Cursuri UE

CAP.
1 EFICIENŢA ENERGETICĂ ŞI
CONSUMUL FINAL DE ENERGIE
Resursele primare de energie reprezintă formele de energie disponibile ca

atare în natură. Această categorie include combustibilii fosili, combustibilii
nucleari neprelucraţi şi energia cinetică a apelor curgătoare, a mărilor şi a
oceanelor. Combustibilii fosili convenţionali şi nucleari sunt resurse primare
minerale, disponibile sub formă de zăcăminte de cărbuni, petrol, gaze naturale şi
uraniu. Utilizarea lor de către oameni într-o activitate organizată presupune mai
multe etape preliminare şi anume extracţia, prelucrarea (purificarea), stocarea şi
transportul. În continuare, în multe situaţii, utilizarea lor implică cel puţin o etapă
intermediară de transformare a energiei primare (combustibilului) în energie direct
utilizabilă. Progresul tehnologic şi dezvoltarea industrială accelerată din secolul
XX au avut ca urmare şi o complicare a lanţurilor de conversie energie primară -
energie direct utilizabilă. În principiu, un asemenea lanţ poate cuprinde mai multe
etape şi anume :
– generare (conversia energiei primare);
– transformare (modificarea formei de energie sau a parametrilor
purtătorului de energie);
– transport şi distribuţie (în cazul unei soluţii de alimentare centralizată);
– consum final.
În perioada cuprinsă între mijlocul secolului XIX şi a doua jumătate a
secolului XX, principalele eforturi tehnologice în domeniul energetic au vizat în
special sectoarele producerii, transportului şi distribuţie energiei. Sectorul
consumului final a fost neglijat din motive care au ţinut de caracterul extensiv al
dezvoltării şi de contextul istoric.
După cele două "crize petroliere" din 1973 şi 1979, ţările industrializate,
dependente de importul de materii prime şi purtători de energie, au întreprins o
serie de măsuri cu caracter strategic menite să le protejeze economiile de "şantajul"
ţărilor mai puţin dezvoltate care deţineau în mare parte aceste resurse. Au fost
avute în vedere atât conservarea energiei cât şi valorificarea pe scară largă a
resurselor energetice regenerabile (vânt, soare, biomasă, maree, etc.).
Importanţa economică a grupului ţărilor dezvoltate a determinat
generalizarea măsurilor de conservare a energiei, care au devenit o condiţie
imperativă pentru orice activitate economică profitabilă care implică participarea
pe piaţa mondială. Experienţa acumulată de atunci şi până în prezent a permis
dezvoltarea unei metodologii privind valorificarea avansată a resurselor energetice
de orice fel şi având la bază conceptele de management al energiei şi de eficienţă
energetică.
O analiză pertinentă a situaţiei existente în anul 1980 în ţările
industrializate a arătat că tehnologiile de producere, transport şi distribuţie a
energiei erau în general deja plafonate sub aspectul performanţelor tehnice. Nu
acelaşi lucru se putea spune şi despre procesele şi tehnologiile de consum final, al
căror impact asupra eficienţei energetice globale a fost neglijat până în acel
2 Utilizarea energiei
moment. Au existat şi câteva excepţii, cea mai notabilă fiind reprezentată de
sectorul chimiei industriale, unde s-au manifestat preocupări pentru conservarea
energiei încă din deceniul al şaselea al secolului XX. Devenise în sfârşit evident
faptul că îmbunătăţirea eficienţei energetice a proceselor şi tehnologiilor
consumatoare putea genera în acel moment cele mai importante economii de
energie.
Concentrarea eforturilor în special în vederea îmbunătăţirii performanţelor
energetice ale consumatorilor finali de energie în majoritatea ţărilor dezvoltate a
devenit justificată şi din punct de vedere economic după ce s-a constatat că preţul
combustibililor superiori pe piaţa internaţională va rămâne ridicat pentru o lungă
perioadă de timp. Concomitent cu creşterea preţurilor au început să se facă simţite
efectele conştientizării necesităţii prezervării mediului înconjurător şi epuizării
inevitabile a rezervelor de combustibili fosili, pentru care nu s-a găsit de altfel nici
în prezent o soluţie alternativă convenabilă şi la scară industrială. Semnalele
excesiv de pesimiste transmise de către Clubul de la Roma în deceniul al şaptelea
au contribuit la rândul lor la generalizarea acestui fenomen la scară planetară, mai
accentuat totuşi în ţările dezvoltate şi industrializate.
Utilizarea eficientă a energiei constituie în prezent un aspect al preocupării
generale de utilizare eficientă a resurselor materiale de orice fel, determinată de
conştientizarea caracterului epuizabil al acestora. Astfel, eficienţa energetică a
devenit o necesitate economică, exprimată concentrat prin condiţia de reducere a
ponderii cheltuielilor cu energia în cadrul costurilor totale de producţie.
Un efect asemănător l-a avut în ultimul timp şi preocuparea pentru
reducerea poluării mediului înconjurător, concretizată în legislaţia şi reglementările
apărute în mai toate ţările dezvoltate, care obligă pe cei care mai poluează încă
mediul la plata unor daune importante. Întrucât daunele şi amenzile plătite pentru
depăşirea nivelului admisibil de poluare a mediului se regăsesc în costurile de
producţie, rentabilitatea companiei care poluează mediul este astfel afectată. Având
în vedere că poluarea este, în multe cazuri, o consecinţă a utilizării combustibililor
naturali sau sintetici, există în prezent o legătură directă între eficienţa energetică şi
impactul asupra mediului ambiant al unei anumite activităţi.
Experienţa aceloraşi ţări avansate a demonstrat că ameliorarea eficienţei
energetice în economia naţională nu poate fi lăsată numai pe seama companiilor,
indiferent de mărimea şi importanţa lor, fie că acestea sunt private sau că ele
aparţin statului. Mijloacele prin care statul stimulează întreprinderile în direcţia
creşterii eficienţei energetice trebuie însă să fie compatibile cu legile economiei
concurenţiale. Experienţa acumulată până în prezent demonstrează că schimbarea
nu poate fi realizată dintr-o dată, printr-o injecţie masivă de capital. Asemenea
fonduri nu au fost disponibile în nici una din ţările "bogate".
Introducerea soluţiilor eficiente s-a făcut treptat, începând cu cele deloc
sau mai puţin costisitoare. Economiile astfel obţinute au fost reinvestite tot în
măsuri de eficientizare, care au adus beneficii mai importante. La rândul lor,
acestea au fost reinvestite în acelaşi fel, evoluţia acestui proces mai puţin
Eficienţa energetică şi consumul final de energie 3
fundamentat teoretic dar bazat pe bunul simţ demonstrând necesitatea caracterului
continuu al preocupării pentru îmbunătăţirea eficienţei energetice.
Printr-o propagandă inteligentă, agenţiile guvernamentale din ţările
industrializate având ca obiect de activitate conservarea energiei şi protecţia
mediului au contribuit la generalizarea soluţiilor eficiente, care au adus beneficii
directe companiilor care le-au aplicat. Acestea au prosperat şi au contribuit în final
cu sume mai mari sub formă de impozit pe profit la bugetul statului. În acest fel,
fondurile investite în activitatea agenţiilor respective au adus în final beneficii
indirecte bugetului statului, deci sursei din care ele proveneau, contribuind în
acelaşi timp şi la menţinerea competitivităţii şi prosperităţii economiei naţionale.
Promovarea şi stimularea creativităţii tehnice interne şi a schimburilor de
informaţii şi experienţă cu alte ţări pot contribui în mod hotărâtor la găsirea unor
soluţii tehnice compatibile cu situaţia actuală din economia României, care să
permită reducerea ponderii cheltuielilor cu energia în costurile totale de producţie
şi atingerea în acest fel a unui nivel minim de competitivitate în raport cu ţările UE.
Disciplina Utilizarea Energiei, inclusă în planul de învăţământ al tuturor
direcţiilor de specializare existente în cadrul profilului energetic, urmăreşte să
transmită studenţilor modul de abordare şi unele noţiuni de bază privind
eficienţa energetică a proceselor şi instalaţiilor care se regăsesc în categoria
consumatorilor finali de energie, cu un accent special pe activităţile industriale.
1.1. Consumatorii finali de energie.

Sistemul energetic al întreprinderii
Consumatorii finali de energie pot fi clasificaţi în funcţie de mai multe

criterii. Astfel, în funcţie de durata consumului, consumatorii finali pot fi:
– sezonieri;
– permanenţi.
În funcţie de sectorul de activitate căruia îi aparţin, consumatorii finali pot
fi :
– industriali;
– terţiari (complexe comerciale, şcoli, spitale, clădiri administrative, etc.);
– casnici (rezidenţiali).
În funcţie de efectul întreruperii neanunţate a alimentării cu energie,
consumatorii finali pot fi încadraţi în trei categorii :
– consumatori de gradul I, la întreruperea alimentării cărora se pot produce
victime omeneşti, avarii grave ale unor instalaţii, perturbarea gravă a vieţii şi
activităţii unor colectivităţi mari de oameni;
– consumatori de gradul II, la întreruperea alimentării cărora se produc
importante pierderi de producţie;
– consumatori de gradul III, la întreruperea alimentării cărora sunt afectate
condiţiile de muncă şi de viaţă ale unor grupuri de oameni.
La nivelul unui consumator final complex, consumurile de energie pot
îmbrăca mai multe forme :
– energie electrică;
– energie mecanică;
– energie termică (căldură, frig);
– energie potenţială (aer comprimat);
– energie primară (combustibili).
Cel mai complex sistem consumator este întreprinderea industrială, a cărei
bună funcţionare necesită un sistem energetic al întreprinderii (SEI). Acest sistem
este la rândul său compus din mai multe subsisteme şi anume :
– subsistemul stocului de energie primară (combustibili lichizi sau solizi);
– subsistemul transformatorilor de energie (centrală termică, centrală
electrică de termoficare, staţie de pompe, staţie de compresoare de aer,
transformatoare electrice, etc.);
– subsistemele de distribuţie a fiecăruia dintre purtătorii de energie direct
utilizabilă (energie electrică, abur, apă fierbinte, aer comprimat, etc.);
– subsistemul consumatorilor finali.
Formele de energie direct utilizabile disponibile la nivelul unui contur dat,
atât cele provenite din exteriorul cât şi cele generate în interiorul acestuia, pot fi
încadrate într-una dintre următoarele două categorii :
a) consumuri directe (tehnologice), aferente în mod nemijlocit etapelor
realizării unui produs sau prestării unui serviciu;
b) consumuri indirecte, aferente activităţilor conexe desfăşurate în
perimetrul respectiv.
Consumurile indirecte contribuie la asigurarea şi susţinerea logistică a
activităţii propriu-zise. Activităţile conexe includ planificarea, monitorizarea,
contabilizarea, aprovizionarea, asigurarea condiţiilor de muncă, transportul intern,
distribuţia, paza, etc.
Deosebirea între consumurile directe şi cele indirecte nu este doar una
formală. Cele două categorii de consumuri de energie au caracteristici diferite. De
aceea este recomandabil ca la întocmirea inventarului consumurilor energetice
dintr-o întreprindere să se precizeze din ce categorie face parte fiecare cerere sau
consum de energie.
În raport cu conturul stabilit se definesc categoriile de intrări şi ieşiri din
acest contur. În general, fluxurile materiale continue sau discontinue intrate într-un
contur dat pot fi clasificate în trei categorii :
a) resurse primare, care pot fi materiale şi/sau energetice;
b) semifabricate;
c) energie primară sau direct utilizabilă.
Ieşirile din conturul respectiv pot fi la rândul lor clasificate în patru
categorii şi anume:
a) produsul principal;
b) produsul sau produsele secundare;
c) resursele secundare materiale şi/sau energetice;
d) pierderi directe de energie.
Condiţia conservării energiei în perimetrul analizat este exprimată
matematic prin condiţia ca suma intrărilor (conţinutul de energie al fluxului sau
fluxurilor de energie primară, conţinutul de energie al fluxului sau fluxurilor de
energie direct utilizabilă, conţinutul de energie al fluxului sau fluxurilor de
semifabricate, etc.) să fie egală cu suma ieşirilor (conţinutul de energie al
produsului principal, conţinutul de energie al fluxului sau fluxurilor de resurse
energetice secundare, fluxul de energie pierdută direct în mediul ambiant,
cantitatea de energie disipată prin efect de acumulare, etc.). Ultimul termen apare
doar în cazul proceselor discontinue, mărimea sa putând fi în anumite cazuri
semnificativă iar în altele neglijabilă. Termenii bilanţului energetic pot fi
exprimaţi, după caz, în W şi multiplii, în cazul unor activităţi de tip continuu, sau
în J şi multiplii, în cazul unor activităţi de tip discontinuu.
Resursele materiale pot fi în acelaşi timp şi resurse energetice, având
valoare energetică sau un anumit conţinut de energie, pot fi de diverse feluri şi se
pot prezenta în diverse forme. În general, prin resurse energetice primare sau
energie primară se înţeleg substanţe combustibile convenţionale (cărbuni, petrol şi
derivatele sale, gaz natural, alţi combustibili sintetici, etc.), în timp ce prin energie
direct utilizabilă se înţelege o formă de energie rezultată de obicei prin cel puţin o
etapă de conversie a energiei primare, care poate fi consumată ca atare :
– energia electrică;
– energia mecanică;
– energie termică (căldură, frig);
– energie potenţială (aer comprimat).
Din conturul considerat iese în primul rând produsul principal, care este
scopul activităţii analizate. În unele cazuri, pe lângă acesta mai ies şi unul sau mai
multe produse secundare, deşeuri, reziduuri sau resurse secundare (materiale şi/sau
energetice). Trebuie precizat că produsul principal poate avea şi el un anumit
conţinut de energie, care îi poate conferi şi calitatea de resursă energetică
secundară.
Pierderile directe de energie ale conturului constau în căldura transmisă
mediului înconjurător prin pereţii componentelor a căror temperatură este mai mare
decât temperatura ambientului, în energie mecanică transformată în căldură prin
frecare, în efectul termic al curentului electric prin conductoarele de legătură, etc.
Analiza eficienţei energetice a unei activităţi desfăşurate într-un anumit
contur porneşte în primul rând de la cantitatea şi calitatea resurselor energetice
secundare disponibilizate. Resursele energetice secundare (res) reprezintă
cantităţi sau fluxuri de energie de orice fel, evacuate dintr-un contur în care se
desfăşoară o activitate productivă şi care nu pot fi reciclate (valorificate tot în
activitatea respectivă) decât prin modificări aduse instalaţiilor aflate în conturul
respectiv.
Resursele energetice secundare pot fi clasificate în funcţie de natura
conţinutului lor de energie în patru categorii distincte :
– combustibile;
– termice;
– de suprapresiune;
– cinetice.
Resursele energetice secundare combustibile pot fi întâlnite în stare
gazoasă (gaz de cocs, gaz de furnal, gaze eliminate dintr-o instalaţie chimică de
sinteză, etc.), lichidă (leşie) sau solidă (deşeuri lemnoase, paie, cocs mărunt, etc.).
Indiferent de starea de agregare, ele se caracterizează prin compoziţia şi puterea lor
calorifică.
Resursele energetice secundare termice pot fi agenţi termici fluizi (aer
cald, gaze de ardere, gaze de proces, abur uzat, condensat, etc.) sau substanţe solide
(laminate, piese şi materiale tratate termic, cocs fierbinte, zgură, etc.). Ele se
caracterizează prin nivelul de temperatură cu care ies din conturul de bilanţ, dar şi
prin capacitatea de a transfera această căldură sensibilă sau latentă unui alt mediu.
Resursele energetice secundare de suprapresiune sunt în general gaze
având o presiune mai mare decât presiunea atmosferică, deci un conţinut de energie
potenţială.
Resursele energetice secundare cinetice sunt cunoscute şi sub denumirea
de volanţi sau mase inerţiale frânate.
Resursele energetice secundare care ies dintr-un contur de bilanţ oarecare pot
cumula mai multe astfel de caracteristici. De exemplu, un flux de gaze evacuat
dintr-o instalaţie poate avea în compoziţia sa elemente combustibile (gaz metan,
hidrogen, oxid de carbon, etc.), dar în acelaşi timp poate avea o temperatura şi
eventual o presiune mai mari decât acelea ale mediului ambiant.
Valorificarea resurselor energetice secundare în interiorul conturului
asociat activităţii din care provin presupune modificarea procesului tehnologic sau
a cel puţin unuia dintre echipamentele care compun instalaţia. Ea se numeşte
recuperare internă sau interioară şi are ca efect reducerea consumului propriu de
energie primară sau direct utilizabilă. Acest mod de valorificare a resurselor
energetice secundare, care poate fi considerat ca o reciclare sau o recirculare, nu
este întotdeauna tehnic posibil şi/sau avantajos din punct de vedere economic.
Recuperarea internă are ca efect direct reducerea facturii energetice ca urmare a
reducerii consumului propriu de energie.
Valorificarea resurselor energetice secundare în afara conturului respectiv se
numeşte recuperare externă sau exterioară şi implică existenţa unui consumator
exterior conturului asociat activităţii din care provine Resursele energetice
secundare. Consumatorul este de obicei amplasat în apropiere, deoarece transportul
la distanţe mari este cu atât mai puţin avantajos din punct de vedere economic cu
cât intensitatea sau densitatea energetică a resurselor energetice secundare este mai
mică. Recuperarea externă are ca efect reducerea în mod indirect a facturii
energetice a activităţii care a generat-o, deoarece din ea se deduc încasările
obţinute din vânzarea în exterior a resurselor energetice secundare.
Consumatorul alimentat printr-o recuperare externă a resurselor energetice
secundare renunţă la serviciile unei surse de energie convenţionale (centrală
electrică, centrală termică, etc.), care va produce mai puţină energie direct
utilizabilă pentru care va consuma mai puţină energie primară. El trebuie să
prezinte o cerere de energie compatibilă cu caracteristicile resurselor energetice
secundare disponibile (natură, parametrii, simultaneitate, mod de variaţie în timp,
etc.). Dacă compatibilitatea este parţială, resursele energetice secundare va
constitui doar una dintre sursele sale de alimentare cu energie, cealaltă rămânând
sursa convenţională. Recurgerea la alimentarea cu energie recuperată duce de
obicei la complicaţii suplimentare pentru consumator, dezavantaj compensat printr-
un preţ mai coborât al energiei cumpărate.
Oportunitatea şi gradul de recuperare al unei resurse energetice secundare
sunt întotdeauna rezultatul unei analize tehnico-economice, care exprimă la un
moment dat, o anumită situaţie într-un anumit context. Modificarea contextului
poate infirma o soluţie de recuperare în totalitate sau numai într-o anumită
proporţie. Acest lucru trebuie subliniat, deoarece anumite soluţii practicate cu
succes în alte părţi nu sunt în mod obligatoriu la fel de eficiente şi în condiţiile
actuale din România şi invers.
1.2. Managementul energiei la consumator (DSM)
Creşterea eficienţei energetice într-un contur dat, în interiorul căruia se

desfăşoară în mod organizat o activitate profitabilă, este o cerinţă care derivă din
necesitatea mai generală ca activitatea respectivă să aducă un beneficiu maxim
celui sau celor care au investit bani pentru demararea ei. Cheltuielile cu energia,
cunoscute şi sub denumirea generică de factură energetică, constituie o parte a
cheltuielilor totale implicate de buna desfăşurare a activităţii prestate în interiorul
conturului analizat. Ele reprezintă totalitatea efortului financiar pentru
achiziţionarea şi/sau producerea în interiorul perimetrului a tuturor formelor de
energie necesare proceselor de consum final. Reducerea lor contribuie la reducerea
cheltuielilor totale şi implicit fie la majorarea beneficiului obţinut, fie la micşorarea
preţului de vânzare al produsului realizat. În cazul în care în interiorul conturului
analizat se desfăşoară o activitate neprofitabilă, această cerinţă se rezumă la
minimizarea cheltuielilor şi eventual la încadrarea lor în anumite limite prestabilite.
În ultimă instanţă, mărimea absolută sau specifică a facturii energetice este
considerată din aceste motive o măsură a eficienţei energetice realizate în
perimetrul analizat.
În general se consideră că o activitate este cu atât mai eficientă sub aspect
energetic cu cât pierderile de energie inventariate la nivelul conturului în interiorul
căruia se desfăşoară activitatea respectivă sunt mai mici. Conceptul de eficienţă
energetică capătă un caracter concret şi un conţinut numai dacă este legat de un
contur bine definit şi de o activitate anume care se desfăşoară în mod organizat în
interiorul acestuia. Deşi este intens utilizată în toată lumea atât de către specialişti
cât şi de către nespecialişti, sintagma respectivă nu are aceeaşi semnificaţie pentru
toţi.
În perspectivă istorică, sintagma eficienţă energetică a apărut în
vocabularul limbii engleze ca o necesitate impusă de realitatea creşterii dramatice a
preţurilor purtătorilor de energie, fără a fi mai întâi definită şi fundamentată
teoretic de către specialişti. Ea a fost preluată şi în limba română, fiind utilizată cu
o frecvenţă mult mai mare după 1990. Înainte de 1990, în România era preferată
din considerente de natură propagandistică o altă sintagmă şi anume aceea de
independenţă energetică, care implica însă eficienţa energetică.
În momentul de faţă şi în limba română, noţiunea de eficienţă energetică
are două semnificaţii. În sens restrâns, noţiunea de eficienţa energetică are înţelesul
de performanţă energetică şi este folosită ca atare de multă vreme. Prin urmare,
creşterea eficienţei energetice în sens restrâns are drept consecinţă economisirea
energiei. În sens larg, noţiunea are aceeaşi semnificaţie ca şi în limba engleză, fiind
legată de cerinţa reducerii mărimii facturii energetice sau a cheltuielilor specifice
cu energia.
Economisirea energiei şi reducerea consumului ar trebui să conducă la
reducerea facturii energetice. În practică se pot întâlni însă situaţii în care factura
energetică se reduce deşi consumurile energetice la nivelul conturului analizat
rămân neschimbate şi viceversa. Cele două semnificaţii nu sunt deci total diferite,
sensul larg al noţiunii de eficienţă energetică incluzând sau implicând în principiu
sensul său restrâns. Sensul larg al noţiunii de eficienţă energetică este
caracteristic capitalismului modern şi perfect compatibil cu mecanismele
economiei de piaţă.
Creşterea eficienţei energetice în sens larg ca şi în sens restrâns într-o
întreprindere industrială presupune aplicarea cu convingere, consecvenţă şi
profesionalism a tehnicilor şi procedurilor de management al energiei. În general,
tehnicile şi procedurile de management urmăresc identificarea, alocarea şi
valorificarea cu eficienţă maximă a resurselor materiale, umane şi financiare în
cadrul unei organizaţii. Managementul energiei urmăreşte valorificarea cu eficienţă
maximă a energiei intrate sub diverse forme în mod organizat şi contra cost într-un
contur dat.
Aplicarea corectă a procedurilor de management al energiei la consumator
(DSM = demand side management) implică cunoaşterea în profunzime a
specificului activităţii desfăşurate în conturul dat, monitorizarea fiecăruia dintre
fluxurile de purtători de energie intrate în şi respectiv ieşite din contur şi stabilirea
legăturilor între acestea. În final ea conduce la stabilirea unor măsuri şi acţiuni
având ca scop îmbunătăţirea eficienţei utilizării energiei în interiorul conturului
respectiv.
Instrumentul prin intermediul căruia se concentrează şi se corelează toate
informaţiile necesare evaluării eficienţei energetice a unei activităţi desfăşurate
într-un anumit perimetru este auditul energetic. Cel sau cei care îl întocmesc sunt
de obicei din exteriorul organizaţiei analizate şi reprezintă o companie sau o
instituţie specializată în analize de acest fel. Aceştia pot să coopteze în echipa lor
una sau mai multe persoane competente din interiorul organizaţiei.
Analiza eficienţei energetice într-un perimetru dat începe prin precizarea
aspectelor calitative şi cantitative ale alimentării cu energie a activităţilor
desfăşurate în perimetrul respectiv :
– stabilirea naturii purtătorilor de energie care intră în conturul de bilanţ;
– stabilirea ordinului de mărime al consumului pentru fiecare categorie de
purtător de energie;
– stabilirea modalităţii de plată pentru fiecare dintre aceştia.
Mărimea şi structura facturii energetice reprezintă deci primul aspect al
analizei.
Al doilea aspect avut în vedere de auditor este reacţia personalului la
mărimea facturii energetice. Experienţa acumulată în ţările dezvoltate a arătat că, la
nivelul conducerii executive a unei organizaţii, atitudinea în raport cu factura
energetică se poate încadra într-una dintre următoarele situaţii :
– facturile energetice sunt plătite la timp fără nici un fel de analiză sau de
control intern;
– facturile energetice lunare sunt comparate cu citirile (înregistrările)
lunare ale aparatelor de măsură montate la intrarea în conturul de bilanţ;
– citirile (înregistrările) lunare sunt raportate la volumul activităţii din luna
respectivă, calculându-se un consum specific global de energie;
– există un sistem de achiziţie (nu neapărat automat) a datelor, care
realizează cel puţin săptămânal monitorizarea consumurilor energetice ale
principalilor consumatori interni şi raportarea acestora la partea care le revine din
volumul activităţii;
– este implementat şi funcţionează un sistem automatizat /informatizat de
supraveghere şi evaluare continuă a eficienţei utilizării energiei, eventual şi a altor
resurse materiale, sistem cunoscut în Marea Britanie sub denumirea de Monitoring
and Targeting (M&T).
Atitudinea conducerii executive şi a restului personalului organizaţiei faţă
de eficienţa cu care este utilizată energia este reflectată de gradul de conştientizare
a importanţei problemei, calitatea şi eficacitatea sistemului de monitorizare, modul
de valorificare a rezultatelor astfel obţinute şi reacţia aşteptată din partea fiecăruia
dintre nivelurile de autoritate la mărimea şi evoluţia în timp a cheltuielilor cu
energia. Auditorul trebuie să caracterizeze cu sinceritate situaţia existentă,
înfrumuseţarea ei fiind contraproductivă.
Al treilea aspect important pe care auditorul trebuie să-l clarifice este legat
de modul de funcţionare şi eficacitatea sistemului de urmărire şi transmitere a
informaţiilor privind consumurile de energie în interiorul conturului dat. Analiza
include concepţia, baza materială aferentă şi importanţa acordată sistemului la
nivelul organizaţiei. În acest sens trebuie urmărite următoarele aspecte :
– modul şi frecvenţa de citire a aparatele de măsură, cu deosebire a celor
care constituie baza de facturare;
– modul de transmitere a datelor citite sau înregistrărilor (pe formulare tip,
prin semnale electrice, printr-o reţea informatică etc.);
– modul de prelucrare a informaţiilor (modelul, algoritmul, mărimile
calculate etc.);
– conţinutul, frecvenţa întocmirii raportului (zilnic, săptămânal sau lunar)
şi adresa (destinaţia) sa;
– efectele raportării şi modul în care se iau deciziile privind eficienţa
energetică.
Trebuie subliniat că toate cele trei aspecte ale analizei sunt la fel de
importante, între ele existând de altfel unele suprapuneri. Dacă reducerea facturii
energetice reprezintă scopul final, la atingerea lui contribuie în egală măsură
angajamentul sincer al întregului personal şi un sistem eficient de monitorizare,
prelucrare şi valorificare a datelor.
După precizarea caracteristicilor activităţii desfăşurate în interiorul
conturului analizat se poate trece la întocmirea unui audit energetic preliminar.
Acesta are de obicei la bază datele existente sub forma evidenţelor şi înregistrărilor
contabile sau de altă natură ale organizaţiei. Scopul auditului preliminar constă în
compararea efectelor globale util şi consumat, pentru o perioadă anterioară de cel
puţin cinci ani de activitate în condiţii normale. Se compară astfel mărimea,
structura şi valoarea facturilor energetice cu mărimea, structura şi valoarea
producţiei sau a serviciilor prestate în perioada respectivă.
În cazul unui context economic normal, pe baza evoluţiei anterioare se pot
stabili tendinţele evoluţiei viitoare a consumurilor de energie la nivelul conturului
analizat. Indiferent de contextul economic se calculează unul sau mai mulţi
indicatori sintetici de eficienţă energetică. Valorile astfel obţinute sunt comparate
cu datele de proiect, cu realizările şi performanţele altor organizaţii având un profil
similar de activitate, cu valorile recomandate de literatura de specialitate sau cu
standardele în vigoare.
Auditul preliminar permite deci :
– stabilirea ordinului de mărime al consumului pentru fiecare dintre
purtătorii de energie;
– estimarea tendinţei evoluţiei viitoare a consumurilor de energie;
– obţinerea unor indicatori sintetici globali pe baza cărora organizaţia
primeşte un calificativ referitor la eficienţa cu care utilizează energia.
Evaluarea globală a eficienţei energetice a organizaţiei analizate nu
permite însă stabilirea unor măsuri sau soluţii concrete prin care se poate corecta
sau îmbunătăţi situaţia existentă. Cu ocazia întocmirii auditului energetic
preliminar se pot detecta unele deficienţe legate de funcţionarea sistemului de
măsură, transmitere şi prelucrare a informaţiilor (lipsa sau precizia insuficientă a
unor aparate de măsură, lipsa unor informaţii privind anumite consumuri de
energie, etc.) sau de modul în care sunt întocmite contractele cu furnizorii.
După corectarea şi complectarea sistemului de monitorizare, prelucrare şi
valorificare a datelor se trece la întocmirea auditului energetic propriu-zis. În
comparaţie cu auditul preliminar, acesta din urmă este mai detaliat, oferind
posibilitatea punerii în evidenţă a potenţialului de economisire a energiei încă
nevalorificat. În acest scop trebuie identificate subsistemele unde se consumă cea
mai mare parte din energia intrată în conturul de bilanţ general. Acestea vor
constitui zonele care trebuie monitorizate separat, denumite centre de consum
energetic. Definirea limitelor conturului centrelor de consum energetic se face într-
un mod convenabil, luându-se în considerare criteriile tehnologice, funcţionale,
economice, administrative sau de altă natură. Pentru fiecare astfel de centru de
consum se măsoară şi se consemnează separat atât consumurile pe tipuri de
purtători de energie cât şi volumul activităţii. Dacă este nevoie, se întocmeşte câte
un bilanţ energetic pentru fiecare subsistem astfel definit. În perspectiva preluării
iniţiativei acţiunilor de îmbunătăţire a eficienţei energetice de către responsabilul
cu energia, după definirea limitelor trebuie să urmeze atribuirea responsabilităţilor
pentru realizarea şi menţinerea eficienţei utilizării energiei în conturul respectiv.
Calculul indicatorilor de performanţă energetică, realizaţi atât la nivel
global cât şi la nivelul centrelor de consum energetic, permite evaluarea eficienţei
energetice a fiecărui subsistem şi a sistemului în ansamblul său prin compararea
valorii indicatorilor realizaţi cu câte o valoare de referinţă. Evaluarea vizează de
această dată atât ansamblul cât şi părţile lui componente, deoarece gradul de
detaliere al auditului energetic propriu-zis permite analiza fiecărui centru de
consum în parte.
O astfel de analiză se finalizează cu un program care cuprinde măsuri şi
acţiuni menite să contribuie la creşterea eficienţei energetice. Măsurile luate în
vederea economisirii energiei şi reducerii cheltuielilor cu energia pot fi la rândul
lor clasificate în trei categorii :
– organizatorice;
– tehnice;
– economice.
Măsurile organizatorice constau în planificarea şi eşalonarea activităţilor în
vederea evitării mersului în gol şi altor tipuri de consumuri inutile, încărcării
optime a utilajelor, aplatizării curbei de sarcină, etc. Măsurile tehnice constau în
adaptarea, modificarea sau înlocuirea procedurilor şi utilajelor existente cu altele
mai performante în vederea reducerii consumului specific de energie, modificarea
concepţiei de alimentare cu energie a conturului dat şi a modului de distribuţie a
energiei în interior, etc. Măsurile economice constau în alegerea celui mai
convenabil tarif şi a celui mai convenabil contract de furnizare pentru fiecare formă
de energie cumpărată din exterior, în dimensionarea optimă a stocurilor interne de
combustibil, etc. Indiferent de categoria din care face parte, fiecare măsură propusă
trebuie să fie însoţită de cheltuielile pe care le presupune aplicarea ei şi de efectul
sau efectele aplicării ei, estimate de către auditor.
În cazul particular al clădirilor în care intensitatea energetică a activităţii
este mai redusă (birouri, şcoli, spitale, magazine, locuinţe) şi care nu sunt dotate cu
sisteme informatizate de monitorizare şi evaluare continuă a consumurilor, acţiunea
de evaluare pe baza auditului energetic prezintă câteva aspecte specifice :
– durata perioadei între două audituri energetice succesive este mai mare
(cel puţin trei luni, un sezon sau chiar un an);
– principalul factor de influenţă al consumului total de energie este
temperatura exterioară, urmat de natura şi durata activităţii interioare;
– întocmirea auditului energetic este obligatoriu încredinţată unei companii
specializate.
Auditul energetic se materializează sub forma unui raport final. Acesta
include atât informaţiile primare cât şi rezultatele prelucrării lor. În raport sunt
prezentate datele măsurate, indicatorii de performanţă calculaţi, grafice
comparative, evaluarea eficienţei energetice, planul de măsuri şi acţiuni pentru
îmbunătăţirea eficienţei energetice, oferte ferme pentru echipamente performante
sau servicii de întreţinere, etc.
Raportul final este întocmit de auditorul extern şi este destinat conducerii
executive a organizaţiei analizate în cadrul auditului. Planul de măsuri şi acţiuni
întocmit de către auditor constituie doar o propunere supusă deciziei conducerii.
Aceasta poate să-l modifice, să-l adapteze sau să-l corecteze, după care el devine
executoriu.
Succesul sau eşecul unui asemenea demers depind în primul rând de
angajamentul real al conducerii executive, dar şi de modul în care angajaţii şi chiar
sindicatele resimt necesitatea şi înţeleg caracterul său permanent. Existenţa unui
plan de măsuri de conservare a energiei, indiferent cât este el de bine conceput, nu
constituie sfârşitul ci doar începutul acţiunii. Angajaţii nu vor înţelege dintr-o dată
care este rolul lor în acest demers.
Experienţa ţărilor dezvoltate a arătat că succesul acţiunii de îmbunătăţire a
eficienţei energetice nu poate fi asigurat numai prin eforturi de ordin material
(raţionalizări, reabilitări, modernizări, noi investiţii, etc.), ci şi prin menţinerea unei
anumite stări de spirit în rândul personalului organizaţiei. Calificarea, stimularea şi
în special motivarea personalului se pot face treptat, de sus în jos, costă mult mai
puţin şi produc efecte semnificative. Conştientizarea importanţei îmbunătăţirii
eficienţei energetice se obţine prin educarea personalului pe întreaga scară
ierarhică, începând cu conducerea executivă şi terminând cu personalul care
asigură operarea şi întreţinerea instalaţiilor.
Toţi angajaţii trebuie ajutaţi să înţeleagă faptul că economisirea energiei
contribuie la profitabilitatea activităţii organizaţiei, deci la siguranţa locurilor de
muncă, la creşterea salariilor dar şi la prezervarea mediului înconjurător.
1.3. Auditul energetic
Analiza critică a eficienţei utilizării energiei într-un perimetru dat,

