1.

CONSERVAREA ENERGIEI ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE

În majoritatea ţărilor dezvoltate, preocuparea pentru creşterea eficienţei

utilizării energiei în toate domeniile de activitate, nu numai în cel industrial, a
devenit justificată şi din punct de vedere economic după ce s-a constatat că
preţul combustibililor superiori pe piaţa internaţională va rămâne ridicat pentru
o lungă perioadă de timp.
Concomitent cu creşterea preţurilor începe să se facă simţite efectele
conştientizării necesităţii prezervării mediului înconjurător şi epuizării
previzibile a rezervelor de combustibili fosili, pentru care nu s-a găsit de altfel
nici în prezent o soluţie alternativă convenabilă şi la scară industrială. La toate
acestea se mai adaugă şi caracterul de resursă strategică a energiei în cazul
ţărilor care nu dispun de rezerve proprii
Utilizarea eficientă a energiei constituie, deci, în prezent, un aspect al
preocupării generale de utilizare eficientă a resurselor materiale de orice fel,
determinată de conştientizarea caracterului epuizabil al acestora. Efectul practic
generat de aceasta situaţie a constituit un răspuns al ţărilor industrializate şi
dezvoltate la creşterea preţurilor resurselor materiale neregenerabile.
Ca urmare, eficienţa energetică a devenit o necesitate economică,
exprimată concentrat prin condiţia de reducere a ponderii cheltuielilor cu
energia în cadrul costurilor totale de producţie.
Un efect asemănător l-a avut în ultimul timp şi preocuparea pentru
reducerea poluării mediului înconjurător. Necesitatea reducerii fluxului de noxe
evacuat în mediul înconjurător este o consecinţă a legislaţiei şi reglementărilor
apărute în ţările dezvoltate, care obligă pe cei care mai poluează încă mediul, la
plata unor daune importante.
Având în vedere că poluarea este, în multe cazuri, o consecinţă a utilizării
combustibililor naturali sau sintetici, există în prezent o legătură directă între
eficienţa energetică şi calitatea mediului ambient.
De la început trebuie evidenţiat faptul că atingerea şi mai ales menţinerea
unei eficienţe energetice ridicate în industria naţională nu poate fi lăsată numai
pe seama companiilor, indiferent de mărimea şi importanţa lor, fie că acestea
sunt private sau că ele aparţin statului.
Mijloacele prin care statul stimulează întreprinderile în direcţia
eficientizării trebuie însă să fie compatibile cu legile economiei concurenţiale.
Un exemplu în acest sens îl constituie Marea Britanie, unde la începutul
deceniului al nouălea a fost înfiinţată o agenţie guvernamentală (Energy
Efficiency Office - EEO) al cărei obiect de activitate îl constituie promovarea
acţiunilor pentru conservarea energiei. Deşi Marea Britanie dispune de petrolul
din Marea Nordului si are din acest motiv o balanţă energetică excedentară,
preocuparea pentru economisirea energiei în toate domeniile de activitate
(industrial, comercial, public, transporturi, casnic) a constituit o prioritate
naţională promovată cu succes.
EEO dispune de numeroase mijloace de informare cu grad mare de
penetrare în toate mediile, precum şi de capacitate de consultanţă şi chiar de
sprijin financiar prin care poate veni în ajutorul consumatorilor de energie.
Finanţat pe baza unor contracte cu guvernul, EEO poate finanţa la rândul
său proiecte pilot considerate reprezentative pentru o anumită ramură sau
subramură industrială, sau pentru oricare altă sferă de activitate.
Rezultatele tehnice şi în special cele economice, obţinute în urma
monitorizării funcţionării instalaţiilor modificate pe parcursul unei perioade
suficient de lungi, sunt apoi publicate, facilitând sau chiar stimulând astfel
generalizarea unor soluţii eficiente într-un număr cât mai mare de companii cu
profil similar. Publicaţiile specializate ale EEO sunt disponibile pe baza de
comandă pentru oricine este interesat, în interiorul sau chiar în exteriorul Marii
Britanii.
EEO urmăreşte îndeaproape realizarea proiectului, monitorizând
desfăşurarea întregii acţiuni. Trebuie precizat faptul că monitorizarea este
asigurată de o companie neutra specializată, fiind astfel garantată obiectivitatea
datelor colectate. În acest fel, o soluţie tehnică eficientă, un echipament sau o
concepţie nouă de proiectare sau de exploatare pot fi preluate în termen scurt şi
de alte companii având acelaşi profil de activitate sau care utilizează acelaşi
procedeu, amplificând în acest fel efectul pozitiv al proiectului.
Comparaţia între rezultatele obţinute în două dintre ţările cele mai
dezvoltate şi rezultatele obţinute în România este concludentă:
gie şi PIB este în România de 1057
tep/MECU, în comparaţie cu 299 în Marea Britanie şi 308 în SUA;

tep/loc în Marea Britanie şi 7,8 tep/loc în SUA.

Soluţiile tehnice pentru creşterea eficienţei energetice derivă în prezent
din schimbarea concepţiei de ansamblu asupra modului de valorificare a
energiei într-un contur dat (întreprindere, linie tehnologică, instalaţie, aparat sau
clădire). În urma analizei rezultă fie necesitatea recurgerii la măsuri prin care se
reduc pierderile de energie pentru instalaţia existentă, fie necesitatea modificării
acesteia (schimbarea naturii fluxului de energie preluat din exterior, schimbarea
modului de conversie şi/sau distribuţie a energiei, înlocuirea sau adăugarea unor
subansamble din/în instalaţia existentă).
 Una dintre soluţiile promovate de către EEO, aplicabilă în orice domeniu
al consumului final de energie, este sistemul de gestiune energetică
informatizată a unui ansamblu de instalaţii consumatoare (M&T).
Finalizarea unui astfel de proiect presupune, pe lângă eforturile de ordin
material, o anumită stare de spirit. Fără motivarea întregului personal, eforturile
materiale, care sunt de altfel şi cele mai costisitoare, nu au consecinţele dorite.
Motivarea este o problemă de natură socio-psihologică şi presupune mai întâi
educarea personalului pe întreaga scară ierarhică, începând cu nivelul superior
(conducerea executivă a companiei) şi terminând cu operatorii care exploatează
instalaţiile de producţie.
Promovarea şi stimularea creativităţii tehnice interne şi a schimburilor de
informaţii şi experienţă cu alte ţări pot contribui în mod hotărâtor la găsirea
unor soluţii tehnice compatibile cu situaţia actuală din economie, care să
permită reducerea costurilor de producţie şi atingerea unui nivel minim de
competitivitate.
Implementarea unor asemenea măsuri în România este limitată de
capacitatea investiţională redusă, de mentalităţile învechite şi de rezistenţa la
nou manifestată încă la multe niveluri de competenţă. Nu trebuie minimizat nici
faptul că România importă în prezent mai mult de o treime din necesarul de
energie primară (petrol, gaz natural şi cărbune).
2. MANAGEMENTUL ENERGIEI ÎNTR-UN CONTUR DAT

Managementul energiei presupune cunoaşterea în profunzime a activităţii

desfăşurate într-un contur dat, monitorizarea (supravegherea, înregistrarea,
controlul) fiecăruia dintre consumurile de purtători de energie, analiza modului
de valorificare a conţinutului lor de energie şi în final îmbunătăţirea eficienţei
utilizării energiei în conturul respectiv. Având un indiscutabil caracter
multidisciplinar, metoda însumează proceduri cu caracter tehnic, organizatoric,
economic, de concepţie, de exploatare şi de transmitere şi prelucrare a
informaţiei.
Multă lume consideră că acţiunile întreprinse în scopul economisirii
energiei au un caracter discontinuu, de campanie. Din momentul în care s-au
implementat măsurile generale şi tehnice care ţin de cele mai multe ori de bunul
simţ, se consideră acţiunea încheiată şi scopul ei atins. Aceasta este o greşeală
care poate să afecteze competitivitatea activităţii desfăşurate în interiorul
conturului analizat. Este situaţia pe care acţiunile şi tehnicile de management al
energiei trebuie să o combată încă de la început.
Managementul este organic legate de capitalism şi economia de piaţă,
context în care a apărut, s-a dezvoltat şi a devenit o ştiinţă studiată în prezent în
toate universităţile din lume. Managementul energiei necesită şi el aceleaşi
condiţii.
Managementul energiei trebuie să fie parte integrantă a strategiei generale
a organizaţiei. Creşterea eficienţei energetice duce la reducerea costurilor şi,
deci, la creşterea eficienţei economice şi financiare a organizaţiei.
Modul de abordare, măsurile aplicate şi rezultatele obţinute depind de
natura şi marimea consumurilor de energie, de felul şi scopul activităţii
desfăşurate în interiorul conturului analizat, de mărimea organizaţiei şi de
contextul general.

