1.

CONSERVAREA ENERGIEI ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE

În majoritatea ţărilor dezvoltate, preocuparea pentru creşterea eficienţei
utilizării energiei în toate domeniile de activitate, nu numai în cel industrial, a devenit
justificată şi din punct de vedere economic după ce s-a constatat că preţul
combustibililor superiori pe piaţa internaţională va rămâne ridicat pentru o lungă
perioadă de timp.

Concomitent cu creşterea preţurilor începe să se facă simţite efectele

conştientizării necesităţii prezervării mediului înconjurător şi epuizării previzibile a
rezervelor de combustibili fosili, pentru care nu s-a găsit de altfel nici în prezent o
soluţie alternativă convenabilă şi la scară industrială. La toate acestea se mai adaugă şi
caracterul de resursă strategică a energiei în cazul ţărilor care nu dispun de rezerve
proprii

Utilizarea eficientă a energiei constituie, deci, în prezent, un aspect al

preocupării generale de utilizare eficientă a resurselor materiale de orice fel,
determinată de conştientizarea caracterului epuizabil al acestora. Efectul practic
generat de aceasta situaţie a constituit un răspuns al ţărilor industrializate şi dezvoltate
la creşterea preţurilor resurselor materiale neregenerabile.

Ca urmare, eficienţa energetică a devenit o necesitate economică, exprimată

concentrat prin condiţia de reducere a ponderii cheltuielilor cu energia în cadrul
costurilor totale de producţie.

Un efect asemănător l-a avut în ultimul timp şi preocuparea pentru reducerea

poluării mediului înconjurător. Necesitatea reducerii fluxului de noxe evacuat în mediul
înconjurător este o consecinţă a legislaţiei şi reglementărilor apărute în ţările
dezvoltate, care obligă pe cei care mai poluează încă mediul, la plata unor daune
importante.

Având în vedere că poluarea este, în multe cazuri, o consecinţă a utilizării

combustibililor naturali sau sintetici, există în prezent o legătură directă între eficienţa
energetică şi calitatea mediului ambient.

De la început trebuie evidenţiat faptul că atingerea şi mai ales menţinerea unei

eficienţe energetice ridicate în industria naţională nu poate fi lăsată numai pe seama
companiilor, indiferent de mărimea şi importanţa lor, fie că acestea sunt private sau că
ele aparţin statului.

Mijloacele prin care statul stimulează întreprinderile în direcţia eficientizării

trebuie însă să fie compatibile cu legile economiei concurenţiale.
 Un exemplu în acest sens îl constituie Marea Britanie, unde la începutul
deceniului al nouălea a fost înfiinţată o agenţie guvernamentală (Energy Efficiency
Office - EEO) al cărei obiect de activitate îl constituie promovarea acţiunilor pentru
conservarea energiei. Deşi Marea Britanie dispune de petrolul din Marea Nordului si
are din acest motiv o balanţă energetică excedentară, preocuparea pentru economisirea
energiei în toate domeniile de activitate (industrial, comercial, public, transporturi,
casnic) a constituit o prioritate naţională promovată cu succes.

EEO dispune de numeroase mijloace de informare cu grad mare de penetrare în

toate mediile, precum şi de capacitate de consultanţă şi chiar de sprijin financiar prin
care poate veni în ajutorul consumatorilor de energie.

Finanţat pe baza unor contracte cu guvernul, EEO poate finanţa la rândul său
proiecte pilot considerate reprezentative pentru o anumită ramură sau subramură
industrială, sau pentru oricare altă sferă de activitate.

Rezultatele tehnice şi în special cele economice, obţinute în urma monitorizării

funcţionării instalaţiilor modificate pe parcursul unei perioade suficient de lungi, sunt
apoi publicate, facilitând sau chiar stimulând astfel generalizarea unor soluţii eficiente
într-un număr cât mai mare de companii cu profil similar. Publicaţiile specializate ale
EEO sunt disponibile pe baza de comandă pentru oricine este interesat, în interiorul sau
chiar în exteriorul Marii Britanii.

EEO urmăreşte îndeaproape realizarea proiectului, monitorizând desfăşurarea

întregii acţiuni. Trebuie precizat faptul că monitorizarea este asigurată de o companie
neutra specializată, fiind astfel garantată obiectivitatea datelor colectate. În acest fel, o
soluţie tehnică eficientă, un echipament sau o concepţie nouă de proiectare sau de
exploatare pot fi preluate în termen scurt şi de alte companii având acelaşi profil de
activitate sau care utilizează acelaşi procedeu, amplificând în acest fel efectul pozitiv al
proiectului.

Comparaţia între rezultatele obţinute în două dintre ţările cele mai dezvoltate şi
rezultatele obţinute în România este concludentă:

 raportul între consumul intern de energie şi PIB este în România de 1057 tep/MECU,
în comparaţie cu 299 în Marea Britanie şi 308 în SUA;
 consumul de energie pe locuitor este de circa 2tep/loc în România faţă de 3,8 tep/loc
în Marea Britanie şi 7,8 tep/loc în SUA.

Soluţiile tehnice pentru creşterea eficienţei energetice derivă în prezent din

schimbarea concepţiei de ansamblu asupra modului de valorificare a energiei într-un
contur dat (întreprindere, linie tehnologică, instalaţie, aparat sau clădire). În urma
analizei rezultă fie necesitatea recurgerii la măsuri prin care se reduc pierderile de
energie pentru instalaţia existentă, fie necesitatea modificării acesteia (schimbarea
naturii fluxului de energie preluat din exterior, schimbarea modului de conversie şi/sau
distribuţie a energiei, înlocuirea sau adăugarea unor subansamble din/în instalaţia
existentă).
 Una dintre soluţiile promovate de către EEO, aplicabilă în orice domeniu al
consumului final de energie, este sistemul de gestiune energetică informatizată a unui
ansamblu de instalaţii consumatoare (M&T).

Finalizarea unui astfel de proiect presupune, pe lângă eforturile de ordin

material, o anumită stare de spirit. Fără motivarea întregului personal, eforturile
materiale, care sunt de altfel şi cele mai costisitoare, nu au consecinţele dorite.
Motivarea este o problemă de natură socio-psihologică şi presupune mai întâi educarea
personalului pe întreaga scară ierarhică, începând cu nivelul superior (conducerea
executivă a companiei) şi terminând cu operatorii care exploatează instalaţiile de
producţie.

Promovarea şi stimularea creativităţii tehnice interne şi a schimburilor de

informaţii şi experienţă cu alte ţări pot contribui în mod hotărâtor la găsirea unor
soluţii tehnice compatibile cu situaţia actuală din economie, care să permită reducerea
costurilor de producţie şi atingerea unui nivel minim de competitivitate.

Implementarea unor asemenea măsuri în România este limitată de capacitatea

investiţională redusă, de mentalităţile învechite şi de rezistenţa la nou manifestată încă
la multe niveluri de competenţă. Nu trebuie minimizat nici faptul că România importă
în prezent mai mult de o treime din necesarul de energie primară (petrol, gaz natural şi
cărbune).

2. MANAGEMENTUL ENERGIEI ÎNTR-UN CONTUR DAT

Managementul energiei presupune cunoaşterea în profunzime a activităţii

desfăşurate într-un contur dat, monitorizarea (supravegherea, înregistrarea, controlul)
fiecăruia dintre consumurile de purtători de energie, analiza modului de valorificare a
conţinutului lor de energie şi în final îmbunătăţirea eficienţei utilizării energiei în
conturul respectiv. Având un indiscutabil caracter multidisciplinar, metoda însumează
proceduri cu caracter tehnic, organizatoric, economic, de concepţie, de exploatare şi de
transmitere şi prelucrare a informaţiei.

Multă lume consideră că acţiunile întreprinse în scopul economisirii energiei au

un caracter discontinuu, de campanie. Din momentul în care s-au implementat măsurile
generale şi tehnice care ţin de cele mai multe ori de bunul simţ, se consideră acţiunea
încheiată şi scopul ei atins. Aceasta este o greşeală care poate să afecteze
competitivitatea activităţii desfăşurate în interiorul conturului analizat. Este situaţia pe
care acţiunile şi tehnicile de management al energiei trebuie să o combată încă de la
început.

Managementul este organic legate de capitalism şi economia de piaţă, context în

care a apărut, s-a dezvoltat şi a devenit o ştiinţă studiată în prezent în toate
universităţile din lume. Managementul energiei necesită şi el aceleaşi condiţii.
 Managementul energiei trebuie să fie parte integrantă a strategiei generale a
organizaţiei. Creşterea eficienţei energetice duce la reducerea costurilor şi, deci, la
creşterea eficienţei economice şi financiare a organizaţiei.

Modul de abordare, măsurile aplicate şi rezultatele obţinute depind de natura şi

marimea consumurilor de energie, de felul şi scopul activităţii desfăşurate în interiorul
conturului analizat, de mărimea organizaţiei şi de contextul general.

2.1. NOŢIUNEA DE EFICIENŢĂ ENERGETICĂ

Creşterea eficienţei energetice într-un contur dat, în interiorul căruia se desfăşoară în
mod organizat o activitate profitabilă, este o cerinţă care derivă din necesitatea mai
generală ca activitatea respectivă să aducă un beneficiu maxim celui sau celor care au
investit bani pentru demararea ei.

Cheltuielile cu energia, cunoscute şi sub denumirea generică de factură energetică,

constituie o parte a cheltuielilor totale implicate de buna desfăşurare a activităţii
prestate în interiorul conturului analizat. Ele reprezintă totalitatea efortului financiar
pentru achiziţionarea şi/sau producerea în interiorul perimetrului a tuturor formelor de
energie necesare proceselor de consum final. Reducerea lor contribuie la reducerea
cheltuielilor totale şi implicit la majorarea beneficiului obţinut. În cazul în care în
interiorul conturului analizat se desfăşoară o activitate neprofitabilă, această cerinţă se
rezumă la minimizarea cheltuielilor şi eventual la încadrarea lor în anumite limite
prestabilite. În ultimă instanţă, mărimea absolută sau specifică a facturii energetice este
considerată din aceste motive o măsură a eficienţei energetice realizate în perimetrul
analizat.

În general se consideră că o activitate este cu atât mai eficientă sub aspect energetic cu
cât pierderile de energie inventariate la nivelul conturului în interiorul căruia se
desfăşoară activitatea respectivă sunt mai mici. Conceptul de eficienţă energetică capătă
un caracter concret şi un conţinut numai dacă este legat de un contur bine definit şi de o
activitate care se desfăşoară în mod organizat în interiorul acestuia.

În perspectivă istorică, sintagma eficienţă energetică a apărut în vocabularul limbii

engleze ca o necesitate impusă de realitatea creşterii dramatice a preţurilor purtătorilor
de energie, fără a fi mai întâi definită şi fundamentată teoretic de către specialişti. Ea a
fost preluată şi în limba română, fiind utilizată cu o frecvenţă mult mai mare după
1990. Înainte de 1990, în România era preferată din considerente de natură
propagandistică o altă sintagmă şi anume aceea de independenţă energetică, care
implica însă eficienţa energetică.

În momentul de faţă şi în limba română, noţiunea de eficienţă energetică are două

semnificaţii. În sens restrâns, noţiunea de eficienţa energetică are înţelesul de
performanţă energetică şi este folosită ca atare de multă vreme. Prin urmare, creşterea
eficienţei energetice în sens restrâns are drept consecinţă economisirea energiei. În sens
larg, noţiunea are aceeaşi semnificaţie ca şi în limba engleză, fiind legată de cerinţa
reducerii mărimii facturii energetice sau a cheltuielilor specifice cu energia.

Cele două semnificaţii nu sunt deci total diferite, sensul larg al noţiunii de eficienţă
energetică incluzând sau implicând în principiu sensul său restrâns. Sensul larg al
noţiunii de eficienţă energetică este caracteristic capitalismului modern şi perfect
compatibil cu economia de piaţă.

2.2. MANAGEMENTUL ENERGIEI LA CONSUMATOR (DSM)

Creşterea eficienţei energetice într-o întreprindere industrială presupune aplicarea cu
convingere, consecvenţă şi profesionalism a tehnicilor şi procedurilor de management al
energiei. În general, tehnicile şi procedurile de management urmăresc identificarea, alocarea
şi valorificarea cu eficienţă maximă a resurselor materiale, umane şi financiare în cadrul unei
organizaţii. Managementul energiei la consumator (DSM = demand side management)
urmăreşte valorificarea cu eficienţă maximă a energiei intrate sub diverse forme în mod
organizat şi contra cost într-un contur dat.

Aplicarea corectă a procedurilor de management al energiei implică cunoaşterea în

profunzime a specificului activităţii desfăşurate în conturul dat, monitorizarea fiecăruia dintre
fluxurile de purtători de energie intrate în şi respectiv ieşite din contur şi stabilirea legăturilor
între acestea. În final ea conduce la stabilirea unor măsuri şi acţiuni având ca scop
îmbunătăţirea eficienţei utilizării energiei în interiorul conturului respectiv.

Analiza eficienţei energetice într-un perimetru dat începe prin precizarea aspectelor calitative
şi cantitative ale alimentării cu energie a activităţilor desfăşurate în perimetrul respectiv :
 stabilirea naturii purtătorilor de energie care intră în conturul de bilanţ;
 stabilirea ordinului de mărime al consumului pentru fiecare categorie de purtător de
energie;
 stabilirea modalităţii de plată pentru fiecare dintre aceştia.

Mărimea facturii energetice şi modul în care ea este constituită reprezintă deci primul aspect
al analizei.

Al doilea aspect avut în vedere de auditor este reacţia personalului la mărimea facturii
energetice. Experienţa acumulată în ţările dezvoltate a arătat că, la nivelul conducerii
executive a unei organizaţii, atitudinea în raport cu factura energetică se poate încadra într-
una dintre următoarele situaţii :

 facturile energetice sunt plătite la timp fără nici un fel de analiză sau de control intern;
 facturile energetice lunare sunt comparate cu citirile (înregistrările) lunare ale aparatelor
de măsură montate la intrarea în conturul de bilanţ;
 citirile (înregistrările) lunare sunt raportate la volumul activităţii din luna respectivă,
calculându-se un consum specific global de energie;
 există un sistem de achiziţie (nu neapărat automat) a datelor, care realizează cel puţin
săptămânal monitorizarea consumurilor energetice ale principalilor consumatori interni şi
raportarea acestora la partea care le revine din volumul activităţii;
 este implementat şi funcţionează un sistem automatizat/informatizat de supraveghere şi
evaluare continuă a eficienţei utilizării energiei, eventual şi a altor resurse materiale, sistem
cunoscut în Marea Britanie sub denumirea de Monitoring and Targeting (M&T).

Al treilea aspect important pe care auditorul trebuie să-l clarifice este legat de modul de
funcţionare şi eficacitatea sistemului de urmărire şi transmitere a informaţiilor privind
consumurile de energie în interiorul conturului dat. Analiza include concepţia, baza materială
aferentă şi importanţa acordată sistemului la nivelul organizaţiei. În acest sens trebuie
urmărite următoarele aspecte :

 modul şi frecvenţa de citire a aparatele de măsură, cu deosebire a celor care constituie

baza de facturare;
 modul de transmitere a datelor citite sau înregistrărilor (pe formulare tip, prin semnale
electrice, printr-o reţea informatică etc.);
 modul de prelucrare a informaţiilor (modelul, algoritmul, mărimile calculate etc.);
 conţinutul, frecvenţa întocmirii raportului (zilnic, săptămânal sau lunar) şi adresa
(destinaţia) sa;
 efectele raportării şi modul în care se iau deciziile privind eficienţa energetică.

Trebuie subliniat că toate cele trei aspecte ale analizei sunt la fel de importante, între ele
existând de altfel unele suprapuneri. Dacă reducerea facturii energetice reprezintă scopul
final, la atingerea lui contribuie în egală măsură angajamentul sincer al întregului personal şi
un sistem eficient de monitorizare, prelucrare şi valorificare a datelor.

După precizarea caracteristicilor activităţii desfăşurate în interiorul conturului analizat se

poate trece la întocmirea unui audit energetic preliminar. Acesta are de obicei la bază datele
existente sub forma evidenţelor şi înregistrărilor contabile sau de altă natură ale organizaţiei.
Baza auditului preliminar constă în compararea efectelor globale util şi consumat, pentru o
perioadă anterioară de cel puţin cinci ani de activitate în condiţii normale. Se compară astfel
mărimea, structura şi valoarea facturilor energetice cu mărimea, structura şi valoarea
producţiei sau a serviciilor prestate în perioada respectivă.