cunoscută şi sub denumirea de audit energetic, este o componentă de bază şi în
acelaşi timp un instrument de lucru al oricărui program de acţiune având ca
obiectiv îmbunătăţirea eficienţei energetice. Auditul energetic reflectă nivelul
eficienţei energetice atins la momentul întocmirii sale în perimetrul analizat. În
acelaşi timp, auditul energetic furnizează toate informaţiile necesare pentru
stabilirea celor mai potrivite şi mai convenabile măsuri şi soluţii de creştere a
eficienţei energetice a activităţilor desfăşurate în organizaţia analizată. El are deci o
finalitate de moment şi una de perspectivă.
Întocmirea unui audit energetic implică stabilirea clară a limitelor
perimetrului analizat. Acesta cuprinde de regulă o unitate în ansamblul ei
(organizaţie, regie, companie, societate, grup, trust, întreprindere etc.). Indiferent
de complexitatea organizaţiei, caracterul unitar este dat de existenţa unor
interese comune în raport cu o anumită piaţă, a unei singure contabilităţi, a unei
conduceri executive comune şi nu în ultimul rând al unei facturi energetice
comune. Perimetrul analizat poate cuprinde elemente care nu sunt neapărat situate
pe acelaşi amplasament, dar între care există legături materiale (cabluri de forţă,
conducte, instalaţii sau sisteme de transport, etc.).
Auditul energetic permite identificarea subsistemelor unde se manifestă
ineficienţa, precum şi evaluarea mărimii pierderilor cauzate de aceasta. În acest fel
se constituie baza viitoarelor decizii având drept scop eficientizarea energetică a
întregului sistem, care pot consta în reorganizări, raţionalizări, îmbunătăţiri,
modernizări, retehnologizări etc. Este evident faptul că atât eforturile de
identificare a punctelor de ineficienţă cât şi baza de stabilire a unei strategii pe
termen mediu prin intermediul planului de măsuri de conservare a energiei vor
avea o eficacitate cu atât mai mare cu cât amploarea analizei şi implicit gradul de
detaliere sunt mai mari.
Termenul audit din limba engleză echivalează în limba română cu revizie
contabilă şi nu cu bilanţ contabil. În acelaşi mod, termenul auditor are înţelesul de
revizor contabil şi nu de contabil. Revizia contabilă presupune verificarea
înregistrărilor, a calculelor efectuate şi analiza critică a termenilor bilanţului,
finalizată cu o evaluare. Similar, termenul energy audit din limba engleză
echivalează în limba română cu expresia “analiză critică a eficienţei utilizării
energiei pe bază de bilanţ” sau cu sintagma audit energetic.
Trebuie precizat faptul că auditul energetic nu este echivalent cu un simplu
bilanţ sau cu o sumă de bilanţuri energetice. În cadrul auditului, bilanţul energetic
constituie un instrument care permite verificarea indicaţiei unui aparat de măsură
sau estimarea cantitativă a unui flux de energie care fie nu se măsoară fie nu se
poate măsura. Bilanţul energetic al unui transformator de energie sau al unui
consumator final permite stabilirea indicatorilor de performanţă şi eventual a
cauzelor reducerii acestora în comparaţie cu valorile de proiect.
Evaluarea eficienţei energetice a activităţii desfăşurate într-un contur dat
nu necesită în mod normal cunoaşterea tuturor termenilor bilanţului care intră, ci
doar a celor care intră în mod organizat şi contra cost în conturul dat. Fluxurile de
energie care ies din conturul dat, inclusiv conţinutul de energie al produsului
principal, prezintă interes pentru auditor doar în măsura în care ele mai pot fi
valorificate prin reciclare, recuperare, reutilizare, etc.
Întocmirea auditului energetic implică un inventar al surselor de alimentare
cu purtători de energie exterioare conturului, care trebuie să acopere următoarele
aspecte :
– tipul şi caracteristicile purtătorului de energie;
– caracteristicile cererii de energie acoperite de către sursa externă;
– tariful actual stabilit prin contractul de livrare şi tarifele alternativele
disponibile;
– alte aspecte legate de statutul, amplasarea şi capacitatea sursei externe,
de condiţiile de livrare stabilite prin contract.
În interiorul conturului analizat se întocmeşte un inventar al
consumatorilor finali de energie, organizaţi sau nu pe centre de consum energetic,
precum şi un inventar al transformatorilor interni de energie. Inventarul
consumatorilor finali trebuie să pună în evidenţă următoarele aspecte :
– natura activităţii sau procesului tehnologic care primeşte fluxul de
energie;
– tipul, parametrii şi sursa din care provine fiecare flux purtător de energie;
– legăturile tehnologice cu alţi consumatori finali şi consecinţele acestor
legături asupra caracteristicilor cererii de energie;
– caracteristicile cererii de energie, pentru fiecare tip de purtător de
energie;
– natura şi potenţialul resurselor energetice secundare disponibilizate din
motive tehnologice;
– starea tehnică a instalaţiilor la momentul întocmirii auditului.
Transformatorii interni de energie (centrale termice, centrale electrice de
termoficare, staţii de aer comprimat, staţii de pompare etc.) alimentează de obicei
mai mulţi astfel de consumatori finali. Pentru fiecare transformator intern de
energie se recomandă a fi specificate următoarele aspecte :
– natura, sursa şi caracteristicile fluxurilor de energie care intră;
– tipul transformării suferite, randamentul realizat, alte caracteristici
tehnice;
– natura şi parametrii fluxului de energie direct utilizabilă;
– capacitatea instalată a transformatorului energetic;
– consumatorii sau centrele de consum alimentate;
– modalitatea de alimentare a consumatorilor şi consecinţele ei (direct, prin
intermediul unei reţele de distribuţie etc.);
– natura, potenţialul energetic şi impactul asupra mediului al fluxurilor de
energie evacuate în atmosferă;
– starea tehnică a instalaţiilor şi a sistemului de distribuţie la momentul
întocmirii auditului.
De regulă, întocmirea auditului se bazează pe indicaţiile aparatelor de
măsură care constituie baza de facturare sau chiar pe facturile energetice. Modul de
întocmire, gradul de detaliere şi modul de exprimare a mărimilor prezentate şi
calculate depind de scopul auditului şi trebuie să fie pe înţelesul celui căruia îi este
destinat. Auditul energetic, întocmit pe baza datelor conţinute în facturile de plată a
energiei, poate conţine mărimi exprimate fie în unităţi fizice de energie (J, Wh), fie
în unităţi monetare. Trebuie precizat faptul că în bilanţurile energetice, mărimile
care intră şi care ies se exprimă numai în unităţi fizice de energie. În cadrul auditul
energetic se poate recurge iar în unele cazuri se impune recurgerea la exprimarea
valorică a acestora, care prezintă o serie de avantaje. Exprimarea în unităţi
monetare a mărimii fluxurilor de energie intrate în mod organizat în conturul
analizat prezintă avantajul că asigură echivalarea tuturor formelor de energie
consumate.
Aprecierea eficienţei energetice se face cu ajutorul unuia sau mai multor
indicatori de performanţă energetică, calculaţi fie pe baza datelor primare fie în
urma prelucrării lor, care sunt apoi comparaţi cu obiectivele stabilite de către
conducerea organizaţiei sau cu câte o valoare de referinţă. În scopul creşterii
eficienţei energetice în perimetrul analizat auditorul poate propune reconsiderarea
sau reprogramarea unor activităţi, modificarea, reabilitarea sau înlocuirea unor
instalaţii transformatoare de energie sau a unora dintre consumatorii finali,
schimbarea concepţiei de alimentare cu energie şi a distribuţiei acesteia către
consumatorii finali din conturul analizat, etc.
Măsurile, acţiunile şi soluţiile identificate în acest fel nu pot fi
implementate toate odată din cauza restricţiilor şi limitărilor de natură
organizatorică, tehnică şi financiară. Planul elaborat de auditor trebuie să ia în
considerare eventualele interdependenţe existente între măsurile propuse, situaţia
financiară reală a organizaţiei analizate şi contextul economic general. Măsurile
propuse vor fi ierarhizate după unul sau mai multe criterii de natură economică,
stabilite de comun acord cu beneficiarul auditului. Pentru fiecare măsură sau
acţiune propusă, auditorul trebuie să specifice atât costurile de capital şi de operare
aferente cât şi rezultatele scontate, respectiv economiile de energie sau de cheltuieli
estimate.
Din această listă de propuneri, conducerea organizaţiei alege cele mai
convenabile măsuri şi stabileşte pentru fiecare termenul de implementare şi sursa
de finanţare. Decizia se bazează pe evaluarea economico-financiară a fiecăruia
dintre proiectele propuse de către auditor. Prin urmare, atât auditorul cât şi
beneficiarul analizei trebuie să cunoască şi să stăpânească bine metodele de analiză
şi evaluare economică a proiectelor de investiţie şi noţiunile de bază aferente
acestora.
În final trebuie subliniat faptul că întocmirea unui singur audit energetic nu
rezolvă problema eficienţei energetice pentru totdeauna. Managementul energiei
trebuie să fie o preocupare continuă, ceea ce conduce la necesitatea repetării
auditul energetic cu o anumită ciclicitate.
1.4. Evaluarea eficienţei energetice în sens restrâns.

Indicatori de performanţă energetică
Analiza având ca scop evaluarea eficienţei energetice a unei activităţi

desfăşurate într-un contur dat porneşte de la informaţiile disponibile în auditul
energetic propriu-zis :
– cantităţile anuale de energie consumate;
– volumul activităţii desfăşurate în aceeaşi perioadă, exprimat fie valoric
fie fizic;
– resursele energetice secundare detectate în urma auditării conturului;
– indicatorii de performanţă energetică realizaţi;
– nivelul de referinţă al indicatorilor de performanţă energetică;
– alte informaţii.
Nivelul sau valoarea de referinţă a indicatorilor de performanţă energetică
poate proveni din proiectul instalaţiei analizate, prospecte, brevete, standarde în
vigoare, literatura de specialitate, etc.
Analiza energetică poate să conducă la identificarea modurilor de
valorificare a potenţialului resurselor energetice secundare, la localizarea
pierderilor de energie, precum şi la stabilirea măsurilor şi acţiunilor care trebuie
aplicate pentru ameliorarea eficienţei energetice în conturul analizat.
Fluxurile de energie care intră în conturul de bilanţ pot fi clasificate astfel :
– intrări organizate, achiziţionate contra cost din exterior, care se regăsesc
ca atare în factura energetică;
– intrări neorganizate, care nu se regăsesc ca atare în factura energetică.
Fluxurile de energie care ies din conturul de bilanţ pot fi în clasificate
astfel :
– termeni utili, cunoscuţi şi sub denumirea de fluxuri de energie utile, a
căror lipsă împiedică buna desfăşurare a activităţii din interiorul conturului de
bilanţ;
– termeni inutili, cunoscuţi şi sub denumirea de pierderi de energie.
Pierderile de energie constituie o categorie complexă şi eterogenă de
fluxuri de energie, din care pot face parte următoarele :
– căldura sensibilă conţinută de gazele reziduale (de ardere, de proces,
etc.);
– căldura nedezvoltată ca urmare a unei combustii incomplete din cauze
chimice sau mecanice;
– căldura pierdută prin radiaţie şi convecţie de suprafeţele echipamentului
în contact cu mediul ambiant în care se desfăşoară procesul;
– căldura conţinută în cantităţile de substanţă care se pierd prin evaporare,
purjare, drenare, decantare, reglare sau prin neetanşeităţile instalaţiei;
– căldura evacuată din proces prin intermediul apei de răcire;
– căldura sensibilă conţinută în rebuturile de fabricaţie, în deşeuri, în
materialele rezultate din proces ca asociate produsului propriu-zis (zgură, cenuşă,
pulberi, balast, masă inactivă etc.) ca şi căldura sensibilă a produsului propriu-zis la
ieşirea din conturul de bilanţ considerat;
– lucrul mecanic de frecare transformat în căldură.
În cazul în care procesul desfăşurat în interiorul conturului analizat este
unul de transformare a energiei, definirea efectului util şi a pierderilor este relativ
simplă. În cazul în care în interiorul conturului are loc un proces de consum final,
identificarea fluxurilor de energie utile şi a fluxurilor de energie inutile este mult
mai complicată şi în multe cazuri discutabilă.
În urma analizei efectuate se determină indicatorii de performanţă
energetică, al căror nivel se compară cu cel rezultat din bilanţurile anterioare şi
obţinuţi în instalaţii similare din ţară şi străinătate, cât şi cu cel rezultat din bilanţul
de proiect, omologare şi recepţie. Ca urmare a acestei comparaţii, activitatea
desfăşurată în interiorul conturului analizat primeşte un calificativ sub aspectul
eficienţei energetice.
Eficienţa şi respectiv ineficienţa energetică nu pot fi măsurate direct. Ele
pot fi exprimate cu ajutorul unor indicatori de performanţă, ale căror valori sunt
comparate cu una sau mai multe valorile alese ca referinţă. Nivelul de referinţă al
unui indicator poate fi, de exemplu, valoarea obţinută utilizând cele mai bune
tehnologii dezvoltate pe plan mondial, cea obţinută utilizând doar acele tehnologii
care s-au dovedit economic eficiente sau valoarea obţinută prin prelucrarea
rezultatelor proprii obţinute într-o perioadă anterioară. Referinţa este aleasă de
obicei în funcţie specificul şi de interesele organizaţiei care desfăşoară sau
patronează activitatea analizată.
Pentru a elimina influenţa modificării volumului de activitate şi a structurii
producţiei, este recomandabilă utilizarea unor indicatori specifici de eficienţă
energetică. Mărimile care constituie sau intră în componenţa indicatorilor de
performanţă energetică pot fi exprimate fizic (în unităţi de putere sau de energie)
sau valoric (în unităţi monetare). Cei mai importanţi indicatori specifici de
performanţă energetică sunt definiţi fie ca raport între efectul util şi efectul
consumat (cazul randamentului energetic), fie ca raport între efectul consumat şi
efectul util (cazul consumului specific de energie).
Indicatorul de performanţă fizic care caracterizează cel mai bine eficienţa
energetică a unui proces de consum final de energie este consumul efectiv de
energie, absolut sau specific. Consumul specific este raportat la unitatea de măsură
a volumului acestei activităţi. El reprezintă deci cantitatea de energie de un anumit
fel sau suma cantităţilor de energie de orice fel necesare pentru realizarea unei
singure unităţi în care se exprimă volumul activităţii analizate. În cazul unui singur
fel de energie intrat în conturul de bilanţ şi al unui singur produs principal, definiţia
consumului specific de energie este simplă şi uşor de aplicat. Dacă din activitatea
prestată în conturul dat ies două sau mai multe produse principale, repartizarea
consumului efectiv de energie între acestea trebuie să se facă după un anumit
criteriu sau pornind de la o anumită ipoteză, în funcţie de specificul activităţii.
Situaţia se complică de asemenea şi în cazul în care în conturul dat intră
mai multe forme de energie (energie primară şi energie direct utilizabilă). În
această situaţie, conţinutul efectiv de energie al fiecăruia dintre fluxurile intrate
trebuie echivalat cu un singur fel de energie. În majoritatea cazurilor, energia
echivalentă este energie primară (echivalent combustibil convenţional). Raportul
de echivalare este specific fiecărui caz în parte şi trebuie bine justificat. Trebuie
subliniat faptul că cea mai bună echivalare este asigurată prin exprimarea valorică,
în unităţi monetare, a consumurilor de energie de orice fel.
În urma echivalării energetice, rezultă un al doilea indicator fizic de
performanţă energetică şi anume consumul echivalent de energie primară, absolut
sau specific. Coeficientul de echivalare a energiei direct utilizabile în energie
primară este o mărime adimensională şi supraunitară, care trebuie bine justificat.
Consumul specific echivalent de energie primară este proporţional în anumite
condiţii şi cu o anumită marjă de eroare cu principalul indicator valoric şi anume cu
cheltuielile specifice cu energia.
Consumul specific cumulat de energie primară, cunoscut şi sub denumirea
de energie înglobată sau de conţinut de energie al unui produs, caracterizează
gradul de valorificare a resurselor energetice pentru un întreg lanţ tehnologic sau
pentru un ciclu complect de fabricaţie. Mărimea sa poate include consumurile de
energie primară aferente următoarelor componente :
– obţinerii resurselor materiale consumate pe parcursul întregului lanţ
tehnologic sau numai pentru o anumită parte a acestuia;
– funcţionării în condiţii normale a tuturor instalaţiilor şi agregatelor
incluse în conturul stabilit;
– transportului resurselor materiale şi produselor intermediare;
– echivalentului în energie primară al uzurii mijloacelor fixe care
contribuie, direct sau indirect, la realizarea produsului respectiv.
Calculul consumului cumulat de energie înglobată în unitatea de produs
este cu atât mai complicat cu cât procesul sau lanţul tehnologic este mai extins şi
include mai multe etape. Mărimea consumului specific cumulat de energie primară
exprimă intensitatea energetică a unui produs, a unei activităţi, a unui întreg lanţ
tehnologic, a unei filiere tehnologice, etc.
Indicatorul de performanţă energetică întrebuinţat în special în cazul
analizei proceselor de transformare a energiei este randamentul energetic. În
energetică randamentul este o mărime adimensională, ceea ce presupune ca atât
efectul util cât şi cel consumat să fie de aceeaşi natură şi să fie exprimate în aceeaşi
unitate de măsură. În cazul proceselor de consum final, efectul consumat este un
flux sau o cantitate de energie, în timp ce efectul util este prin definiţie de altă
natură. Din acest motiv, randamentul energetic este considerat un indicator specific
de natură cantitativă potrivit pentru procesele de transformare a energiei şi mai
puţin potrivit pentru cele de consum final.
Toţi indicatorii de performanţă se determină în urma întocmirii auditului
energetic al organizaţiei sau bilanţului energetic al procesului, alcătuite pe o
perioada suficient de lungă, cel puţin egală cu un ciclu de fabricaţie, pentru ca
valoarea astfel obţinută să aibă relevanţă. Practica recomandă ca auditul să fie
întocmit pentru un an calendaristic sau financiar, cu excepţia cazurilor în care
ciclul de fabricaţie depăşeşte această perioadă.
Rezultatele obţinute prin întocmirea auditului energetic au un caracter
cantitativ, reflectând consecinţele primului principiu al termodinamicii. Pentru
complectarea lor cu aspectele calitative absolut necesare unei analize tehnice este
necesară recurgerea la bilanţul exergetic. Bilanţurile exergie-anergie pun în
evidenţă limitele capacităţii de transformare a unui tip de energie în altul şi
consecinţele celui de-al doilea principiu al termodinamicii asupra eficienţei
energetice a conturului analizat. Din acest tip de bilanţ rezultă indicatorul numit
randament exergetic.
Eficienţa energetică a fost separată în mod artificial de rentabilitate în
condiţiile economiei socialiste de comandă. Diferenţa între preţurile stabilite pentru
diferitele produse prin planificare centralizată şi costurile lor reale de producţie sau
de achiziţie nu permitea stabilirea prin calcul a rentabilităţii reale a unei activităţi
sau a unei soluţii tehnice. În aceste condiţii, criteriile energetice de apreciere au
permis compararea pe baze reale a unor soluţii tehnice sau a unor tehnologii. Ele au
avut la bază o serie de indicatori fizici, absoluţi sau specifici (randamente,
consumuri efective, consumuri echivalente, consumuri cumulate, etc.).
În condiţiile capitalismului şi economiei de piaţă, eficienţa energetică se
exprimă şi se măsoară în special cu ajutorul indicatorilor valorici. Indicatorii
tehnici reflectă numai parţial gradul de perfecţiune cu care sunt valorificate
resursele intrate într-un contur dat.
Principalul indicator valoric de eficienţă energetică este valoarea specifică
a facturii energetice sau cheltuielile specifice cu energia, mărime sa fiind raportată
la unitatea de măsură a volumului activităţii. Acesta este un indicator sintetic, care
cumulează toate influenţele consumului de energie necesar desfăşurării activităţii
asupra costului de producţie. Trebuie subliniat faptul că exprimarea valorică a
indicatorilor de eficienţă energetică are mai multă relevanţă şi este accesibilă şi
unor persoane fără o pregătire tehnică de specialitate. Pe lângă cheltuielile specifice
cu energia pe unitatea de volum al activităţii prestate, exprimarea valorică a
efectului consumat mai permite evidenţierea unor aspecte semnificative, legate de
conceptul de eficienţă energetică :
– ponderea cheltuielilor cu energia în costurile totale de producţie;
– costul pierderilor de energie, al ineficienţei sau/şi al nerecuperării
resurselor energetice secundare.
Pentru aprecierea din punct de vedere calitativ şi cantitativ a eficienţei
energetice realizate în cadrul unui proces sau al unei instalaţii, se pot folosi
indicatori de eficienţă, stabiliţi (calculaţi) pe baza datelor furnizate de bilanţul
energetic sau de auditul energetic. Pentru a face posibilă comparaţia între procesele
care fabrică acelaşi produs, folosind tehnologii diferite, forme de energie diferite
sau aceleaşi forme de energie dar în proporţii diferite, indicatorii de eficienţă se vor
echivala, exprimându-se în final în aceeaşi unitate de măsură.
CAP.2 ANALIZA ŞI EVALUAREA EFICIENŢEI
ECONOMICE A PROIECTELOR DE INVESTIŢII
ÎN DOMENIILE PRODUCERII ŞI
CONSUMULUI DE ENERGIE
2.1 Afacere. Concurenţă. Profitabilitate
O afacere este o activitate profitabilă care operează într-un anumit domeniu

(producţie sau servicii) şi dispune la un moment dat de un anumit grup de clienţi.
În cele mai multe cazuri, agenţii economici (întreprinderi, societăţi, companii, etc.)
care desfăşoară activităţile respective concurează în cadrul unei pieţe cu alţi agenţi
economici având acelaşi obiect de activitate.
Pentru ca o afacere să prospere, ea trebuie să ofere clienţilor săi ceea ce
aceştia doresc să cumpere şi să dispună de suficienţi clienţi în raport cu capacitatea
sa de producţie. Activităţile economice profitabile au prin definiţie un caracter
dinamic, care se referă în primul rând la mulţimea clienţilor. Unii dintre clienţii
"arondaţi" unei anumite firme dispar pe cale naturală sau pentru că îşi pierd
interesul pentru produsul sau gama de produse oferite de aceasta şi îşi doresc
altceva. Aceştia din urmă, împreună cu clienţii care apar pe cale naturală, devin
potenţiali clienţi pentru toate firmele concurente pe piaţa respectivă. Ca urmare,
între firmele cu acelaşi profil de activitate se instalează o concurenţă acerbă pentru
atragerea potenţialilor clienţi, al căror număr este proporţional cu profitul realizat.
În al doilea rând, cei mai mulţi agenţi economici au tendinţa naturală să se
extindă şi/sau să-şi diversifice activitatea. Strategia de supravieţuire a oricărei
afaceri presupune menţinerea clienţilor existenţi pentru produsele existente.
Aceasta condiţie se traduce fie prin îmbunătăţirea produselor în vederea creşterii
atractivităţii lor concomitent cu menţinerea preţului fie prin menţinerea
caracteristicilor produselor concomitent cu reducerea preţului acestora sub preţul
practicat de concurenţă. Strategia de dezvoltare a unei afaceri presupune găsirea
unor noi consumatori pentru produsele existente şi/sau a unor noi produse
pentru clienţii existenţi sau noi. Acestea sunt principiile de bază ale
marketingului.
Energia direct utilizabilă rezultă ca efect al cel puţin uneia sau mai multor
transformări succesive ale energiei primare. Ea reprezintă o marfă, în timp ce
distribuirea ei (furnizarea ei la locul consumului final) este un serviciu. Producerea
şi/sau distribuţia energiei direct utilizabile (energia electrică, energia termică,
frigul, energia mecanică, aerul comprimat, etc.) pot constitui, separat sau împreună,
o activitate profitabilă (o afacere).
Aspectul specific energiei direct utilizabile constă în faptul că producţia şi
consumul sunt cvazisimultane, cu excepţia situaţiilor în care acumularea sau
stocarea formei de energie respective este în primul rând tehnic posibilă şi în al
doilea rând economică. Prin urmare, orice contract de furnizare a energiei se
întocmeşte pentru o anumită perioadă şi are ca obiect condiţiile în care energia
urmează să fie furnizată în viitor.
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 21
Dacă pentru purtătorii de energie primară există o piaţă mondială bine
structurată, pentru purtătorii de energie direct utilizabilă nu există o piaţă propriu-
zisă nici măcar la nivel naţional. Excepţie face energia electrică, pentru care în
ţările dezvoltate s-a reglementat un cadru care însă este considerat perfectibil.
Experienţa astfel obţinută va permite în final găsirea soluţiilor celor mai potrivite
pentru funcţionarea pieţelor naţionale şi chiar a pieţei comunitare de energie
electrică.
Pentru celelalte tipuri de purtători de energie direct utilizabilă nu se pune
încă problema unui astfel de cadru, deoarece distanţa economică de transport
pentru căldură, frig sau aer comprimat este mult mai mică decât aceea pentru
energia electrică. Prin urmare, consumatorii (clienţii) racordaţi la un sistem
centralizat de alimentare cu căldură, frig sau aer comprimat sunt consumatori
captivi, deoarece marea lor majoritate nu au o altă alternativă de a-şi procura forma
de energie respectivă. În lipsa unor reglementări stricte în favoarea consumatorilor,
furnizorul poate profita de această situaţie în avantajul său. Acesta este de altfel
motivul principal pentru care, în unele ţări dezvoltate din Europa, sistemele
centralizate de alimentare cu energie direct utilizabilă nu sunt prea răspândite.
Aspectul psihologic al acestei probleme constă în faptul că sistemele centralizate
reprezintă o formă de colectivism, inacceptabilă în condiţiile în care
individualismul constitue trăsătura dominantă a comunităţii sau a populaţiei
respective.
Calitatea serviciului de furnizare a energiei direct utilizabile prin
intermediul unui sistem centralizat de alimentare este de obicei legată de mai multe
condiţii :
– continuitatea în alimentare;
– menţinerea constantă a parametrilor de livrare;
– posibilitatea şi limitele în cadrul cărora consumatorul individual poate
regla după dorinţă cantitatea de energie consumată la un moment dat;
– contorizarea şi facturarea individuală a consumului.
Aceste condiţii, precum şi daunele plătite de furnizor în cazul
neîndeplinirii lor, trebuie stipulate cu claritate în contractul de furnizare al energiei
respective. Existenţa în sine a contractului de furnizare nu este însă suficientă
pentru respectarea prevederilor lui. Stabilirea de către furnizor a unor sisteme de
tarifare convenabile cât mai multor categorii de consumatori de energie direct
utilizabilă constitue un mijloc eficient de a atrage noi clienţi.
Producătorii, distribuitorii şi mulţi dintre consumatorii importanţi de
energie sunt organizaţii care funcţionează pe baze comerciale, deci care pot fi
incluse în categoria afacerilor. Ca în oricare altă activitate profitabilă, aceşti agenţi
economici urmăresc maximizarea profitului, minimizarea riscului, consolidarea
poziţiei lor pe piaţa respectivă, etc. Evaluarea profitabilităţii proiectelor de
investiţii din domeniul energiei se va face în acelaşi mod ca pentru oricare alt
domeniu de activitate, chiar dacă energia este o marfă cu un specific aparte.
Analiza economică şi analiza financiară reprezintă instrumentele prin care
orice persoană sau organizaţie încearcă să estimeze efectul de moment şi efectul de
perspectivă al unei investiţii într-o activitate profitabilă.
Analiza financiară urmăreşte să stabilească fezabilitatea financiară şi
comercială a proiectului din punctul de vedere al investitorilor şi finanţatorilor.
Performanţa proiectului în domeniul financiar este exprimată prin diferenţa între
suma tuturor intrărilor (veniturilor) şi suma tuturor ieşirilor de lichidităţi
(cheltuielilor) pe întreaga durată scontată de activitate a acestuia. În categoria
intrărilor sunt incluse şi resursele financiare proprii sau cele obţinute din credite,
iar în categoria ieşirilor sunt incluse şi plăţile făcute pentru returnarea eventualelor
datorii. Intrările şi ieşirile sunt evaluate în condiţiile pieţei, în urma analizei
financiare stabilindu-se beneficiul sau venitul net provenit din activitatea care a
necesitat investiţia. Dacă proiectul de investiţii este realizat de o firmă privată,
deciziile majore au la bază profitabilitatea proiectului, rezultată din analiza
financiară.
Analiza economică evaluează efectele proiectului şi în special
profitabilitatea acestuia la nivel macroeconomic (al economiei naţionale) şi este
elaborată de regulă la cererea guvernului în vederea obţinerii autorizaţiei de
funcţionare, a deschiderii unei linii de credit la o bancă de stat, în vederea
garantării de către stat a unui împrumut extern, etc. Dacă proiectul de investiţii
aparţine unei firme cu capital de stat, analiza economică poate furniza argumentele
decisive pentru deciziile majore, chiar dacă concluziile analizei financiare sunt
negative. Analiza financiară complectează studiul, punând în evidenţă unele
aspecte critice (insuficienţa fondurilor de investiţii, necesitatea unor credite, etc.)
care nu rezultă din analiza economică.
Analiza economică urmăreşte obiectivele politicii guvernului în domeniul
macroeconomic, social, de apărare naţională, etc. Un proiect de investiţie poate fi
justificat în contextul mai larg al economiei naţionale, prin evaluarea impactului
său asupra :
– reducerii importurilor, creşterii exporturilor, ocupării forţei de muncă,
protecţiei mediului, etc.;
– bugetului de stat prin impozite, taxe, accize, subvenţii, credite garantate
de stat, etc.
Analiza financiară şi analiza economică trebuie să însoţească diferitele
variante de realizare a proiectului de investiţii în toate etapele de pregătire a
investiţiei (studiile de oportunitate, de prefezabilitate şi de fezabilitate). Diferenţele
între analizele financiare şi economice efectuate în diversele faze constau în gradul
de precizie diferit acceptat şi anume :
– pentru studiul de oportunitate  30 % ;
– pentru studiul de prefezabilitate  20 % ;
– pentru studiul de fezabilitate  10 %.
Gradul de precizie diferit al analizei financiare este o consecinţă a gradului
diferit de credibilitate al premiselor studiului respectiv, concepţia şi algoritmul de
calcul fiind aceleaşi în toate cazurile.
De regulă, calculele efectuate în analizele financiare şi economice sunt
deterministe, aceasta în condiţiile în care viitorul nu este un lucru sigur.
Previziunilor nu li se pot asocia certitudini, ci doar probabilităţi. Pentru a ţine
seama de incertitudinile şi riscurile aferente estimărilor legate de viitor, în calculele
deterministe se consideră mai multe variante de premise ale studiului, constând
fiecare dintr-un set de ipoteze compatibile, cu ajutorul cărora se acoperă într-o
anumită proporţie întregul câmp al posibilităţilor.
Analiza şi evaluarea economică şi financiară a unui proiect de investiţie
înainte de punerea lui în practică au ca obiectiv estimarea profitabilităţii şi
rentabilităţii acestuia şi reprezintă una dintre premisele succesului în afaceri. Într-o
economie de piaţă, orice agent economic (asociaţie, întreprindere, societate,
companie, regie, etc.) care funcţionează pe baze comerciale trebuie să fie capabil să
identifice ocaziile şi soluţiile optime ale unor investiţii profitabile.
Analiza economică şi financiară a unui proiect de investiţie este un demers
complex, care necesită competenţă şi calificare, în special atunci când ea presupune
cunoaşterea politicii fiscale a statului şi aplicarea corectă a prevederilor sistemului
de impozitare. Studiile de oportunitate, prefezabilitate şi fezabilitate au menirea de
a compara mai multe variante tehnic posibile de realizare a obiectivului de
investiţii şi de a furniza decidentului toate informaţiile necesare alegerii variantei
celei mai convenabile. Stabilirea unuia sau mai multor indicatori de performanţă
economico-financiară asociaţi proiectului dă posibilitatea identificării variantei
care, în condiţiile date, asigură minimizarea efortului financiar, maximizarea
beneficiului, minimizarea riscului, etc.
Analizele economice şi financiare includ de cele mai multe ori comparaţii
între variantele tehnic posibile, accesibile sau disponibile de realizare a unui anumit
scop. Pentru a putea fi comparate, variantele analizate în cadrul acestor studii
trebuie să fie echivalente. Echivalarea soluţiilor de realizare a unui obiectiv de
investiţii presupune în principiu :
– capacităţi egale;
– efecte (producţii şi/sau consumuri) egale;
– durate egale de activitate.
În realitate, în funcţie de tipul indicatorilor de performanţă la care se
recurge în analiză, echivalarea este necesară numai în anumite situaţii şi nu
neapărat sub toate aspectele amintite mai sus.
Decizia finală de realizare sau de nerealizare a obiectivului de
investiţie propus este luată de către investitor sau reprezentantul acestuia, rol
jucat după caz, separat sau împreună, de conducerea executivă a organizaţiei,
de creditor, de ministerul de finanţe, etc. Decizia finală privind o nouă investiţie
ţine seama de politica financiară a investitorului, de interesele sale pe termen
mediu şi lung, de resursele financiare disponibile de contextul economic general în
care urmează să opereze noua investiţie, etc.
2.2. Proiectul de investiţie
Proiectul de investiţie constitue un ansamblu de acţiuni planificate în