2.1. NOŢIUNEA DE EFICIENŢĂ ENERGETICĂ

Creşterea eficienţei energetice într-un contur dat, în interiorul căruia se

desfăşoară în mod organizat o activitate profitabilă, este o cerinţă care derivă
din necesitatea mai generală ca activitatea respectivă să aducă un beneficiu
maxim celui sau celor care au investit bani pentru demararea ei.
Cheltuielile cu energia, cunoscute şi sub denumirea generică de factură
energetică, constituie o parte a cheltuielilor totale implicate de buna desfăşurare
a activităţii prestate în interiorul conturului analizat. Ele reprezintă totalitatea
efortului financiar pentru achiziţionarea şi/sau producerea în interiorul
perimetrului a tuturor formelor de energie necesare proceselor de consum final.
Reducerea lor contribuie la reducerea cheltuielilor totale şi implicit la majorarea
beneficiului obţinut. În cazul în care în interiorul conturului analizat se
desfăşoară o activitate neprofitabilă, această cerinţă se rezumă la minimizarea
cheltuielilor şi eventual la încadrarea lor în anumite limite prestabilite. În ultimă
instanţă, mărimea absolută sau specifică a facturii energetice este considerată
din aceste motive o măsură a eficienţei energetice realizate în perimetrul
analizat.
În general se consideră că o activitate este cu atât mai eficientă sub aspect
energetic cu cât pierderile de energie inventariate la nivelul conturului în
interiorul căruia se desfăşoară activitatea respectivă sunt mai mici. Conceptul de
eficienţă energetică capătă un caracter concret şi un conţinut numai dacă este
legat de un contur bine definit şi de o activitate care se desfăşoară în mod
organizat în interiorul acestuia.
În perspectivă istorică, sintagma eficienţă energetică a apărut în vocabularul
limbii engleze ca o necesitate impusă de realitatea creşterii dramatice a
preţurilor purtătorilor de energie, fără a fi mai întâi definită şi fundamentată
teoretic de către specialişti. Ea a fost preluată şi în limba română, fiind utilizată
cu o frecvenţă mult mai mare după 1990. Înainte de 1990, în România era
preferată din considerente de natură propagandistică o altă sintagmă şi anume
aceea de independenţă energetică, care implica însă eficienţa energetică.
În momentul de faţă şi în limba română, noţiunea de eficienţă energetică are
două semnificaţii. În sens restrâns, noţiunea de eficienţa energetică are înţelesul
de performanţă energetică şi este folosită ca atare de multă vreme. Prin urmare,
creşterea eficienţei energetice în sens restrâns are drept consecinţă economisirea
energiei. În sens larg, noţiunea are aceeaşi semnificaţie ca şi în limba engleză,
fiind legată de cerinţa reducerii mărimii facturii energetice sau a cheltuielilor
specifice cu energia.
Cele două semnificaţii nu sunt deci total diferite, sensul larg al noţiunii de
eficienţă energetică incluzând sau implicând în principiu sensul său restrâns.
Sensul larg al noţiunii de eficienţă energetică este caracteristic capitalismului
modern şi perfect compatibil cu economia de piaţă.

2.2. MANAGEMENTUL ENERGIEI LA CONSUMATOR (DSM)

Creşterea eficienţei energetice într-o întreprindere industrială presupune

aplicarea cu convingere, consecvenţă şi profesionalism a tehnicilor şi
procedurilor de management al energiei. În general, tehnicile şi procedurile de
management urmăresc identificarea, alocarea şi valorificarea cu eficienţă
maximă a resurselor materiale, umane şi financiare în cadrul unei organizaţii.
Managementul energiei la consumator (DSM = demand side management)
urmăreşte valorificarea cu eficienţă maximă a energiei intrate sub diverse forme
în mod organizat şi contra cost într-un contur dat.
Aplicarea corectă a procedurilor de management al energiei implică cunoaşterea
în profunzime a specificului activităţii desfăşurate în conturul dat, monitorizarea
fiecăruia dintre fluxurile de purtători de energie intrate în şi respectiv ieşite din
contur şi stabilirea legăturilor între acestea. În final ea conduce la stabilirea unor
măsuri şi acţiuni având ca scop îmbunătăţirea eficienţei utilizării energiei în
interiorul conturului respectiv.
Analiza eficienţei energetice într-un perimetru dat începe prin precizarea
aspectelor calitative şi cantitative ale alimentării cu energie a activităţilor
desfăşurate în perimetrul respectiv :
în conturul de bilanţ;

purtător de energie;

Mărimea facturii energetice şi modul în care ea este constituită reprezintă deci

primul aspect al analizei.
Al doilea aspect avut în vedere de auditor este reacţia personalului la mărimea
facturii energetice. Experienţa acumulată în ţările dezvoltate a arătat că, la
nivelul conducerii executive a unei organizaţii, atitudinea în raport cu factura
energetică se poate încadra într-una dintre următoarele situaţii :

control intern;
trările) lunare ale
aparatelor de măsură montate la intrarea în conturul de bilanţ;

respectivă, calculându-se un consum specific global de energie;

hiziţie (nu neapărat automat) a datelor, care realizează
cel puţin săptămânal monitorizarea consumurilor energetice ale principalilor
consumatori interni şi raportarea acestora la partea care le revine din volumul
activităţii;
funcţionează un sistem automatizat/informatizat de
supraveghere şi evaluare continuă a eficienţei utilizării energiei, eventual şi a
altor resurse materiale, sistem cunoscut în Marea Britanie sub denumirea de
Monitoring and Targeting (M&T).
Al treilea aspect important pe care auditorul trebuie să-l clarifice este legat de
modul de funcţionare şi eficacitatea sistemului de urmărire şi transmitere a
informaţiilor privind consumurile de energie în interiorul conturului dat.
Analiza include concepţia, baza materială aferentă şi importanţa acordată
sistemului la nivelul organizaţiei. În acest sens trebuie urmărite următoarele
aspecte :

constituie baza de facturare;

nsmitere a datelor citite sau înregistrărilor (pe formulare tip, prin
semnale electrice, printr-o reţea informatică etc.);
etc.);
(zilnic, săptămânal sau lunar) şi
adresa (destinaţia) sa;

energetică.
Trebuie subliniat că toate cele trei aspecte ale analizei sunt la fel de importante,
între ele existând de altfel unele suprapuneri. Dacă reducerea facturii energetice
reprezintă scopul final, la atingerea lui contribuie în egală măsură angajamentul
sincer al întregului personal şi un sistem eficient de monitorizare, prelucrare şi
valorificare a datelor.
După precizarea caracteristicilor activităţii desfăşurate în interiorul conturului
analizat se poate trece la întocmirea unui audit energetic preliminar. Acesta are
de obicei la bază datele existente sub forma evidenţelor şi înregistrărilor
contabile sau de altă natură ale organizaţiei. Baza auditului preliminar constă în
compararea efectelor globale util şi consumat, pentru o perioadă anterioară de
cel puţin cinci ani de activitate în condiţii normale. Se compară astfel mărimea,
structura şi valoarea facturilor energetice cu mărimea, structura şi valoarea
producţiei sau a serviciilor prestate în perioada respectivă.
Indiferent de contextul economic se calculează unul sau mai mulţi indicatori
sintetici de eficienţă energetică. Valorile astfel obţinute sunt comparate cu
datele de proiect, cu realizările şi performanţele altor organizaţii având un profil
similar de activitate, cu valorile recomandate de literatura de specialitate sau cu
standardele în vigoare.
Auditul preliminar permite deci :
lui de mărime al consumului pentru fiecare dintre purtătorii
de energie;

un calificativ referitor la eficienţa cu care utilizează energia.