Indiferent de contextul economic se calculează unul sau mai mulţi indicatori sintetici de
eficienţă energetică. Valorile astfel obţinute sunt comparate cu datele de proiect, cu realizările
şi performanţele altor organizaţii având un profil similar de activitate, cu valorile
recomandate de literatura de specialitate sau cu standardele în vigoare.

Auditul preliminar permite deci :

 stabilirea ordinului de mărime al consumului pentru fiecare dintre purtătorii de energie;
 estimarea tendinţei evoluţiei viitoare a consumurilor de energie;
 obţinerea unor indicatori sintetici globali pe baza cărora organizaţia primeşte un calificativ
referitor la eficienţa cu care utilizează energia.

Cu ocazia întocmirii auditului energetic preliminar se pot detecta unele deficienţe legate de
funcţionarea sistemului de măsură, transmitere şi prelucrare a informaţiilor (lipsa sau precizia
insuficientă a unor aparate de măsură, lipsa unor informaţii privind anumite consumuri de
energie, etc) sau de modul în care sunt întocmite contractele cu furnizorii.

După corectarea şi complectarea sistemului de monitorizare, prelucrare şi valorificare a

datelor se trece la întocmirea auditului energetic propriu-zis. Durata pentru care se
întocmeşte auditul energetic propriu-zis este de regulă egală cu un an calendaristic sau
financiar.

În acest scop trebuie identificate subsistemele unde se consumă cea mai mare parte din
energia intrată în conturul de bilanţ general. Acestea vor constitui zonele care trebuie
monitorizate separat, denumite centre de consum energetic. Definirea limitelor conturului
centrelor de consum energetic se face într-un mod convenabil, luându-se în considerare
criteriile tehnologice, funcţionale, economice, administrative sau de altă natură. Pentru
fiecare astfel de centru de consum se măsoară şi se consemnează separat atât consumurile pe
tipuri de purtători de energie cât şi volumul activităţii. Dacă este nevoie, se întocmeşte câte
un bilanţ energetic pentru fiecare subsistem astfel definit. În perspectiva preluării iniţiativei
acţiunilor de îmbunătăţire a eficienţei energetice de către responsabilul cu energia, după
definirea limitelor trebuie să urmeze atribuirea responsabilităţilor pentru realizarea şi
menţinerea eficienţei utilizării energiei în conturul respective.
program care cuprinde măsuri şi acţiuni menite să contribuie la creşterea eficienţei
energetice.

Măsurile luate în vederea economisirii energiei şi reducerii cheltuielilor cu energia pot fi la

rândul lor clasificate în trei categorii :
 organizatorice;
 tehnice;
 economice.

Măsurile organizatorice constau în planificarea şi eşalonarea activităţilor în vederea evitării

mersului în gol şi altor tipuri de consumuri inutile, încărcării optime a utilajelor, aplatizării
curbei de sarcină, etc. Măsurile tehnice constau în adaptarea, modificarea sau înlocuirea
procedurilor şi utilajelor existente cu altele mai performante în vederea reducerii consumului
specific de energie, modificarea concepţiei de alimentare cu energie a conturului dat şi a
modului de distribuţie a energiei în interior, etc. Măsurile economice constau în alegerea
celui mai convenabil tarif şi a celui mai convenabil contract de furnizare pentru fiecare formă
de energie cumpărată din exterior, în dimensionarea optimă a stocurilor interne de
combustibil, etc. Indiferent de categoria din care face parte, fiecare măsură propusă trebuie să
fie însoţită de cheltuielile pe care le presupune aplicarea ei şi de efectul sau efectele aplicării
ei, estimate de către auditor.

În cazul particular al clădirilor în care intensitatea energetică a activităţii este mai redusă
(birouri, şcoli, spitale, magazine, locuinţe) şi care nu sunt dotate cu sisteme de monitorizare şi
evaluare continuă a consumurilor tip M&T, acţiunea de evaluare pe baza auditului energetic
prezintă câteva aspecte specifice :

 durata perioadei între două audituri energetice succesive poate fi de doi sau chiar trei ani;
 principalul factor de influenţă al consumului total de energie este temperatura exterioară,
urmat de natura şi durata activităţii interioare;
 întocmirea auditului energetic este obligatoriu încredinţată unei companii specializate.
Auditul energetic se materializează sub forma unui raport final. Acesta include atât
informaţiile primare cât şi rezultatele prelucrării lor (datele măsurate, indicatorii de
performanţă realizaţi, evaluarea eficienţei energetice, planul de măsuri şi acţiuni pentru
îmbunătăţirea eficienţei energetice, propuneri privind eşalonarea măsurilor cuprinse în plan,
bazate pe informaţii şi indicatori economici, etc).

În cazul sistemelor tip M&T, auditul energetic este un instrument aplicat periodic, frecvenţa
şi conţinutul raportului periodic fiind specifice fiecărui caz în parte.
Succesul sau eşecul unui asemenea demers depind în primul rând de angajamentul real al
conducerii executive, dar şi de modul în care angajaţii şi chiar sindicatele resimt necesitatea
şi caracterul său permanent. Existenţa unui plan de măsuri de conservare a energiei,
indiferent cât este el de bine conceput, nu constituie sfârşitul ci doar începutul acţiunii.
Angajaţii nu vor înţelege dintr-o dată care este rolul lor în acest demers. Toţi vor trebui să fie
determinaţi şi motivaţi pentru îndeplinirea planului, ajungând să conştientizeze faptul că
economisirea energiei contribuie la profitabilitatea activităţii organizaţiei, deci la siguranţa
locului de muncă, la creşterea salariilor dar şi la prezervarea mediului înconjurător.

2.3. ETAPELE MANAGEMENTULUI ENERGIEI ÎNTR-UN CONTUR DAT

Decizia de recurgere la acţiunea de evaluare şi îmbunătăţire a eficienţei energetice a unei

organizaţii poate veni din interiorul sau din exteriorul acesteia. În cazul în care iniţiativa vine
din exteriorul organizaţiei, ea poate fi privită cu indiferenţă sau chiar cu ostilitate. Atunci
când acţiunea are de la început partizani şi în interiorul organizaţiei, ea va avea mult mai
multe şanse de reuşită.

Analiza începe prin definirea stării iniţiale a organizaţiei care include:

a) stabilirea naturii purtătorilor de energie care intră în conturul de bilanţ şi a ordinului de
mărime al consumului fiecăruia din aceştia;
b) stabilirea concepţiei, a bazei materiale aferente şi a eficienţei sistemului de urmărire a
consumurilor de energie la nivelul organizaţiei.

Experienţa britanică în domeniu a arătat că, la nivelul conducerii executive a unei organizaţii,
atitudinea în raport cu factura energetică se poate încadra într-una dintre următoarele
categorii:

a) facturile energetice sunt plătite la timp fără nici un fel de control intern;
b) facturile energetice lunare sunt comparate cu citirile (înregistrările) lunare ale aparatelor de
măsură montate la intrarea în conturul de bilanţ;
c) citirile (înregistrările) lunare sunt raportate la volumul activităţii din luna respectivă,
calculându-se un consum specific global de energie;
d) exista un sistem de achiziţie (nu neapărat automat) a datelor, care realizează cel puţin
săptămânal monitorizarea consumurilor energetice ale principalilor consumatori interni şi
raportarea acestora la partea care le revine din volumul activităţii;
e) este implementat şi funcţionează un sistem automatizat/informatizat de supraveghere şi
evaluare continuă a eficienţei utilizării energiei, eventual şi a altor resurse materiale, sistem
cunoscut în Marea Britanie sub denumirea de Monitoring & Targeting.

Concepţia şi modul de funcţionare a circuitului informaţional în interiorul conturului general

de bilanţ sunt definite de următoarele aspecte:
 modul şi frecvenţa de citire a aparatele de mă
sură;
 modul de transmitere a datelor citite sau înregistrărilor (pe formulare tip, prin semnale
electrice, printr-o reţea informatică etc.);
 modul de prelucrare a informaţiilor (model, algoritm, mărimi calculate etc.);
 conţinutul, frecvenţa întocmirii raportului (zilnic, săptămânal sau lunar) şi adresa
(destinaţia) sa;
 modul în care se iau deciziile privind îmbunătăţirea eficienţei energetice;

Din mai multe motive, este recomandabil ca această evaluare să fie făcută de către specialişti
aparţinând altei organizaţii, profilate pe servicii de consultanţa în acest domeniu de activitate.
După precizarea situaţiei iniţiale existente în interiorul organizaţiei, se trece la întocmirea
unui audit energetic preliminar. Acesta are de obicei la bază datele existente în evidenţele
contabile sau de altă natură ale organizaţiei. În cazul în care acestea nu sunt suficiente, ele pot
fi complectate cu rezultatele unor măsurători de scurtă durată (cel mult o săptămână), cu
unele estimări sau cu date de proiect.

Pe baza datelor disponibile pentru cel puţin ultimii 5 ani de activitate se stabilesc tendinţele
evoluţiei consumurilor şi se calculează unul sau mai mulţi indicatori sintetici de eficienţă (de
exemplu, consumul specific global anual de energie primară). Valorile obţinute sunt
comparate cu datele de proiect, cu realizările şi performanţele altor organizaţii având un
profil similar de activitate, cu valorile teoretice sau cu standardele în vigoare.

Auditul preliminar permite deci:

- stabilirea ordinului de mărime al consumului, defalcat pe tipuri de purtători de energie;
- obţinerea unor indicatori sintetici globali pe baza cărora organizaţia primeşte un calificativ
referitor la eficienţa cu care utilizează energia.
Valoarea indicatorilor realizaţi permite o primă evaluare globală a eficienţei energetice a
organizaţiei analizate. O astfel de evaluare nu permite însă stabilirea unor măsuri sau soluţii
concrete prin care se poate îmbunătăţi situaţia existentă.

Tot cu ocazia întocmirii auditului energetic preliminar se pot detecta unele deficienţe legate
de funcţionarea sistemului de măsură, transmitere şi prelucrare a informaţiilor, cum ar fi lipsa
unor aparate de măsură, lipsa unor informaţii privind anumite consumuri de energie, etc.

După corectarea şi complectarea sistemului informativ al organizaţiei se trece la colectarea

datelor şi întocmirea auditului energetic propriu-zis. În comparaţie cu auditul preliminar,
acesta include rezultatele prelucrării datelor măsurate, o evaluare a situaţiei pe baza
indicatorilor de eficienţă şi un set de propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea acestei situaţii.
Rezultatele obţinute în urma întocmirii auditului energetic propriu-zis permit identificarea
subsistemelor unde se consumă cea mai mare parte din energia intrată în conturul de bilanţ
general şi deci a zonelor care ar trebui monitorizate separat, denumite centre de consum
energetic (energy account center).

Calculul indicatorilor de performanţă realizaţi atât la nivel global cât şi la nivelul centrelor de
consum energetic permite evaluarea eficienţei energetice prin compararea lor cu câte o
valoare de referinţă. Evaluarea vizează de această dată atât ansamblul cât şi părţile lui
componente, deoarece gradul de detaliere al auditului energetic propriu-zis permite analiza
fiecărui centru de consum în parte. O astfel de analiză se finalizează cu un program care
cuprinde acţiuni şi măsuri menite să contribuie la creşterea eficienţei energetice.

După implementarea sistemului de tip Monitoring and Target Setting (M&T), identificarea
factorilor care influenţează semnificativ consumul de energie în raport cu conturul dat se face
pas cu pas. Aceşti factori pot fi volumul activităţii (exprimat printr-o cantitate măsurată fie la
intrarea fie la ieşirea din contur, prin timpul de lucru, etc.), parametrii fizici sau funcţionali
care exprimă calitatea activităţii, temperatura exterioară, etc.

In cazul particular al clădirilor în care nu se desfăşoară activităţi productive (birouri, şcoli,

spitale, magazine, locuinţe) şi nu este implementat un sistem de monitorizare şi evaluare
continuă a consumurilor tip M&T, întocmirea auditului energetic prezintă câteva aspecte
specifice:
- durata perioadei între două audituri energetice succesive este mai mare (cel puţin trei luni,
un sezon sau chiar un an);
- principalul factor de influenţă al consumului total de energie este temperatura exterioară,
urmat de natura şi durata activităţii interioare;
- întocmirea auditului energetic este obligatoriu încredinţată unei companii specializate.

Rezultatele auditului energetic sunt prezentate sub forma unui raport. Acesta include în mod
obligatoriu şi un plan de măsuri pentru îmbunătăţirea eficienţei energetice. Pentru fiecare
poziţie din acest plan auditorul întocmeşte un studiu de oportunitate sau prefezabilitate, care
permite stabilirea pe criterii economice a unui clasament sau a unor priorităţii de acţiune.
Hotărârea finală aparţine însă conducerii executive a organizaţiei, care va ţine seama de
strategia generală şi interesele de moment ale organizaţiei.

În cazul sistemelor tip M&T, auditul energetic este un instrument aplicat periodic, frecvenţa
şi conţinutul raportului fiind specifice fiecărui caz în parte. În majoritatea cazurilor raportul
este conceput în mai multe variante, fiecare fiind adresată unui alt nivel de competenţă
(operator, şef de departament, ingineri şef, director). Raportul prezintă situaţia în perioada
analizată, exprimată prin indicatori specifici activităţii şi nu include măsuri sau soluţii de
îmbunătăţire a eficienţei.

2.4. ROLUL RESPONSABILULUI CU ENERGIA

Un responsabil cu energia (energy manager) poate avea iniţial aproape orice

calificare, dar statistica arată că cei mai mulţi au o pregătire tehnică superioară (ingineri,
subingineri). Pe lângă pregătirea de specialitate, persoana în cauză trebuie să fie energică,
entuziastă, obiectivă, deschisă la nou, fără păreri preconcepute şi să nu fie partizan al unor
soluţii rutinate. El trebuie să fie pregătit ca sfaturile şi părerile sale, oricât ar fi ele de potrivite
şi de bune, să nu fie luate în seamă sau să fie chiar respinse de către colegii, şefii sau
subalternii săi.
Pentru a reuşi într-un astfel de domeniu, responsabilul cu energia trebuie să fie
diplomat şi bun psiholog, să ştie să găsească argumente potrivite pentru fiecare persoană cu
care se află în dialog şi să nu dezarmeze dacă nu are succes de prima dată. El trebuie să fie
conştient că oamenii renunţă greu la practici şi concepţii proprii şi nu acceptă uşor faptul că,
prin acţiunile lor bine intenţionate, au irosit ani de-a rândul energia sau alte resurse primare.
Obiectivele importante aflate în faţa unui responsabil cu energia sunt:
a) strângerea de informaţii şi date utile în domeniul eficienţei energetice;
b) obţinerea de sprijin din partea a cât mai mulţi angajaţi şi membrii ai conducerii executive
pentru acţiunea continuă de promovare a eficienţei energetice;
c) furnizarea unor sfaturi, soluţii şi informaţii tehnice către toate celelalte sectoare ale
organizaţiei în scopul eficientizării preluării, distribuţiei şi consumului energiei;
d) aprecierea efectelor măsurilor promovate de el în viitorul previzibil.

El trebuie să aibă iniţiativa montării aparatelor de măsură necesare şi (acolo unde se

justifică) a unui sistem informatizat de achiziţie, înregistrare şi prelucrare a datelor măsurate.
Scopul principal al unui astfel de sistem informaţional este acela de a arăta care sunt
consumurile energetice reale ale fiecărui subansamblu (secţie, clădire, linie tehnologică etc.).
Ori de câte ori este posibil, consumurile absolute de energie trebuie raportate la volumul
activităţii de producţie sau la numărul de grade-zile, stabilindu-se astfel un consum specific
sau un alt indicator de eficienţă energetică aferent fiecărui subansamblu astfel definit.

Pornind de la valorile astfel obţinute, responsabilul energetic împreună cu echipa lui

întocmeşte un raport care conţine o serie de propuneri şi care trebuie să răspundă la întrebări
precum:
 Cum şi cât poate fi redus consumul specific realizat?
 Este oare energia irosită în conturul analizat?
 Pot fi modificate concepţia sau specificaţiile proiectantului?
 Este oare propunerea practică şi eficientă economic în acelaşi timp?