vederea demarării unei activităţi profitabile noi sau în vederea eficientizării sau a
extinderii unei activităţi deja existente. Prin acţiunile prevăzute în proiect, resursele
financiare ale investitorului urmează să fie cheltuite pentru achiziţionarea şi
montarea într-un anumit perimetru a unor noi mijloace productive. Utilizarea
acestora în cadrul activităţii respective este menită să genereze beneficii sub formă
de noi lichidităţi pe o perioadă mai lungă de timp.
Realizarea unui proiect de investiţii prezintă în mod normal trei etape
distincte. Etapa preinvestiţională începe din momentul lansării ideii şi durează
până la luarea deciziei privind soluţia de realizare a proiectului. Ea cuprinde
perioada întocmirii analizelor şi studiilor de oportunitate, de prefezabilitate şi de
fezabilitate, care pun în final la dispoziţia decidenţilor toate elementele necesare.
Etapa investiţională începe din momentul luării deciziei şi durează până la punerea
în funcţiune a obiectivului. Ea poate cuprinde procurarea creditului, elaborarea
proiectului tehnic, contractarea echipamentelor şi lucrărilor, pregătirea prealabilă a
personalului, construcţia, montajul şi punerea în funcţiune a obiectivului. Ultima
etapă este etapa operaţională, în care obiectivul funcţionează şi produce efecte
economice.
Analiza financiară este localizată în etapa preinvestiţională. Elementele de
bază ale unei analize financiare sunt componentele principale ale bilanţului
contabil al obiectivului de investiţii, considerate pe o anumită perioadă de timp.
Aceste componente sunt următoarele:
– costurile de capital şi de producţie, atât ca mărime cât şi ca eşalonare în
timp;
– sursa şi costul fondurilor care urmează să fie investite;
– încasările, economiile şi/sau veniturile realizate, atât ca mărime cât şi ca
eşalonare în timp;
– impozitele, taxele şi alte sarcini financiare care revin activităţii respective
conform reglementărilor în vigoare;
– inflaţia sau deflaţia;
– riscuri şi alte elemente nesigure sau impredictibile.
Costurile de capital sau investiţiile efective pot fi clasificate în trei
categorii şi anume:
– investiţii directe, reprezentând resurse financiare cheltuite fie pentru
achiziţionarea unor bunuri materiale (aparate, echipamente, instalaţii, utilaje,
agregate, terenuri, etc.), fie pentru cumpărarea unor bunuri imateriale (brevete,
patente, programe de calcul, know-how, etc.);
– investiţii conexe, reprezentând resurse financiare cheltuite pentru
amenajarea terenului în zona de amplasare a obiectivului de investiţie;
– investiţii colaterale, reprezentând resurse financiare cheltuite pentru
racordarea amplasamentului obiectivului de investiţii la un anume circuit sau la o
anume reţea (gaze naturale, apă potabilă, apă industrială, canalizare, căi ferate,
drumuri, etc.).
Condiţia echivalării variantelor impune alte două categorii de investiţii şi
anume investiţiile de echivalare şi investiţiile de înlocuire. Investiţiile de echivalare
sunt impuse de condiţia instalării aceleaşi capacităţi în toate variantele analizate,
condiţie care decurge din cerinţele planificării interne la nivelul organizaţiei.
Investiţiile de înlocuire apar atunci când durata de viaţă a unei părţi sau a unei
întregi soluţii este mai mică decât durata de activitate scontată a obiectivului de
investiţie.
Bunurile materiale sau imateriale cumpărate constitue capitalul fix şi
urmează să fie utilizate în activitatea respectivă o perioadă mai lungă de timp, care
depăşeşte în orice caz durata unui an. Costurile de capital sunt considerate de către
economişti o categorie de cheltuieli care aduc beneficii pe termen lung.
Capitalul curent sau circulant cuprinde lichidităţi, valori sau bunuri avute
în gestiune sau în custodie o perioadă scurtă de timp în vederea vânzării sau a
transformării lor în lichidităţi prin activităţi de comerţ sau de schimb.
În cazul în care investiţia este asociată unei afaceri şi deci unei activităţi
aflate în curs de desfăşurare, costurile directe de capital pot fi împărţite în alte două
categorii.
Prima categorie este constituită din costurile de capital aferente
dezvoltării afacerii şi include investiţii în noi capacităţi de producţie sau în
activităţi de cercetare-dezvoltare care preced lansarea unor noi produse. Rezultatele
lor asigură fie acoperirea unei cereri sporite de produse existente pe o piaţă în
extindere fie noi produse destinate pieţei existente sau unor noi pieţe.
A doua categorie constă din costurile de capital aferente menţinerii
situaţiei existente. Ele asigură producţia existentă pe seama capacităţilor existente
şi desfacerea ei pe pieţele existente. Cheltuielile de menţinere se împart la rândul
lor în cheltuieli obligatorii şi cheltuieli facultative. Cheltuielile obligatorii au
scopul să asigure organizarea internă a activităţii, buna desfăşurare sau siguranţa
acesteia şi să reducă impactul activităţii respective asupra mediului. Cheltuielile
facultative au prioritate redusă şi impact minor asupra activităţii. O cercetare
realizată în SUA şi Europa de Vest în anii 80 a arătat că măsurile de economisire
a energiei erau incluse în această ultimă categorie de cheltuieli, având deci cea
mai redusă prioritate.
Cheltuielile curente de producţie sunt destinate asigurării resurselor
materiale, financiare şi umane necesare bunei desfăşurări a activităţii curente,
întreţinerii utilajelor şi echipamentelor de producţie, asigurării desfacerii
produselor sau serviciilor, etc. Prin tradiţie, cheltuielile sau costurile de producţie
sunt clasificate în fixe şi variabile. Costurile fixe sunt cele care nu depind de
volumul activităţii desfăşurate (amortizări, reparaţii, dobânzi, chirie, cheltuieli
administrative, asigurări, etc.). Costurile variabile sunt cele care depind în mod
direct de mărimea şi structura producţiei (materii prime şi materiale, energie,
întreţinere, ambalare, etc.).
Distincţia este importantă deoarece ea influenţează mărimea costului
mediu realizat în cazul diverselor niveluri ale activităţii, limita profitului şi preţul
minim de vânzare al produsului sau serviciului. Cheltuielile cu forţa de muncă
(salariile) pot fi considerate ca parte a oricăreia dintre cele două categorii de
cheltuieli, în funcţie de politica organizaţiei, de practica curentă şi de legislaţia în
vigoare.
Condiţia echivalenţei variantelor analizate poate duce uneori la
introducerea unei noi categorii de cheltuieli şi anume cheltuielile de echivalare.
Acestea sunt de obicei cheltuielile aferente bunei desfăşurări a activităţii în
investiţiile de echivalare.
O analiză mai amănunţită arată că şi cheltuielile cu energia includ la rândul
lor o componentă fixă şi una variabilă. Componenta fixă acoperă consumul de mers
în gol al agregatelor, în timp ce componenta variabilă este proporţională cu
producţia realizată. Această clasificare este importantă în cazul proiectelor având
drept obiectiv economia de energie şi aplicate unui proces existent, deoarece în
puţine cazuri sunt influenţate în aceeaşi proporţie ambele componente. Spre
exemplu, îmbunătăţirea izolaţiei termice a unui cuptor influenţează în mai mare
măsură componenta fixă a cheltuielilor cu energia. Recuperarea căldurii la acelaşi
cuptor va influenţa în special componenta variabilă.
În cazurile în care o măsură având drept scop economia de energie
influenţează în mod diferit cele două componente ale cheltuielilor cu energia, este
recomandabilă exprimarea economiilor realizate astfel încât aceasta să nu genereze
confuzie.
O evaluare corectă a costurilor de capital trebuie să includă toate
cheltuielile făcute în vederea realizării obiectivului, inclusiv cele pentru studii,
pentru cercetare-dezvoltare, pentru concepţie, pentru proiectare, pentru punere în
funcţiune, etc. Nu trebuie neglijate nici costurile reziduale de capital (investiţiile
reziduale), care apar la sfârşitul perioadei de activitate a obiectivului de investiţie
şi sunt destinate demontării şi dezafectării obiectivului şi aducerii terenului pe care
s-a desfăşurat activitatea la starea iniţială, în special sub aspectul calităţii mediului
ambiant (sol, apă, aer).
Valoarea remanentă şi valoarea reziduală a mijloacelor fixe care intră în
componenţa obiectivului reprezintă la rândul lor elemente importante, în special
atunci când durata scontată de activitate este mai mică decât durata de viaţă sau de
serviciu a mijloacelor respective. Valoarea remanentă a unui mijloc productiv este
valoarea sa la un moment dat, ulterior punerii în funcţiune a obiectivului de
investiţie în care este integrat. Având deja o anumită perioadă de funcţionare, deci
o anumită uzură fizică şi morală, valoarea mijlocului respectiv este mai mică decât
valoarea sa iniţială. În cazul în care se intenţionează înlocuirea unui mijloc de
producţie vechi cu unul nou şi performant şi vânzarea celui vechi pentru
recuperarea unei părţi din capitalul investit iniţial, valoarea comercială a vechiului
utilaj va fi dictată în ultimă instanţă de piaţă. Valoarea reziduală a unui mijloc
productiv este valoarea sa remanentă la momentul încetării activităţii obiectivului
de investiţii. Valoarea reziduală nu trebuie confundată cu investiţia reziduală.
Un aspect esenţial este momentul în care se cheltuiesc sau se încasează
sumele de bani. Conceptul actualizării valorii banilor este legat nemijlocit de
esenţa capitalismului şi a economiei de piaţă. Eficienţa şi capacitatea de dezvoltare
a capitalismului sunt legate de necesitatea ca orice sumă de bani disponibilă să fie
valorificată în vederea creării de noi valori. În condiţiile capitalismului modern este
de neconceput ca lichidităţile să fie ţinute în afara circuitului productiv sub forma
unor acumulări primitive de capital, singura excepţie bine cunoscută fiind aşa-
numiţii bani negrii, proveniţi din activităţi ilicite.
Lichidităţile disponibile ca atare sunt investite de către posesorii lor fie
direct, fie indirect, prin intermediul băncilor comerciale sau al fondurilor de
investiţii. În ipoteza că investiţiile sunt profitabile, orice sumă de bani investită
aduce un profit anual, cel puţin egal cu dobânda bancară. Pe cale de consecinţă,
valoarea unei sume de bani investite creşte în timp. Economiile şi veniturile
încasate mai devreme vor avea deci o valoare mai mare decât cele realizate sau
încasate mai târziu. Cheltuielile de capital făcute mai devreme vor costa mai mult
decât cele făcute mai târziu. Conceptului de actualizare a valorii banilor i se
asociază un anumit moment în raport cu care se actualizează o sumă de bani şi
este esenţial într-o analiză economico-financiară care se întinde pe o durată mai
mare de timp.
Compararea unor sume de bani disponibile la momente diferite trebuie
făcută atribuindu-se acestor sume valori mai mari sau mai mici decât cele reale,
calculate în funcţie de momentul de referinţă (de actualizare) şi momentul în care
ele apar în contabilitatea organizaţiei. Astfel, coeficientul de actualizare dintr-un an
„n” ulterior anului „0” de referinţă este :
1
C 0,n  (2.1)
1  a n
Valoarea reală în anul n, notată V n , devine în anul de referinţă 0 valoarea
actualizată A0 :
Vn
A0  (2.2)
1  a n
Ipoteza unei actualizări discrete, pe intervale de timp egale cu un an,
corespunde situaţiei din practica contabilă curentă, în care bilanţurile financiare,
care furnizează date pentru fluxurile de fonduri, se întocmesc anual. În calcule
foarte precise, atunci când decalajele între unele fluxuri de fonduri sunt mai mici
decât un an (începutul realizării unui proiect la jumătatea anului; intrarea în
funcţiune de asemenea la jumătatea anului, etc.), actualizările pot fi făcute folosind
exponenţi fracţionari.
Mărimea ratei de actualizare „a” este o valoare foarte importantă pentru
efectuarea calculelor economice. Valoarea acestei rate de actualizare poate fi
stabilită prin politica guvernamentală în cazul economiilor centralizate sau prin
acţiunea pieţei de capital în cazul economiilor de piaţă.
Chiar şi în cazul economiilor de piaţă, guvernul poate interveni stabilind
rate de actualizare reduse pentru a încuraja investiţiile în domenii strategice sau
pentru a creşte gradul de ocupare a forţei de muncă, aspecte dificil de exprimat
direct în fluxurile de fonduri din calculele economice.
În general, o întreprindere face apel la diferite surse de obţinere a capitalului
pentru realizarea unui proiect de investiţie, la care pot contribui fonduri proprii,
creşteri de capital prin emitere de acţiuni sau obligaţiuni şi credite. Pe baza
ponderii fiecăruia dintre acestea poate fi calculat costul mediu al capitalului.
Teoriile economice asociază capitalului, asimilat unei mărfi, costuri
aferente procurării acestuia, diferenţiate după sursa de finanţare. Mărimea ratei de
actualizare la nivel de întreprindere are la bază costul mediu cu care obţine
această întreprindere capitalul necesar realizării proiectului de investiţie. Costul
mediu al capitalului stă deci la baza stabilirii ratei de actualizare.
În economiile în care mecanismele de piaţă funcţionează bine,
nedistorsionat, dacă o anumită activitate prezintă un profit procentual ridicat, atrage
oamenii de afaceri doritori să investească în domeniul respectiv, raportul cerere-
ofertă fiind influenţat în sensul scăderii profitului procentual mediu. Piaţa joacă
rolul de egalizare dinamică a profiturilor procentuale pe întreaga economie, fără
însă ca să se atingă o egalizare perfectă în toate domeniile.
Se pot distinge deci :
– o rată de actualizare medie pe ansamblul economiei, stabilită pe baza
unui cost mediu al capitalului, egal cu dobânda anuală procentuală la depunerile de
capital oferită de băncile foarte sigure, cu un risc practic nul;
– rate de actualizare pe întreprinderi sau domenii de activitate,
determinate pe baza costului mediu al capitalului, calculat pentru condiţiile
concrete ale întreprinderii.
Rata de actualizare mai poate fi :
– aparentă a i , folosită atunci când calculele se fac în monedă curentă
afectată de inflaţie;
– reală a , folosită atunci când calculele se fac în monedă constantă.
Între aceste două valori ale ratei de actualizare există relaţia :
1  ai  1  a 1  i  (2.3)
unde i este rata anuală a inflaţiei. Rata reală de actualizare poate fi scrisă la rândul
ei :
1  a  1  c1  r 1  s   1  c  r  s (2.4)
unde c este costul capitalului considerat; r este rata riscului în afacere; iar s este
rata de siguranţă.
Rata riscului în afacere este o mărime care cuantifică factorii de risc, atât
cei asociaţi stabilităţii economiei în ansamblu cât şi cei asociaţi unui domeniu
particular de activitate. O regulă generală în acest domeniu stipulează că riscul
acceptat este cu atât mai mic cu cât suma investită este mai mare. Rata specifică a
riscului este :
r  rg  rd (2.5)
unde rg este rata generală a riscului, iar rd diferenţa între rata de risc specifică
domeniului şi cea generală. În mod curent r  1  2,5 % . Rata de siguranţă se
poate considera s  0,5  1 % .
În energetică, datorită duratelor de viaţă foarte mari ale proiectelor de
investiţii, se lucrează cu rata de actualizare medie pe ansamblul economiei, la baza
stabilirii ei stând rata dobânzii reale d la depunerile de capital la băncile foarte
sigure, cu risc practic nul.
Rata dobânzii reale la nivelul ţărilor dezvoltate economic este de ordinul
d  7 9 %.
Pentru sectorul energetic a  7  9  1  2,5  0,5  1  8  12 % .
Este de remarcat faptul că rata reală de actualizare nu are de regulă o
valoare constantă în timp, mărimea ei fiind influenţată de situaţia economică
internă şi internaţională. De aceea, valoarea sa trebuie analizată periodic şi
corectată. Calculele economice se fac pentru valori ale ratei reale de actualizare
într-un domeniu posibil de variaţie, analizând sensibilitatea deciziei la variaţia ratei
de actualizare în domeniul respectiv.
Rata de actualizare este strict pozitivă în cazul valorilor tezaurizabile
(bani). Literatura de specialitate indică şi rate de actualizare negative, întâlnite în
economiile primitive unde moneda de schimb este netezaurizabilă (produsele
agricole, vânat, etc.).
Momentul de referinţă în raport cu care se face actualizarea poate să fie în
urma sau înaintea momentul în care suma apare în cash flow. Principalele formule
de actualizare utilizate în aceste două cazuri sunt :
 Vn 1  a 
Vn n
A0 
1  a n
(2.6)
A0  Tn 1  a 
n
unde A0 este valoarea actualizată (în anul de referinţă 0), Tn este valoarea reală cu
n ani înainte de momentul de referinţă (notaţia T semnificând trecutul), iar V n este
valoarea reală cu n ani după momentul de referinţă (notaţia V semnificând viitorul).
Dacă n1, actualizarea pe întreaga perioadă cuprinsă între anul 0 şi anul n,
care include deci mai mulţi ani, conduce la următoarele relaţii, obţinute ca serii
continue şi constante de sume :
n
A0  V  1  a   V
n 1  a n  1 (2.7)
1 1  a n a
şi
A0  T  1  a   T
n1  a 1
n
(2.8)
a
Fondurile necesare unei investiţii pot proveni în principal din trei direcţii :
– fondurile proprii ale organizaţiei;
– credite obţinute de la bănci sau alte instituţii financiare;
– emiterea de noi acţiuni ca urmare a majorării capitalului social al
organizaţiei.
Trebuie precizat faptul că mai există şi variantele investiţiilor în
contrapartidă, prin concesiune sau prin leasing.
În cazul fondurilor proprii, beneficiul trebuie să fie cel puţin egal cu cel
realizat de investiţia existentă. În cazul creditului, beneficiul trebuie să fie cel puţin
egal cu costul creditului (anuitatea plătită). În cazul emiterii de acţiuni, beneficiul
trebuie să fie cel puţin egal cu cheltuielile ocazionate de emiterea şi vânzarea
acţiunilor. Sursa fondurilor este determinată de natura, mărimea şi desfăşurarea în
timp a proiectului respectiv, de conjunctura economică, de influenţa sistemului de
impozitare, de alte cerinţe de finanţare ulterioare, de inflaţie, etc.
Achiziţionarea unor echipamente în sistem de leasing poate constitui o
soluţie avantajoasă şi pentru proiectele de investiţii având ca scop conservare a
energiei.
Sistemul sau codul fiscal, care stabileşte în detaliu modul de impozitare şi
de taxare a oricărei activităţi poate influenţa viabilitatea oricărui proiect de
investiţii. Natura activităţii asociate proiectului de investiţii poate atrage atât o
reducere cât şi o creştere a impozitelor şi taxelor în raport cu media. Obligaţiile
(sarcinile) fiscale trebuie bine cunoscute şi fundamentate înaintea derulării propriu-
zise a proiectului. Trebuie reţinut faptul că atât reducerea cât şi majorarea de
impozit se vor simţi în contabilitatea obiectivului de investiţie începând din anul
următor realizării acestuia.
La prima vedere, inflaţia şi respectiv deflaţia constituie un factor
semnificativ care influenţează orice proiect de investiţii. Considerarea inflaţiei sau
deflaţiei în analiza economico-financiară implică însă o bună cunoaştere a evoluţiei
viitoare a acestui indicator, care are un puternic caracter probabilistic. În lipsa unor
informaţii sigure este preferabilă neglijarea sau escamotarea efectului inflaţiei prin
exprimarea fluxurilor de lichidităţi (cash flow-ului) în monedă constantă sau
cvaziconstantă.
Metodele statistice şi analitice de evaluare a riscului şi a elementelor
neprevăzute sunt cu atât mai precise cu cât durata studiului este mai mică. Durata
perioadei de studiu se alege în funcţie de durata utilă de viaţă a mijloacelor fixe
utilizate. Elementele principale ale oricărei analize economice sunt mărimea şi
eşalonarea în timp a cheltuielilor de capital, a cheltuielilor prilejuite de
desfăşurarea activităţii, a economiilor şi a veniturilor realizate.
În final nu trebuie neglijate aspecte legate de perspectiva unor elemente
potenţial generatoare de perturbaţii de natură financiară precum preţul materiilor
prime, preţul purtătorilor de energie, costul forţei de muncă, rata inflaţiei, rata
dobânzii, etc. Aceşti factori perturbatori nu se află sub controlul investitorului şi
pot avea în orice economie o evoluţie surprinzătoare, greu predictibilă, în special
pe termen lung.
2.3 Indicatori de performanţă economică
şi financiară utilizaţi pentru evaluarea
proiectelor de investiţie
Investitorul trebuie să stabilească dacă un proiect de investiţii este rentabil

şi dacă beneficiul acestuia este suficient de mare în raport cu alte soluţii de
valorificare a capitalului. În plus, el trebuie să aleagă dintre variantele tehnice de
realizare a proiectului de investiţii aceea variantă care are un efect economic
maxim. Principalii indicatori de performanţă pentru evaluarea eficienţei economice
a unei variante de realizare a unui proiect de investiţii sunt:
a. Indicatori având la bază valori actualizate :
– venitul net actualizat;
– termenul (durata) de recuperare în valori actualizate;
– cheltuielile totale actualizate;
– rata internă de rentabilitate;
– rata internă de acumulare a capitalului.
b. Indicatori având la bază valori neactualizate (indicatori empirici) :
– venitul net neactualizat;
– termenul (durata) de recuperare în valori neactualizate;
– randamentul contabil;
c. Indicatori având la bază analiza costurilor :
– costuri medii şi costuri marginale;
– costul de revenire economic.
2.3.1 Indicatori de performanţă economică

având la bază valori actualizate
Pentru ca rezultatele analizei economice să fie corecte, iar concluziile

obţinute în urma interpretării rezultatelor să fie pertinente, este necesară
respectarea mai multor condiţii.
În primul rând este obligatorie estimarea duratelor de realizare şi de
exploatare a proiectului de investiţii. De asemenea, este absolut necesară estimarea
costurilor de investiţii şi de exploatare pe toată durata de viaţă a echipamentelor.
Bunurile sau serviciile produse în timpul exploatării proiectului de
investiţii trebuie să fie perfect cuantificabile atât în unităţi fizice cât şi în unităţi
valorice, chiar şi atunci când acestea nu sunt destinate să constituie obiectul unei
tranzacţii comerciale.
Calculele se fac de regulă în monedă constantă. O consecinţă directă a
acestei ipoteze o constituie faptul că nu mai este necesară estimarea inflaţiei şi nici
a efectelor ei asupra elementelor de natură economică ce intervin în calcule
(preţuri, costuri de investiţii, rate de actualizare, dobânzi etc.). Acest lucru
simplifică esenţial calculele. În cazul finanţării investiţiilor prin credite, la calculul
anuităţilor, trebuie considerate dobânzile reale şi nu cele aparente (dobânda reală
este cea obţinută în urma eliminării efectului inflaţiei).
Valoarea ratei de actualizare este fie estimată pe baza literaturii de
specialitate, fie impusă de politica organizaţiei analizate sau de normativele în
vigoare. Valorile ratelor de actualizare depind esenţial de sursa de finanţare
(fonduri proprii sau credite). În cazul general al finanţărilor din surse mixte
valoarea ratei de actualizare este stabilită în funcţie de costul mediu al capitalului.
Pentru simplificarea calculelor se lucrează cu o rată unică de actualizare. Această
ipoteză este justificată prin faptul că, dacă investitorul dispune de capital propriu, el
îl poate valorifica pe piaţa financiară sau îşi reduce proporţional creditul luat. Totul
se petrece ca şi cum capitalul disponibil ar fi fost plasat pe piaţa de capital cu
aceiaşi dobândă procentuală care stă la baza determinării ratei de actualizare.
De regulă fiscalitatea nu este luată în consideraţie. Atunci când
considerarea ei conduce la aspecte particulare, acest lucru trebuie specificat şi
analizat pentru fiecare indicator în parte.
Sumele considerate în calcule sunt încasările şi plăţile reale, cheltuielile de
investiţie fiind considerate în momentul în care au fost făcute în cazul utilizării
fondurilor proprii sau prin intermediul anuităţilor în cazul recurgerii la credite,
actualizate în momentul plăţii acestora. Amortismentele se includ în cheltuielile
anuale numai în cazul calculelor costurile de producţie specifice.
Momentului actualizării se poate alege arbitrar de către cel care efectuează
analiza, cu condiţia ca acesta să fie acelaşi pentru toate variantele de realizare a
proiectului considerate.
Ca o consecinţă a cerinţelor anterioare, calculele efectuate sunt calcule
deterministe. În cazul în care există îndoieli asupra valorilor unor mărimi ce
intervin în calcule, se face o analiză de sensibilitate a indicatorului de eficienţă
economică (criteriului economic) respectiv la variaţia mărimilor ale căror valori
sunt incerte.
a. Se numeşte venit net actualizat (VNA) suma algebrică a veniturilor nete
anuale actualizate pe întreaga perioadă de activitate considerată. Forma analitică a
indicatorului depinde esenţial de momentul de referinţă considerat pentru
actualizare.
În cazul considerării drept moment de referinţă a momentului demarării
proiectului de investiţii, venitul net actualizat se defineşte cu relaţia :
n
IN i  Ci  Ai  I i
VNA   (2.9)
i 1 1  a i
unde IN i sunt încasările efetuate în anul „i”, C i sunt cheltuielile de operare din
anul „i” exclusiv amortismentele, Ai sunt anuităţile plătite în anul „i” pentru
returnarea creditelor luate, I i sunt investiţiile efectuate din fonduri proprii în anul
„i”, a este rata de actualizare considerată iar n este durata de studiu. Durata de timp
pentru care se calculează venitul net actualizat este n  n r  n f , unde nr
reprezintă durata de realizare a investiţiei, care se termină în momentul punerii în
funcţiune a obiectivului, iar n f este durata de activitate scontată (funcţionare) a
obiectivului.
În cazul considerării drept moment de referinţă a momentului începerii
exploatării proiectului de investiţii, venitul net actualizat se determină cu relaţia :
IN i  Ci  Ai nr
nf
VNA     I i 1  a 
i
(2.10)
i 1 1  a i
i 1
în care s-au utilizat aceleaşi notaţii ca în relaţia (2.9). În relaţia (2.10), la calculul
celei de a doua sume trebuie avut în vedere sensul axei timpului. Altfel spus,
actualizarea investiţiilor se face în viitor, în timp ce actualizarea cheltuielilor de
operare se face în trecut. Indiferent de momentul considerat pentru actualizare, o
soluţie este economică dacă VNA  0 , iar în cazul comparării mai multor soluţii,
soluţia optimă corespunde condiţiei VNA  max .
Pentru evitarea complicaţiilor datorate unor surse de finanţare multiple,
pentru studiile de fezabilitate, investiţiile se pot considera acoperite numai din
fonduri proprii. În acest fel, din relaţiile (2.9) şi (2.10) dispare termenul Ai .
Această ipoteză nu conduce la concluzii eronate deoarece:
– de regulă, cota de investiţii realizată pe bază de credite este limitată;
– dacă o soluţie este economică atunci când este realizată din fonduri
proprii, ea va fi cu atât mai rentabilă când se realizează din credite deoarece, de
regulă, costul capitalului propriu este mai mare decât costul creditelor;
– ipoteza nu modifică relaţia de mărime între veniturile nete actualizate ale
variantelor analizate.
Aplicarea criteriului VNA necesită cunoaşterea graficului de realizare a
investiţiilor atunci când acestea se realizează din fonduri proprii sau când se
percepe dobândă şi pe perioada de graţie în cazul realizării lor prin credite.
Influenţa graficului de realizare a investiţiei asupra venitului net actualizat porneşte
de la faptul că o investiţie se realizează etapizat, de cele mai multe ori diferit de o
repartiţie uniformă în timp. Dacă momentul actualizării investiţiilor este momentul
punerii în funcţiune a obiectivului, valoarea actualizată a investiţiei este :
nr
IA   I i 1  a 
i
(2.11)
i 1
în care I i este valoarea investiţiei realizată în anul „i” iar nr este durata de
realizare a investiţiei.
Calculul investiţiei actualizate cu relaţia (2.12) este dificil deoarece, în faza
de studii, este necunoscut modul de realizare în timp a investiţiei. De aceea, pentru
simplificare, în calcule se consideră o repartiţie uniformă a investiţiei pe perioada
de realizare a ei :
nr
 1  a 
I
IA 
i
(2.12)
nr i 1
nr
unde I este investiţia totală: I  I
i 1
i .
Erorile introduse de ipoteza repartiţiei uniforme a investiţiilor pe perioada

de realizare sunt cu mult sub cele admise în diversele etape ale analizei economice
şi ipoteza acestei repartiţii poate fi acceptată.
Influenţa capacităţii de producţie instalate apare numai în cazul în care
criteriul VNA este folosit pentru compararea mai multor variante. În această
situaţie, pentru ca variantele să poată fi comparabile, este necesar ca ele să fie
identice (echivalente) din punct de vedere al efectelor. În caz contrar, concluziile
obţinute pot fi false. De regulă, proiectele de investiţii pornesc de la ipoteza
satisfacerii unor cereri impuse, ca urmare, în mod automat, variantele comparate
sunt echivalente din punct de vedere al efectelor utile. În cazul în care variantele
analizate nu sunt echivalente din punct de vedere al efectelor, în unele situaţii este
necesară aducerea lor la echivalenţă. Necesitatea echivalării variantelor, precum şi
metodologia efectivă de echivalare se stabileşte de la caz la caz, în funcţie de
condiţiile concrete.
Influenţa duratei de studiu decurge din condiţia ca variantele să fie
comparate pentru aceiaşi perioadă de activitate (de studiu). În cazul analizei unor
variante cu durate de viaţă diferite, problema se poate rezolva în două moduri :
– considerarea drept durată de studiu a celui mai mic multiplu comun a
duratelor de viaţă a variantelor comparate, cu considerarea investiţiilor de înlocuire
în anul expirării duratelor de viaţă respective;
– considerarea drept perioadă de studiu a duratei de viaţă celei mai scurte
şi considerarea unor investiţii reziduale în celelalte variante.
În concluzie, criteriul venitului net actualizat :
– poate fi folosit pentru estimarea eficienţei economice a unui proiect de
investiţii, constituind criteriul cel mai concludent;
– poate fi folosit pentru compararea mai multor variante de realizare a unui
proiect de investiţie. Pentru ca compararea să fie concludentă, în anumite cazuri,
este necesară echivalarea variantelor din punct de vedere al efectelor utile;
– necesită un volum relativ mare de calcule şi respectarea unor ipoteze
prezentate anterior;
– în unele cazuri particulare se pot utiliza forme simplificate ale criteriului
care să reducă considerabil volumul de calcule. Forma cea mai des utilizată este:
VNA  k i I  k c IN  C  
Ir
(2.13)
1  a ns
unde k i şi k c sunt coeficienţii de actualizare a investiţiilor, respectiv a
cheltuielilor; I sunt investiţiile, IN sunt încasările anuale, C sunt cheltuielile anuale
de exploatare iar I r este investiţia remanentă sau cheltuielile reziduale.
Coeficienţii k i şi k c se determină cu relaţiile:
1 1  a   1
nr
ki  1  a  (2.14)
nr a
kc 
1 a 1
n s
(2.15)
1  a n a s
în care nr este durata de realizare a investiţiei, iar ns durata de studiu, egală cu

durata de viată. Relaţia este aplicabilă în cazul unor producţii constante an de an pe
toată durata de studiu. I r poate fi atât pozitivă, când reprezintă o investiţie
remanentă, cât şi negativă când reprezintă un cost rezidual.
b. Cheltuielile totale actualizate (CTA) este un indicator rezultat prin
simplificarea venitului net actualizat, cu condiţia ca toate variantele analizate fie
sunt echivalente din punct de vedere al efectelor. În caz că ele nu sunt echivalente
iniţial, ele sunt aduse la echivalenţă ulterior prin calculele de echivalare. Astfel:
n
CTi n
Ci  Ai  I i
CTA     =MIN (2.16)
i 1 1  a  1  a i
i
i 1
în care CT sunt cheltuielile totale în anul „i” aferente realizării unui proiect de
investiţii, C i sunt cheltuielile de exploatare (exclusiv amortizările); Ai anuităţile
plătite pentru returnarea creditelor şi Ii sunt investiţiile realizate din fonduri proprii,
toate corespunzătoare anului „i”.
În condiţiile în care variantele de realizare ale proiectului de investiţie au
aceleaşi efecte utile, condiţia VNA = MAX este identică cu condiţia CTA = MIN şi
criteriul CTA conduce la aceiaşi ierarhizare a variantelor.
Faţă de criteriul VNA, criteriul CTA prezintă următoarele aspecte
caracteristice:
– este mai simplu, întrucât nu necesită determinarea încasărilor anuale,
respectiv nu necesită estimarea preţurilor de valorificare a efectelor utile;
– poate fi aplicat în analiza unor variante de realizare a unor proiecte de
investiţii pentru care ar fi dificilă definirea unor încasări (de exemplu: variante de
dimensionare hidraulică a unor conducte, variante de dimensionare a unor izolaţii
termice etc.);
– permite doar analiza comparativă a eficienţei unor variante, fără ca să
dea informaţii despre eficienţa economică efectivă a variantelor. De aceea, după o
triere a variantelor, cu criteriul CTA, varianta sau variantele reţinute sunt analizate
din punctul de vedere al eficienţei economice efective printr-un alt criteriu (VNA,
RIR, termen de recuperare etc.);
– pentru ca să conducă la aceleaşi rezultate (la aceiaşi ierarhizare a
variantelor) cu criteriul VNA este necesară echivalarea variantelor din punct de
vedere al efectelor utile.
Observaţie : Dacă în cazul criteriului VNA echivalarea variantelor era
opţională, în funcţie de situaţia concretă, în cazul criteriului CTA echivalarea este
obligatorie indiferent de cazul studiat.
Modul de efectuare al echivalării variantelor depinde esenţial de situaţia
concretă a proiectelor de investiţii. Pot apare două situaţii diferite, şi anume:
a. obiectivul proiectului de investiţii este componentă a unui sistem
existent. În această, situaţie, echivalarea se face la nivelul sistemului, trebuind să
fie îndeplinite două condiţii:
– capacităţile de producţie nominale la nivelul sistemului trebuie să fie
aceleaşi în toate variantele de realizare a proiectului. Echivalarea se face faţă de
varianta cu capacitate nominală de producţie maximă, şi constă în adăugarea la
cheltuielile totale ale celorlalte variante a unor investiţii de echivalare:
I ech  M max
c
  M c iech  (2.17)
c
unde M max este capacitatea nominală de producţie în varianta cu capacitate
c
maximă, M este capacitatea de producţie în varianta considerată; iar iech este
investiţia specifică de echivalare. Se poate considera că diferenţa de capacitate
nominală M max c

 M c se instalează fie în unităţi etalon, caracterizate prin
normative, fie în condiţiile medii din sistemul considerat, stabilindu-se astfel
valoarea iech . În cazul unor sisteme cu capacităţi nominale de producţie
excedentare faţă de cerere (cazul actual al SEN din România) nu este necesară
echivalarea variantelor din punctul de vedere al capacităţilor de producţie, şi
I ech  0 . În mod convenţional, investiţiile de echivalare se consideră o singură
dată, şi apar în anul anterior punerii în funcţiune a variantei respective;
– efectele utile anuale trebuie să fie aceleaşi în toate variantele de realizare
a proiectului. Echivalarea se face faţă de varianta cu efectul anual maxim şi constă
la adăugarea în celelalte variante a unor cheltuieli de echivalare:
C ech  M max
a
  M a cech  (2.18)
a a
în care M max şi M sunt efectele anuale în varianta cu efecte anuale maxime,
respectiv în varianta considerată, iar cech cheltuielile specifice pentru producerea
diferenţei de efecte anuale fie în nişte unităţi etalon cu caracteristici date de
normative, fie în condiţiile medii din sistemul considerat. Cheltuielile de echivalare
apar în fiecare an pe întreaga durată de studiu a proiectului de investiţii.
În cazul analizei proiectelor de investiţii pentru obiective având mai multe
tipuri de efecte utile este necesară echivalarea variantelor pe fiecare tip de efect
util, cheltuielile totale de echivalare vor fi o sumă de cheltuieli de echivalare.
În cazul particular al energiei electrice, cheltuielile de echivalare se
determină cu relaţia:
C ech  E max
a
  E a bech p B (2.19)
unde E a
max  Ea  este diferenţa de producţie anuală de energie electrică în
varianta cu producţie maximă şi varianta considerată, bech fiind consumul specific
de combustibil de echivalare (fie în unităţi etalon, fie în condiţiile medii din
sistem), iar p B este preţul combustibilului.
Relaţia (2.19) a fost scrisă în ipoteza că în cheltuielile specifice de
producţie a energiei electrice se consideră doar componenta combustibil.
b. obiectivul proiectului de investiţii este independent (nu face parte dintr-
un sistem). În această situaţie se face o echivalare a variantelor numai după efectele
utile anuale. Aceasta se face prin considerarea unor cheltuieli de echivalare (care
apr în fiecare an, pe întreaga perioadă de studiu) calculate cu relaţia:

C ech  M max
a
 M a pM (2.20)
a
în care M max , M a au fost definite anterior, iar pM reprezintă preţul de cumpărare
pe piaţă al efectului util respectiv (energie electrică, căldură, produs fizic etc.).
În cazul particular al energiei electrice, cumpărarea acesteia la un tarif
binom (taxă de putere şi taxă de energie consumată) face în mod indirect şi o
echivalare din punct de vedere al capacităţilor nominale de producţie.
Aplicarea criteriului CTA necesită respectarea tuturor ipotezelor generale şi
a celor particulare definite în cazul VNA, în special cea referitoare la perioada de
studiu, care trebuie să fie aceeaşi în toate variantele. În cazul unor valori pozitive
ale investiţiilor reziduale (valorificare a echipamentelor dezafectate), acestea se
scad din cheltuielile ultimului an, ele reprezentând de fapt un venit.
c. Rata internă de rentabilitate a unei investiţii (RIR) reprezintă acea rată de
actualizare pentru care venitul net actualizat se anulează, respectiv:
ns

i 1 1  a0 i
0 (2.21)
unde RIR  a0 .
Soluţia ecuaţiei (2.21) rezultă prin încercări dintr-un calcul iterativ,
utilizând fie tabelele de actualizare, fie un program specializat de calculator,
ecuaţia neputând fi rezolvată analitic.
RIR poate fi interpretată ca fiind dobânda procentuală care poate fi
acceptată atât pentru investiţii cât şi pentru fondul de rulment, astfel ca proiectul de
investiţii propus să nu producă pierderi.
Notând cu Fi fluxul de capital în anul „i”:
Fi  IN i  Ci  I i
relaţia (2.21) devine :
F1 F2 Fn
F0    ....  0 (2.22)
1  a0  1  a0 2
1  a0 n
sau, notând cu x  1  a0 , rezultă :
F0 x n  F1 x n1  ...  Fn  0 (2.23)
Determinarea ratei interne de rentabilitate RIR se reduce la determinarea
rădăcinilor ecuaţiei 2.23. Fiind un polinom de gradul „n”, ecuaţia are rădăcini reale
şi imaginare.
Numărul de soluţii reale depinde de semnele fluxurilor de capital Fi astfel:
– dacă fluxul F0  0 şi restul fluxurilor F1 ,......Fn  0 , proiectul de
investiţii este caracterizat de o singură rată internă de rentabilitate;
– dacă fluxurile F0 şi Fn sunt negative, restul fluxurilor fiind pozitive,
rata internă de rentabilitate poate avea două valori distincte. Este cazul caracteristic
al unor proiecte de investiţii cu valori importante şi negative ale investiţiilor
reziduale;
– dacă pe parcursul timpului apar mai multe fluxuri de capital negative
(cazul unor investiţii de înlocuire), rata internă de rentabilitate poate avea valori
multiple (mai multe de două). În general, situaţia este foarte rar întâlnită.
Rentabilitatea unui proiect se estimează în raport cu valoarea RIR astfel:
– dacă RIR are o valoare unică, proiectul este rentabil dacă a  RIR ;
– dacă RIR are două valori, proiectul este rentabil dacă RIR1  a  RIR 2 ;
– dacă RIR are valori multiple (mai mult de două valori), domeniile de
rentabilitate se stabilesc de la caz la caz.
Rata internă de rentabilitate se utilizează pentru estimarea eficienţei
economice a unei investiţii. Ea nu poate fi utilizată pentru compararea mai multor
variante întrucât poate conduce la concluzii false.
Determinarea ratei interne de rentabilitate nu necesită cunoaşterea ratei de
actualizare, însă, aprecierea economicităţii unei investiţii face apel la aceasta,
deoarece ea trebuie comparată cu rata internă de rentabilitate.
d. Rata internă de acumulare a capitalului (RIA) este definită de relaţia :
VBA INA  CA
Rc   (2.24)
IA IA
unde VBA reprezintă venitul brut actualizat (încasări totale actualizate minus
cheltuieli totale de exploatare – fără amortizări – actualizate), iar IA investiţia
actualizată.
Dacă Rc  1 soluţia este eficientă economic, iar dacă Rc  1 , ea este
ineficientă economic. Criteriul ratei interne de acumulare este echivalent criteriului
VNA deoarece:
VBA
Rc   1 (2.25)
IA
corespunde
VBA  IA  VNA  0 (2.26)
Acest criteriu elimină efectul de scară şi poate fi utilizat în compararea unor
variante care nu sunt echivalente din punct de vedere al efectelor utile. Dă practic
aceleaşi informaţii ca şi criteriul venitului net actualizat relativ vna (randamentul
contabil) :
VNA VBA  IA
vna    Rc  1  0 (2.27)
IA IA
în care notaţiile au fost definite anterior.
Fie valoarea venitului net actualizat, dat de relaţia:
n
IN i  Ci  I i
VNA   (2.28)
i 1 1  a i
unde INi sunt încasările din anul „i”; Ci - cheltuielile de exploatare din anul „i”
(exclusiv amortizările); iar Ii investiţiile din anul „i”.
e. Durată de recuperare a capitalului nr , se defineşte ca fiind numărul de ani
pentru care se îndeplineşte relaţia:
nr
IN i  Ci  I i
VNA   0 (2.29)
i 1 1  a i
Definirea duratei de recuperare a capitalului necesită stabilirea unei origini
a timpului. De regulă, convenţia acceptată este de a calcula această durată începând
cu momentul punerii în funcţiune a obiectivului respectiv.
Durata de recuperare a capitalului (în valori actualizate) este durata de
exploatare a obiectivului, la sfârşitul căreia se poate acoperi investiţia iniţială şi
realiza un venit suplimentar corespunzător ratei de actualizare considerate.
Teoretic, decizia de acceptare sau de eliminare a unui proiect de investiţii ar trebui
luată prin compararea duratei de recuperare a capitalului nr cu durata de viaţă a
obiectivului nv . Dacă nr  nv , proiectul de investiţii poate fi acceptat, el aducând
venituri actualizate nete, iar dacă nr  nv , proiectul trebuie respins, el neaducând
venituri nete pe perioada de viaţă a echipamentului.
În practică, ţinând cont că se lucrează cu un viitor incert, pragul de timp
care conduce la respingerea unui proiect de investiţii se alege empiric, fiind mult
mai redus decât durata de viaţă a obiectivului.
Durata de recuperare a capitalului în valori actualizate este un criteriu des
folosit deoarece:
– este un criteriu simplu de aplicat;
– oferă informaţii având semnificaţie fizică, uşor de înţeles;
– permite atât stabilirea economicităţii unei soluţii cât şi alegerea soluţiei
optime dintr-un şir de soluţii posibile (cu respectarea aceloraşi condiţii de
actualizare);
– permite compararea unor soluţii care nu trebuie să fie în mod obligatoriu
echivalente din punct de vedere al efectelor.
2.3.2 Indicatori de performanţă economică

având la bază valori neactualizate
Criteriile empirice de analiză economică nu fac apel la actualizare şi permit

o estimare grosieră dar rapidă a interesului economic pentru un proiect de investiţii.
a. Venitul net neactualizat (VNN) este o mărime care rezultă din relaţia
de definiţie a VNA pentru a = 0. El are o semnificaţie similară cu VNA, cu diferenţa
că valoarea sa reprezintă profitul efectiv (neactualizat) însumat pe durata de
activitate scontată. Atunci când VNN = 0, proiectul de investiţie astfel caracterizat
nu este profitabil dar nici nu produce pierderi. Dacă VNN < 0, atunci sigur proiectul
produce pierderi. În cazul VNN > 0, proiectul produce un profit, a cărui valoare
absolută neactualizată este chiar VNN. Pentru exprimarea ei procentuală se poate
recurge la calculul RIR.
b. Termenul de recuperare a investiţiilor unui proiect este egal cu durata
de exploatare a acestuia care permite ca veniturile realizate să recupereze investiţia
iniţială, adică:
T
 IN
i 1
i  Ci  I i   0 (2.30)
Definiţia termenului de recuperare este asemănătoare definiţiei duratei de

recuperare a capitalului, singura diferenţă constând în faptul că diversele sume nu
mai sunt actualizate. De multe ori, pentru evitarea confuziilor, durata de recuperare
a capitalului este numită termen de recuperare în valori actualizate.
Dacă producţiile anuale pot fi considerate constante (sau puţin variabile) în
timp, termenul de recuperare este:
I
T (2.31)
IN  C
Termenul de recuperare necesită definirea unei origini a timpului, similar
cazului duratei de recuperare a capitalului. De regulă, se consideră drept origine a
timpului momentul punerii în funcţiune a obiectivului respectiv.
Pentru utilizarea termenului de recuperare ca un criteriu pentru admiterea
sau eliminarea unei soluţii necesită stabilirea unui valori de referinţă ( Tr ), numită
de unii autori termen normat de recuperare a investiţiei.
Pentru ca acest criteriu să ofere informaţii coerente, cel puţin într-o primă
aproximaţie, cu criteriul duratei de recuperare a capitalului, timpul de referinţă
trebuie să îndeplinească condiţia T  nv în care nv este durata de viaţă a
proiectului de investiţii. Calculele din literatura de specialitate arată că pentru o
concordanţă cât mai exactă a acestui criteriu cu criteriul duratei de recuperare a
capitalului (termenul de recuperare în valori actualizate) este necesar ca:
1 1
Tr   nv (2.32)
2 3
Astfel, pentru rate de actualizare ridicate şi pentru proiecte de investiţii cu
durate de viaţă ridicate, criteriul termenului de recuperare este coerent cu criteriul
duratei de recuperare a capitalului. De exemplu, un termen normat de recuperare
de 4 ani corespunde unei rate de actualizare a de 0,25 şi unei durate de viaţă de
minim 12 ani; iar un termen normat de recuperare de 6 ani, corespunde unei rate de
actualizare de 0,15 şi unei durate de viaţă de minim 18 ani, etc.
Este un criteriu simplu, iar dacă se respectă condiţiile prezentate anterior
conduce la concluzii coerente cu criteriile bazate pe actualizare. Utilizarea lui este
recomandată pentru o primă triere a unor variante de realizare a unui proiect de
investiţii şi pentru uşurarea deciziei în cazul proiectelor de investiţii cu costuri de
investiţie relativ reduse.
c. Rata randamentului contabil este raportul dintre venitul anual mediu
şi valoarea investiţiei corespunzătoare:
rc 
IN  C mediu (2.33)
I
Se observă că acest criteriu este similar ratei interne de acumulare a
capitalului, cu diferenţa că nu ia în consideraţie actualizarea, respectiv nu ţine cont
de momentele de timp diferite la care apar diversele elemente ale fluxului de
capital (investiţii, încasări, cheltuieli). Din acest motiv criteriul nu poate constitui
un criteriu de acceptare sau de eliminare a unui proiect de investiţii şi nici de
comparare a variantelor. Se foloseşte în cazuri particulare: proiecte de investiţii cu
o rată a randamentului contabil într-un domeniu foarte larg eliminându-se soluţiile
cu valorile foarte reduse ale ratei randamentului contabil.
Rata randamentului contabil şi rata internă de rentabilitate sunt egale în
cazul proiectelor de investiţii cu producţii constante pe o durată de viaţă infinită.
2.3.3 Elemente legate de creditare
Valoarea creditului reprezintă suma totală de bani împrumutată. Data

creditului este data la care se eliberează împrumutul. Acesta poate fi ridicat odată
sau, în cazul cel mai des întâlnit, în mai multe tranşe eşalonate în funcţie de modul
de realizare a proiectului de investiţii.
Perioada de graţie reprezintă un interval de timp în care creditul este
scutit de plata de rate pentru acoperirea creditului şi a dobânzilor aferente. Durata
perioadei de graţie este de regulă perioada de realizare a proiectului de investiţii
(conform principiului - nu încasări, nu plăţi) şi este stabilită prin condiţiile
contractuale. Este posibil ca pe durata perioadei de graţie dobânda procentuală (rata
dobânzii) percepută de bancă să fie mai mică decât cea pentru întregul credit sau
chiar nulă. În cazul unei dobânzi procentuale nenule pe perioada de graţie,
debitorul va fi obligat să plătească o sumă suplimentară faţă de credit şi egală cu:

DPG   Ci 1  d g  
g
g i
1 (2.34)
i 1
unde D PG este dobânda totală datorată pe perioada de graţie, C i este valoarea
creditului ridicat în anul „i”, d g este dobânda procentuală pe perioada de graţie iar
g este numărul de ani ai perioadei de graţie.
Între dobânda procentuală pe perioada de graţie d g şi cea percepută pentru
întregul credit există o relaţie de tipul 0  d g  d . În cazul în care creditorul nu
acordă o perioadă de graţie sau durata acordată acesteia este mai mică decât durata
de realizare a proiectului de investiţii, este probabil ca investitorul să recurgă la
credite secundare, de scurtă durată, pentru acoperirea ratelor şi dobânzilor aferente
creditului principal.
Dobânda procentuală nominală (rata nominală a dobânzii) reprezintă o
valoare procentuală din suma creditată, plătită anual deţinătorului de capital pentru
folosirea temporară (un an) a creditului. Această dobândă procentuală include rata
profitului mediu pe economie, rata de profit a creditorului şi rata riscului (care ţine
cont şi de rata inflaţiei). Atunci când rata inflaţiei nu poate fi apreciată în momentul
contractării creditului, dobânda procentuală poate fi dată în procente din valoarea
creditului exprimată în monedă constantă sau variabilă în timp în funcţie de rata
dobânzii interbancare (LIBOR) sau de rata dobânzii percepute de banca naţională a
ţării respective. De exemplu în România, băncile comerciale au o dobândă
procentuală mai mare cu 5 - 10 procente decât dobânda procentuală percepută de
Banca Naţională a României, asigurându-se astfel împotriva riscului modificării
necontrolate a inflaţiei.
Între valoarea dobânzii procentuale exprimate în monedă constantă d * şi
cea exprimată în monedă curentă d există relaţia:
1  d  1  d *1  i  (2.35)
în care i este rata anuală a inflaţiei.
Dobânzile se scad de regulă din veniturile impozabile, ca urmare valoarea
reală a unei dobânzi procentuale exprimate în monedă constantă după plata taxelor
fiscale d *f este:
d *f 
1  t d  i (2.36)
1 i
unde t reprezintă impozitul procentual anual exprimat în monedă constantă, restul
mărimilor fiind definite anterior.
Perioada de rambursare a creditului reprezintă perioada de timp
cuprinsă între prima şi ultima rată de rambursare a creditului. Mărimea şi
eşalonarea în timp a ratelor depinde de condiţiile contractuale. De regulă, creditele
se returnează prin plata unor tranşe fixe pe întreaga perioadă de rambursare, numite
anuităţi:
d 1  d 
n
A  Ct (2.37)
1  d n  1
în care C t este valoarea totală a creditului; d – dobânda procentuală anuală cu care
a fost acordat creditul; iar n – durata de rambursare a acestuia.
Valoarea totală a creditului este:
Ct  C  DPG (2.38)
unde C este valoarea efectivă a creditului; iar D PG dobânda totală percepută pe
perioada de graţie.
Anuităţile pot fi exprimate în monedă curentă, caz în care dobânzile
procentuale sunt cele reale, care ţin cont de inflaţie, sau în monedă constantă, caz
în care şi dobânda procentuală se exprimă în monedă constantă. Între anuitatea
plătită în anul „x” în monedă constantă A * şi cea în monedă curentă A există
relaţia
A
A*  (2.39)
1  i n
unde A este anuitatea în preţuri constante; A * anuitatea în monedă constantă; i –
rata anuală a inflaţiei; iar n – numărul de ani dintre momentul de referinţă şi
momentul de plată a anuităţii.
Valoarea creditului rambursat C R până la o anumită dată „n” se determină
cu relaţia:
d
C R  Ct (2.40)
1  d n  1
iar valoarea ce mai rămâne de rambursat este:
C RR  Ct  CR (2.41)
Mărimile C R şi CRR pot fi exprimate în monedă curentă sau în monedă
constantă. Uneori, contractele de credit prevăd indexarea creditelor nerambursabile
exprimate în monedă curentă cu inflaţia, caz în care relaţia de calcul atât a
anuităţilor cât şi a creditelor rambursate şi nerambursate se complică. Pentru a evita
aceste complicaţii, de regulă, în cazul unor economii afectate de o inflaţie cu
evoluţie necontrolată, se lucrează în monedă constantă.
Proiectele de investiţii pot face fie apel la credite internaţionale, la
importuri de echipamente şi materii prime, fie rezultatele producţiei pot fi
exportate. Toate aceste situaţii impun folosirea ratei de schimb valutar. Când aceste
aspecte sunt cotate în diverse valute ele trebuie convertite în aceiaşi valută pentru a
face posibilă compararea efectelor. Pentru compararea economică a variantelor este
necesară conversia tuturor monedelor în care se exprimă diversele cheltuieli şi
venituri într-o valută de referinţă, ceea ce implică:
– alegerea valutei de referinţă;
– stabilirea ratelor de schimb;
– stabilirea metodei de conversie.
Rata oficială de schimb a unei ţări este rata la care Banca Naţională a ţării
respective realizează în mod curent tranzacţiile valutare ale monedei locale,
tranzacţii care pot fi influenţate de politica valutară şi de credite a Băncii Naţionale
respective. Pentru a elimina efectul politicii valutare şi de credite a Băncii
Naţionale, în cazul unor perioade de investiţii cu o perioadă lungă de execuţie, de
rambursare a creditelor externe şi de exploatare se recomandă utilizarea ratei
umbră de schimb valutar, care cu o precizie suficientă poate fi considerată cea de
pe piaţa mondială de valută.
Este posibil ca variaţia în timp a ratelor de schimb valutar să aibă efecte
considerabile asupra proiectului de investiţii, putând schimba esenţial clasificarea
variantelor de execuţie a proiectului respectiv.
2.3.4. Calculele de eficienţă economică şi fiscalitatea
Realizarea unui proiect de investiţii antrenează beneficii şi investitorul va

plăti impozite fiscului. Ca urmare, în cadrul analizelor economice, la stabilirea
fluxurilor de capital trebuie ţinut seama şi de plăţile corespunzătoare impozitelor.
Determinarea valorii impozitelor plătite fiscului se face pornind de la valoarea
beneficiului impozabil, calculat pe baza convenţiilor contabile stabilite prin legile
financiare valabile în ţara respectivă.
Impozitele plătite de către un investitor sunt de natură foarte variată: taxa
pe valoarea adăugată (TVA), impozite locale, impozite plătite fiscului, taxa pe cifra
de afaceri etc.
În literatura de specialitate se face observaţia că taxa pe valoarea adăugată TVA
este, în general, un impozit neutru faţă de problemele de investiţii, calculele de
rentabilitate putând fi făcute fără considerarea TVA. Într-adevăr, întreprinderea
decât colectează TVA-ul suplimentar care, de fapt, este plătit de către clienţii care
cumpără bunurile şi serviciile produse de întreprindere.
Impozitul total plătit de către o întreprindere este de regulă o fracţiune din
beneficiul impozabil (fracţiunea plătită este stabilită prin lege). De regulă
beneficiul impozabil într-un an „i” se determină cu relaţia:
Bi  IN i  Ci  Ami (2.42)
unde IN i sunt încasările corespunzătoare producţiei din anul „i”, C i sunt
cheltuielile de exploatare din anul „i” iar Ami sunt amortismentele plătite în anul
„i” determinate în conformitate cu legislaţia financiară în vigoare.
Încasările şi cheltuielile de exploatare se consideră convenţional în anul în
care se realizează efectiv producţia, respectiv în care se fac consumurile de
exploatare (inclusiv întreţinerile şi reparaţiile) chiar dacă încasările şi plăţile se fac
în alţi ani. Spre exemplu, lucrările de întreţinere realizate în anul 1996, dar plătite
în anul 1997, sunt considerate la calculul beneficiului impozabil pe anul 1996.
În anii în care apar vânzări de active sau valori reziduale negative, această
formulă se corectează prin adăugarea unor valori, respectiv prin scăderea unor
valori. În cazul unui proiect economic justificat global, în anumiţi ani pot apare
pierderi contabile (beneficiul impozabil negativ). În această situaţie impozitele
plătite sunt nule, iar pierderile contabile se scad din beneficiile impozabile ale
anilor următori.
Venitul brut anual realizat după impozitare într-un an „i” este :
VBi  IN i  Ci  IM i (2.43)
unde IN i sunt încasările anuale, C i sunt cheltuielile anuale de exploatare (exclusiv
amortizările) iar IM i este impozitul plătit anual.
Impozitul plătit anual se determină cu relaţia :
IM i  im Bi (2.44)
în care i m este impozitul procentual plătit, iar Bi beneficiul impozabil realizat în
anul respectiv. În anii în care beneficiul impozabil este negativ sau nul (apar
pierderi contabile), impozitul plătit se consideră „0”. În anii următori anilor cu
pierderi contabile, beneficiile impozabile se reduc cu pierderile contabile din anii
anteriori.
Venitul net actualizat după impozitare :
n
VNA*   IN i  Ci  I i  IM i 
1
(2.45)
i 1 1  a i
unde notaţiile utilizate au fost definite anterior. Se observă, că pentru aceleaşi
condiţii de actualizare (moment de referinţă, rată de actualizare şi durată de studiu)
există relaţia :
VNA*  VNA (2.46)
în care VNA este venitul net actualizat în lipsa impozitului. Similar, se poate scrie
relaţia de calcul pentru determinarea ratei interne de rentabilitate stabilindu-se că
RIR *  RIR (2.47)
În concluzie pentru o rată de actualizare dată, considerarea impozitelor
poate conduce la eliminarea unor proiecte de investiţii al căror venit net actualizat
ar fi fost pozitiv fără considerarea fiscalităţii; respectiv la reţinerea unor soluţii cu
investiţii relativ reduse. Pentru simplificarea calculelor se pune problema dacă nu
este suficientă modificarea valorii ratei de actualizare în vederea utilizării relaţiilor
de calcul fără considerarea impozitelor. În literatura de specialitate se indică relaţia:
a
a*  (2.48)
1  im
unde a este rata de actualizare în condiţiile considerării impozitelor; a * rata de
actualizare în condiţiile în care nu se consideră impozitele; iar i m impozitul
procentual plătit fiscului.
Rata internă de rentabilitate după impozit va fi:
RIR *  1  im  RIR (2.49)
În situaţia unor proiecte la care investiţiile se realizează în totalitate la
începutul perioadei de exploatare, se ajunge practic la aceleaşi rezultate indiferent
dacă se efectuează un calcul corect, cu considerarea impozitării, sau un calcul
simplificat, utilizând rata de actualizare corectată. În cazul analizei unor variante cu
investiţii distribuite diferit în timp, concluziile obţinute prin calculul simplificat
(fără impozit) pentru rata de actualizare a * pot fi altele decât obţinute în cazul
calcului complet (cu impozite) dar pentru rata de actualizare a. La aceleaşi
concluzii se ajunge şi în cazul unor investiţii care apar în diversele variante practic
în acelaşi timp, dar au legi de amortizare diferite.
Eficienta energetica si managementul
energiei
prof.dr. ing. Roxana PATRASCU

Universitatea Politehnica din Bucuresti
Concept
Conceptul de eficienta energeica si tehnicile de management al
energiei
Eficienta energetica – concept
Eficienta energetica si dezvoltarea durabila
Concepte
Resurse energetice epuizabile
Crizele petroliere
Dezvoltarea tehnologica
Concepte
Energie alternativa
Energie regenerabila
Managementul energiei
Eficienta energetica
Legislatie
Legislatia la nivel european
Eficienta energetica si protectia mediului
Eficienta energetica in Romania
Adaptarea legislatiei romanesti cu prevederile UE
Reglementari pentru:
Industrie
Cladiri
Legislatie
Scopul reglementarilor
Managementul energiei la consumator
Dezvoltarea tehnologiilor eficiente energetic
Promovarea surselor noi si regenerabile de energie
Dezvoltarea si diversificarea serviciilor in domeniul eficientei
energetice
Scop
Cheltuielile cu energia
Pierderile de energie
Notiunea de eficienta energetica
Performanta energetica
Reducerea facturii energetice
Cresterea eficientei energetice poate conduce la reducerea
facturii
Cresterea eficientei energetice la nivel national depinde de
legislatie
Suport
Reglementarile in domeniul eficientei energetice prevad
urmatoarele:
Sprijin financiar pentru actiuni demonstrative si proiecte pilot
Promovarea cercetarii si dezvoltarii tehnologice in domeniu
Asistenta tehnica gratuita pentru implementarea noilor
tehnologii
Diseminarea rapida a rezultatelor pozitive obtinute
Conditii si sprijin pentru instruirea personalului
Conditii pentru schimbul de experienta, relatii si contacte
internationale
Bariere
Bariere pentru aplicarea politicilor energetice
Bariere de natura tehnica
Bariere de natura economica
Bariere de natura financiara
Bariere de natura institutionala si manageriala
Depasirea barierelor – sprijin financiar, transferul tehnologic,
transferul de experienta
Potential crestere eficienta energetica
Industria consuma intre 30-40 % din totalul de energie la nivelul UE
Costurile cu energia au o pondere importanta in unele industrii, putand sa ajunga
si la 70 % din costurile totale
Potentialul de economie de energie in industrie este estimat la 10-50 %
Ponderea costurilor cu energia
Producerea de frig – 70 %
Industria cimentului – 55 %
Industria producerii amoniacului – 50 %
Industria producerii aluminiului – 30 %
Industria siderurgica – 30 %
Industria sticlei – 30 %
Industria de ingrasaminte chimice – 25 %
Industria hartiei – 25 %
Industria ceramicei – 20 %
Industria metalurgica – 15 %
Industria textila – 12 %
Industria alimentara – 10 %
Industria petroliera – 8 %
Potentialul de economie de energie
Industria metalirgica – 20-45 %
Industria chimica – 25-40 %
Industria petroliera – 30-45 %
Industria cimentului – 10-50 %
Industria alimentara – 25-45 %
Industria de fabricare a sticlei – 30-40 %
Management energetic
Beneficiile unui program de management energetic
Cresterea eficientei utilizarii resurselor primare de energie
Reducerea sau eliminarea pierderilor de energie
Cresterea profitabilitatii
O monitorizare mai buna a fluxurilor energetice
Management energetic
Reduce impactul negativ al cresterii preturilor asupra companiei
Conduce la reducerea consumurilor de energie
Reducerea impactului asupra mediului
Beneficii colaterale
Directii de actiune
Managementul cererii de energie

Decuplarea consumului de energie de cresterea economica
Surse de energie noi si regenerabile pentru a reduce
dependenta de sursele clasice si pentru a reduce impactul
asupra mediului
CAP. 3 CONSUMURI FINALE DE
ENERGIE TERMICĂ
3.1 Clasificări
Pentru clasificarea consumurilor de energie termică pot fi avute în vedere

mai multe aspecte cum ar fi :
 destinaţia consumului;
 natura şi parametrii purtătorului de energie;
 modul propriu de variaţie a cererii de energie (zilnică, săptămânală,
sezonieră şi anuală).
În funcţie de destinaţie se disting următoarele categorii de consumuri de
energie termică :
a) consumuri pentru realizarea şi menţinerea unor anumite condiţii de
muncă şi de viaţă (unui anumit nivel de confort), cum ar fi cele destinate încălzirii,
ventilării, climatizării, preparării apei calde de consum;
b) consumuri cu caracter tehnologic, aferente activităţilor cu caracter direct
productiv, proceselor tehnologice, etc.
În funcţie de natura purtătorului de energie, consumurile de energie
termică (căldură) se pot clasifica în două mari categorii :
 consumuri de căldură sub formă de abur;
 consumuri de căldură sub formă de apă fierbinte sau apă caldă.
Definirea cererii de energie a unui mare consumator sau a unui grup de
consumatori mai mici la un moment dat constă în precizarea următoarelor aspecte :
– valorile limită ale cererii momentane (maximă, minimă);
– consumurile lunare, sezoniere şi anuale de energie realizate sau
preliminate;
– durata anuală a alimentării cu energie, în cazul existenţei mai multor
perioade caracteristice, durata fiecăreia dintre acestea;
– modul de variaţie specific a cererii de energie pentru un interval cu
durata unei zile, a unei săptămâni, a unui sezon şi/sau a unui an.
Cererea totală de energie la nivelul unui contur dat rezultă prin însumarea
cererilor diferitelor categorii şi/sau grupări de consumatori.
În cazul unor consumuri simultane de energie electrică şi căldură cu
potenţial termic mediu sau coborât, consumatorii sunt caracterizaţi printr-un indice
de structură a consumului, definit prin raportul între cererile maxime, medii sau
momentane de energie electrică şi respectiv de căldură. Această mărime
influenţează şi în anumite situaţii chiar determină natura şi caracteristicile soluţiei
de alimentare cu energie sau modalitatea de tarifare convenabilă consumatorului.
Consumul de căldură cu nivel termic coborât sau cel mult mediu are la
rândul său mai multe destinaţii :
– încălzire, ventilare, climatizare;
– prepararea apei calde menajere/sanitare;
Consumuri finale de energie termică 47
– tehnologică (alimentarea cu căldură a unei activităţi productive
desfăşurate într-o întreprindere industrială sau a unei utilităţi publice).
Căldura este transportată de la sursă la consumatorul final prin intermediul
unui agent termic, ale cărui natură şi parametri sunt în general adaptate destinaţiei
consumului. Şi în acest caz diferitele categorii de consum prezintă caracteristici
diferite.
Trebuie precizat faptul că, datorită limitărilor de natură tehnică, cererea de
căldură cu potenţial termic ridicat este asigurată numai prin arderea directă a
combustibilului în perimetrul instalaţiei consumatoare.
Însumarea consumurilor pentru stabilirea valorii maxime a cererii totale
aferente diferitelor categorii sau grupuri de consumatori alimentaţi de către aceeaşi
sursă se face ţinând seama de gradul de simultaneitate al cererilor respective. De
asemenea, simultaneitatea consumurilor de energie electrică şi termică (diurnă,
săptămânală, sezonieră, anuală) ale aceluiaşi consumator constituie un aspect
important în definirea cererii respective de energie, care poate avea consecinţe
importante asupra eficacităţii soluţiilor de alimentare cu energie prin cogenerare.
Consumatorii de căldură pentru încălzirea, ventilarea şi condiţionarea
spaţiilor, fie ca aceştia sunt casnici, publici sau industriali, prezintă o serie de
caracteristici comune legate de tipul de climă şi condiţiile meteorologice din zona
de amplasament :
 durata de alimentare;
 alura curbei de variaţie a temperaturii exterioare şi valorile limită ale
acesteia.
Consumatorii de energie de tip industrial prezintă la rândul lor o mare
diversitate sub aspectul scării de putere, al indicelui de structură a consumului de
energie, al duratei alimentării cu energie şi al modului specific de variaţie a cererii.
Între caracteristicile cererii de energie, modul de variaţie în timp prezintă cele mai
multe particularităţi, deoarece el constituie rezultatul suprapunerii efectelor unor
factori bine determinaţi şi a unor factori aleatori specifici activităţii respective.
Reducerea consumurilor de energie şi respectiv creşterea eficienţei
energetice a unei întreprinderi industriale, indiferent de natura şi caracteristicile
consumurilor inventariate în interiorul perimetrului ocupat, presupune în general
recurgerea la două categorii de măsuri având ca scop cel menţionat. Aceste două
categorii sunt:
 reprogramarea funcţionării şi reabilitarea instalaţiilor şi echipamentelor
existente fără modificări esenţiale;
 identificarea şi implementarea unor soluţii tehnice noi de instalaţii,
echipamente şi tehnologii cu performanţe tehnice, energetice şi
economice superioare.
3.2. Consumuri de căldură pentru asigurarea
condiţiilor de muncă şi de viaţă
Având în vedere destinaţia, consumurile de căldură pentru încălzire,

ventilare, climatizare şi prepararea apei calde, se pot încadra în categoria
consumuri energetice aferente clădirilor. Eforturile de reducere ale oricărui tip de
consum de energie trebuie să se bazeze pe cunoaşterea factorilor săi de influenţă.
Obiectivele acţiunilor de ameliorare a eficienţei energetice a clădirilor sunt,
în ordine:
 realizarea şi menţinerea condiţiilor de confort;
 eliminarea pierderilor energetice;
 asigurarea monitorizării corespunzătoare a consumurilor energetice.
Măsurile adoptate sunt în general orientate în următoarele direcţii
principale:
 instalarea unor sisteme pentru măsurarea şi controlul (reglajul)
consumurilor energetice;
 intervenţii în structura clădirilor, pentru reducerea pierderilor de
energie termică a acestora;
 îmbunătăţirea caracteristicilor tehnico-funcţionale ale instalaţiilor şi
echipamentelor consumatoare;
 adoptarea unor soluţii de recuperare avansată a resurselor energetice
secundare.
3.2.1 Consumul de căldură pentru încălzirea spaţiilor
Principalele elemente de care depinde mărimea consumului de căldură

pentru încălzire se pot grupa în următoarele categorii:
a) natura şi destinaţia incintei încălzite precum şi specificul activităţii
desfăşurate în interiorul acesteia: locuinţe, instituţii publice şi administrative,
instituţii culturale, şcoli, cămine de copii, spitale, hale industriale, etc., degajări de
căldură;
b) elemente geografice şi climaterice: zona geografică în care este
amplasată incinta (clădirea), temperatura exterioară de calcul, viteza de calcul a
vântului, orientarea geografică, gradul de expunere la vânt, temperatura de calcul a
solului, adâncimea pânzei de apă freatică;
c) elemente constructive şi caracteristici termofizice ( densitate, căldură
specifică, conductivitate termică, coeficienţi de transfer de căldură, permeabilitate
termică, inerţia termică) ale elementelor de construcţie ale incintei: tip materiale de
construcţii (cărămidă, panouri beton), tip pereţi (interior, exterior), grosime perete,
tip planşee, tip pardoseală, tip izolaţie, uşi şi ferestre (interioare, exterioare, simple,
duble, materiale), rosturi; coeficienţi de transmitere a căldurii;
d) caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de căldură,
modul de exploatare şi întreţinere;
e) regimul de alimentare cu căldură, modul de reglare a căldurii livrate,
durata de alimentare cu căldură, întreruperi acceptate în alimentarea cu căldură, etc.
a. Mărimea şi variaţia consumului de căldură pentru încălzire
Indiferent de natura incintei, mărimea consumului de căldură rezultată din
bilanţul termic al acesteia, care ia în consideraţie toate pierderile şi aporturile de
căldură:
q pt  q pv  qtr  qi  qd  qr [kW] (3.1)
Deci, rezultă consumul de căldură pentru încălzire:
q i  q pt  q pv  q tr  q d  q r  [kW] (3.2)
în care: qpt sunt pierderile de căldură prin transmisie prin suprafeţele care
mărginesc incinta; qpv – pierderile de căldură prin infiltrarea aerului rece din
exterior, datorită neetanşeităţilor uşilor şi ferestrelor exterioare, qpvr, şi prin
ventilare naturală, qpvn; qtr – căldura necesară a fi introdusă în incintă, în perioadele
tranzitorii de la începutul încălzirii, pentru ridicarea temperaturilor pereţilor,
obiectelor şi aerului din incintă până la valorile corespunzătoare regimului
staţionar; qi – căldura introdusă de instalaţia statică de încălzire; qd – căldura
degajată în urma activităţilor care au loc în incintă; qr – căldura primită din exterior
prin radiaţie solară.
Determinarea consumului de căldură pentru încălzirea incintelor se poate
face printr-un calcul exact - conform normativelor standardizate sau printr-un
calcul aproximativ. În cele ce urmează se vor prezenta relaţiile de calcul
aproximativ. Pentru calcule aproximative, care urmăresc stabilirea într-o primă
fază a capacităţii de transport a unei reţele termice sau a sursei de alimentare cu
căldură, se pot folosi următoarele relaţii simplificate:
q pt  xi  Ve t i  t e   a [kW] (3.3)
q pvn  f v  q pt [kW] (3.4)
unde: xi este caracteristica termică de încălzire a clădirii, în kW/(m grad); Ve –
2
volumul exterior al clădirii, în m3; a – coeficient care ţine seama de valoarea de

calcul a temperaturii exterioare t ec ; fv – factor dependent de valoarea temperaturii
exterioare. Ponderea diverselor pierderi care intervin în relaţia (3.1) depinde de
destinaţia incintei, de suprafaţa totală de schimb de căldură a acesteia cu exteriorul
şi de raportul de vitrare rv (raportul între suprafaţa acoperită cu sticlă şi suprafaţa
totală înconjurătoare a incintei încălzite).
Stabilirea valorii de calcul a consumului de căldură q ic se face pentru
valorile de calcul ale: temperaturii interioare t ic , temperaturii exterioare t ec şi
vitezei vântului vc . Odată cunoscută valoarea de calcul q ic , conform metodologiei
de mai sus, pentru calculul celorlalte valori caracteristice ale consumului de căldură
se vor utiliza relaţiile prezentate în paragrafele următoare.
Consumul minim de căldură pentru încălzire, q im , corespunde
temperaturii exterioare t ex ,ca valoare medie zilnică pentru trei zile consecutive, la
care începe, respectiv se termină perioada de încălzire (conform standardului în
vigoare, t ex  10C ). Ţinând seama de relaţiile de calcul prezentate mai sus,
rezultă că pentru o anumită viteză a vântului v şi o anumită incintă, consumul de
căldură pentru încălzire are forma generală:
qi = a + b (ti – te) [kW] (3.5)
în care a şi b sunt constante care pentru o incinta dată, sunt dependente de
caracteristicile termice şi constructive ale acesteia (cunoscute de la calculul lui
q ic ).
Scriind relaţia (3.5) pentru condiţiile de calcul şi cele corespunzătoare
valorii minime, rezultă:
qim  qic 

a  b  tic  t ex 

a  b  tic  t ec  [kW] (3.6)
Consumul mediu anual de căldură pentru încălzire, q imd , se poate

calcula cu relaţia:
qimd  f v f c  f t  f i  qic [kW] (3.7)
în care: fv este coeficientul de corecţie care ţine seama că viteza reală a vântului v
este mult diferită de valoarea de calcul vc luată în considerare la determinarea q ic
(în funcţie de zona eoliană, fv = 0,705....0,877 pentru vc = 10....4 m/s); fc –
coeficientul de corecţie care ţine seama că valoarea consumului real de căldură este
mai mic decât cel teoretic, în stabilirea acestuia neţinându-se seama de aporturile
de căldură de la oameni, iluminat, procese tehnologice etc. (pentru ateliere cu
procese tehnologice fără degajări de căldură fc = 0,70, iar la cele cu degajări de
căldură fc = 0,65); ft – coeficientul de corecţie datorat oscilaţiilor admise ale
temperaturii aerului interior, care apar datorită regimului de livrare a căldurii şi a
regimului nestaţionar de transfer de căldură (pentru majoritatea construcţiilor ft =
0,95; fi – coeficientul de corecţie care ţine seama că la calculul valorii medii q imd
nu s-a luat în considerare adaosul de întrerupere a funcţionării instalaţiei (pentru
regimul de funcţionare: cu întreruperi de 14 h/zi, fi = 0,91; cu întreruperi de 10 h/zi,
fi = 0,94, iar la funcţionare continuă, fi = 1,00 .
Consumul anual de căldură pentru încălzire, Qi, este:
tic  temd md
Qi   zi  z   qi (3.8)
tic  tec
sau, folosind numărul de grade zile ale perioadei de încălzire,
 