Cu ocazia întocmirii auditului energetic preliminar se pot detecta unele
deficienţe legate de funcţionarea sistemului de măsură, transmitere şi prelucrare
a informaţiilor (lipsa sau precizia insuficientă a unor aparate de măsură, lipsa
unor informaţii privind anumite consumuri de energie, etc) sau de modul în care
sunt întocmite contractele cu furnizorii.
După corectarea şi complectarea sistemului de monitorizare, prelucrare şi
valorificare a datelor se trece la întocmirea auditului energetic propriu-zis.
Durata pentru care se întocmeşte auditul energetic propriu-zis este de regulă
egală cu un an calendaristic sau financiar.
În acest scop trebuie identificate subsistemele unde se consumă cea mai mare
parte din energia intrată în conturul de bilanţ general. Acestea vor constitui
zonele care trebuie monitorizate separat, denumite centre de consum energetic.
Definirea limitelor conturului centrelor de consum energetic se face într-un mod
convenabil, luându-se în considerare criteriile tehnologice, funcţionale,
economice, administrative sau de altă natură. Pentru fiecare astfel de centru de
consum se măsoară şi se consemnează separat atât consumurile pe tipuri de
purtători de energie cât şi volumul activităţii. Dacă este nevoie, se întocmeşte
câte un bilanţ energetic pentru fiecare subsistem astfel definit. În perspectiva
preluării iniţiativei acţiunilor de îmbunătăţire a eficienţei energetice de către
responsabilul cu energia, după definirea limitelor trebuie să urmeze atribuirea
responsabilităţilor pentru realizarea şi menţinerea eficienţei utilizării energiei în
conturul respective.
program care cuprinde măsuri şi acţiuni menite să contribuie la creşterea
eficienţei energetice.
Măsurile luate în vederea economisirii energiei şi reducerii cheltuielilor cu
energia pot fi la rândul lor clasificate în trei categorii :

Măsurile organizatorice constau în planificarea şi eşalonarea activităţilor în

vederea evitării mersului în gol şi altor tipuri de consumuri inutile, încărcării
optime a utilajelor, aplatizării curbei de sarcină, etc. Măsurile tehnice constau în
adaptarea, modificarea sau înlocuirea procedurilor şi utilajelor existente cu
altele mai performante în vederea reducerii consumului specific de energie,
modificarea concepţiei de alimentare cu energie a conturului dat şi a modului de
distribuţie a energiei în interior, etc. Măsurile economice constau în alegerea
celui mai convenabil tarif şi a celui mai convenabil contract de furnizare pentru
fiecare formă de energie cumpărată din exterior, în dimensionarea optimă a
stocurilor interne de combustibil, etc. Indiferent de categoria din care face parte,
fiecare măsură propusă trebuie să fie însoţită de cheltuielile pe care le presupune
aplicarea ei şi de efectul sau efectele aplicării ei, estimate de către auditor.
În cazul particular al clădirilor în care intensitatea energetică a activităţii este
mai redusă (birouri, şcoli, spitale, magazine, locuinţe) şi care nu sunt dotate cu
sisteme de monitorizare şi evaluare continuă a consumurilor tip M&T, acţiunea
de evaluare pe baza auditului energetic prezintă câteva aspecte specifice :
succesive poate fi de doi sau
chiar trei ani;

exterioară, urmat de natura şi durata activităţii interioare;

unei companii
specializate.
Auditul energetic se materializează sub forma unui raport final. Acesta include
atât informaţiile primare cât şi rezultatele prelucrării lor (datele măsurate,
indicatorii de performanţă realizaţi, evaluarea eficienţei energetice, planul de
măsuri şi acţiuni pentru îmbunătăţirea eficienţei energetice, propuneri privind
eşalonarea măsurilor cuprinse în plan, bazate pe informaţii şi indicatori
economici, etc).
În cazul sistemelor tip M&T, auditul energetic este un instrument aplicat
periodic, frecvenţa şi conţinutul raportului periodic fiind specifice fiecărui caz
în parte.
Succesul sau eşecul unui asemenea demers depind în primul rând de
angajamentul real al conducerii executive, dar şi de modul în care angajaţii şi
chiar sindicatele resimt necesitatea şi caracterul său permanent. Existenţa unui
plan de măsuri de conservare a energiei, indiferent cât este el de bine conceput,
nu constituie sfârşitul ci doar începutul acţiunii. Angajaţii nu vor înţelege dintr-
o dată care este rolul lor în acest demers. Toţi vor trebui să fie determinaţi şi
motivaţi pentru îndeplinirea planului, ajungând să conştientizeze faptul că
economisirea energiei contribuie la profitabilitatea activităţii organizaţiei, deci
la siguranţa locului de muncă, la creşterea salariilor dar şi la prezervarea
mediului înconjurător.

2.3. ETAPELE MANAGEMENTULUI ENERGIEI ÎNTR-UN CONTUR

DAT

Decizia de recurgere la acţiunea de evaluare şi îmbunătăţire a eficienţei

energetice a unei organizaţii poate veni din interiorul sau din exteriorul acesteia.
În cazul în care iniţiativa vine din exteriorul organizaţiei, ea poate fi privită cu
indiferenţă sau chiar cu ostilitate. Atunci când acţiunea are de la început
partizani şi în interiorul organizaţiei, ea va avea mult mai multe şanse de reuşită.
Analiza începe prin definirea stării iniţiale a organizaţiei care include:
a) stabilirea naturii purtătorilor de energie care intră în conturul de bilanţ şi a
ordinului de mărime al consumului fiecăruia din aceştia;
b) stabilirea concepţiei, a bazei materiale aferente şi a eficienţei sistemului de
urmărire a consumurilor de energie la nivelul organizaţiei.
Experienţa britanică în domeniu a arătat că, la nivelul conducerii executive a
unei organizaţii, atitudinea în raport cu factura energetică se poate încadra într-
una dintre următoarele categorii:
a) facturile energetice sunt plătite la timp fără nici un fel de control intern;
b) facturile energetice lunare sunt comparate cu citirile (înregistrările) lunare ale
aparatelor de măsură montate la intrarea în conturul de bilanţ;
c) citirile (înregistrările) lunare sunt raportate la volumul activităţii din luna
respectivă, calculându-se un consum specific global de energie;
d) exista un sistem de achiziţie (nu neapărat automat) a datelor, care realizează
cel puţin săptămânal monitorizarea consumurilor energetice ale principalilor
consumatori interni şi raportarea acestora la partea care le revine din volumul
activităţii;
e) este implementat şi funcţionează un sistem automatizat/informatizat de
supraveghere şi evaluare continuă a eficienţei utilizării energiei, eventual şi a
altor resurse materiale, sistem cunoscut în Marea Britanie sub denumirea de
Monitoring & Targeting.
Concepţia şi modul de funcţionare a circuitului informaţional în interiorul
conturului general de bilanţ sunt definite de următoarele aspecte:
mă
sură;

semnale electrice, printr-o reţea informatică etc.);

ocmirii raportului (zilnic, săptămânal sau lunar) şi

adresa (destinaţia) sa;