Rezultatele analizei şi propunerile de îmbunătăţire trebuie aduse în cel mai scurt timp
la cunoştinţa tuturor celor care pot contribui efectiv la eficientizarea utilizării energiei.
Odată acceptate, propunerile responsabilului cu energia implică coordonarea eforturilor şi
cooperarea între nivelurile de competenţă şi autoritate (ierarhice) din organizaţia respectivă.
Puterea de decizie este absolut necesară în această acţiune, dar nu este însă şi suficientă.

De cele mai multe ori este recomandabilă înfiinţarea unei echipe, a unui "grup de
acţiune" sau a unui "comitet director" pentru domeniul eficienţei energetice, din care să facă
parte un număr minim de persoane, alese pe diverse criterii (competenţă, putere de decizie,
autoritate şi nu în ultimul rând popularitate în rândul salariaţilor), care să-l secondeze pe
responsabilul cu energia în acţiunile sale. Acesta nu trebuie să fie în mod obligatoriu
conducătorul grupului, el fiind autorul celor mai numeroase propuneri care se dezbat în
cadrul grupului.

Grupul se întruneşte lunar pentru a analiza situaţia eficienţei energetice, situaţia unor
investiţii în desfăşurare sau rezultatele obţinute în urma unor măsuri de eficientizare. Grupul
coordonează toate acţiunile privind creşterea eficienţei energetice la nivelul organizaţiei. De
asemenea, grupul poate hotărî modalitatea în care salariaţii sunt informaţi de scopul, stadiul
îndeplinirii, rezultatele şi stimulentele pentru succesul acţiunilor de eficientizare. Modificarea
sau adaptarea frecvenţei, a modului de redactare, a conţinutului şi a beneficiarilor rapoartelor
periodice pot fi de asemenea hotărâte de către acest organism.

Dacă organizaţia este mare, este recomandabilă soluţia constând în mai multe astfel de
echipe, grupuri sau comitete, fiecare având atribuţii într-un anumit domeniu sau într-un
anumit sector. În acest caz, întâlnirile periodice vor avea loc la nivelul fiecărui departament
sau domeniu.
Responsabilul cu energia şi echipa sa trebuie să fie în permanenţă la curent cu noutăţile
tehnice în domeniu (practici, tehnologii, echipamente, concepţii, realizări, furnizori). El va
avea deci la dispoziţie mica sa biblioteca care trebuie să conţină date privind produsul sau
produsele realizate de către organizaţia sa, fişe bibliografice sau manuale privind
caracteristicile acestora şi variantele existente ale tehnologiilor de fabricaţie, fişe şi prospecte
primite din partea producătorilor de echipamente din domeniul respectiv, publicaţii de
specialitate în domeniul managementului energiei (pentru Marea Britanie revista se numeşte
Energy Management şi este editată de către EEO), rapoartele unor conferinţe ştiinţifice şi
tehnice, cursuri universitare etc.

În ciuda previziunilor disponibile pe termen scurt sau mediu, viitorul poate aduce creşteri ale
preţurilor, penuria sau chiar dispariţia temporară de pe piaţă a unui anumit purtător de energie
care nu au fost prevăzute. Efectele unor asemenea fenomene asupra competitivităţii oricărei
organizaţii industriale pot fi dezastruoase. De aceea, responsabilul cu energia trebuie să aibă
pregătite din timp pentru astfel de situaţii soluţii (scenarii) alternative privind alimentarea cu
energie a conturului avut în grijă. Orice proiect de investiţii al organizaţiei trebuie, din acelaşi
motiv, să aibă şi acordul responsabilului cu energia.

Succesul sau eşecul unui asemenea demers depind în primul rând de angajamentul real al
conducerii executive, dar şi de modul în care angajaţii şi chiar sindicatele resimt necesitatea
şi caracterul său permanent. Existenţa unui plan de măsuri de conservare a energiei,
indiferent cât este el de bine conceput, nu constituie sfârşitul ci doar începutul acţiunii.
Angajaţii nu vor înţelege dintr-o dată care este rolul lor în acest demers. Toţi vor trebui să fie
determinaţi şi motivaţi pentru îndeplinirea planului, ajungând să conştientizeze faptul că
economisirea energiei contribuie la profitabilitatea activităţii organizaţiei, deci la siguranţa
locului de muncă, la creşterea salariilor dar şi la prezervarea mediului înconjurător.
Rolul responsabilului cu energia nu este să economisească energia el însuşi, ci să-i
încurajeze, să-i stimuleze şi să-i convingă pe ceilalţi să o facă.

2.5. MOTIVAREA ŞI PREGĂTIREA PERSONALULUI PENTRU

ECONOMISIREA ENERGIEI

Pentru o perioadă lungă de timp, personalul angajat în întreprinderile industriale a

neglijat eficienţa cu care era utilizată energia. Unul dintre motive a fost preţul redus al
resurselor energetice. Creşterea preţului petrolului pe piaţa mondială a condus de fiecare dată
la introducerea unor tehnologii noi, din ce în ce mai eficiente. În ultimul timp, experienţa a
dovedit că se pot obţine rezultate semnificative în direcţia creşterii eficienţei energetice la
nivelul organizaţiilor şi printr-o implicare activă a personalului.

Oricât de sofisticat ar fi echipamentul utilizat sau oricât de exactă ar fi informaţia utilizată,

dacă operatorii nu îşi schimbă atitudinea şi modul în care privesc importanţa energiei,
cantităţi importante de energie vor fi risipite în continuare. Maşinile vor fi funcţiona în gol,
citirile contoarelor nu vor fi luate în considerare, luminile vor fi lăsate aprinse, robinetele,
uşile şi ferestrele vor fi uitate deschise. Din aceste motive, un management eficient al energiei
necesită o implicare activă a întregului personal al organizaţiei

Mulţi oameni nu sunt preocupaţi de economisirea energiei, dar sunt interesaţi ca realizările
personale sa le fie recunoscute. Responsabilul cu energia trebuie să fie şi un bun psiholog,
capabil să găsească posibile motivaţii pentru fiecare persoană angrenată în planul său de
creştere a eficienţei energetic.
Prin intermediul responsabilului cu energia, conducerea organizaţiei trebuie să asigure două
aspecte importante care conduc la creşterea interesului angajaţilor:

- sensibilizarea acestora în legătură cu caracterul de resursă epuizabilă al energiei, simultan

cu costul tot mai mare al acesteia;
- sublinierea posibilei degradări a mediului înconjurător ca urmare a generării şi utilizării
energiei.

Motivarea personalului şi dorinţa de participare tinde să crească dacă sunt considerate

următoarele aspecte:

- oferirea posibilităţii de a participa la luarea deciziilor care îi afectează direct;

- informarea corectă asupra realităţilor, problemelor şi motivelor ce au generat anumite
decizii
- delegarea responsabilităţii asupra modului în care angajaţii îşi duc la îndeplinire sarcinile de
serviciu;
- acordarea recunoaşterii pentru contribuţia personală a fiecăruia;
- acordarea unor recompense sau altor stimulente pentru efortul deosebit al angajaţilor;
- asigurarea că personalul înţelege corect care sunt urmările unor eşecuri în îndeplinirea
obiectivelor stabilite.

Personalul de conducere trebuie să asigure comunicarea continuă cu angajaţii din subordine,

să stimuleze ideile, sugestiile sau criticele acestora. Acest lucru nu trebuie să includă
obligatoriu recompense materiale. Se poate obţine o bună stimulare a angajaţilor şi prin:

- solicitarea părerilor angajaţilor privind modul cum ar putea ei contribui la reducerea risipei
de energie;
- stabilirea de către angajaţi a unor stimulente şi recompense pentru rezultate bune;
- evidenţierea, recunoaşterea meritelor şi mulţumiri publice.

Creativitatea este un alt element important ce în activitatea de conştientizare privind valoarea

şi necesitatea economisirii energiei. Deoarece ideile şi soluţiile sunt specifice unei anumite
organizaţii, unei anumite situaţii sau unui anumit context, este necesar un flux constant de noi
iniţiative. Programele de motivare a personalului sunt eficiente pe termen lung doar dacă
recompensele sunt înlocuite periodic cu unele noi şi la fel de stimulative.

Spre exemplu, mecanicii de la British Rail au fost îndemnaţi să folosească o tehnică denumită
frânare regenerativă, care permite reducerea consumului de energie, respectiv a cheltuielilor
cu energia. Economia pentru un tren a fost estimată până la 7500 GBP.

In 1991, grupul Rover a iniţiat la una din întreprinderile sale, un programe de reducere a
cheltuielilor cu energia, care avea ca obiectiv economisirea a 1 milion GBP în doar şase luni,
fără investiţii de capital. Programul a constat din:
- formarea unei echipe energetice în întreprindere;
- o campanie de publicitate;
- o competiţie;
- publicarea unor rapoarte privind realizările şi obiectivele propuse;
- utilizarea mijloacelor existente de comunicare.
Partea cea mai importantă a costului programului a reprezentat-o pregătirea şi editarea unui
buletin informativ de 6 pagini care a fost distribuit la cei 16000 de angajaţi. Această activitate
a costat 7200 GBP, ceea ce a condus la o durată de recuperare practic neglijabilă.

Primul pas a fost crearea echipei energetice, condusă de directorul de producţie şi formată din
15 membrii. Încă de la începutul programului s-a observat că succesul depinde de implicarea
a cât mai multor angajaţi. Numărul sugestiilor primite în prima lună a programului a depăşit
pe cel reprezentând numărul sugestiilor primite pe parcursul anului anterior.

Un element cheie l-a reprezentat obţinerea unor economii cât mai repede posibil, lucru care a
condus la atingerea obiectivului iniţial înainte de termenul de şase luni.
Programele de motivare a angajaţilor s-au dovedit opţiuni cu risc redus în managementul
energiei şi au condus la rezultate semnificative.

Programul de pregătire a angajaţilor trebuie să fie inclus în strategia de management

energetic a întreprinderii. În plus, aspectele legate de cultura internă a întreprinderii trebuie
luate în considerare. Cultura unei întreprinderi cuprinde misiunea acesteia, practicile de
muncă, etica, stilul de conducere şi va modela felul în care funcţionează întreprinderea. De
exemplu, într-o întreprindere în care se utilizează un sistem informativ de management este
uşor să fie introdus un sistem de M&T. Într-o situaţie opusă, într-o întreprindere unde nu se
pune preţ pe instruire în general, va fi foarte greu să convingi conducerea de necesitatea
pregătirii personalului pentru economisirea energiei. În acest context, este vital ca în fiecare
caz în parte să fie identificate.

oportunităţile şi obstacolele legate de eficienţa energetică. Se va putea astfel identifica cel

mai potrivit tip de instruire, conţinutul acesteia şi metodele de pregătire.
Pentru întreprinderi mari poate fi justificată organizarea unui departament intern de instruire.
Tendinţa este însă de a solicita serviciile unor consultanţi externi întreprinderii. Motivul
principal ar fi lipsa resurselor de personal şi a cunoştinţelor necesare. Manageri energetici
capabili pot să nu fie la fel de buni instructori. În plus, venind din afara culturii întreprinderii,
instructorii pot induce mai uşor schimbarea decât ar putea să o facă personalul propriu al
întreprinderii.

Selectarea instructorilor trebuie făcută pe baza evaluării a două aptitudini foarte importante
pentru prezentarea eficientă a pregătirii energetice:
 cunoştinţele tehnice, dobândite prin experienţă proprie, pentru a evita lipsa de credibilitate
a instructorului;
 calităţile de comunicare, care pot depăşi bariera conservatorismului funciar, care în multe
cazuri vizează aspecte umane şi nu tehnice
Realizarea unei instruiri în domeniul energetic se poate descrie prin următoarele etape:
a) analizarea cerinţelor pentru instruire, care oferă informaţii referitoare la cine necesită
pregătirea şi care sunt domeniile vizate;
b) stabilirea obiectivelor, care vor ghida instructorul pe parcursul pregătirii şi vor arăta
cursanţilor ce se cere de la ei la încheierea cursurilor;
c) trasarea conţinutului pregătirii;
d) selectarea metodelor de instruire adecvate;
e) desfăşurarea instruirii, etapă care trebuie corelată cu pregătirea anterioară a cursanţilor,
scopul cursului, materialele şi metodele utilizate la prezentare;
f) evaluarea instruirii.
a) Analiza cerinţelor pentru instruire este o etapă importantă pentru că le influenţează pe toate
celelalte. Fiecare membru al organizaţiei este un utilizator de energie, într-o măsură mai mică
sau mai mare. În consecinţă, un aspect important se referă la selectarea pentru instruire a
acelor angajaţi care ar putea obţine cele mai mari efecte economice

b) Pentru a desfăşura o pregătire eficientă trebuie identificate sarcinile specifice ale

personalului instruit. Obiectivele de instruire trebuie exprimate din punctul de vedere al
cursanţilor, pentru că ele reprezintă ce trebuie să fie capabili aceştia să facă după terminarea
pregătirii.
Spre exemplu, obiectivele unui curs de operare a cazanelor pot fi:
- menţionarea motivelor pentru menţinerea unei arderi eficiente;
- enunţarea tipurilor şi compoziţiei combustibililor;
- prezentarea modului de ardere a combustibililor şi necesitatea excesului de aer;
- enunţarea produşilor de ardere şi a pierderilor de căldură la cazan;
- enunţarea metodelor de calcul a randamentului brut şi net şi ce reprezintă acestea;
- manevrarea unor instrumente portabile de analiză a gazelor de ardere.

c) Conţinutul programului de instruire va rezulta ca urmare a stabilirii unor obiective clare şi

concise pentru program. Acesta trebuie să include tot ce este necesar cursanţilor pentru a
putea atinge obiectivele stabilite. În acest scop, instructorii trebuie să privească conţinutul din
perspectiva cursanţilor, pentru a se asigura că nu este nici prea simplu nici prea avansat.
Programa cursului va preciza, de asemenea, timpul necesar pentru atingerea obiectivelor,
pentru a se evita tendinţa unor instructori de a prezenta cât mai multe aspecte, lucru ce poate
conduce la o prezentare grăbită sau sumară.

d) Specialiştii sunt de acord că oamenii învaţă mai repede dacă sunt implicaţi direct într-un
fel în procesul de pregătire, prin discuţii în grupe mici, interpretări a diverse roluri de
angajaţi, proiecte de grup sau individuale, sesiuni de întrebări şi răspunsuri etc.
Utilizarea unei varietăţi de metode şi mijloace asigură un grad ridicat de interes al cursanţilor
şi permite instructorului să aprecieze modul în care aceştia reacţionează în diverse situaţii.
e) Desfăşurarea instruirii depinde de o serie de factori ce includ nivelul de pregătire a
cursanţilor, scopul cursului, materialele şi metodele prevăzute de curs. Numărul cursanţilor
nu trebuie să fie prea mare pentru a permite interacţiunea, dar nici prea mic pentru a permite
utilizarea unor metode, cum ar fi discuţiile de grup. Un număr de 8-14 cursanţi asigură
desfăşurarea optimă a cursului.

f) Deşi evaluarea în cadrul cursului implică efort şi timp consumat, este importantă pentru a
stabili dacă cursul a fost util. Aceasta arată utilizatorului de energie dacă pregătirea este o
componentă utilă a strategiei energetice, dacă a atins obiectivele stabilite şi dacă nu sunt alte
mijloace de a obţine rezultatele cerute. În plus, evaluarea oferă instructorului o măsură a
nivelului său în pregătirea şi desfăşurarea programului de instruire. Există o mare diversitate
de instrumente de evaluare a eficienţei instruirii, printre care sunt chestionare de evaluare,
planuri de acţiune, teste şi examene, observaţii ale managerilor, monitorizarea şi evaluarea
continuă a eficienţei energetice.
3. AUDITUL ENERGETIC

Auditul energetic este o componentă fundamentală şi în acelaşi timp un instrument de lucru al

oricărui program de acţiune având ca obiectiv economisirea energiei. Procedură complicată,
uneori chiar meticuloasă, dar absolut necesară, întocmirea unui audit energetic permite în
final obţinerea unei imagini accesibile a modului în care fluxurile de purtători de energie
intră, se distribuie, se transformă şi se consumă în interiorul conturului de bilanţ.

Auditul energetic pune în evidenţă schimburile cu exteriorul, schimburile între părţile care
alcătuiesc subiectul analizei şi modul în care sunt în final valorificate resursele preluate din
exterior. Sunt astfel identificate punctele unde se manifestă ineficienţa, precum şi mărimea
pierderilor cauzate de aceasta. Se constituie astfel baza viitoarelor decizii având drept scop
eficientizarea energetică a întregului sistem, care pot consta în reorganizări, raţionalizări,
îmbunătăţiri, modernizări, retehnologizări etc.

