UNIVERSITATEA “CONSTANTIN BRÂNCUȘI” DIN TG-JIU

FACULTATEA DE INGINERIE

GESTIUNEA ENERGIEI TERMICE

NOTE DE CURS

CONF. DR. ING. DIACONU BOGDAN

 Capitolul 1.

1.1.Introducere
1.1.1. Definiții
Formă primarã de energie. Reprezintă energia în starea sa naturală, conţinută de
purtătorii naturali de energie (combustibili fosili, combustibili nucleari, energia
vântului, energia solară, etc.).
Formă secundarã de energie. Reprezintă o formã de energie obținutã prin conversia
energiei primare si care poate fi folositã direct (fără a fi supusă unui nou proces de
conversie) într-o serie de aplicații (energia electricã, energia termică, combustibili
procesați, etc.)
Formă finalã de energie. Reprezintã energia obtinutã prin conversia energiei
secundare într-un instalațiile de utilizare ale consumatorului final (energia mecanică,
energia luminoasă, energia chimică, etc.). Energia electrică și cea termică pot fi
considerate forme finale de energie pentru anumite procese de utilizare.
Formă utilă de energie. Reprezintă formele de energie obținute prin conversia
energiei finale și este energia efectiv înglobatã într-un produs sau utilizatã pentru un
serviciu.
Gesiunea energiei termice. Reprezintă totalitatea măsurilor tehnice, economice și
organizatorice prin care se urmărește o utilizare cât mai eficientă a energiei termice
începând de la faza de energie primară și până la faza de consum sub formă de energie
termică

1.1.2. Necesităţile de energie ale consumatorilor finali pot fi clasificate astfel:

Necesităţi de energie sub formă de combustibili lichizi (carburanţi) destinaţi sectorului
de transporturi, mai rar gaze şi mai nou energie solară;
Necesităţi de energie care pot fi satisfăcute doar cu energie electrică (iluminat,
motoare staţionare, electroliză, echipament electronic, transport electric etc.);
Necesităţi de energie sub formă de căldură; sunt cele mai numeroase şi pot fi
repartizate în trei intervale de temperatură:
 joasă temperatură (sub 100°C) în principal, încălzirea clădirilor şi producerea
apei calde;
  temperaturi medii (de la 100°C la 300°C): tratarea termică în industriile
chimică, a zahărului, alimentară, textilă, a hârtiei etc., în general, sub formă de
abur; prepararea alimentelor intră, de asemenea, în această categorie;
 temperaturi înalte (peste 300°C): o gamă largă de utilizări industriale, unele
procedee (de exemplu, în siderurgie sau în industria cimentului) necesită
uneori temperaturi de peste 1000°C.
Este de menţionat că mai mult de 60% din cantitatea de energie consumată în ţările
din regiunea Comisiei Economice pentru Europa (CEE) a ONU (circa 60% din cererea
mondială) serveşte la producerea căldurii, diferenţa împărţindu-se între sectorul de
transporturi (circa 25%) şi sectorul energiei electrice (circa 15%1).
Potrivit surselor CEE - ONU, jumătate din acest procent de 60% se utilizează pentru a
produce o căldură sub 100°C, adică o energie de calitate inferioară, care poate fi obţinută din
numeroase resurse primare.
În cazul României, se estimează că ponderea cererii finale de căldură în consumul
final de energie este de 75-80%, energia electrică şi carburanţii având ponderi, practic, egale
de 10-15%. Din cererea finală de căldură se estimează că aproximativ 60% este sub 100°C,
10-15% se află în intervalul 100-300°C, iar 25-30% se solicită la peste 300°C.

1.2. Utilizarea eficientă a energiei

Creşterea de circa patru ori a preţului energiei faţă de 1970, conştientizarea legăturii
dintre energie şi poluare şi schimbările climatice au contribuit la reevaluarea utilizării
energiei. Rezultatul a fost o îmbunătăţire a eficienţei producerii şi utilizării energiei, dar şi a
eficienţei iluminatului public, transportului şi sistemelor de răcire şi de încălzire a clădirilor.
Utilizarea eficientă a energiei este un factor major apărut în ultimele trei decenii în
aproape toate statele industrializate. Cantitatea de energie adiţională necesară acoperirii
serviciilor depinde de eficienţa cu care se produce, distribuie şi utilizează energia.
Îmbunătăţirea eficienţei energetice contribuie la reducerea investiţiilor financiare ale
sistemelor de aprovizionare cu energia necesară pentru anumite nivele de activitate
economică şi, prin aceasta, impactul corespunzător.
Provocarea majoră constă în găsirea modurilor optime de satisfacere a cererii de
energie în continuă creştere în statele în curs de dezvoltare, fără a creşte efectele negative ale
utilizării curente de energie.
 Consumul de energie va creşte în continuare, dar nu există motive pentru care
tehnologiile şi procesele eficiente să nu fie adoptate în primele faze ale dezvoltării. Saltul
tehnologic pentru utilizarea unor metode eficiente oferă potenţiale considerabile în vederea
îmbunătăţirii eficienţei energetice.
În prezent, valoarea medie a eficienţei energetice a conversiei energiei primare în
energie utilizabilă este de 1/3 (2/3 din energia primară se pierde în procesul de conversie).
Există numeroase oportunităţi economice pentru dezvoltarea eficienţei energetice, în
principal, pentru etapa finală a conversiei energiei necesare pentru servicii energetice. În
următorii 20 de ani, cantitatea de energie primară necesară pentru un nivel dat de servicii
energetice în statele industrializate poate fi redusă cu 25-30%. Această oportunitate există în
toate etapele lanţului energetic. În majoritatea statelor industrializate, acest potenţial creşte de
la 30% la mai mult de 45%, raportat la îmbunătăţirile la care s-a ajuns la sursa principală.
Îmbunătăţirea eficienţei energetice cu 9% în nouă ani poate fi atinsă cu schimbări structurale
în statele industrializate şi cele în tranziţie, prin servicii şi producţie de energie în domeniul
industrial şi prin efecte de saturare în domeniul transportului.
Schimbări structurale pot interveni din reciclarea constantă sau stabilirea materialelor
energetice intensive, îmbunătăţirea eficienţei materialelor şi intensificarea durabilă a utilizării
investiţiilor.
Rezultatele combinate ale schimbărilor structurale şi a eficienţei energiei pot accelera
declinul anual în intensitatea energiei cu circa 2,5%. Indicatorul sintetic reprezentativ privind
eficienţa utilizării energiei la nivel naţional este intensitatea energetică, respectiv consumul
de energie pentru a produce o unitate de Produs Intern Brut. Ajustarea structurală a
economiei, dar şi creşterea eficienţei de utilizare a resurselor, au determinat o reducere a
intensităţii energiei primare de la 0,605 tep/1000 euro2005 în anul 2000, la 0,511 tep/1000
euro2005 în anul 2005, calculul fiind făcut la paritatea ratei de schimb. Valoarea acestui
indicator rămâne totuşi aproape de circa 3 ori mai mare decât media UE.
Intensitatea energiei electrice a avut, de asemenea, o evoluţie favorabilă, scăzând cu
6,4% în perioada 2000-2004. Valoarea înregistrată în 2004 (0,658 MWh/1000 euro2004) este
de circa 2,5 ori mai mare decât media UE.
Comparaţia cu ţările dezvoltate (în principal, cu ţările Uniunii Europene) este mai
favorabilă, dacă se calculează intensitatea energiei, utilizând paritatea puterii de cumpărare
(PPC). În acest caz, intensitatea energiei primare a României în 2005 a fost de 0,243 tep/1000
euro2005 PPC, respectiv de 1,6 ori mai mare că media UE 25.
 1.3.Metode şi modele de prognoză a cererii de energie şi a resurselor primare de
energie necesare
Pentru prognoza cererii de energie şi a acoperirii optime a acesteia la nivelul unei ţări,
literatura de specialitate recomandă o multitudine de metode şi modele. Pot fi folosite metode
analitice sau sintetice, scenarii tendenţiale sau contrastate (de încadrare), modele
econometrice, input-output, modele de simulare şi/sau optimizare, cu folosirea programării
liniare, neliniare, dinamice etc. Sunt utilizate abordări macroeconomice, analitice sau pe bază
de analogii internaţionale. Se folosesc informaţii de natură deterministă, stocastică sau fuzzy.
Unele dintre aceste metode şi modele necesită seturi de programe complexe de calcul,
precum şi o expertiză logistică adecvată.
Pachetul ENPEP este compus din următoarele modele:
MACRO - consideră creşterea economică ce influenţează cererea de energie
DEMAND - estimează cererea de energie;
PLANTDATA - asigură baza de date despre grupurile energetice;
BALANCE - calculează balanţele cerere de energie/soluţii de acoperire (resurse
energetice din ţară sau din import);
ELECTRIC - determină programul de dezvoltare cu costuri minime a sistemului,
satisfăcând cererea de energie şi condiţiile de siguranţă;
ICARUS - calculează producţia de energie electrică, consumul de com-bustibil şi
costurile de producţie pe fiecare grup, precum şi indicatorii de siguranţă;

IMP ACTS - estimează resursele necesare şi impactul ecologic al unui program de

dezvoltare energetică.
Desigur, alegerea celor mai indicate metode şi modele depinde de tipul şi
complexitatea problemei concrete studiate, de orizontul de timp, gradul de precizie urmărit,
volumul şi acurateţea informaţiei disponibile, ca şi de plauzibilitatea ipoteze lor şi evoluţiilor
mărimilor exogene ale modelelor.
Ca exemple ilustrative extreme, se prezintă următoarele două cazuri:
a) situaţie deosebit de simplă: se doreşte determinarea cu aproximaţie a ritmului de
creştere a consumului de energie al unei ţări în anul viitor, cunoscându-se ritmul de creştere a
Produsului Intern Brut (PIB) şi procentul de reducere estimat a energointensivităţii economiei
naţionale. Evident, ordinul de mărime al ritmului anual de creştere al consumului de energie
rezultă din simpla scădere a celorlaţi doi indicatori macroeconomici;
 b) situaţie de mare complexitate: se urmăreşte optimizarea evoluţiei balan-ţei
energetice naţionale pe termen mediu şi lung, în condiţii date. Se poate folosi pachetul de
programe ENPEP (Energy and Power Evaluation Program) elaborat de către Agenţia
Internaţională pentru Energie Atomică (AlEA) şi utilizat cu succes pentru o serie de studii de
către Institutul de Studii şi Proiectări Energetice (lSPE).
Prognoza cererii de energie se realizează nu se realizează însă la un nivel satisfăcător,
în principal, din următoarele cauze:
• Sunt încă insuficient elaborate prognoze de dezvoltare economico-socială pentru
România, care să dea o imagine probabilă a locului ţării noastre (economiei, respectiv
industriei sale) în viitoarea societate europeană. Mai concret, nu rezultă, cu o
probabilitate acceptabilă, din studiile efectuate până în prezent, care vor putea fi
ramurile, subramurile sau grupele de produse fabricate în România ce vor fi
competitive pe viitoarea piaţă europeană şi mondială. Ori, este evident că, dacă
România va putea fi competitivă în principal cu produse energo-intensive, de masă şi
cu aport redus tehnologic şi de creativitate, cererea de energie va fi ridicată şi
posibilităţile de asigurare cu purtători de energie primară vor fi mai dificile.
O anumită lipsă de informaţii statistice sau de transparenţă a acestora, determinată şi de
procesul încă nefinalizat de trecere de la metodologiile statistice de tip estic, din trecut, la
cele de tip occidental. Un astfel de proces este în curs la Comisia Naţională de Statistică
pentru metodologia statisticii energetice, care
urmează să se bazeze pe conceptul energiei finale, faţă de conceptul energiei primare, în
trecut.
• Economia naţională nu este stabilizată.
• Lipsesc studii de calitate privind evoluţia indicatorilor sociali şi de com-portament.
• Sunt prezente încă mentalităţi, stiluri de viaţă ce ţin de trecut şi evo-luează prea lent
spre aspiraţiile europene declarate oficial.
• Lipsa prognozelor privind evoluţia tehnologiilor şi a costurilor asociate.
• Introducerea mecanismelor de piaţă în sectorul energiei, forţele acesteia fiind uneori
greu previzibile.

1.4. Strategia naţională a României în vederea acoperirii cererii de energie

Sectorul energetic trebuie să fie un sector dinamic, care să susţină activ dezvoltarea
economică a ţării şi reducerea decalajelor faţă de Uniunea Europeană.
În acest sens, obiectivul general al strategiei sectorului energetic îl constituie satisfacerea
necesarului de energie atât în prezent, cât şi pe termen mediu şi lung, la un preţ cât mai
scăzut, adecvat unei economii moderne de piaţă şi unui standard de viaţă civilizat, în condiţii
de calitate, siguranţă în alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile.
Direcţiile de acţiune ale Strategiei energetice a României, convergente cu cele ale
politicii energetice a Uniunii Europene, sunt:
 creşterea siguranţei în alimentarea cu energie, atât din punctul de vedere al mixului de
combustibili, cât şi al infrastructurii de reţea;
 alegerea unui mix de energie echilibrat, cu accent pe utilizarea cărbunelui, energiei
nucleare şi resurselor energetice regenerabile, inclusiv prin utilizarea potenţialului
hidroenergetic economic amenajabil, care este în prezent încă neexploatat, care să confere
sectorului energetic competitivitate şi securitate în aprovizionare;
 asigurarea necesarului de cărbune şi uraniu, în principal, din producţie internă şi
diversificarea resurselor de aprovizionare cu uraniu, prin combinarea exploatării raţionale a
resurselor naţionale cu importul de uraniu şi/sau concesionarea de zăcăminte uranifere în
afara României, în vederea exploatării acestora;
 gestionarea eficientă şi exploatarea raţională în condiţii de securitate a resurselor
energetice primare epuizabile din România şi menţinerea la un nivel acceptabil, pe baze
economice, a importului de resurse energetice primare (dependenţă limitată/controlată);
 îmbunătăţirea competivităţii pieţelor de energie electrică şi gaze naturale, corelarea
acestora şi participarea activă la formarea pieţei interne de energie a UE şi la dezvoltarea
schimburilor transfrontaliere, cu luarea în considerare a intereselor consumatorilor din
România şi a companiilor româneşti;
 creşterea eficienţei energetice pe tot lanţul resurse, producere, transport, distribuţie,
consum;
 promovarea utilizării resurselor energetice regenerabile, în conformitate cu practicile
din UE;
 asigurarea investiţiilor pentru dezvoltarea sectorului energetic, inclusiv prin atragerea
de capital privat;
 creşterea capacităţii de inovaţie şi dezvoltare tehnologică;
 realizarea obiectivelor de protecţie a mediului şi reducere a emisiilor de gaze cu efect
de seră;
Capitolul 2. Utilizarea eficientă a energiei

2.1. Considerații generale

Conceptul de “utilizare eficientă a energiei” trebuie privit din două puncte de vedere
corelate între ele:

 din punct de vedere energetic, conform căruia el cuantifică mărimea cotei utile (ENU) din
energia consumată – intrată – (ENC), într-un contur de referinţă considerat;

 din punctul de vedere al eficienţei economice a energiei utilizate, care exprimă valoarea
economică – de piaţă – a energiei utile (VEEU) raportată la costul energiei intrate (VEEC)
într-un contur considerat.

Primul punct de vedere defineşte noţiunea de eficienţă energetică a utilizării energiei în conturul
considerat:

EFEN 
ENU
 100 % (2.1)
ENC

unde ENU reprezintă valoarea energiei utile ieşită din contur în J/ sau kWh/, în care  este durata de
referinţă avută în vedere, în ore; ENC – valoarea energiei consumate (intrate) în contur, în perioada ,
în J/ sau kwh/.

În cazul proceselor sau instalaţiilor producătoare de energie, ENU reprezintă energia produsă, iar în
cazul celor consumatoare de energie ea reprezintă energia conţinută de produsul util al proceselor sau
instalaţiilor respective.

Curent, EFEN este asimilată noţiunii de randament energetic (RNEN) al procesului sau al
transformărilor energetice care au loc în conturul considerat. Deoarece conform principiului doi al
termodinamicii orice activitate – proces energetic – are loc cu pierderi de energie, atunci valoric
randamentul energetic este întotdeauna subunitar (RNEN < 1). Dacă se are în vedere însă, cazul cel
mai general posibil al diverselor transformări energetice, deci inclusiv ciclurile termodinamice inverse
(caracteristice pompelor de căldură, instalaţiilor frigorifice, de climatizare etc., atunci pentru acestea
mărimea randamentului energetic ar fi supraunitară, contrazicând noţiunea de randament.

Spre deosebire de randamentul energetic, noţiunea de eficienţă energetică – EFEN are un caracter
mai general, ea putând avea orice valoare faţă de unitate (EFEN > < 1), în funcţie de tipul proceselor
şi transformărilor ciclice care au loc în conturul considerat. Desigur că în cazul ciclurilor
termodinamice directe, cele două noţiuni au aceeaşi valoare subunitară: (EFEN = RNEN) < 1.
În sensul celor expuse mai sus, eficienţa economică a energiei utilizate într-un contur se poate
exprima în două feluri, în funcţie de ceea ce se doreşte a fie evidenţiat:

a) Eficienţa economică a energiei consumate în cadrul unui contur determinată de:

VEEU
EFECE  (2.2)
VEEC

unde VEEU reprezintă valoarea economică a energiei utile rezultată din conturul considerat (definită
ca mai sus), în unităţi monetare/; VEEC – valoarea economică a energiei consumate (intrate) în
contur, în unităţi monetare/.

EFECE exprimă de fapt care este valoarea de piaţă a energiei utile rezultată din contur, raportată la
valoarea de piaţă a energiei consumate.

Exemplu: se consideră conturul unei instalaţii de cazan (de abur, apă fierbinte sau apă caldă) care,
pentru producerea agentului termic consumă o cantitate de combustibil şi de energie electrică (sub
formă de consumuri auxiliare). Deci:

 conturul considerat: instalaţia de cazan;

 energie utilă (ENU), ieşită din contur: sub formă de căldură (QUCE) în cursul unui an (în
kWht/an), deci ENU = QUCZ;

 energie consumată (ENC), intrată în contur în cursul unui an sub formă de combustibil
(BCZ) (în kWht/an) şi sub formă de energie electrică pentru serviciile proprii ale cazanului
(EELCZ) (în kWhe/an), deci:

ENC = BCZ + EELCZ

 valoarea de piaţă a energiei utile este dată de valoarea de cumpărare – vânzare a sa la limita
conturului considerat:

VEEU = QUCZ  PVQ [unităţi monetare/an] (2.3)

în care PVQ – preţul de vânzare a căldurii, în unităţi monetare/kWht;

 valoarea de piaţă a energiei consumate, este determinată de costul combustibilului şi al

energiei electrice consumată în conturul cazanului.

VEEC = (BCZ  PB) + (EELCZ  PCEL) [unităţi monetare/an] (2.4)

unde: PB este preţul unitar al combustibilului consumat, în unităţi monetare/kWht (PCI) – raportat la
puterea calorifică inferioară (PCI); PCEL – preţul unitar al energiei electrice cumpărată pentru a fi
consumată la nivelul conturului cazanului, în unităţi monetare/kWhe.
Se poate spune că eficienţa economică a energiei consumate (EFECE) astfel definită, arată câte unităţi
monetare sub formă de energie utilă se realizează într-un contur, pentru fiecare unitate monetară
utilizată sub formă de energie consumată în conturul respectiv.

b) Eficienţa economică a măsurilor de creştere a eficienţei energetice, aplicate într-un contur

(EFMRCE), este dată de:

EFMRCE 
VECEE
IMRCE
an 
1
(2.5)

în care: VECEE reprezintă valoarea economică a economiei de energie realizată prin aplicarea
măsurilor de creştere a eficienţei energetice, pentru conturul considerat, în unităţi monetare/an;
IMRCE este valoarea investiţiilor necesitate de aplicarea măsurilor de creştere a eficienţei energetice,
în unităţi monetare.

Unde:

VECEE  EECMR  PCEEC unitati monetare / an (2.6)

în care PCEEC este costul unitar al formei de energie economistă, în unităţi monetare/kWh; EECMR
reprezintă cantitatea anuală de energie economisită, pe baza măsurilor propuse de reducere a energiei
consumate în conturul respectiv.

Acest indicator arată de fapt câte unităţi monetare se economisesc anual prin reducerea consumului de
energie în conturul considerat, pentru fiecare unitate monetară investită (consumată) pentru realizarea
practică a reducerii preconizate.

Se constată că inversul eficienţei economice a măsurilor de reducere a consumurilor energetice,

reprezintă de fapt termenul de recuperare a investiţiei necesitată de aceste măsuri (TRIMRCE):

1
 TRIMRCE [ani] (2.7)
EFMRCE

Cele expuse mai sus subliniază următoarele elemente de bază, ce trebuie avute în vedere la analizele
privitoare la utilizarea eficientă a energiei:

 necesitatea cunoaşterii situaţiei de referinţă din punct de vedere energetic şi economic

pentru conturul energetic considerat;

 stabilirea soluţiilor tehnice concrete de reducere a energiei consumate şi evaluarea lor

economică atât sub aspectul valorii energiei economisite, cât şi al investiţiilor necesitate de
aplicarea măsurilor respective;
  decizia finală, privind măsurile de reducere a energiei consumate şi soluţiile tehnice de
aplicat, se poate lua numai în baza analizei eficienţei economice a acestora.

2.2. Structura unui sistem energetic producere – transport - utilizare

Orice analiză de utilizare eficientă a energiei pleacă de la stabilirea conturului de referinţă al

obiectivului analizat. Aceasta presupune, în primul rând, cunoaşterea obiectivului, a subansamblelor
componente şi a legăturilor existente între acestea, sub aspect tehnologic şi energetic.

Indiferent de natura consumatorilor şi a formelor de energie consumate, un sistem energetic (SE) se

compune întotdeauna din 3 subansamble de bază, ca în figura 2.1.

Fig. 2.1 Structura generală a unui contur al unui sistem energetic (CSE)

Noţiunea de sistem energetic este foarte importantă deoarece orice măsură de eficientizare a utilizării
energiei aplicată în cadrul unuia din subsistemele componente are repercursiuni tehnice – energetice şi
economice asupra ansamblului. Trebuie ţinut seama că nu orice măsură de creştere a eficienţei
energetice, aplicată la nivelul unui subsistem, este întotdeauna eficientă energetic şi economic şi la
nivelul ansamblului sistemului din care acesta face parte. Ca urmare, decizia aplicării soluţiilor de
creştere a eficienţei energetice aferente unui subsistem se ia numai după verificarea rentabilităţii
acestora la nivelul ansamblului sistemului din care acesta face parte.

Tabelul 2.1. prezintă categoriile generale de consumatori, destinaţia diverselor consumuri, formele de
energie consumate şi principalele caracteristici de durată ale consumurilor respective. Se constată că
se poate vorbi de cinci categorii de consumatori, inclusiv transporturile. Fiecare din aceştia face parte
dintr-un sistem energetic caracteristic. Analizând scopul, caracteristicile de durată şi formele de
energie primară, intermediare şi finale de consum, în figura 2.2 se prezintă forma cea mai generală a
sistemului energetic, care prin particularizări descrie oricare din sistemele energetice specifice oricărui
tip de consumator prezentat în tabelul 2.1 (exclusiv transporturile).
Analiza figurii 2.2 pune în evidenţă principalele subansamble energetice, care compun un sistem
energetic (SE) specific consumatorilor urbani, terţiari, agricoli sau industriali. Se constată că între
acestea şi macrosistemul energetic (MSE), pe de altă parte, există legături biunivoce, atât din punct de
vedere strict energetic, cât şi economic.