N  z  tic  t emd [grade zile/an] (3.9)
relaţia (3.8) devine:
md
q
Qi   zi  N  i
[kWh/an] (3.10)
t  t ec
c
i
în care: zi este durata zilnică de funcţionare a instalaţiei de încălzire, în h/zi; z –
durata perioadei de încălzire, în zile; t emd - temperatura exterioară medie pe
perioada de încălzire, în °C. Valorile lui N şi t emd sunt specificate în STAS.
b. Variaţia consumului de căldură pentru încălzire depinde, în primul
rând, de temperatura exterioară şi de caracteristicile termofizice ale elementelor de
construcţie care delimitează incinta, după cum s-a arătat în relaţia (3.10). Ca
urmare, pentru o incintă dată, qi variază invers proporţional faţă de temperatura
exterioară te.
Variaţia zilnică a lui qi este funcţie de variaţia corespunzătoare a lui te care,
după analizele statistice, are o alură aproximativ sinusoidală decalată faţă de
origine (fig. 3.1). Ţinând seama de relaţia (3.5), variaţia lui qi ar fi dată de curba 2
din figura 3.1. Aceasta corespunde unor incinte fără inerţie termică, de exemplu,
100% vitrate. În realitate, elementele de construcţie introduc o întârziere (defazaj) a
variaţiei lui qi faţă de aceea a lui te. Acest defazaj (în ore) depinde de natura şi
grosimea elementelor de construcţie, putând ajunge la valori de ordinul orelor
pentru incintele cu grade mici de vitrare.
te
[°C]
+
8
+
4 
0
–
qi 4 4 8 12 16 20 24 
[%]8 [h/zi]
0
6  3
0
4
0 2
2
0 
0
4 8 12 16 20 24 
[h/zi]
Fig. 3.1 Variaţia zilnică a temperaturii exterioare (curba 1)
şi a necesarului de căldură pentru încălzire qi (curba 2 –
variaţia fără defazaj; curba 3 – variaţia cu defazaj),
 – defazaj în timp.
Curba clasată anuală consumului de căldură pentru încălzire are alura din
figura 3.2 Aceasta se caracterizează printr-un grad de neuniformitate ridicat ( i 
1,8...2,1) pentru durate ale perioadei de încălzire corespunzătoare condiţiilor ţării
noastre de: i  3000...5400 h/an. Gradul de neuniformitate,  i se defineşte ca
raportul dintre valoarea de calcul a consumului de căldură pentru încălzire şi
valoarea medie a acestuia; iar gradul de aplatizare, i este inversul gradului de
neuniformitate.
Cantitatea anuală de căldură pentru încălzire este:
i
Q   qi  d [kJ/an]
i
a
(3.11)
0
iar duratele anuale de utilizare ale valorii de calcul sunt:
Qa 
 uic  ic  i  1800...2280 h/an (3.12)
qi i
qi
[kW]
q ic

i
[h/an]
Fig. 3.2 Curba clasată anuală a consumului
de căldură pentru încălzire
Metodele de reducere a consumului de căldură pentru încălzire se pot

aplica în două etape:
 în faza de concepţie şi proiectare a ansamblului clădirii;
 în cursul existenţei acestora.
Asupra unora dintre elementele care influenţează mărimea consumului de
căldură pentru încălzire nu se poate interveni :
a) natura şi destinaţia incintei încălzite,
b) poziţia geografică şi condiţiile climaterice.
De aceea, principalele metode de reducere a consumului de căldură, vor fi
orientate către aspecte accesibile :
 caracteristicile constructive, fizice şi termice ale incintei alimentate cu
căldură;
 caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de
căldură pentru încălzire;
 regimul de alimentare şi modul de reglare a căldurii livrate.
O primă categorie de metode vizează tipul constructiv al aparatelor
consumatoare, precum şi sistemele de măsură, reglare şi control amplasate la
nivelul acestora. În general aceste măsuri sunt avute în vedere în faza de concepţie
şi proiectare, orientarea actuală fiind către echipamente performante, bazate pe
tehnologii de ultimă oră în domeniul respectiv.
Controlul sistemelor de încălzire conduce la economii importante de
energie pentru toate tipurile de clădiri.
Utilizarea contoarelor de energie termică care înregistrează cantitatea de
agent termic şi temperaturile pe tur şi retur permite calcularea automată a energiei
termice consumate în perioada de încălzire.
O importanţă deosebită o are dimensionarea, întreţinerea şi exploatarea
corectă a sistemelor de distribuţie a căldurii de la sursă la aparatele consumatoare
(diametre optime de conducte şi grosimi ale izolaţiei, grad de etanşeitate, regim
piezometric, etc.).
Recuperarea resurselor energetice secundare şi utilizarea resurselor
regenerabile, în special a energiei solare, sunt măsuri care conduc la economii
semnificative la factura energetică.
O serie de metode de reducere a consumului de căldură pentru încălzire
vizează incinta, respectiv clădirea încălzită :
 îmbunătăţirea constructivă a incintelor printr-o compartimentare
corespunzătoare, ceea ce conduce la diminuarea pierderilor de căldură
prin infiltraţii şi ventilare naturală;
 reducerea suprafeţelor vitrate, avându-se în vedere reducerea
iluminatului natural şi creşterea consumului de energie electrică pentru
iluminatul artificial;
 îmbunătăţirea caracteristicilor fizice şi termice ale materialelor de
construcţie utilizate pentru realizarea incintei;
 intervenţii în anvelopa clădirii care cuprinde acoperişul, zidurile,
podeaua, uşile şi ferestrele clădirii.
Pierderile de energie în clădiri prin elementele de construcţie sunt
semnificative. Actualele metode de reducere a pierderilor presupun izolarea şi
etanşarea anvelopei, dublarea geamurilor, etc.
Materialele izolante utilizate au ca principală caracteristică capacitatea de a
menţine aer, deoarece aerul este un izolant natural foarte bun. Alte caracteristici
deosebit de importante ale materialelor izolante sunt flexibilitate la temperatura de
lucru, antiinflamabilitate, rezistenţa la apă şi vaporii de apă, rezistenţa chimică,
uşurinţa în depozitare şi manevrare, etc. Dintre materialele izolante cele mai
utilizate sunt vata minerală, fibra de sticlă, spuma poliuretanică şi polistirenul
expandat. Conductibilitatea lor termică este cuprinsă între 0.03-0.05 W/mK.
Izolarea acoperişului este cea mai eficientă măsură din punct de vedere al
economiei de energie, având în vedere ponderea mare a pierderilor de căldură prin
acoperiş. Izolarea acoperişului se poate face în mod normal (inserarea unui strat
izolant între plafon şi hidroizolaţia acoperitoare) sau invers (peste hidroizolaţie se
depune stratul termoizolant). Acest ultim procedeu compensează deficienţele
izolaţiei normale.
Izolarea zidurilor conduce la creşterea confortului termic şi diminuarea
considerabilă a pierderilor energetice. Izolaţia externă are avantajul că nu perturbă
funcţionarea clădirii şi are ca efect păstrarea întregii structuri calde şi uscate. Ea
realizează cu ajutorul materialelor izolante fixate mecanic sau cu adezivi şi
consolidate cu plasă sau printr-o combinaţie de izolaţie şi tencuială de ciment.
Izolarea aplicată pe partea interioară a pereţilor prezintă avantajul că nu
necesită modificarea faţadei clădirii, se poate aplica numai pe anumite porţiuni ale
clădirilor şi este mai uşor de aplicat. Metoda prezintă şi dezavantaje, deoarece
conduce la întreruperea activităţii interioare în timpul lucrărilor şi creează
dificultăţi în amplasarea sistemelor de conducte, în alimentarea cu energie electrică
şi în amplasarea instalaţiilor consumatoare. Izolarea interioară reduce spaţiul util al
incintelor şi nu poate evita apariţia punţilor termice.
Izolarea rosturilor se face cu o spumă pe bază de vată minerală şi polistiren
expandat care se introduce între zidul interior şi cel exterior. Acest tip de izolaţie
are un cost relativ scăzut şi durata de recuperarea mică.
Izolarea fundaţiei şi izolarea pardoselii evită şi ea apariţia punţilor termice.
Defectele de structură ale clădirii şi deschiderea necontrolată a uşilor şi
ferestrelor conduc la pierderi importante de căldură. Pentru etanşeizarea
elementelor mobile (uşi, ferestre) se utilizează materiale tip spumă şi materiale
textile. De asemenea se urmăreşte reducerea pe cât posibil a numărului de
deschideri a uşilor şi ferestrelor.
Ferestrele constituie zone cu pierderi importante de căldură în cadrul
clădirilor. De asemenea, apar frecvent punţi termice între ramă şi perete. Dublarea
geamurilor poate reduce pierderile cu mai mult de 50%.
În concluzie, intervenţia în anvelopa clădirii se face pa baza calculelor
tehnico economice, punându-se în balanţă investiţiile necesare şi beneficiile
obţinute sub toate aspectele.
3.2.2 Consumul de căldură pentru ventilare
Consumul de căldură pentru ventilare asigură încălzirea aerului proaspăt

introdus într-o incintă, în vederea înlocuirii unei cote echivalente de aer viciat
evacuat în exterior.
În funcţie de cantitatea de noxe prezentă în incintă, regimurile posibile de
funcţionare a instalaţiilor de ventilare sunt:
 în circuit deschis (fără recircularea aerului din interior);
 în circuit mixt (cu recirculare parţială a aerului din interior);
 în circuit închis (cu recircularea aerului din interiorul incintei).
pentru ventilare sunt:
 elemente geografice şi climaterice : zona geografică în care este
amplasată incinta (clădirea), temperatura exterioară de calcul, direcţia,
frecvenţa şi viteza medie a vântului;
 elemente dependente de natura activităţii, destinaţia incintei precum şi
cantitatea şi gradul de nocivitate al degajărilor. Acestea influenţează
numărul de schimburi de aer cu exteriorul (frecvenţa), regimurile de
funcţionare ale instalaţiei de ventilare şi anume durata zilnică de
funcţionare respectiv întreruperile în funcţionare în cursul unei zile
precum şi săptămânale (weekend, sărbători legale).
 caracteristicile constructive ale incintei: volumul interior, temperatura
şi căldura specifică a aerului din interiorul incintei;
 caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de ventilare şi modul
de exploatare, gradul de întreţinere şi sistemele de reglare utilizate;
a. Mărimea şi variaţia consumului de căldură pentru ventilare

Se calculează cu relaţia:
qv  ns  Vi  ca ti  te  [kW] (3.13)
în care: ns este numărul (frecvenţa) de schimburi, caracteristic destinaţiei încăperii,
în schimburi/s; Vi – volumul interior al încăperii ventilate, în m 3N ; ca – căldura
specifică a aerului, în kJ/m 3N K; ti, te – temperatura interioară şi exterioară a
aerului, în °C.
Valoarea de calcul a consumului de căldură pentru ventilare, q vc , se
determină pe baza valorilor de calcul ale lui ns, ti şi te în funcţie de natura
activităţilor din incintă. Valorile lui t ic sunt aceleaşi cu cele aferente încălzirii.
Valoarea de calcul t ec se stabileşte în funcţie de mărimea degajărilor nocive
(noxele) din incinta ventilată. pentru incintele cu degajări nocive, procesul de
ventilare are un caracter continuu, numărul de schimburi de aer rămânând constant
la valoarea de calcul n sc . În acest caz, valoarea de calcul a lui te este aceea
considerată ca şi la încălzire t ec . La incintele fără degajări nocive, unde în cursul
zilei procesul de ventilare are un caracter intermitent, temperatura exterioară de
calcul pentru ventilare t ev are valori mai ridicate decât t ec .
Deci:
– la incintele cu degajări nocive:
 
qvc  nsc  Vi  ca tic  t ec (3.14)
– la incintele fără degajări nocive:
 

qvc  nsc  Vi  ca tic  tev 
[kW] (3.15)
În perioadele scurte de timp în care temperatura exterioară are valori
cuprinse între t ev şi t ec pentru a menţine constantă temperatura t ic se reduce
c
frecvenţa schimbătoarelor de aer n . Valoarea minimă a acestei frecvenţe apare la
s
temperatura exterioară de calcul t ec , fiind dată de:

 tic  tev
nsmin  nsc  [schimburi/s] (3.16)
tic  tec
Consumul mediu de căldură pentru ventilare, q vmd , se poate estima cu
relaţia:
tic  t emd c
qvmd  f1   qv [kW] (3.17)
tic  t ec
în care f1 este un coeficient de corecţie care ţine seama de faptul că temperatura
exterioară medie t e'md pe perioada de funcţionare a instalaţiei de ventilare poate fi
  
diferită de valoarea medie t emd definită prin f1  tic  t e'md / tic  t emd . Valorile
md
sale depind de t e şi numărul de schimburi de lucru ale întreprinderii (pentru
t emd  –5....  10 °C şi pentru lucrul în 3 schimburi f1 = 0,975...0,625, iar pentru
lucru într-un schimb f1 = 0,950...0,550).
Consumul anual de căldură pentru ventilare, Qv este:
Qv  v, zi  zv  f 2  qvmd [kWh/an] (3.18)
unde: v,zi este durata zilnică de funcţionare a instalaţiei de ventilare, în h/zi; zv –
durata anuală a perioadei de ventilare, în zile/an; f2 – coeficient care ţine seama că,
în general, instalaţia de ventilare nu funcţionează în zilele de sărbătoare (curent se
poate considera f2 = 0,85).
Variaţia consumului de căldură pentru ventilare - este determinată de
variaţia temperaturii exterioare te, variind liniar cu aceasta. În cazul incintelor fără
degajări nocive, la valori te mai coborâte decât t ev , consumul de căldură rămâne
constant la valoarea de calcul q vc prin reducerea numărului de schimburi de aer ns.
Valorile zilnice ale consumului de căldură pentru ventilare urmăresc strict
variaţiile temperaturii exterioare, cu excepţia perioadelor de întrerupere a ventilării
şi a perioadelor în care temperatura exterioară momentană are valori mai mici decât
t ec - pentru incintele cu degajări nocive, sau mai mici decât t ev - pentru cele fără
degajări nocive. Aceste variaţii simultane se explică prin lipsa inerţiei termice a
aerului încălzit.
Curba clasată anuală a consumului de căldură pentru ventilare are alura
asemănătoare celei pentru încălzire în cazul incintelor cu degajări nocive, unde
procesul de ventilare este continuu şi dependent numai de temperatura exterioară.
Pentru incintele fără degajări nocive, curba clasată anuală a lui qv nu depinde numai
de temperatura exterioară, ci şi de regimul intermitent de alimentare cu căldură
impus de consumatorii respectivi. Pentru aceste cazuri, curba clasată anuală se
stabileşte având la bază, fie valorile efective înregistrate ale lui qv (trasarea curbei
clasate prin postcalcul), fie pe baza unei curbe clasate cunoscută pentru
consumatori similari.
Metodele de reducere a consumului de căldură pentru ventilare, ca şi
în cazul consumului de căldură pentru încălzire, se analizează în două situaţii :
 în faza de concepţie şi proiectare a instalaţiilor consumatoare;
 în cursul exploatării instalaţiilor deja existente.
În ambele ipoteze metodele sunt orientate către anumite categorii de
elemente, menţionate anterior. Reducerea consumului de căldură pentru ventilare
se poate realiza în principiu prin aceleaşi metode ca şi în cazul încălzirii, la care se
adaugă măsuri specifice cum sunt:
 utilizarea pe cât este posibil a ventilării în circuit închis (şi/sau mixt),
în limitele admise de noxele degajate în interior, reducând astfel
consumul de energie electrică aferent;
 reducerea numărului de schimburi de aer cu exteriorul (în cazul
ventilării în circuit deschis), în concordanţă cu necesităţile locale ale
incintei;
 scurtarea intervalelor de ventilaţie (în cazul în care nu se dispune de
sisteme de automatizare, care să permită pornirea şi oprirea automată,
la atingerea anumitor parametri limită);
 oprirea instalaţiilor de ventilare pe timpul pauzelor, zilelor de weekend
şi a sărbătorilor;
 dotarea instalaţiilor cu sisteme de automatizare;
 dotarea cu sisteme de reglare automată a temperaturii şi umidităţii
aerului;
 îmbunătăţirea performanţelor tehnice ale aparatelor şi instalaţiilor
utilizate;
 îmbunătăţirea performanţelor în funcţionarea (schimbului de căldură) a
bateriilor de încălzire a aerului, utilizate în centralele de ventilare
(ventilare centralizată), precum şi a aerotermelor, în cazul ventilării
locale a incintelor (ventilare descentralizată);
 recuperarea aerului evacuat din incinta ventilată pentru reducerea cotei
de consum de căldură necesar încălzirii aerului proaspăt introdus în
bateriile de încălzire;
 întreţinerea şi exploatarea corectă a instalaţiilor.
3.2.3. Consumul de căldură pentru

climatizarea clădirilor (incintelor)
Climatizarea sau condiţionarea clădirilor urmăreşte menţinerea calităţii

aerului (temperatură, umiditate, conţinut de praf, substanţe chimice, mirosuri etc.)
în anumite limite bine determinate, indiferent de variaţia factorilor meteorologici şi
a degajărilor interioare de căldură, umiditate, substanţe chimice etc.
O instalaţie de climatizare permite tratarea aerului din clădire prin
supunerea la procese multiple, nu neapărat simultane, de încălzire, răcire,
umidificare, uscare, filtrare şi înlocuire parţială sau totală a acestuia. În
funcţionarea unei astfel de instalaţii apar două regimuri caracteristice. Astfel, la
funcţionarea în regim de iarnă, instalaţia de condiţionare asigură încălzirea,
umidificarea sau uscarea (după caz), filtrarea şi/sau înlocuirea parţială sau totală a
aerului din incintele climatizate. Modul de dimensionare şi de funcţionare al
instalaţiilor de climatizare în acest regim este identic cu al instalaţiilor de ventilare,
acestea constituind de fapt un caz particular al instalaţiilor de climatizare. La
funcţionarea în regim de vară, instalaţia de condiţionare asigură răcirea,
umidificarea sau uscarea (după caz), filtrarea şi/sau înlocuirea parţială sau totală a
aerului din incintele climatizate.
O instalaţie care permite tratarea parţială a aerului poartă numele de
instalaţie de climatizare parţială a aerului. De exemplu, instalaţiile de ventilare sunt
instalaţii de climatizare parţială. Nespecialiştii numesc instalaţia de climatizare
parţială care asigură răcirea aerului pe timpul verii (eventual completată cu o
umidificare sau o uscare a acestuia) tot instalaţie de climatizare.
Bilanţul termic al unei incinte climatizate pe perioada verii permite
stabilirea cantităţii de căldură care trebuie extrasă în vederea menţinerii
temperaturii interioare la o valoare mai redusă decât cea exterioară :
qF  qPE  qFE  qint  qd (3.19)
unde qPE, qFE sunt fluxurile termice pătrunse în încăpere prin elementele de
construcţie exterioare cu inerţie termică (opace), respective fără inerţie termică (de
regulă transparente), qint este fluxul termic pătruns în incintă prin elementele de
construcţie interioare (încăperile învecinate neclimatizate), iar qd este fluxul termic
datorat degajărilor interioare de căldură. Fluxurile termice pătrunse în încăpere prin
elementele de construcţie exterioare, indiferent dacă sunt sau nu opace, se
datorează atât unei temperaturi exterioare mai ridicate decât cea din interiorul
incintei, cât şi radiaţiei solare.
qR qR
qcv qPE qcv qFEc

te ti te ti
qRrfl qRrfl qRrfr

tpe
tpe
a) b)
Fig.3.3 Fluxurile termice la suprafaţa exterioară a
unui elemente de construcţie opac (a), respectiv transparent
(b) : qR – radiaţia solară incidentă; qRrfl – radiaţia solară reflectată;
qRrfr – radiaţia solară refractată (transmisă prin transparenţă în incintă);
qcv – flux termic schimbat de element prin convecţie cu aerul exterior;
qPE , qFEc – flux termic transmis prin conducţie prin elementul de construcţie
Datorită absorbţiei radiaţiei solare, temperatura elementelor de construcţie

la suprafaţa exterioară va fi mai ridicată decât temperatura aerului exterior şi, ca
urmare, elementul de construcţie va schimba căldură prin convecţie cu aerul
exterior.
În cazul elementului de construcţie opac, bilanţul termic în regim staţionar
la suprafaţa exterioară a acestuia va fi :
q R  q Rrfl  qcv  q PE (3.20)
în care notaţiile folosite sunt cele definite prin fig. 3.3.
Fluxul termic datorat radiaţiei solare absorbite de suprafaţa exterioară a
elementului de construcţie se poate exprima prin relaţia:
q R  q Rrfl  A  I  S (3.21)
unde A este coeficientul de absorbţie a radiaţiei solare de către suprafaţa exterioară
a elementului de construcţie, care depinde de natura şi de calitatea materialului din
care este realizată suprafaţa, I este intensitatea totală a radiaţiei solare, care include
radiaţia directă şi radiaţia difuză, iar S este suprafaţa exterioară a elementului de
construcţie. Fluxul termic transmis prin convecţie de suprafaţa exterioară a
elementului de construcţie aerului exterior este :
qcv   e  S  (t pe  t e ) (3.22)
în care e este coeficientul de transfer de căldură prin convecţie de la suprafaţa
exterioară a elementului de construcţie la aerul exterior, S este suprafaţa exterioară
a elementului de construcţie, iar tpe şi te sunt temperatura elementului de construcţie
la suprafaţa exterioară şi respectiv temperatura aerului exterior.
Transferul global de căldură prin elementul de construcţie respectiv
(convecţie exterioară, conducţie şi convecţie interioară), poate fi exprimat prin
intermediul relaţiei :
1  A  
q PE   S   t e   I   ti  (3.23)
R   e  
unde R este rezistenţa termică totală la transferul de căldură prin elementul de
construcţie opac considerat, iar ti este temperatura aerului din interiorul incintei.
Fluxul termic printr-un element de construcţie opac supus radiaţiei solare
este acelaşi cu fluxul termic prin elementul de construcţie respectiv în absenţa
radiaţiei solare dacă temperatura aerului exterior ar avea valoarea :
A
t s  te  I (3.24)
e
Temperatura ts definită prin relaţia anterioară poartă numele de temperatură
exterioară echivalentă sau temperatură a aerului însorit.
A
Termenul tE =  I reprezintă creşterea valorii temperaturii exterioare
e
care echivalează efectul radiaţiei solare asupra elementului de construcţie.
În cazul elementului de construcţie transparent, bilanţul termic în regim
staţionar la suprafaţa exterioară a acestuia este dat de relaţia :
q R  q Rrfl  q Rrfr  qcv  q PEc (3.25)
în care notaţiile folosite sunt cele definite prin fig. 3.3. Fluxul termic datorat
radiaţiei solare absorbite de suprafaţa exterioară a elementului de construcţie se
poate exprima prin relaţia:
q R  q Rrfl  q Rrfr  A  I  S (3.26)
unde notaţiile folosite sunt cele definite în fig. 3.3. Procedând similar ca în cazul
elementelor de construcţie opace, se ajunge la relaţia :
1  A  
q FEc   S   t e   I   ti  (3.27)
R  e  
cu observaţia că valorile mărimilor R, A şi e care intervin au valori diferite de cele
ale elementului de construcţie opac.
Fluxul termic transmis printr-un element de construcţie transparent sub
forma radiaţiei solare refractate poate fi scris sub forma :
q Rrfr  c  I D  Si  I d  S  (3.28)
în care c este un coeficient subunitar care exprimă gradul de reţinere a radiaţiei
solare în incintă, care depinde de tipul elementului de construcţie transparent, de
calitatea materialului din care este realizat, de existenţa unor dispozitive de
ecranare etc., ID este intensitatea radiaţiei solare directe, Id este intensitatea radiaţiei
solare difuze, S este suprafaţa totală a elementului de construcţie transparent, iar Si
este suprafaţa elementului de construcţie transparent supusă radiaţiei solare directe,
care reprezintă o parte din suprafaţa totală Si  S.
Fluxul termic total printr-un element de construcţie transparent este :
 A  
 I   ti   c  I D  S i  I d  S 
1
q FE   S   te  (3.29)
R  e  
Pentru elementele de construcţie transparente se poate defini o temperatură
exterioară echivalentă printr-o relaţie similară celei definite pentru elementele
opace. Valoarea acestei temperaturi exterioare echivalente va fi mai redusă decât
cea corespunzătoare elementelor de construcţie opace pentru aceleaşi condiţii de
climă (aceeaşi temperatură exterioară şi aceeaşi intensitate a radiaţiei solare totale),
lucru explicat prin valori ale coeficientului de absorbţie A mult mai mici în cazul
elementelor de construcţie transparente decât în cazul celor opace.
În cursul unei zile, atât temperatura exterioară t e, cât şi intensitatea radiaţiei
solare directe, difuze şi totale sunt variabile. Ca urmare, schimbul de căldură de la
exteriorul către interiorul incintelor are loc numai în regim nestaţionar. Astfel,
temperatura exterioară te oscilează în cursul zilei în jurul unei valori medii temd cu o
amplitudine At e :
Ate  temax  temd (3.30)
max
în care s-a notat cu t valoarea maximă în cursul zilei a temperaturii exterioare.
e
Intensitatea radiaţiei solare variază la rândul ei în cursul zilei între valoarea 0 şi o
valoare maximă Imax în jurul unei valori medii Imd.
Considerând variaţiile zilnice ale temperaturii exterioare şi ale radiaţiei
solare perfect simultane în timp şi având în vedere relaţia de definiţie a
temperaturii exterioare echivalente ts (temperaturii aerului însorit), se poate
determina amplitudinea variaţiei zilnice a acesteia :
 A max   md A md 
Ats  t smax  t smd   temax   I    te   I  
 e   e  (3.31)
 temax  temd 
A
e
 
 I max  I md  Ate 
A
e
 
 I max  I md
Dacă se ia în considerare faptul că maximul temperaturii exterioare reale

nu este simultan cu maximul intensităţii radiaţiei solare totale, amplitudinea reală
At s a temperaturii exterioare echivalente va avea valori mai mici decât cele
determinate cu relaţia 3.31. De nesimultaneitatea valorilor maxime ale temperaturii
exterioare te şi intensităţii I a radiaţiei solare totale se poate ţine seama folosind
relaţia 3.31. corectată cu un coeficient de nesimultaneitate  (  1) :
 I 0max  I md  
A
Ats  Ate  (3.32)
e
în care I 0max este valoarea maximă a radiaţiei solare totale, independentă de
orientarea elementului de construcţie. Valoarea coeficientului de corecţie  este
dată de literatura de specialitate şi este funcţie de orientarea elementului de
construcţie faţă de punctele cardinale.
Nesimultaneitatea mai poate fi considerată pe baza cunoaşterii variaţiei
zilnice a temperaturii exterioare te şi a radiaţiei solare totale I. Pentru fiecare oră „i”
din zi, cunoscând valorile momentane te,i şi Ii, se determină valoarea temperaturii
exterioare echivalente t s ,i respective:
A
t s ,i  te,i   Ii (3.33)
e
din şirul valorilor t s ,i (i=1…24), se determină valoarea maximă t smax :
t smax  Max.t s,i  , i=1…24 (3.34)
md
Pentru valorile t e şi Imd (valori date de asemenea de standarde), se determină
valoarea temperaturii exterioare echivalente medii zilnice t smd .
Amplitudinea variaţiei temperaturii exterioare echivalente A t va fi :
s
Ats  tsmax  tsmd (3.35)
Standardele indică valori ale radiaţiei solare diferenţiate după orientarea
elementului de construcţie faţă de punctele cardinale, ca urmare şi amplitudinile
temperaturii exterioare echivalente calculate cu relaţia 3.35 vor ţine seama de
orientarea elementului de construcţie.
În regimul nestaţionar, datorat modificării temperaturii exterioare
echivalente, fluxul termic maxim prin elementele de construcţie opace, cu
masivitate termică, va fi :
 R  t s  ti     Ats   i 
 1 md 
q max
PE
 S  (3.36)
unde, în afara notaţiilor definite anterior, s-a mai notat cu  coeficientul de

amortizare a fluxului termic pătruns în incintă (   1 /  ) iar cu i coeficientul de
transfer de căldură prin convecţie la interiorul elementelor de construcţie.
În cazul elementelor de construcţie transparente, fără inerţie termică, în
regim nestaţionar, fluxul termic maxim se determină prin relaţia :
q max
FE