Auditul energetic preliminar este întocmit de regulă pornind de la ipoteza că întreg sistemul
analizat este o "cutie neagră". Nu se iau deci în considerare nici componenţa şi structura
sistemului, nici relaţiile şi interdependenţele între subsistemele care îl compun. Intrările,
ieşirile şi indicatorii de eficienţă se definesc numai în raport cu conturul general al
obiectivului în ansamblul său.

Atunci când, pentru obiectivitate, auditului preliminar urmează să fie întocmit de cineva din
afara organizaţiei respective, datele cerute pentru întocmirea sa sunt următoarele:
1. Numele şi adresa organizaţiei (firmei, companiei, întreprinderii);
2. Natura activităţii sau activităţilor organizaţiei (aspecte calitative);
3. Statutul juridic şi comercial (forma de organizare, forma de proprietate, sectorul de
activitate, tipul afacerii etc.);
Un istoric al consumurilor energetice din ultimii 5 sau chiar 10 ani de activitate este necesar
pentru estimarea (extrapolarea) tendinţelor pentru momentul actual sau chiar pentru viitorul
apropiat. Aceste date provin din evidenţele contabile ale organizaţiei, care înregistrează
facturile energetice la capitolul cheltuieli. Ele permit calcularea unor indicatori globali (de
obicei consumuri specifice de energie, cumulate sau separate) pe baza cărora se pot compara
rezultatele obţinute de către organizaţia analizată cu valorile de proiect, cu rezultatele altor
organizaţii
4. Numele, funcţia şi adresa persoanei de legatură (telefon, fax, e-mail);
5. Numărul angajaţilor;
6. Programul de lucru (zilnic, săptămânal, lunar, anual, număr de schimburi etc.);
7. Istoricul consumurilor de energie pe o anumită perioadă (cel puţin pentru ultimii 5 ani de
activitate);
8. Factura energetică anuală detaliată pentru ultimul an financiar;
9. Oricare alte date disponibile, brute sau prelucrate, privind consumurile absolute şi specifice
de energie ale organizaţiei pentru ultimul an financiar (provenind din sistemul propriu de
monitorizare);
10. Date privind volumul activităţii organizaţiei pentru aceeaşi perioadă de timp.
aparţinând aceluiaşi segment de activitate, cu standardele în vigoare, cu valorile minime
teoretice ale consumurilor specifice de energie. Aceşti indicatori au de asemenea şi avantajul
că nu sunt influenţaţi de modificări ale valorilor absolute ale consumurilor de energie care nu
sunt legate de eficienţa energetică (modificări în structura producţiei, extinderea activităţii).
Auditul energetic propriu-zis conţine cu atât mai multe detalii cu cât sistemul analizat este
mai complex. Spre deosebire de auditul energetic preliminar, acesta include, acolo unde este
cazul, toate informaţiile legate de componentele sistemului analizat. El poate rezulta ca o
sumă a efectelor fiecăreia dintre aceste componentele şi permite evaluarea eficienţei fiecăreia
dintre ele în parte, precum şi oportunitatea eventualelor schimburi între aceste componente.
Trebuie precizat faptul că auditul energetic nu este un bilanţ sau o sumă de bilanţuri
energetice. În cadrul auditului se poate recurge la bilanţ ori de câte ori este necesară
verificarea indicaţiei unui aparat de măsură sau în cazurile în care, din diverse motive,
anumite mărimi de intrare sau de ieşire nu se măsoară. În celelalte situaţii, întocmirea
auditului se face pornind de la indicaţiile aparatelor de măsură, în special ale celor care
constituie şi baza de facturare.
Evaluarea eficienţei energetice a unui contur dat nu necesită în mod normal întocmirea
unui bilanţ energetic complect, ci doar o sumă a termenilor care intră în mod organizat şi
contra cost în conturul dat. Ieşirile prezintă interes doar în măsura în care ele intră în
categoria res iar potenţialul lor energetic, corect determinat sau estimat, poate fi valorificat
în interiorul sau în exteriorul acestui contur în condiţii de eficienţă economică.

Întocmirea auditului energetic propriu-zis implică un inventar al surselor de alimentare cu

purtători de energie exterioare sistemului, care trebuie să conţină cel puţin următoarele
informaţii:
a) tipul şi caracteristicile purtătorului de energie;
b) caracteristicile cererii de energie acoperite de către sursa externă;
c) tariful actual stabilit prin contractul de livrare şi tarifele alternativele disponibile;
d) alte aspecte legate de statutul, amplasarea şi capacitatea sursei externe, de condiţiile de
livrare stabilite prin contract.

În interiorul conturului analizat se întocmeşte un inventar al consumatorilor finali de energie,

organizaţi sau nu pe centre de consum energetic, precum şi un inventar al transformatorilor
interni de energie. Inventarul consumatorilor finali trebuie să pună în evidenţă următoarele
aspecte:
a) natura activităţii sau procesului tehnologic care primeşte fluxul de energie;
b) tipul, parametrii şi sursa din care provine fiecare flux purtător de energie;
c) legăturile tehnologice cu alţi consumatori finali şi consecinţele acestora asupra cererii de
energie;
d) caracteristicile cererii de energie, pentru fiecare tip de purtător de energie;
e) natura şi potenţialul resurselor energetice secundare disponibilizate din motive
tehnologice.

Pentru fiecare transformator intern de energie se recomandă a fi specificate următoarele

aspecte:

a) natura, sursa şi caracteristicile fluxurilor de energie care intră;

b) tipul transformării suferite, randamentul realizat, alte caracteristici tehnice;
c) natura, capacitatea şi parametrii fluxului de energie direct utilizabilă;
d) consumatorii sau centrele de consum alimentate;
e) modalitatea de alimentare a consumatorilor şi consecinţele ei (direct, prin intermediul unei
reţele de distribuţie etc.);
f) natura, potenţialul energetic şi impactul asupra mediului al fluxurilor de energie evacuate
în atmosfera.
Modul de întocmire, gradul de detaliere şi modul de exprimare a mărimilor prezentate şi
calculate depind de scopul auditului şi trebuie să fie pe înţelesul celui căruia îi este destinat.
Auditul energetic, întocmit pe baza datelor conţinute în facturile de plată a energiei, poate
conţine mărimi exprimate fie în unităţi fizice de energie (GJ, MWh) fie în unităţi monetare
(lei, dolari). Trebuie subliniat faptul că exprimarea valorică a termenilor auditului are mai
multă relevanţă şi este accesibilă şi unor persoane fără pregătire tehnică. Prin exprimarea
valorică se urmăreşte de obicei evidenţierea unor indicatori sintetici de eficienţă de natură
economico-financiară cum ar fi:

- cheltuielile specifice cu energia pe unitatea de volum al activităţii;

- ponderea cheltuielilor cu energia în costurile totale de producţie;
- costul pierderilor de energie (costul ineficienţei sau/şi al nerecuperării res).

Aprecierea eficienţei energetice se face prin compararea indicatorilor calculaţi pe baza

datelor astfel obţinute cu câte o valoare de referinţă. După evaluarea conturului analizat,
auditorul trebuie să prezinte în mod obligatoriu un plan sau un program de măsuri pentru
îmbunătăţirea situaţiei, care să includă costurile aferente şi economiile estimate.

3.2. BILANŢUL ENERGETIC

Un bilanţ energetic, la fel ca şi un bilanţ contabil, are în raport cu un contur dat numai două
capitole: intrări şi ieşiri. Trebuie precizat faptul că aceasta presupune ignorarea proceselor
care au loc în interiorul conturului analizat şi a relaţiilor şi interdependenţelor între
componentele sale. Conturul analizat este considerat deci o "cutie neagră". Dacă se doreşte o
analiză mai detaliată a sistemului, se restrânge conturul de bilanţ la fiecare dintre
componentele sale şi se întocmesc bilanţurile fiecăreia dintre aceste componente
(subsisteme), considerate la rândul lor "cutii negre".

Este important ca încă de la început să se definească şi să se precizeze următoarele

aspecte: conturul general de bilanţ, gradul de detaliere a sistemului analizat, precum şi
categoriile de fluxuri energetice (natura conţinutului energetic al fluxurilor de masă) care sunt
urmărite la întocmirea bilanţului: căldura fizică şi latentă, puterea calorifică, efectul termic al
reacţiilor chimice, lucrul mecanic, energia potenţială, energia electrică etc.
Reprezentarea grafică a rezultatelor obţinute prin întocmirea bilanţului se face de obicei cu
ajutorul diagramelor Sankey. Este o metodă simplă şi sugestivă, accesibilă atât specialiştilor
cât şi nespecialiştilor

Întocmirea bilanţului energetic necesită de cele mai multe ori întocmirea în prealabil
a unui bilanţ material, ai cărui termeni pot servi drept bază de calcul pentru anumite fluxuri
de energie intrate sau ieşite din conturul de bilanţ.
Trebuie avut în vedere faptul că unele categorii de fluxuri energetice care intră într-un
contur dat trebuie luate în considerare la întocmirea bilanţului energetic deşi nu sunt incluse
în factura energetică. Ele pot să apară în evidenţa contabilă a organizaţiei la alte capitole,
deoarece conţinutul lor energetic este neglijat din punct de vedere comercial. Valoarea lor
se regăseşte însă într-un fel sau altul în costurile totale de producţie.
3.2.1. CLASIFICAREA BILANŢURILOR ENERGETICE

Bilanţurile energetice pot fi clasificate pornind de la mai multe criterii. Unul dintre ele
este natura activităţii desfăşurate în conturul analizat. Sub aspectul destinaţiei consumului de
energie, procesele tehnologice pot fi clasificate în două mari categorii :
a. procese de transformare a energiei;
b. procese de consum final de energie

Procesul de transformare energetică are drept scop fie trecerea de la o formă de energie la o
altă formă de energie, fie modificarea parametrilor caracteristici ai aceleiaşi forme de energie.
Procesul de consum final de energie este procesul în care energia este folosită în scopul
realizării unuia sau mai multor produse sau al prestări unuia sau mai multor servicii
neenergetice.

După gradul de cuprindere al conturului, bilanţurile energetice pot fi întocmite :

a. pentru un echipament;
b. pentru o instalaţie;
c. pentru o secţie;
d. pentru o uzină;
e. pentru o întreagă organizaţie (un agent economic).

Natura şi gradul de interconexiune şi complexitate al fenomenelor fizice şi chimice pe care le

presupune prelucrarea materiilor prime în cadrul proceselor sau procedeelor tehnologice
analizate poate conduce în anumite condiţii la clasificarea bilanţurilor energetice în :
a. bilanţuri simple (termoenergetic sau electroenergetic);
b. bilanţuri complexe (termoenergetic si electroenergetic).

Bilanţul simplu este bilanţul întocmit pentru un contur în care fie fenomenele de natură
electrică fie cele de natură termodinamică şi/sau termochimică sunt considerate
preponderente, iar celelalte sunt neglijate. Este evident că şi formele de energie intrate şi
eventual ieşite sunt corelate cu natura fenomenelor care au loc în interiorul conturului dat.

Bilanţul complex ia în considerare toate formele de energie intrate şi ieşite din contur, natura
şi complexitatea fenomenelor care au loc în interiorul conturului dat impunând în cele mai
multe cazuri acest lucru.
După perioada de timp pentru care se inventariază fluxurile de energie intrate şi ieşite,
bilanţurile pot fi întocmite:
a. pentru o oră sau o perioadă mai scurtă decât o oră;
b. pentru un schimb;
c. pentru o zi (24 ore);
d. pentru un sezon;
e. pentru un an sau o perioadă mai lungă decât un an.

După sursa de provenienţă a datelor de intrare, bilanţurile energetice se clasifică în:

a. bilanţuri propuse de către proiectant, constructor sau furnizor (de proiect);
b. bilanţuri întocmite pe bază de măsurători în instalaţie (de omologare, de recepţie, real

Bilanţul energetic de recepţie se elaborează cu ocazia punerii în funcţiune a unui echipament

sau a unei instalaţii, în condiţiile concrete de exploatare. În acest scop se efectuează o serie de
probe de funcţionare şi măsurători la cel puţin trei trepte de sarcină, dintre care una este
obligatoriu sarcina nominală. Valorile astfel obţinute se înscriu în cartea tehnică a
echipamentului sau a instalaţiei. Bilanţul energetic de recepţie constituie bilanţul de referinţă
pentru activitatea de exploatare.

Bilanţul energetic real reflectă situaţia în care se găseşte la un moment dat un echipament sau
o instalaţie, punând în evidenţă abaterile indicatorilor de performanţă realizaţi de la valorile
lor de referinţă, stabilite în cadrul bilanţul de proiect, de omologare sau de recepţie. Analiza
trebuie să inventarieze şi potenţialul energetic al resurselor energetice refolosibile. Bilanţul
real se elaborează numai pe bază de măsurători efectuate asupra subiectului analizei şi
constituie baza pentru analiza energetică.

3.2.2. PRINCIPII GENERALE DE ELABORARE A BILANŢURILOR

ENERGETICE

Bilanţul energetic reprezintă metoda sistematică care permite analiza utilizării energiei într-o
activitate oarecare. Conturul de bilanţ este suprafaţa imaginară închisă în jurul unui
echipament, instalaţie, clădire, secţie, uzină, agent economic, etc în funcţie de care se
definesc fluxurile de energie care intră şi cele care ies.

Bilanţul energetic are la bază legea conservării energiei, scopul său fiind identificarea şi
evaluarea tuturor cantităţilor sau fluxurilor de energie care intră şi care ies din perimetrul
analizat într-o anumită perioadă de timp. Întocmirea corectă a oricărui bilanţ energetic
presupune în primul rând stabilirea precisă a limitelor conturului în interiorul căruia se
desfăşoară activitatea analizată şi a perioadei de timp considerate.

Întocmirea bilanţului energetic necesită de cele mai multe ori întocmirea în prealabil a unui
bilanţ material, ai cărui termeni pot servi drept bază de calcul pentru anumite fluxuri de
energie intrate sau ieşite din conturul de bilanţ.

Reprezentarea grafică a rezultatelor obţinute prin întocmirea bilanţului se face de obicei cu

ajutorul diagramelor Sankey.

3.2.3. TERMENII BILANŢULUI ENERGETIC

Consumurile finale de energie la nivelul unui perimetru dat, în interiorul căruia se desfăşoară
în mod organizat o activitate de tip industrial, pot îmbrăca mai multe forme :

 energie electrică;
 energie mecanică;
 căldură;
 frig;
 combustibil;
 aer comprimat

Fluxurile de energie direct utilizabilă, disponibile în perimetru întreprinderii pentru procesele

de consum final atât cele provenite din exteriorul cât şi cele generate în interiorul acestuia,
pot fi încadrate într-una dintre următoarele două categorii:
a) consumuri directe (tehnologice), aferente în mod nemijlocit etapelor realizării unui produs
sau prestării unui serviciu;
b) consumuri indirecte, aferente activităţilor conexe desfăşurate în perimetrul respectiv.

Deosebirea între consumurile directe şi cele indirecte nu este doar una formală. În afara
faptului că ele nu sunt în mod necesar simultane, cele două categorii de consumuri de energie
au de obicei şi caracteristici diferite.
În raport cu conturul de bilanţ stabilit se definesc categoriile de intrări şi ieşiri din acest
contur. În general, fluxurile materiale continue sau discontinue intrate într-un contur dat pot fi
clasificate în trei categorii :

a) resurse primare, care pot fi materiale şi/sau energetice;

b) semifabricate (produse sau obiecte parţial procesate);
c) energie direct utilizabilă.

Ieşirile din conturul respectiv pot fi la rândul lor clasificate în patru categorii şi anume :
a) produsul principal;
b) produsul sau produsele secundare;
c) resursele secundare materiale şi/sau energetice;
d) pierderi directe de energie.

