este lungimea braţului scurt,

[m]; ∆ - alungirea braţului scurt, [m]; n
- raportul lungimii braţului lung la
lungimea braţului scurt ( n = l1 l );
β = ϕ − 90 0 - unghiul conform fig.7.6.
Pentru ϕ = 90 0 sau β = 0
∆Ed e (n + 1)
σ = 1,5 . (7.41)
l2
Fig. 7.6. Schema compensării
Tensiunea maximă apare în unghiulare
braţul scurt în locul de încastrare în
reazemul fix. Deplasarea laterală maximă a braţului lung al cotului se
153
∆(1 + n sin β )
∆l = . (7.42)
cos β
Deplasarea laterală maximă a braţului scurt al cotului se determină cu

relaţia
∆(n + sin β )
∆s = . (7.42)
cos β
154
BIBLIOGRAFIE
1. Stăncescu I.D., Athanasovici V. Termoenergetică industrială, Editura

Tehnică, Bucuresti, 1979.
2. Athanasovici V. Termoenergetică industrială şi termoficare, Editura
didactica si pedagogica, Bucuresti, 1981.
3. Athanasovici V. Utilizarea căldurii în industrie, Vol.1, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1995.
4. Promâşlennaia termoenerghetica i teplotehnica: Spravocinic, pod obşcei
redacţiei V.A.Grigorieva i V.M.Zorina, Moscva, Energoatomizdat, 1991.
5. Carabulea A., Carabogdan I.Gh. Modele de bilanţuri energetice reale şi
optime, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982.
6. Sciup T. Metodî reşenia injenernâh zadaci s pomoşciu EVM, Mir,
Moscva, 1982.
7. Matematicescoe obespecenie ES EVM, Vâp.12, Institut matematichi AN
BSSR, Minsk, 1978.
8. Sultanguzin I.A., Sitas V.I. Raţionalinoe postroenie sistem ispolizovania
convertornâh gazov, Promâşlennaia energhetica, 1986, nr.10, pp.6-9.
9. Rozenknop V.D., Blitştein A.A. Pachetî pricladnîh programm dlea
modelirovania dinamiceschih sistem, Organizaţia bancov dannîh,
Materialî seminara, MDNTP, Moscva, 1974.
10. Matematicescoe obespecenie ES EVM, Vâp.10, Institut matematichi AN
BSSR, Minsk, 1976.
11. Burducea C., Leca A. Conducte şi reţele termice, Editura Tehnică,
Bucuresti, 1987.
12. Mereuţă C., Athanasovici V. Îndreptarul inginerului energetician din
întreprinderile industriale, Bucuresti, 1984.
13. Leca A., Prisecaru I., Tănase H.M. Conducte pentru agenţi termici.
Îndreptar, Editura Tehnica, Bucureşti, 1986.
14. Manualul inginerului termotehnician, coordonator emerit dr.docent ing.
Bazil Popa, Vol.1-3, Editura Tehnica, Bucureşti, 1986
15. Leca A., Moţoiu C. Centrale electrice. Probleme, Editura Tehnica,
Bucureşti, 1991.
155
Bibliografie
16. Pănoiu N.A. Cazane de abur, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,