Legăturile energetice între diversele subansamble ale SE şi MSE sunt determinate de schimburile
diverselor forme de energie între acestea, cum ar fi energia electrică şi căldura – sub formă de abur
şi/sau apă fierbinte ori apă caldă. Acestea sunt întotdeauna însoţite şi de legături de natură
economică, prin valoarea economică a energiei cumpărate de SE de la MSE sau invers vândută de
către SE către MSE. Deci, legăturile energetice biunivoce între SE şi MSE presupun întotdeauna
existenţa unor contracte economice de vânzare – cumpărare între acestea.
 Tabelul 2.1

Tipuri de consumatori şi forme de energie consumată

Nr. Tipul Forma finală de Forma intermediară Forma de energie Caracteristici de
Scopul consumului
crt. consumatorului energie consumată(1 de energie utilizată(2 primară consumată(3 bază ale consumului

0 1 2 3 4 5 6

 încălziri spaţiale Q Q,E Cb,cl; D,Cb; Esen S – C,zi

 ventilări spaţiale
urban  climatizare Q Q,E -idem- -idem-
 apă caldă de consum
1. (casnic) F Q,E -idem- -idem-
 iluminat
 aparate electrocasnice Q Q,E idem- Can – I,zi
 pregătire hrană
terţiar  apă potabilă E E Esen -idem-

2. (social- E E Esen -idem-

administrativ) Cb, E Cb,cl; E Cb,cl; Esen -idem-

- E Esen -idem-

 încălziri spaţiale (de locuit, spaţii Q Q,E Cb,cl; Bio; D, Cb; S – C,zi/I,zi
agricol gospodăreşti, spaţii pentru
animale) Esen; Ereg.
(locuinţe,
3.  ventilări spaţiale (spaţii păsări –
gospodării, ferme,
animale)
complexe
 climatizare (spaţii păsări – Q Q,E -idem- -idem-
zootehnice)
animale)
 apă caldă de consum
  aparate electrocasnice
 unelte şi instalaţii de producţie
locală F Q,E -idem- -idem-
 pregătire hrană (oameni şi
animale)
 apă potabilă Q Q,E -idem- -idem-
 apă pentru irigaţii
E E Esen; Ereg C,an – I,zi

Q, E, Cb Cb,cl; E Cb,cl; Esen; Ereg -idem-

Cb, E Cb,cl; E Cb,cl; Esen; Ereg -idem-

- E Esen; Ereg -idem-

- E Esen; Ereg S – I,zi

continuare tabelul 2.1

0 1 2 3 4 5 6

 asigurarea condiţiilor de
muncă:
4. industrie - încălziri spaţiale;
- ventilări spaţiale; Q Q, E Cb,cl; RES; S – C,zi
- climatizări spaţiale; Esen
- apă caldă de consum
 sanitar Q Q, E -idem- -idem-
 tehnologic (procese de
producţie) F Q, E -idem- -idem-
Q Q, E -idem- C,an – I,zi

LM; Q, F, E, Cb Q, E, Cb,cl -idem C,an/S –

C,zi/I,zi

5. transporturi  asigurarea lucrului LM Cb,cl; E Cb,cl; E,l; Ereg C,an – I,zi

mecanic
Notă: 1) reprezintă forma de energie efectiv consumată în procesul final de consum; 2) forma de energie intrată în instalaţiile finale de
consum ale consumatorului; 3) forma de energie intrată în instalaţiile intermediare de transformare a formei de energie disponibilă în
forma de energie necesară instalaţiilor intermediare; Q – căldură; E – energie electrică; F – frig; Cb – combustibil; Cb,cl – combustibil
clasic; D,Cb – deşeuri combustibile; Bio – biogaz; Esen – energie electrică din SEN; Ereg – energie electrică din resurse regenerabile
de energie; RES – resurse energetice secundare sub formă de combustibil, căldură, lucru mecanic; de suprapresiune; LM – lucru
mecanic pentru antrenări; El – energie electrică produsă local; S – sezonier; Czi – continuu zilnic; Can – continuu anual; Izi –
intermitent în cursul zilei; C,an/s –continuu anual sau sezonier; C,zi/I,zi – continuu sau intermitent zilnic.
 Stadii ale conversiei energiei

transport, distribuţie, forme intermediare

Auto producerea Transformări Transformări Consum final de

energiei calitative ale calitative dintr-o energie
aceleiaşi forme de formă de energie
energie în alta

Fig. 2.2 Structura unui sistem energetic

Legendă: MSE – macrosistemul energetic; SE – sistem energetic; SSAP – subsistemul autoproducerii

energiei; SSTD – subsistemul transportului şi distribuţiei energiei; SSEI – subsistemele formelor
intermediare de energie; SSCF – subsistemul consumului final de energie; SSA – subsistemul apei potabile
şi/sau industriale; SSAc – subsistemul aerului comprimat; SSF – subsistemul producerii frigului; SSCd –
subsistemul condensat returnat; SSRES – subsistemul resurselor energetice secundare; PTE – posturi de
transformare a energiei electrice; PTQ – posturi de transformare a căldurii (puncte termice); 1) – procese
(instalaţii) de consum în scopuri tehnologice (industriale) –în cazul consumatorilor industriali- sau pentru
producerea locală a bunurilor de consum –în cazul consumatorilor agricoli; 2) procese (instalaţii) de consum
pentru asigurarea condiţiilor de viaţă (în cazul consumatorilor urbani, terţiari şi agricoli) sau ale condiţiilor de
muncă (în cazul consumatorilor industriali).
În interiorul SE, schimburile între diversele subansamble sunt numai de natură energetică, dacă din punct
de vedere economic acestea (integral sau parţial) nu reprezintă centre de profit. Chiar şi în condiţiile când
subansamblele componente (SSE) nu reprezintă centre de profit, schimburile energetice biunivoce trebuie
monitorizate, atât din punct de vedere calitativ (al formei şi calităţii energiei), cât şi cantitativ. Acest lucru
este util în momentul auditului energetic la nivelul SSE respective.

Este de remarcat că subanasamblul transportului şi distribuţiei căldurii (SSTD) este compus din două
categorii de SSE:

1. subansamblele transformărilor calitative (a parametrilor caracteristici) ale aceloraşi forme de

energie –electrică (PTE) sau căldură (PTQ). În ultimul caz este vorba şi de transformările naturii şi
parametrilor agenţilor termici, din abur în apă fierbinte ori apă caldă, sau din apă fierbinte în apă
caldă cu parametrii diferiţi în funcţie de destinaţia – tipul – consumului final;

2. subansamblele transformărilor unei forme de energie în alta care, utilizând o formă de energie la
intrare, asigură la ieşire forma de energie şi parametrii corespunzători cerinţelor consumatorilor. Este
cazul în general a patru astfel de subsisteme:

 subsistemul apă (SSA) industrială şi/sau potabilă, materializat de fapt prin staţii de pompare,
care utilizează – cel mai adesea – la intrare, pentru antrenare, energia electrică;

 subsistemul aer comprimat (SSAc), compus din ansamblul instalaţiilor de producere

(compresoarele), transportul şi distribuţia (reţelele) aerului comprimat, acumulatoarele –
rezervoarele tampon, răcitoare şi preîncălzitoare intermediare ale aerului comprimat. Acest SSE
se caracterizează prin utilizarea pentru antrenarea compresoarelor a energiei electrice, aburului
sau a combustibilului în maşini termice (turbine cu abur, cu gaze sau motoare cu ardere internă).
Spre deosebire de celelalte SSE, produsul finit al SSAc este aerul comprimat, care conţine
numai exergie (lucru mecanic);

 subsistemul frig (SSF) este reprezentat de instalaţiile frigorifice, care produc frig în scopuri
tehnologice, şi/sau de instalaţiile de climatizare pentru asigurarea condiţiilor de viaţă – de
confort pentru consumatorii urbani, terţiari sau cei din industrie cu caracter administrativ –
si/sau a celor tehnologice impuse de buna desfăşurare a proceselor de producţie, cum este cazul
unor procese din industrie sau din domeniul consumatorilor agricoli pentru realizarea unor
produse de consum cu caracter alimentar. În funcţie de tipul de bază al instalaţiei frigorifice,
pentru “antrenarea” sa poate fi folosită energia electrică sau energia mecanică provenită de la o
instalaţie ca turbina cu abur, turbina cu gaze sau motorul cu ardere internă – cum este cazul
 instalaţiilor frigorifice cu compresie mecanică de vapori (IFC), ori căldura – sub formă de abur
sau apă fierbinte – în cazul instalaţiilor frigorifice cu absorbţie (IFA);

 subsistemul condensat (SSCd) compus din ansamblul instalaţiilor de colectare, returnare şi

recuperarea căldurii condensatului rezultat din instalaţiile consumatoare de abur de tipul
schimbătoarelor de căldură de suprafaţă, abur – alt agent termic încălzit (cu sau fără schimbarea
stării de agregare a acestuia din urmă). Prin valoarea sa ca materie primă – apă de alimentare
pentru cazanele de abur – şi din punct de vedere energetic – prin conţinutul de căldură –
condensatul reprezintă un agent energetic foarte scump. De aceea, colectarea şi returnarea sa la
sursa de abur reprezintă o măsură energetică cu efecte benefice pentru consumatori. În măsura în
care, din diverse motive – justificate economic – returnarea condensatului la sursa de abur nu se
face, atunci el este important prin căldura pe care o conţine, ce poate fi recuperată (condensatul
este considerat în acest caz drept resursă energetică secundară – r.e.s.);

 subsistemul autoproducerii locale a energiei (SSAP), sub formă numai de căldură, în centrale
termice (CT) sau de căldură şi energie electrică, în centrale de cogenerare (CCg), se bazează pe
utilizarea energiei primare sub formă de combustibili clasici, a energiilor neconvenţionale –
regenerabile, a deşeurilor combustibile sau a resurselor energetice secundare combustibile (r.e.s.
– combustibile) rezultate din procesele tehnologice – industriale. Atât prin combustibilul clasic
utilizat, cât şi prin căldura şi/sau energia electrică produse de SSAP, SE în ansamblu are o
legătură biunivocă – energetică şi economică – cu macrosistemul energetic (MSE): cumpără
energie de la MSE, când necesarul propriu de energie depăşeşte autoproducţia SSAP şi vinde
MSE, când propria producţie de energie a SSAP depăşeşte necesarul din interiorul conturului.
Natura sursei de autoproducere a energiei (CT sau CCg), tipul tehnologiilor utilizate în CCg
(turbine cu abur, turbine cu gaze sau motoare cu ardere internă), numărul şi dimensionarea
principalelor instalaţii energetice ale acestora, sunt decise de la caz la caz pe criterii de eficienţă
economică. Calculele trebuie să ţină seama de mărimea, natura şi caracteristicile calitative şi de
variaţie în timp ale necesităţilor de energie din conturul SE în discuţie, corelat cu costurile de
cumpărare/revânzare ale energiei autoproduse şi cele de cumpărare a energiei primare
consumată de SSAP;

 subsistemul resurselor energetice secundare (SSRES) se compune din ansamblul instalaţiilor

de recuperare a r.e.s. rezultate din procesele de consum şi de transformare caliatativă a lor în
formele de energie, agenţii energetici, parametrii acestora şi regimul lor de disponibilitate în
timp, corespunzător cerinţelor impuse de proprii consumatori ai SE sau de cei ai MSE.
Indiferent de direcţia de recuperare şi de “beneficiarul” energiei recuperate (în interiorul SE, sau
 în afara sa, în MSE), rezultatul final al recuperării RES este reducerea costurilor energetice la
nivelul conturului SE din care provin acestea.

În concluzie, analiza structurii unui SE şi a fluxurilor de energie din cadrul său evidenţiază că acesta trebuie
privit ca un tot unitar. Orice intervenţie – modificare – de orice natură în cadrul unui SSE al SE are efecte
energetice biunivoce între diversele SSE componente şi în final are efecte de natură economică la nivelul
ansamblului SE.

Legăturile energetice între SSE enumerate mai sus sunt realizate prin reţelele electrice şi termice.
Acestea asigură tranzitul energiei, în condiţiile cantitative, calitative şi în timp impuse de consumatorii finali.
Este vorba, în general, de reţelele electrice de medie tensiune (REMT), pentru alimentarea PTE şi a celor de
joasă tensiune (REJT) pentru alimentarea tuturor celorlalte SSE din conturul SE. În cazul căldurii este vorba
de reţelele de abur, apă fierbinte şi/sau apă caldă, ori de agenţii de răcire (produşi de SSF), care fac legătura
între MSE ori SSAP şi PTQ ori diversele SSE, sau direct cu aparatele consumatoare ale SSC.

2.3 Fluxul transformărilor energetice dintr-un contur. Eficiența energetică

2.3.1 Fluxul transformărilor energetice într-un SE

Ţinându-se seama de structura unui sistem energetic (SE), prezentată în figura 2.2, diagrama corespunzătoare
a fluxurilor transformărilor energetice care au loc, este redată în figura 2.3.

Fig. 2.3 Diagrama Sankey, a fluxurilor energetice; în cadrul conturului unui SE

Legendă: SSAP, SSPT, SSE, SSCF – idem figura 1.2; RDEC, RDEI, RDEP – reţele de distribuţie a energiei
consumate, a celei intermediare şi respectiv a celei produse; W – fluxuri intermediare de energie la
intrarea/ieşirea din diversele subansamble; WP – fluxurile pierderilor de energie în diversele SSE ale
transformărilor energetice (WPcf, WPei, WPpt, WPp) şi respectiv în reţelele de legătură dintre acestea (WPrd1,
WPrd2, WPrd3).

Analiza transformărilor energetice, care au loc într-un contur (SE), este bine a fi începută întotdeauna de la
procesul consumator. În aceste condiţii, ţinându-se seama de structura generală a unui SE, prezentată în
figura 1.2, rezultă că pierderile de energie care au loc în conturul respectiv se împart în două mari categorii:

a) pierderile de energie care apar în cazul transformărilor energetice din diversele subansamble
unde au loc procese termodinamice complexe, cum este cazul pierderilor în: aparatele
consumatoare ale energiei finale WPcf, subsistemele energetice intermediare WPei şi WPpt şi în
subsistemul autopoducerii energiei, WPp;

b) pierderile de energie care au loc în sistemele de transport şi distribuţie a energiei, cu rol de

interfeţe de legătură între diversele subsisteme componente, cum sunt pierderile în reţelele de
distribuţie a energiei consumate (WPrd1), în cele de distribuţie a energiei intermediare (WPrd2)şi cele
de transport şi distribuţie a energiei produse (WPrd3).

Cele două categorii de pierderi de energie ale SE considerat sunt date deci de:

 pierderile în procesele transformărilor termodinamice ciclice:

WPcicl = WPcf + WPei + WPpt + WPp [j/ sau kWh/] (2.8)

 pierderile în procesele de transport şi distribuţie a fluxurilor de energie:

WPrd = WPrd1 + WPrd2 + WPrd3 [j/ sau kWh/] (2.9)

unde “” reprezintă durata de referinţă avută în vedere la analiză.

2.3.2 Eficienţa utilizării energiei în cadrul transformărilor energetice dintr-un SE

În accepţiunea caracterului general al noţiunii de eficienţă energetică a utilizării energiei într-un contur
(EFEN), aşa cum a fost prezentată în §1.1, comparativ cu noţiunea de randament energetic (RNEN), tabelul
2.2 prezintă expresiile eficienţei energetice ale transformărilor energetice evidenţiate în figura 2.3. Se
remarcă utilizarea celor două forme de calcul ale EFEN:

 forma directă: EFEN = (energie utilă – ENU)/(energie consumată – ENC);

 forma indirectă: EFEN = 1 – [(pierderile de energie – ENP)/(energie consumată – ENC)].

În forma directă se presupune că se pot cuantifica cele două categorii de energie, intrată în SE – ENC şi
respectiv ieşită “util” din SE – ENU.

Forma indirectă presupune că pe lângă energia consumată – ENC, s-au putut cuantifica şi pierderile
caracteristice transformărilor din SE. Această formă este utilă pentru că evidenţiază care sunt pierderile
energetice ce apar în transformările energetice dintr-un SE totodată permite să se cuantifice efectele asupra
eficienţei energetice a fiecărei măsuri de reducere a oricărei categorii de pierdere energetică din conturul
considerat.

Tabelul 2.2

Eficienţa energetică a transformărilor energetice dintr-un SE

eficienţa energetică -
Suban energie
EFEN
sambl Bilanţul
ul ieşită intrată
pierd energetic
(utilă (consumată directă indirectă
SE eri
) )

SSCF Wnt Wcf WPcf Wcf=Wnt+WPcf Wnt/Wcf 1-(WPcf/Wcf)

WPrd Wei=Wcf+WPrd
RDEC Wcf Wei Wcf/Wei 1-(WPrd1/Wei)
1 1

SSE Wei Wiei WPei Wiei=Wei+WPei Wei/Wiei 1-(WPei/Wiei)

WPrd Wpt=Wiei+WPrd
RDEI Wiei Wpt Wiei/Wpt 1-(WPrd2/Wpt)
2 2

SSPT Wpt Wipt WPpt Wipt=Wpt+WPpt Wpt/Wipt 1-(WPpt/Wipt)

WPrd Wp=Wipt+WPrd
RDEP Wipt Wp Wipt/Wp 1-(WPrd3/Wp)
3 3

SSAP Wp Wip WPp Wip=Wp+WPp Wp/Wip 1-(WPp/Wip)

ansam
blul SWP(
Wnt Wip 1 Wip=Wnt+SWP Wnt/Wip 1-(SWP/Wip)
SE

unde: SWP – suma pierderilor energetice din conturul SE: SWP=WPcicl+WPrd în care WPcicl şi WPrd sunt date
de relaţiile 1.8 şi 1.9.
Utilizând expresiile formelor directe de calcul a eficienţei energetice a fiecărui subansamblu al SE, prezentate
în tabelul 2.2, rezultă că eficienţa energetică a ansamblului SE este dată de:

EFEN(SE)  Wnt / Wip  EFEN(SSCF )  EFEN( RDEC)  EFEN(SSE)  EFEN( RDEI) 

(2.10)
 EFEN(SSPT )  EFEN( RDEP)  EFEN(SSAP)

sau:

7
EFEN( SE )   EFEN( j)
j 1
(2.11)

EFEN (SE) fiind dată de produsul unor valori majoritar subunitare, rezultă că valoarea sa finală va fi mai
mică decât cea mai mică valoare din cele 7 ce intră în cadrul produsului. Ca urmare, este de aşteptat ca
valoarea EFEN (SE) să fie foarte mică: EFEN (SE) << 1.

Cu alte cuvinte, cu cât un contur al unui SE cuprinde mai multe subansamble energetice înseriate, cu atât
eficienţa energetică a ansamblului SE va fi mai redusă. Aceasta este o concluzie foarte importantă sub
aspectul căilor de creştere a EFEN a unui SE, care vor fi analizate în continuare.

2.4 Creșterea eficienței energetic și economice a utilizării energiei

2.4.1 Creşterea eficienţei energetice autilizării energiei

Exprimarea eficienţei energetice la nivelul unui SE –EFEN– după metoda indirectă prezentată în tabelul 2.2
permite afirmaţia conform căreia mărirea acesteia presupune reducerea pierderilor de energie apărute în
diversele subansamble componente. Soluţiile de reducere a pierderilor de energie şi eficienţa energo-
economică a aplicării lor depinde în primul rând de natura acestora. Într -un SE sunt două categorii principale
de pierderi energetice: cele din transformările termodinamice, în care au loc procese de conversie a energiei
dintr-o formă în alta (WPcicl) – date de relaţia (2.8) şi pierderile care apar în procesele de transport şi
distribuţie a energiei (WPrd) – date de relaţia (2.9).

Indiferent de natura pierderilor de energie ale unui subansamblu, din punct de vedere energetic, fiecare din
acesta trebuie privit ca un contur, cu intrări, ieşiri şi pierderi de energie, după cum rezultă din figura 2.4.
Interfaţa între cele două o reprezintă însăşi aparatul (instalaţia) din conturul subansamblului considerat.
 Fig. 2.4 Analiza energetică a unui subansamblu – aparat sau instalaţie

În aceste condiţii, orice subansamblu energetic este caracterizat, din punctul de vedere al eficienţei sale
energetice (EFEN=Wu/Wi=1-(WP/Wi), de trei categorii de elemente:

a) elemente impuse de procesul care utilizează energia (Wu);

b) aspecte determinate de subansamblul energetic în discuţie;

c) elemente ce caracterizează energia intrată în contur (consumată) – Wi.

Deci, indiferent de subansamblul energetic considerat, eficienţa utilizării energiei în conturul respectiv, este
determinată de următoarele elemente cu caracter general:

a) elemente impuse de procesul care utilizează energia, Wu:

 tipul procesului consumator al energiei Wu;

 forma finală de energie şi parametrii calitativi ai acesteia;

 modul de desfăşurare în timp a procesului consumator.

b) elemente specifice aparatului (instalaţiei) consumator:

 tipul aparatului consumator – natura proceselor ce au loc în acesta;

 caracteristicile constructive ale aparatului consumator;

 starea tehnică reală şi condiţiile de exploatare curentă a aparatului consumator.

c) elemente specifice energiei intrate în contur (aparat/instalaţie), Wi:

 forma de energie utilizată şi natura agentului termic, în cazul utilizării căldurii;

 parametrii calitativi ai energiei intrate;

 metoda de reglare adoptată în timp.

Tabelele 2.3 – 2.4 prezintă aspectele caracteristice utilizării energiei – sub formă de căldură –, pentru cele trei
categorii de elemente enumerate mai sus, şi căile de creştere a eficienţei energetice specifice acestora,
ţinându-se seama de structura SE.

Din analiza căilor de creştere a EFEN expuse în tabelul de mai sus rezultă o serie de măsuri cu caracter
general şi unele specifice tipului instalaţiilor consumatoare sau formelor de energie utilizate.

Măsurile, cu caracter general, de creştere a eficienţei EFEN a utilizării energiei într-un contur, sunt:

 în faza de concepţie şi proiectare:

- stabilirea valorilor reale ale cererii nete de energie utilă procesului de consum (W nt), din
punct de vedere cantitativ (valorilor momentane), calitativ (parametrii caracteristici desfăşurării
procesului) şi al regimului de variaţie în timp;

- alegerea pe baze tehnico-economice a formei de energie utilizată, în funcţie de condiţiile

impuse de procesul de consum şi de tipul şi caracteristicile tehnice-constructive ale instalaţiei
consumatoare;

- în cazul utilizării căldurii, alegerea pe baze tehnico-economice a naturii şi parametrilor

agentului termic utilizat în procesul consumator, în funcţie de natura acestuia şi respectiv a
celui utilizat de subansamblul intermediar şi în funcţie de tipul transformărilor termodinamice
care au loc;

- în cazul subansamblelor intermediare (SSA, SSAc şi SSF – vezi figura 2.2) alegerea tipului,
mărimii optime a instalaţiilor de bază simultan cu alegerea metodei de reglare şi/sau de
antrenare , în funcţie de instalaţiile componente de bază;

- stabilirea, pe baze tehnico-economice, a gradului optim de centralizare/descentralizare a

subansamblelor intermediare, pe grupe de consumatori cu aceleaşi condiţii calitative impuse
energiei intrate şi aceleaşi regimuri caracteristice de variaţie a consumului;

- în cazul reţelei de agenţi termici se pune problema dimensionării optime a secţiunii de

curgere (deci a valorii optime a vitezei de curgere pentru un debit nominal impus de agent
termic), simultan cu a izolaţiei termice a conductelor şi configuraţei optime, din punctul de
vedere al gradului optim de centralizare a producerii şi distribuţiei
 agentului termic respectiv.