După ce au fost identificate, fluxurile de energie care intră şi care ies trebuie apoi să fie
cuantificate. Oricare dintre termenii bilanţului energetic, fie că este o mărime de intrare sau o
mărime de ieşire, poate fi determinat ca valoare (cuantificat) în mai multe moduri şi anume :

 direct prin măsurare;

 prin măsurarea în prealabil a uneia sau mai multor mărimi, urmată de calculul termenului
de bilanţ pe baza acestor mărimi;
 în baza unor anumite informaţii provenind din proiectul tehnic sau din alte surse

Conţinutul de căldură al unui flux de masă se calculează ca produs între debitul sau cantitatea
de masă şi entalpia specifică, care se găseşte în tabele sau se calculează cu ajutorul relaţiilor
analitice specifice disponibile în manualele de specialitate
anumit conţinut de energie, pot fi de diverse feluri şi se pot prezenta sub diverse forme. În
general, prin resurse energetice primare sau energie primară se înţeleg substanţe combustibile
convenţionale (cărbuni, petrol şi derivatele sale, gaz natural, alţi combustibili sintetici, etc), în
timp ce prin energie direct utilizabilă se înţelege o formă de energie rezultată de obicei prin
conversia energiei primare, care poate fi consumată ca atare :

 energia electrică;
 energia mecanică;
 căldură;
 frig;
 aer comprimat.

În categoria pierderilor directe de energie ale unui contur dat intră în primul rând următoarele
 căldura transmisă mediului înconjurător prin pereţii a căror temperatură este mai mare
decât temperatura ambientului,
  energie mecanică transformată în căldură prin frecare în lagăre;
 căldura generată în anumite situaţii prin efectul termic al curentului electric.

Resursele energetice secundare pot fi clasificate în funcţie de natura conţinutului lor de

energie în patru categorii distincte:
 combustibile;
 termice;
 de suprapresiune;
 cinetice.

3.2.4. INDICAŢII METODOLOGICE PENTRU ÎNTOCMIREA UNUI

BILANŢ ENERGETIC
Elaborarea unui bilanţ energetic comportă o anumită structură, al cărui model este următorul:
1. Definirea conturului.
2. Prezentarea sumară a activităţii din interior (procesului tehnologic).
3. Schema fluxului tehnologic.
4. Precizarea caracteristicilor tehnice ale agregatelor şi instalaţiilor conţinute în contur.
5. Prezentarea punctelor şi aparatelor de măsură (tip, schemă, clasă de precizie, etc).
6. Fişa tip sau buletinul de măsurători.
7. Ecuaţia de bilanţ.
8. Calculul termenilor bilanţului (expresii analitice, formule de calcul).
9. Bilanţul energetic prezentat sub formă de tabel şi de diagramă Sankey.
10. Analiza bilanţului
În funcţie de natura activităţii desfăşurate în interiorul conturului analizat, conţinutul de energie al
fiecăruia dintre termenii bilanţului poate fi exprimat în mărime absolută sau în mărime specifică,
raportat la unitatea în care se exprimă volumul activităţii. Durata pentru care se va întocmi
bilanţul energetic depinde de scopul întocmirii şi este cuprinsă între o oră şi un an calendaristic
sau durata unui ciclu de fabricaţie, dacă acesta din urmă depăşeşte un an. Pentru recepţia sau
omologarea instalaţiilor nu se efectuează decât bilanţuri orare sau pe cicluri de funcţionare.
La elaborarea bilanţurilor energetice este recomandabilă utilizarea unităţilor de măsură legale (în
cazul României cele din sistemul internaţional), prevăzute în standardele în vigoare, dar decizia
finală aparţine beneficiarului auditului

Clase şi tipuri de bilanţuri energetice Tipul bilanţului energetic

Clasa
Electroenergetic Termoenergetic Complex
A P<250kW P<500kW -
B 250<P<1000kW 500<P<2000kW 750<P<3000kW
C P>1000kW P>2000kW P>3000kW

3.2.6. ANALIZA BILANŢURILOR ENERGETICE

Analiza oricărui bilanţ energetic porneşte de la informaţiile furnizate de:
 tabelul conţinând mărimile absolute sau relative ale fluxurilor de energie intrate şi respectiv
ieşite din contur;
 diagrama Sankey trasată pe baza tabelului de mai sus;
 indicatorii de performanţă energetică calculaţi pe baza aceluiaşi tabel;
 nivelul de referinţă al indicatorilor de performanţă energetică;
 inventarul resurselor energetice secundare disponibilizate (eliminate) din contur;
 alte informaţii.

Fluxurile de energie care intră în conturul de bilanţ pot fi clasificate astfel:

 intrări organizate, achiziţionate contra cost din exterior, care se regăsesc ca atare în factura
energetică;
 intrări neorganizate, care nu se regăsesc ca atare în factura energetică.

Fluxurile de energie care ies din conturul de bilanţ pot fi în clasificate astfel:
 termeni utili, cunoscuţi şi sub denumirea de fluxuri de energie utile, a căror lipsă împiedică
buna desfăşurare a activităţii din interiorul conturului de bilanţ;
 termeni inutili, cunoscuţi şi sub denumirea de pierderi de energie.

Pierderile de energie constituie o categorie complexă şi eterogenă de fluxuri de energie, din care
pot face parte următoarele:
 căldura sensibilă conţinută de gazele reziduale (de ardere, de proces, etc);
 căldura nedezvoltată ca urmare a unei combustii incomplete din cauze chimice sau mecanice;
 căldura pierdută prin radiaţie şi convecţie prin suprafeţele echipamentului în contact cu mediul
ambiant în care se desfăşoară procesul;
 căldura conţinută în cantităţile de substanţă care se pierd prin evaporare, purjare, drenare,
decantare, reglare sau prin neetanşeităţile instalaţiei;
 căldura evacuată din proces prin intermediul apei de răcire;
 căldura sensibilă conţinută în rebuturile de fabricaţie, în deşeuri, în materialele rezultate din
proces ca asociate produsului propriu-zis (zgură, cenuşă, pulberi, balast, etc.) ca şi căldura
sensibilă a produsului propriu-zis la ieşirea din conturul de bilanţ considerat;
 lucrul mecanic de frecare transformat în căldură.
Analiza rezultatelor bilanţului energetic are două etape. Prima etapă constă în determinarea
indicatorilor de performanţă energetică, al căror nivel se compară cu cel de referinţă. Prima etapă
a analizei trebuie să stabilească motivele abaterii şi să propună măsuri de remediere a situaţiei.
Această a doua etapă a analizei eficienţei energetice a unei activităţi desfăşurate într-un anumit
contur porneşte de la cantitatea şi calitatea resurselor energetice secundare disponibilizate. Prin
urmare, a doua etapă a analizei are ca obiect evaluarea potenţialului res şi a posibilităţilor de
valorificare a acestora.
Valorificarea res în interiorul conturului asociat activităţii din care provin presupune modificarea
procesului tehnologic sau a cel puţin unuia dintre echipamentele care compun instalaţia. Ea se
numeşte recuperare internă sau interioară şi are ca efect reducerea consumului propriu de
energie primară sau direct utilizabilă. Valorificarea res în afara conturului respectiv se numeşte
recuperare externă sau exterioară şi implică existenţa unui consumator exterior conturului
asociat activităţii din care provine res.
Oportunitatea şi gradul de recuperare al unei res sunt întotdeauna rezultatul unei analize tehnico-
economice, care exprimă o anumită situaţie la un moment dat, într-un anumit loc şi într-un anumit
context. Modificarea momentului, a locului sau a contextului poate infirma o soluţie de
recuperare în totalitate sau numai într-o anumită proporţie. Acest lucru trebuie subliniat, deoarece
anumite soluţii practicate cu succes în alte părţi nu sunt în mod obligatoriu la fel de eficiente şi în
condiţiile actuale din România şi invers.

3.2.7. INDICATORI DE PERFORMANŢĂ ENERGETICĂ

Eficienţa şi respectiv ineficienţa energetică nu pot fi măsurate direct. Ele pot fi exprimate cu
ajutorul unor indicatori de performanţă, ale căror valori sunt comparate cu una sau mai multe
valorile alese ca referinţă.
Indicatorul de performanţă energetică întrebuinţat în special în cazul analizei proceselor de
transformare a energiei este randamentul energetic. În energetică, randamentul este o mărime
adimensională, ceea ce presupune ca atât efectul util cât şi cel consumat să fie de aceeaşi natură şi
să fie exprimate în aceeaşi unitate de măsură. În cazul proceselor de consum final, efectul
consumat este un flux sau o cantitate de energie, în timp ce efectul util este prin definiţie de altă
natură. Din acest motiv, randamentul energetic este considerat un indicator specific de natură
cantitativă potrivit pentru procesele de transformare a energiei şi mai puţin potrivit pentru cele de
consum final.
Indicatorul de performanţă fizic care caracterizează cel mai bine eficienţa energetică a unui
proces de consum final de energie este consumul efectiv de energie, absolut sau specific.
Consumul specific este raportat la unitatea de măsură a volumului acestei activităţi. El reprezintă
deci cantitatea de energie de un anumit fel sau suma cantităţilor de energie de orice fel necesare
pentru realizarea unei singure unităţi în care se exprimă volumul activităţii analizate.
Situaţia se complică de asemenea şi în cazul în care în conturul dat intră mai multe forme de
energie. În această situaţie, conţinutul efectiv de energie al fiecăruia dintre fluxurile intrate
trebuie echivalat cu un singur fel de energie. În majoritatea cazurilor, energia echivalentă este
energie primară (echivalent combustibil convenţional). Raportul de echivalare este specific
fiecărui caz în parte şi trebuie bine justificat. Trebuie subliniat faptul că cea mai bună echivalare
este asigurată prin exprimarea valorică, în unităţi monetare, a consumurilor de energie de orice
fel.
În urma echivalării energetice a diferitelor forme de energie consumate rezultă un al doilea
indicator fizic de performanţă energetică şi anume consumul echivalent de energie primară,
absolut sau specific.
Consumul specific cumulat de energie primară, cunoscut şi sub denumirea de energie înglobată
sau de conţinut de energie al unui produs, caracterizează gradul de valorificare a resurselor
energetice pentru un întreg lanţ tehnologic sau pentru un ciclu complect de fabricaţie. Mărimea sa
poate include consumurile de energie primară aferente următoarelor componente:
 obţinerea resurselor materiale consumate pe parcursul întregului lanţ tehnologic sau numai
pentru o anumită parte a acestuia;
 funcţionarea în condiţii normale a tuturor instalaţiilor şi agregatelor incluse în conturul stabilit;
 transportul resurselor materiale şi produselor intermediare până la locul de consum;
 echivalentul în energie primară al uzurii mijloacelor fixe care contribuie, direct sau indirect, la
realizarea produsului respectiv.
Mărimea consumului specific cumulat de energie primară exprimă intensitatea energetică a
unui produs, a unei activităţi, a unui întreg lanţ tehnologic, a unei filiere tehnologice, etc.
Toţi indicatorii de performanţă energetică se determină în urma întocmirii auditului energetic al
procesului, alcătuit pe o perioada suficient de lungă, cel puţin egală cu un ciclu de activitate,
pentru ca valoarea astfel obţinută să aibă relevanţă. Practica recomandă ca auditul să fie întocmit
pentru un an calendaristic sau financiar, cu excepţia cazurilor în care ciclul de activitate depăşeşte
această perioadă.
Bilanţurile exergie-anergie pun în evidenţă limitele capacităţii de transformare a unui tip de
energie în altul şi consecinţele celui de-al doilea principiu al termodinamicii asupra eficienţei
energetice a conturului analizat. Din acest tip de bilanţ rezultă indicatorul numit randament
exergetic.
În condiţiile capitalismului şi economiei de piaţă, eficienţa energetică se exprimă şi se
măsoară în special cu ajutorul indicatorilor valorici. Principalul indicator valoric de eficienţă
energetică este valoarea specifică a facturii energetice sau cheltuielile specifice cu energia,
mărime raportată la unitatea de măsură a volumului activităţii. Acesta este un indicator sintetic,
care cumulează toate influenţele consumului de energie asupra costului de producţie. Trebuie
subliniat faptul că exprimarea valorică a indicatorilor de eficienţă energetică are mai multă
relevanţă şi este accesibilă şi unor persoane fără o pregătire tehnică de specialitate. Pe lângă
cheltuielile specifice cu energia pe unitatea de volum al activităţii prestate, exprimarea valorică a
efectului consumat mai permite evidenţierea unor aspecte semnificative de natură economico-
financiară, legate de conceptul de eficienţă energetică:
 ponderea cheltuielilor cu energia în costurile totale de producţie;
 costul pierderilor de energie, al ineficienţei sau/şi al nerecuperării res

3.3. ANALIZA INTERNĂ

Situaţia definită cu ajutorul indicatorilor de eficienţă energetică este apoi supusă unei analize
interne. Analiza internă urmăreşte în paralel două aspecte diferite, dar la fel de importante:
a) modul de funcţionare a sistemului informaţional în ansamblul său, incluzând întreg lanţul
de măsură, transmitere, înregistrare, prelucrare şi valorificare a datelor;
b) gradul de valorificare a fluxurilor de energie intrate în conturul general de bilanţ.

Analiza modului în care a fost conceput şi funcţionează sistemul informaţional intern poate
conduce la recomandări ca:
 suplimentarea numărului de traductoare si aparate de măsură;
 reorganizarea modului de citire, de înregistrare şi de transmitere a datelor;
 elaborarea unor formulare tip pentru citirea, înregistrarea şi transmiterea datelor;
 implementarea unui sistem automat sau semiautomat de achiziţie a datelor măsurate;
 elaborarea unui algoritm unic de prelucrare a datelor;
stabilirea unei noi formule de prezentare a raportului.

Analiza internă complectează imaginea de ansamblu a conturului de bilanţ şi demarează

printr-un chestionar care poate cuprinde întrebări ca:
1. Cine răspunde de managementul energiei în organizaţia respectivă (nume, funcţie,
calificare, experienţă, numărul de persoane din care este format colectivul pe care îl conduce
etc.)?
2. In faţa cui răspunde acesta, cât de dese sunt şi ce conţin rapoartele sale?
3. Cum este organizată măsurarea fluxurilor de energie care intră în conturul general de bilanţ
(număr de aparate de măsură, amplasare, frecvenţă de citire/înregistrare, clasă de precizie
etc.)?
4. Sunt aceste aparate de măsura adecvate, precise şi fiabile?
5. Un sistem central de achiziţie automata a datelor ar fi eficient economic?
6. Rezultă în urma analizei o relaţie directă între consumul de energie şi volumul activităţii
prestate (producţie, vânzări, timp de lucru)?
7. Cât de des este calculat şi cui este raportat consumul specific de energie?
8. S-au stabilit limite ale consumului lunar sau anual de energie (detalii)?
9. Există o prognoză a consumului de energie sau un buget limită pentru energie?
10. Urmărirea consumurilor energetice se practică la intervale regulate şi în mod organizat?
11. Există stabilit un program de măsuri de conservare a energiei la nivelul organizaţiei?
12. A stabilit conducerea executivă obiective în scopul reducerii facturii energetice?
13. Ce paşi au fost făcuţi în vederea recuperării şi reciclării resurselor energetice secundare,
în ipoteza că acestea sunt cunoscute şi inventariate?
14. Termenii contractelor de livrare a energiei (modalităţile de tarifare) sunt convenabili şi
corespunzători specificului organizaţiei?
Un aspect important în acţiunea de evaluare a eficienţei energetice este analiza tehnologiilor
utilizate în interiorul conturului de bilanţ. Acest aspect al analizei se bazează în special pe
comparaţii cu alte organizaţii având acelaşi profil de activitate, pe informaţiile disponibile în
literatura de specialitate şi alte asemenea informaţii, a căror procurare este de competenţa
responsabilului cu energia.

3.4.1. ÎNTOCMIREA PLANULUI DE MĂSURI PRIVIND CREŞTEREA

EFICIENŢEI ENERGETICE ÎNTR-UN CONTUR

Întocmirea unui plan de măsuri adaptat la specificul activităţii, corelat cu strategia de

dezvoltare şi cu situaţia financiară a organizaţiei şi care să ţină seama şi de posibilităţile reale
de înţelegere, asimilare şi aplicare în practică a măsurilor de către întregul personal necesită
multă experienţă şi cunoştinţe care depăşesc de multe ori capacitatea existentă în interiorul
organizaţiei.

Propunerile de îmbunătăţire constau în operarea de raţionalizări, modificări şi chiar înlocuiri

ale componentelor instalaţiilor consumatoare de energie de orice fel cu scopul creşterii
eficienţei lor energetice.