Din mai multe motive, este recomandabil ca această evaluare să fie făcută de
către specialişti aparţinând altei organizaţii, profilate pe servicii de consultanţa
în acest domeniu de activitate.
După precizarea situaţiei iniţiale existente în interiorul organizaţiei, se trece la
întocmirea unui audit energetic preliminar. Acesta are de obicei la bază datele
existente în evidenţele contabile sau de altă natură ale organizaţiei. În cazul în
care acestea nu sunt suficiente, ele pot fi complectate cu rezultatele unor
măsurători de scurtă durată (cel mult o săptămână), cu unele estimări sau cu
date de proiect.
Pe baza datelor disponibile pentru cel puţin ultimii 5 ani de activitate se
stabilesc tendinţele evoluţiei consumurilor şi se calculează unul sau mai mulţi
indicatori sintetici de eficienţă (de exemplu, consumul specific global anual de
energie primară). Valorile obţinute sunt comparate cu datele de proiect, cu
realizările şi performanţele altor organizaţii având un profil similar de activitate,
cu valorile teoretice sau cu standardele în vigoare.
Auditul preliminar permite deci:
- stabilirea ordinului de mărime al consumului, defalcat pe tipuri de purtători de
energie;
- obţinerea unor indicatori sintetici globali pe baza cărora organizaţia primeşte
un calificativ referitor la eficienţa cu care utilizează energia.
Valoarea indicatorilor realizaţi permite o primă evaluare globală a eficienţei
energetice a organizaţiei analizate. O astfel de evaluare nu permite însă
stabilirea unor măsuri sau soluţii concrete prin care se poate îmbunătăţi situaţia
existentă.
Tot cu ocazia întocmirii auditului energetic preliminar se pot detecta unele
deficienţe legate de funcţionarea sistemului de măsură, transmitere şi prelucrare
a informaţiilor, cum ar fi lipsa unor aparate de măsură, lipsa unor informaţii
privind anumite consumuri de energie, etc.
După corectarea şi complectarea sistemului informativ al organizaţiei se trece la
colectarea datelor şi întocmirea auditului energetic propriu-zis. În comparaţie cu
auditul preliminar, acesta include rezultatele prelucrării datelor măsurate, o
evaluare a situaţiei pe baza indicatorilor de eficienţă şi un set de propuneri de
măsuri pentru îmbunătăţirea acestei situaţii.
Rezultatele obţinute în urma întocmirii auditului energetic propriu-zis permit
identificarea subsistemelor unde se consumă cea mai mare parte din energia
intrată în conturul de bilanţ general şi deci a zonelor care ar trebui monitorizate
separat, denumite centre de consum energetic (energy account center).
Calculul indicatorilor de performanţă realizaţi atât la nivel global cât şi la
nivelul centrelor de consum energetic permite evaluarea eficienţei energetice
prin compararea lor cu câte o valoare de referinţă. Evaluarea vizează de această
dată atât ansamblul cât şi părţile lui componente, deoarece gradul de detaliere al
auditului energetic propriu-zis permite analiza fiecărui centru de consum în
parte. O astfel de analiză se finalizează cu un program care cuprinde acţiuni şi
măsuri menite să contribuie la creşterea eficienţei energetice.
După implementarea sistemului de tip Monitoring and Target Setting (M&T),
identificarea factorilor care influenţează semnificativ consumul de energie în
raport cu conturul dat se face pas cu pas. Aceşti factori pot fi volumul activităţii
(exprimat printr-o cantitate măsurată fie la intrarea fie la ieşirea din contur, prin
timpul de lucru, etc.), parametrii fizici sau funcţionali care exprimă calitatea
activităţii, temperatura exterioară, etc.
In cazul particular al clădirilor în care nu se desfăşoară activităţi productive
(birouri, şcoli, spitale, magazine, locuinţe) şi nu este implementat un sistem de
monitorizare şi evaluare continuă a consumurilor tip M&T, întocmirea auditului
energetic prezintă câteva aspecte specifice:
- durata perioadei între două audituri energetice succesive este mai mare (cel
puţin trei luni, un sezon sau chiar un an);
- principalul factor de influenţă al consumului total de energie este temperatura
exterioară, urmat de natura şi durata activităţii interioare;
- întocmirea auditului energetic este obligatoriu încredinţată unei companii
specializate.
Rezultatele auditului energetic sunt prezentate sub forma unui raport. Acesta
include în mod obligatoriu şi un plan de măsuri pentru îmbunătăţirea eficienţei
energetice. Pentru fiecare poziţie din acest plan auditorul întocmeşte un studiu
de oportunitate sau prefezabilitate, care permite stabilirea pe criterii economice
a unui clasament sau a unor priorităţii de acţiune. Hotărârea finală aparţine însă
conducerii executive a organizaţiei, care va ţine seama de strategia generală şi
interesele de moment ale organizaţiei.
În cazul sistemelor tip M&T, auditul energetic este un instrument aplicat
periodic, frecvenţa şi conţinutul raportului fiind specifice fiecărui caz în parte.
În majoritatea cazurilor raportul este conceput în mai multe variante, fiecare
fiind adresată unui alt nivel de competenţă (operator, şef de departament,
ingineri şef, director). Raportul prezintă situaţia în perioada analizată, exprimată
prin indicatori specifici activităţii şi nu include măsuri sau soluţii de
îmbunătăţire a eficienţei.

2.4. ROLUL RESPONSABILULUI CU ENERGIA

Un responsabil cu energia (energy manager) poate avea iniţial aproape

orice calificare, dar statistica arată că cei mai mulţi au o pregătire tehnică
superioară (ingineri, subingineri). Pe lângă pregătirea de specialitate, persoana
în cauză trebuie să fie energică, entuziastă, obiectivă, deschisă la nou, fără
păreri preconcepute şi să nu fie partizan al unor soluţii rutinate. El trebuie să fie
pregătit ca sfaturile şi părerile sale, oricât ar fi ele de potrivite şi de bune, să nu
fie luate în seamă sau să fie chiar respinse de către colegii, şefii sau subalternii
săi.
Pentru a reuşi într-un astfel de domeniu, responsabilul cu energia trebuie
să fie diplomat şi bun psiholog, să ştie să găsească argumente potrivite pentru
fiecare persoană cu care se află în dialog şi să nu dezarmeze dacă nu are succes
de prima dată. El trebuie să fie conştient că oamenii renunţă greu la practici şi
concepţii proprii şi nu acceptă uşor faptul că, prin acţiunile lor bine intenţionate,
au irosit ani de-a rândul energia sau alte resurse primare.
Obiectivele importante aflate în faţa unui responsabil cu energia sunt:
a) strângerea de informaţii şi date utile în domeniul eficienţei energetice;
b) obţinerea de sprijin din partea a cât mai mulţi angajaţi şi membrii ai
conducerii executive pentru acţiunea continuă de promovare a eficienţei
energetice;
c) furnizarea unor sfaturi, soluţii şi informaţii tehnice către toate celelalte
sectoare ale organizaţiei în scopul eficientizării preluării, distribuţiei şi
consumului energiei;
d) aprecierea efectelor măsurilor promovate de el în viitorul previzibil.
El trebuie să aibă iniţiativa montării aparatelor de măsură necesare şi
(acolo unde se justifică) a unui sistem informatizat de achiziţie, înregistrare şi
prelucrare a datelor măsurate. Scopul principal al unui astfel de sistem
informaţional este acela de a arăta care sunt consumurile energetice reale ale
fiecărui subansamblu (secţie, clădire, linie tehnologică etc.). Ori de câte ori este
posibil, consumurile absolute de energie trebuie raportate la volumul activităţii
de producţie sau la numărul de grade-zile, stabilindu-se astfel un consum
specific sau un alt indicator de eficienţă energetică aferent fiecărui subansamblu
astfel definit.
Pornind de la valorile astfel obţinute, responsabilul energetic împreună cu
echipa lui întocmeşte un raport care conţine o serie de propuneri şi care trebuie
să răspundă la întrebări precum:
 ică şi eficientă economic în acelaşi timp?