1982.
17. Adler O., Vazcanu P. Instalaţii şi echipamente termotehnice: Îndreptar,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1970
18. Moţoiu C. Centrale termo- şi hidrolectrice, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1974.
19. Ilina M., Luţă C. Instalaţii de încălzire sanitare şi gaze, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1974
20. Îndreptarul termoenergeticianului din întreprinderile industriale,
V.Iliescu-Grozăveşti, I.Nerescu, L.Stanisavlievici, I.A.Bandea, N.Pănoiu,
N.Dorogan, Editura Tehnică, Bucureşti, 1963
21. Athanasovici V., Muşătescu V., Dumitrescu I.S. Termoenegetică
industrială şi termoficare, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1981
22. Leca A. Ridicarea eficienţei aparatelor schimbătoare de căldură, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1978.
23. Cogălniceanu A. Incidenţa şocurilor petroliere din deceniul opt asupra
energeticii ţărilor membre ale C.E.E., Energ nr.2, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1987.
24. Iancu A. Consumul energetic şi structura producţiei, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1979.
25. Manolescu G. Necesităţi şi resurse, Al XIII-lea Congres al Conferinţei
Mondiale a Energiei, Energ nr.2, Editura Tehnică, Bucureşti, 1987.
26. La transition energetique dans la région de la CEE, Nation Unies, New
York, 1984.
27. Normativ pentru întocmirea calculelor tehnico-economice comparative
pentru alegerea soluţiei de alimentare cu energie a instalaţiilor
consumatoare de energie de toate formele şi alegerea purtătorilor de
energie , PE-927/1985, M.E.E., I.S.P.E., Bucureşti, 1985.
28. Consumul cumulat de resurse energetice de produs - element de analiză a
structurii industriei, Studii de economie industrială, nr.3, Bucureşti, 1978.
29. Normativ privind calculele comparative tehnico-economice la instalaţiile
de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice şi termice, PE-
011/1982-M.E.E., Bucureşti, 1982.
30. Muşătescu V., Postolache P. Balanţe şi optimizări energetice, Institutul
Politehnic Bucureşti, 1981.
31. Preda L., Heinrich I., Buhuş P. ş.a. Staţii şi posturi electrice de
transformare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988.
156
32. Denisov V.I. Tehnico-economicheschie rasciotî v energhetiche,

Energoatomizdat, Moscva, 1985.
33. Dumitrescu L. Instalaţii sanitare pentru ansambluri de clădiri, Editura
34. Petrescu A., Duţă Gh., Vasilescu P. Încălzirea clădirilor industriale,
Vol.1, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.
35. Athanasovici V., Prisecaru I., Raşcu F. Utilizarea transportului la distanţă
sub formă de abur sau apă fierbinte, Conferinţa de Energetică, Bucureşti,
1986.
36. Rădulescu Gh. Optimizarea soluţiilor tehnice adoptate în cazurile
transportului fluidelor prin conducte încălzite, Consfătuirea
energeticienilor, Galaţi, 1976.
37. Athanasovici V. Repartizarea eficientă a încărcării între turbinele CET,
Sesiunea jubiliară 25 ani ai facultăţii de energetică, 1975.
38. Athanasovici V., Badea A. Metodă de modelare a repartiţiei sarcinii
termice şi electrice între blocurile energetice din CET, A III-a Conferinţă
a energeticienilor din România, 1981.
39. Dumitrescu I.S., Athanasovici V., Muşătescu V. Influenţe ale modificării
circuitului regenerativ al turbinelor de termoficare asupra caracteristicilor
acestora, A XI-a Consfătuire a termoenergeticienilor din România,
Braşov, 1984.
40. Muşătescu V., Athanasovici V., Dumitrescu I.S. Metodologie generală de
repartiţie optimă a sarcinilor electrice şi termice, Energ nr.9, Editura
41. Athanasovici V., Muşătescu V., Dumitrescu I.S. Optimizarea repartiţiei
sarcinii termice şi electrice între agregatele CET, Consfătuirea cadrelor de
exploatare din M.E.E., 1985.
42. La recuperation des energies perdues dans l’industrie dans la région de la
CEE, Nations Unies, New York, 1986.
43. Normativ pentru inventarierea resurselor energetice secundare, PE-
401/85, M.E.E., Bucureşti, 1985.
44. Athanasovici V., ş.a. Aspecte tehnico-economice a recuperării căldurii
gazelor de ardere, Energetica, Vol.XXXVII, nr.2, 1989.
45. Athanasovici V., ş.a. Limitele eficienţei tehnico-economice a recuperării
căldurii gazelor de ardere pentru preîncălzirea aerului de ardere,
Energetica, Vol.XXXVII, nr.11, 1989.
46. Vukovici L.K., ş.a. Teplovaia optimizaţia rabotî dvuhstupenciatâh
recuperatorov, Energhetica, nr.6, 1981.
157
Bibliografie
47. Gaba A.M., Carabogdan I.Gh. Utilizarea resurselor energetice secundare