- inventarierea r.e.s., rezultate după reducerea în limitele tehnico-economice rentabile a

pierderilor energetice, cu stabilirea direcţiilor de recuperare şi a gradului optim, tehnico-
economic, de recuperare a acestora;

- dimensionarea capacităţilor instalaţiilor, pentru a le asigura o încărcare cât mai apropiată de

capacitatea nominală, evitându-se funcţionarea de durată la sarcini parţiale reduse;

- adoptarea unor soluţii tehnice adecvate pentru a asigura o funcţionare continuă cu încărcare
cât mai constantă în timp, în funcţie de condiţiile impuse de consumator.

 în faza de funcţionare a unei instalaţii existente:

- optimizarea regimurilor de încărcare a instalaţiilor, în funcţie de condiţiile calitativ-

cantitative şi de variaţie în timp impuse de către consumator energiei intrate;

- reducerea pierderilor de agent energetic prin neetanşităţile elementelor componente ale

instalaţiilor din conturul considerat;

- reducerea pierderilor de căldură ale diverselor subansamble ale instalaţiilor considerate

printr-o bună întreţienere curentă a acestora.

2.4.2 Reducerea poluării mediului prin creşterea eficienţei utilizării energiei – ecotaxele

Creşterea eficienţei utilizării energiei într-un contur are următoarele efecte:

a) directe:

- reducerea consumului de energie primară care asigură energia “economisită” la nivelul

proceselor de consum din conturul considerat;

- reducerea consumului de energie la nivelul conturului instalaţiei avută în vedere, ceea ce va

reduce pierderile astfel rezultate, deci şi emisiile poluante datorate acestora, după cum rezultă
din analiza de principiu prezentată în figura 2.5 şi în tabelul 2.6.
Fig. 2.5 Efectele creşterii eficienţei utilizării energiei pentru un contur (instalaţie consumatoare – IC),
în condiţiile: a – situaţia iniţială; b – situaţia existentă după aplicarea măsurilor de creştere a eficienţei
utilizării energiei (EFEN)

unde: MP – materii prime; PF – produse finite; WPF – conţinutul de energie al produselor finite; Wi, Wi* -
energia consumată (intrată); WP, WP* - conţinutul de energie pierdută; EmP, EmP* - emisii poluante.

Tabelul 2.6

Efectele asupra poluării mediului a creşterii eficienţei energetice

Valorile în:
Concluzii
Mărimile comparate Situaţia ulterioară
Situaţia iniţială (a) comparative
(b)
Materii prime MP MP MP - constantă
Produse finite PF PF PF – constantă
Energie utilă WPF WPF WPT - constantă
Energie intrată Wi Wi* Wi> Wi*
Energie pierdută WP WP* WP> WP*
EFEN*=1–
Eficienţa energetică EFEN=1–(WP/Wi) EFEN< EFEN*
(WP*/Wi*)
Emisii poluante EmP=f(WP) EmP*=f(WP*) EmP> EmP*
Comparaţia între cele două situaţii, pentru aceeaşi instalaţie consumatoare – IC, în aceleaşi condiţii
cantitative şi calitative de desfăşurare a proceselor din cadrul IC, arată că o creştere a eficienţei utilizării
energiei (EFEN*>EFEN) conduce implicit la reducerea pierderilor de energie (WP*<WP), ceea ce determină
deci şi micşorarea emisiilor poluante datorate acestora (EmP*<EmP).

b) efectele indirecte asupra mediului sunt determinate de economia de energie primară consumată
(Wi,ec=Wi–Wi*), care reduce apelul la sursele de energie primară, cu reducerea corespunzătoare a poluării
mediului, determinată de extracţia, transportul, manipularea combustibilului respectiv, inclusiv aceea
datorată însăşi de reducerea consumului de energie primară consumată pe parcursul derulării acestor
operaţiuni.

Reducerea poluării mediului are loc, pe de o parte prin reducerea propriuzisă a emisiilor poluante ale
proceselor ce au loc în instalaţiile considerate, ceea ce reduce efortul financiar necesar pentru reducerea lor
în condiţiile lipsei creşterii eficienţei energetice şi pe de altă parte această reducere determină valoarea
ecotaxelor pentru emisiile poluante (taxa de CO2) în atmosferă.

Figura 2.6 prezintă schema logică a efectelor asupra mediului a creşterii eficienţei utilizării energiei în cadrul
unui contur “X”, din punctul de vedere al:

- efectelor cuantificate la nivelul conturului “X” în discuţie;

- efectelor cuantificate la nivel global, al medului din care face parte conturul “X”.

Fig. 2.6 Efectele asupra mediului a creşterii eficienţei utilizării energiei în cadrul unui contur “X”

2.4.3. Creşterea eficienţei economice a utilizării energiei

În subcapitolul 2.1 s-a definit noţiunea de “eficienţă economică a energiei consumate (EFECE)”, ca fiind
raportul între valoarea economică a energiei utile rezultată dintr-un contur (VEEU) şi valoarea economică a
energiei consumate (intrate) în contur (VEEC): EFECE = VEEU / VEEC. De asemenea, s-a definit
“eficienţa utilizării energiei” într-un contur, ca raportul între energia utilă (ENU) şi aceea consumată
(intrată) în contur (ENEC): EFEN = ENU / ENC. În condiţiile aceleiaşi energii utile “ENU”, deci a aceleiaşi
producţii finite utile “PF” cu aceeaşi valoare specifică pe piaţă (VSPPF) şi pentru acelaşi cost specific
(CSPENC) al energiei consumate (ENC), rezultă că dacă:

 ENU 
 EFEN     ENC , (pentru ENU = ct.),
 ENC 

atunci, pentru PF = ct.; VSPPF = ct. şi CSPENC = ct., este valabil:

 VEEU PF  VSPPF 
 EFECE    .
 VEEC ENC  CSPENC 

Ţinându-se seama şi de efectele economice determinate de reducerea poluării mediului, prin intermediul
ecotaxelor şi a costurilor suplimentare pentru reducerea emisiilor poluante la nivelul maxim admis prin
norme, rezultă că mărirea eficienţei utilizării energiei conduce la creşterea corespunzătoare a eficienţei
economice, pe următoarele căi:

a) direct, la nivelul conturului “x” analizat, prin:

- reducerea costurilor anuale cu energia primară consumată (ENC), care se diminuează, după cum s-a
arătat mai sus;

- reducerea costurilor iniţiale şi anuale aferente instalaţiilor specifice inroduse pentru a reduce
emisiile poluante – datorate pierderilor de energie din contur – la limita maximă admisă de norme;

- reducerea valorilor anuale ale ecotaxelor, datorită reducerii emisiilor cu efect de seră, pe seama
reducerii cantităţii de gaze de ardere evacuate în atmosferă, ca urmare a reducerii consumului de
combustibil (reducerea ENC);

b) indirect, la nivelul macrosistemului (MS), prin:

- reducerea investiţiilor şi costurilor anuale aferente extracţiei, transportului, manipulării – stocării

combustibilului economisit: ENCEC=[ENC(iniţială)]-[ENC*(după aplicarea măsurilor de creştere a
eficienţei utilizării energiei la nivelul conturului “x”)]. Pentru conturul “x” acesta se manifestă, de
fapt, prin reducerea costului specific al combustibilului consumat (CSPENC), care într-o primă
ipoteză s-a considerat constant;

- reducerea emisiilor poluante aferente operaţiilor de extracţie, transport, manipulare – stocare – a

combustibilului economisit. Aceasta înseamnă micşorarea costurilor iniţiale şi de exploatare pentru
instalaţiile suplimentare care asigură reducerea emisiilor poluante;

- reducerea valorilor ecotaxelor aferente micşorării emisiilor de gaze cu efect de seră, rezultate din
procesele respective.

Pentru conturul “x”, efectele reducerii emisiilor poluante la nivelul macrosistemului se manifestă în final
prin reducerea de fapt a costului specific al energiei primare consumate în conturul respectiv.

Deci, din punct de vedere economic, creşterea eficienţei utilizării energiei în conturul “x”, conduce în final la
reducerea valorii economice a energiei consumate (VEEC), după cum rezultă din figura 2.7.
 Fig. 2.7 Efectele economice ale creşterii eficienţei utilizării energiei

Legendă: EFEN(x) – eficienţa utilizării energiei în conturul “x”; ENC(x) – energia primară consumată în
conturul “x”; CENP(x) – costurile directe cu energia primară, la nivelul conturului “x”; CRed.Em.P(x) –
costurile pentru reducerea emisiilor poluante necesare la nivelul conturului “x”; ECOT(x) – ecotaxele la
nivelul conturului “x”; CTOTPF(x) – costurile totale pentru realizarea producţiei finale la nivelul conturului
“x”; CENP(MS), CRed.Em.P(MS) şi ECOT(MS) sunt similare cu CENP(x), CRed.Em.P(x) şi ECOT(x), la
nivelul macrosistemului (MS); CTOTENC(MS) – costul total al energiei primare consumată în conturul “x”.
Capitolul 3. Agenți termici pentru transportul căldurii

3.1. Natura și parametrii agenților termici de transport

Natura și parametrii agentului termic de transport utilizat pentru alimentarea cu căldură depinde de
regimul termic impus la aparatul consumator. În funcție de parametrii agenților termici la aparatele
consumatoare p1, t1 și de natura procesului tehnologic, se utilizează următorii agenți termici de
transport
A. pentru procesele de forță (consumatoare de lucru mecanic) se utilizează aburul, aerul
comprimat sau alte gaze. Natura și parametrii agenților termici sunt impuse de procesul și
aparatul consumator;
B. pentru procesele de încălzire sau răcire, natura și parametrii agenților termici de transport
depind de regimul termic impus la aparatul schimbător de căldura t1. Din acest punct de
vedere, procesele de consum se pot împărți (convențional) în următoarele categorii:
• de joasă temperatură t < 100 °C ;
• de medie temperatură 100 °C < t< 180 °C ;
• de înaltă temperatură t °C > 180 .

Condiții pe care trebuie să le îndeplinească un fluid pentru a putea fi considerat ca agent termic:

 Căldură specifică mare

 Coeficient de conductivitate termică mare
 Vâscozitate redusă
 Căldură latentă de vaporizare mare (pentru agenți care își schimbă faza în timpul
procesului)
 Densitate mare
 Stabilitate chimică în intervalul de temperaturi în care are loc procesul
 Să nu fie toxic
 Să un fie agresiv din punct de vedere chimic pentru materialele cu care interacționează în
procesul tehnologic
 Să un formeze depuneri

Principalii agenți termici utilizați sunt:

 Apa

 Aburul

 Gazele de ardere
  Aerul

 Uleiuri minerale

 Agenți frigorifici

 Soluții de săruri

 Metale topite

Alegerea tipului de agent termic depinde de natura aplicației în care acesta va fi utilizat, cel mai

important criteriu fiind temperatura de lucru. Fiecare agent termic are avantaje și dezavantaje,

alegerea făcându-se prin criterii tehnico-economice.

3.2. Agenți termici pentru procese de joasă temperatură

La temperaturi sub 0 °C se folosesc agenți frigorifici clasici, cum sunt amoniacul și freonii. Pentru

temperaturi 0-10 °C , se folosesc soluțiile de clorură de sodiu și soluții de glicol în apă. La

temperaturi mai mari se folosesc aerul și apa. Față de apă, aerul are avantajul costului și al

siguranței în exploatare, însa prezintă coeficienți de transfer de caldură mult mai reduși.

Pentru temperaturi cuprinse intre 30 și 100 °C , ca agent termic de încălzire se folosesc apa și, mai

rar, aburul.

3.3. Agenții termici pentru procesele de medie temperatură

În majoritatea proceselor de încălzire, care au loc la nivele termice între 100 și 180 °C , ca agent
termic de transport se poate folosi atât aburul, cât și apa fierbinte. Eficacitatea comparativă a
utilizării acestor agenți termici trebuie determinată prin calcule tehnico-economice complexe, care
să țină seama de ansamblul sistemului de alimentare cu căldură. Rezultatele acestor calcule
este influențat de condițiile constructive și de funcționare ale aparatelor consumatoare, precum și de
cele energetice ale ansamblului sistemului de alimentare cu căldură

3.4. Aspectele tehnice comparative ale utilizării aburului sau a apei fierbinți ca agent termic
de transport
Aceste aspecte sunt următoarele:
a) Returnarea agentului termic la sursă constituie o problemă foarte importantă din două puncte de
vedere:
1. Ca materie primă: nereturnarea condensatului la sursa de căldură implică înlocuirea sa cu un
debit echivalent de apă de adaos;
2. Cheltuieli suplimentare legate de tratarea chimică a suplimentului de apă de adaos până la nivelul
impus de calitatea apei de alimentare a cazanelor.
În cazul apei fierbinți, se poate considera că aceasta se returnează integral și impurificată. Când
apar pierderi de apă în rețea și únele impurificări ale celei returnate, pretratarea apei la sursa de
căldură necesită numai o dedurizare.
Când ca agent termic se utilizează aburul, orice pierderi de agent sau impurificarea condensatului
returnat necesită înlocuirea cu apă de adaos, tratată chimic în prealabil. Chiar și la returnarea
condensatului pur este necesară o pretratare înaintea introducerii acestuia în circuitul apei de
alimentare a cazanelor.
Ca urmare, utilizarea aburului ca agent termic, comparativ cu apa fierbinte, conduce la un consum
suplimentar de apă de adaos și la mărirea corespunzătoare a capacității instalațiilor de tratare
chimică a acesteia.
b) Schemele pentru racordarea consumatorilor depind de parametrii maximi ai agenților termici
admiși de aparatele consumatoare. La temperaturi reduse ale agen_ilor termici, sub100 °C,
schemele de racordare ale consumatorilor sunt mult mai simple în cazul apei fierbinți decât în cazul
aburului, deoarece lipsește gospodăria de colectare și returnare a condensatului în întregime.
În cazul utilizării apei fierbinți la temperaturi peste 150 °C apar probleme tehnice deosebite față de
cazul folosirii aburului. Astfel, pentru evitarea vaporizării apei fierbinți, este necesar un exces de
presiune peste presiunea de saturație corespunzătoare temperaturii respective. La temperatura de
peste150 °C , presiunea apei în sistem trebuie menținută la peste 0,6 MPa. Scăderea bruscă a
presiunii poate conduce la vaporizarea apei, ceea ce determina eforturi mecanice suplimentare în
punctul respectiv. Acest fenomen poate apare mai ales în douî puncte ale sistemului de alimentare
cu căldură:
1. La robinetele de comandă de pe conducta de alimentare a aparatelor consumatoare;
2. La aspirația pompei de circulație.
Rezulta că, în cazul apei fierbinți sub presiune instalațiile de racordare ale consumatorilor sunt mai
complicate decât în cazul aburului, necesitând instalații și măsuri tehnice suplimentare.
c) Complexitatea problemelor de exploatare ale sistemelor de alimentare cu căldură, care în cazul
aburului sunt amplificate de variația debitelor la consumatori. Pentru consumatorii funcționând în
regim intermitent, în două schimburi, acestea conduc la apariția condensului în conducte după
perioada de întreruperi, ceea ce determină producerea loviturilor de berbec cu avariile
corespunzătoare.
d) Reglarea cantității de căldură livrată consumatorilor în cazul apei fierbinți, se face centralizat
prin variația temperaturii și a debitului, ceea ce este mai complicat decât în cazul aburului, unde
reglajul se poate face simplu prin laminare la aparatul consumator.
e) Transportul și distribuția la distanță a apei fierbinți se face cu ajutorul pompelor de circulație,
care permit atingerea unor distanțe de ordinul zecilor de kilometri. În cazul aburului, distanțele de
transport sunt limitate la ordinul kilometrilor, datorită presiunii inițiale mari pe care trebuie să o
aibă la sursă și a posibilității condensării acestuia pe traseu până la consumator.
f) Domeniul de aplicabilitate a aburului este mai mare, putând asigura simultan consumuri termice
cu parametri diferiți, ceea ce în cazul apei fierbinți este limitat. Având în vedere aceste aspecte
tehnice principale, rezultă că alegerea naturii agentului termic pentru procesele de medie
temperatură între apa fierbinte și abur se poate face pe baza unor calcule tehnico-economice.

3.5.Agenți termici pentru temperaturi înalte

Pentru alegerea naturii agentului termic în cazul regimurilor termice de funcționare a
aparatului consumator mai mari de 180°C, trebuie să se țină seama de faza în care are loc transferul
de căldură: lichidă sau de vapori.
Faza de vapori permite transferul unor debite specifice de căldură (căldura specifică
masică), mai mari decât în faza lichidă. Utilizarea acestei faze este recomandată atunci, când
condițiile tehnologice impun încălzirea uniformă a produselor. Sistemele de alimentare cu căldură,
utilizând faza lichidă, sunt recomandate când este necesară realizarea unei game largi de
temperatură în timpul desfășurării procesului tehnologic . În intervalul de temperatură 180...400 °C
poate fi utilizată atât faza lichidă, cât și cea de vapori. Este foarte posibil ca o eventuală combinație
între cele două faze să fie superioară fiecărei din ele luate separat.
Pentru intervalul de temperaturi 400...540 °C sunt utilizați numai agenți termici anorganici
în stare lichidă. Alegerea se face după ce s-au stabilit temperatura și faza în care se face transferul
de căldură, ținând seama și de următorii factori:
1. Investițiile pentru realizarea instalației de transfer de căldură;
2. toxicitatea și efectele asupra mediului ambiant;
3. inflamabilitatea;
4. stabilitatea termică și variația acesteia în timp;
 5. punctul de congelare;
6. proprietățile corozive și de depuneri;
7. consumul de energie pentru pompare.

Luându-se în considerare proprietățile fizico-chimice de transfer a căldurii se recomandă folosirea

următorilor agenți termici:
 pentru temperaturi între 150...320°C - uleiurile derivate din petrol;
 în intervalul 260...400°C se recomand_ amestecurile de săruri organice în stare lichidă,
având o bună stabilitate termică;
 la temperaturi de peste 400°C se pot folosi unele fluide organice de natură sintetică;
 până la 425°C se folosesc compușii pe bază de siliciu;
 în intervalul 400...540 °C se recomandă amestecurile de săruri organice în stare lichidă;
 în gama temperaturilor 540...1000 °C se folosesc mercurul și alte metale în stare lichidă
(sodiu, potasiu și amestecuri ale acestora).

3.6.Natura agentului termic de transport în cazul sistemelor de termoficare industrial

În marea majoritate a cazurilor, sistemele industrial necesită căldură sub formă de abur, așa
că problema alegerii agentului devine secundară. În principal, procesul tehnologic este cel care
impune natura agentului termic și implicit parametrii acestuia. Se poate pune doar problema
alegerii agentului termic pentru acoperirea necesarului de căldură pentru încălzire, ventilare și apă
caldă de consum. Pentru acest necesar de căldură natura agentului termic se alege de la caz la caz în
funcție de mărimea sarcinii termice și de ponderea ei în sarcina termică totală, precum și în funcție
de distanța de transport.
Distanța de transport este un factor determinant în alegerea agentului termic. Apa caldă și
apa fierbinte se pot vehicula în condiții economice până la distanțe de 30 km în timp ce aburul
maxim 5 km.

3.7.Parametrii agentului termic de transport

Valorile parametrilor agentului termic utilizat pentru transportul căldurii reprezintă un factor
important și cu o influență complex asupra performanțelor sistemului. Alegerea acestora trebuie
făcută în funcție de condițiile concrete și în special de natura agentului termic, apă fierbinte sau
abur.
 Apa fierbinte. Sistemele care utilizează apa fierbinte ca agent termic sunt de regulă sisteme
de termoficare urbană care necesită asigurarea unei temperaturi de 50 °C pentru prepararea apei
calde de consum și 90-95 °C pentru încălzire (corespunzător regimului nominal). Temperatura la
care se livrează căldura din instalațiile de producere se determină pe baza unor calcule tehnico –
economice care trebuie să includă toate influențele și interacțiunile dintre parametrii sistemului, de
la sursa de căldură, la rețeaua de transport și până la instalațiile consumatorului.
Debitul de agent termic necesar în rețeaua de termoficare (valoarea pentru care se
dimensionează aceasta) se determină cu relația:
𝑞𝑐
𝐺𝑐 =
𝑐(𝑡𝑑𝑐 − 𝑡𝑖𝑖 )
În care 𝐺 𝑐 este valoarea de calcul a debitului nominal de agent termic, 𝑞 𝑐 este necesarul de căldură,
𝑐 este căldura specifică a apei, 𝑡𝑑𝑐 și 𝑡𝑖𝑖 sunt temperaturile apei fierbinți pe conductele de ducere
respectiv de întoarcere.