Rezultatele analizei şi propunerile de îmbunătăţire trebuie aduse în cel

mai scurt timp la cunoştinţa tuturor celor care pot contribui efectiv la
eficientizarea utilizării energiei.
Odată acceptate, propunerile responsabilului cu energia implică coordonarea
eforturilor şi cooperarea între nivelurile de competenţă şi autoritate (ierarhice)
din organizaţia respectivă. Puterea de decizie este absolut necesară în această
acţiune, dar nu este însă şi suficientă.
De cele mai multe ori este recomandabilă înfiinţarea unei echipe, a unui
"grup de acţiune" sau a unui "comitet director" pentru domeniul eficienţei
energetice, din care să facă parte un număr minim de persoane, alese pe diverse
criterii (competenţă, putere de decizie, autoritate şi nu în ultimul rând
popularitate în rândul salariaţilor), care să-l secondeze pe responsabilul cu
energia în acţiunile sale. Acesta nu trebuie să fie în mod obligatoriu
conducătorul grupului, el fiind autorul celor mai numeroase propuneri care se
dezbat în cadrul grupului.
Grupul se întruneşte lunar pentru a analiza situaţia eficienţei energetice, situaţia
unor investiţii în desfăşurare sau rezultatele obţinute în urma unor măsuri de
eficientizare. Grupul coordonează toate acţiunile privind creşterea eficienţei
energetice la nivelul organizaţiei. De asemenea, grupul poate hotărî modalitatea
în care salariaţii sunt informaţi de scopul, stadiul îndeplinirii, rezultatele şi
stimulentele pentru succesul acţiunilor de eficientizare. Modificarea sau
adaptarea frecvenţei, a modului de redactare, a conţinutului şi a beneficiarilor
rapoartelor periodice pot fi de asemenea hotărâte de către acest organism.
Dacă organizaţia este mare, este recomandabilă soluţia constând în mai multe
astfel de echipe, grupuri sau comitete, fiecare având atribuţii într-un anumit
domeniu sau într-un anumit sector. În acest caz, întâlnirile periodice vor avea
loc la nivelul fiecărui departament sau domeniu.
Responsabilul cu energia şi echipa sa trebuie să fie în permanenţă la curent cu
noutăţile tehnice în domeniu (practici, tehnologii, echipamente, concepţii,
realizări, furnizori). El va avea deci la dispoziţie mica sa biblioteca care trebuie
să conţină date privind produsul sau produsele realizate de către organizaţia sa,
fişe bibliografice sau manuale privind caracteristicile acestora şi variantele
existente ale tehnologiilor de fabricaţie, fişe şi prospecte primite din partea
producătorilor de echipamente din domeniul respectiv, publicaţii de specialitate
în domeniul managementului energiei (pentru Marea Britanie revista se numeşte
Energy Management şi este editată de către EEO), rapoartele unor conferinţe
ştiinţifice şi tehnice, cursuri universitare etc.
În ciuda previziunilor disponibile pe termen scurt sau mediu, viitorul poate
aduce creşteri ale preţurilor, penuria sau chiar dispariţia temporară de pe piaţă a
unui anumit purtător de energie care nu au fost prevăzute. Efectele unor
asemenea fenomene asupra competitivităţii oricărei organizaţii industriale pot fi
dezastruoase. De aceea, responsabilul cu energia trebuie să aibă pregătite din
timp pentru astfel de situaţii soluţii (scenarii) alternative privind alimentarea cu
energie a conturului avut în grijă. Orice proiect de investiţii al organizaţiei
trebuie, din acelaşi motiv, să aibă şi acordul responsabilului cu energia.
Succesul sau eşecul unui asemenea demers depind în primul rând de
angajamentul real al conducerii executive, dar şi de modul în care angajaţii şi
chiar sindicatele resimt necesitatea şi caracterul său permanent. Existenţa unui
plan de măsuri de conservare a energiei, indiferent cât este el de bine conceput,
nu constituie sfârşitul ci doar începutul acţiunii. Angajaţii nu vor înţelege dintr-
o dată care este rolul lor în acest demers. Toţi vor trebui să fie determinaţi şi
motivaţi pentru îndeplinirea planului, ajungând să conştientizeze faptul că
economisirea energiei contribuie la profitabilitatea activităţii organizaţiei, deci
la siguranţa locului de muncă, la creşterea salariilor dar şi la prezervarea
mediului înconjurător.
Rolul responsabilului cu energia nu este să economisească energia el însuşi, ci
să-i încurajeze, să-i stimuleze şi să-i convingă pe ceilalţi să o facă.

2.5. MOTIVAREA ŞI PREGĂTIREA PERSONALULUI PENTRU

ECONOMISIREA ENERGIEI

Pentru o perioadă lungă de timp, personalul angajat în întreprinderile

industriale a neglijat eficienţa cu care era utilizată energia. Unul dintre motive a
fost preţul redus al resurselor energetice. Creşterea preţului petrolului pe piaţa
mondială a condus de fiecare dată la introducerea unor tehnologii noi, din ce în
ce mai eficiente. În ultimul timp, experienţa a dovedit că se pot obţine rezultate
semnificative în direcţia creşterii eficienţei energetice la nivelul organizaţiilor şi
printr-o implicare activă a personalului.
Oricât de sofisticat ar fi echipamentul utilizat sau oricât de exactă ar fi
informaţia utilizată, dacă operatorii nu îşi schimbă atitudinea şi modul în care
privesc importanţa energiei, cantităţi importante de energie vor fi risipite în
continuare. Maşinile vor fi funcţiona în gol, citirile contoarelor nu vor fi luate în
considerare, luminile vor fi lăsate aprinse, robinetele, uşile şi ferestrele vor fi
uitate deschise. Din aceste motive, un management eficient al energiei necesită
o implicare activă a întregului personal al organizaţiei
Mulţi oameni nu sunt preocupaţi de economisirea energiei, dar sunt interesaţi ca
realizările personale sa le fie recunoscute. Responsabilul cu energia trebuie să
fie şi un bun psiholog, capabil să găsească posibile motivaţii pentru fiecare
persoană angrenată în planul său de creştere a eficienţei energetic.
Prin intermediul responsabilului cu energia, conducerea organizaţiei trebuie să
asigure două aspecte importante care conduc la creşterea interesului angajaţilor:
- sensibilizarea acestora în legătură cu caracterul de resursă epuizabilă al
energiei, simultan cu costul tot mai mare al acesteia;
- sublinierea posibilei degradări a mediului înconjurător ca urmare a generării şi
utilizării energiei.