Deşi instalaţiile industriale sunt diferite sub aspectul mărimii, scopului şi tehnologiei,
soluţiile tehnice sau organizatorice la care se recurge ca urmare a concluziilor unui audit
energetic pot fi grupate în următoarele direcţii:

a) modificarea soluţiei de alimentare şi/sau a concepţiei de utilizare a energiei în cadrul

întreprinderii;
b) recuperarea avansată a energiei disponibilizate de către fluxul tehnologic (în special a
căldurii), pentru care se apelează la tipuri noi de aparate schimbătoare de căldură;
c) înlocuirea parţială sau totală, pentru anumite procese de încălzire, a combustibililor fosili
sau a agenţilor termici importaţi (proveniţi din exteriorul conturului de bilanţ al întreprinderii)
cu energia electrică, în condiţiile realizării unei economii certe de cheltuieli cu energia pe
unitatea de produs;
d) reducerea poluării mediului ambiant, mai ales în cazurile în care aceasta este legată de
utilizarea combustibililor naturali sau sintetici;
e) implementarea unor procedee şi tehnici noi, care determină reducerea facturii energetice;
f) organizarea producţiei în vederea încadrării într-un sistem avantajos de tarifare a energiei

O altă direcţie de acţiune manifestată în ultimii ani constă în înlocuirea totală a sistemelor de
alimentare centralizată cu căldură utilizând ca agent termic abur de medie sau joasă presiune
cu alimentarea locală directă cu gaz natural sau chiar cu energie electrică. În acest fel se
elimină pierderile de căldură şi de agent termic inerente reţelelor de distribuţie vechi,
concepute în urmă cu 20 - 30 ani reciclarea căldurii disponibilizate din motive tehnologice
(reintroducerea ei într-o altă etapă a aceluiaşi proces) fie recuperarea externă a acesteia
(valorificarea ei în afara procesului din care provine, respectiv alimentarea unui alt
consumator aflat în apropiere).

A treia categorie de măsuri se poate regăsi în orice domeniu de activitate, fiind deci mult mai
extinsă decât celelalte. Din aceasta cauza, în cadrul acestei categorii se poate stabili o
subclasificare corespunzătoare unor domenii restrânse de activitate:
- obţinerea aburului de presiune ridicată din abur uzat prin comprimarea mecanică a acestuia
din urmă în procese de încălzire şi concentrare prin vaporizare;
- înlocuirea totală sau parţială a încălzirii pe bază de abur sau combustibili fosili cu încălzirea
dielectrică (în câmp electromagnetic de înaltă frecvenţă);
- idem pentru încălzirea prin radiaţie în domeniul infraroşu;
- idem pentru încălzirea prin inducţie electromagnetică

Categoria a patra de măsuri este legată de reducerea poluării mediului, mai ales atunci când
poluarea este datorată energiei consumate. Măsurile luate în vederea reducerii emisiilor
poluante nu duc la economii directe de energie sau de cheltuieli, în multe cazuri putând avea
un efect opus. În aceste cazuri, beneficiile sunt indirecte, derivând din renunţarea la
cumpărarea şi montarea unor instalaţii scumpe pentru epurarea gazelor, apelor sau altor
efluenţi poluanţi, impuse prin reglementările în vigoare.

3.4.2. IMPLEMENTAREA UNUI SISTEM DE SUPRAVEGHERE ŞI

EVALUARE CONTINUĂ A EFICIENŢEI ENERGETICE A UNUI
CONTUR DAT (M&T)

Pe perioada cuprinsă între două modificări succesive ale instalaţiilor consumatoare se pot stabili
obiective (norme) curente privind mărimile consumurilor de energie şi utilităţi. În literatura de
specialitate anglo-saxonă norma de consum de energie este cunoscută sub denumirea de
performanţă energetică standard.

Pentru a putea stabili norma sau performanţa energetică standard, trebuie cunoscute mărimile care
influenţează în mod semnificativ consumurile de energie. În categoria mărimilor care pot
constitui factori decisivi de influenţă pentru consumul de energie se înscriu:
a) volumul activităţii desfăşurate (volumul producţiei, durata activităţii);
b) anumiţi parametrii de calitate ai activităţii desfăşurate;
c) temperatura exterioară;
d) alte mărimi.

La sfârşitul perioadei, obiectivele sunt apoi comparate cu realizările. Acest ultim aspect este
dezvoltat în raportul întocmit săptămânal, bisăptămânal sau lunar. În cazul în care producţia este
constituită din loturi diferite care se succed la distanţe diferite, este recomandabil ca raportul să
fie întocmit după fiecare lot.

Raportul periodic cuprinde de obicei un rezumat al situaţiei curente, exprimat prin indicatori
specifici, în comparaţie cu situaţia anterioară, definită cu ajutorul aceloraşi indicatori. După
sumar, urmează o serie de detalii legate de specificul activităţii curente (parametrii semnificativi,
valori ale unor mărimi care depăşesc nivelul admisibil, alte informaţii). Sunt prezentate apoi
valorile mărimilor urmărite (valori absolute sau raportate) sub formă de tabele, de grafice, precum
şi sub orice altă formă care facilitează analiza rezultatelor. Pot fi menţionate şi alte elemente
relevante pentru eficienţa energetică.

Raportul este un mijloc important de menţinere în atenţia personalului şi conducerii organizaţiei a

preocupării pentru creşterea eficienţei energetice şi a cerinţelor care decurg din ea. El
fundamentează fiecare decizie având ca scop creşterea eficienţei energetice sau reducerea
cheltuielilor cu energia în interiorul conturului de bilanţ analizat.
3.5. PRINCIPALELE TIPURI DE ECHIPAMENTE ENERGETICE
CARE INTRĂ ÎN CATEGORIA TRANSFORMATORILOR DE
ENERGIE CU SPECIFIC TERMOENERGETIC

1)MAŞINI ROTATIVE ANTRENATE

Orice maşină consumatoare de lucru mecanic poate fi antrenată de către un motor în două
moduri:
 direct;
 prin intermediul unui sistem de adaptare şi transmisie a mişcării.

Motorul poate fi termic (turbină cu abur, turbină cu gaze, motor cu ardere internă) sau electric.
Sistemul de adaptare/transmisie poate fi un cuplaj rigid sau elastic, un multiplicator sau un
reductor de turaţie, un sistem bielă-manivelă, etc. Maşinile antrenate prezintă o mare diversitate,
însă pot fi clasificate în funcţie de tipul mişcării, care poate fi rotativă sau lineară. De asemenea,
în instalaţiile industriale moderne pot fi întâlnite ansambluri formate dintr-un singur motor şi o
singură maşină antrenată şi sisteme alcătuite din mai multe maşini antrenate şi mai multe motoare
de antrenare (staţii de pompe, staţii de compresoare, etc).
Maşinile antrenate cele mai răspândite în instalaţiile industriale sunt maşinile rotative de tipul
pompelor, ventilatoarelor şi compresoarelor

2) SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURĂ

În instalaţiile industriale, procesele de transfer de căldură pot avea loc prin suprafaţă sau prin
contact direct. Schimbătoarele de căldură prin suprafaţă sunt aparate statice în care evoluează
două fluide (cunoscute şi sub denumirea de agenţi termici), dintre care unul cedează iar celălalt
primeşte un flux de căldură. Schimbul de căldură este intermediat de un perete despărţitor, care
poate fi alcătuit din materiale diferite şi poate avea diverse forme şi configuraţii. Peretele
împiedică contactul direct între agenţii termici şi prin urmare transferul de substanţă între aceştia.

Un schimbător de căldură este proiectat pentru o anumită situaţie, caracterizată prin câte un debit,
o temperatură de intrare şi o temperatură de ieşire pentru fiecare dintre cei doi agenţi termici.
Indicatorul de performanţă energetică de tip cantitativ caracteristic unui schimbător de căldură
este coeficientul de reţinere a căldurii sc, care arată cât din căldura cedată de agentul termic
primar se pierde şi cât este preluat de către agentul termic secundar.

3) CAZANE RECUPERATOARE

Dacă resursa energetică valorificată este una combustibilă, cazanele recuperatoare nu se

deosebesc de cele convenţionale, care consumă combustibili fosili solizi, lichizi şi gazoşi.
Bilanţul energetic al acestora este în principiu identic.

Cazanele recuperatoare mixte, care valorifică potenţialul unei resurse energetice secundare
termice dar sunt dotate şi cu instalaţii de ardere suplimentară, care nu intervine decât în anumite
situaţii, se vor comporta în mod diferit în cele două situaţii.

Diferenţele importante între aceste cazane recuperatoare şi cazanele convenţionale sunt de natură
constructivă. Sub aspectul bilanţului termic, diferenţa este determinată doar de natura
comburantului (oxigen existent în exces în gazele de ardere sau de proces sau oxigen aflat în
compoziţia aerului introdus special în acest scop).
4) CAZANE ENERGETICE CONVENŢIONALE DE ABUR ŞI APĂ FIERBINTE

Cazanele convenţionale sunt cele care consumă combustibili gazoşi, lichizi sau solizi, fiind deci
dotate cu un focar şi cu celelalte instalaţii necesare pentru prepararea combustibilului şi aerului de
ardere, ardere şi evacuarea tuturor produselor rezultate în urma arderii. Principalul produs al
arderii, gazele de ardere, constituie agentul termic primar care cedează o mare parte din căldura
lor sensibilă agentului termic secundar, care este după caz apa sau aburul. Transferul de căldură
are loc prin intermediul mai multor suprafeţe de schimb de căldură înseriate.

Agregatul are în componenţa sa două mari subsisteme:

 circuitul apă - abur (traseul fluidului de lucru);
 circuitul aer - combustibil - gaze de ardere (traseul agentului termic primar).
Performanţele energetice ale unui cazan de abur sau de apă fierbinte sunt determinate de cel de-al
doilea circuit, deoarece aici au loc fenomenele care influenţează semnificativ principalele pierderi
de energie

Un cazan energetic poate prezenta şase categorii de pierderi energetice legate de traseul
combustibil - aer - gaze de ardere şi anume:
 pierderi prin căldura sensibilă a gazelor de ardere evacuate din cazan Q 2;
 pierderi datorate imperfecţiunii reacţiei de ardere a combustibilului Q 3, al cărui efect constă în
reducerea căldurii dezvoltate prin ardere şi a căror mărime este proporţională cu concentraţia şi
cu puterea calorifică a unora dintre componentele amestecului de gaze de ardere (CO, H 2, CH4,
etc);
 pierderi asociate particulelor de combustibil solid sau lichid nearse sau arse incomplect Q 4,
care fie au căzut în pâlnia focarului şi au fost evacuate împreună cu zgura, fie s-au lipit de
suprafeţele de schimb de căldură, fie au fost antrenate de gazele de ardere evacuate din cazan;
 pierderi de căldură prin pereţi în mediul ambiant Q 5;
 pierderi prin căldura sensibilă a zgurii şi cenuşii evacuate din cazan Q 6.

5) TURBINE CU ABUR
Principial, turbinele energetice cu abur sunt de două feluri, axiale şi radiale. În centralele
electrice de termoficare proprii ale întreprinderilor industriale pot fi întâlnite în special
turbine cu abur de tip axial, fie cu condensaţie pură, fie cu condensaţie şi una sau două prize
reglabile, fie cu contrapresiune şi una sau două prize reglabile. Indiferent de tipul turbinelor
axiale instalate în CET-urile proprii, toate aceste maşini au în comun domeniul limitat
superior al puterii electrice nominale, care nu depăşeşte 12 MW. În cele mai multe cazuri,
turbinele cu abur în cauză funcţionează la turaţie constantă şi antrenează un generator electric
sincron.

Randamentul intern al oricărei turbine cu abur este determinat de pierderile de energie

principale şi secundare ale treptei sau grupului de trepte.

Turbinele de termoficare sunt caracterizate prin parametrii aburului intrat în turbină, ai

aburului extras la priza reglabilă sau contrapresiune şi ai aburului eşapat din corpul de
condensaţie al unei turbine cu condensaţie şi priză sau prize reglabile. Capacitatea unei
turbine de termoficare poate fi exprimată prin puterea electrică maximă la borne într-un
anumit regim de funcţionare şi prin sarcina termică maximă sau debitul maxim de abur extras
la priza reglabilă sau eşapat dintr-o turbină cu contrapresiune.
Turbinele de termoficare de capacitate medie sau mică potrivite pentru CET având schema
termică cu bare colectoare sau de ajutor, fără supraîncălzire intermediară, au parametrii
iniţiali ai aburului viu 140 bar şi 540 °C, 90 bar şi 510 °C, 40 bar şi 450 °C.

6) TURBINE CU GAZE

O instalaţie de turbină cu gaze se compune din compresorul de aer, camera de ardere şi turbina
propriu-zisă. Cele trei componente formează un ansamblu conceput şi furnizat ca atare.

Termenii bilanţului energetic al ITG se pot calcula sau măsura.

Există două moduri fundamentale de reglare a sarcinii electrice a ITG, care pot fi combinate sau
practicate separat:

a. modificarea debitului de combustibil la camera de ardere în condiţiile în care debitul de aer

aspirat de compresor este determinat numai de temperatura aerului;
b. modificarea concomitentă şi corelată a debitului de combustibil şi a debitului de aer în scopul
realizării unei anumite sarcini utile şi obţinerii unei anumite temperaturi a gazelor eşapate din
turbină.

3.7. SOLUŢII DE CREŞTERE A EFICIENŢEI ENERGETICE

CLĂDIRI
Economia de energie a constituit şi continuă să constituie unul din factorii determinanţi
ce stau la baza conceperii clădirilor noi, dar şi la reabilitarea celor existente.
Având în vedere destinaţia, consumurile de căldură pentru încălzire, ventilare, climatizare
şi prepararea apei calde, se pot încadra în categoria consumuri energetice aferente
clădirilor. Eforturile de reducere ale oricărui tip de consum de energie trebuie să se bazeze pe
cunoaşterea factorilor săi de influenţă.
Obiectivele acţiunilor de ameliorare a eficienţei energetice a clădirilor sunt, în ordine:
- realizarea şi menţinerea condiţiilor de confort;
- eliminarea pierderilor energetice;
- monitorizarea corespunzătoare a consumurilor energetice.

Măsurile adoptate sunt în general orientate în următoarele direcţii principale:

- instalarea unor sisteme pentru măsurarea şi controlul (reglajul) consumurilor
energetice;
- intervenţii în structura clădirilor, pentru reducerea pierderilor de energie termică a
acestora;
- îmbunătăţirea caracteristicilor tehnico-funcţionale ale instalaţiilor şi echipamentelor
consumatoare;
- adoptarea unor soluţii de recuperare avansată a resurselor energetice secundare.
SISTEME DE ALIMENTARE CU CĂLDURĂ
Metodele de reducere a consumului de căldură pentru încălzire se pot aplica în două
etape:
 în faza de concepţie şi proiectare a ansamblului clădirii;
 în cursul existenţei acestora.
Asupra unora dintre elementele care influenţează mărimea consumului de căldură pentru
încălzire nu se poate interveni:
a) natura şi destinaţia incintei încălzite,
b) poziţia geografică şi condiţiile climaterice.

De aceea, principalele metode de reducere a consumului de căldură, vor fi orientate către

aspecte accesibile cum sunt:
 caracteristicile constructive, fizice şi termice ale incintei alimentate cu căldură;
 caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de căldură pentru
încălzire;
 regimul de alimentare şi modul de reglare a căldurii livrate.

I.O primă categorie de măsuri vizează tipul constructiv al aparatelor consumatoare,

precum şi sistemele de măsură, reglare şi control amplasate la nivelul acestora. În
general aceste măsuri sunt avute în vedere în faza de concepţie şi proiectare, dar se aplică şi
clădirilor deja existente.
Orientarea actuală se face către echipamente performante, bazate pe tehnologii de ultimă oră
în domeniul respectiv. Dintre aceste măsuri de creştere a eficienţei energetice a clădirilor, pot
fi amintite:
 Controlul sistemelor de încălzire - conduce la economii importante de energie pentru toate
tipurile de clădiri;
 Utilizarea contoarelor de energie termică care înregistrează cantitatea de agent termic şi
temperaturile pe tur şi retur - permite calcularea automată a energiei termice consumate în
perioada de încălzire.
 Dimensionarea, întreţinerea şi exploatarea corectă a sistemelor de distribuţie a căldurii de
la sursă la aparatele consumatoare (diametre optime de conducte şi grosimi ale izolaţiei, grad
de etanşeitate, regim piezometric, etc.);
 Recuperarea resurselor energetice secundare. Sistemele de recuperare sunt considerate a fi
eficient implementate în cazul în care fluidele ejectate prezintă o temperatură adecvată, iar
consumul de energie posibil a fi asigurat de energia produsă prin recuperare are un număr
suficient de mare de ore de funcţionare;
 Utilizarea resurselor regenerabile, în special a energiei solare - conduce la economii
semnificative la factura energetică. De exemplu, în acest sens se pot monta ziduri solare pe
pereţii care sunt orientaţi către S şi S-V.