Figura 3.1. Sistem de alimentare cu apă fierbinte produsă în regim de cogenerare

Temperatura de 70-75 °C este dată de condițiile actuale de dimensionare a instalațiilor interioare de

transfer al căldurii la consumatori (90/70 °C sau 95/75 °C) și ca urmare mărimea debitului orar
nominal de agent termic de transport este influențată numai de 𝑡𝑑𝑐 . Creșterea acestei temperaturi
prezintă următoarele avantaje:
1. Reduce debitul de agent termic necesar transportului căldurii și ca urmare se reduce
puterea pompelor și consumul de energie pentru vehicularea acestuia în rețeaua de
transport al agentului termic
 2. Pentru aceeași pierdere specifică de presiune considerată în calculul de dimensionare
rezultă diametre mai mici ale conductelor, reducându-se astfel investiția în rețea.
3. Se reduce suprafața de transfer de căldură necesară schimbătoarelor de căldură
instalate în punctele termice (pentru racordarea indirectă a instalațiilor consumatoare
și a racordării în circuit închis a instalațiilor de preparare a apei calde de consum)
Pe de altă parte, creșterea temperaturii 𝑡𝑑𝑐 prezintă și o serie de dezavantaje:
1. Menținând aceeași valoare a coeficientului de termoficare 𝛼𝑕𝑛 se modifică și
temperatura care trebuie realizată în schimbătorul de căldură de bază:

𝑡𝑎𝑐 = 𝑡𝑖𝑐 + 𝛼𝑕𝑛 (𝑡𝑑𝑐 − 𝑡𝑖𝑖 )

Realizarea unor valori 𝑡𝑎𝑐 mai ridicate necesită ridicarea valorii presiunii la priza de termoficare a
turbinei:

𝑝𝑝𝑐 = 𝑓(𝑡𝑝𝑐 ) = 𝑓(𝑡𝑎𝑐 + ∆𝑡)

în care 𝑡𝑝𝑐 este temperatura de saturație a aburului iar ∆𝑡 este diferența de temperatură necesară
schimbului de căldură.
Ca urmare a creșterii presiunii la priza de termoficare sau la contrapresiunea turbinei de
termoficare, producția specifică de energie electrică în regim de cogenerare se reduce – indicele de
termoficare se reduce. Aceasta conduce - în condițiile echivalenței energetice a diferitelor soluții
(puteri respectiv energii livrate egale) la un consum suplimentar de combustibil deci la o creștere a
cheltuielilor anuale și a investițiilor cu cotele necesare echivalării.
2. La creșterea 𝑡𝑑𝑐 peste valoarea de 150 °C racordarea consumatorilor pentru încălzire
se poate realiza numai indirect deoarece presiunea din rețea, stabilită astfel încât să
nu existe riscul vaporizării agentului termic indiferent de regimul de funcționare,
depășește valoarea maximă admisibilă în instalațiile consumatorilor. Racordarea
indirectă a instalațiilor consumatorilor, care izolează din punct de vedere hidraulic
rețeaua de transport de aceste instalații, duce la creșterea invesițiilor.
Creșterea 𝑡𝑑𝑐 influențează și pierderile de căldură pe conducta de ducere însă influența este
nesemnificativă și este compensată parțial de reducerea suprafeței de transfer de căldură cu mediul
ambiant datorată reducerii diametrului conductei.
Aburul. Valoarea parametrilor aburului utilizat ca agent de transport și distribuție a căldurii are un
rol important atât în sistemele de termoficare urbană cât și în sistemele de alimentare a
consumatorilor industriali. Principalul motiv este dependența dintre distanța de transport a
agentului termic și producția specifică de energie electrică în regim de cogenerare (indicele de
termoficare). Pentru ca valoarea indicelui de termoficare să nu se reducă suplimentar este necesar
ca nivelul de presiune la care se livrează aburul din turbina de cogenerare să acopere doar pierderile
de presiune pe rețea și nivelul presiunii solicitat de consumatorul de abur. Acest nivel de presiune
trebuie verificat deoarece în practică unii consumatori solicită un nivel mai mare de presiune în
vederea dimensionării schimbătoarelor de căldură pentru diferențe mai mari de temperatură și
reducerea în consecință a suprafețelor de schimb de căldură, precum și pentru asigurarea unei
rezerve considerate în mod greșit necesară.
Temperatura aburului trebuie să aibă o valoare suficient de mare pentru ca, ținând seama de
pierderile de căldură la transport, aburul să nu condenseze pe parcurs, ajungând la consumator ușor
supraîncălzit. O supraîncălzire mai ridicată nu este recomandată nici din punct de vedere al
consumatorului, ale cărui instalații sunt dimensionate pentru abur saturat sau pentru abur cu un
nivel de supraîncălzire de 10-20 °C (creșterea gradului de supraîncălzire ducând la creșterea
suprafeței de schimb de căldură necesară) și nici din punctul de vedere al sursei, aceasta fiind
echivalent cu creșterea presiunii la turbina de cogenerare.
Prin urmare, parametrii aburului utilizat ca agent de transport al căldurii, depind de nivelul termic
impus de consumator, tipul aparatelor consumatoare, distanța de transport și de modul de
dimensionare a rețelei de transport și distribuție.

3.8. Natura agentului termic în cazul sistemelor de termoficare urbană

În cazul sistemelor de termoficare urbană, nivelul termic solicitat de instalațiile consumatorilor (90-
95 °C pentru încălzire și 50-60 °C pentru apă caldă de consum) nu impune utilizarea aburului ca
agent termic de transport al căldurii. Natura agentului termic se stabilește în urma unei comparații a
efectelor tehnice și economice rezultate din aplicarea uneia sau alteia din cele două soluții. Această
comparație se realizează în condițiile echivalenței energetice a celor două situații. În marea
majoritate a soluțiilor utilizarea apei fierbinți se dovedește soluția cea mai avantajoasă
Figura 2.2. Schemele principiale de alimentare cu apă fierbinte respective abur și variația
temperaturii agentului termic în rețea

Avantajele utilizării apei fierbinți ca agent termic în rețeaua de transport al căldurii sunt:
1. Se obține o producție specifică de energie electrică (pe unitatea de căldură livrată
consumatorului) mai mare decât în cazul aburului. În cazul utilizării apei fierbinți presiunea
până la care se destinde aburul depinde numai de nivelul termic până la care trebuie
încălzită apa fierbinte în instalația de bază (Figura 2.2) și care este funcție de nivelul termic
cerut de consumator și de coeficientul de termoficare, definit ca raportul dintre fluxul termic
livrat din turbină și fluxul termic total livrat din CET. În cazul utilizării aburului presiunea
depinde și de pierderile de presiune pe rețeaua de transport, rezultând necesitatea adoptării
unei valori mai ridicate a presiunii la priză în cazul aburului decât în cazul apei fierbinți.
Distanțele de transport în creștere conduc la diferențe mai mari în favoarea soluției cu apă
fierbinte.
2. Consumul de putere repsectiv de energie pentru pomparea agentului termic este mai mare în
cazul utilizării apei fierbinți decât în cazul aburului din cauza debitelor mai mari și
pierderilor mai mari de presiune. În cazul aburului este necesar un consum de energie doar
pentru pomparea condensatului. Supraconsumul de energie în defavoarea soluției cu apă
fierbinte este însă semnificativ mai redus în comparație cu producția suplimentară de
energie datorată valorii mai mari a indicelui de termoficare astfel că puterea livrată în sistem
în cazul utilizării apei fierbinți este mai mare decât în cazul aburului. În cazul apei fierbinți
 ca agent termic de transport lungimea rețelei de termoficare nu influențează practic mărimea
puterii livrate în sistemul energetic ceea ce face ca distanța economică de transport pentru
apa fierbinte să fie 20-30 km față de maxim 5 km pentru abur.
3. Pentru aceeași valoare a capacității de transport al căldurii investițiile în conductele de apă
fierbinte sunt mai mici decât în cele de abur. Ținând seama și de investițiile suplimentare
instalării în sistem de capacități de producție care să realizeze echivalența celor două soluții
rezultă că și din punctul de vedere al investițiilor soluția cu apă fierbinte este mai
avantajoasă.
4. Prin utilizarea apei fierbinți ca agent termic de transport devine posibilă reglarea
centralizată calitativă a sarcinii termice prin modificarea temperaturii apei din rețeaua de
termoficare cu menținerea constantă a debitului de agent termic. În afară de simplitatea
metodei mai există și avantajul scăderii presiunii până la care are loc destinderea aburului în
turbină la scăderea sarcinii termice (la creșterea temperaturii exterioare). Aceasta duce la
creșterea producției specifice de energie electrică odată cu scăderea sarcinii termice
5. Utilizarea apei fierbinți permite menținerea în circuitul termic al CET a întregii cantități de
condensat, lucru cu atât mai important cu cât ciclurile CET au parametrii ridicați
6. Schemele de racordare a consumatorilor în rețelele de apă fierbinte sunt mai simple decât
cele pentru abur
Avantajele aburului în comparație cu apa fierbinte:
1. Aburul are un domeniu mai larg de aplicabilitate putând fi folosit și pentru acperirea
unui eventual consum tehnologic.
2. Densitatea mai mică și presiunile hidrostatice mai mici din rețelele de abur permit o
distribuție ușoară în zonele cu relief accidentat.
3. Rețelele de abur permit realizarea mai ușoară a reglării hidraulice.
7. Exploatarea curentă este mai ușoară în cazul aburului decât în cazul apei fierbinți deoarece
defectele se pot identifica mai ușor.
Capitoul 4. Procese energo-tehnologice

4.1. Procese energo-tehnologice caracteristice

Cunoașterea caracteristicilor proceselor energo-tehnologice este necesară atât specialiștilor
energeticieni dar mai ales specialiștilor care se ocupă cu proiectarea, execuția și exploatarea
instalațiilor specifice. Specialistul tehnolog este cel care arată condițiile impuse procesului
tehnologic, condiții pe care specialistul energetician le consideră în proiectarea sistemului de
alimentare cu energie în vederea obținerii unei productivități maxime a ansamblului sursă-
consumator.
Din punct de vedere energetic (al formei și destinației energiei utilizate) procesele de producție
industrială caracteristice sunt următoarele:
a. Procese de forță pentru prelucrarea mecanică și transportul materialelor: acționări de mașini
unelte, laminoare, pompe, compresoare, ciocane, prese, etc.
b. Procese cu temperatură înaltă, care necesită căldură cu un potențial termic ridicat, obținută
prin procese pirotehnologice sau prin utilizarea energiei electrice: procese de prelucrare
termică a combustibililor, procese de prelucrare a minereurilor metalice feroase sau
neferoase, procese de tratament termic al metalelor.
c. Procese de medie și joasă temperatură care necesită abur sau apă caldă/fierbinte. Se
caracterizează prin valori ale nivelului termic de 250-300 °C. Exemple: procese de încălzire,
uscare, fierbere, distilare și ventilare.
d. Procese de iluminat, care necesită energie electrică
e. Procese chimice cu utilizarea directă a energiei electrice, cum este cazul electrolizei
Unele procese tehnologice impun utilizarea energiei electrice sau termice iar altele impun
utilizarea directă a unui combustibil, cum sunt procesele pirotehnologice.
Evaluarea eficienței tehnico-economice a proceselor energo-tehnologice trebuie să țină seama atât
de procesul de producere a energiei cât și de procesele de transport și de utilizare propriu-zisă.
Direcțiile de acțiune pentru creșterea eficienței de utilizare a combustibililor trebuie stabilite în
funcție componentele procesului global care sunt susceptibile de a fi îmbunătățite.

4.2. Parametrii nominali ai instalațiilor energo-tehnologice

Alegerea parametrilor optimi din punct de vedere tehnico-economic ai proceselor tehnologice la
aparatele consumatoare reprezintă una din căile de diminuare a pierderilor de energie în clasa
consumului. Procesele tehnologice din industrie necesită de regulă energie termică la niveluri
termice care impun folosirea aburului ca agent termic. Stabilirea parametrilor aburului la aparatele
consumatoare trebuie făcută pe baza calculelor tehnico-economice la nivelul ansamblului Sursă-
Rețea-Consumator (SRC). Fiecare componentă a acestui ansamblu are propriile ei particularități și
influențează eficiența tehnico-economică a ansamblului. Calculele de stabilire a parametrilor optimi
pun în evidență două tendințe contrarii:
A. Din punctul de vedere al aparatului consumator (constructiv și tehnologic) cu cât nivelul
termic al aburului utilizat ca agent termic primar este mai ridicat, suprafața de transfer de
căldură este mai redusă. Astfel se reduc investițiile și cheltuielile aferente. De asemenea, la
creșterea parametrilor aburului, se reduce diametrul conductelor de transport al agentului
termic deoarece se reduce debitul care trebuie vehiculat. Astfel, rețeaua de transport se
ieftinește.
B. Din punctul de vedere al sursei de căldură, efectul creșterii parametrilor agentului termic
depinde de natura sursei: dacă sursa este o centrală termică (CT) care produce abur la
parametri mai mari decât cei impuși de consumatorii tehnologici (inclusiv transportul la
distanță), creșterea parametrilor aburului la consumator nu influențează efciența sa termică.
Dacă sursa este o centrală electrică de cogenerare care livrează abur din priza de termoficare
sau de la contrapresiunea turbinei de termoficare, creșterea parametrilor aburului are ca
efect reducerea puterii electrice produsă în regim de cogenerare. Astfel, chiar dacă balanța
energetică se menține, se reduce indicele de temoficare reducându-se astfel eficiența
economică a procesului de cogenerare.
Calculele tehnico-economice de alegere a parametrilor optimi ai agentului termic trebuie să
țină seama de următoarele:
a. Consumatorii tehnologici impun o mare diversitate de parametri ai aburului chiar pentru
aceeași întreprindere industrială. În cazul alimentării cu abur dintr-o centrală de
cogenerare această diversitate de parametri este dificil de asigurat din turbinele de
cogenerare utilizându-se instalații suplimentare cum sunt transformatoarele de abur sau
instalațiile de reducere-răcire. Acestea măresc costul centralei de cogenerare și îi
diminuează producția de energie electrică în regim de cogenerare
b. Între momentul punerii în funcțiune a instalațiilor consumatoare și cel al intrării în regim
staționar apar diferențe între nivelurile parametrilor aburului impuși de acestea. Astfel,
s-a constatat că după o perioadă de timp, când probele tehnologice au luat sfârșit iar
obiectivul a intrat în regim normal de exxploatare, aparatele consumatoare permit
reducerea parametrilor aburului față de valorile de proiect.
Ținând seama de cele expuse, reducerea parametrilor aburului la consumatorii tehnologici
se poate realiza prin:
  Examinarea posibilităților de modificare a procesului tehnologic. Aceasta permite în
același timp și unificarea tipurilor de consumatori pe grupuri de parametri pentru
procese și ramuri industriale caracteristice
 Proiectarea și modernizarea aparatelor consumatoare pentru diferența optimă de
temperatură între cei doi agenți de lucru. Aceasta înseamnă stabilirea valorii optime
a diferenței finale de temperatură pe aparatul consumator.
 Dimensionarea și modernizarea rețelelor de transport pentru agentul termic din
incinta consumatorilor pentru valorile optime din punct de vedere tehnic-economic
ale pierderilor de temperatură și de presiune.
 Utilizarea transformatoarelor de abur.
Dintre acestea, pentru instalațiile noi proiectate, cea mai importantă este determinarea
valorii optime a diferenței de temperatură după ce în prealabil s-a realizat uniformizarea
parametrilor aburului pe tipuri de aparate consumatoare. Astfel, determinarea parametrilor
optimi ai aburului pentru fiecare consumator în parte, ar impune o gamă largă de parametri
pentru aburul livrat din centrala de cogenerare cu efectele nefavorabile menționate.
Considerându-se un aparat consumator pentru care procesul tehnologic este caracterizat de
regimul termic 𝑡2 și 𝑡′2 parametrii aburului utilizat ca agent termic primar sunt 𝑡1 și 𝑝1.
Pentru cazul utilizării aburului saturat uscat este valabilă relația:
𝑡1 = 𝑡2 + ∆𝑡𝑓
relație din care rezultă mărimea presiunii 𝑝1.
Parametrii aburului la sursa de căldură sunt dați de:
𝑡𝑝 = 𝑡1 + ∆𝑡𝑟 = 𝑡2 + ∆𝑡𝑓 + ∆𝑡𝑟
𝑝𝑝 = 𝑝1 + ∆𝑝𝑟
În care ∆𝑡𝑟 și ∆𝑝𝑟 reprezintă diferența de temperatură și pierderea de presiune în rețeaua de
transport de la sursă la consumator.
Din relațiile de mai sus rezultă că parametrii aburului la sursă depind de diferența finală de
temperatură din aparatul de schimb de căldură de la consumator și de pierderile pe rețeaua
de transport.
Pentru a pune în evidență efectul diferenței finale de temperatură ∆𝑡𝑓 asupra aparatului
consumator se consideră cantitatea de căldură necesară în procesul tehnologic 𝑞2 . Suprafața
de schimb de căldură necesară este:
𝑞2
𝑆𝑐 = 𝑐
𝑘𝑐 ∙ ∆𝑡𝑚𝑒𝑑
 𝑐
în care 𝑘𝑐 este coeficientul global de schimb de căldură, ∆𝑡𝑚𝑒𝑑 diferența medie logaritmică
de temperatură pentru aparatul consumator.
Diferența medie logaritmică de temperatură se determină cu relația:

𝑐
(𝑡1 − 𝑡′2 ) − (𝑡1 − 𝑡2 ) 𝑡2 − 𝑡′2
∆𝑡𝑚𝑒𝑑 = =
𝑡 − 𝑡′ 𝑡 − 𝑡′
𝑙𝑛 𝑡1 − 𝑡 2 𝑙𝑛 (1 + 2 ∆𝑡 2 )
1 2 𝑓

Suprafața de transfer de căldură devine:

𝑞2 𝑡2 − 𝑡′2
𝑆𝑐 = ∙ 𝑙𝑛 (1 + )
𝑘𝑐 ∙ (𝑡2 − 𝑡′2 ) ∆𝑡𝑓
Pentru un anumit consum de căldură 𝑞2 și un regim termic al procesului tehnologic
suprafața de schimb de căldură este funcție de diferența finală de temperatură ∆𝑡𝑓 (dacă se
consideră simplificator că se menține constant 𝑘𝑐 ).
Din analiza relației care descrie dependența suprafeței de transfer de căldură de diferența
finală de temperatură se pot trage următoarele concluzii:
a. Pentru consumator, reducerea suprafeței de transfer de căldură a aparatului consumator
are loc pentru creșterea diferenței finale de temperatură
b. Pentru rețeaua de transport, în vederea reducerii grosimii izolației termice este necesară scăderea
temperaturii 𝑡1 și deci a diferenței ∆𝑡𝑓 . Pe de altă parte, creșterea temperaturii 𝑡1 pentru aceeași
cantitate de căldură 𝑞1 primită de aparatul consumator (ținând seama de pierderile aparatului,
𝑞1 = 𝑞2 ⁄𝜂 , în care 𝜂 este randamentul aparatului) conduce la creșterea conținutului de căldură al
aburului. Aceasta determină reducerea debitului de abur transportatmicșorând diametrul
conductelor de transport.
c. Pentru sursa de căldură, în vederea reducerii parametrilor aburului livrat este necesar ca
∆𝑡𝑓 , ∆𝑡𝑟 și ∆𝑝𝑟 să fie cât mai reduse.
Ținând seama de aceste efecte contradictorii ale diferenței de temperatură ∆𝑡𝑓 pot apare abateri în
practică datorită condițiilor speciale impuse de calitatea și intensitatea procesului tehnologic. Din
acest motiv, pentru o optimizare aplicabilă în practică, este necesară cunoașterea tehnologiei și
dependenței calității și intensității procesului tehnologic de modificarea parametrilor agentului
termic. În cazul proceselor chimice nu este posibilă o libertate prea mare în alegerea parametrilor
agenților termici.
De asemenea, pot să apară situații în care devine economică creșterea parametrilor
agentului încălzitor pentru a permite mărirea nivelului termic al căldurii evacuată din proces (sau
aparatul consumator) până la o valoare care face posibilă recuperarea ei. S-a constatat că valoarea
optimă a diferenței finale de temperatură pentru aparate consumatoare de căldură sub formă de abur
este de aproximativ 5 °C. În exploatare însă diferența finală de temperatură are valori mai mari, de
aproximativ 10-15 °C sau chiar 20 °C conducând la micșorarea eficacității economice a sistemului
de alimentare cu căldură în regim de cogenerare.
În practică, un sistem de cogenerare alimentează cu căldură mai mulți consumatori
necesitând niveluri termice diferite la diferite aparate consumatoare. Pentru aceste cazuri se pune
problema alegerii presiunii aburului livrat din centrala de cogenerare. Aceasta este determinată în
general de consumatorul care necesită nivelul cel mai ridicat de presiune, indiferent de ponderea
consumului acestuia în consumul total.
Eliminarea acestei situații este adesea posibilă prin micșorarea diferenței finale de
temperatură ∆𝑡𝑓 numai la aparatele care necesită parametri ridicați ai aburului. Acestora le vor
corespunde investiții suplimentare care sunt compensate de creșterea producției de energie electrică
produsă în regimde cogenerare. Invers, aparatele care necesită parametri mai coborâți ai aburului,
se pot proiecta pentru diferențe finale de temperatură mai mari, fără a fi astfel necesară creșterea
presiunii la centrala de cogenerare.

4.3. Transformatoare de căldură

De regulă, consumatorii tehnologici necesită un număr relativ mare de parametri ai
aburului la aparatele consumatoare, chiar și după procesul de unificare a acestora pe grupe de
parametri. Din acest motiv, în practică apare frecvent necesitatea de a avea 2-4 valori ale
parametrilor aburului livrat în rețea.
În cazul alimentării cu căldură dintr-o centrală de cogenerare, parametrii necesari pentru
diverse agregate tehnologice se realizează prin laminarea aburului produs extras din turbinele de
cogenerare până la valorile impuse de aparatele consumatoare. Cel mai frecvent laminarea are loc
la aparatul consumator. Procesul de laminare duce la pierderi semnificative de exergie.
În cazul centralelor de cogenerare industriale, care trebuie să alimenteze cu abur având o
mare diversitate de parametri tehnologici, apare problema stabilirii valorilor optime ale
parametrilor aburului livrat. De cele mai multe ori valoarea consumurilor de abur la diversele
niveluri ale parametrilor nu justifică economic folosirea turbinelor de cogenerare, fie datorită
debitelor mici fie datorită duratelor anuale mici de utilizare, fie datorită datorită diferențelor între
parametrii impuși de consumatori față de cei pe care îi pot asigura turbinele de cogenerare.
În astfel de cazuri cel mai eficient mijloc de adaptare a sistemului de alimentare cu
căldură la nevoile consumatorilor tehnologici îl reprezintă utilizarea transformatoarelor de căldură.
Astfel se poate evita laminarea aburului, permițând creșterea sau scăderea parametrilor aburului
livrat în condiții mai eficiente tehnic și economic.
Transformatoarele de căldură folosite în aceste cazuri sunt termocompresoarele, care
ridică presiunea aburului livrat de turbină de cogenerare până la nivelul solicitat de consumatori și
transformatoarele de abur, care realizează procesul invers de reducere a parametrilor aburului până
la nivelul cerut de consumatorii tehnologici.