1
R
  
 S  t smax  ti  c  m  I Dmax  S i  I dmax  S  (3.37)
în care, în afara notaţiilor definite anterior, m reprezintă coeficientul de acumulare

a fluxului termic radiant în elementele de delimitare interioară a incintei.
Conform celor prezentate în paragraful anterior, indiferent de tipul
elementului de construcţie (opac sau transparent) folosit la realizarea unei incinte,
aporturile de căldură din exterior către aceasta depind de temperatura interioară tI şi
de parametrii climatici exteriori (temperatura exterioară momentană te, temperatura
exterioară medie zilnică temd , amplitudinea oscilaţiei zilnice a temperaturii
exterioare At e şi intensitatea radiaţiei solare directe ID şi difuze Id.
Spre deosebire de cazul încălzirii incintelor, unde pentru temperatura
interioară ti există SR 1907/2, în cazul climatizării nu există o normă specifică sau
un standard care să recomande o anumită valoare. Literatura de specialitate
recomandă pentru temperatura interioară de dimensionare a instalaţiilor de
climatizare o valoare cu circa zece grade mai mare decât temperatura maximă
zilnică a aerului exterior în luna considerată caracteristică pentru dimensionarea
instalaţiei de climatizare. Conform SR 6648/2, în marea majoritate a cazurilor,
aceasta este luna iulie. În cazul particular al unor incinte industriale, temperatura
interioară se alege pe considerente tehnologice impuse de desfăşurarea procesului
de producţie.
Conform standardului românesc SR 6648/2, parametrii climatici exteriori
pentru care se dimensionează instalaţiile de climatizare sunt cei corespunzători
lunii iulie. În cazul particular al climatizării unor incinte în care în luna iulie nu au
loc activităţi (şcoli, universităţi, teatre etc.), se pot adopta ca valori de dimensionare
valorile parametrilor climatici ai lunii iunie, sau după caz ai altei luni, cu condiţia
ca valoarea aporturilor de căldură în incintă să fie cea mai mare.
Temperatura exterioară medie zilnică este dată de standardul respectiv în
funcţie de localitatea în care este amplasată incinta climatizată şi de gradul de
asigurare dorit. Prin grad de asigurare se înţelege perioada de timp, exprimată în
procente, în care temperatura exterioară nu depăşeşte valoarea indicată. Practic,
gradul de asigurare indică perioada de timp, exprimată în procente, în care
instalaţia de climatizare poate asigura menţinerea temperaturii interioare
considerate la dimensionare. Gradul de asigurare dorit se alege în funcţie de
importanţa (tipul) incintei climatizate. Conform SR 6648/1, în România, incintele
climatizate se pot încadra în patru categorii, şi anume:
– categoria I cu gradul de asigurare  98 %, cuprinzând clădiri în care se
produc sau se asamblează piese sau aparate de foarte mare precizie, cu toleranţe
foarte mici, executate în cadrul unor procese tehnologice care nu pot fi întrerupte şi
care pot începe în orice moment al anului;
– categoria II cu gradul de asigurare  95 %, cuprinzând clădiri în care se
produc sau se asamblează piese sau aparate de foarte mare precizie, cu toleranţe
foarte mici, executate în cadrul unor procese tehnologice care pot fi întrerupte,
clădiri social – culturale de importanţă naţională, clădiri în care desfăşurarea
proceselor tehnologice impune condiţii stricte de temperatură şi umiditate;
– categoria III cu grad de asigurare  90 %, cuprinzând clădiri social–
culturale de importanţă judeţeană sau municipală (săli de operaţie, de concert, de
teatru, hoteluri de lux), laboratoare şi clădiri în care desfăşurarea proceselor
tehnologice nu este influenţată de diferenţe de temperatură de cca. 1…3 grd..;
– categoria IV cu gradul de asigurare  80 %, cuprinzând clădiri social–
culturale de mică importanţă (hoteluri obişnuite, săli de cinematograf, săli de curs),
clădiri cu durată mică de folosire în lunile iulie şi august, laboratoare şi clădiri în
care desfăşurarea proceselor tehnologice nu este influenţată de diferenţe de
temperatură de cca. 4…5 grd..
Amplitudinea oscilaţiei zilnice a temperaturii exterioare reale este dată de
standardul SR 6648/2 în funcţie numai de localitatea în care este amplasată incinta
climatizată.
Temperatura exterioară momentană folosită la determinarea amplitudinii
de variaţie a temperaturii exterioare echivalente se calculează cu relaţia :
te  temd  c  Ate (3.38)
în care c este un coeficient care ţine cont de abaterea temperaturii exterioare
momentane faţă de valoarea medie zilnică (-1  c  1). Valoarea acestui coeficient
este dată de SR 6648/2 în funcţie numai de ora din zi.
Intensitatea momentană a radiaţiei solare directe ID folosită la determinarea
amplitudinii temperaturii echivalente se determină cu relaţia :
I D  a1  a2  I D 0  cos  (3.39)
unde ID0 este intensitatea momentană a radiaţiei solare directe indicată de
standardul 6648/2 în funcţie de orientarea suprafeţei elementului de construcţie şi
de ora din zi; a1 este un coeficient de corecţie subunitar, în funcţie de starea
atmosferei în locul de amplasare a incintei climatizate), a2 este un coeficient de
corecţie supraunitar, în funcţie de altitudinea de amplasare a incintei climatizate iar
 este unghiul de incidenţă a radiaţiei solare cu normala pe elementul de
construcţie.
Intensitatea momentană a radiaţiei solare difuze Id folosită la determinarea
amplitudinii temperaturii echivalente este dată de standardul SR 6648/2 în funcţie
de ora din zi şi indiferent de orientarea suprafeţei elementului de construcţie.
Intensităţile medii ale radiaţiei solare directe I Dmd0 şi difuze I dmd sunt valori
determinate prin măsurători multianuale de către INMH pentru un anumit
amplasament. Intensitatea medie a radiaţiei solare totale I md se determină cu
relaţia :
I md  a1  a2  I Dmd0  cos   I dmd (3.40)
unde a1, a2 şi  au semnificaţiile definite anterior.
Modul concret de dimensionare al instalaţiilor de climatizare este prezentat
în standardul SR 6648/1. Relaţiile de calcul au la bază metodologia de principiu
pentru un singur element de construcţie şi sunt obţinute prin însumarea efectelor
tuturor elementelor de construcţie care mărginesc incinta climatizată.
Datorită necesităţii luării în consideraţie a regimurilor nestaţionare şi a
influenţei radiaţiei solare, calculele sunt cu mult mai laborioase decât cele necesare
stabilirii necesarului de căldură pentru încălzirea aceleiaşi incinte, intervenind mult
mai mulţi factori care trebuie calculaţi. Din acest motiv, metodologia standardizată
de determinare a aporturilor de căldură într-o incinta climatizată se aplică în
practică doar la dimensionarea instalaţiilor de climatizare încadrate în categoriile I
şi II. Dimensionarea instalaţiilor de climatizare încadrate în categoriile III şi IV se
face pe baza indicilor specifici:
qF  qF 0  Vi (3.41)
în care qF 0 este aportul specific de căldură din exterior rezultat din exploatare unor
instalaţii de climatizare similare, iar Vi este volumul interior al incintei climatizate.
Măsurile de reducere a aporturilor de căldură prin elementele de
construcţie opace (cu inerţie termică) constau în :
– creşterea rezistenţei termice a elementelor de construcţie, măsura identică
cu cea aplicată pentru reducerea necesarului de căldură pentru încălzire;
– realizarea unor suprafeţe exterioare ale elementelor de construcţie opace
cu valori reduse ale coeficientului de absorbţie, având ca efect reducerea radiaţiei
solare refractate, efect care se poate obţine fie prin placarea corespunzătoare a
elementelor de construcţie, fie prin vopsirea lor la exterior în culori metalice sau
deschise.
Măsurile de reducere a aporturilor de căldură prin elementele de
construcţie transparente (fără inerţie termică) constau în:
– creşterea rezistenţei termice „R” a elementelor de construcţie
transparente;
– folosirea unor ferestre având valori reduse ale coeficientului de reţinere a
radiaţiei solare (folosirea de ferestre duble, cu geamuri groase sau din sticlă
absorbantă sau reflectantă, folosirea dispozitivelor de ecranare amplasate pe cât
posibil la exterior sau între geamuri);
– o concepţie arhitectonică care să conducă la valori reduse ale suprafeţelor
elementelor de construcţie transparente supuse radiaţiei solare directe;
– reducerea pe cât posibil a suprafeţei totale a elementelor de construcţie
transparente.
Această ultimă măsură este în contradicţie cu folosirea iluminării naturale
cât mai mult posibil, motiv pentru care mărimea suprafeţei se stabileşte în urma
unui compromis dintre realizarea unei iluminări naturale corespunzătoare şi
reducerea aporturilor, respectiv a pierderilor de căldură din/în exteriorul clădirii.
3.2.4 Consumul de căldură pentru prepararea

apei calde de consum
Mărimea acestui tip de consum de căldură depinde în primul rând de natura

consumatorului, de gradul de dotare cu instalaţii sanitare şi de tipul acestora. Tipul
consumului impune durata zilnică de alimentare cu apă caldă precum şi modul de
variaţie a cererii în cursul unei zile şi în cursul săptămânii.
Temperatura apei reci din reţeaua de apă potabilă, utilizată pentru
prepararea apei calde de consum, precum şi temperatura apei calde preparate,
influenţează în mod direct mărimea consumului şi modul de variaţie al acestuia.
Caracteristicile tehnico-constructive ale instalaţiilor utilizate pentru prepararea apei
calde (concepţia punctului termic), modul de exploatare, întreţinere şi reglare pot
influenţa la rândul lor mărimea şi modul de variaţie al consumului.
a. Mărimea şi variaţia consumului de căldură pentru prepararea apei

calde
Mărimea consumului de căldură pentru alimentarea cu apă caldă, se
determină pe baza consumului de apă caldă Ga şi a diferenţei între temperatura apei
calde furnizată consumatorului tac şi aceea a apei reci tar care urmează a fi încălzită:
q a  Ga  ca t ac  t ar  [kW] (3.42)
pentru: Ga, în kg/s; ca – căldura specifică a apei, în kJ/(kg°C); tac şi tar, în °C.
Valoarea de calcul a debitului de căldură necesar alimentării cu apă caldă
se determină cu relaţia:

q ac  Gac  c a t ac
c

 t arc [kW] (3.43)
Debitul de calcul G ac se stabileşte în funcţie de natura consumatorului, gradul de
dotare cu instalaţii sanitare şi tipul acestora, conform normelor standardizate. În
cazul întreprinderilor industriale, stabilirea valorii de calcul a consumului de apă
caldă sanitară şi industriale necesită întocmirea cronogramei de consum. Aceasta
cuprinde desfăşurarea în timp a consumurilor de apă caldă, pe baza ei stabilindu-se
consumul maxim şi durata sa. La întreprinderile cu un singur schimb, consumul de
apă caldă pentru duşuri nu se suprapune peste cel pentru procesele tehnologice,
apărând după terminarea lucrului. Pentru întreprinderile cu două sau trei schimburi,
la care nu există pauze între schimburi, consumul maxim de apă caldă va rezulta
din însumarea consumului pentru nevoile tehnologice şi al celui pentru duşuri. În
vederea reducerii acestei valori trebuie făcută o decalare între cele două consumuri
de apă caldă.
c
Temperatura de calcul a apei calde este t ac = 50°C şi nu trebuie să
depăşească 60–65°C pentru a nu se produce pericolul de opărire, pentru reducerea
depunerilor de piatră şi pentru a nu se accentua fenomenele de coroziune a
c
instalaţiilor. Pentru apa rece, în mod convenţional, se poate considera t ac = 10°C.
b. Variaţia consumului de căldură pentru prepararea apei calde -

prezintă o mare diversitate de forme. Deoarece alura sa influenţează dimensionarea
instalaţiei de preparare a apei calde, se alege o variaţie convenţională, considerată
pentru ziua cu cel mai mare consum.
Curba clasată anuală a consumului de căldură pentru prepararea apei calde se
stabileşte pe baza debitelor de căldură medii zilnice. Alura sa este mult mai
aplatizată decât în cazul încălzirii sau ventilării (fig.3.4), având valori a 
1,3...1,5. q md [%]
a
10
0
0
400 800
0

0
Fig. 3.4 Curba clasată a debitelor de căldură medii
[h/an
zilnice pentru alimentarea cu apă caldă
]
Durata anuală a necesarului de căldură, sub formă de apă caldă, depinde de
natura consumului şi durata sa zilnică, fiind dată de:
 a  8760   rev  int  [h/an] (3.44)
unde: rev este durata perioadei de revizie şi reparaţii a instalaţiilor (20-30 zile/an),
în h/an; înt – durata perioadelor de întrerupere zilnică a alimentării.
c. Metodele de reducere a consumului de căldură pentru prepararea

apei calde vizează principalele elemente menţionate anterior:
 optimizarea programului (orarului) de funcţionare a instalaţiilor de apă
caldă;
 utilizarea de aparate economice (ex. dispersoare de duş);
 contorizarea consumului de apă caldă la consumatori;
 utilizarea acumulatoarelor de căldură;
 o
reducerea temperaturii de stocare a apei la 50 C;
 întreţinerea şi exploatarea corectă a instalaţiilor de preparare a apei
calde;
 curăţarea periodică a suprafeţelor de schimb de căldură, pentru
menţinerea în timp a performanţelor;
 limitarea temperaturii de calcul a apei calde la 50oC, pentru reducerea
depunerilor în instalaţii şi pentru a nu accentua fenomenele de
coroziune a instalaţiilor;
 sisteme de recirculare a apei calde;
 izolarea optimă a conductelor de distribuţie şi a rezervoarelor de
stocare, precum şi întreţinerea în timp a acesteia;
 utilizarea sistemelor de măsurare şi reglare automată.
În cazul întreprinderilor industriale, apar caracteristici suplimentare ale
consumului de căldură pentru prepararea apei calde, care impun măsuri
suplimentare pentru reducerea acestuia:
 decalarea în timp a consumului de apă caldă sanitară faţă de consumul
tehnologic de apă caldă sau fierbinte, aspect care trebuie să fie avut în
vedere la dimensionarea optimă a instalaţiilor de producere, transport
şi distribuţie a apei calde;
 desfăşurarea în timp a consumurilor în cursul zilei de lucru, pe baza
acesteia obţinându-se reducerea valorii maxime şi a duratei
consumului.
 recuperarea resurselor energetice secundare şi utilizarea resurselor
regenerabile (energie solară, biomasă).
3.3 Consumuri de căldură cu destinaţie tehnologică
Are drept scop asigurarea desfăşurării proceselor tehnologice care pot fi:
– procese de acţionare a maşinilor unelte (ciocane, prese, forje,
turbopompe, compresoare, suflante etc.) unde este necesar un potenţial termic
mediu al procesului între 200-300°C, asigurat, de regulă, sub formă de abur saturat
la presiunea de 8-10 bar sau supraîncălzit de la 250°C până la 350°C;
– procese de încălzire sau răcire a diferitelor substanţe: distilare,
uscare, vaporizare, fierbere etc. În cadrul acestor procese au loc variaţii ale
temperaturii agentului termic, iar uneori şi a stării de agregare. Acestea necesită
căldură cu potenţial termic mediu între 120-160°C, pentru care se poate utiliza
aburul, apa sau aerul fierbinte;
– procesele de înaltă temperatură care se desfăşoară între 500-1200°C,
necesitând, în general, căldura dezvoltată prin arderea combustibililor sau obţinută
prin utilizarea energiei electrice (procesele electrotermice).
Excluzând procesele de înaltă temperatură, consumul de căldură tehnologic
al tuturor celorlalte categorii de procese se caracterizează prin :
– o mare diversitate a nivelelor termice pentru desfăşurarea proceselor,
ceea ce conduce la o mare diversitate a agenţilor termici utilizaţi (abur, apă
fierbinte sau căldură, aer cald, agenţi de răcire etc.) şi parametrii ai acestora – cea
mai mare parte a consumului fiind sub formă de abur şi apă caldă;
– mărimea consumului de căldură nu depinde de condiţiile climaterice
exterioare, ci numai de natura şi modul de desfăşurare în timp a procesului
tehnologic.
Durata de utilizare a cererii maxime este în general mare şi depinde de
caracteristicile ramurii industriale căreia îi aparţine procesul tehnologic, precum şi
de numărul de schimburi şi modul de organizare a activităţii în cadrul întreprinderii
industriale.
De asemenea, agregatele industriale consumatoare de căldură sunt foarte
diferite, în funcţie de construcţia, destinaţia tehnologică şi regimurile de utilizare.
În funcţie de considerentele amintite, clasificarea aparatelor industriale
consumatoare de căldură se poate face astfel:
 în funcţie de natura procesului tehnologic la care participă: aparate în
care are loc variaţia regimului termic şi aparate în care are loc
modificarea stării de agregare;
 în funcţie de modul în care are loc transmisia căldurii: aparate
consumatoare în care transmisia căldurii se face prin suprafeţe de
schimb de căldură şi cu amestec;
 în funcţie de regimul de funcţionare: aparate cu acţiune continuă şi
aparate cu acţiune intermitentă.
a. Mărimea şi variaţia consumului de căldură tehnologic

Se stabileşte pentru fiecare proces (aparat consumator) în funcţie de
regimul caracteristic de consum.
Consumul maxim de căldură q tM corespunde, în general, puterii nominale a
aparatului consumator q tM  q1n . Pentru un grup de consumatori cu regimuri
diferite consumul maxim însumat este:
n n
qtM   qtiM  i     qtiM [kW] (3.45),
i 1 i 1
unde: i şi  reprezintă coeficienţii de simultaneitate ai consumurilor maxime

pentru cei (i=1,...,n) consumatori, respectiv coeficientul global de simultaneitate.
Valorile lui i reprezintă raportul între mărimea participaţiei fiecărui
consumator la valoarea maximă totală qiM şi valoarea maximă a fiecărui

M
consumator în parte qi :
qiM
i  (3.46)
qiM
Pentru un grup de consumatori relaţia (3.45) devine:

qiM  qiM [kW] (3.47),
în care qiM reprezintă valorile consumurilor componente care însumate, la
momentul respectiv, dau valoarea totală maximă. În cazul a n consumatori identici
şi simultani, qtiM = const. şi i = 1, rezultă:
qiM  n  qtiM [kW] (3.48)
Consumul mediu de căldură, q imd
 , al unui grup de consumatori este egal
cu suma valorilor medii ale consumurilor de căldură q timd pentru aceşti

consumatori:
n
   qti
qimd md
[kW] (3.49)
i 1
cu condiţia ca aceste valori medii să fie calculate avându-se în vedere aceeaşi
perioadă de timp.
Consumul anual de căldură, Qtan , pentru un consumator se poate
determina prin postcalcul sau antecalcul. Prin postcalcul, Qtan reprezintă suma
valorilor momentane qt ale consumului de căldură respectiv:
t
Qtan   qt  d [kJ/an] (3.50)

0
unde t este durata anuală a consumului, în h/an.
Determinarea prin antecalcul a lui Qtan se poate face cu relaţia:
Qtan  qtmd  t  qtM  utM [kJ/an] (3.51)
în care: t este durata anuală reală de funcţionare a consumatorului, în s/an;  utM -
durata anuală de utilizare a consumului maxim de căldură, în s/an. Valorile t şi
 utM se aleg pe baze statistice pentru consumatori asemănători ca tip şi regimuri de
funcţionare.
b. Variaţia consumului de căldură tehnologic - este caracteristică

fiecărui proces de consum, în funcţie de natura şi desfăşurarea în timp a sa. De
aceea, curbele de variaţie sunt foarte diferite. Alura acestora este caracterizată de
gradul de neuniformitate t sau aplatizare t, calculate pentru perioada de timp de
referinţă (orară, zilnică, lunară, schimb, şarje etc.):
qtM  1
 t  md  Mt şi  t  (3.52)
qt  ut t
unde qt , qt ,  t ,  ut se referă la aceeaşi perioadă de timp pentru care se
M md M
calculează t sau t.

Pentru marea majoritate a consumatorilor tehnologici cu consumuri
continue, valorile zilnice  tzi =1,11...1,25. În cazul consumurilor cu procese ciclice
de consum sau cu funcţionarea într-un schimb,  tzi 1,3...1,6.
c. Metodele de reducere a consumului de căldură tehnologic vizează

două direcţii principale:
 utilizarea finală a căldurii la consumatori;
 celelalte componente ale sistemului energetic industrial, inclusiv
interconexiunile dintre ele.
În cele ce urmează vor fi abordate metodele aferente primei categorii. În
funcţie de problemele pe care le vizează, metodele de reducere a consumului de
căldură industrial, pot fi grupate în pachete de măsuri. Principalele aspecte
abordabile cu efecte importante la nivelul optimizării consumurilor industriale
sunt: adoptarea unor tehnologii performante în realizarea aparatelor consumatoare
de căldură, dimensionarea tehnico-economică a acestora, în corelaţie cu ansamblul
sistemului industrial, conduce la economii energetice importante.
Efectele sunt considerabile, dacă încă din faza de proiectare se alege corect
tipul de agent termic şi parametrii acestuia. Aceste elemente au o importanţă
deosebită la reducerea pierderilor de căldură în cadrul verigii de utilizare finală a
energiei. Alegerea corectă (pe baza unui calcul tehnico-economic) a naturii şi
parametrilor optimi ai agentului termic la consumator, se face în corelaţie cu natura
şi parametrii agentului termic de transport. Creşterea randamentelor de utilizare a
energiei în cadrul agregatelor consumatoare precum şi modul de încărcare a
acestora se face în concordanţă cu tehnologiile adoptate.
Între măsurile care vizează mărimea componentelor consumului tehnologic
de căldură este şi stabilirea valorilor reale ale cererii nete de energie utilă ale
proceselor tehnologice. O importanţă deosebită în reducerea consumului de căldură
tehnologic a unei întreprinderi industriale o are decalarea valorilor maxime ale
consumurilor componente. Aceasta depinde de natura şi modul de desfăşurare a
proceselor tehnologice consumatoare de căldură, precum şi de posibilităţile tehnice
de decalare în cursul zilei ale vârfurilor respective de consum.
Alte metode de optimizare a consumului de căldură tehnologic, deşi nu
vizează în mod direct instalaţiile tehnologice consumatoare, au o importanţă
deosebită în reducerea consumului. Ele constau în alegerea formei optime de
energie, în îmbunătăţirea randamentelor de conversie şi de transport în
subsistemele anterioare consumului, în creşterea randamentelor de producere, în
diminuarea pierderilor datorate necorelării regimurilor de livrare cu cele ale cererii
de căldură.
Adoptarea unor soluţii judicioase de recuperare a resurselor energetice
secundare în interiorul conturului de bilanţ conduce la reducerea consumului de
resurse primare.
În concluzie, se poate afirma că reducerea consumului de căldură
tehnologic presupune adoptarea unor tehnologii performante atât din punct de
vedere tehnologic şi energetic, dar şi din punct de vedere al efectului asupra
mediului.
Reducerea consumului industrial de energie, în special a celui sub formă de
căldură, influenţează în mod direct şi indirect mediul ambiant:
 în mod direct prin emisiile de căldură şi poluanţi în aer, apă şi sol, ca
rezultat al desfăşurării proceselor industriale;
 în mod indirect prin contribuţia la epuizarea unor resurse naturale
energetice practic neregenerabile.
3.4. Structura consumului de căldură la nivelul SEI
Pe ansamblul SEI consumul total de căldură reprezintă suma consumurilor

de căldură de orice fel ale acestuia. Mărimea consumurilor de căldură al SEI se
stabileşte ţinându-se seama de simultaneitatea consumurilor, de căldură
componente atât din punct de vedere sezonier, cât şi al momentului considerat.
Cunoaşterea cât mai exactă a valorilor reale ale consumului total de
căldură la nivelul SEI, în diversele regimuri caracteristice de consum, are o
importanţă deosebită: supraevaluarea sau subevaluarea acestor valori poate
conduce la supradimensionarea sau subdimensionarea instalaţiilor de producere a
căldurii şi a reţelelor care asigură transportul agenţilor termici respectivi.
În cazul supradimensionării trebuie avut în vedere că aceasta implică
investiţii suplimentare inutile, dar şi regimuri neeconomice de funcţionare a
instalaţiilor respective (funcţionează în regim de durată la sarcini parţiale reduse).
De asemenea, valorile caracteristice ale consumului de căldură pe
ansamblul SEI trebuie stabilite pe tipuri de agenţi termici şi parametrii ai acestora.
Aceasta va influenţa capacitatea sursei de căldură pe tipuri de instalaţii şi modul de
realizare şi dimensionare a reţelei termice de transport şi distribuţie.
Determinarea sarcinii termice industriale totale se face utilizând relaţiile:
 valoarea de calcul:
qindc = qic + qvc + qamd + i qt,ic + qrtc;
(3.53)
 valoarea anuală a consumului;
Qinda = Qia + Qva + Qaa +  Qt,ia + Qrta;
(3.54)
unde : qic , Qia sunt valorile de calcul, respectiv anuale ale necesarului de căldură
pentru încălzire; qvc , Qva – valorile de calcul, respectiv anuale ale necesarului de
căldură pentru ventilare; qamd , Qaa – valorile medii, respectiv anuale ale necesarului
de apă caldă; qt,ic , Qt, ia – valorile de calcul, respectiv anuale ale necesarului
tehnologic de căldură de tip “i” ; i – coeficientul de simultaneitate a consumului
tehnologic de căldură de tip “i”; qrtc, Qrta – pierderile de căldură momentane de
calcul, respectiv anuale, la transportul căldurii.
Măsurile de reducere a consumului de căldură al SEI vizează principalele
componente ale acestuia şi au fost trecute în revistă când s-au detaliat consumurile
de căldură componente.
ANALIZA ŞI EVALUAREA EFICIENŢEI
ECONOMICE
Plan curs 2 UE
1.Etapele implementarii unui proiect de investiţii.

Etapa preinvestiţională - începe din momentul lansării ideii şi durează până la luarea deciziei privind
soluţia de realizare a proiectului. Ea cuprinde perioada întocmirii analizelor şi studiilor de oportunitate,
de prefezabilitate şi de fezabilitate, care pun în final la dispoziţia decidenţilor toate elementele necesare.
Etapa investiţională - începe din momentul luării deciziei şi durează până la punerea în funcţiune a
obiectivului. Ea poate cuprinde procurarea creditului, elaborarea proiectului tehnic, contractarea
echipamentelor şi lucrărilor, pregătirea prealabilă a personalului, construcţia, montajul şi punerea în
funcţiune a obiectivului.
Etapa operaţională - în care obiectivul funcţionează şi produce efecte economice.
2.Fazele etapei preinvestitionale

 studiul de oportunitate
 studiul de prefezabilitate
 studiul de fezabilitate
3. Echivalarea soluţiilor de realizare a unui obiectiv de investiţii presupune

 capacităţi egale;
 efecte (producţii şi/sau consumuri) egale;
 durate egale de activitate.
4. Strctura fluxului de venituri si cheltuieli
Costurile de capital sau investiţiile efective pot fi clasificate în trei categorii şi anume:
– investiţii directe, reprezentând resurse financiare cheltuite fie pentru achiziţionarea unor
bunuri materiale (aparate, echipamente, instalaţii, utilaje, agregate, terenuri, etc.), fie pentru cumpărarea
unor bunuri imateriale (brevete, patente, programe de calcul, know-how, etc.);
– investiţii conexe, reprezentând resurse financiare cheltuite pentru amenajarea terenului în zona
de amplasare a obiectivului de investiţie;
– investiţii colaterale, reprezentând resurse financiare cheltuite pentru racordarea
amplasamentului obiectivului de investiţii la un anume circuit sau la o anume reţea (gaze naturale, apă
potabilă, apă industrială, canalizare, căi ferate, drumuri, etc.).
Cheltuielile curente de producţie - sunt destinate asigurării resurselor materiale, financiare şi umane
necesare bunei desfăşurări a activităţii curente, întreţinerii utilajelor şi echipamentelor de producţie,
asigurării desfacerii produselor sau serviciilor, etc.
Costurile reziduale de capital (investiţiile reziduale) - apar la sfârşitul perioadei de activitate a

obiectivului de investiţie şi sunt destinate demontării şi dezafectării obiectivului şi aducerii terenului pe
care s-a desfăşurat activitatea la starea iniţială, în special sub aspectul calităţii mediului ambiant (sol,
apă, aer).
Valoarea remanentă şi valoarea reziduală a mijloacelor fixe care intră în componenţa obiectivului
reprezintă la rândul lor elemente importante, în special atunci când durata scontată de activitate este
mai mică decât durata de viaţă sau de serviciu a mijloacelor respective. Valoarea remanentă a unui
mijloc productiv este valoarea sa la un moment dat, ulterior punerii în funcţiune a obiectivului de
investiţie în care este integrat.
Venituri
Actualizarea banilor
Conceptului de actualizare a valorii banilor i se asociază un anumit moment în raport cu care se
actualizează o sumă de bani şi este esenţial într-o analiză economico-financiară care se întinde pe o
durată mai mare de timp.
Compararea unor sume de bani disponibile la momente diferite trebuie făcută atribuindu-se acestor sume
valori mai mari sau mai mici decât cele reale, calculate în funcţie de momentul de referinţă (de
actualizare) şi momentul în care ele apar în contabilitatea organizaţiei. Astfel, coeficientul de actualizare
dintr-un an „n” ulterior anului „0” de referinţă este :
1
C 0,n 
1  a n
Valoarea reală în anul n, notată V n , devine în anul de referinţă 0 valoarea actualizată A0 :
Vn
A0 
1  a n
Mărimea ratei de actualizare „a” este o valoare foarte importantă pentru efectuarea calculelor
economice. Valoarea acestei rate de actualizare poate fi stabilită prin politica guvernamentală în cazul
economiilor centralizate sau prin acţiunea pieţei de capital în cazul economiilor de piaţă.
Momentul de referinţă în raport cu care se face actualizarea poate să fie în urma sau înaintea momentul
în care suma apare în cash flow. Principalele formule de actualizare utilizate în aceste două cazuri sunt
:
 Vn 1  a 
Vn n
A0 
1  a n
A0  Tn 1  a 
n
unde A0 este valoarea actualizată (în anul de referinţă 0), Tn este valoarea reală cu n ani înainte de
momentul de referinţă (notaţia T semnificând trecutul), iar V n este valoarea reală cu n ani după
momentul de referinţă (notaţia V semnificând viitorul).
CAP.5 RESURSE ENERGETICE
SECUNDARE
5.1 Aspecte generale privind resursele
energetice secundare
Activităţile umane sunt caracterizate în marea lor majoritate printr-un

consum de materii prime (materiale) şi unul de energie (sub diverse forme).
Rezultatul principal al oricărei activităţi este un produs sau un serviciu. În timpul
activităţii (procesului), pot rezulta unul sau chiar mai multe produse secundare
(deşeuri), care depind de modul de lucru (tehnologie), de tipul resurselor
consumate (materiale, energie) şi de modul de organizare a lucrului (management).
Produsele secundare, dintre care unele pot fi dorite (acceptate) iar altele
nedorite, sunt deseori purtători de energie sub diverse forme :
 căldura sensibilă sau latentă;
 suprapresiune;
 putere calorifică.
Aceste produse secundare pot fi aruncate sau pot fi recuperate, reciclate şi
refolosite în cadrul aceluiaşi proces sau într-un altul.
Conceptul RRR (recuperare, reciclare, refolosire) a apărut în momentul în care
omenirea a devenit conştientă de caracterul limitat al resurselor materiale şi
energetice, moment care a determinat şi o creştere semnificativă a preţurilor acestor
resurse. Recuperarea a devenit din acel moment o necesitate economico-financiară
pentru orice activitate umană ale cărei produse intrau pe piaţa mondială. La acest
nivel, preţul recuperării s-a dovedit a fi mai mic decât preţul nerecuperării
(costurile de producţie fiind mai mici în cazul recuperării decât în cazul
nerecuperării). Astfel, dacă unul singur dintre producători adoptă un procedeu care
implică recuperarea de orice fel, preţul produsului său scade şi îi obligă şi pe
ceilalţi producători de pe aceeaşi piaţă să adopte un procedeu asemănător.
În momentul de faţă, gestionarea eficientă a energiei în cadrul unei
organizaţii (companie, întreprindere, trust, etc.) constituie obiectul de activitate al
unui colectiv sau măcar al unui responsabil cu utilizarea energiei (“energy
manager”), care răspunde în faţa conducerii superioare a organizaţiei.
Odată cu creşterea preţului energiei şi alinierea lui la preţul mondial,
aplicarea recuperării energiei sub toate formele devine şi pentru România o
prioritate. Din punct de vedere tehnic, recuperarea energiei este legată de un contur
de bilanţ dat (agregat, secţie, clădire, întreprindere, platformă industrială, oraş,
etc.). În raport cu acest contur de bilanţ energetic dat, recuperarea poate fi :
 interioară;
 exterioară.
Fiecare dintre cele două direcţii prezintă avantaje şi dezavantaje. Atunci
când se pune problema recuperării unui flux de energie deşeu (resursa energetică
secundară) eliminat dintr-un contur, primul aspect al analizei constă în
inventarierea consumatorilor potenţiali pentru fluxul de energie respectiv.
Consumatorii potenţiali sunt căutaţi atât în interiorul conturului cât şi în exteriorul
Resurse energetice secundare 79
său. De cele mai multe ori există mai multe variante posibile, care sunt comparate
şi din care se alege în final soluţia cea mai convenabilă. Această alegere trebuie
făcută numai pe criterii economice, după ce toate avantajele şi dezavantajele au
fost exprimate sub formă bănească.
5.2 Definiţii, tipuri, caracteristici
În cadrul proceselor tehnologice industriale se utilizează forme de energie

de provenienţă diferită. Astfel, energia poate avea o sursă exterioară procesului
(arderea combustibililor), o sursă interioară (efect electrotermic) sau poate rezulta
şi din însăşi desfăşurarea procesului respectiv (căldură degajată din reacţiile
chimice exoterme).
Procesele tehnologice disponibilizează adesea mari cantităţi de energie, sub
diferite forme, rezultate ca produse secundare. Atunci când sunt caracterizate de un
potenţial energetic utilizabil, aceste fluxuri de energie, având de cele mai multe
ori ca suport fluxuri de masă, reprezintă resurse energetice secundare (r.e.s.).
Având în vedere modul de definire a lor, resursele energetice secundare pot fi
încadrate în categoria pierderilor energetice ale procesului din care au rezultat.
Analiza recuperării resurselor energetice secundare rezultate în cadrul unui
proces tehnologic industrial se face la un moment de timp caracterizat de anumite
condiţii tehnice şi economice. În funcţie de aceste condiţii, numai o cotă parte din
conţinutul energetic al resurselor energetice secundare poate fi refolosită eficient
tehnico-economic, această cotă constituind resursele energetice refolosibile
(r.e.r.).
Astfel, valoarea resurselor energetice refolosibile fiind dependentă de stadiul
dezvoltării tehnologiilor de recuperare şi de nivelul de referinţă al costurilor
energiilor şi materialelor utilizate, are un caracter dinamic.
Definirea resurselor energetice secundare şi calculul eficienţei recuperării
lor se face stabilind în prealabil un contur de referinţă, care poate fi un proces, un
agregat, un subansamblu tehnologic, o linie tehnologică, o întreprindere sau o zonă
(platformă) industrială. Diversitatea mare de procese industriale conduce la apariţia
unor categorii diferite de resurse energetice secundare cu caracteristici diferite în
funcţie de forma de energie utilizabilă şi natura agentului energetic.
În funcţie de caracteristicile fizico-chimice pe care le prezintă, resursele
energetice secundare rezultate din diferite procese tehnologice, pot aparţine uneia
sau simultan mai multor categorii de resurse energetice secundare (r.e.s.). În tabelul
5.1 sunt prezentate principalele categorii de resurse energetice secundare, forma de
energie utilizabilă şi exemple.
Tabelul 5.1
Tipuri de resurse energetice secundare
Categoria resurselor Forma de energie Exemple de resurse

energetice secundare utilizabilă energetice secundare
Resurse energetice Căldură sensibilă  Gaze de ardere rezultate din
secundare termice şi/sau latentă procese pirotehnologice din
industria metalurgică, industria
chimică, industria materialelor de
construcţie, incinerarea deşeurilor
industriale şi urbane;
 Deşeuri tehnologice fierbinţi
(zgură, cocs);
 Abur uzat;
 Aer umed evacuat din hale
industriale şi instalaţii de uscare.
Resurse energetice Energie chimică  Gaze de ardere rezultate din

secundare combustibile procese chimice, furnale, cocserii,
convertizoare, rafinării, înnobilarea
cărbunelui;
 Leşii din industria celulozei si
hârtiei;
 Deşeuri lemnoase;
 Deşeuri agricole.
Resurse energetice Energie potenţială  Gaze de furnal;
secundare de (suprapresiune)  Gaze rezultate din instalaţii de
suprapresiune ardere sub presiune;
 Soluţii sau fluide cu
suprapresiune din agregate
tehnologice ca abur, aer comprimat.
În categoria resurselor energetice secundare ponderea cea mai importantă o