Motivarea personalului şi dorinţa de participare tinde să crească dacă sunt

considerate următoarele aspecte:
- oferirea posibilităţii de a participa la luarea deciziilor care îi afectează direct;
- informarea corectă asupra realităţilor, problemelor şi motivelor ce au generat
anumite decizii
- delegarea responsabilităţii asupra modului în care angajaţii îşi duc la
îndeplinire sarcinile de serviciu;
- acordarea recunoaşterii pentru contribuţia personală a fiecăruia;
- acordarea unor recompense sau altor stimulente pentru efortul deosebit al
angajaţilor;
- asigurarea că personalul înţelege corect care sunt urmările unor eşecuri în
îndeplinirea obiectivelor stabilite.
Personalul de conducere trebuie să asigure comunicarea continuă cu angajaţii
din subordine, să stimuleze ideile, sugestiile sau criticele acestora. Acest lucru
nu trebuie să includă obligatoriu recompense materiale. Se poate obţine o bună
stimulare a angajaţilor şi prin:
- solicitarea părerilor angajaţilor privind modul cum ar putea ei contribui la
reducerea risipei de energie;
- stabilirea de către angajaţi a unor stimulente şi recompense pentru rezultate
bune;
- evidenţierea, recunoaşterea meritelor şi mulţumiri publice.
Creativitatea este un alt element important ce în activitatea de conştientizare
privind valoarea şi necesitatea economisirii energiei. Deoarece ideile şi soluţiile
sunt specifice unei anumite organizaţii, unei anumite situaţii sau unui anumit
context, este necesar un flux constant de noi iniţiative. Programele de motivare
a personalului sunt eficiente pe termen lung doar dacă recompensele sunt
înlocuite periodic cu unele noi şi la fel de stimulative.
Spre exemplu, mecanicii de la British Rail au fost îndemnaţi să folosească o
tehnică denumită frânare regenerativă, care permite reducerea consumului de
energie, respectiv a cheltuielilor cu energia. Economia pentru un tren a fost
estimată până la 7500 GBP.
In 1991, grupul Rover a iniţiat la una din întreprinderile sale, un programe de
reducere a cheltuielilor cu energia, care avea ca obiectiv economisirea a 1
milion GBP în doar şase luni, fără investiţii de capital. Programul a constat din:
- formarea unei echipe energetice în întreprindere;
- o campanie de publicitate;
- o competiţie;
- publicarea unor rapoarte privind realizările şi obiectivele propuse;
- utilizarea mijloacelor existente de comunicare.

Partea cea mai importantă a costului programului a reprezentat-o pregătirea şi

editarea unui buletin informativ de 6 pagini care a fost distribuit la cei 16000 de
angajaţi. Această activitate a costat 7200 GBP, ceea ce a condus la o durată de
recuperare practic neglijabilă.
Primul pas a fost crearea echipei energetice, condusă de directorul de producţie
şi formată din 15 membrii. Încă de la începutul programului s-a observat că
succesul depinde de implicarea a cât mai multor angajaţi. Numărul sugestiilor
primite în prima lună a programului a depăşit pe cel reprezentând numărul
sugestiilor primite pe parcursul anului anterior.
Un element cheie l-a reprezentat obţinerea unor economii cât mai repede
posibil, lucru care a condus la atingerea obiectivului iniţial înainte de termenul
de şase luni.
Programele de motivare a angajaţilor s-au dovedit opţiuni cu risc redus în
managementul energiei şi au condus la rezultate semnificative.
Programul de pregătire a angajaţilor trebuie să fie inclus în strategia de
management energetic a întreprinderii. În plus, aspectele legate de cultura
internă a întreprinderii trebuie luate în considerare. Cultura unei întreprinderi
cuprinde misiunea acesteia, practicile de muncă, etica, stilul de conducere şi va
modela felul în care funcţionează întreprinderea. De exemplu, într-o
întreprindere în care se utilizează un sistem informativ de management este uşor
să fie introdus un sistem de M&T. Într-o situaţie opusă, într-o întreprindere
unde nu se pune preţ pe instruire în general, va fi foarte greu să convingi
conducerea de necesitatea pregătirii personalului pentru economisirea energiei.
În acest context, este vital ca în fiecare caz în parte să fie identificate.
oportunităţile şi obstacolele legate de eficienţa energetică. Se va putea astfel
identifica cel mai potrivit tip de instruire, conţinutul acesteia şi metodele de
pregătire.
Pentru întreprinderi mari poate fi justificată organizarea unui departament intern
de instruire. Tendinţa este însă de a solicita serviciile unor consultanţi externi
întreprinderii. Motivul principal ar fi lipsa resurselor de personal şi a
cunoştinţelor necesare. Manageri energetici capabili pot să nu fie la fel de buni
instructori. În plus, venind din afara culturii întreprinderii, instructorii pot
induce mai uşor schimbarea decât ar putea să o facă personalul propriu al
întreprinderii.
Selectarea instructorilor trebuie făcută pe baza evaluării a două aptitudini foarte
importante pentru prezentarea eficientă a pregătirii energetice:

credibilitate a instructorului;

care în multe cazuri vizează aspecte umane şi nu tehnice

Realizarea unei instruiri în domeniul energetic se poate descrie prin următoarele
etape:
a) analizarea cerinţelor pentru instruire, care oferă informaţii referitoare la cine
necesită pregătirea şi care sunt domeniile vizate;
b) stabilirea obiectivelor, care vor ghida instructorul pe parcursul pregătirii şi
vor arăta cursanţilor ce se cere de la ei la încheierea cursurilor;
c) trasarea conţinutului pregătirii;
d) selectarea metodelor de instruire adecvate;
e) desfăşurarea instruirii, etapă care trebuie corelată cu pregătirea anterioară a
cursanţilor, scopul cursului, materialele şi metodele utilizate la prezentare;
f) evaluarea instruirii.
a) Analiza cerinţelor pentru instruire este o etapă importantă pentru că le
influenţează pe toate celelalte. Fiecare membru al organizaţiei este un utilizator
de energie, într-o măsură mai mică sau mai mare. În consecinţă, un aspect
important se referă la selectarea pentru instruire a acelor angajaţi care ar putea
obţine cele mai mari efecte economice
b) Pentru a desfăşura o pregătire eficientă trebuie identificate sarcinile specifice
ale personalului instruit. Obiectivele de instruire trebuie exprimate din punctul
de vedere al cursanţilor, pentru că ele reprezintă ce trebuie să fie capabili aceştia
să facă după terminarea pregătirii.
Spre exemplu, obiectivele unui curs de operare a cazanelor pot fi:
- menţionarea motivelor pentru menţinerea unei arderi eficiente;
- enunţarea tipurilor şi compoziţiei combustibililor;
- prezentarea modului de ardere a combustibililor şi necesitatea excesului de
aer;
- enunţarea produşilor de ardere şi a pierderilor de căldură la cazan;
- enunţarea metodelor de calcul a randamentului brut şi net şi ce reprezintă
acestea;
- manevrarea unor instrumente portabile de analiză a gazelor de ardere.

c) Conţinutul programului de instruire va rezulta ca urmare a stabilirii unor

obiective clare şi concise pentru program. Acesta trebuie să include tot ce este
necesar cursanţilor pentru a putea atinge obiectivele stabilite. În acest scop,
instructorii trebuie să privească conţinutul din perspectiva cursanţilor, pentru a
se asigura că nu este nici prea simplu nici prea avansat. Programa cursului va
preciza, de asemenea, timpul necesar pentru atingerea obiectivelor, pentru a se
evita tendinţa unor instructori de a prezenta cât mai multe aspecte, lucru ce
poate conduce la o prezentare grăbită sau sumară.
d) Specialiştii sunt de acord că oamenii învaţă mai repede dacă sunt implicaţi
direct într-un fel în procesul de pregătire, prin discuţii în grupe mici, interpretări
a diverse roluri de angajaţi, proiecte de grup sau individuale, sesiuni de întrebări
şi răspunsuri etc.
Utilizarea unei varietăţi de metode şi mijloace asigură un grad ridicat de interes
al cursanţilor şi permite instructorului să aprecieze modul în care aceştia
reacţionează în diverse situaţii.
e) Desfăşurarea instruirii depinde de o serie de factori ce includ nivelul de
pregătire a cursanţilor, scopul cursului, materialele şi metodele prevăzute de
curs. Numărul cursanţilor nu trebuie să fie prea mare pentru a permite
interacţiunea, dar nici prea mic pentru a permite utilizarea unor metode, cum ar
fi discuţiile de grup. Un număr de 8-14 cursanţi asigură desfăşurarea optimă a
cursului.
f) Deşi evaluarea în cadrul cursului implică efort şi timp consumat, este
importantă pentru a stabili dacă cursul a fost util. Aceasta arată utilizatorului de
energie dacă pregătirea este o componentă utilă a strategiei energetice, dacă a
atins obiectivele stabilite şi dacă nu sunt alte mijloace de a obţine rezultatele
cerute. În plus, evaluarea oferă instructorului o măsură a nivelului său în
pregătirea şi desfăşurarea programului de instruire. Există o mare diversitate de
instrumente de evaluare a eficienţei instruirii, printre care sunt chestionare de
evaluare, planuri de acţiune, teste şi examene, observaţii ale managerilor,
monitorizarea şi evaluarea continuă a eficienţei energetice.
3. AUDITUL ENERGETIC