4.3.1. Termocompresoare

Figura 4.1. Schemele termice de utilizare a termocompresoarelor

Termocompresoarele de abur prezintă următoarele avantaje: sunt instalații ieftine,

simple din punct de vedere constructiv și în exploatare conduc la o reducere relativ mică a efectului
energetic comparativ cu varianta instalării turbinelor cu contrapresiune. În scopuri energetice se
folosesc compresoare de abur mecanice sau cu jet de abur. Utilizarea lor se justifică în două cazuri,
reprezentate în Figura 4.1:
a. CET are disponibil abur de înaltă și joasă presiune iar consumatorul necesită abur de
mediue presiune;
b. CET are disponibil abur de joasă presiune iar consumatorul necesită abur cu
presiune mai ridicată.
Primul caz este utilizării termocompresoarelor la CET, ele putând fi mecanice
(reprezentate în Figura 4.1. a și 4.1.b) sau cu jet de abur (reprezentat în Figura 4.1.c).
Cel de-al doilea caz este specific utilizării termocompresoarele mecanice amplasate
la consumatorul de abur.
Termocompresoarele mecanice pot fi acționate electric (Figura 4.1.a), cu turbină cu
abur (Figura 4.1.b) sau cu altă formă de energie mecanică din exterior.
Soluția optimă de acționare – mecanic sau cu jet, sau modul de acționare – electric
sau cu turbină cu abur, se face pe baza calculelor tehnico-economice. Ponderea cea
mai mare în cheltuielile totale anuale o au cheltuielile cu combustibilul, care sunt
determinate într-o măsură importantă de energiile electrice livrate în sistem în regim
de producere combinată a energiei electrice și căldurii.
Considerând ca termen de comparație tabelul 4.1 rezultă următoarele concluzii:
- Acționarea electrică a termocompresorului mecanic este mai eficace energetic
decât aceea cu turbină cu abur numai în cazul unei compresii 𝑕𝑐 foarte mici în
compresor față de destinderea în turbina cu abur și pentru puteri mici ale turbinei
de antrenare.
- Din punct de vedere energetic, la funcționarea în regimuri constante și apropiate
de cele nominale, compresorul cu jet este mai eficace decât cel mecanic acționat
cu turbină numai atunci când 𝜂𝑐𝑗 ⁄𝜂𝑖𝑐 > 0,6. Pentru regimuri de funcționare
variabile variațiile de sarcină D3 la termocompresoarele cu jet de abur înrăutățesc
sensibil valorile randamentului 𝜂𝑐𝑗 datorită reducerii coeficientului de amestec
uj.
 Tabelul 4.1. Eficiența energetică comparativă a diferitelor variante de termocompresor
Mărimi caracteristice fiecărei Variante de termocompresoare
soluții Mecanic, cu acționare Termocompresor cu jet
Electrică Cu turbină cu abur
Puterea electric produsă de turbină 𝑒 = [ 1 𝑕 + ( 1 − 2 )𝑕 ] ∙ 𝑡 = [( 1 − )𝑕 + ( 1 − − 𝑡 = [( 1 − 𝑗 )𝑕 + ( 1 − 𝑗 −
în cazul utilizării 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚 ∙ 𝜂𝑔 − − 2 )𝑕 ]𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚 ∙ 𝜂𝑔 − 2 )𝑕 ] ∙ 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚 ∙ 𝜂𝑔
termocompresorului
Puterea necesară antrenării 3 𝑕𝑐 2 𝑕𝑐 -
termocompresorului 𝑎𝑒 = 𝑎𝑡 = = 𝑕 ∙ 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚 ∙ 𝜂
𝜂𝑐 ∙ 𝜂𝑒 ∙ 𝜂𝑟 𝜂𝑐
Puterea electrică produsă de turbina 𝑒 =( 1 − 3 )𝑕 ∙ 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚∙ 𝜂𝑔 𝑡 = [( 1 − − 2 )𝑕 ∙ 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚 ∙ 𝜂𝑔 𝑗 =( 1− 𝑗−
T fără utilizarea termocompresorului − 2 )𝑕 ∙ 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚∙ 𝜂𝑔
Legătura între debitele de abur 2 și 2 = 3 2 = 3 − 2 = 3 − 𝑗
3
Coeficientul de injecție al - 2 𝑕 2
𝑢𝑖 = =𝜂 ∙ 𝜂 ∙ 𝜂𝑚 ∙ 𝜂 𝑢𝑗 =
termocompresorului 𝑕𝑐 𝑐 𝑖 𝑗
Relații intermediare - 𝑢𝑡 𝑢𝑗
2 = =
1 + 𝑢𝑡 3 2
1 + 𝑢𝑗 3

Surplusul de putere produsă de = ∙ 𝑕 ∙ 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚 ∙ 𝜂𝑔 𝑢𝑗

𝑒 3 𝑡 = 2 ∙ 𝑕 ∙ 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚∙ 𝜂𝑔 = = ∙ ∙ 𝑕 ∙ 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚∙ 𝜂𝑔
𝑢𝑡 𝑗 3
turbina T prin utilizarea 1 + 𝑢𝑗
= ∙ ∙ 𝑕 ∙ 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚∙ 𝜂𝑔
termocompresorului 1 + 𝑢𝑡 3
Surplusul de putere livrată în sistem = = − 𝑢𝑗
𝑟𝑒 𝑒 𝑎𝑒 𝑟𝑡 = 𝑡 = = ∙ 𝑕 ∙ 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚∙ 𝜂𝑔
prin utilizarea termocompresorului 𝑕𝑐 𝑢𝑡 𝑟𝑗
1 + 𝑢𝑗 3
= 3 (𝑕 𝜂𝑖 𝜂𝑚 𝜂𝑔 − ) ∙ ∙ 𝑕 ∙ 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚∙ 𝜂𝑔
𝜂𝑖 𝜂𝑚 𝜂𝑔 1 + 𝑢𝑡 3
Eficacitatea energetică relativă a Mecanic acționat electric sau cu turbină Mecanic acționat cu turbină sau cu jet de abur
soluțiilor ∆ 𝑟𝑒 1 + 𝑢𝑡 𝑕𝑐 1 =
∆
=
𝑢 1 𝑢
sau, dacă se ține seama că
= = (1 − ) ∆ 1 𝑢 𝑢
∆ 𝑟𝑡 𝑢𝑡 𝑕 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚 ∙ 𝜂𝑔 ∙ 𝜂𝑐 ∙ 𝜂𝑒 ∙ 𝜂𝑟
𝑕𝑐𝑗 2 𝑕𝑐𝑗
Dacă se consideră 𝑕 = 𝑕 − 𝑕𝑐 rezultă: 𝜂𝑐𝑗 = = 𝑢
1 𝑕𝑐 𝑕𝑗 𝑗 𝑕𝑗 𝑗
=( + 1) ∙ Rezultă:
𝜂𝑐 ∙ 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚 𝑕 − 𝑕𝑐
𝑕 𝜂𝑐 ∙ 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚 𝑕𝑐𝑗
𝑕𝑐 1 = ( + 1)
(1 − ) 𝑕𝑐 + 𝑕 ∙ 𝜂𝑐 ∙ 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚 𝑕𝑗 𝜂𝑐𝑗
𝑕 𝜂𝑖 ∙ 𝜂𝑚 ∙ 𝜂𝑔 ∙ 𝜂𝑐 ∙ 𝜂𝑒 ∙ 𝜂𝑟
Concluzii comparative În cazul considerării proceselor ideale rezultă = 1 deci Utilizarea termocompresorului cu jet este mai eficace dacă
cele două soluții de antrenare sunt echivalente 𝑢𝑗 > 𝑢𝑡
4.4. Transformatoare de abur
Transformatoarele de abur asigură alimentarea cu abur a consumatorilor tehnologici,
atunci când din procesele tehnologice nu se returnează o mare parte din condensat, sau se
returnează impur. Folosirea lor permite alimentarea cazanelor de abur cu apă de alimentare de
calitate superioară, independent de calitatea sau pierderile de condensat ale consumatorilor
tehnologici. Eficienţa economică a lor creşte pe măsură ce cresc consumurile de abur tehnologic
şi parametrii aburului viu la cazane.

Figura 4.2. Utilizarea transformatoarelor de abur

Vaporizatorul folosit ca transformator de abur (fig. 4.2) asigură separarea hidraulică între
aburul livrat din turbinele de termoficare şi condensatul acestuia, faţă de aburul secundar rezultat
şi condensatul lui returnat de agregatul tehnologic. În acest fel condensatul aburului prelevat din
turbină este returnat integral la cazanul de abur, iar pierderile de condensat din circuitul secundar
al consumatorului se înlocuiesc cu apă brută, epurată chimic.
Presiunea aburului primar folosit în transformator poate ajunge până la (15-18)105 N/m2,
iar debitul de abur secundar până la 14-17 kg/s.
Dezavantajele utilizării transformatoarelor de abur sunt:
a) ele introduc o diferenţă de temperatură suplimentară, faţă de temperatura t2 impusă de
consum, datorită căreia cresc parametrii aburului (p1, t1) livrat din turbină şi reduce
producţia de energie electrică în termoficare (corespunzător diferenţei de presiune
(p1—p2);
b) diferenţa medie de temperatură pe transformatorul de abur este redusă, mărindu-i
suprafaţa de schimb de căldură. Aceasta implică un consum mare de metal şi
necesitatea unor spaţii mari pentru amplasare. De aceea, în cazul unor debite mari de
 condensat nereturnat, sau cu un grad avansat de impurificare, apare necesitatea unor
baterii de mai multe transformatoare în paralel. Iar atunci când consumatorul
tehnologic impune două sau mai multe nivele de parametri ai aburului consumat, este
necesară realizarea de baterii de transformatoare în cascadă, ca în figura 4.3. Acestea
măresc şi mai mult investiţiile aferente staţiei de transformatoare de abur;

Figura 4.3. Stație de termocompresoare în două trepte

c) cresc cheltuielile anuale de exploatare ale ansamblului sistemului de alimentare cu

căldură. Pentru reducerea lor este recomandabilă şi degazarea condensatului returnat
de la consumatori.
Ca urmare, oportunitatea folosirii transformatoarelor de abur şi a mărimii lor se stabileşte
pe baza calculelor tehnico-economice comparative.

4.5. Utilizarea acumulatoarelor de căldură

Acumulatoarele de căldură, privite ca o categorie aparte a transformatoarelor de căldură,
se pot utiliza atât la sursa de căldură - în special la centralele industriale de mică şi medie putere-
cât şi la consumatori. La CET, ele se utilizează pentru a prelua economic variaţiile de sarcină
termică şi pentru a pune de acord curba de variaţie a sarcinii electrice cu aceea a sarcinii termice.
De asemenea, acumulatoarele de abur pot prelua în mod economic energia produsă prin
recuperarea resurselor energetice secundare. Acumulatoarele de abur se pot folosi şi pentru
realizarea unei rezerve momentane, prin preluarea vârfurilor neprevăzute de consum de abur,
atunci când cazanul nu este dimensionat corespunzător, sau în cazul întreruperii alimentării cu
abur din cauza avariei serviciilor interne sau a altor avarii, care pot produce scoaterea din
funcţiune a cazanelor.
Pentru justificarea tehnico-economică a folosirii acumulatoarelor este necesară
cunoaşterea condiţiilor tehnice de funcţionare, modul de dimensionare a lor în schema termică
generală a CET şi asigurarea unei exploatări curente corespunzătoare.
Folosirea acumulatoarelor de căldură pentru preluarea vârfurilor de sarcină este justificată
de următoarele avantaje: la funcţionarea cu sarcină variabilă a unei CET, CT sau CTE,
randamentul mediu al cazanelor de abur se situează în general sub valoarea optimă
corespunzătoare sarcinii constante. De asemenea, rapiditatea cerută în preluarea variaţiilor de
sarcină nu permite intrarea în noul regim de funcţionare fără pierderi suplimentare.
Prin utilizarea acumulatoarelor de căldură se poate obţine o sarcină constantă la cazan,
independent de sarcina momentană a centralei, permiţând astfel funcţionarea continuă a
cazanelor cu randamentul optim. Aceasta se explică prin faptul că, la acoperirea vârfurilor de
consum cu acumulatorul, încărcarea sa se face în perioadele de sarcini parţiale ale cazanelor, deci
randamentul acestora creşte, iar pierderile în acumulator sunt mult mai mici decât cele care au
loc la cazane prin reducerea încărcării sau opririi lor. Problema principală care trebuie avută
vedere, pentru ca folosirea acumulatoarelor să fie eficientă, este stabilirea corectă a cotei de
acumulare.
La determinarea cotei optime de acumulare contează foarte mult alura curbei de sarcină,
care determină durata de funcţionare a cazanelor în funcţiune, respectiv a acumulatoarelor.
Utilizarea acumulatoarelor de abur pentru a reduce gradul de nesimultaneitate între
curbele de consum termic şi electric este o altă caracteristică a CET Astfel, în industrie
diagramele de consum de abur au aluri diferite de natura consumatorilor şi desfăşurarea în timp a
proceselor tehnologice. În unele cazuri, ca antrenarea maşinilor de forţă, pot apare şi fenomene
când pentru dimensionarea acumulatoarelor prezintă importanţă atât mărimea vârfului, cât şi
durata lui.
La compensarea variaţiilor de sarcină cu acumulatoare de abur, pot apare două cazuri
caracteristice:
1. curbe de sarcină cu vârfuri de consum alternând cu goluri de durate care apar de 1-2
ori pe zi, ca în figura 4.4.a.
 2. curbe a căror sarcină variază în jurul valorii medii, vârfurile şi golurile cu o frecvenţă
mai mare în timpul zilei având durate mai scăzute, ca în figura 3.4.b.

Figura 4.4. Curbe de variație zilnică a sarcinii termice

În cazul 1, acumulatorul are timp suficient să se încarce în golul de sarcină şi să furnizeze

abur sau apă caldă la vârful de sarcină, având o funcţionare intermitentă. În cazul 2 acumulatorul
este solicitat permanent.
În ambele cazuri, prin utilizarea acumulatoarelor se realizează o legătură elastică între
sursa de căldură (cazanul de abur) şi consumator. Pentru dimensionarea corectă a
acumulatoarelor trebuie ştiut de la început dacă sursa este dimensionată sau nu pentru debitul de
vârf. Din acest punct de vedere pot apare două situaţii:
a) surse noi, în care cazanele sunt dimensionate pentru a funcţiona în regim de bază şi
acumulatoarele pentru vârful de consum de abur;
b) extinderea sursei datorită apariţiei a noi consumatori; cazanele care în prima etapă
preluau şi vârfurile de sarcină, în etapa a II-a devin de bază, iar pentru preluarea
vârfurilor se instalează acumulatoare de căldură.
Cele două situaţii sunt diferite din punctul de vedere al dimensionării
acumulatoarelor; în cazul unei instalaţii noi, la care de la început se ţine seama de
montarea acumulatoarelor, acoperirea curbei de sarcină se face ca în fig. 4.5.a. în
acest caz, instalaţia de cazane funcţionează tot timpul la sarcină optimă, deci cu
randament maxim, iar acumulatorul se dimensionează pentru preluarea sarcinii de
vârf. El se va încărca atunci când sarcina pe cazan scade sub valoarea medie şi se va
descărca la consumul de vârf. Mărimea acestor vârfuri determină capacitatea necesară
de acumulare şi costul instalaţiei.
 Pentru o instalaţie existentă, când cazanele de abur nu mai pot face faţă la creşterea
consumurilor de abur (fig. 4.5.b). poate apare oportună montarea unui acumulator de mică
capacitate. În această situaţie cazanul poate prelua variaţiile de sarcină faţă de valoarea medie.
Pentru a evita funcţionarea neregulată a cazanului la care arderea ar fi instabilă, se poate monta
un acumulator de mică capacitate. El va prelua numai o cotă din vârfurile de consum, asigurând
astfel o funcţionare stabilă a cazanului.

Figura 4.5. Dimensionarea acumulatorului de abur

Din figura 4.5.a se vede că determinarea capacităţii acumulatorului trebuie făcută ţinând
seama de acoperirea suprafeţelor corespunzătoare vârfurilor de sarcină preluate de el. Aceasta
corespunde ipotezei că acumulatorul poate fi încărcat complet la începutul vârfului, permiţând
astfel preluarea tuturor variaţiilor care apar în continuare. Dacă alura diagramei de sarcină se
caracterizează prin alternarea vârfurilor cu golurile de sarcină, ca în figura 4.4.a, astfel încât este
posibilă încărcarea acumulatorului în perioadele de gol şi descărcarea în perioadele de vârf,
atunci capacitatea lui poate corespunde suprafeţei vârfului maxim de sarcină.
În majoritatea cazurilor însă, vârfurile şi scăderile de sarcină se succed neregulat la
intervale care nu permit încărcarea completă a acumulatorului în golul de sarcină. Ca urmare,
trebuie urmărită compensarea pe întreaga perioadă de funcţionare, iar capacitatea acumulatorului
se determină pe seama curbei integrale.
Faţă de capacitatea pentru care este dimensionat acumulatorul, în funcţionare el lucrează
în general într-un domeniu mai restrâns, pentru a permite o anumită rezervă până la limita
admisă. Trebuie avută în vedere însă că o încărcare parţială prea redusă a acumulatorului
influenţează negativ presiunea aburului livrat consumatorilor. De acest efect trebuie ţinut seama
şi în cursul exploatării sale. Pentru exemplificare, în figura 4.6 sunt prezentate trei situaţii
caracteristice privind variaţia presiunii aburului livrat unui consumator industrial, pentru diverse
condiţii de dimensionare a acumulatoarelor, în care nu se foloseşte acumulatorul, ca în figura
4.6.a, apar ale presiunii aburului livrat, între 0,5 şi 11 bar. Faţă de această situaţie, în figura 4.6.b
este prezentat cazul unui acumulator bine dimensionat care permite menţinerea constantă a
presiunii aburului livrat. În figura 4.6.c este cazul unui acumulator la care capacitatea s-a redus la
jumătate; presiunea variază aproape la fel de mult ca şi în cazul în care nu se foloseşte
acumulatorul.

Figura 4.6. Variația presiunii aburului livrat consumatorului

Utilizarea acumulatoarelor de căldură în sistemele energo-tehnologice are efecte tehnică-
economice atât pozitive cât şi negative. Avantajele folosirii lor sunt:
1. se reduc investiţiile pentru instalaţia de cazane şi clădirea aferentă, atunci când vârful
de consum este preluat de acumulator în proporţie de cel puţin 25% şi puterea caza-
nului scade corespunzător;
2. se reduce consumul specific mediu de combustibil al cazanelor, datorită funcţionării
lor la sarcina optimă;
3. se reduce consumul serviciilor interne ale cazanelor de abur;
 4. reducerea variaţiilor de sarcină ale cazanelor, se traduce prin reducerea tensiunilor
suplimentare în zidăria focarului şi în părţile metalice ale acestora, mărindu-le durata
de viaţă;
5. prin aplatisarea sarcinii cazanelor se reduc efectele nefavorabile ale variaţiilor sale
asupra parametrilor aburului;
6. rezerva de energie din acumulatorul de abur are o influenţă pozitivă asupra siguranţei
exploatării şi alimentării cu căldură a consumatorilor, de acestea, folosirea
acumulatoarelor de abur reduce eficienţa economică a instalaţiei termoenergetice,
datorită următorilor factori:
- cresc investiţiile şi cheltuielile anuale de exploatare aferente instalaţiei de acumulare;
- scade producţia de energie electrică în regim de termoficare datorită presiunii
aburului prelevat din turbine. Aceasta este necesară pentru a asigura aducerea
suplimentară a presiunii în acumulator, atunci când el este introdus în schema termică
a CET în serie cu turbina.
Alegerea sistemului de acumulare a căldurii, cu cădere de presiune sau cu echipresiune
se face ţinîndu-se seama de rolul acestor instalaţii şi de efectele tehnico-economice care le au
asupra ansamblului sistemului de alimentare în plus, trebuie ţinut seama că acumulatoarele cu
cădere de presiune se recomandă pentru curbele de sarcină cu variaţii de scurtă durată şi debite
mari. Capacitatea de acumulare a lor este relativ mică, dar puterea de debitare este mare.
Acumulatoarele cu echipresiune se folosesc acolo unde este necesară o capacitate mai mare de
acumulare.
Instalarea acumulatoarelor de abur se poate face pe conductele de alimentare a
consumatorilor sau în aval de aceştia, pe conductele de abur destins.
Instalarea acumulatoarelor înaintea aparatelor consumatoare se poate face la
consumatori, pe reţeaua de alimentare cu căldură sau la sursă. Mărimea şi amplasarea lor sunt în
strânsă dependenţă de schema ansamblului sistemului de termoficare. Astfel, acumulatoarele
amplasate la sursă au avantajul că pot fi deservite mai uşor, dar trebuie ţinut seama că reduc
vârfurile de sarcină numai pentru instalaţiile sursei.
Amplasarea staţiilor de acumulare pe traseul reţelelor de alimentare cu căldură are
avantajul că uşurează regimul de dimensionare şi funcţionare al reţelei termice, dar necesită
cheltuieli mai mari de amenajare şi întreţinere.
 Staţiile de acumulare amplasate la consumatori permit reducerea dimensionării reţelei
termice şi a instalaţiilor sursei, micşorând în acelaşi timp cheltuielile pentru instalare şi
exploatare.
Amplasarea acumulatoarelor de abur înaintea aparatelor consumatoare se face în funcţie
de tipul sursei şi natura consumatorului. Se deosebesc două situaţii:
a) consumator numai de căldură, care este cazul CT;
b) consumator simultan de căldură şi energie electrică, cazul CET.
În ambele cazuri amplasarea acumulatorului se poate face după schema paralel sau serie.
În cazul CT amplasarea după schema paralel, ca în figura 4.7, se foloseşte pentru
alimentarea cu abur de înaltă şi joasă presiune. Acumulatorul preia direct variaţiile de sarcină ale
consumatorului de joasă presiune le celui de înaltă presiune. Dacă, de exemplu, necesarul de
joasă presiune este uniform iar cel de înaltă presiune scade, excedentul de abur este folosit la
încărcarea acumulatorului. Invers, în cazul în care debitul de abur cerut de consumatorul de
înaltă presiune creşte, presiunea pe bara de consum scade, ventilul de încărcare (IRR) al
acumulatorului se închide parţial sau total, în funcţie de mărimea consumului de abur.
Alimentarea consumatorilor de joasă presiune este acum asigurată numai de acumulator.

Figura 4.7. Încadrarea acumulatorului de abur la o CT în paralel cu cazanele de abur

1, 2 – consumatori de abur, 3 – acumulator de abur, 4 – cazan de abur

În acest fel se pot compensa vârfurile de consum prin utilizarea întregului debit de abur al
cazanului.
Montarea la CET a acumulatorului de abur cu cădere de presiune se poate face tot în
paralel sau în serie. În figura 4.8.a este prezentată montarea în paralel; la creşterea necesarului de
abur în reţea de joasă presiune acumulatorul se descarcă. La funcţionarea normală (producţie-
consum) acumulatorul nu intervine decât la nevoie. În cazul montării în serie, figura 4.8.b,
întregul flux de abur din reţeaua de înaltă presiune trece direct prin acumulator spre bara de joasă
presiune, independent de raportul între debitul de abur produs şi cel consumat. Aici, conductele
de alimentare cu abur ale acumulatorului trebuie dimensionate pentru debite mai mari. Această
schemă se utilizează numai în cazul în care acumulatorul este folosit şi la răcirea aburului, acesta
fiind saturat uscat.

Figura 4.8. Încadrarea acumulatorului de abur în schema termică a CET

a – în paralel, b – în serie

În figurile 4.9-4.11 sunt prezentate câteva exemple caracteristice de utilizare a

acumulatoarelor de abur în CET industriale.

În figura 4.9, la funcţionarea normală, dacă sarcina electrică este sincronă cu aceea
termică, atunci acumulatorul nu intervine. La vârful de sarcină electrică ventilul prizei reglabile
se închide şi consumatorul termic este preluat de acumulatorul de abur. În golul de sarcină
electrică se încarcă acumulatorul.