II. O a doua categorie de măsuri de reducere a consumului de căldură pentru încălzire

vizează incinta, respectiv clădirea încălzită :
 îmbunătăţirea constructivă a incintelor printr-o compartimentare corespunzătoare, ceea ce
conduce la diminuarea pierderilor de căldură prin infiltraţii şi ventilare naturală;
 reducerea suprafeţelor vitrate, avându-se în vedere reducerea iluminatului natural (ceea ce
poate avea drept consecinţe creşterea consumului de energie electrică pentru iluminatul
artificial);
 îmbunătăţirea caracteristicilor fizice şi termice ale materialelor de construcţie utilizate
pentru realizarea incintei;

intervenţii în anvelopa clădirii care cuprinde acoperişul, zidurile, podeaua, uşile şi ferestrele
clădirii.
Din punct de vedere termotehnic, reabilitarea clădirilor presupune creşterea rezistenţei
termice a anvelopei clădirii şi eliminarea fenomenelor de condens la clădirile unde
aceste fenomene se manifestă, precum şi asigurarea exigenţelor de confort termic, atât
în regim de vară cât şi în regim de iarnă
Acţiunile de evaluare a nivelului de protecţie termică existent vizează în principal:
 Investigarea preliminară a clădirii – se referă la:

- analiza vizuală a stării clădirii, urmărindu-se: existenţa infiltraţiilor de apă, identificarea

zonelor afectate de condens sau mucegai, observarea la parter sau la subsol a zonelor afectate
de igrasie sau de infiltraţii de apă datorate canalizărilor înfundate, existenţa zonelor cu
infiltraţii de aer;
- prelevarea de probe din elementele de construcţie, în vederea stabilirii caracteristicilor
fizico-mecanice şi de izolare termică a materialelor incluse în structura elementelor de
construcţie delimitatoare;
- analiza elementelor caracteristice amplasării clădirii în mediul construit;
- analiza documentaţiei de execuţie a clădirii, respectiv releveul clădirii, în cazul în care
documentaţia de bază lipseşte.

Determinarea performanţelor clădirii – se referă la:

- determinare factorilor de confort termic prin măsurări “in situ” a parametrilor
microclimatului, sau prin calcul, cu ajutorul indicilor de confort;
- determinarea parametrilor privind nivelul de izolare termică a elementelor delimitatoare şi a
anvelopei în ansamblu, prin determinarea “in situ” a neregularităţilor termice ale elementelor
de închidere prin metoda termografiei în infraroşu şi a permeabilităţii la aer prin metoda
presurizării, sau prin calcul, în conformitate cu reglementările tehnice privind calculul
termotehnic al elementelor de construcţie şi al coeficienţilor globali de izolare termică şi
comportarea elementelor de construcţie la difuzarea vaporilor de apă;
- determinarea consumului de energie în exploatarea clădirii, pe baza bilanţurilor energetice
stabilite "in situ", sau, prin calcul, cu luarea în considerare a pierderilor de căldură prin
transmisie şi ventilare.
A. Materialele izolante utilizate au ca principală caracteristică capacitatea de a menţine aer,
deoarece aerul este un izolant natural foarte bun. Alte caracteristici deosebit de importante ale
materialelor izolante sunt flexibilitate la temperatura de lucru, antiinflamabilitate, rezistenţa
la apă şi vaporii de apă, rezistenţa chimică, uşurinţa în depozitare şi manevrare, etc. Dintre
materialele izolante cele mai utilizate sunt vata minerală, fibra de sticlă, spuma poliuretanică
şi polistirenul expandat. Conductibilitatea lor termică este cuprinsă între 0.03-0.05 W/mK.
B. Izolarea acoperişului este cea mai eficientă măsură din punct de vedere al economiei de
energie, având în vedere ponderea mare a pierderilor de căldură prin acoperiş. Izolarea
acoperişului se poate face în mod normal (inserarea unui strat izolant între plafon şi
hidroizolaţia acoperitoare) sau invers (peste hidroizolaţie se depune stratul termoizolant).
Acest ultim procedeu compensează deficienţele izolaţiei normale.
În special la halele industriale pierderile de căldură prin acoperiş sunt deosebit de mari. De
aceea în aceste situaţii se pot practica următoarele masuri practice:
 Izolarea acoperişului cu membrane cu materiale reflectorizante şi vopsea polimerică, ceea
ce ajută la minimizarea transferului de căldură;
 Ventilarea tavanelor şi practicarea de goluri în acoperiş în vederea prevenirii condensării
vaporilor de apă;

C. Izolarea zidurilor conduce la creşterea confortului termic şi diminuarea considerabilă a

pierderilor energetice. Izolaţia externă are avantajul că nu perturbă funcţionarea clădirii şi are
ca efect păstrarea întregii structuri calde şi uscate. Ea realizează cu ajutorul materialelor
izolante fixate mecanic sau cu adezivi şi consolidate cu plasă sau printr-o combinaţie de
izolaţie şi tencuială de ciment.
D. Izolarea aplicată pe partea interioară a pereţilor prezintă avantajul că nu necesită
modificarea faţadei clădirii, se poate aplica numai pe anumite porţiuni ale clădirilor şi este
mai uşor de aplicat. Metoda prezintă şi dezavantaje, deoarece conduce la întreruperea
activităţii interioare în timpul lucrărilor şi creează dificultăţi în amplasarea sistemelor de
conducte, în alimentarea cu energie electrică şi în amplasarea instalaţiilor consumatoare.
Izolarea interioară reduce spaţiul util al incintelor şi nu poate evita apariţia punţilor termice.
E. Izolarea fundaţiei şi izolarea pardoselii evită şi ea apariţia punţilor termice.
F. Ferestrele constituie zone cu pierderi importante de căldură în cadrul clădirilor. De
asemenea, apar frecvent punţi termice între ramă şi perete.
Soluţii de îmbunătăţire a protecţiei termice a anvelopei clădirii specifice fiecărui
element al anvelopei:
- izolarea termică suplimentară la interior aduce un aport termic şi o inerţie termică mai
redusă. Soluţia este recomandată corpurilor de clădiri sau încăperilor cu ocupare temporară şi
lipsite de degajări semnificative de vapori.
- izolarea termică suplimentară la exterior, este mai eficientă deoarece elimină complet
toate punţile termice, conduce atât în timpul iernii cât şi în sezonul cald la o spaţiul util,
implică deranjamente minime pentru locatari în timpul execuţiei.
-Pentru etanşeizarea elementelor mobile (uşi, ferestre) se utilizează materiale tip spumă şi
materiale textile;
-Se urmăreşte reducerea pe cât posibil a numărului de deschideri a uşilor şi ferestrelor;
-Izolarea rosturilor se face cu o spumă pe bază de vată minerală şi polistiren expandat care se
introduce între zidul interior şi cel exterior. Acest tip de izolaţie are un cost relativ scăzut şi
durata de recuperarea mică;
-Montarea de uşi automate;
-Închiderea etanşă a uşilor de încărcare;
-Dimensionarea corespunzătoare a uşilor în cazul halelor industriale, conforme cu activitatea.
 Reducerea pe cât posibil a necesităţilor de umidificare a aerului;
 Folosirea răcirii evaporative şi a acumulării de căldură
A.1. Reducerea pierderilor de căldură pentru cazul când cazanul / cazanele existente au
un randament acceptabil.
Reducerea pierderilor de căldură poate fi obţinută în urma implementării următoarelor
măsuri:
 Reducerea pierderilor de căldură cu gazele de ardere, care constituie principala categorie
de pierderi, din cadrul acestui tip de instalaţie. Pentru realizarea acestui deziderat, combustia
trebuie să se desfăşoare în condiţii bune şi excesul de aer trebuie să fie optim.
 Implementarea soluţiilor de recuperare a căldurii conţinute de gazele de ardere - se
implementează cele mai adecvate soluţii de recuperare internă (recuperatoare de căldură
performante, pentru preîncălzirea aerului şi/sau a combustibilului). Astfel, în cazul cazanelor
de abur, gazele de ardere rezultate reprezintă o importantă categorie de resurse energetice
secundare, în general de natură termică, cu un potenţial recuperabil ridicat;
 Preîncălzirea apei de alimentare;
 Recuperarea căldurii aburului rezidual;
 Înlocuirea schimbătoarelor de căldură cu ţevi şi manta cu schimbătoare de căldură
moderne cu placi;
 Utilizarea periodică a procedeului de purjare. Folosirea resurselor energetice secundare
rezultate în urma acestui proces;

Recuperarea condensatului şi a căldurii conţinute de acesta;

 Izolarea termică a exteriorului cazanului şi a conductelor aferente . Această măsură are
următoarele efecte:
-Evitarea pierderilor de căldură;
-Menţinerea la un nivel constant a temperaturii necesare procesului tehnologic;
-Protejarea personalului împotriva arsurilor şi degerărilor;
-Evitarea depunerii de condensat pe suprafeţele reci ale echipamentelor;
-Menţinerea unui mediu de lucru confortabil în jurul echipamentelor cu procese cu
temperaturi ridicate.
A.2. Înlocuirea cazanelor vechi cu randamente scăzute cu unele noi cu performanţe
ridicate;
A.3. Înlocuirea arzătoarelor vechi cu unele cu performanţe ridicate;
A.4. Schimbarea combustibilului folosit (de exemplu înlocuirea păcurii cu gazul natural,
unde este posibil);
A5. Suplimentarea cu surse (pompe de căldură, pereţi solari) şi acumulatoare de
căldură.
Ultimele patru direcţii presupun intervenţii substanţiale în structura de bază a echipamentului,
de aceea masurile curente de creştere a eficienţei energetice aparţin primei categorii.
B. Modernizarea sistemelor de abur şi condensat. Acest tip de proiecte de eficienţă
energetică vizează reducerea pierderilor de căldură respectiv de abur sau condensat.
Principalele măsuri care pot fi implementate sunt următoarele:
 Optimizarea întregului sistem de conducte. Această măsură se referă la reducerea lungimii
conductelor, acolo unde aceasta se poate face, pentru a micşora pierderile de căldură;
 Reducerea la minim a pierderilor masice de abur şi condensat, ceea ce conduce in
consecinţă şi la reducerea pierderilor de căldură. Aceasta se poate obţine prin repararea
armăturii şi înlăturarea tuturor defecţiunilor care conduc la scurgeri;
 Menţinerea într-o condiţie de bună funcţionare a tuturor oalelor de condensat. Această
măsură conduce la reducerea pierderilor masice şi respectiv de căldură;
 Izolarea termică a tuturor conductelor şi elementelor de armătură prezente pe reţea.

C. Ventilatoare şi pompe. Aceste proiecte vizează următoarele măsuri:

 Înlocuirea ventilatoarelor şi pompelor vechi cu unele de ultima generaţie cu caracteristici
performante;
 Folosirea acţionării cu turaţie variabilă;
 Optimizarea sarcinii;
 Implementarea unui sistem de monitorizare şi control.

La aceste categorii de măsuri se adaugă activităţi specifice de management care vizează atât
cazanele de abur propriu-zise dar şi instalaţiile anexe menţionate anterior.
Alte măsuri care contribuie la creştea eficienţei energetice:
 Implementarea de proceduri de operare a echipamentelor;
 Instruirea personalului şi implementarea ideii de eficienţă energetică;
 Operarea cazanului la cea mai scăzută presiune (pentru agent termic abur ), respectiv
temperatura pentru apă fierbinte (pentru a satisface cererea de căldură impusă de consumator,
fără a afecta performanţele acestora);
 Optimizarea locurilor de montare a senzorilor pentru a fi uşor accesaţi şi verificaţi;
 Blocaţi şi închideţi zonele de control pentru a preveni intervenţiile greşite;
 Declanşaţi programe de monitorizare a consumurilor proprii de energie termică;
 Optimizarea traseelor de abur şi condensat;
 Verificarea uzuală a echipamentelor, înlocuirea segmentelor uzate;
 Upgradarea arzătoarelor;
 Utilizarea intensificatorilor de turbulenţă în zonele de ardere;
 Transformarea sistemelor de încălzire cu abur directe în indirecte;
 Scurtarea traseelor reţelelor de abur şi condensat
 Verificarea periodică a izolaţiei conductelor şi echipamentelor.

INSTALAŢII DE ILUMINAT
Pachetele de soluţii pentru creşterea eficienţei energetice pentru aceste tipuri de instalaţii,
vizează reducerea consumului de energie electrică pentru iluminat. În afară de măsurile de
management care trebuie respectate şi care pot conduce la scăderea considerabilă a facturii
pentru energia electrică, proiectele de eficienţă energetică se pot grupa în trei categorii:
A. măsuri care vizează direct scăderea puterii electrice consumate de lămpi;
B. măsuri care vizează scăderea numărului de lămpi montate.
C. măsuri care vizează scăderea timpului de utilizare a sistemului de iluminat;
D. măsuri de management şi cu caracter administrativ
Cea mai utilizată măsură de conservare a energiei electrice în cazul sistemului de
iluminat este schimbarea becurilor incandescente cu lămpi fluorescente de putere mai
mică.
Tot pentru reducerea puterii electrice consumate se pot lua măsuri care să vizeze
utilizarea cît mai eficientă a luminii naturale:
 prin aranjarea optimă a spaţiului interior;
 prin utilizarea sistemelor de control a intensităţii luminoase. Aceste sisteme de control
reglează intensitatea luminoasă În funcţie intensitatea luminii naturale. Preţul acestor sisteme
variază În funcţie de complexitatea sistemului de reglaj; astfel există sisteme mai ieftine care
realizează intensitatea luminoasă În funcţie de timp în trepte prestabilite şi sisteme mai
scumpe cu reglarea continuă a intensităţii luminoase.

3.8. CARACTERISTICILE CONSUMURILOR DE ENERGIE

Pentru clasificarea consumurilor de energie pot fi avute în vedere mai multe aspecte cum ar fi:
- natura purtătorului de energie;
- destinaţia consumului;
- modul propriu de variaţie a cererii de energie (zilnică, săptămânală, sezonieră şi anuală);
- durata anuală a alimentării cu energie.

În funcţie de destinaţie se disting următoarele categorii de consumuri de energie:

a) consumuri pentru realizarea şi menţinerea unor anumite condiţii de muncă şi de viaţă (unui
anumit nivel de confort), cum ar fi cele destinate încălzirii, ventilării, climatizării, preparării apei
calde de consum, transportului intern, comunicaţiilor etc.;
b) consumuri cu caracter tehnologic (industrial), aferente activităţilor cu caracter productiv,
proceselor tehnologice etc.

În funcţie de durata anuală de alimentare se disting următoarele categorii de consumuri de

energie:
a) consumuri cu caracter permanent, deloc sau puţin dependente de variaţiile climaterice din
cursul anului (cele mai multe consumuri tehnologice, consumul de căldură pentru prepararea apei
calde etc.);
b) consumuri cu caracter sezonier, dependente de mărimea temperaturii exterioare (consumurile
pentru încălzire, ventilare, climatizare etc.).
Definirea cererii de energie a unui mare consumator sau a unui grup de consumatori mai mici la
un moment dat constă în precizarea următoarelor aspecte:

- valorile limită ale cererii momentane (maximă, minimă);

- consumurile lunare, sezoniere şi anuale de energie realizate sau preliminate;
- durata anuală a alimentării cu energie, în cazul existenţei mai multor perioade caracteristice,
durata fiecăreia dintre acestea;
- modul de variaţie specific al cererii de energie pentru un interval cu durata unei zile, a unei
săptămâni, a unui sezon şi/sau a unui an.

Consumatorii de energie se pot clasifica la rândul lor în trei mari categorii:

- consumatori casnici sau rezidenţiali (locuinţe, spaţii comerciale, şcoli, spitale etc.);

Obiectivele acţiunilor de ameliorare a eficienţei energetice a clădirilor sunt, în ordine:

- realizarea şi menţinerea condiţiilor de confort;
- eliminarea pierderilor energetice;
- monitorizarea corespunzătoare a consumurilor energetice.