reprezintă gazele de ardere. În cazul principalelor procese tehnologice din industrie
(metalurgie, construcţii de maşini, materiale de construcţii, chimie), temperaturile
necesare desfăşurării lor variază în limite largi. Ca urmare gazele de ardere
rezultate din aceste procese au în mod curent temperaturi cuprinse între 300 – 2800
°
C, impunându-se ca importante resurse energetice secundare de natură termică.
Procesele pirotehnologice reprezintă procesele tehnologice care presupun
arderea combustibilului sau prelucrarea termică a acestuia. Ele au o pondere mare
în cadrul unor ramuri industriale ca:
- industria metalurgică;
- industria constructoare de maşini;
- industria chimică;
- industria petrochimică;
- industria materialelor de construcţie.
Randamentele termice ale acestor procese au valori minime, deci ele
prezintă pierderi de căldură mari, constituind o rezervă considerabilă de resurse
energetice secundare, în special sub forma gazelor de ardere. Făcând abstracţie de
procesele electro-termice şi de cele chimice bazate pe reacţii puternic exoterme,
gazele de ardere cu un conţinut ridicat de căldură sensibilă, sunt furnizate în
general de procesele pirotehnologice, rezultând prin arderea combustibilului.
Datorită temperaturii ridicate impuse de desfăşurarea acestor procese, căldura
evacuată cu gazele de ardere poate avea o pondere de 35 - 60% din cantitatea de
energie consumată.
O categorie aparte de gaze de ardere, din punct de vedere calitativ, o
reprezintă cele rezultate din incinerarea deşeurilor industriale şi menajere.
Problematica recuperării acestei categorii de gaze de ardere se analizează corelat cu
structura procedeelor de incinerare a deşeurilor. Deşi scopul acestor procedee este
eliminarea deşeurilor şi nu recuperarea lor, caracteristicile termice ale gazelor de
ardere rezultate impun atât deşeurile urbane cât şi pe cele industriale ca surse
importante de energie, mai ales pentru aglomerările urbane.
Unităţile de incinerare a deşeurilor menajere cu recuperare de energie sunt
specifice marilor aglomerări urbane. Datorită puterii calorifice scăzute (apropiată
de aceea a cărbunilor inferiori ca turba şi lignitul) utilizarea deşeurile menajere ca
resurse energetice combustibile nu prezintă o eficienţă energetică ridicată. Însă
recuperarea căldurii sensibile a gazelor de ardere rezultate la arderea acestora în
uzinele de incinerare este eficientă din punct de vedere tehnico-economic şi
contribuie la diminuarea costului global al acestui tip de tratament termic.
Limitele domeniului de temperaturi ale gazelor de ardere evacuate în
cadrul procedeului de incinerare a deşeurilor menajere sunt determinate de
caracteristicile constructive şi funcţionale ale cuptoarelor de incinerare şi ale
instalaţiilor anexe. Astfel, pentru ca arderea să se desfăşoare în condiţii bune, este
necesară o temperatură de minimum 750 °C iar pentru a evita ancrasarea
cuptorului, acestea nu trebuie să depăşească 950 °C .
De asemenea, recuperarea gazelor de ardere evacuate din cuptoarele de
incinerare a deşeurilor menajere prezintă anumite particularităţi faţă de cele
evacuate din instalaţiile pirotehnologice care funcţionează cu combustibili clasici.
Aceste particularităţi sunt determinate de conţinutul ridicat în poluanţi gazoşi şi
solizi.
Conţinutul de energie al resurselor energetice secundare se determină
având în vedere forma de energie şi agentul purtător. Astfel, având în vedere
principalele categorii de resurse energetice secundare (termice, combustibile,
suprapresiune), în cele ce urmează se exemplifică pentru cazul gazelor de ardere
modul de determinare al energiei conţinute.
Căldura sensibilă conţinută de un debit de gaze (resurse energetice
secundare termice) care poate fi preluată prin răcirea acestora în instalaţia
recuperatoare este:
Q = W (t1 - t2) (5.1)
unde W este capacitatea calorică a debitului de gaze (produsul între debit şi căldura
specifică medie) iar t1 este temperatura cu care sunt disponibile gazele ieşite din
incinta de lucru.
Valoarea minimă a temperaturii t2 cu care gazele de ardere ies din instalaţia
recuperatoare este limitată de temperatura punctului de rouă acidă tr. Astfel, pentru
combustibilii care conţin :
– mai puţin de 1% sulf t2min = tr + 30 grd (5.2)
– mai mult de 1% sulf t2min = tr + 40 grd (5.3)
Debitul total de gaze de ardere se calculează în funcţie de sarcina
tehnologică, de consumul specific de combustibil, de cantitatea de gaze de ardere
rezultate prin arderea unităţii de masă sau de volum de combustubil şi de
coeficientul de evacuare a gazelor de ardere din camera de lucru a agregatului
tehnologic. La calculul debitului specific de gaze se ţine seama şi de pătrunderile
de aer fals pe traseul gazelor de ardere, de la ieşirea din camera de lucru a
agregatului tehnologic până la intrarea în instalaţia recuperatoare, prin coeficientul
de exces de aer.
Atât masa deşeurilor care sunt supuse tratamentului de incinerare cât şi
puterea calorifică inferioară acestora variază în limite foarte largi. Astfel uzinele de
incinerare pot avea capacităţi cuprinse între 10000 şi 700000 t/an iar puterea
calorifică inferioară poate varia practic între 5000 şi 8500 kJ/kg, pentru deşeuri
menajere şi 12500 - 33400 kJ/kg, pentru deşeuri industriale.
Mărimea cantităţii de deşeuri incinerate şi puterea calorifică inferioară a
acestora determină cantitatea de căldură posibil a fi recuperată. În cazul arderii
deşeurilor cu puteri calorifice scăzute (sub 5000 kJ/kg), conţinutul ridicat de
umiditate al acestora determină o funcţionare instabilă a sistemului cuptor - cazan
recuperator. În acest caz, condiţiile de funcţionare pot fi îmbunătăţite prin aplicarea
preîncălzirii aerului de ardere până la circa 300 °C, prin recuperarea căldurii
gazelor de ardere evacuate. Pe măsură ce puterea calorifică inferioară a deşeurilor
creşte, funcţionarea sistemului cuptor - cazan este mai stabilă iar calitatea aburului
produs permite o utilizare eficientă pentru alimentarea cu căldură şi/sau energie
electrică.
Pentru puteri calorifice inferioare medii ale deşeurilor menajere tratate
termic, randamentul ansamblului cuptor - cazan recuperator variază între 50 şi 80%
în funcţie de tipul arzătorului, caracteristicile arderii şi modul de dimensionare al
suprafeţei de schimb de căldură a cazanului recuperator.
Suprapresiunea cu care gazele (resurse energetice secundare de
suprapresiune) sunt evacuate din incinta de lucru poate fi de ordinul mbar sau de
ordinul sutelor de bar. Energia potenţială conţinută de gaze poate fi valorificată
prin destindere într-o turbină de detentă, care poate antrena un generator electric
sau un consumator de lucru mecanic din interiorul conturului de bilanţ considerat.
Lucrul mecanic generat prin destinderea în turbină este:
lT = R TIN (1 - ) IT /  (5.4)
unde R = 8,315 kJ/kmolK este constanta universală a gazelor,  = 0,2 - 0,29 este o
mărime care depinde de valoarea exponentului adiabatic, IT = 0,78 - 0,88 este
randamentul intern al turbinei de detentă iar  este raportul presiunilor de ieşire şi
de intrare în turbină ( < 1). Se poate constata că lucrul mecanic de destindere
depinde de temperatura absolută de intrare în turbina TIN şi de raportul de
destindere .
Puterea calorifică a resurselor energetice secundare combustibile se
datorează componentelor combustibile care pot fi întâlnite în amestecul de gaze de
proces, de sinteză sau de purjă (H2, CO, CH4). Valorile puterilor calorifice
inferioare, pentru câteva astfel de componente, sunt prezentate în tabelul 5.2.
Tabelul 5.2
Valorile câtorva componente combustibile
ale unor amestecuri de gaze
Component al unui Putere calorifică

amestec de gaze inferioară (MJ/kmol)
H2 242
CO 286
CH4 803
În cazul în care acelaşi debit de gaze are suprapresiune şi conţine şi

elemente combustibile, recuperarea se poate face etapizat, mai întâi prin destindere
şi apoi prin ardere.
5.3 Direcţii de recuperare
Recuperarea resurselor energetice secundare poate fi, interioară sau

exterioară, în raport cu conturul de bilanţ energetic stabilit pentru analiză.
Recuperarea interioară are loc atunci când energia conţinută de către
resursele energetice secundare rezultate dintr-un proces tehnologic este recuperată
în cadrul aceluiaşi proces. Soluţiile de recuperare interioară sunt caracterizate de
următoarele aspecte:
– utilizarea energiei recuperate se face direct în cadrul agregatului sau
liniei tehnologice în care s-a produs resurse energetice secundare;
– prin aplicarea unei soluţii de recuperare de acest tip se economiseşte
combustibil tehnologic (superior), efectul constând în reducerea directă a facturii
energetice asociate agregatului sau procesului care a generat resursele energetice
secundare;
– sub aspect economic, prin încadrarea instalaţiilor recuperatoare în fluxul
tehnologic, aceste soluţii de recuperare nu necesită cheltuieli suplimentare de
exploatare;
– aplicarea soluţiilor de recuperare interioară pot conduce la creşterea
productivităţii agregatului tehnologic.
Tabelul 5.3
Soluţii de recuperare interioară
a căldurii gazelor de ardere
Soluţia de Elemente caracteristice ale soluţiei de recuperare

recuperare
Preîncălzirea  presupune utilizarea căldurii fizice a gazelor rezultate din
aerului de ardere camera de lucru a unui agregat tehnologic, pentru
(PA) preîncălzirea aerului de ardere necesar aceluiaşi agregat;
Preîncălzirea  presupune existenţa unui focar separat de camera de lucru
autonomă a a agregatului tehnologic principal, în care sunt produse
aerului de ardere gazele de ardere utilizate pentru preîncălzirea aerului;
(PAA)  se aplică în cazul în care gazele din agregatul principal au
un conţinut bogat în elemente combustibile, iar
recuperarea lor este mai eficientă ca resurse energetice
secundare de natură combustibilă;
Preîncălzirea  se aplică în general în cazul utilizării în agregatul
combustibilului principal a unui combustibil gazos ( sau lichid ) cu
(PC) putere calorifică scăzută ;
 preîncălzirea combustibilului este limitată de atingerea
temperaturii de autoaprindere ( dependentă de natura sa) ;
Preîncălzirea  se poate realiza atât direct prin străbaterea în

materialelor contracurent fluxul gazelor de ardere cât şi în cadrul unui
tehnologice preîncălzitor separat, implementat în fluxul acestora;
(PMT)
Regenerarea  presupune utilizarea căldurii fizice a gazelor pentru
chimică a căldurii tratarea preliminară endotermă a combustibilului
gazelor de ardere tehnologic, având ca efecte atât ridicarea conţinutului de
(RC) căldură legată chimic cât şi preîncălzirea sa;
 soluţia este aplicată în cazul proceselor pirotehnologice în
care gazele de ardere rezultate nu conţin antrenări de
particule, ceea ce ar îngreuna atât transportul gazelor de
ardere la distanţă cât şi utilizarea schimbătoarelor de
căldură de suprafaţă ;
Recircularea  constă în preluarea gazelor din zona finală a agregatului
gazelor de ardere tehnologic şi introducerea lor direct în camera de lucru,
(RG) sau în zona imediat următoare acesteia pentru reducerea
temperaturii mediului gazos de aici;
 se aplică în cazul proceselor pirotehnologice ce impun un
regim termic moderat.
Datorită limitărilor ce intervin în cazul aplicării independente a diferitelor

soluţii de recuperare interioară, în anumite situaţii se justifică tehnico-economic
aplicarea combinată a acestora. În tabelul 5.3 sunt exemplificate pentru cazul
particular al gazelor de ardere caracterizate de nivel termic ridicat (resurse
energetice secundare de natură termică), principalele soluţii de recuperare
interioară.
Recuperarea exterioară are loc atunci când energia conţinută de către
resursele energetice secundare este utilizată în afara procesului tehnologic din care
a rezultat, în cadrul întreprinderii sau platformei industriale, pentru acoperirea
necesarului de energie termică şi electrică (mecanică). Aceste soluţii de recuperare
se pot aplica fie ca soluţii independente, fie pentru creşterea gradului total de
recuperare realizat în cadrul conturului de bilanţ dat. Analizând recuperarea
interioară comparativ cu recuperarea exterioară, aceasta din urmă prezintă
următoarele aspecte caracteristice:
– utilizarea energiei recuperate din resursele energetice secundare în afara
limitelor procesului industrial din care au rezultat, conduce la limitări de regim în
recuperare datorate nesimultaneităţii producerii cu consumul fie sub aspect
cantitativ (în cazul utilizării energiei recuperate în direcţie termică), fie sub aspect
calitativ (in cazul utilizării energiei recuperate în direcţie electrică sau mecanică);
– efectele energetice obţinute prin economisirea combustibilului se reflectă
la nivelul utilizatorului energiei recuperate, de regulă combustibilul economisit
fiind combustibil energetic
– efectele economice determinate atât de economia de cheltuieli cu
combustibilul cât şi de investiţiile şi cheltuielile aferente instalaţiei recuperatoare
influenţează balanţa economică a utilizatorului energiei recuperate.
În tabelul 5.4 sunt precizate principalele aspecte caracteristice ale soluţiilor
de recuperare exterioară, exemplificate pentru cazul gazelor de ardere.
De multe ori, în special în cazul gazelor de ardere evacuate din procesele
pirotehnologice având un conţinut de căldură sensibilă mare, se impune aplicarea
recuperării în mai multe trepte (în cascadă), combinând soluţiile de recuperare
internă cu cele externe. Astfel se obţine un grad total de recuperare mai mare decât
prin aplicarea independentă a fiecărei soluţii de recuperare prezentate anterior. În
aceste condiţii, analiza eficienţei recuperării se aplică ansamblului schemei de
recuperare, scopul fiind determinarea variantei optime de schemă complexă de
recuperare. Problemele care se pun în cazul schemelor complexe de recuperare
sunt:
 repartiţia cantităţii totale de căldură între diferitele direcţii (soluţii) de
recuperare;
 optimizarea schemei complexe de recuperare;
 analiza tehnico-economică a ansamblului schemei de recuperare
complexă.
Tabelul 5.4
Elemente caracteristice ale soluţiilor de recuperare exterioară
Direcţia de Scopul recuperării Elemente caracteristice ale soluţiilor

recuperare de recuperare
1 2 3
Termică – alimentarea cu căldură – prezintă un grad anual de recuperare
a proceselor tehnologice; înalt, datorită caracterului permanent la
– încălzirea, ventilarea, acestor consumuri;
condiţionarea incintelor – caracterul sezonier al acestor
cu caracter tehnologic, consumuri, face ca utilizarea căldurii în
administrativ sau urban; această direcţie să aibă o durată anuală
– prepararea apei calde în de cel mult 2500 - 3000 ore/an, mult
scopuri menajere şi mai mică faţă de duratele anuale de
sanitare; disponibilitate ale gazelor de ardere (
5000 – 6000 ore/an, funcţie de procesul
tehnologic din care provin ), ceea ce
determină un grad anual de recuperare
redus;
– limitările de regim care apar sunt de
natură cantitativă, necesarul de căldură
pentru prepararea apei calde fiind mult
mai mic decât căldura conţinută de gaze,
diferenţa neputând fi recuperată ;
Electrică – producerea energiei – recuperarea căldurii gazelor cu nivel
(Mecanică) electrice; termic ridicat se face în cazane
– producerea lucrului recuperatoare producătoare de abur,
mecanic. utilizat în turbine cu abur cu condensaţie
pentru producerea energiei electrice;
– în funcţie de calitatea gazelor, acestea
se pot folosi şi direct în turbine de
detentă cu gaze, pentru producerea
lucrului mecanic
– gradul anual de recuperare este afectat
de către limitările de regim, numai în
măsura în care apar restricţii în
necesarul electroenergetic ce trebuie
asigurat;
Cogenerare – producere simultană de – aburul produs în cazanele
sau căldură şi energie recuperatoare poate fi utilizat şi într-un
trigenerare electrică sau căldură, ciclu combinat de cogenerare sau
energie electrică şi frig. trigenerare;
– în cazul turbinelor de detentă
recuperatoare, gazele eşapate din turbine
se pot folosi şi pentru alimentarea cu
căldură şi/sau frig.
5.4. Efectele recuperării resurselor

Printre cele mai eficiente metode de creştere a gradului de utilizare a

energiei consumate în procesele industriale poate fi amintită valorificarea
resurselor energetice secundare rezultate, în speţă a gazelor de ardere. Efectele
recuperării resurselor energetice secundare sunt de natură tehnică, energetică,
economică şi ecologică.
a. Efecte de natură tehnică

Conceperea şi încadrarea unor instalaţii recuperatoare direct în fluxul
tehnologic contribuie la modernizarea schemelor generale ale proceselor
tehnologice. Astfel amplasarea de recuperatoare (pentru preîncălzirea aerului, a
combustibilului, a materialelor tehnologice) în cadrul proceselor pirotehnologice
din industria metalurgică, a materialelor de construcţii, chimică, permit trecerea la
tehnologii noi, performante, cu un înalt grad de recuperare, cu productivităţi
ridicate de obţinere a produsului finit. Prin procedeele de recuperare, ca
recircularea gazelor de ardere se măreşte durata de viaţă a agregatelor tehnologice,
diminuându-se solicitările termice la care sunt supuse părţile componente . Efectele
de natură tehnică sunt corelate şi se regăsesc în cele de natură economică.
b. Efecte de natură energetică

Efectele de natură energetică se cuantifică practic prin economia de
combustibil realizată prin recuperare:
Principalii indicatori energetici pe baza cărora se va aprecia eficienţa
energetică a soluţiei de recuperare sunt :
 echivalentul în combustibil al energiei economisite (economia de
combustibil, valoare absolută sau relativă) – se defineşte ca diferenţa intre
consumul de combustibil înainte şi după recuperare;
 gradul total de recuperare – se defineşte ca raportul între căldura efectiv
recuperată, datorită restricţiilor termodinamice şi tehnico-economice
existente, şi căldura conţinută efectiv de către r.e.s.
c. Efecte de natură economică

Sub aspect economic, efectele imediate sunt determinate în primul rând de
economia de energie realizată, în funcţie de direcţia în care s-a făcut recuperarea,
fie la nivelul producătorului energiei recuperată, fie la nivelul beneficiarului
acestuia. Astfel se reduc consumurile energetice la nivelul conturului analizat
(indiferent care este acesta), reducându-se implicit şi aportul de combustibil clasic.
Reflectarea economică a reducerii consumurilor energetice, la nivelul
întreprinderilor sau a platformelor industriale, are loc prin reducerea cheltuielilor
de producţie aferente acestora, ceea ce în final determină reducerea preţului de cost
al produselor tehnologice. Efectul indirect, menţionat anterior, respectiv reducerea
apelului la energia primară, se reflectă prin reducerea pierderilor energetice şi a
consumurilor efective de energie din etapa extracţiei şi a transportului
combustibilului.
d. Efecte ecologice
O importanţă deosebită a recuperării resurselor energetice secundare, o
reprezintă efectele reflectate asupra mediului ambiant. Din diferite procese
industriale, rezultă gaze de ardere, care datorită cantităţii şi calităţii lor nu pot fi
evacuate ca atare în mediul ambiant.
Cea mai mare parte a acestora, datorită particularităţilor pe care le prezintă
: temperatură, compoziţie, presiune, pot constitui resurse energetice secundare
termice, combustibile sau de suprapresiune, ele fiind utilizate ca atare şi în acelaşi
timp neutralizate sub aspectul nocivităţii asupra mediului ambiant.
Recuperarea gazelor de ardere rezultate din procesele industriale, ca
resursele energetice secundare de natură termică determină reducerea sensibilă a
emisiei de căldură în mediul ambiant, deci reducerea efectului de seră, care
constituie în condiţiile puternicei industrializări cu care se confruntă planeta, un
pericol iminent de distrugere a echilibrului ecologic .
Există o categorie de resurse energetice secundare sub formă de gaze de
ardere, a căror recuperare este susţinută în primul rând de considerentele ecologice
şi apoi de cele energetice şi economice. Din această categorie fac parte şi gazele de
ardere rezultate din procesele industriei chimice, metalurgice, materialelor de
construcţii, care datorită substanţelor toxice conţinute, prin interacţiune chimică cu
aerul dar mai ales cu apa, pot conduce la formarea unor substanţe toxice sau cu
caracter coroziv asupra însăşi a agregatelor tehnologice şi a tot ceea ce există pe o
rază apreciabilă.
Prin normativele emise, legislaţia internaţională prevede principalele
categorii de poluanţi atmosferici, ai apei şi solului, efectele lor nocive asupra
mediului ambiant, conţinuturile limită admise, precum şi taxele percepute în cazul
depăşirii lor . Valorificarea energetică , în limitele eficienţei tehnico-economice a
gazelor care rezultă din procesele industriale, poate constitui o metodă de
conservare a mediului ambiant.
Extracţia combustibililor clasici, în special a celor solizi cu exploatări la
suprafaţă prin decopertarea straturilor de pământ de deasupra, are efecte negative
asupra echilibrului ecologic. Din această cauză orice economie de combustibil
(inclusiv cel nuclear), realizată prin recuperare reprezintă o reducere substanţială a
apelului la resursele de energie primară, reducându-se astfel efectele nocive asupra
mediului ambiant.
Din punct de vedere ecologic, efectul implementării soluţiei de recuperare
propusă, poate fi cuantificat prin reducerea indicatorilor de impact, comparativ cu
soluţia de referinţă, iar din punct de vedere economic efectele ecologice pot fi
cuantificate prin ecotaxe.
Plan curs UE - sapt 4
Indicatori de performanţă economică
Principalii indicatori de performanţă pentru evaluarea eficienţei economice a unei variante de

realizare a unui proiect de investiţii sunt:
a. Indicatori având la bază valori actualizate :
– venitul net actualizat;
– termenul (durata) de recuperare în valori actualizate;
– cheltuielile totale actualizate;
– rata internă de rentabilitate;
– rata internă de acumulare a capitalului.
b. Indicatori având la bază valori neactualizate (indicatori empirici) :
– venitul net neactualizat;
– termenul (durata) de recuperare în valori neactualizate;
– randamentul contabil;
Indicatori de performanţă economica având la bază valori actualizate
Ipoteze/considerente
Pentru ca rezultatele analizei economice să fie corecte, iar concluziile obţinute în urma
interpretării rezultatelor să fie pertinente, este necesară respectarea mai multor condiţii.
 estimarea duratelor de realizare şi de exploatare a proiectului de investiţii.
 estimarea costurilor de investiţii şi de exploatare pe toată durata de viaţă a
echipamentelor
 Calculele se fac de regulă în monedă constantă.
 Valoarea ratei de actualizare este fie estimată pe baza literaturii de specialitate, fie
impusă de politica organizaţiei analizate sau de normativele în vigoare.
 Valorile ratelor de actualizare depind esenţial de sursa de finanţare (fonduri proprii sau
credite). În cazul general al finanţărilor din surse mixte valoarea ratei de actualizare este
stabilită în funcţie de costul mediu al capitalului. Pentru simplificarea calculelor se
lucrează cu o rată unică de actualizare.
 Sumele considerate în calcule sunt încasările şi plăţile reale, cheltuielile de investiţie
fiind considerate în momentul în care au fost făcute în cazul utilizării fondurilor proprii
sau prin intermediul anuităţilor în cazul recurgerii la credite, actualizate în momentul
plăţii acestora.
 Amortismentele se includ în cheltuielile anuale numai în cazul calculelor costurile de
producţie specifice.
 Momentului actualizării se poate alege arbitrar de către cel care efectuează analiza, cu
condiţia ca acesta să fie acelaşi pentru toate variantele de realizare a proiectului
considerate.
VNA
Se numeşte venit net actualizat (VNA) suma algebrică a veniturilor nete anuale actualizate pe
întreaga perioadă de activitate considerată. Forma analitică a indicatorului depinde esenţial de momentul
de referinţă considerat pentru actualizare.
În cazul considerării drept moment de referinţă a momentului demarării proiectului de investiţii,
venitul net actualizat se defineşte cu relaţia :
n
VNA   (2.9)
i 1 1  a i
unde IN i sunt încasările efetuate în anul „i”, C i sunt cheltuielile de operare din anul „i” exclusiv
amortismentele, Ai sunt anuităţile plătite în anul „i” pentru returnarea creditelor luate, I i sunt
investiţiile efectuate din fonduri proprii în anul „i”, a este rata de actualizare considerată iar n este durata
de studiu. Durata de timp pentru care se calculează venitul net actualizat este n  n r  n f , unde nr
reprezintă durata de realizare a investiţiei, care se termină în momentul punerii în funcţiune a
obiectivului, iar n f este durata de activitate scontată (funcţionare) a obiectivului.
În cazul considerării drept moment de referinţă a momentului începerii exploatării proiectului
de investiţii, venitul net actualizat se determină cu relaţia :
IN i  Ci  Ai nr
nf
VNA     I i 1  a 
i
(2.10)
i 1 1  a i
i 1
în care s-au utilizat aceleaşi notaţii ca în relaţia (2.9). În relaţia (2.10), la calculul celei de a doua sume
trebuie avut în vedere sensul axei timpului. Altfel spus, actualizarea investiţiilor se face în viitor, în timp
ce actualizarea cheltuielilor de operare se face în trecut. Indiferent de momentul considerat pentru
actualizare, o soluţie este economică dacă VNA  0 , iar în cazul comparării mai multor soluţii, soluţia
optimă corespunde condiţiei VNA  max .
În concluzie, criteriul venitului net actualizat :

– poate fi folosit pentru estimarea eficienţei economice a unui proiect de investiţii, constituind
criteriul cel mai concludent;
– poate fi folosit pentru compararea mai multor variante de realizare a unui proiect de investiţie.
Pentru ca compararea să fie concludentă, în anumite cazuri, este necesară echivalarea variantelor din
punct de vedere al efectelor utile;
– necesită un volum relativ mare de calcule şi respectarea unor ipoteze prezentate anterior;
RIR
Rata internă de rentabilitate a unei investiţii (RIR) reprezintă acea rată de actualizare pentru care
venitul net actualizat se anulează, respectiv:
ns

i 1 1  a0 i
0 (2.21)
unde RIR  a0 .
Soluţia ecuaţiei (2.21) rezultă prin încercări dintr-un calcul iterativ, utilizând fie tabelele de
actualizare, fie un program specializat de calculator, ecuaţia neputând fi rezolvată analitic.
RIR poate fi interpretată ca fiind dobânda procentuală care poate fi acceptată atât pentru investiţii
cât şi pentru fondul de rulment, astfel ca proiectul de investiţii propus să nu producă pierderi.
Notând cu Fi fluxul de capital în anul „i”:
Fi  IN i  Ci  I i
relaţia (2.21) devine :
F1 F2 Fn
F0    ....  0 (2.22)
1  a0  1  a0 2
1  a0 n
sau, notând cu x  1  a0 , rezultă :
F0 x n  F1 x n1  ...  Fn  0 (2.23)
Determinarea ratei interne de rentabilitate RIR se reduce la determinarea rădăcinilor ecuaţiei
2.23. Fiind un polinom de gradul „n”, ecuaţia are rădăcini reale şi imaginare.
Numărul de soluţii reale depinde de semnele fluxurilor de capital Fi astfel:
– dacă fluxul F0  0 şi restul fluxurilor F1 ,......Fn  0 , proiectul de investiţii este caracterizat
de o singură rată internă de rentabilitate;
– dacă fluxurile F0 şi Fn sunt negative, restul fluxurilor fiind pozitive, rata internă de
rentabilitate poate avea două valori distincte. Este cazul caracteristic al unor proiecte de investiţii cu
valori importante şi negative ale investiţiilor reziduale;
– dacă pe parcursul timpului apar mai multe fluxuri de capital negative (cazul unor investiţii de
înlocuire), rata internă de rentabilitate poate avea valori multiple (mai multe de două). În general, situaţia
este foarte rar întâlnită.
Rentabilitatea unui proiect se estimează în raport cu valoarea RIR astfel:
– dacă RIR are o valoare unică, proiectul este rentabil dacă a  RIR ;
– dacă RIR are două valori, proiectul este rentabil dacă RIR1  a  RIR 2 ;
– dacă RIR are valori multiple (mai mult de două valori), domeniile de rentabilitate se stabilesc
de la caz la caz.
Concluzii
 Rata internă de rentabilitate se utilizează pentru estimarea eficienţei economice a unei investiţii.
Ea nu poate fi utilizată pentru compararea mai multor variante întrucât poate conduce la
concluzii false
 Determinarea ratei interne de rentabilitate nu necesită cunoaşterea ratei de actualizare, însă,
aprecierea economicităţii unei investiţii face apel la aceasta, deoarece ea trebuie comparată cu
rata internă de rentabilitate.
DRA
Durată de recuperare a capitalului nr , se defineşte ca fiind numărul de ani pentru care se îndeplineşte
relaţia:
nr
IN i  Ci  I i
VNA   0 (2.29)
i 1 1  a i
Definirea duratei de recuperare a capitalului necesită stabilirea unei origini a timpului. De
regulă, convenţia acceptată este de a calcula această durată începând cu momentul punerii în funcţiune
a obiectivului respectiv.
Durata de recuperare a capitalului (în valori actualizate) este durata de exploatare a obiectivului,
la sfârşitul căreia se poate acoperi investiţia iniţială şi realiza un venit suplimentar corespunzător ratei
de actualizare considerate. Teoretic, decizia de acceptare sau de eliminare a unui proiect de investiţii ar
trebui luată prin compararea duratei de recuperare a capitalului nr cu durata de viaţă a obiectivului nv .
Dacă nr  nv , proiectul de investiţii poate fi acceptat, el aducând venituri actualizate nete, iar dacă
nr  nv , proiectul trebuie respins, el neaducând venituri nete pe perioada de viaţă a echipamentului.
Concluzii
Durata de recuperare a capitalului în valori actualizate este un criteriu des folosit deoarece:
– este un criteriu simplu de aplicat;
– oferă informaţii având semnificaţie fizică, uşor de înţeles;
– permite atât stabilirea economicităţii unei soluţii cât şi alegerea soluţiei optime dintr-un şir de
soluţii posibile (cu respectarea aceloraşi condiţii de actualizare);
– permite compararea unor soluţii care nu trebuie să fie în mod obligatoriu echivalente din
punct de vedere al efectelor
Cheltuielile totale actualizate (CTA) este un indicator rezultat prin simplificarea venitului net
actualizat, cu condiţia ca toate variantele analizate fie sunt echivalente din punct de vedere al efectelor.
În caz că ele nu sunt echivalente iniţial, ele sunt aduse la echivalenţă ulterior prin calculele de echivalare.
Astfel:
n
CTi n
C  Ai  I i
CTA    i =MIN (2.16)
i 1 1  a  1  a i
i
i 1
în care CT sunt cheltuielile totale în anul „i” aferente realizării unui proiect de investiţii, C i sunt
cheltuielile de exploatare (exclusiv amortizările); Ai anuităţile plătite pentru returnarea creditelor şi Ii
sunt investiţiile realizate din fonduri proprii, toate corespunzătoare anului „i”.
Echivalarea variantelor comparate
Modul de efectuare al echivalării variantelor depinde esenţial de situaţia concretă a proiectelor de
investiţii.
Obiectivul proiectului de investiţii este componentă a unui sistem existent. În această, situaţie,
echivalarea se face la nivelul sistemului, trebuind să fie îndeplinite două condiţii:
– capacităţile de producţie nominale la nivelul sistemului trebuie să fie aceleaşi în toate
variantele de realizare a proiectului. Echivalarea se face faţă de varianta cu capacitate nominală de
producţie maximă, şi constă în adăugarea la cheltuielile totale ale celorlalte variante a unor investiţii de
echivalare:

I ech  M max
c
 M c iech  (2.17)
unde M c
max este capacitatea nominală de producţie în varianta cu capacitate maximă, M c este
capacitatea de producţie în varianta considerată; iar iech este investiţia specifică de echivalare. Se poate
considera că diferenţa de capacitate nominală M max c
 
 M c se instalează fie în unităţi etalon,
caracterizate prin normative, fie în condiţiile medii din sistemul considerat, stabilindu-se astfel valoarea
iech . În cazul unor sisteme cu capacităţi nominale de producţie excedentare faţă de cerere (cazul actual
al SEN din România) nu este necesară echivalarea variantelor din punctul de vedere al capacităţilor de
producţie, şi I ech  0 . În mod convenţional, investiţiile de echivalare se consideră o singură dată, şi
apar în anul anterior punerii în funcţiune a variantei respective;
– efectele utile anuale trebuie să fie aceleaşi în toate variantele de realizare a proiectului.
Echivalarea se face faţă de varianta cu efectul anual maxim şi constă la adăugarea în celelalte variante
a unor cheltuieli de echivalare:

C ech  M max
a
 M a cech  (2.18)
a a
în care M max şi M sunt efectele anuale în varianta cu efecte anuale maxime, respectiv în varianta
considerată, iar cech cheltuielile specifice pentru producerea diferenţei de efecte anuale fie în nişte unităţi
etalon cu caracteristici date de normative, fie în condiţiile medii din sistemul considerat. Cheltuielile de
echivalare apar în fiecare an pe întreaga durată de studiu a proiectului de investiţii.
În cazul analizei proiectelor de investiţii pentru obiective având mai multe tipuri de efecte utile
este necesară echivalarea variantelor pe fiecare tip de efect util, cheltuielile totale de echivalare vor fi o
sumă de cheltuieli de echivalare.
În cazul particular al energiei electrice, cheltuielile de echivalare se determină cu relaţia:

C ech  E max
a
 E a bech p B (2.19)
unde E a
max E a
 este diferenţa de producţie anuală de energie electrică în varianta cu producţie
maximă şi varianta considerată, bech fiind consumul specific de combustibil de echivalare (fie în unităţi
etalon, fie în condiţiile medii din sistem), iar p B este preţul combustibilului.
Plan curs CONSUMURI FINALE DE
ENERGIE TERMICĂ
Clasificări. Criterii
 destinaţia consumului;
 natura şi parametrii purtătorului de energie;
 modul propriu de variaţie a cererii de energie (zilnică, săptămânală,
sezonieră şi anuală).
 durata anuala
Consumuri de căldură pentru asigurarea condiţiilor de muncă şi de viaţă

 Incalzire
 Ventilare
 Preparare apa calda de consum
 Tehnologic
Obiectivele acţiunilor de ameliorare a eficienţei energetice a clădirilor :

 realizarea şi menţinerea condiţiilor de confort;
 eliminarea pierderilor energetice;
 asigurarea monitorizării corespunzătoare a consumurilor energetice.
Direcţii principale:
 instalarea unor sisteme pentru măsurarea şi controlul (reglajul)
consumurilor energetice;
 intervenţii în structura clădirilor, pentru reducerea pierderilor de
energie termică a acestora;
 îmbunătăţirea caracteristicilor tehnico-funcţionale ale instalaţiilor şi
echipamentelor consumatoare;
 adoptarea unor soluţii de recuperare avansată a resurselor energetice
secundare.
Structura descriere consumuri:
 Definitie/scop
 Factori care influenteaza
 Relatii de calcul/valori instantanene, valori anuale
 Variatie
 Masuri de crestre a eficientei energetice (reducere a consumurilor)
Consumul de căldură pentru încălzirea spaţiilor

pentru încălzire se pot grupa în următoarele categorii:
a) natura şi destinaţia incintei încălzite precum şi specificul activităţii
desfăşurate în interiorul acesteia: locuinţe, instituţii publice şi administrative,
instituţii culturale, şcoli, cămine de copii, spitale, hale industriale, etc., degajări de
căldură;
b) elemente geografice şi climaterice: zona geografică în care este
amplasată incinta (clădirea), temperatura exterioară de calcul, viteza de calcul a
vântului, orientarea geografică, gradul de expunere la vânt, temperatura de calcul a
solului, adâncimea pânzei de apă freatică;
c) elemente constructive şi caracteristici termofizice ( densitate, căldură
specifică, conductivitate termică, coeficienţi de transfer de căldură, permeabilitate
termică, inerţia termică) ale elementelor de construcţie ale incintei: tip materiale de
construcţii (cărămidă, panouri beton), tip pereţi (interior, exterior), grosime perete,
tip planşee, tip pardoseală, tip izolaţie, uşi şi ferestre (interioare, exterioare, simple,
duble, materiale), rosturi; coeficienţi de transmitere a căldurii;
d) caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de căldură,
modul de exploatare şi întreţinere;
e) regimul de alimentare cu căldură, modul de reglare a căldurii livrate,
durata de alimentare cu căldură, întreruperi acceptate în alimentarea cu căldură, etc.
a. Mărimea şi variaţia consumului de căldură pentru încălzire
Indiferent de natura incintei, mărimea consumului de căldură rezultată din
bilanţul termic al acesteia, care ia în consideraţie toate pierderile şi aporturile de
căldură:
q pt  q pv  qtr  qi  qd  qr [kW] (3.1)
Deci, rezultă consumul de căldură pentru încălzire:
q i  q pt  q pv  q tr  q d  q r  [kW] (3.2)
în care: qpt sunt pierderile de căldură prin transmisie prin suprafeţele care
mărginesc incinta; qpv – pierderile de căldură prin infiltrarea aerului rece din
exterior, datorită neetanşeităţilor uşilor şi ferestrelor exterioare, qpvr, şi prin
ventilare naturală, qpvn; qtr – căldura necesară a fi introdusă în incintă, în perioadele
tranzitorii de la începutul încălzirii, pentru ridicarea temperaturilor pereţilor,
obiectelor şi aerului din incintă până la valorile corespunzătoare regimului
staţionar; qi – căldura introdusă de instalaţia statică de încălzire; qd – căldura
degajată în urma activităţilor care au loc în incintă; qr – căldura primită din exterior
prin radiaţie solară.
Determinarea consumului de căldură pentru încălzirea incintelor se poate
face printr-un calcul exact - conform normativelor standardizate sau printr-un
calcul aproximativ. În cele ce urmează se vor prezenta relaţiile de calcul
aproximativ. Pentru calcule aproximative, care urmăresc stabilirea într-o primă
fază a capacităţii de transport a unei reţele termice sau a sursei de alimentare cu
căldură, se pot folosi următoarele relaţii simplificate:
q pt  xi  Ve t i  t e   a [kW] (3.3)
q pvn  f v  q pt [kW] (3.4)
unde: xi este caracteristica termică de încălzire a clădirii, în kW/(m grad); Ve –
2
volumul exterior al clădirii, în m3; a – coeficient care ţine seama de valoarea de

c
calcul a temperaturii exterioare t ; fv – factor dependent de valoarea temperaturii
e
exterioare. Ponderea diverselor pierderi care intervin în relaţia (3.1) depinde de
destinaţia incintei, de suprafaţa totală de schimb de căldură a acesteia cu exteriorul
şi de raportul de vitrare rv (raportul între suprafaţa acoperită cu sticlă şi suprafaţa
totală înconjurătoare a incintei încălzite).
Stabilirea valorii de calcul a consumului de căldură q ic se face pentru
valorile de calcul ale: temperaturii interioare t ic , temperaturii exterioare t ec şi
vitezei vântului vc . Odată cunoscută valoarea de calcul q ic , conform metodologiei
de mai sus, pentru calculul celorlalte valori caracteristice ale consumului de căldură
se vor utiliza relaţiile prezentate în paragrafele următoare.
Consumul minim de căldură pentru încălzire, q im , corespunde
temperaturii exterioare t ex ,ca valoare medie zilnică pentru trei zile consecutive, la
care începe, respectiv se termină perioada de încălzire (conform standardului în
vigoare, t ex  10C ). Ţinând seama de relaţiile de calcul prezentate mai sus,
rezultă că pentru o anumită viteză a vântului v şi o anumită incintă, consumul de
căldură pentru încălzire are forma generală:
qi = a + b (ti – te) [kW] (3.5)
în care a şi b sunt constante care pentru o incinta dată, sunt dependente de
caracteristicile termice şi constructive ale acesteia (cunoscute de la calculul lui
q ic ).
Scriind relaţia (3.5) pentru condiţiile de calcul şi cele corespunzătoare
valorii minime, rezultă:
qim  qic 

a  b  tic  t ex 

a  b  tic  t ec  [kW] (3.6)
Consumul mediu anual de căldură pentru încălzire, q imd , se poate

calcula cu relaţia:
qimd  f v f c  f t  f i  qic [kW] (3.7)
în care: fv este coeficientul de corecţie care ţine seama că viteza reală a vântului v
este mult diferită de valoarea de calcul vc luată în considerare la determinarea q ic
(în funcţie de zona eoliană, fv = 0,705....0,877 pentru vc = 10....4 m/s); fc –
coeficientul de corecţie care ţine seama că valoarea consumului real de căldură este
mai mic decât cel teoretic, în stabilirea acestuia neţinându-se seama de aporturile
de căldură de la oameni, iluminat, procese tehnologice etc. (pentru ateliere cu
procese tehnologice fără degajări de căldură fc = 0,70, iar la cele cu degajări de
căldură fc = 0,65); ft – coeficientul de corecţie datorat oscilaţiilor admise ale
temperaturii aerului interior, care apar datorită regimului de livrare a căldurii şi a
regimului nestaţionar de transfer de căldură (pentru majoritatea construcţiilor ft =
0,95; fi – coeficientul de corecţie care ţine seama că la calculul valorii medii q imd
nu s-a luat în considerare adaosul de întrerupere a funcţionării instalaţiei (pentru
regimul de funcţionare: cu întreruperi de 14 h/zi, fi = 0,91; cu întreruperi de 10 h/zi,
fi = 0,94, iar la funcţionare continuă, fi = 1,00 .
Consumul anual de căldură pentru încălzire, Qi, este:
tic  temd md
Qi   zi  z   qi (3.8)
tic  tec
sau, folosind numărul de grade zile ale perioadei de încălzire,
 