Auditul energetic este o componentă fundamentală şi în acelaşi timp un

instrument de lucru al oricărui program de acţiune având ca obiectiv
economisirea energiei. Procedură complicată, uneori chiar meticuloasă, dar
absolut necesară, întocmirea unui audit energetic permite în final obţinerea unei
imagini accesibile a modului în care fluxurile de purtători de energie intră, se
distribuie, se transformă şi se consumă în interiorul conturului de bilanţ.
Auditul energetic pune în evidenţă schimburile cu exteriorul, schimburile între
părţile care alcătuiesc subiectul analizei şi modul în care sunt în final
valorificate resursele preluate din exterior. Sunt astfel identificate punctele unde
se manifestă ineficienţa, precum şi mărimea pierderilor cauzate de aceasta. Se
constituie astfel baza viitoarelor decizii având drept scop eficientizarea
energetică a întregului sistem, care pot consta în reorganizări, raţionalizări,
îmbunătăţiri, modernizări, retehnologizări etc.
Auditul energetic preliminar este întocmit de regulă pornind de la ipoteza că
întreg sistemul analizat este o "cutie neagră". Nu se iau deci în considerare nici
componenţa şi structura sistemului, nici relaţiile şi interdependenţele între
subsistemele care îl compun. Intrările, ieşirile şi indicatorii de eficienţă se
definesc numai în raport cu conturul general al obiectivului în ansamblul său.
Atunci când, pentru obiectivitate, auditului preliminar urmează să fie întocmit
de cineva din afara organizaţiei respective, datele cerute pentru întocmirea sa
sunt următoarele:
1. Numele şi adresa organizaţiei (firmei, companiei, întreprinderii);
2. Natura activităţii sau activităţilor organizaţiei (aspecte calitative);
3. Statutul juridic şi comercial (forma de organizare, forma de proprietate,
sectorul de activitate, tipul afacerii etc.);
Un istoric al consumurilor energetice din ultimii 5 sau chiar 10 ani de activitate
este necesar pentru estimarea (extrapolarea) tendinţelor pentru momentul actual
sau chiar pentru viitorul apropiat. Aceste date provin din evidenţele contabile
ale organizaţiei, care înregistrează facturile energetice la capitolul cheltuieli. Ele
permit calcularea unor indicatori globali (de obicei consumuri specifice de
energie, cumulate sau separate) pe baza cărora se pot compara rezultatele
obţinute de către organizaţia analizată cu valorile de proiect, cu rezultatele altor
organizaţii
4. Numele, funcţia şi adresa persoanei de legatură (telefon, fax, e-mail);
5. Numărul angajaţilor;
6. Programul de lucru (zilnic, săptămânal, lunar, anual, număr de schimburi
etc.);
7. Istoricul consumurilor de energie pe o anumită perioadă (cel puţin pentru
ultimii 5 ani de activitate);
8. Factura energetică anuală detaliată pentru ultimul an financiar;
9. Oricare alte date disponibile, brute sau prelucrate, privind consumurile
absolute şi specifice de energie ale organizaţiei pentru ultimul an financiar
(provenind din sistemul propriu de monitorizare);
10. Date privind volumul activităţii organizaţiei pentru aceeaşi perioadă de
timp.
aparţinând aceluiaşi segment de activitate, cu standardele în vigoare, cu valorile
minime teoretice ale consumurilor specifice de energie. Aceşti indicatori au de
asemenea şi avantajul că nu sunt influenţaţi de modificări ale valorilor absolute
ale consumurilor de energie care nu sunt legate de eficienţa energetică
(modificări în structura producţiei, extinderea activităţii).
Auditul energetic propriu-zis conţine cu atât mai multe detalii cu cât sistemul
analizat este mai complex. Spre deosebire de auditul energetic preliminar,
acesta include, acolo unde este cazul, toate informaţiile legate de componentele
sistemului analizat. El poate rezulta ca o sumă a efectelor fiecăreia dintre aceste
componentele şi permite evaluarea eficienţei fiecăreia dintre ele în parte,
precum şi oportunitatea eventualelor schimburi între aceste componente.
Trebuie precizat faptul că auditul energetic nu este un bilanţ sau o sumă de
bilanţuri energetice. În cadrul auditului se poate recurge la bilanţ ori de câte
ori este necesară verificarea indicaţiei unui aparat de măsură sau în cazurile în
care, din diverse motive, anumite mărimi de intrare sau de ieşire nu se
măsoară. În celelalte situaţii, întocmirea auditului se face pornind de la
indicaţiile aparatelor de măsură, în special ale celor care constituie şi baza de
facturare.
Evaluarea eficienţei energetice a unui contur dat nu necesită în mod normal
întocmirea unui bilanţ energetic complect, ci doar o sumă a termenilor care
intră în mod organizat şi contra cost în conturul dat. Ieşirile prezintă interes
doar în măsura în care ele intră în categoria res iar potenţialul lor energetic,
corect determinat sau estimat, poate fi valorificat în interiorul sau în exteriorul
acestui contur în condiţii de eficienţă economică.
Întocmirea auditului energetic propriu-zis implică un inventar al surselor de
alimentare cu purtători de energie exterioare sistemului, care trebuie să conţină
cel puţin următoarele informaţii:
a) tipul şi caracteristicile purtătorului de energie;
b) caracteristicile cererii de energie acoperite de către sursa externă;
c) tariful actual stabilit prin contractul de livrare şi tarifele alternativele
disponibile;
d) alte aspecte legate de statutul, amplasarea şi capacitatea sursei externe, de
condiţiile de livrare stabilite prin contract.
În interiorul conturului analizat se întocmeşte un inventar al consumatorilor
finali de energie, organizaţi sau nu pe centre de consum energetic, precum şi un
inventar al transformatorilor interni de energie. Inventarul consumatorilor finali
trebuie să pună în evidenţă următoarele aspecte:
a) natura activităţii sau procesului tehnologic care primeşte fluxul de energie;
b) tipul, parametrii şi sursa din care provine fiecare flux purtător de energie;
c) legăturile tehnologice cu alţi consumatori finali şi consecinţele acestora
asupra cererii de energie;
d) caracteristicile cererii de energie, pentru fiecare tip de purtător de energie;
e) natura şi potenţialul resurselor energetice secundare disponibilizate din
motive tehnologice.
Pentru fiecare transformator intern de energie se recomandă a fi specificate
următoarele aspecte:
a) natura, sursa şi caracteristicile fluxurilor de energie care intră;
b) tipul transformării suferite, randamentul realizat, alte caracteristici tehnice;
c) natura, capacitatea şi parametrii fluxului de energie direct utilizabilă;
d) consumatorii sau centrele de consum alimentate;
e) modalitatea de alimentare a consumatorilor şi consecinţele ei (direct, prin
intermediul unei reţele de distribuţie etc.);
f) natura, potenţialul energetic şi impactul asupra mediului al fluxurilor de
energie evacuate în atmosfera.
Modul de întocmire, gradul de detaliere şi modul de exprimare a mărimilor
prezentate şi calculate depind de scopul auditului şi trebuie să fie pe înţelesul
celui căruia îi este destinat.
Auditul energetic, întocmit pe baza datelor conţinute în facturile de plată a
energiei, poate conţine mărimi exprimate fie în unităţi fizice de energie (GJ,
MWh) fie în unităţi monetare (lei, dolari). Trebuie subliniat faptul că
exprimarea valorică a termenilor auditului are mai multă relevanţă şi este
accesibilă şi unor persoane fără pregătire tehnică. Prin exprimarea valorică se
urmăreşte de obicei evidenţierea unor indicatori sintetici de eficienţă de natură
economico-financiară cum ar fi:
- cheltuielile specifice cu energia pe unitatea de volum al activităţii;
- ponderea cheltuielilor cu energia în costurile totale de producţie;
- costul pierderilor de energie (costul ineficienţei sau/şi al nerecuperării res).
Aprecierea eficienţei energetice se face prin compararea indicatorilor calculaţi
pe baza datelor astfel obţinute cu câte o valoare de referinţă. După evaluarea
conturului analizat, auditorul trebuie să prezinte în mod obligatoriu un plan sau
un program de măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei, care să includă costurile
aferente şi economiile estimate.