din gazele de ardere ale cuptoarelor industriale, Energ nr.6, Bucureşti,
1988.
48. Dumitriu R. Metode de economisire şi utilizare raţională a energiei
termice necesară în industria uşoară, A XV-a Consfătuire a
termoenergeticienilor, Braşov, 1988.
49. Recuperarea căldurii reziduale din gazele rezultate din procesele
tehnologice, A XV-a Consfătuire a termoenergeticienilor, Braşov, 1988.
50. Athanasovici V., ş.a. Domenii de eficienţă tehnico-economică a utilizării
cazanelor recuperatoare de căldură din gazele de ardere, Revue
d’electrotechnique, nr.4, 1989, România.
51. Radcenco V.., ş.a. Instalaţii de pompe de căldură, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1985.
52. Athanasovici V., ş.a. Eficienţa energetică a utilizării pompelor de căldură
cu absorbţie pentru alimentarea cu căldură, A XII-a Consfătuire a
termoenergeticienilor, Braşov, 1985.
53. Manea M., Popescu C. Limite şi domenii de eficienţă a utilizării
pompelor de căldură în paralel cu sistemele de termoficare, A XV-a
Consfătuire a termoenergeticienilor, Braşov, 1988.
54. Dumitrescu I.S., Ştefan M. Utilizarea pompelor de căldură cu compresie-
absorbţie pentru alimentarea cu căldură, Conferinţa Naţională de
Energetică, Bucureşti, 1988.
55. Athanasovici V., Blaga P., ş.a. Optimizarea încadrării pompelor de
căldură cu absorbţie în sistemele de alimentare cu căldură, Conferinţa
Naţională de Energetică, Bucureşti, 1988.
56. Athanasovici V., Badea A., ş.a. Eficienţa utilizării pompelor de căldură
cu absorbţie cu soluţie BrLi-apă, în sistemele centralizate de alimentare
cu căldură, A XVI-a Sesiune a Termoenergeticienilor, Braşov, 1989.
57. Fedorov E.K. Ecologhiceschii crizis i soţialinâi progress,
Ghidrometeoizdat, Moscva, 1977.
58. Iantovskii E.I., Pustovalov Iu.V. Instalaţii de pompe de căldură cu
compresie de vapori, Energoizdat, Moscova, 1982.
59. Jahrbuch der Wärmerückgewinnung, 3, Aufgabe, 1977-1978, Heizung,
Klimatiseierung, Wärmerückgewinnung und Wärmepumpenwendung in
Hochban, Gewerbe und Industrie, Vulkan-Verlag, Essen, 1977.
60. Badea A., Blaga P. Analiza posibilităţilor de producere combinată a
căldurii şi frigului, A XIV-a Consfătuire a Termoenergeticienilor, Braşov,
1987.
158
61. Carabogdan I.Gh., ş.a. Utilizarea resurselor termoenergetice recuperabile