N  z  tic  t emd [grade zile/an] (3.9)
relaţia (3.8) devine:
qimd
Qi   zi  N  [kWh/an] (3.10)
tic  t ec
în care: zi este durata zilnică de funcţionare a instalaţiei de încălzire, în h/zi; z –
durata perioadei de încălzire, în zile; t emd - temperatura exterioară medie pe
perioada de încălzire, în °C. Valorile lui N şi t emd sunt specificate în STAS.
b. Variaţia consumului de căldură pentru încălzire depinde, în primul
rând, de temperatura exterioară şi de caracteristicile termofizice ale elementelor de
construcţie care delimitează incinta, după cum s-a arătat în relaţia (3.10). Ca
urmare, pentru o incintă dată, qi variază invers proporţional faţă de temperatura
exterioară te.
Variaţia zilnică a lui qi este funcţie de variaţia corespunzătoare a lui te care,
după analizele statistice, are o alură aproximativ sinusoidală decalată faţă de
origine (fig. 3.1). Ţinând seama de relaţia (3.5), variaţia lui qi ar fi dată de curba 2
din figura 3.1. Aceasta corespunde unor incinte fără inerţie termică, de exemplu,
100% vitrate. În realitate, elementele de construcţie introduc o întârziere (defazaj) a
variaţiei lui qi faţă de aceea a lui te. Acest defazaj (în ore) depinde de natura şi
grosimea elementelor de construcţie, putând ajunge la valori de ordinul orelor
pentru incintele cu grade mici de vitrare.
te
[°C]
+
8
+
4 
0
–
qi 4 4 8 12 16 20 24 
[%]8 [h/zi]
0
6  3
0
4
0 2
2
0 
0
4 8 12 16 20 24 
[h/zi]
Fig. 3.1 Variaţia zilnică a temperaturii exterioare (curba 1)

şi a necesarului de căldură pentru încălzire qi (curba 2 –
variaţia fără defazaj; curba 3 – variaţia cu defazaj),
 – defazaj în timp.
Curba clasată anuală consumului de căldură pentru încălzire are alura din
figura 3.2 Aceasta se caracterizează printr-un grad de neuniformitate ridicat ( i 
1,8...2,1) pentru durate ale perioadei de încălzire corespunzătoare condiţiilor ţării
noastre de: i  3000...5400 h/an. Gradul de neuniformitate,  i se defineşte ca
raportul dintre valoarea de calcul a consumului de căldură pentru încălzire şi
valoarea medie a acestuia; iar gradul de aplatizare, i este inversul gradului de
neuniformitate.
Cantitatea anuală de căldură pentru încălzire este:
i
Q   qi  d [kJ/an]
i
a
(3.11)
0
iar duratele anuale de utilizare ale valorii de calcul sunt:
Qia  i
 ui  c 
c
 1800...2280 h/an (3.12)
qi i
qi
[kW]
q ic

i
[h/an]
Fig. 3.2 Curba clasată anuală a consumului
de căldură pentru încălzire
Metodele de reducere a consumului de căldură pentru încălzire se pot

aplica în două etape:
 în faza de concepţie şi proiectare a ansamblului clădirii;
 în cursul existenţei acestora.
Asupra unora dintre elementele care influenţează mărimea consumului de
căldură pentru încălzire nu se poate interveni :
a) natura şi destinaţia incintei încălzite,
b) poziţia geografică şi condiţiile climaterice.
De aceea, principalele metode de reducere a consumului de căldură, vor fi
orientate către aspecte accesibile :
 caracteristicile constructive, fizice şi termice ale incintei alimentate cu
căldură;
 caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de
căldură pentru încălzire;
 regimul de alimentare şi modul de reglare a căldurii livrate.
O primă categorie de metode vizează tipul constructiv al aparatelor
consumatoare, precum şi sistemele de măsură, reglare şi control amplasate la
nivelul acestora. În general aceste măsuri sunt avute în vedere în faza de concepţie
şi proiectare, orientarea actuală fiind către echipamente performante, bazate pe
tehnologii de ultimă oră în domeniul respectiv.
Controlul sistemelor de încălzire conduce la economii importante de
energie pentru toate tipurile de clădiri.
Utilizarea contoarelor de energie termică care înregistrează cantitatea de
agent termic şi temperaturile pe tur şi retur permite calcularea automată a energiei
termice consumate în perioada de încălzire.
O importanţă deosebită o are dimensionarea, întreţinerea şi exploatarea
corectă a sistemelor de distribuţie a căldurii de la sursă la aparatele consumatoare
(diametre optime de conducte şi grosimi ale izolaţiei, grad de etanşeitate, regim
piezometric, etc.).
Recuperarea resurselor energetice secundare şi utilizarea resurselor
regenerabile, în special a energiei solare, sunt măsuri care conduc la economii
semnificative la factura energetică.
O serie de metode de reducere a consumului de căldură pentru încălzire
vizează incinta, respectiv clădirea încălzită :
 îmbunătăţirea constructivă a incintelor printr-o compartimentare
corespunzătoare, ceea ce conduce la diminuarea pierderilor de căldură
prin infiltraţii şi ventilare naturală;
 reducerea suprafeţelor vitrate, avându-se în vedere reducerea
iluminatului natural şi creşterea consumului de energie electrică pentru
iluminatul artificial;
 îmbunătăţirea caracteristicilor fizice şi termice ale materialelor de
construcţie utilizate pentru realizarea incintei;
 intervenţii în anvelopa clădirii care cuprinde acoperişul, zidurile,
podeaua, uşile şi ferestrele clădirii.
Pierderile de energie în clădiri prin elementele de construcţie sunt
semnificative. Actualele metode de reducere a pierderilor presupun izolarea şi
etanşarea anvelopei, dublarea geamurilor, etc.
Materialele izolante utilizate au ca principală caracteristică capacitatea de a
menţine aer, deoarece aerul este un izolant natural foarte bun. Alte caracteristici
deosebit de importante ale materialelor izolante sunt flexibilitate la temperatura de
lucru, antiinflamabilitate, rezistenţa la apă şi vaporii de apă, rezistenţa chimică,
uşurinţa în depozitare şi manevrare, etc. Dintre materialele izolante cele mai
utilizate sunt vata minerală, fibra de sticlă, spuma poliuretanică şi polistirenul
expandat. Conductibilitatea lor termică este cuprinsă între 0.03-0.05 W/mK.
Izolarea acoperişului este cea mai eficientă măsură din punct de vedere al
economiei de energie, având în vedere ponderea mare a pierderilor de căldură prin
acoperiş. Izolarea acoperişului se poate face în mod normal (inserarea unui strat
izolant între plafon şi hidroizolaţia acoperitoare) sau invers (peste hidroizolaţie se
depune stratul termoizolant). Acest ultim procedeu compensează deficienţele
izolaţiei normale.
Izolarea zidurilor conduce la creşterea confortului termic şi diminuarea
considerabilă a pierderilor energetice. Izolaţia externă are avantajul că nu perturbă
funcţionarea clădirii şi are ca efect păstrarea întregii structuri calde şi uscate. Ea
realizează cu ajutorul materialelor izolante fixate mecanic sau cu adezivi şi
consolidate cu plasă sau printr-o combinaţie de izolaţie şi tencuială de ciment.
Izolarea aplicată pe partea interioară a pereţilor prezintă avantajul că nu
necesită modificarea faţadei clădirii, se poate aplica numai pe anumite porţiuni ale
clădirilor şi este mai uşor de aplicat. Metoda prezintă şi dezavantaje, deoarece
conduce la întreruperea activităţii interioare în timpul lucrărilor şi creează
dificultăţi în amplasarea sistemelor de conducte, în alimentarea cu energie electrică
şi în amplasarea instalaţiilor consumatoare. Izolarea interioară reduce spaţiul util al
incintelor şi nu poate evita apariţia punţilor termice.
Izolarea rosturilor se face cu o spumă pe bază de vată minerală şi polistiren
expandat care se introduce între zidul interior şi cel exterior. Acest tip de izolaţie
are un cost relativ scăzut şi durata de recuperarea mică.
Izolarea fundaţiei şi izolarea pardoselii evită şi ea apariţia punţilor termice.
Defectele de structură ale clădirii şi deschiderea necontrolată a uşilor şi
ferestrelor conduc la pierderi importante de căldură. Pentru etanşeizarea
elementelor mobile (uşi, ferestre) se utilizează materiale tip spumă şi materiale
textile. De asemenea se urmăreşte reducerea pe cât posibil a numărului de
deschideri a uşilor şi ferestrelor.
Ferestrele constituie zone cu pierderi importante de căldură în cadrul
clădirilor. De asemenea, apar frecvent punţi termice între ramă şi perete. Dublarea
geamurilor poate reduce pierderile cu mai mult de 50%.
În concluzie, intervenţia în anvelopa clădirii se face pa baza calculelor
tehnico economice, punându-se în balanţă investiţiile necesare şi beneficiile
obţinute sub toate aspectele.
RESURSE ENERGETICE
SECUNDARE
1. Aspecte generale privind resursele energetice secundare
Produsele secundare, dintre care unele pot fi dorite (acceptate) iar altele
nedorite, sunt deseori purtători de energie sub diverse forme :
 căldura sensibilă sau latentă;
 suprapresiune;
 putere calorifică.
Aceste produse secundare pot fi aruncate sau pot fi recuperate, reciclate şi
refolosite în cadrul aceluiaşi proces sau într-un altul.
2.Definiţii, tipuri, caracteristici
Resurse energetice secundare (r.e.s.) - Procesele tehnologice disponibilizează

adesea mari cantităţi de energie, sub diferite forme, rezultate ca produse secundare
(pierderi). Atunci când sunt caracterizate de un potenţial energetic utilizabil,
aceste fluxuri de energie, având de cele mai multe ori ca suport fluxuri de masă,
reprezintă resurse energetice secundare (r.e.s.). Având în vedere modul de
definire a lor, resursele energetice secundare pot fi încadrate în categoria
pierderilor energetice ale procesului din care au rezultat.
Resursele energetice refolosibile (r.e.r.). - o cotă parte din conţinutul energetic al

resurselor energetice secundare poate fi refolosită eficient tehnico-economic,
această cotă
Clasificare
În funcţie de caracteristicile fizico-chimice pe care le prezintă, resursele energetice
secundare rezultate din diferite procese tehnologice, pot aparţine uneia sau
simultan mai multor categorii de resurse energetice secundare (r.e.s.). În tabelul 5.1
sunt prezentate principalele categorii de resurse energetice secundare, forma de
energie utilizabilă şi exemple.
Tabelul 5.1
Tipuri de resurse energetice secundare
Categoria resurselor Forma de energie Exemple de resurse

energetice secundare utilizabilă energetice secundare
Resurse energetice Căldură sensibilă  Gaze de ardere rezultate din
secundare termice şi/sau latentă procese pirotehnologice din
industria metalurgică, industria
chimică, industria materialelor de
construcţie, incinerarea deşeurilor
industriale şi urbane;
 Deşeuri tehnologice fierbinţi
(zgură, cocs);
 Abur uzat;
 Aer umed evacuat din hale
industriale şi instalaţii de uscare.
Resurse energetice Energie chimică  Gaze de ardere rezultate din

secundare combustibile procese chimice, furnale, cocserii,
convertizoare, rafinării, înnobilarea
cărbunelui;
 Leşii din industria celulozei si
hârtiei;
 Deşeuri lemnoase;
 Deşeuri agricole.
Resurse energetice Energie potenţială  Gaze de furnal;
secundare de (suprapresiune)  Gaze rezultate din instalaţii de
suprapresiune ardere sub presiune;
 Soluţii sau fluide cu
suprapresiune din agregate
tehnologice ca abur, aer comprimat.
RES termice
Conţinutul de energie al resurselor energetice secundare se determină
având în vedere forma de energie şi agentul purtător. Astfel, având în vedere
principalele categorii de resurse energetice secundare (termice, combustibile,
suprapresiune), în cele ce urmează se exemplifică pentru cazul gazelor de ardere
modul de determinare al energiei conţinute.
Căldura sensibilă conţinută de un debit de gaze (resurse energetice
secundare termice) care poate fi preluată prin răcirea acestora în instalaţia
recuperatoare este:
Q = W (t1 - t2) (5.1)
unde W este capacitatea calorică a debitului de gaze (produsul între debit şi căldura
specifică medie) iar t1 este temperatura cu care sunt disponibile gazele ieşite din
incinta de lucru.
RES chimice
Atât masa deşeurilor care sunt supuse tratamentului de incinerare cât şi
puterea calorifică inferioară acestora variază în limite foarte largi. Astfel uzinele de
incinerare pot avea capacităţi cuprinse între 10000 şi 700000 t/an iar puterea
calorifică inferioară poate varia practic între 5000 şi 8500 kJ/kg, pentru deşeuri
menajere şi 12500 - 33400 kJ/kg, pentru deşeuri industriale.
Mărimea cantităţii de deşeuri incinerate şi puterea calorifică inferioară a
acestora determină cantitatea de căldură posibil a fi recuperată. În cazul arderii
deşeurilor cu puteri calorifice scăzute (sub 5000 kJ/kg), conţinutul ridicat de
umiditate al acestora determină o funcţionare instabilă a sistemului cuptor - cazan
recuperator. În acest caz, condiţiile de funcţionare pot fi îmbunătăţite prin aplicarea
preîncălzirii aerului de ardere până la circa 300 C, prin recuperarea căldurii
°
gazelor de ardere evacuate. Pe măsură ce puterea calorifică inferioară a deşeurilor

creşte, funcţionarea sistemului cuptor - cazan este mai stabilă iar calitatea aburului
produs permite o utilizare eficientă pentru alimentarea cu căldură şi/sau energie
electrică.
Pentru puteri calorifice inferioare medii ale deşeurilor menajere tratate
termic, randamentul ansamblului cuptor - cazan recuperator variază între 50 şi 80%
în funcţie de tipul arzătorului, caracteristicile arderii şi modul de dimensionare al
suprafeţei de schimb de căldură a cazanului recuperator
RES de suprapresiune.
Suprapresiunea cu care gazele (resurse energetice secundare de
suprapresiune) sunt evacuate din incinta de lucru poate fi de ordinul mbar sau de
ordinul sutelor de bar. Energia potenţială conţinută de gaze poate fi valorificată
prin destindere într-o turbină de detentă, care poate antrena un generator electric
sau un consumator de lucru mecanic din interiorul conturului de bilanţ considerat.
Lucrul mecanic generat prin destinderea în turbină este:
lT = R TIN (1 - ) IT /  (5.4)
unde R = 8,315 kJ/kmolK este constanta universală a gazelor,  = 0,2 - 0,29 este o
mărime care depinde de valoarea exponentului adiabatic, IT = 0,78 - 0,88 este
randamentul intern al turbinei de detentă iar  este raportul presiunilor de ieşire şi
de intrare în turbină ( < 1). Se poate constata că lucrul mecanic de destindere
depinde de temperatura absolută de intrare în turbina TIN şi de raportul de
destindere .
Puterea calorifică a resurselor energetice secundare combustibile se
datorează componentelor combustibile care pot fi întâlnite în amestecul de gaze de
proces, de sinteză sau de purjă (H2, CO, CH4). Valorile puterilor calorifice
inferioare, pentru câteva astfel de componente, sunt prezentate în tabelul 5.2.
Tabelul 5.2
Valorile câtorva componente combustibile
ale unor amestecuri de gaze
Component al unui Putere calorifică

amestec de gaze inferioară (MJ/kmol)
H2 242
CO 286
CH4 803
În cazul în care acelaşi debit de gaze are suprapresiune şi conţine şi

elemente combustibile, recuperarea se poate face etapizat, mai întâi prin
destindere şi apoi prin ardere.
3 Direcţii de recuperare
Recuperarea resurselor energetice secundare poate fi, interioară sau

exterioară, în raport cu conturul de bilanţ energetic stabilit pentru analiză.
Recuperarea interioară are loc atunci când energia conţinută de către
resursele energetice secundare rezultate dintr-un proces tehnologic este recuperată
în cadrul aceluiaşi proces. Soluţiile de recuperare interioară sunt caracterizate de
următoarele aspecte:
– utilizarea energiei recuperate se face direct în cadrul agregatului sau
liniei tehnologice în care s-a produs resurse energetice secundare;
– prin aplicarea unei soluţii de recuperare de acest tip se economiseşte
combustibil tehnologic (superior), efectul constând în reducerea directă a facturii
energetice asociate agregatului sau procesului care a generat resursele energetice
secundare;
– sub aspect economic, prin încadrarea instalaţiilor recuperatoare în fluxul
tehnologic, aceste soluţii de recuperare nu necesită cheltuieli suplimentare de
exploatare;
– aplicarea soluţiilor de recuperare interioară pot conduce la creşterea
productivităţii agregatului tehnologic.
Tabelul 5.3
Soluţii de recuperare interioară
a căldurii gazelor de ardere
Soluţia de Elemente caracteristice ale soluţiei de recuperare

recuperare
Preîncălzirea  presupune utilizarea căldurii fizice a gazelor rezultate din
aerului de ardere camera de lucru a unui agregat tehnologic, pentru
(PA) preîncălzirea aerului de ardere necesar aceluiaşi agregat;
Preîncălzirea  presupune existenţa unui focar separat de camera de lucru
autonomă a a agregatului tehnologic principal, în care sunt produse
aerului de ardere gazele de ardere utilizate pentru preîncălzirea aerului;
(PAA)  se aplică în cazul în care gazele din agregatul principal au
un conţinut bogat în elemente combustibile, iar
recuperarea lor este mai eficientă ca resurse energetice
secundare de natură combustibilă;
Preîncălzirea  se aplică în general în cazul utilizării în agregatul
combustibilului principal a unui combustibil gazos ( sau lichid ) cu
(PC) putere calorifică scăzută ;
 preîncălzirea combustibilului este limitată de atingerea
temperaturii de autoaprindere ( dependentă de natura sa) ;
Preîncălzirea  se poate realiza atât direct prin străbaterea în

materialelor contracurent fluxul gazelor de ardere cât şi în cadrul unui
tehnologice preîncălzitor separat, implementat în fluxul acestora;
(PMT)
Regenerarea  presupune utilizarea căldurii fizice a gazelor pentru
chimică a căldurii tratarea preliminară endotermă a combustibilului
gazelor de ardere tehnologic, având ca efecte atât ridicarea conţinutului de
(RC) căldură legată chimic cât şi preîncălzirea sa;
 soluţia este aplicată în cazul proceselor pirotehnologice în
care gazele de ardere rezultate nu conţin antrenări de
particule, ceea ce ar îngreuna atât transportul gazelor de
ardere la distanţă cât şi utilizarea schimbătoarelor de
căldură de suprafaţă ;
Recircularea  constă în preluarea gazelor din zona finală a agregatului
gazelor de ardere tehnologic şi introducerea lor direct în camera de lucru,
(RG) sau în zona imediat următoare acesteia pentru reducerea
temperaturii mediului gazos de aici;
 se aplică în cazul proceselor pirotehnologice ce impun un
regim termic moderat.
Datorită limitărilor ce intervin în cazul aplicării independente a diferitelor

soluţii de recuperare interioară, în anumite situaţii se justifică tehnico-economic
aplicarea combinată a acestora. În tabelul 5.3 sunt exemplificate pentru cazul
particular al gazelor de ardere caracterizate de nivel termic ridicat (resurse
energetice secundare de natură termică), principalele soluţii de recuperare
interioară.
Recuperarea exterioară are loc atunci când energia conţinută de către
resursele energetice secundare este utilizată în afara procesului tehnologic din care
a rezultat, în cadrul întreprinderii sau platformei industriale, pentru acoperirea
necesarului de energie termică şi electrică (mecanică). Aceste soluţii de recuperare
se pot aplica fie ca soluţii independente, fie pentru creşterea gradului total de
recuperare realizat în cadrul conturului de bilanţ dat. Analizând recuperarea
interioară comparativ cu recuperarea exterioară, aceasta din urmă prezintă
următoarele aspecte caracteristice:
– utilizarea energiei recuperate din resursele energetice secundare în afara
limitelor procesului industrial din care au rezultat, conduce la limitări de regim în
recuperare datorate nesimultaneităţii producerii cu consumul fie sub aspect
cantitativ (în cazul utilizării energiei recuperate în direcţie termică), fie sub aspect
calitativ (in cazul utilizării energiei recuperate în direcţie electrică sau mecanică);
– efectele energetice obţinute prin economisirea combustibilului se reflectă
la nivelul utilizatorului energiei recuperate, de regulă combustibilul economisit
fiind combustibil energetic
– efectele economice determinate atât de economia de cheltuieli cu
combustibilul cât şi de investiţiile şi cheltuielile aferente instalaţiei recuperatoare
influenţează balanţa economică a utilizatorului energiei recuperate.
În tabelul 5.4 sunt precizate principalele aspecte caracteristice ale soluţiilor
de recuperare exterioară, exemplificate pentru cazul gazelor de ardere.
De multe ori, în special în cazul gazelor de ardere evacuate din procesele
pirotehnologice având un conţinut de căldură sensibilă mare, se impune aplicarea
recuperării în mai multe trepte (în cascadă), combinând soluţiile de recuperare
internă cu cele externe. Astfel se obţine un grad total de recuperare mai mare decât
prin aplicarea independentă a fiecărei soluţii de recuperare prezentate anterior. În
aceste condiţii, analiza eficienţei recuperării se aplică ansamblului schemei de
recuperare, scopul fiind determinarea variantei optime de schemă complexă de
recuperare. Problemele care se pun în cazul schemelor complexe de recuperare
sunt:
 repartiţia cantităţii totale de căldură între diferitele direcţii (soluţii) de
recuperare;
 optimizarea schemei complexe de recuperare;
 analiza tehnico-economică a ansamblului schemei de recuperare
complexă.
Tabelul 5.4
Elemente caracteristice ale soluţiilor de recuperare exterioară
Direcţia de Scopul recuperării Elemente caracteristice ale soluţiilor

recuperare de recuperare
1 2 3
Termică – alimentarea cu căldură – prezintă un grad anual de recuperare
a proceselor tehnologice; înalt, datorită caracterului permanent la
– încălzirea, ventilarea, acestor consumuri;
condiţionarea incintelor – caracterul sezonier al acestor
cu caracter tehnologic, consumuri, face ca utilizarea căldurii în
administrativ sau urban; această direcţie să aibă o durată anuală
– prepararea apei calde în de cel mult 2500 - 3000 ore/an, mult
scopuri menajere şi mai mică faţă de duratele anuale de
sanitare; disponibilitate ale gazelor de ardere (
5000 – 6000 ore/an, funcţie de procesul
tehnologic din care provin ), ceea ce
determină un grad anual de recuperare
redus;
– limitările de regim care apar sunt de
natură cantitativă, necesarul de căldură
pentru prepararea apei calde fiind mult
mai mic decât căldura conţinută de gaze,
diferenţa neputând fi recuperată ;
Electrică – producerea energiei – recuperarea căldurii gazelor cu nivel
(Mecanică) electrice; termic ridicat se face în cazane
– producerea lucrului recuperatoare producătoare de abur,
mecanic. utilizat în turbine cu abur cu condensaţie
pentru producerea energiei electrice;
– în funcţie de calitatea gazelor, acestea
se pot folosi şi direct în turbine de
detentă cu gaze, pentru producerea
lucrului mecanic
– gradul anual de recuperare este afectat
de către limitările de regim, numai în
măsura în care apar restricţii în
necesarul electroenergetic ce trebuie
asigurat;
Cogenerare – producere simultană de – aburul produs în cazanele
sau căldură şi energie recuperatoare poate fi utilizat şi într-un
trigenerare electrică sau căldură, ciclu combinat de cogenerare sau
energie electrică şi frig. trigenerare;
– în cazul turbinelor de detentă
recuperatoare, gazele eşapate din turbine
se pot folosi şi pentru alimentarea cu
căldură şi/sau frig.
4. Efectele recuperării resurselor

Printre cele mai eficiente metode de creştere a gradului de utilizare a

energiei consumate în procesele industriale poate fi amintită valorificarea
resurselor energetice secundare rezultate, în speţă a gazelor de ardere. Efectele
recuperării resurselor energetice secundare sunt de natură tehnică, energetică,
economică şi ecologică.
a. Efecte de natură tehnică

Conceperea şi încadrarea unor instalaţii recuperatoare direct în fluxul
tehnologic contribuie la modernizarea schemelor generale ale proceselor
tehnologice. Astfel amplasarea de recuperatoare (pentru preîncălzirea aerului, a
combustibilului, a materialelor tehnologice) în cadrul proceselor pirotehnologice
din industria metalurgică, a materialelor de construcţii, chimică, permit trecerea la
tehnologii noi, performante, cu un înalt grad de recuperare, cu productivităţi
ridicate de obţinere a produsului finit. Prin procedeele de recuperare, ca
recircularea gazelor de ardere se măreşte durata de viaţă a agregatelor tehnologice,
diminuându-se solicitările termice la care sunt supuse părţile componente . Efectele
de natură tehnică sunt corelate şi se regăsesc în cele de natură economică.
b. Efecte de natură energetică

Efectele de natură energetică se cuantifică practic prin economia de
combustibil realizată prin recuperare:
Principalii indicatori energetici pe baza cărora se va aprecia eficienţa
energetică a soluţiei de recuperare sunt :
 echivalentul în combustibil al energiei economisite (economia de
combustibil, valoare absolută sau relativă) – se defineşte ca diferenţa intre
consumul de combustibil înainte şi după recuperare;
 gradul total de recuperare – se defineşte ca raportul între căldura efectiv
recuperată, datorită restricţiilor termodinamice şi tehnico-economice
existente, şi căldura conţinută efectiv de către r.e.s.
c. Efecte de natură economică

Sub aspect economic, efectele imediate sunt determinate în primul rând de
economia de energie realizată, în funcţie de direcţia în care s-a făcut recuperarea,
fie la nivelul producătorului energiei recuperată, fie la nivelul beneficiarului
acestuia. Astfel se reduc consumurile energetice la nivelul conturului analizat
(indiferent care este acesta), reducându-se implicit şi aportul de combustibil clasic.
Reflectarea economică a reducerii consumurilor energetice, la nivelul
întreprinderilor sau a platformelor industriale, are loc prin reducerea cheltuielilor
de producţie aferente acestora, ceea ce în final determină reducerea preţului de cost
al produselor tehnologice. Efectul indirect, menţionat anterior, respectiv reducerea
apelului la energia primară, se reflectă prin reducerea pierderilor energetice şi a
consumurilor efective de energie din etapa extracţiei şi a transportului
combustibilului.
d. Efecte ecologice
O importanţă deosebită a recuperării resurselor energetice secundare, o
reprezintă efectele reflectate asupra mediului ambiant. Din diferite procese
industriale, rezultă gaze de ardere, care datorită cantităţii şi calităţii lor nu pot fi
evacuate ca atare în mediul ambiant.
Cea mai mare parte a acestora, datorită particularităţilor pe care le prezintă
: temperatură, compoziţie, presiune, pot constitui resurse energetice secundare
termice, combustibile sau de suprapresiune, ele fiind utilizate ca atare şi în acelaşi
timp neutralizate sub aspectul nocivităţii asupra mediului ambiant.
Recuperarea gazelor de ardere rezultate din procesele industriale, ca
resursele energetice secundare de natură termică determină reducerea sensibilă a
emisiei de căldură în mediul ambiant, deci reducerea efectului de seră, care
constituie în condiţiile puternicei industrializări cu care se confruntă planeta, un
pericol iminent de distrugere a echilibrului ecologic .
Există o categorie de resurse energetice secundare sub formă de gaze de
ardere, a căror recuperare este susţinută în primul rând de considerentele ecologice
şi apoi de cele energetice şi economice. Din această categorie fac parte şi gazele de
ardere rezultate din procesele industriei chimice, metalurgice, materialelor de
construcţii, care datorită substanţelor toxice conţinute, prin interacţiune chimică cu
aerul dar mai ales cu apa, pot conduce la formarea unor substanţe toxice sau cu
caracter coroziv asupra însăşi a agregatelor tehnologice şi a tot ceea ce există pe o
rază apreciabilă.
Prin normativele emise, legislaţia internaţională prevede principalele
categorii de poluanţi atmosferici, ai apei şi solului, efectele lor nocive asupra
mediului ambiant, conţinuturile limită admise, precum şi taxele percepute în cazul
depăşirii lor . Valorificarea energetică , în limitele eficienţei tehnico-economice a
gazelor care rezultă din procesele industriale, poate constitui o metodă de
conservare a mediului ambiant.
Extracţia combustibililor clasici, în special a celor solizi cu exploatări la
suprafaţă prin decopertarea straturilor de pământ de deasupra, are efecte negative
asupra echilibrului ecologic. Din această cauză orice economie de combustibil
(inclusiv cel nuclear), realizată prin recuperare reprezintă o reducere substanţială a
apelului la resursele de energie primară, reducându-se astfel efectele nocive asupra
mediului ambiant.
Din punct de vedere ecologic, efectul implementării soluţiei de recuperare
propusă, poate fi cuantificat prin reducerea indicatorilor de impact, comparativ cu
soluţia de referinţă, iar din punct de vedere economic efectele ecologice pot fi
cuantificate prin ecotaxe.

Cursuri UE

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri UE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAP.

Resursele primare de energie reprezintă formele de energie disponibile ca

1.1. Consumatorii finali de energie.

Consumatorii finali de energie pot fi clasificaţi în funcţie de mai multe

1.2. Managementul energiei la consumator (DSM)

Creşterea eficienţei energetice într-un contur dat, în interiorul căruia se

1.3. Auditul energetic

Analiza critică a eficienţei utilizării energiei într-un perimetru dat,

1.4. Evaluarea eficienţei energetice în sens restrâns.

Analiza având ca scop evaluarea eficienţei energetice a unei activităţi

2.1 Afacere. Concurenţă. Profitabilitate

O afacere este o activitate profitabilă care operează într-un anumit domeniu

Proiectul de investiţie constitue un ansamblu de acţiuni planificate în

Investitorul trebuie să stabilească dacă un proiect de investiţii este rentabil

2.3.1 Indicatori de performanţă economică

Pentru ca rezultatele analizei economice să fie corecte, iar concluziile

Erorile introduse de ipoteza repartiţiei uniforme a investiţiilor pe perioada

în care nr este durata de realizare a investiţiei, iar ns durata de studiu, egală cu

2.3.2 Indicatori de performanţă economică

Criteriile empirice de analiză economică nu fac apel la actualizare şi permit

Definiţia termenului de recuperare este asemănătoare definiţiei duratei de

2.3.3 Elemente legate de creditare

Valoarea creditului reprezintă suma totală de bani împrumutată. Data

Realizarea unui proiect de investiţii antrenează beneficii şi investitorul va

prof.dr. ing. Roxana PATRASCU

Managementul cererii de energie

Pentru clasificarea consumurilor de energie termică pot fi avute în vedere

Având în vedere destinaţia, consumurile de căldură pentru încălzire,

3.2.1 Consumul de căldură pentru încălzirea spaţiilor

Principalele elemente de care depinde mărimea consumului de căldură

volumul exterior al clădirii, în m3; a – coeficient care ţine seama de valoarea de

Consumul mediu anual de căldură pentru încălzire, q imd , se poate

Metodele de reducere a consumului de căldură pentru încălzire se pot

3.2.2 Consumul de căldură pentru ventilare

Consumul de căldură pentru ventilare asigură încălzirea aerului proaspăt

a. Mărimea şi variaţia consumului de căldură pentru ventilare

temperatura exterioară de calcul t ec , fiind dată de:

3.2.3. Consumul de căldură pentru

Climatizarea sau condiţionarea clădirilor urmăreşte menţinerea calităţii

qcv qPE qcv qFEc

qRrfl qRrfl qRrfr

Datorită absorbţiei radiaţiei solare, temperatura elementelor de construcţie

Dacă se ia în considerare faptul că maximul temperaturii exterioare reale

unde, în afara notaţiilor definite anterior, s-a mai notat cu  coeficientul de

în care, în afara notaţiilor definite anterior, m reprezintă coeficientul de acumulare

3.2.4 Consumul de căldură pentru prepararea

Mărimea acestui tip de consum de căldură depinde în primul rând de natura

a. Mărimea şi variaţia consumului de căldură pentru prepararea apei

b. Variaţia consumului de căldură pentru prepararea apei calde -

c. Metodele de reducere a consumului de căldură pentru prepararea

3.3 Consumuri de căldură cu destinaţie tehnologică

a. Mărimea şi variaţia consumului de căldură tehnologic

unde: i şi  reprezintă coeficienţii de simultaneitate ai consumurilor maxime

consumator la valoarea maximă totală qiM şi valoarea maximă a fiecărui

cu suma valorilor medii ale consumurilor de căldură q timd pentru aceşti

Qtan   qt  d [kJ/an] (3.50)

b. Variaţia consumului de căldură tehnologic - este caracteristică

calculează t sau t.

c. Metodele de reducere a consumului de căldură tehnologic vizează

3.4. Structura consumului de căldură la nivelul SEI

Pe ansamblul SEI consumul total de căldură reprezintă suma consumurilor

1.Etapele implementarii unui proiect de investiţii.

2.Fazele etapei preinvestitionale

3. Echivalarea soluţiilor de realizare a unui obiectiv de investiţii presupune