Figura 4.9. Acumulator de abur în paralel cu turbina cu condensație și priză

 Figura 4.10. Acumulator de abur în paralel cu turbina cu contrapresiune

Figura 4.11. Acumulator de abur în serie cu turbina cu contrapresiune

La cuplarea acumulatorului într-o CET cu grupuri cu contrapresiune, 4.10, devine

importantă alegerea căderii de presiune necesară acumulării, pentru a reduce cât mai puţin
producţia de energie electrică în termoficare.
În cazul legăturii în serie a acumulatorului cu turbina cu contrapresiune, ca în figura 4.11,
contrapresiunea trebuie ridicată la nivelul de presiune le acumulator; destinderea în turbină se
reduce dar permite trecerea prin ea a întregului debit de abur. Pentru a se reduce cota de
micşorare a energiei în termoficare, căderea de presiune în acumulator se va alege cât mai mică
posibil, crescând însă volumul necesar acumulatorului.
Instalarea acumulatoarelor de abur destins, după aparatele consumatoare, este
eficientă economic atunci când se pune problema reutilizării acestui abur pentru alimentarea cu
căldură, dar mai ales în turbine speciale, pentru producerea energiei electrice. Este cazul în
special al atelierelor de forje şi prese, unde debitul de abur rezultat de la aceste agregate este
neuniform şi cu variaţii ale presiunii.
Asemenea acumulatoare se justifică economic numai în cazuri speciale.
Capitolul 5. Surse de producere a energiei termice

5.1. Clasificarea surselor de producere a energiei termice

Sursele de producere a energiei termice se pot clasifica din următoarele puncte de vedere:
a) după formele de energie produse simultan:
centralele termice (CT), care produc numai energie termică;
centralele de cogenerare (CCG), care produc simultan atât energie termică cât şi energie
electrică;
centralele de trigenerare (CTG), producând simultan căldură, energie electrică şi frig;
b) după destinaţia consumurilor de căldură livrate:
SPC urbane, pentru consumatori urbani şi/sau terţiari care asigură, în general, consumurile de
căldură pentru încălzire, ventilare, apă caldă de consum şi climatizare;
SPC pentru alimentarea cu căldură a serelor legumicole şi/sau floricole;
SPC industriale pentru alimentarea cu căldură a consumatorilor industriali, în scopuri
tehnologice şi în vederea asigurării condiţiilor de muncă;
SPC mixte, pentru alimentarea cu căldură atât a consumatorilor urbani şi/sau terţiari, cât şi a
celor industriali;
c) după tipurile de agenţi termici utilizaţi pentru livrarea căldurii din SPC:
de apă fierbinte (apă cu temperatura peste 100°C) şi/sau de apă caldă(apă cu temperatura sub
100°C);
de abur, în general abur supraîncălzit;
de abur şi apă fierbinte;
d) după natura combustibilului consumat ca energie primară:
gaze naturale, combustibil lichid uşor (CLU), păcură, combustibili solizi, diverşi combustibili
rezultaţi din procesele industriale în calitate de resurse energetice secundare sau prin tratarea
unor deşeuri de tip biomasă etc., surse de energie regenerabilă;
e) după mărimea ariei de alimentare cu căldură:
SPC individuale, utilizate în sistemele individuale de alimentare cu căldură, care pot fi:
_ în cazul CT: CT murale (de apartament sau casă individuală) sau CT
la nivel de scară ori de clădire;
_ în cazul CCG sau al CTG: la nivel de clădire;
SPC pentru SAC centralizate care, în funcție de gradul de centralizare și de tipul
consumatorilor, pot asigura alimentarea cu căldură a diverse mărimi ale zonelor de consum.
în cazul CCG sau CTG, în funcție de puterea electrică nominală instalată în cogenerare, în
mod convențional, ele se împart în:
 microcogenerare, cu o unitate de cogenerare având o putere electric maximă sub 50
kWe;
 cogenerare de mică putere, cu unităţi de cogenerare având o putere
 electrică instalată sub 1 MWe;
 cogenerare de medie putere, cu o putere electrică totală instalată în
 CCG, sub 12 MWe;
 cogenerare de mare putere, cu o putere electrică totală instalată în
 CCG, peste 12 MWe;
f) în funcţie de tehnologia utilizată pentru producerea formelor de energie impuse de
consumatori:
în cazul CT: în funcţie de tipul cazanelor utilizate pentru producerea căldurii, determinate în
principal de:
 natura şi parametrii agentului termic impus de consumatorii de căldură;
 mărimea consumului de căldură, în regimurile caracteristice: maxim, mediu, minim;
 natura şi caracteristicile energiei primare avută la dispoziţie;
în cazul CCG: în funcţie de tipul instalaţiei de cogenerare:
 CCG cu turbine cu abur (CCG-TA), cu contrapresiune pură sau priză reglabilă, ori cu
condensaţie şi una sau două prize reglabile. CCG cu turbine cu abur cu condensaţie pură,
adaptate la funcţionarea în cogenerare: turbine cu abur cu condensaţie pură funcţionând
cu vid înrăutăţit, sau cu o priză regenerativă fixă utilizată pentru extracţie suplimentară
de abur, în vederea alimentării cu căldură;
 CCG cu turbine cu gaze (CCG-TG), în circuit deschis, cu recuperarea căldurii gazelor de
ardere evacuate din turbină pentru alimentarea cu căldură, sau în circuit închis, cu
recuperarea căldurii de la răcirea intermediară între treptele de compresie şi prin răcirea
gazelor de ardere evacuate din turbină;
  CCG cu motoare termice (CCG-MT) – motoare cu ardere internă (CCG-MAI), cu
recuperarea căldurii de la răcirile tehnologice ale MT (răcire motor, răcire ulei de ungere,
răcire aer de supraalimentare) şi de la răcirea gazelor de ardere evacuate din motor;
 CCG cu ciclu mixt gaze/abur (CCG-TG/TA), unde cogenerarea se bazează de fapt pe
livrarea căldurii din turbina cu abur, care poate fi de tipul celor clasice, utilizate în CCG-
TA;
 CCG cu pile de combustibil (CCG-PC), în diverse variante, în funcţie de tipul pilei de
combustie (PC);
 CCG cu motoare Stirling (CCG-MSt), în diverse variante, în funcţie de tipul motorului
stirling (MS);
orice tehnologie sau combinaţie de tehnologii, care se încadrează în definiţia generală a
cogenerării;

5.2. Alegerea sursei de producere a căldurii

Alegerea tipului SPC se face ţinându-se seama de natura şi ordinea importanţei următorilor
factori:
natura sursei de energie primară avută la dispoziţie, în prezent şi perspectivă pentru SPC în
cauză;
natura consumatorului/consumatorilor de căldură ce urmează a fi alimentaţi, prin:
natura, destinaţia şi mărimea cererii de căldură care trebuie livrată de
SPC;
natura şi parametrii agentului termic ce urmează a fi utilizat pentru transportul şi
distribuţia căldurii;
tehnologia de bază utilizată pentru producerea căldurii, între CT şi/sau CCG, iar în cazul CCG
în funcţie de tipul instalaţiei de cogenerare utilizată: turbine cu abur sau cu gaze, ciclul mixt
gaze/abur, motoare cu ardere internă, etc.;
anvergura-mărimea – zonei de alimentare cu căldură ce urmează a fi preluată, evidenţiată prin
gradul de centralizare/descentralizare dorit în alimentarea cu căldură;
tipul SAC pe care trebuie să-l asigure cu căldură SPC respectivă: urban, industrial, mixt etc.
Toţi aceşti factori trebuie avuţi în vedere simultan, deoarece SPC sunt influenţate în măsură
diferită de combinaţiile situaţiilor ce pot apare în practică.
5.3. Natura sursei de energie primară şi tehnologia de bază utilizată în SPC
Natura şi caracteristicile sursei de energie primară reprezintă principalele
restricţii care decid tipul sursei de producere a căldurii.
5.3.1. Centrala termică – CT
În funcţie de tipul cazanelor utilizate pentru producerea căldurii şi de amplasarea faţă de
consumatori – în cazul celor urbani – CT este cea mai permisivă sursă de producere a căldurii,
din punctul de vedere al naturii energiei primare posibilă a fi utilizată, fie că este vorba de
resurse primare clasice de energie, fie de resurse regenerabile sau sub formă de deşeuri
combustibile. Una din principalele condiţionări ce apar totuşi, în acest caz, o reprezintă
servituţile pe care combustibilii clasici de tip păcură, combustibil lichid uşor şi cărbuni, sau
deşeurile combustibile le creiază zonelor învecinate CT, dacă acestea sunt în intravilan. Este
vorba de depozitele de combustibil, iar în cazul cărbunilor apare în plus problema instalaţiilor de
preparare a acestora şi cele pentru evacuarea, colectarea şi depozitarea zgurii şi cenuşii rezultate
în urma arderii. În situaţia utilizării deşeurilor solide combustibile (de regulă cele urbane), în
plus se pune problema izolării complete a CT de zona învecinată, sub aspectul menţinerii unei
atmosfere fără degajări nocive. În cazul folosirii resurselor combustibile regenerabile apar
elemente suplimentare legate de aprovizionarea, depozitarea, prepararea şi alegerea instalaţiilor
adecvate pentru incinerarea lor. De asemenea, se impune ca CT să fie situată cât mai aproape de
sursa regenerabilă de energie primară (de exemplu biomasa), pentru a diminua la maxim costul
transportului acesteia de la locul de colectare la CT. De multe ori, această condiţie vine în
contradicţie cu cerinţa – mai ales pentru CT urbane – ca acestea să fie amplasate cât mai aproape
de consumatorii de căldură. În orice caz, în toate cazurile de tipuri de energie primară utilizate
drept combustibil, se pune problema poluării atmosferei prin emisiile evacuate cu gazele de
ardere. În anumite situaţii, aceasta poate constitui o restricţie principală în ce
priveşte amplasarea CT faţă de zonele urbane învecinate. În general, în cazul utilizării CT ca
sursă de căldură, apare contradicţia între necesitatea amplasării lor cât mai aproape de
consumatorii de căldură, pe de o parte şi pe de altă parte de servituţile create de această
amplasare, asupra asigurării unui mediu adecvat pentru consumatorii arondaţi. În final, aceasta
este de fapt problema gradului de descentralizare a producerii căldurii, valabilă de fapt oricărui
tip de sursă de producere a căldurii.
5.3.2. Centrala de cogenerare – CCG
Din punctul de vedere al tipurilor de resurse primare de energie posibile a fi utilizate, CCG cu
turbine cu abur este – practic – similară cu CT. În funcţie de gradul de
centralizare/descentralizare a producerii căldurii, în general, aceste tipuri de CCG intră în
categoria celor de medie şi mare putere, dar în ultimul timp sunt realizări şi de turbine cu abur de
cogenerare de mică putere (sub 1 MWe/turbină). Datorită producţiei specifice mici de energie
electrică, pentru cantitatea de căldură produsă în cogenerare (indicile de cogenerare – în kWhe /
kWht, chiar la puteri electrice instalate de cca. 1 MWe/turbină, producţia de căldură a acestor
turbine este de cca. 5…10 MWt/turbină. Dacă se ţine seama că o astfel de CCG are instalat în
cogenerare (deci în turbina cu abur) numai 20–30% din debitul maxim total de căldură instalat
în toată centrala (coeficientul nominal de cogenerare , rezultă că o asemenea centrală poate
asigura alimentarea cu căldură a unei zone urbane de cca. 5000–6500 apartamente
convenţionale, adică o populaţie de cca. 12500–16000 de locuitori. Deci, o asemenea CCG
poate reprezenta unica sursă de căldură a unui mic oraş, cu un sistem centralizat de alimentare
cu căldură şi a unei zone – cartier – dintr-un oraş mediu. Cu alte cuvinte, o CCG de mică
putere, echipată cu o turbină cu abur de cca. 1 MWe , nu poate constitui o sursă descentralizată
de alimentare cu căldură a consumatorilor urbani şi bineînţeles nu se pune problema unei surse
individuale sau de scară ori bloc. Ea poate constitui o sursă urbană de căldură, de zonă, sau o
sursă individuală cu caracter industrial.
În concluzie: o CCG de mică putere, echipată cu turbine cu abur intră în categoria surselor de
căldură de zonă, în cazul consumatorilor urbani (CCG.Z), sau individuală, în cazul unui
consumator industrial (CCG.I), pentru autoproducerea căldurii şi energiei electrice necesară
acestuia. Ca urmare, pentru alimentarea cu căldură a oraşelor, sau chiar a unui consumator
industrial amplasat în intravilanul acestora, natura formei de energie primară utilizabilă este
practic limitată, aşa cum s-a arătat şi în cazul CT. Toate celelalte tehnologii de cogenerare, bazate
pe folosirea motoarelor cu ardere internă – MAI (motoare termice), a turbinelor cu gaze – TG,
sau a ciclului mixt gaze/abur – TG/TA, impun restricţii deosebite din punctul de vedere al formei
energiei primare utilizabile. Astfel, CCG cu MAI pot utiliza – în funcţie de tipul motorului – în
principiu combustibilii clasici sau deşeu în stare gazoasă, sau combustibilii lichizi de tipul
dieselului, biodieselului, sau al uleiului vegetal . Sunt MAI care pot folosi numai unul din aceşti
combustibili – este cazul în general al combustibililor gazoşi, sau doi combustibili – de tip „dual-
fuel” – (gaz metan + diesel, sau alte combinaţii similare). Ca urmare, în cazul combustibililor
regenerabili, de tip biomasă, pentru a putea fi utilizaţi în CCG cu MAI, este necesară în prealabil
gazificarea sau piroliza acestora, pentru a-i transforma în combustibil gazos sau respectiv lichid.
5.3.3. CCG cu turbine cu gaze (CCG-TG), sau cu ciclu mixt gaze/abur(CCG-TG/TA) sunt
instalaţiile cele mai restrictive, sub aspectul formei de energie primară utilizabilă: gazul natural,
combustibilul lichid uşor sau derivaţi ai acestora, în funcţie de tehnologia adoptată de
constructorii turbinelor cu gaze.
Observaţie: instalaţiile termice de vârf, existente practic în orice tip de CCG, indiferent de
tehnologia de cogenerare utilizată şi de tipul consumatorilor de căldură alimentaţi, care produc
căldura în regim de CT, au libertatea utilizării oricărei forme de energie primară, cu
recomandările şi condiţionările expuse mai sus, pentru acest tip de sursă de căldură.

5.4. Mărimea sursei de producere a căldurii

Mărimea unei SPC trebuie privită din punctul de vedere al capacităţii sale de producţie a
căldurii, plecându-se de la rolul său de bază, care este acela de alimentare cu căldură a
consumatorilor alimentați.
Ţinându-se seama deci de debitul nominal de căldură pe care trebuie să-l asigure o SPC, în
funcţie de tehnologia adoptată pentru producerea căldurii – CT sau CCG – , se poate stabili
anvergura sa, din punctul de vedere al alimentării cu căldură – cazul CT – , iar în cazul CCG şi
al puterii electrice nominale instalate. Ca atare, în cazul CT, producând numai căldură, puterea
termică instalată este strict dependentă de mărimea cererii maxime de căldură pe care trebuie
să o asigure, în funcţie de tipul consumatorului/consumatorilor de căldură, iar în cazul celor
urbani în funcţie şi de gradul de centralizare/descentraliare adoptat pentru SAC respectiv. În
situaţia CCG din punctul de vedere al mărimii sale, depinde în primul rând de tipul
consumatorului/consumatorilor de căldură arondaţi:
În cazul consumatorilor urbani şi terţiari aferenţi acestora, dimensionarea CCG se face
în funcţie de cererea de căldură maximă şi de structura acesteia, stabilindu-se capacitatea
termică nominală a sursei: raportul între consumul de căldură sub formă de apă caldă de
consum şi de cel pentru încălzire iar în cazul centralelor de trigenerare – CTG – şi de cel pentru
climatizare. Plecându-se de la aceste valori, în funcţie de tipul instalaţiilor de cogenerare alese
(ICG cu: TA, TG, TG/TA, MAI etc.) se stabileşte valoarea optimă a cotei de căldură dată din
acestea faţă de aceea dată de instalaţiile termice de vârf.
Cunoscându-se tehnologia de cogenerare aleasă şi debitul termic nominal instalat în aceasta, este
univoc determinată puterea electrică nominală a acesteia, produsă în cogenerare. În acest fel,
plecându-se de la valoarea de dimensionare a cererii maxime de căldură, ce trebuie livrată de
CCG, se stabileşte profilul echipamentelor instalate în aceasta.
Se spune că CCG a fost dimensionată după cererea de căldură. În consecinţă, şi regimurile ei
caracteristice de funcţionare în cursul anului vor fi determinate de cererea momentană de
căldură, iar puterea electrică va fi o consecinţă a acesteia, în funcţie de tipul şi caracteristicile
termodinamice ale instalaţiei de cogenerare aleasă prin indicele de termoficare.
Există situaţii în care, dacă CCG urbană este destinată şi pentru a prelua momentan anumite
cereri de energie electrică, mai mari decât ceea ce poate produce pe seama cererii simultane de
căldură, atunci dimensionarea sa se face din start după cererea simultană a celor două forme de
energie. În aceste condiţii, va creşte disponibilitatea anuală a producţiei de energie electrică a
acesteia, comparativ cu dimensionarea strict după „termic”, în dauna reducerii eficienţei sale
energetice globale anuale.
Opţiunea între cele două variante de dimensionare, cu stabilirea modului efectiv de alegere a
capacităţilor instalate în instalaţiile de cogenerare şi respectiv în cele termice de vârf, este
rezultatul calculelor de optimizare tehnico-economică şi de mediu, pentru stabilirea profilului
viitoarei CCG/CTG;
În cazul consumatorilor industriali, în funcţie de raportul existent între valorile cererilor
de căldură, energie electrică şi frig (dacă este cazul), dimensionarea CCG şi/sau CTG se face de
la caz la caz, fie după „termic”, fie după „electric şi termic”, în funcţie de o serie de alţi factori
tehnici şi mai ales economici specifici cazului analizat. Pentru un tip de consumatori (urbani
sau/şi industriali), mărimea capacităţii termice a instalaţiilor de cogenerare şi respectiv puterea
lor nominală, este determinată în primul rând de producţia specifică de energie electică pentru
unitatea de cantitate de căldură produsă în cogenerare (de indicele nominal de termoficare).
În general:
centralele termice (CT) pot – teoretic şi practic – asigura orice valoare a cererii de căldură, în
funcţie de condiţiile specifice cazului analizat;
centralele de micro-cogenerare (micro.CCG), în funcţie de tipul instalaţiilor de cogenerare, pot
alimenta cu căldură între 30 şi 300 de apartamente convenţionale;
minicentralele de cogenerare (m.CCG), pot asigura alimentarea cu căldură între 550 şi 4800
apartamente convenţionale, în funcţie de tipul instalaţiilor de cogenerare (numărul creşte de la
m.CCG echipate cu MAI, la cele cu TG, care sunt practic echivalente, din acest punct de vedere,
cu cele cu TA);
centralele de cogenerare de medie putere (md.CCG), pot alimenta cu căldură între 5000 şi
42000 de apartamente convenţionale, valoarea acestora crescând de la CCG cu MAI, la cele cu
ciclu mixt (TG cu TA sau MAI cu TA), urmate de cele cu TG şi respectiv cu TA;
centralele de cogenerare de mare putere (M.CCG), pot asigura de la minim 5300 până la orice
număr de apartamente convenționale, în funcție de capacitatea termică (electrică) instalată și de
tipul instalațiilor de cogenerare utilizate. Numărul minim de apartamente convenționale arondate
unei asemenea CCG cește de la CCG cu ciclu mixt MAI/TA, TG/TA, MAI, TG la cele cu TA. În
final, se poate spune că în cazul consumatorilor urbani, microcogenerarea este specifică
alimentării descentralizate la nivel de clădire sau a unui număr restrâns de clădiri. Cogenerarea
de mică putere este aplicabilă surselor de căldură de zonă, în timp ce cogenerarea de medie sau
mare putere se adresează surselor de căldură de zonă, orașelor mici și medii sau chiar mari.

5.5. Resursele primare de energie disponibile

Analiza structurii resurselor primare de energie disponibile, a evoluţiei disponibilităţii lor pe
termen lung şi localizarea în raport cu zona de consum termic. Aceasta este impusă de faptul că
reuzultatele analizei vor influenţa decisive tehnologiile de cogenerare posibile a fi utilizate şi
amplasarea în zonă a surselor de producere a căldurii. Evaluarea respectivă urmează să
permită stabilirea tipului şi cantităţilor anuale de resurse primare posibile a fi utilizate pentru
producerea căldurii, pe durata de viaţă a echipamentelor energetice ale sursei/surselor de căldură
propuse ca alternative pentru perspectivă.
5.5.1. Stabilirea soluţiilor alternative de alimentare cu căldură
Aceasta presupune ca, plecând de la situaţia existentă a sursei/surselor de căldură, corelat cu
natura resurselor primare de energie disponibile şi de gradele de centralizare/descentralizare
dorite pentru alimentarea cu căldură în perspectivă, să se aleagă soluţiile tehnice posibile de
surse de căldură, din următoarele puncte de vedere:
tehnologiile de producere a căldurii, bazate pe CT sau pe CCG cu diversele variante posibile
ale instalaţiilor de cogenerare;
numărul şi poziţiile viitoarelor surse de producere a căldurii, în raport cu consumatorii de
căldură şi cu resursele primare de energie disponibile;
capacităţile de producţie ale surselor de căldură alternative considerate, simultan cu cele de
producere a energiei electrice cum este cazul CCG, faţă de cererile de căldură şi de energie
electrică ale zonei/zonelor de consum arondate acestora.

Aceasta înseamnă stabilirea eficienţei tehnico-economice a soluţiilor tehnice alternative de

alimentare cu căldură selectate în prealabil, pe baza criteriilor economice recunoscute de
instituții financiare sau de cei care vor pune la dispoziţie resursele financiare pentru realizarea
obiectivelor respective, ceea ce presupune:
dimensionarea optimă, sub aspectul capacităţii instalate pentru producerea căldurii, iar în cazul
soluţiilor de cogenerare şi al producerii energiei electrice;
ierarhizarea din punct de vedere al eficienţei economice a soluţiilor alternative de realizare a
SAC analizat, cu evidenţierea soluţiei optime;
calculul performanţelor energetice şi al principalilor indicatori economici, ce caracterizează
fiecare soluţie alternativă analizată;
determinarea sensibilităţii eficienţei economice a soluţiei optime de SAC rezultată în urma
calculelor, pentru stabilirea valorilor limită ale principalelor mărimi care influenţează această
eficienţă: mărimea minimă a cererii de căldură faţă de aceea estimată, mărimea investiţiei
maxime admisibile, faţă de aceea preconizată, preţul maxim al combustibilului utilizat,
comparativ cu cel utilizat în calcule şi valoarea minimă posibilă a preţului de vânzare a căldurii
(în cazul soluţiilor cu CT), simultan cu cel de vânzare a energiei electrice (în cazul soluţiilor de
CCG). Calculele de eficienţă tehnico-economică se fac pentru ansamblul SAC, ţinându-se
seama de durata de studiu şi de evoluţia în cadrul acesteia a realizării investiţiei, a capacităţilor
de producţie şi a energiei anuale livrate-vândute (în cazul CT, fiind vorba numai de căldură, iar
în cazul CCG şi de energia electrică). Aceasta presupune că toate calculele de eficienţă tehnico-
economică se fac aplicând criteriile economice bazate pe „metoda actualizării”, ţinându-se seama
şi de montajul financiar adoptat pentru realizarea investiţiei aferentă obiectivului avut în vedere.

5.5.2. Indici și indicatori energetici caracteristici surselor de producere a căldurii

Plecând de la configuraţia unei CCG şi punând condiţia iniţială că ea nu produce energie
electrică, rezultă al doilea tip de SPC, sub forma CT. Ţinându-se seama de cele de mai sus, în
cadrul prezentului capitol se vor defini – în prima fază – indicii şi indicatorii energetici
caracteristici CCG pe baza schemei de principiu reprezentată în Figura….