de nivel termic mediu şi coborât în cicluri termodinamice cu agenţi
organici, Energ nr.2, 1987.
62. Gaba A., Carabogdan I.Gh. Utilizarea RES din gazele de ardere ale
cuptoarelor industriale, Energ nr.6, 1988.
63. Athanasovici V. Aspecte tehnico-economice de principiu ale recuperării
combinate a căldurii gazelor de ardere pentru preîncălzirea aerului de
ardere şi în cazanele recuperatoare, Energetica, 1990.
64. Sokolov E.Ia, Martânov V.A. Exergheticeschii metod rasciota proţesov
preobrazovania teplotî v paroturbinnom ţicle, Izvestia vuzov SSSR,
Energhetica, 1983, nr.1, p.67-70.
65. Melenitiev L.A. Sistemnâe issledovania v energhetice, Moscva, Nauca,
1983.
66. Sokolov E.Ia. Teploficaţia i teplovâe seti, Moscva, Energoizdat, 1982
67. Alişul A.D. Ghidravliceschie soprotivlenia, Moscva, 1982.
68. Zingher N.M. Ghidravliceschie i teplovâe rejimî teploficaţionnâh sistem,
Moscva, Energoatomizdat, 1986.
69. Buznikov E.F., Roddatis K.F., Berzinş E.Ia. Proizvodstvennâe i
otopitelinâe cotelinâe, Moscva, Energoatoizdat, 1984.
70. Liberman N.B. Neankovskaia M.T. Spravocinic po proectirovaniu
cotelinâh ustanovoc sistem ţentralizovannogo teplosnabjenia, Moscva,
Energhetica, 1979.
71. Sokolov E.Ia, Brodeanskii V.M. Energheticeschie osnovî transformaţii
tepla proţessov ohlajdenia, Moscva, Energoizdat, 1981.
72. Sokolov E.Ia., Sazanov B.V., Sitas V.I. ş.a. Issledovanie sravnitelino
effectivnosti transporta para vâsocotemperaturnoi setevoi vodoi i
neposredstvennogo parosnabjenia. Izvestia vuzov, Energhetica, 1984,
nr.4, p.63-68
73. Gromov N.K. Abonentschie ustanovchi vodeanâh teplovâh setei,
Energhia, Moscva, 1968.
74. Zingher N.M., Mirkina A.I. Issledovanie teplovâh haracteristic secţionnâh
vodo-vodeanâh podogrevatelei, Teploenerghetica, 1966, nr.11.
75. Zingher N.M., Mirkina A.I. Matematicescoe modelirovanie abonentschih
teploficaţionnâh vvodov, Teploenerghetica, 1969, nr.2.
76. Spravocinic proectirovşcica. Proectirovanie teplovâh setei, Pod redacţiei
A.A. Nikolaeva, Stroiizdat, Moscva, 1965.
77. Sokolov E.Ia., Sazonov R.P., Dubniţkaia L.E. Zaşcita sistem goreacego
vodosnabjenia ot vnutrennei corozii, Electriceschie stanţii, 1964, nr.8.
159
Bibliografie
78. Sokolov E.Ia., Gromov N.K., Safonov A.P. Expluataţia teplovâh setei,
Gosenergoizdat, Moscva-Leningrad, 1955.
79. Sokolov E.Ia. et al. Sovremennâi uroveni sovetscoi teploficaţii i osnovnâe
puti ee dalineişego razvitia, Teploenerghetica, 1967, nr.2.
80. Sokolov E.Ia. Razvitie nauchi v oblasti teploficaţii, Izvestia vuzov,
Energhetica, 1967, nr.11.
81. Sokolov E.Ia., Zakatova M.S. Rejim rabotî dvuhstupenceatoi smeşannoi
shemî prisoedinenia ustanovoc otoplenia i goreachego vodosnabjenia,
Teploenerghetica, 1965, nr.12.
82. Sokolov E.Ia., Verşinskii V.G. Metodica rasciota otcrâtâh sistem
teplosnabjenia, Electriceschie stanţii, 1955, nr.11.
83. Sokolov E.Ia., Verşinskii V.G. Metodica rasciota ţentralinogo
regulirovania nezavisimâh sistem teplosnabjenia, Teploenerghetica, 1968,
nr.9-10.
84. Skvorţov A.A. Obzor construcţii teplovâh setei v SSSR s naceala ih
stroitelistva, Energheticescoe stroitelistvo, 1967, nr.11.
85. Instrucţia po expluataţii teplovâh setei, Energhia, Moscva, 1972.
86. Instrucţia po ispâtaniiu vodeannâh teplovâh setei na rasciotnuiu
temperaturu teplonositelea, SŢNTI ORGRĂS, 1972.
87. Semenenco N.A. Organizaţia teploispolizovania i
energotehnologhicescoe combinirovanie v promâşlennoi ognetehniche,
Energhia, Moscva, 1976.
88. Kuperman L.I., Romanovskii S.A., Sidelinikovsckii L.N. Vtoricinâe
energoresursi i energotehnologhichescoe combinirovanie v
promâşlennosti, Kiev, Vişcea şcola, 1986.
89. Voinov A.P., Kuperman L.I., Suşon S.P. Parovâe cotlî othodeaşchih
gazah, Kiev, Vişcea şcola, 1983.
90. Cotlî – utilizatorî i cotlî energotehniceschie. Otraslevoi catalog, NII
INFORMENERGOMAŞ, Moscva, 1985.
91. Obşcie metodiceschie polojenia po vîiavleniiu rezervov economii topliva
za sciot ispolizovania vtoricinâh energeticeschih resursov na
promâşlennâh predpriatiah, Moscva, Gosplan S.S.S.R (NIIPIN), 1977
92. Popa B., Lazăr I., Berinde T, Bistriceanu V. Recuperarea căldurii în
industrie, Bucureşti, Editura Tehnică, 1971.
93. Suşon S.P., Zavalko A.G., Minţ M.I. Vtoricinîe energheticeschie resursî
promâşlennosti SSSR, Moscva, Energhia, 1978.
94. Tebenikov B.P. Recuperatorî dlea promâşlennâh pecei, Metallughia,
Moscva, 1975.
160
95. Ştefănescu D. Papadol C. Transmisia de căldură. Schimbătoare de