Măsurile adoptate sunt în general orientate în următoarele direcţii principale:

- instalarea unor sisteme pentru măsurarea şi controlul (reglajul) consumurilor energetice;
- intervenţii în structura clădirilor, pentru reducerea pierderilor de energie termică a acestora;
- îmbunătăţirea caracteristicilor tehnico-funcţionale ale instalaţiilor şi echipamentelor
consumatoare;
- adoptarea unor soluţii de recuperare avansată a resurselor energetice secundare

- consumatori publici de tip urban (transportul electric în comun, alimentarea centralizată cu apă
potabilă, alimentarea centralizată cu căldură, tratarea deşeurilor şi apelor uzate etc.);
- consumatori industriali (întreprinderi industriale mici, mijlocii sau mari).

Consumul de energie electrică are mai multe destinaţii şi anume: iluminat casnic şi public, tele şi
radiocomunicaţii, transport electric în comun, pomparea apei potabile, a agenţilor termici şi a
apelor uzate, desfăşurarea diverselor activităţi industriale productive etc. Trebuie precizat faptul
că fiecare categorie (destinaţie) de consum are caracteristici diferite, care nu pot fi neglijate la
stabilirea prin însumare a cererii totale de energie.

Consumul de căldură cu nivel termic coborât sau cel mult mediu are la rândul său mai multe
destinaţii:
- încălzire, ventilare, climatizare;
- prepararea apei calde menajere/sanitare;
- tehnologică (alimentarea cu căldură a unei activităţi productive desfăşurate într-o întreprindere
industrială sau a unei utilităţi publice).
3.8.1. CONSUMURI DE ENERGIE AFERENTE CLĂDIRILOR

Consumul de căldură pentru încălzirea spaţiilor

Principalele elemente de care depinde mărimea consumului de căldură pentru încălzire se pot
grupa în următoarele categorii:

a) natura şi destinaţia incintei încălzite precum şi specificul activităţii desfăşurate în interiorul

acesteia: locuinţe, instituţii publice şi administrative, instituţii culturale, şcoli, cămine de copii,
spitale, hale industriale etc.; degajări de căldură;
b) elemente geografice şi climaterice: zona geografică în care este amplasată incinta (clădirea),
temperatura exterioară de calcul, viteza de calcul a vântului, orientarea geografică, gradul de
expunere la vânt, temperatura de calcul a solului, adâncimea pânzei de apă freatică;
c) elemente constructive şi caracteristici termofizice (densitate, căldură, specifică, conductivitate
termică, coeficienţi de transfer de căldură, permeabilitate termică, inerţia termică) ale elementelor
de construcţie ale incintei: tip materiale de construcţii (cărămidă, panouri beton), tip pereţi
(interior, exterior), grosime perete, tip planşee, tip pardoseală, tip izolaţie, uşi şi ferestre
(interioare, exterioare, simple, duble, materiale), rosturi; coeficienţi de transmitere a căldurii;
d) caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de căldură, modul de exploatare
şi întreţinere;
e) regimul de alimentare cu căldură, modul de reglare a căldurii livrate, durata de alimentare cu
căldură, întreruperi acceptate în alimentarea cu căldură etc.

Metodele de reducere a consumului de căldură pentru încălzire se aplică în două etape:

- în faza de concepţie şi proiectare a ansamblului clădirii;
- în cursul existenţei acestora.

Asupra unora dintre elementele care influenţează mărimea consumului de căldură pentru încălzire
nu se poate interveni:
- natura şi destinaţia incintei încălzite;
- poziţia geografică şi condiţiile climaterice.

De aceea, principalele metode de reducere a consumului de căldură, vor fi orientate către aspecte
accesibile:

- caracteristicile constructive, fizice şi termice ale incintei alimentate cu căldură;

- caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de căldură pentru încălzire;
- regimul de alimentare şi modul de reglare a căldurii livrate

O serie de metode de reducere a consumului de căldură pentru încălzire vizează incinta, respectiv
clădirea încălzită:

- îmbunătăţirea constructivă a incintelor printr-o compartimentare corespunzătoare, ceea ce

conduce la diminuarea pierderilor de căldură prin infiltraţii şi ventilare naturală;
- reducerea suprafeţelor vitrate, avându-se în vedere reducerea iluminatului natural şi creşterea
consumului de energie electrică pentru iluminatul artificial;
- îmbunătăţirea caracteristicilor fizice şi termice ale materialelor de construcţie utilizate pentru
realizarea incintei;
- intervenţii în anvelopa clădirii care cuprinde acoperişul, zidurile, podeaua, uşile şi ferestrele
clădirii.
Izolarea acoperişului este cea mai eficientă măsură din punct de vedere al economiei de energie,
având în vedere ponderea mare a pierderilor de căldură prin acoperiş. Izolarea acoperişului se
poate face în mod normal (inserarea unui strat izolant între plafon şi hidroizolaţia acoperitoare)
sau invers (peste hidroizolaţie se depune stratul termoizolant). Acest ultim procedeu compensează
deficienţele izolaţiei normale.

Izolarea zidurilor conduce la creşterea confortului termic şi diminuarea considerabilă a pierderilor

energetice. Izolaţia externă are avantajul că nu perturbă funcţionarea clădirii şi are ca efect
păstrarea întregii structuri calde şi uscate. Ea se realizează cu ajutorul materialelor izolante fixate
mecanic sau cu adezivi şi consolidate cu plasă sau printr-o combinaţie de izolaţie şi tencuială de
ciment.

3.8.2. CONSUMUL DE CĂLDURĂ TEHNOLOGIC

Scopul consumului de căldură tehnologic este asigurarea desfăşurării în bune condiţii a

proceselor tehnologice. Consumatorii de căldură tehnologici prezintă o mare diversitate,
caracteristică transmisă şi consumurilor de energie. Ele sunt diferite sub aspectul destinaţiei,
naturii agentului termic, nivelului termic, continuităţii, modului caracteristic de variaţie etc.
Agenţii termici utilizaţi sunt abur, apă fierbinte, apă caldă, aer cald, gaze de ardere, fluide
organice naturale sau de sinteză etc.

Mărimea consumului de căldură tehnologic nu depinde de condiţiile climaterice exterioare ci

numai de natura şi modul de variaţie în timp a procesului (ciclic, continuu, intermitent). Ea
depinde şi de gradul de încărcare al agregatelor tehnologice

Principalele categorii de procese tehnologice, cărora li se pot asocia consumuri de căldură, în

funcţie de natură, sunt:

- procese de înaltă temperatură (500 – 1200 oC), care utilizează căldura dezvoltată de arderea
combustibililor (pirotehnologice);
- procese de medie temperatură (200-400 oC), în general procese de acţionare a maşinilor unelte
(ciocane, prese, compresoare) care pot utiliza ca agent termic abur şi gaze procese de joasă
temperatura (120-150 oC), care sunt procese de încălzire sau răcire a diferitelor substanţe:
distilare, uscare, fierbere etc. În cadrul acestor procese se utilizează ca agent termic aburul, apa
caldă, aer cald.

Măsurile de reducere a consumului de căldură tehnologic vizează două direcţii principale:

- utilizarea finală a căldurii la consumatori;
- celelalte componente ale sistemului energetic industrial, inclusiv interconexiunile dintre ele.

3.8.4. CONSUMUL DE ENERGIE ELECTRICĂ

Principalii consumatori de energie electrică din diferitele domenii de activitate (industrie,

transporturi, populaţie si agenţi economici) se grupează în două mari categorii:
 instalaţii de iluminat,
 instalaţii de forţă.

Analiza economica a consumului de energie electrică începe cu factura de plată şi sistemul de

tarifare adoptat. In general plata de taxe se face în cazul nerespectării limitelor înscrise în
contractul de livrare pentru factorul de putere, sarcina maximă, consumul de putere la vârful de
sarcină, etc.
Astfel, scăderea factorului de putere sub valoarea neutrală de 0,92 conduce la facturarea
suplimentara a energiei reactive. Sarcina maximă este stabilită pentru puterea activă, depăşirea ei
atrăgând penalităţi în special pentru marii consumatori industriali. Reducerea cererii maxime
conduce şi la aplatizarea curbei de sarcină.

Principalele aspecte supuse analizei tehnice sunt:

 Factorul de putere;
 Consumul de energie electrică;
 Puterea activă consumată;
 Factorul de utilizare;
 Factorul de încărcare.

Scăderea factorului de putere simultan cu creşterea consumului de energie electrică poate fi

cauzată de prezenţa unor sarcini inductive (instalarea de motoare electrice).
Factorul de încărcare arată în ce fel este utilizată capacitatea instalată a echipamentelor electrice.
Alături de aceste măsuri de natură tehnică, se pot obţine economii importante de energie prin
aplicarea de măsuri administrative, care au costuri minime, ca de exemplu:

 Întreţinerea stării de curăţenie a suprafeţelor vitrate, în special în cazul halelor industriale;

 Văruirea pereţilor incintelor, un perete murdar putând reduce iluminarea de 1,4 ori;
 Curăţarea corpurilor de iluminat;
 Utilizarea perdelelor în cazul incintelor cu suprafaţă mare de vitrare.

Principalele masuri de reducere a consumului de energie electrică la instalaţiile de forţă vizează

aplatizarea curbei de sarcină. Punctele caracteristice ale curbei de sarcină sunt vârful de seară,
golul de noapte şi vârful de dimineaţă. Programul de lucru trebuie adaptat pentru reducerea pe cât
posibil a funcţionării în timpul vârfului de sarcină.

In concluzie, reducerea consumurilor de energie electrică se poate obţine atât prin măsuri de
natură tehnică, rezultate în urma calculelor tehnico-economice, cât şi prin pachete de măsuri
administrativ-organizatorice, care în general au efecte considerabile în raport cu costurile de
implementare. Toate acestea trebuie corelate cu alegerea unui sistem de tarifare a energiei
electrice corespunzător activităţii desfăşurate în întreprindere.

4. LEGĂTURA DINTRE AUDITUL ENERGETIC ŞI AUDITUL DE

MEDIU

O politică judicioasă de prezervare a mediului nu se poate construi fără o abordare realistă a

problemelor energetice. Politica energetică naţională este o strategie pe termen lung care vizează
mai multe aspecte, printre care:
- sursele, compoziţia şi structura balanţei de energie primară;
- politica de preţuri şi tarife pentru energia primară şi energia direct utilizabilă;
- minimizarea consumurilor de resurse energetice primare la nivel naţional prin adoptarea unor
tehnologii performante de conversie, transport şi utilizare finală;
- înlocuirea, în perspectivă, a energiilor convenţionale neregenerabile cu cele regenerabile.

Efectele ecologice ale politicii energetice constau în esenţă în reducerea consumului de resurse
naturale şi în reducerea calitativă şi cantitativă a emisiilor poluante în mediul ambiant.
Politica energetică şi politica de mediu se corelează şi se completează reciproc, ambele vizând
către aceleaşi efecte.

În ultimii ani auditul a devenit un instrument valoros în domeniul managementului calităţii

sistemelor. Alături de conceptul de management al energiei, conceptul de management de
mediu a evoluat rapid pe plan mondial, în special în sectorul industrial.

Dacă scopul auditului energetic este desprinderea unor măsuri în vederea bunei gospodăriri a
resurselor energetice şi de materii prime care se traduce prin reducerea consumurilor specifice în
cadrul conturului întreprinderilor industriale, auditul de mediu permite stabilirea unor măsuri în
vederea reducerii contribuţiei întreprinderii industriale la epuizarea resurselor energetice şi de
materii prime mondiale.

În ultimele decenii, problema controlului poluării industriale a parcurs mai multe stadii şi anume:
a) Diluţia, care reprezintă un stadiu promovat în trecut, presupune evacuarea poluanţilor direct în
mediu şi se bazează pe proprietăţile apei, aerului şi solului de a dilua şi neutraliza impactul
acestora. În prezent, această abordare este acceptată la scară redusă, numai în cazurile în care
cantitatea de deşeuri este foarte mică în raport cu capacitatea mediului receptor.
b) Tratarea presupune colectarea poluanţilor la capătul procesului de producţie, în vederea
separării sau neutralizării acestora prin diferite metodologii.
c) Producţia curată este o abordare preventivă, modernă şi de perspectivă în raport cu mediul,
care conduce la evitarea şi/sau minimizarea problemelor de mediu.

Diluţia, tratarea şi reciclarea nu constituie soluţii pe termen lung. Tendinţa actuală de dezvoltare
industrială, care conduce atât la dezvoltarea producţiei dar şi a consumului, simultan cu creşterea
marilor aglomerări urbane şi industriale, determină deversarea în mediu a unor cantităţi
importante de poluanţi peste capacitatea de diluţie a sistemelor naturale, diluţia devenind
ineficientă în noua conjunctură.

Conceptul de producţie curată a evoluat din cel anterior de tehnologie curată şi respectă cele trei
deziderate ale aplicării tehnologiilor curate:
- mai puţini poluanţi evacuaţi în mediul natural;
- mai puţine deşeuri (tehnologii fără deşeuri sau cu producere redusă de deşeuri);
- consum mai redus de resurse naturale materiale (materii prime, energie, apă).
În general, pentru evaluarea impactului asupra mediului a unui ansamblu de instalaţii industriale,
se pot utiliza diferite metodologii cum sunt: raportul de mediu, studiul de impact, analiza ciclului
de viaţă, auditul de mediu.

Prin similitudine cu managementul energiei, managementul de mediu utilizează ca principală

etapă aplicarea auditului de mediu.

Auditul de mediu constă în aprecierea impactului direct sau indirect asupra mediului a
activităţilor unei organizaţii într-un interval de timp şi într-un spaţiu geografic prealabil definit.
Această metodologie permite diagnosticarea comportării organizaţiei respective în raport cu
mediul, în vederea detectării priorităţilor în această direcţie.

O altă metodologie de evaluare a impactului asupra mediului, care utilizează ca instrument

bilanţul materie-energie şi în acelaşi timp are ca rezultat indicatori similari cu cei specifici
analizei energetice (de exemplu eficienţa utilizării resurselor naturale), este analiza ciclului de
viaţă (ACV). Conform definiţiei SETAC (Society of Environmental Toxicology and Chemistry),
ACV reprezintă o evaluare a impacturilor unui sistem asupra mediului, care constau în ansamblul
activităţilor asociate unui produs, de la extracţia materiilor prime aferente până la eliminarea
deşeurilor rezultate.

Auditul de mediu contribuie la protejarea mediului şi ajută la conformarea cu reglementările de

mediu locale, regionale, naţionale şi internaţionale. De asemenea, prin practicarea auditului se
reduce riscul de plată a ecotaxelor şi a penalizărilor datorate nerespectării reglementărilor de
mediu de către întreprinderile industriale, fapt care conduce la efecte economice pozitive.

Practica a demonstrat şi alte avantaje ale întocmirii auditului de mediu şi anume:

- Posibilitatea comparaţiei din punct de vedere al impactului asupra mediului a proceselor sau
întreprinderilor industriale şi a schimbului de informaţii între acestea;
- Identificarea surselor de economii de costuri prin reducerea consumurilor specifice de resurse
energetice şi de materii prime dar şi prin reducerea poluanţilor şi deşeurilor rezultate din
procesele industriale;
- Asigurarea unei baze de date privind strategia tehnologică a întreprinderii, luarea unor decizii
pentru înlocuirea tehnologiilor existente cu altele noi, cu impact mai redus asupra mediului;
- Creşterea gradului de conştientizare a personalului cu privire la politica şi responsabilităţile de
mediu;
- Sprijinirea relaţiilor cu autorităţile în domeniul mediului, prin evidenţierea preocupării
întreprinderii în ceea ce priveşte respectarea reglementărilor în vigoare din acest domeniu.

Auditul de mediu este definit, conform ISO 14010 din 1995, ca fiind un proces metodic şi
documentat de verificare a probelor de examinat, care trebuie obţinute şi evaluate în mod
obiectiv, pentru a determina dacă activităţile, evenimentele, condiţiile, sistemele de management
privind mediul sau informaţiile aferente se conformează criteriilor de examinare, urmat de
comunicarea rezultatelor solicitantului.

Conform principiului conservării materiei se poate scrie bilanţul material al conturului considerat,
sub următoarea formă generală:
Intrari = Productie + Acumulari+ Iesiri
- Intrările cuprind apă, resurse energetice, materii prime, materiale etc.;
- Producţia se compune din produsele rezultate din cadrul subsistemelor;
- Acumularea se compune din materii stocate în cadrul subsistemelor;
- Ieşirile aferente subsistemelor sunt produse, secundare, emisii gazoase, emisii lichide şi deşeuri
solide.