Figura 5.1. Schema principială a unei CCG – (a) şi diagrama de fluxuri energetic aferentă – (b)
ICG – instalaţii de cogenerare; ITV – instalaţii termice de vârf; BCCG – consumul de
combustibil (energie primară) al CCG; BICG, BITV – consumul de combustibil al ICG, respectiv
al ITV; EICG – energia electrică produsă de ICG; Ecg, Encg – energia electrică produsă de
ICG în regim de cogenerare, respectiv în noncogenerare; QCCG – căldura produsă în CCG;
QICG, QITV – căldura produsă de ICG, respectiv de ITV; PICG, PITV – pierderile de energie
ale ICG şi respectiv ITV; Esi, Qsi – consumul propriu al CCG de energie electrică, respectiv de
căldură; ES, QS – energia electrică respectiv căldură livrată de CCG.
Conform figurii respective, o CCG – indiferent de tehnologia de cogenerare utilizată – are în
componenţă două categorii de instalaţii energetice: instalaţiile de cogenerare (ICG) şi
instalaţiile termice de vârf (ITV); ICG produc simultan căldură (QICG) şi energie electrică
(EICG), iar ITV produc numai căldură (QITV). În funcţie de tipul ICG şi de regimurile
momentane caracteristice de funcţionare, ICG pot produce energie electrică în regim de
cogenerare (Ecg) şi/sau în regim de condensație (Encg). În aceste condiţii,
totalul energiei termice produsă de CCG este (QCCG), respectiv de energie electrică este
(ECCG EICG). Faţă de energia produsă, CCG livrează cantitatea de căldură (QS) şi respectiv
de energie electrică (ES). Diferenţele între energiile produse şi cele livrate fiind reprezentate de
consumurile serviciilor interne ale CCG, sub formă de căldură (Qsi) şi de energie electrică
(Esi). Consumul total de energie primară al CCG – BCCG – este destinat instalaţiilor de
cogenerare (BICG) şi celor de vârf (BITV). Pierderile de energie din conturul CCG sunt
reprezentate de cele ale ICG – PICG – şi ale ITV – PITV. În aceste condiţii, o CCG este
caracterizată de următoarele categorii de indici şi indicatori:
a) indicele care caracterizează structura formelor de energie livrată – indicele de structură a
energiei livrate de CCG (ys);
b) indici ce caracterizează dimensionarea – proiectarea – CCG, din punct de vedere al
cantităţilor de căldură şi respectiv de energie electrică:
– coeficienţii electrici de cogenerare (e);
– coeficienţii termici de cogenerare (t);
c) indici care caracterizează ICG:
– indicele de cogenerare (ycg);
– gradul de recuperare a căldurii pusă la dispoziţie de ICG (xr);
d) randamentul global al CCG – CCG;
e) economia de combustibil (de energie primară) realizată în cazul CCG faţă de producerea
separată a căldurii şi a energiei electrice.
O instalaţie (echipament) de cogenerare – ICG – poate produce energie electrică fie dependentă
strict de căldura livrată consumatorilor externi centralei – puterea (energia) electrică în
cogenerare (Pcg, Ecg) –, fie/şi pe baza energiei termice evacuată (aruncată) în mediul ambiant –
puterea (energia) electrică în condensație (Pcond, Econd). În aceste condiţii se pot defini
„coeficientul de cogenerare” electric (e) şi
termic (t).
În ceea ce priveşte valorile limită ale coeficienţilor de cogenerare, acestea pot fi:
– min 0 , sau Max 1 , după cum Ecg = 0 şi respectiv Encg = 0 (EICG = Ecg > 0);
– min 0 , sau Max 1 , după cum QICG = 0 şi respectiv QITV = 0 (QICG = QCCG
> 0).
în timp ce valorile nominale (de calcul) ale coeficienților de termoficare electric și termic sunt
rezultatul
dimensionării (proiectării) CCG, valorile anuale respective sunt determinate în acelaşi timp, de
două elemente:
– alura curbei clasate anuale a sarcinii electrice (în cazul lui e), respectiv a sarcinii termice (în
cazul lui t);
– valorile nominale (de calcul) stabilite prin dimensionare, ale puterii electrice produse în
cogenerare în raport cu puterea electrică totală produsă de ICG în cazul lui coeficientului de
termoficare electric respectiv ale debitului de căldură produsă în cogenerare.

Figura 5.2. Construcția curbelor clasate

Capitolul 6. Resurse energetice secundare

6.1. Definiție și clasificare

Reprezintă cantităţiile de energie sub toate formele (inclusiv sub formă de deşeuri
combustibile) care nu mai pot fi utilizate, direct şi eficient, în agregatele sau procesele
tehnologice din care provin, dar care conţin încă un potenţial energetic ce poate fi utilizat, în
agregatele sau procesele tehnologice respective sau în afara lor sunt denumite resurse energetice
secundare (RES).
În funcţie de caracteristicile lor, RES se împart în patru grupe principale: combustibile,
termice, de suprapresiune şi sub formă de energie mecanică.
RES combustibile sunt fie produse rezultate din procese de natură pirotehnologică
(gazul de furnal, gazul de cocs sau cocsul, gazele de rafinărie, gazele care rezultă din procesele
de înnobilare a cărbunilor, leşiile de la fabricarea celulozei etc.), fie deşeuri de materii prime sau
de materiale folosite în procesul de producţie (rumeguş, deşeuri de lemn de la prelucrarea sa,
deşeuri de produse agricole ca: puzderia, cojile de floarea-soarelui etc.).
RES termice sunt constituite din căldura fizică conţinută de diverşii purtători de energie
rezultaţi din procesele tehnologice. Ele se împart în următoarele categorii principale:
- căldura sensibilă a gazelor de ardere evacuate din agregatele tehnologice sau
energetice;
- căldura fizică (sensibilă şi internă) a produselor calde, a zgurilor şi alte deşeuri;
- căldura fizică (sensibilă şi internă) a aburului uzat care a lucrat în diverse agregate
tehnologice;
- căldura preluată de agenţii de răcire (aer, apă, abur etc.) şi diferitelor agregate
tehnologice şi energetice;
- căldura condesatului.
Obsevaţie: prin căldură sensibilă se înţelege cantitatea de căldură care poate fi
degajată la o transformare sub presiune constantă, de la temperatura corpului respectiv până la
temperatura mediului ambiant. Prin căldura internă se înţelege căldura de lichefiere sau
vaporizare, la presiune constantă.
RES de suprapresiune sunt formate din unele fluide sub presiune, care se obţin din, sau
au lucrat în diferite procese tehnologice sau energetice, cum ar fi: presiunea gazelor la gâtul
 furnalelor, presiunea de zăcământ sau de transport a gazelor naturale, presiunea lichidelor sau
gazelor rezultate din procese chimice şi presiunea aburului uzat.
RES sub formă de energie mecanică rezultate din procesele de frînare, de exemplu:
energia de frînare din transporturile feroviare şi energia obţinută la bancurile de probă în timpul
probelor de sarcină a maşinilor energetice.
Multe RES industriale aparţin simultan mai multor grupe, de exemplu gazele fierbinţi
de furnal.
RES industriale se pot folosi în două moduri principial diferite:
a) În circuit închis, prin valorificarea căldurii pierdute chiar în procesul din care a
rezultat. Aceasta se mai numeşte recuperare tehnologică şi are loc ori de câte ori căldura
recuperată se reîntoarce în agregatul tehnologic din care provine.
În aceste cazuri RES sunt utilizate în procesele tehnologice drept combustibil
tehnologic, consumat direct pentru încălzirea agregatului tehnologic dat sau pentru îmbunătăţirea
bilanţului termic al agregatului care produce RES respectivă. Este cazul, de exemplu, a utilizării
căldurii gazelor fierbinţi ale cuptoarelor industriale pentru preîncălzirea aerului de ardere şi
uneori a combustibilului. De asemenea, este cazul utilizării gazelor combustibile şi a deşeurilor
de combustibil, drept combustibil pentru încălzirea agregatelor industriale (utilizarea gazelor de
furnal şi de cocs pentru încălzirea cuptoarelor din oţelărie).
Economiile realizate prin valorificarea RES apar aici direct în proces, prin reducerea
necesarului de combustibil, conducând la micşorarea cheltuielilor pentru produsul propriu-zis.
b) Utilizarea în circuit deschis reprezintă valorificarea pierderilor de căldură în afara
procesului din care au rezultat, şi mai poartă denumirea de recuperare energetică. Ea are loc
atunci când căldura recuperată este folosită pentru producerea de energie electrică abur, apă caldă
sau alt agent termic,utilizate într-un alt agregat faţă de cel de la care provin.
 Recuperarea energetică se poate face în trei direcții: termică, electroenergeti-că și combinată.
Recuperarea în direcția termică se face în scopul îmbunătățirii bilanțului termic al
întreprinderii sau al zonei învecinate. Ea are loc prin utilizarea aburului sau a apei calde –
obținută în instalațiile recuperatoare de căldură – pentru alimentarea cu căldură a proceselor:
tehnologice, de încălzire, ventilație, climatizare, frig și alimentare cu apă caldă.
 Recuperarea în direcție electroenergetică se face în scopul îmbunătățirii bilanțului
electroenergetic total al întreprinderii și zonei învecinate. Ea se caracterizează prin folosirea RES
termice pentru producerea energiei electrice în ciclurile termodinamice cu abur sau cu gaze.
Recuperarea în direcție combinată reprezintă utilizarea RES în ciclurile termodinamice
de cogenerare, pentru producerea combinată de energie electrică și căldură.
Adesea, căldura conținută de o anumită RES poate fi utilizată în toate cele trei direcții
sau numai în două. De aceea este necesară o apreciere corectă a efectului energo-economic
obținut în urma utilizării în diferitele direcții posibile. De exemplu, RES de suprapresiune, în
funcție de natura și caracteristicile fizico-chimice ale lor, se pot utiliza fie în turbine de trecere,
pentru producerea energiei electrice sau direct la diverse acționări, fie în cicluri de cogenerare,
pentru producerea atât de energie electrică, cât și de căldură.
Stabilirea direcției de utilizare a RES se face ținând seama de alegerea corectă a
debitelor nominale, mai ales în cazul unor variații mari ale acestora, de necesitatea eventuală a
unei surse de rezervă, de dezvoltarea sistemelor de alimentare cu energie electrică și căldură a
întreprinderii în care apareRES și a regiunii în care este amplasată această întreprindere. În final
folosirii RES este determinată de rezultatelel calculelor tehnico-economice.
 Recuperarea tehnologică se pretează întotdeauna la folosirea, mai puțin parțială, a pierderilor
de căldură, datorită faptului că utilizarea în cadrul și pentru agregatul respectiv. Ea necesită însă
un paralelism perfect între regimul de funcționare al sursei și cel al consumatorului RES
respective.
Folosirea acumulatoarelor de căldură sau reunirea mai multor agregate tehnologice,
pentru a putea coordona în timp debitelede căldură recuperate cu cele cerute de consumator, sau
introducerea în lanțul de transformări ale unor transformatoare de căldură, pentru ridicarea
nivelului termic al RES la cel cerut de consumator, nu dau întotdeauna rezultatele dorite, atât din
punct de vedere tehnic, dar mai ales din punct de vedere economic.
În cazul recuperării tehnologice economia de combustibil se realizează chiar în cadrul
agregatului de la care provin pierderile de căldură recuperată. La recuperarea energetică,
economia de combustibil se realizează în cadrul agregatului energetic înlocuit, care ar fi produs
energia obținută prin recuperare. În consecință, la recuperarea tehnologică se economisește
combustibilul tehnologic (în general combustibil superior, cu anumite calități impuse pe când la
recuperarea energetică se economisește combustibil energetic (în general combustibil inferior) pe
baza unui consum de combustibil tehnologic.
La recuperea tehnologică deservirea instalației recuperatoare se face în general, de către
personalul de exploatare al agregatului tehnologic respectiv, deci cu cheltuieli minime; la
recuperarea energetică este necesar personal specializat, necesitând cheltuieli suplimentare.
Rezultă că ori de câte ori este posibilă recuperarea uno RES termice, aceasta trebuie
făcută în primul rând în cadrul agregatului respectiv, prin recuperare tehnologică.
Procesele care au loc în agregatele tehnologice limitează însă cantitatea de căldură ce
poate fi practic reutilizată în acelasi agregat. Aceasta se datorează faptului că în majoritatea
cazurilor totalul pierderilor de căldură recuperabile reprezintă o cantitate de căldură mai mare
decât aceea care poate reutilizată în agregat, în cadrul limitelor economice admisibile. Pentru o
cât mai eficace recuperare a pierderilor de căldură, diferența între cantitatea disponibilă și aceea
economic utilizabilă tehnologic trebuie folosită în afara agregatului, printr-o recuperare
energetică. În consecință, cu toate avantajele pe care le prezintă recuperarea tehnologică, aceasta
nu poate exclude recuperarea energetică. Cele două direcții de recuperare trebuie îmbinate.
Utilizarea RES în diferitele direcții impune anumite condiții caracteristice pe care
trebuie să le îndeplinească împreună cu sistemul format din sursă și consumatorul lor. Astfel,
RES supune recuperării au un regim de producere determinat de procesul tehnologic care are loc
în agregatul de unde provin. De asemenea nivelul termic la care este furnizată această căldură
este dictat de agregatul și procesul tehnologic respectiv. În consecință, atât debitul mediu de
căldură recuperabilă, cât și variația sa în timp sunt strâns legate de natura procesului și de modul
de funcționare al agregatului tehnologic de la care provine.
Pe de altă parte, eventualul consumator al căldurii recuperate o necesită cu un anumit
regim de livrare si la o anumită temperatură. De aceea pot apare decalaje sensibile între
necesitățile consumatorului și posibilitățile de livrare a căldurii reziduale. Condiția de bază care
trebuie îndeplinită în aceste cazuri este posibilitatea de a satisface pe consumator în condițiile
impuse de agregatul de la care se efectuează recuperarea.
O altă condiție importantă, pentru realizarea unui avantaj economic în urma recuperării
căldurii evacuate, este ca echipamentul utilizat în acest scop să fie sigur în funcționare, elastic în
exploatare și ieftin.
 Principalii factori de care să se țină seama la aprecierea eficienței recuperări căldurii,
sunt următorii:
a) debitul, temperatura și presiunea agentului termic;
b) caracteristicile elementelor componente ale agentului termic folosit ca RES, care ar
putea provoca diverse depuneri în conducte și în instalațiile consumatoare;
c) pierderea minimă admisibilă în cazul gazelor;
d) presiunea și temperatura aburului care urmează a fi produs;
e) limitări și condiții suplimentare privind spațiul disponibil și transportul instalațiilor
recuperatoare;
f) eventuala prevedere a unei încălziri suplimentare, atunci când căldura care urmează a
fi recuperată nu are un regim corespunzător de disponibilitate, sau nu corespunde calitativ
condițiilor impuse de consumatori.

6.2. Eficiența utilizării resurselor energetice secundare

Eficiența utilizării RES industriale se stabilește prin calculele tehnico-economice. Unul
din elementele principale care influențează rezultatele acestor calcule este economia de
combustibil realizată. Acesta nu este însă criteriu care trebuie avut în vedere la stabilirea
direcțiilor de utilizare a RES
În cazul RES termice, pe lângăcantitatea de căldură conținută Q, o mare importanță o
are nivelul termic, exergia, care determină calitatea sa. Notând cu Q cantitatea de căldură
disponibilă, atunci căldura efectiv utilizată este dată de produsul ηTQ, unde ”coeficientul de
temperatură”, ηT=(T-T0)/T, în care T și T0 este temperatura absolută a RES, respectiv a mediului
înconjurător. Valoarea coeficientului ηT poate varia în limitele 0 – 1,0; cu cât ηT este mai aproape
de 1,0, cu atât este mai rațională utilizarea cantității de căldură (ηT*Q). Într-o primă aproximație
utilizarea căldurii RES este justificată din punct de vedere tehnico-economic dacă ηT ≥
0,55....0,6.
Pe lângă valoarea temperaturii T a RES o mare influență asupra economicității utilizării
acestora o are puterea termică a agregatului tehnologic. Această influență apare mai ales în cazul
utilizării energetice a RES, deoarece investițiile specifice și cheltuielile anuale se reduc sensibil
în cazul creșterii puterii agregatului.
 Continuitatea producerii RES este de asemenea absolut necesară pentru a asigura
eficiența tehnico-economică a utilizării lor. De exemplu, în cazul producției discontinuie și de
scurtă durată (cu intervale de câteva ore) a zgurii furnalelor, cu toate că aceasta are un nivel
termic ridicat și este produsă în cantități mari, recuperarea sa are o eficiență economică redusă.
Acelasi greutăți apar în cazul tuturor variantelor de utilizare a căldurii gazelor rezultate la
funcționare ciclică a convertizoarelor pentru producerea oțelului, sau a tuturor agregatelor
energo-tehnologice cu o astfel de funcționare.

6.2.1. Eficiența energetică a utilizării RES industriale

Eficiența este determinată de economia de căldură care se realizează, comparativ cu
situația în care ele nu ar fi folosite.
Se definesc două categorii de economie de căldură, respectiv de combustibil realizate
prin folosirea RES:
a) economia posibilă, prin care se înțelege cantitatea de combustibil ce poate fi
economisită în cazul unei recuperări complete a tuturor felurilor de RES, a căror folosire este
rațională economic;
b) economia efectivă, care este cantitatea RES, ținând seama de realizarea planului de
dezvoltare a producției date, cu luare în considerare a punerii în funcțiune a instalațiilor noi de
recuperare, a modernizării celor în funcțiune și a scoaterii din funcțiune a celor învechite.
Raportul celor două valori dau ”coeficientul de recuperare” care prezintă în mod sintetic
gradul de recuperare al RES existente într-o întreprindere (el are valori subunitare).
Utilizarea RES în scopuri tehnologice pentru preîncălzirea aerului de ardere sau a
combustibilului. Utilizarea RES sub forma gazelor fierbinți se face de cele mai multe ori pentru
preîncălzirea aerului necesar arderii, și uneori, și a combustibilului intrat în agregatul tehnologic.
Această utilizare se explică prin eficacitatea energetică ridicată, comparativ cu celelalte direcții
de recuperare, din următoarele considerente:
a) preîncălzirea aerului, și uneori a combustibilului de ardere, este impusă de regimul
termic ridicat la care are loc procesul tehnologic (în general este vorba de procesele
pirotehnologice);
 b) valoarea economiei de căldură (de combustibil) raportată la cantitatea de căldură
introdusă cu combustibilul inițial, se apropie destul de mult de cantitatea de căldură recuperată
de la gazele fierbinți.
Astfel, economia de căldură obținută prin preîncălzirea aerului de ardere, raportată la
cantitatea de căldură conținută de combustibilul introdus inițial în proces este:
Qpa= ηpa/ηain(Qg -Qe) [kW]
În care: ηpa este randamentul termic al preîncălzitorului de aer, care ține seama de
pierderile de căldură în mediul înconjurător ale preîncălzitorului de aer propriu-zis și ale
conductelor de aer cald; ηain– randamentul arderii combustibilului astfel înlocuit, care ține seama
de pierderile chimice și mecanice prin arderea incompletă; Qg, Qe – debitul termic al gazelor de
ardere la intrare, respectiv la ieșire din preîncălzitorul de aer (Qg-Qe=Qrez), în kW.
În general ηpa/ηain ≈0,85...0,90, adică Qpa/(Qg-Qe) ≈0,85...0,90, ceea ce reprezintă un
înalt grad de utilizare a căldurii gazelor calde pentru preîncălzirea aerului.
Totodată se poate defini un coeficient de folosire regenerativă a căldurii gazelor
evacuate, pentru preîncălzirea aerului, a cărui valoare nu depășește 0,30-0,50. Aceasta arată că
folosirea gazelor calde pentru preîncălzirea aerului și combustibilului nu poate asigura
recuperarea integrală a cantității de căldură conținută. De aceea, direcția respectivă de recuperare
tehnologică trebuie completată cu recuperarea energetică, pentru a utiliza integral conținutul de
căldură al gazelor calde.
Economia de combustibil corespunzătoare economiei de căldură Qpa este:

∆𝑄𝑝𝑎
∆𝐵𝑝𝑎 = [𝐾𝑔 𝑐. 𝑐 ./𝑠]
𝑄𝑖
Unde Qi este puterea calorifică a combustibilului convențional ȋn kJ/kg c.c.
Utilizarea RES drept combustibil tehnologic nu este limitată ca ȋn cazul prencălzirii.
Dimpotrivă, ȋn multe cazuri debitul RES combustibile posibil a fi utilizate ȋl depășește pe cel
disponibil ( de exemplu debitul gazelor de cocserie).
Totodată multe gaze combustibile pot fi utilizate drept materie primă pentru diverse
procese ȋn industria chimică (pentru producerea amoniacului sintetic, a benzinei ușoare, a
negrului de fum etc.).
 Economia de căldură obținută prin folosirea RES combustibile drept combustil
tehnologic se determină cu relația:
ƞ
∆𝑄𝑐𝑏 = 𝑄𝑟𝑒𝑠 ƞ 𝑎 [kW]
𝑎𝑖𝑛

unde: 𝑄𝑟𝑒𝑠 este debitul termic al RES livrată instalației recuperatoare, ȋn kW;
ƞ𝑎𝑡 - randamentul arderii ȋn agregatul tehnologic care utilizează debitul termic Qrez.
Economia de combustibil astfel realizată este:
∆𝑄𝑐𝑏 𝑘𝑔 𝑐.𝑐.
Bcb= [ ]
𝑄𝑖 𝑠

Ȋn general ƞ𝑎𝑡 ≥ ƞ𝑎𝑖𝑛 și de aceea Qcb≥Qres , adică economia de căldură obținută prin
utilizarea RES, raportată la combustibilul inițial, este egală sau mai mare decȃt debitul termic
livrat de RES
Utilizarea RES pentru alimentarea cu căldură.
Eficacitatea energetic a utilizării RES pentru alimentarea cu căldură depinde direct de
schema general de alimentare cu energie electric și termică a ȋntreprinderii industrial date.
Ȋn cazul alimentării (centralizate) separate cu energie ( cu energie electrică de la CTE
din sistem și cu căldură din CT proprie) utilizarea RES pentru alimentarea cu căldură nu
influențează eficiența economică a producției de energie electric.
Economia de căldură astfel obținută, raportată la cosumul inițial de combustibil este:
1
Qc= Qresƞ 𝑥𝐶 [kW]
𝐶𝑇