căldură: Îndrumar de proiectare, IPB, Bucureşti, 1973
96. Popa B., Vintilă C. Transfer de căldură în procesele industriale, Dacia,
Cluj-Napoca, 1975.
97. Gainullin F.G., Kreinin E.B. Sposobî i sredstva recuperaţii tipa pecinâh
gazov, Gazovaia promâşlennosti, 1986, nr.5, p.35-36.
98. Hmeliniţkii R.Z. Stalinâe recuperatorî. Rasciotî i osnovî proectirovania,
MAI, Moscva, 1970.
99. Teplovoi rasciot cotelinâh agregatov: Normativnâi metod, pod
red.N.V.Kuzneţova i dr., Energhia, Moscva, 1973.
100. Aerodinamicescii rasciot cotelinâh agtregatov, Normativnâe metodi,
pod red.S.I.Moceana, Energhia, Leningrad, 1977.
101. Cotlî-utilizatorî i energo-tehnologhiceschie agregatî, pod red.
L.N.Sidelinikova, Energoatomizdat, Moscva, 1989.
102. Şcelokov Ia.M., Avvakumov A.M., Sarâkin Iu.K. Ocistca poverhnostei
nagreva cotlov-utilizatorov, Energoatomizdat, Moscva, 1984.
103. Teploenerghetica metallurghiceschih zavodov, pod red. Iu.I.
Rozengarta, Metallurghia, Moscva, 1985.
104. Rozenberg V.L., Lâkov A.G. Utilizaţia vtoricinoi energhii vâdeleaemoi
v ferosplavilinâh electropeceah, Electrotehnica, 1986, nr.3, p.20-23.
105. Ţişevskii V.P. Vozmojnosti utilizaţii teplovâh poteri plavilinâh
electropecei, Electrotehnologhicescaia promâşlennosti, Seria
Electrotermia, Informelectro, Moscva, 1982, nr.1, p.3-5.
106. Paterson W. Reconstrucţia României; energie, eficienţă şi tranziţia
economică, Editura ECHINOX, Cluj-Napoca, 1995.
107. Nitu V.I., Felea I. Energetica de tranziţie: concepte şi modele, Editura
MIRTON, Timişoara, 1997.
108. Teplotehniceschii spravocinic, Тom 1, Pod obşcei redacţiei V.N.
Iureneva i P.D.Lebedeva, Energhia, Moscva, 1976.
161