ȋn care:ƞ𝐶 este randamentul cazanelor din CT, care sunt ȋnlocuite sau devi disponibile prin
folosirea RES;
Qres- debitul termic al RES folosite, ȋn kW;
𝑥𝐶 - coeficientul care ține seama de modificarea sarcinii cazanelor de abur rămase ȋn
funcțiune ȋn urma folosirii RES, față de situația inițială;
, ,
𝑥𝐶=ƞ, 𝐶𝑇⁄ƞ𝐶𝑇 = 𝑓( 𝐶 ⁄ 𝐶 )unde 𝐶 și 𝐶 sunt debitele medii de abur livrate de cazane

după și respectiv ȋnaintea folosirii RES, iar ƞ, 𝐶 este randamentul cazanelor din CT rămase ȋn
funcțiune după folosirea RES
Se constată că economia de căldură, raportată la consumul de combustibil inițial, este mai
mare decȃt debitul termic livrat de instalația recuperatoare(atȃta timp cȃt xc> ƞ𝐶 ).
Ȋn cazul alimentării combinate cu energie ,de la CET industrial sau din zonă utilizarea
RES pentru alimentarea cu căldură reduce valoarea cantității decăldură livrată de CET. Atunci
cȃnd această reducere are loc pe seama cantității de căldură livrată din turbinele de cogenerare
(prize reglabile sau contrapresiune) are loc micșorarea cantității de energie electric produsă de
această CET ȋn regim de cogenerare.
Reducerea producției de energie electrică ȋn regim de cogenerare trebuie compensată prin
producerea suplimentară de energie electric ȋn ciclul de condensație al CTE din sistem sau , ȋn
funcție de situația concretă, ȋn cozile de condensație ale turbinelor de cogenerare din aceeași
CET.
Ȋn ambele cazuri, are loc o creștere a consumului total de combustibil și ca urmare
eficiența energetic a folosirii RES pentru alimentarea cu căldură se reduce.
Reducerea producției de energie electric ȋn regim de cogenerare, determinată de folosirea
RES, este dată de:
Ep= yp Qres [kW]
Unde ypeste indicele de cogenerare al turbine respective:
i −i
yp = (1 + β) i0 −i1 ƞ𝑚 ƞ𝑔 [kJ/kJ]
2 c

ȋn care β este un coefficient ce ține seama de efectul preȋncălzirii regenerative

(cogenerare internă) a turbinei de cogenerare
i0 , i1 , ic − entalpia aburului viu la intrarea ȋn turbină, respectiv a aburului livrat
consumatorului termic și a condensatului returnat de acesta, ȋn kJ/kg ;
ƞ𝑚 ƞ𝑔 - produsul ȋntre randamentul mechanic al turbinei de cogenerare și cel al
generatorului electric.
Supraconsumul de căldură, determinat de reducerea producției de energie electrică ȋn
ciclul de cogenerare, depide de structura bilanțului energetic al ȋntreprinderii și sistemului
electroenergetic. El este dat de:
Qsupl= ET(q’in - q’t) = ypQres(q’in - q’t) [kW]
ȋn care q’in , q’t sunt consumurile specific de căldură pentru producția de energie ȋn ciclul
de cogenerare, respective ȋn cel al CTE din sistem sau ȋn cozile
de condensație ale acelorași turbine de cogenerare ale CTE industrial.
Ȋn ambele cazuri, consumurile specific sunt calculate fără a se ține seama și de
randamentul cazanelor de abur.
Economia reală de căldură obținută prin utilizarea debitului termic livrat de RES este:
 1
Qc = (Qres- Qsupl) ƞ [kW]
𝑐𝑖𝑛

unde ƞ𝑐𝑖𝑛 este randamentul mediu al cazanelor de abur ȋnlocuite, sau care rămȃn
disponibile la CET.
Ținȃnd seama de relație, rezultă:
1
Qc=ƞ Qres [1- yp(q’in - q’t)] [kW] (1)
𝑐𝑖𝑛

Notȃnd: yp(q’in - q’t)=ρ

1
Rezultă: Qc= (1 − 𝜌) Qres [kW] (2)
ƞ𝑐𝑖𝑛

De fapt, relația (2) reprezintă forma cea mai generală a expresiei economiei de
căldurăexprimată ȋn combustibil inițial realizată prin folosirea RES pentru producerea căldurii.
Astfel, ȋn cazul schemei separate de alimentare cu energie a ȋntreprinderii 𝜌 =
0, și atunci relația (2) este identică cu relația (3).
Valoarea lui 𝜌 poate fi determinată direct cu ecuațiile caracteristicilor energetic ale
turbinelor de cogenerare.
Dacă se ține seama că pri utilizarea RES pentru alimentarea cu căldură, degrevarea
ciclului de cogenerare cu debitul termic Qres conduce și la modificarea ȋncărcării turbinelor
existente, atunci 𝜌 se ȋnlocuiește cu α, unde:
𝛼 =[yp(q’in - q’t)] )/(1- xi),
ȋn care xi este coeficientul consumului de căldură al turbine la funcționarea ȋn gol.
Ȋn aceste condiții, relația (1) devine:
1
Qc=ƞ (1 − 𝛼) Qres [kW]
𝑐𝑖𝑛

Unde (1 − 𝛼) se mai numește și “coeficient de prelevare”.

Atunci cȃnd prin folosirea RES are loc și modificarea sarcinii cazanelor de abur rămase
ȋn funcțiune, economia de căldură exprimată ȋn combustibil inițial, este:
1
Qc=ƞ 𝑥𝑐 (1 − 𝛼) Qres [kW] (3)
𝑐𝑖𝑛

Valoarea coeficientului de prelevare (1 − 𝛼) scade odată cu creșterea indicelui de

cogenerare yp, și cu diferența consumurilor specific de căldură (q’in - q’t) ; scade odată cu
creșterea parametrilor inițiali ai ciclului de cogenerare și cu scăderea presiunii aburului livrat
consumatorilor termici.
 De asemenea, economia reală de căldură Qc depinde de mărimea randamentului absolut
internƞ′𝑎𝑖 al ciclului de echivalare cu condensație.
Astfel, dacă ȋn relația (1) se ȋnlocuiesc expresiile lui yp, q’in, q’t, ,rezultă:
𝑄 𝑒𝑠 𝑖 −𝑖 1 1
∆𝑄𝑐 = [1 − 𝑖0 −𝑖1 ƞ𝑚 ƞ𝑔 (ƞ′ ′ ′ − )] [kW] (4)
ƞ𝑐𝑖𝑛 1 𝑐 𝑎𝑖 ƞ𝑚 ƞ𝑔 ƞ𝑚 ƞ𝑔

ȋn care ƞ′𝑎𝑖 , ƞ′𝑚 , ƞ′𝑔 sunt corespunzător randamentele absolute intern, condensație, care
trebuie să producă diferența de energie ET.
Considerănd ƞ′𝑚 ƞ′𝑔 ≈ ƞ𝑚 ƞ𝑔 , relația (4) devine:
𝑄 𝑒𝑠 𝑖0 −𝑖1 1
∆ 𝑄𝑐 = [1 − ƞ𝑚 ƞ𝑔 ( − 1)] [kW]
ƞ𝑐𝑖𝑛 𝑖1 −𝑖𝑐 ƞ′𝑎𝑖

Sau
∆𝑄𝑐 1 𝑦𝑝 1
∆𝑞𝑐 = 𝑄 =ƞ [1 − ƞ (
′ − 1)] [kJ/kJ]
𝑒𝑠 𝑐𝑖𝑛 𝑚 ƞ𝑔 ƞ𝑎𝑖

De remarcat că ȋn funcție de valorile simultane ale parametrilor inițiali (p0, i0) ai ciclului
de cogenerare din CET industrial, cu p1, ƞ′𝑎𝑖 și ƞ𝑐𝑖𝑛 , economia relativă de căldură raportată la
consumul inițial de combustibil poate fi chiar supraunitară, adică Qc≶ 𝑄𝑟𝑒𝑠 .
Din cele prezentate rezultă urmatoarele concluzii asupra eficacității energetic a utilizării
RES pentru alimentarea cu căldură:
a) ȋn cazul schemei separate de alimentare cu energie, economia de combustibil realizată
prin utilizarea RES este totdeauna mai mare decȃt la cazul schemei combinate de alimentare cu
energie;
b) ȋn cazul schemei combinate de alimentare cu energie economia de combustibil
obținută prin utilizarea RES va fi cu atȃt mai mare cu cȃt parametrii consumului termic ȋnlocuit
sunt mai ȋnalți;
c) economia de combustibil utilizată ȋn urma utilizării RES pentru alimentarea cu căldură
nu depinde numai de parametrii ciclului de cogenerare , ci și de raportul ȋntre eficiența
economică a ciclului de cogenerare și a celui de condensație care ȋl ȋnlocuiește (adică de
diferența (q’in - q’t));
d) eficiența utilizării RES pentru alimentarea cu căldură depinde de disponibilitatea
anuală a acestuia și de natura consumului termic pe care-l asigură.
 Ȋn cazul unor RES cu potențial termic ridicat, care pot alimenta cu căldură sub forma de
abur consumatori tehnologici cu durate anuale mari de utilizare ale consumului maxim, atunci
eficiența utilizării RES este maximă.
Cȃnd nivelul termic al RES este coborȃt și ele nu pot fi folosite decȃt pentru ȋncălzire,
ventilație și apă caldă, eficiența utilizării lor pentru alimentare cu căldură scade, deoarece
ȋncălzirea și ventilația nu au character sezonier.
Acest ultim aspect se poate remedia prin combinarea eventual a folosirii RES pentru
producerea frigului tehnologic sau pentru climatizare.
Relativ la reducerea economiei de combustibil care are loc la folosirea RES pentru
alimentarea cu caldura, in cazul existentei une CET, apare de multe ori si un aspect legat de timp.
Astfel, reducerea debitelor de abur prelevate din turbinele de cogenerare poate avea loc pe o
perioada limitata de timp. Astfel, reducerea debitelor de abur prelevate din turbinele de
cogenerare poate avea loc pe o perioada limitata in acest caz in calculele de eficienta a folosirii
RES este necesara introducerea factorului timp, care ia in considerare timpul efectiv de recudere
a consumului de abur de la CET.
Utilizarea RES pentru producerea energiei electrice poate avea loc fie direct, in instalatiile
de turbine cu abur sau cu gaze, fie indirect prin obtinerea in prealabil a aburului, in cazane
recuperatoare, care apoi este folosit in turbine cu abur.
Eficacitatea energetica a utilizarii RES pentru producerea energiei electrice depinde in
mare masura de tipul si marimea instalatiei energetice pe care o inlocuieste instalatia
recupertoare data. Aceasta instalatie poate fi o CET sau cozile de condensatie ale CET – pentru
turbinele cu corpul de joasa presiune supradimensionat.
In ambele cazuri se considera ca diminuarea productiei de energie electrica in instalatia
inlocuita are loc in ciclul de condensatie.
Economia de caldura, raportata la consumul initial de combustibil in acest caz este:

𝐸 𝑒𝑠
∆ 𝑄𝑒 = [kW]
𝑞𝑖𝑛

unde: Eres este cantitatea de energie electrica produsa de instalatia recuperatoare, in kW; qtn
– consumul specific de caldura pentru producerea energiei electrice in instalatia inlocuita, in
kW/kW.
 La randul sau Eres este data de:
Eres = 𝑄𝑟𝑒𝑠 . ƞ𝑎𝑖 ƞ𝑚 ƞ𝑔 [kW]

in care Qres este debitul termic recuperat ( sub forma de abur sau gaze ) al RES, in kW;
ηai,ηmηg – valorile medii ale randamentului absolut intern, respectiv randamentul mecanic al
turbinei si al generatorului electric, pentru instalatia recuperatoarea.
Valoarea lui qin este:
1
𝑞𝑖𝑛 =
ƞ′𝑐 ƞ′𝑎𝑖 ƞ′𝑚 ƞ′𝑔

unde: ƞ′𝑐 , ƞ′𝑎𝑖 , ƞ′𝑚 , ƞ′𝑔 andamentele medii ale cazanelor de abur, absolut intern si mecanic
ale turbinei si cel al generatorului electric, pentru instalatia energetica inlocuita.
Tinand seama de (15.20) si (15.21), economia de caldura devine:

ƞ𝑎𝑖 ƞ𝑚 ƞ𝑔
∆ 𝑄𝑒 = 𝑄𝑟𝑒𝑠 ƞ′ [kW]
𝑐 ƞ′𝑎𝑖 ƞ′𝑚 ƞ′𝑔

In general se poate aproxima ca: ƞ𝑚 ƞ𝑔 ≈ ƞ′𝑚 ƞ′𝑔 .De aceea se poate spune ca economia de
caldura realizata prin utilizarea RES pentru producerea energiei electrice depinde practic numai
de raportul ƞ𝑎𝑖 /ƞ′𝑎𝑖 si de randamentul ƞ′𝑐 al cazanelor inlocuite.
Aceasta este situatia in cazul in care RES sunt utilizate direct pentru producerea energiei
electrice, in instalatiile de cazane de abur recuperatoare sau in cazul folosirii RES de
suprapresiune.
Atunci cand RES se utilizeaza drept combustibil energetic ( gaze si resturi combustibile ),
este necesar sa se tina seama si de randamentul mediu al instalatiei de cazane recuperatoare (ηer).
In acest caz relatia ( 15.22) devine:

ƞ𝑐 ƞ𝑎𝑖 ƞ𝑚 ƞ𝑔
∆ 𝑄𝑒 = 𝑄𝑟𝑒𝑠 ƞ′ [kW]
𝑐 ƞ′𝑎𝑖 ƞ′𝑚 ƞ′𝑔
 Eficacitatea energetica comparativa a utilizarii RES pentru producerea energiei
electrice si pentru alimentarea cu caldura. In unele cazuri RES pot fi utilizate atat pentru
producerea energieie electrice cat si pentru alimentarea cu caldura, de exemplu prin folosirea
aburului de la cazanele recuperatoare sau a aburului de la actionarea diferitelor procese de forta.
Pentru stabilirea directiei de utilizare trebuie analizat efectul energetic comparativ al
variantelor posibile. Aceasta presupune aducerea la echivalenta a variantelor comparate, din
punctul de vedere al cantitatii de caldura produsa si a energiei electrice livrata efectiv.
Comparatia trebuie sa tina seama de schema generala de alimentare cu energie electrica si
caldura a intreprinderii. Din acest punct de vedere pot apare doua situatii:
1) alimentarea separata, cu energie electrica din CTE ale sistemului energetic si cu caldura
din CT proprie;
2) alimentarea combinata cu caldura si energie electrica dintr-o CET.
In cazul alimentarii separate, efectul energetic relativ al utilizarii RES, pentru producerea
energiei electrice si pentru alimentarea cu caldura este dat de raportul:
𝜉𝑠 = ∆𝑄𝑒 /∆𝑄𝑐

unde: ∆Qe si ∆Qc sunt economiile de caldura, raportate la consumul initial de combustibil,
realizate prin utilizarea RES pentru producerea energiei electrice, respectiv pentru alimentarea cu
caldura.
Relatia (15.24 ) este valabila in ipoteza ca, in cazul utilizarii aceleiasi RES in cele doua
directii comparate, canatitatea de caldura posibil a fi recuperata este aceeasi. In realitate, tinand
seama de potentialul termic si continutul de caldura al RES aceasta nu este valabila intotdeauna.
De aceea, in cazul general, fluxul termic util al RES folosit pentru producerea energiei electrice
este 𝑄𝑟𝑒𝑠(𝑒) = 𝑄𝑟𝑒𝑠 ∙ 𝛿𝑒 si pentru alimentarea cu caldura:𝑄𝑟𝑒𝑠(𝑐) = 𝑄𝑟𝑒𝑠 ∙ 𝛿𝑐
. In acest caz, δe si δc exprima cota posibila din fluxul termic anual al RES utilizata efectiv pentru
producerea energiei electrice, respectiv pentru alimentarea cu caldura, adica gradul de
disponibilitate anuala a cantitatii de caldura Qres pentru cele doua directii posibile de utilizare.
Tinand seama de aceste considerente eficienta energetica relativa este:

ƞ𝐶 ƞ𝑎𝑖 ƞ𝑚 ƞ𝑔 1 𝛿𝑒
𝜉𝑠 = ∙
ƞ′𝑐 ƞ′𝑎𝑖 ƞ′𝑚 ƞ′𝑔 𝑥𝑐 𝛿𝑐
 sau:
ƞ𝐶 ƞ𝑐𝑟 ƞ𝑎𝑖 ƞ𝑚 ƞ𝑔 1 𝛿𝑒
𝜉𝑠 = ∙
ƞ′𝑐 ƞ′𝑎𝑖 ƞ′𝑚 ƞ′𝑔 𝑥𝑐 𝛿𝑐
Analizând relația de mai sus rezultă următoarele:
a) produsul randamentelor ηm*ηgη’m*η’g’ după cum s-a mai arătat;
b) raportul ηCT/η’c≤1, adică randamentul cazanelor cazanelor înlocuite din CT proprie este
mai mic, sau cel mult egal, decât cel al cazanelor de abur din instalația energetică (CTE sau
CET) înlocuită;
c) raportul ηai/η’ai≤1, deoarece instalțiile energetice recuperatoare au, în general, puteri
unitare și parametrii inițiali mai mici decât instalațiile din CTE sau CET înlocuite.
Ținând seama de aceste constatări, în ipoteza că valorile lui δe și δc sunt aproximativ egale,
rezultă că ξg≤1.
În concluzie, în cazul alimentării separate cu energie a întreprinderii industriale, utilizarea
RES pentru alimentarea cu căldură poate conduce la o eficiență energetică mai mare decât în
cazul utilizării lor pentru producerea energiei electrice.
În cazul alimentării combinate cu energie, efectul energetic relativ al utilizării RES în cele
două direcții analizate se determină prin aceeași metodă aplicată mai sus:
ƞ𝑐𝑖𝑛 ƞ𝑎𝑖 ƞ𝑚 ƞ𝑔 1 𝛿
ξ c= ∙ 𝑒
ƞ𝑐 ƞ′𝑎𝑖 ƞ′𝑚 ƞ′𝑔 𝑥𝑐 (1−𝛼) 𝛿𝑐

Aici, se poate considera ƞ𝑚 ƞ𝑔 ≈ ƞ′𝑚 ƞ′𝑔 și ƞ"𝑐𝑖𝑛 ≈ ƞ′𝑐 , dacă CET a întreprinderii are
echipamente energetice (cazane de abur) comparabile cu CTE sau CET înlocuite din sistem. De
asemenea se poate spune ca ƞá𝑖 ≈ ƞ′𝑎𝑖 .. Atunci, chiar în ipoteza că 𝛿𝑒 ≈ 𝛿𝑐 , ținând seama că xc≤1
și α ≈ 0,38 … .0,75, rezultă că ξc˃1, adică utilizarea RES pentru producerea energiei electrice
este mai eficientă energetic decât pentru alimentarea cu căldură.
Eficiența energetică ξc este cu atât mai mare decât unitatea, cu cât parametrii inițiali ai
aburului și puterea unitară a instalațiilor energetice recuperatoare este mai mare (cu cât este mai
mare ηai) și cu cât parametrii aburului înlocuit în CET, în cazul folosirii RES pentru alimentarea
cu căldură, sunt mai mici (crește ET). De asemenea, cu cât procentul posibil de utilizare anuală
a debitului termic livrat de RES pentru alimentarea cu căldură este mai mic (adică ξe/ξc crește),
cu atât ξc crește. Aceasta se datorează micșorării producției de energie electrică în ciclul de
cogenerare ( ET), care are loc la utilizarea RES pentru alimentarea cu căldură.
 Pe baza ipotezelor făcute, calculele arată că în majoritatea cazurilor, în condițiile schemei
combinate de alimentare cu energie a întreprinderii, utilizarea RES pentru producerea energiei
electrice conduce la o economie mai mare de combustibil decât la utilizarea lor pentru
alimentarea cu căldură.
Recuperarea RES pentru alimentarea cu căldură este eficace energetic numai atunci când se
asigură un număr mare de ore de utilizare anuală a cantității de căldură conținută, ceea ce este
cazul în general al consumatorului tehnologici. În cazul folosirii RES pentru scopuri de încălzire,
disponibilitatea δc scade mult, deoarece acest consum are un caracter sezonier.

6.2.2. Eficiența economică a utilizării RES industriale

Stabilirea direcțiilor de utilizare a RES industriale se face numai în urma calculelor
tehnico-economice. Acestea se fac fie pentru a vedea dacă soluția recuperării este eficientă față
de cazul când nu s-ar folosi RES, dar mai ales pentru a stabili direcția și gradul optim de
recuperare, atunci când sunt posibile tehnic mai multe direcții de utilizare.
Indiferent de scopul si metoda aplicata in calculele tehnico-economice comparative,
eficienta economica a utilizarii RES depinde de un numar mare de factori, cum ar fii: gradul de
uniformizatate a producerii RES, care influenteaza disponibilitatea acesteia in vederea
recuperarii, nivelul termic si debitul de caldura al RES, proprietatile fizico-chimice ale RES,
debitul instalatiei de utilizare a sarcinii nominale a ei, tipul si puterea instalatiei energetice
înlocuite corelata cu balanta energetica a întreprinderi respective sau a celor din zona, pretul si
natura combustibilului utilizat in instalații inlocuita. De la caz la caz mai apar si alti factori
caracteristici.
Calculele tehnico-economice trebuie sa aiba in vedere scopul principal al folosirii RES,
care este realizarea de economii la nivelul economieie nationale.
Metodele de calcul privind eficienta economica a RES sunt diferite, dar principala metodă
aplicată este metodă cheltuielilor anuale de calcul minime sau a cheltuielilor anuale raportate. In
cadrul acestor metode principalul efect il constituie economia de combustibil realizata prin
folosirea RES
Determinarea economicitatii utilizarii RES se face ținând seama de următoarele condiții:
a) echivalenta cantitatilor de energie livrate efectiv consumatorilor;
 b) pentru diferentele de consum de combustibil trebuie tinut seama de investitiile aferente
extractiei si transportului acestuia;
c) economia de combustibil realizata prin folosirea RES se calculeaza comparativ cu o
CTE de inlocuire – de echivalare – corespunzătoare stadiului de dezvoltare al sistemului
energetic in momentul respectiv;
d) la determinarea cheltuielilor de exploatarea trebuie avut in vedere ca valoarea
cheltuielilor fixe raman aceleasi in cazul folosirii RES, cu toate ca volumul productiei anuale al
instalatiei energetice înlocuite se reduce;
e) trebuie tinut seama de cheltuielile suplimentare aferente modificarilor necesare la
instalațiile consumatorilor, pentru a asigura o cat mai buna utilizare a RES;
f) randamentul de utilizare a RES poate varia in timp, influentand cantitatea de caldura util
preluata de la acestea;
g) legat de cele de mai sus trebuie avute in vedere, de la caz la caz, cheltuielile
suplimentare aferente unor eventuale capacitate de rezerva, pentru a asigura gradul de siguranta
impus de consumatorul RES;
h) in cazul folosirii RES pentru producerea energiei electrice, trebuie tinut seama de
balanta de putere a sistemului energetic si de gradul de siguranta in alimentarea cu energie
electrică astfel realizat;
i) la determinarea valorii puterii de echivalare trebuie tinut seama de variatiile puterii
disponibile a instalatiilor recuperatoare, datorita regimului de functionare a echpamentului
tehnologic care produce RES Ca urmare, la determinarea puterii de echivalare va trebui avuta in
vedere necesitatea dublarii puterii RES cu o putere instalata in cadrul sistemului energetic.
 Bibliografie

1. *** Manualul inginerului termotehnician, vol II, III, Editura Tehnică, București 1986
2. V. Athanasovici, V. Muşatescu, I. S. Dumitrescu, Termoenergetică industrială şi
termoficare, E.D.P., Bucureşti, 1981.
3. V. Athanasovici – coordonator, Alimentări cu căldură. Cogenerare, Editura AGIR 2010
4. V. Athanasovici, Utilizarea căldurii în industrie, vol. I, II Editura Tehnică 1997
5. A. Leca, I. Prisecaru, H. M. Tanase, L. Lupescu, C. Raica, Condcte pentru agenți termici,
Ed. Tehnică 1986