TR Distr Ag Term

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TR Distr Ag Term

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tudor SAJIN, Roxana GRIGORE

Prof.dr.ing. Victor BENCHE

Prof.dr.ing. Nicolae LEONĂCHESCU

Prof. dr. Gogu GHEORGHIŢĂ

Dezvoltarea industrială a unei ţări presupune intensificarea

!"locul şi rolul sistemelor şi subsistemelor de transport şi de distribuţie

Expunerea lucrării sub aspectul economic al problemelor abordate

acestora, comparându-se soluţiile alternative şi luându-se decizia economic

Braşov, 15 mai 2001

Prof. dr.ing. Victor BENCHE

3.2.3. Reazemele conductelor……………………………………….56

5.4.3. Regimul hidraulic al reţelelor termice……………………....106

7.4.3. Solicitările compensatoarelor……………………………....150

Disciplina “Transportul şi distribuţia agenţilor termici” pune în

aparatele consumatoarelor şi se foloseşte de consumatori pentru alimentarea

LOCUL ŞI ROLUL SISTEMELOR ŞI SUBSISTEMELOR

1.1. Structura sistemului energetic

O mare parte din combustibilii şi din energia electrică utilizate în

!"construcţiile şi instalaţiile care asigură recepţia, transformarea şi

!"instalaţiile şi staţiile de recuperare, care produc purtători de energie în

Obiectivul principal al funcţionării SEI este asigurarea complexului

!"stadiul producerii energiei, care cuprinde subsistemul combustibil

producerea frigului (SSF), producerea aerului comprimat (SSAc), distribuţia

Fig.1.1. Prezentarea schematică a sistemului energetic industrial (SEI)

aburului (SSAb) şi a apei calde sau a apei fierbinţi (SSAf);

Instalaţiile tehnologice asigură direct realizarea şi desfăşurarea proceselor

Legătura între SEN şi SEI este, în general, univocă în privinţa

fizice dintre parametrii de intrare, parametrii intermediari şi cei de ieşire ai

Fig.1.2. Nivele de ierarhie a sistemelor de alimentare cu energie şi

obiectului real la regimurile staţionare de funcţionare a acestora.

În calitate de criterii de optimizare a SAEC ÎI se folosesc minimul

1.2. Fluxul transform\rilor energetice [i reducerea pierderilor de

Transformarea energiei primare `n energie util\ `n SEI este `nso]it\ de

Fig.1.3. Schema transformărilor energetice în sistemul energetic

Deci necesarul de energie primar\ Qep pentru desf\[urarea unui

∆Q=∆Qep+∆ Qepc +∆Qssp+∆Qssi+∆Qtr+∆Qac . (1.2)

Randamentele lan]ului de utilizare [i transformare a energiei sunt:

Qt Qac Qtr QSSI QSSP Qepc

`n care ηt este randamentul realiz\rii procesului tehnologic; ηac -

Metodele de reducere a pierderilor de energie depind de natura

!"pierderi `n procesele de conversie a energiei dintr-o form\ `n alta

Pierderile din prima categorie pot fi reduse, dar nu pot fi evitate

!"`mbun\t\]irea randamentelor aparatelor consumatoare (ηac) . Aceasta

Pierderile din procesele de transport (∆Qtr) se compun din dou\

!"pierderi datorate procesului de transport;

Pierderile prin transport cele care `nso]esc acest proces: curgere al

1.3. Probleme generale ale subsistemului industrial de transport şi de

Problemele principale ale subsistemului industrial de transport şi de

!"în faza de concepere-proiectare, determinarea diametrului economic al

În genere, gospodăria raţională a energiei de toate formele este

!"economisirea resurselor de energie primară;

ALEGEREA NATURII ŞI PARAMETRILOR AGENŢILOR

2.1. Alegerea naturii agenţilor termici de transport

Natura şi parametrii agentului termic de transport utilizat pentru

!"pentru procesele de forţă (consumatoare de lucru mecanic) se

2.2. Agenţi termici pentru procese de joasă temperatură

La temperaturi sub 0 0 C se folosesc agenţi frigorifici clasici, cum sunt

Pentru temperaturi cuprinse intre 30 şi 100 0 C , ca agent termic de

2.3. Agenţii termici pentru procesele de medie temperatură

În majoritatea proceselor de încălzire, care au loc la nivele termice

2.3.1. Aspectele tehnice comparative ale utilizării aburului sau a apei

Aceste aspecte sunt următoarele [3,4]:

a) Returnarea agentului termic la sursă constituie o problemă foarte