3.2. BILANŢUL ENERGETIC

Un bilanţ energetic, la fel ca şi un bilanţ contabil, are în raport cu un contur dat

numai două capitole: intrări şi ieşiri. Trebuie precizat faptul că aceasta
presupune ignorarea proceselor care au loc în interiorul conturului analizat şi a
relaţiilor şi interdependenţelor între componentele sale. Conturul analizat este
considerat deci o "cutie neagră". Dacă se doreşte o analiză mai detaliată a
sistemului, se restrânge conturul de bilanţ la fiecare dintre componentele sale şi
se întocmesc bilanţurile fiecăreia dintre aceste componente (subsisteme),
considerate la rândul lor "cutii negre".
Este important ca încă de la început să se definească şi să se precizeze
următoarele aspecte: conturul general de bilanţ, gradul de detaliere a sistemului
analizat, precum şi categoriile de fluxuri energetice (natura conţinutului
energetic al fluxurilor de masă) care sunt urmărite la întocmirea bilanţului:
căldura fizică şi latentă, puterea calorifică, efectul termic al reacţiilor chimice,
lucrul mecanic, energia potenţială, energia electrică etc.
Reprezentarea grafică a rezultatelor obţinute prin întocmirea bilanţului se face
de obicei cu ajutorul diagramelor Sankey. Este o metodă simplă şi sugestivă,
accesibilă atât specialiştilor cât şi nespecialiştilor
Întocmirea bilanţului energetic necesită de cele mai multe ori întocmirea în
prealabil a unui bilanţ material, ai cărui termeni pot servi drept bază de calcul
pentru anumite fluxuri de energie intrate sau ieşite din conturul de bilanţ.
Trebuie avut în vedere faptul că unele categorii de fluxuri energetice care intră
într-un contur dat trebuie luate în considerare la întocmirea bilanţului
energetic deşi nu sunt incluse în factura energetică. Ele pot să apară în
evidenţa contabilă a organizaţiei la alte capitole, deoarece conţinutul lor
energetic este neglijat din punct de vedere comercial. Valoarea lor se regăseşte
însă într-un fel sau altul în costurile totale de producţie.

3.2.1. CLASIFICAREA BILANŢURILOR ENERGETICE

Bilanţurile energetice pot fi clasificate pornind de la mai multe criterii.

Unul dintre ele este natura activităţii desfăşurate în conturul analizat. Sub
aspectul destinaţiei consumului de energie, procesele tehnologice pot fi
clasificate în două mari categorii :
a. procese de transformare a energiei;
b. procese de consum final de energie
Procesul de transformare energetică are drept scop fie trecerea de la o formă de
energie la o altă formă de energie, fie modificarea parametrilor caracteristici ai
aceleiaşi forme de energie. Procesul de consum final de energie este procesul în
care energia este folosită în scopul realizării unuia sau mai multor produse sau
al prestări unuia sau mai multor servicii neenergetice.
După gradul de cuprindere al conturului, bilanţurile energetice pot fi întocmite :
a. pentru un echipament;
b. pentru o instalaţie;
c. pentru o secţie;
d. pentru o uzină;
e. pentru o întreagă organizaţie (un agent economic).

Natura şi gradul de interconexiune şi complexitate al fenomenelor fizice şi

chimice pe care le presupune prelucrarea materiilor prime în cadrul proceselor
sau procedeelor tehnologice analizate poate conduce în anumite condiţii la
clasificarea bilanţurilor energetice în :
a. bilanţuri simple (termoenergetic sau electroenergetic);
b. bilanţuri complexe (termoenergetic si electroenergetic).
Bilanţul simplu este bilanţul întocmit pentru un contur în care fie fenomenele de
natură electrică fie cele de natură termodinamică şi/sau termochimică sunt
considerate preponderente, iar celelalte sunt neglijate. Este evident că şi formele
de energie intrate şi eventual ieşite sunt corelate cu natura fenomenelor care au
loc în interiorul conturului dat.
Bilanţul complex ia în considerare toate formele de energie intrate şi ieşite din
contur, natura şi complexitatea fenomenelor care au loc în interiorul conturului
dat impunând în cele mai multe cazuri acest lucru.
După perioada de timp pentru care se inventariază fluxurile de energie intrate şi
ieşite, bilanţurile pot fi întocmite:
a. pentru o oră sau o perioadă mai scurtă decât o oră;
b. pentru un schimb;
c. pentru o zi (24 ore);
d. pentru un sezon;
e. pentru un an sau o perioadă mai lungă decât un an.
După sursa de provenienţă a datelor de intrare, bilanţurile energetice se clasifică
în:
a. bilanţuri propuse de către proiectant, constructor sau furnizor (de proiect);
b. bilanţuri întocmite pe bază de măsurători în instalaţie (de omologare, de
recepţie, real
Bilanţul energetic de recepţie se elaborează cu ocazia punerii în funcţiune a unui
echipament sau a unei instalaţii, în condiţiile concrete de exploatare. În acest
scop se efectuează o serie de probe de funcţionare şi măsurători la cel puţin trei
trepte de sarcină, dintre care una este obligatoriu sarcina nominală. Valorile
astfel obţinute se înscriu în cartea tehnică a echipamentului sau a instalaţiei.
Bilanţul energetic de recepţie constituie bilanţul de referinţă pentru activitatea
de exploatare.
Bilanţul energetic real reflectă situaţia în care se găseşte la un moment dat un
echipament sau o instalaţie, punând în evidenţă abaterile indicatorilor de
performanţă realizaţi de la valorile lor de referinţă, stabilite în cadrul bilanţul de
proiect, de omologare sau de recepţie. Analiza trebuie să inventarieze şi
potenţialul energetic al resurselor energetice refolosibile. Bilanţul real se
elaborează numai pe bază de măsurători efectuate asupra subiectului analizei şi
constituie baza pentru analiza energetică.
 3.2.2. PRINCIPII GENERALE DE ELABORARE A BILANŢURILOR
ENERGETICE

Bilanţul energetic reprezintă metoda sistematică care permite analiza utilizării

energiei într-o activitate oarecare. Conturul de bilanţ este suprafaţa imaginară
închisă în jurul unui echipament, instalaţie, clădire, secţie, uzină, agent
economic, etc în funcţie de care se definesc fluxurile de energie care intră şi
cele care ies.
Bilanţul energetic are la bază legea conservării energiei, scopul său fiind
identificarea şi evaluarea tuturor cantităţilor sau fluxurilor de energie care intră
şi care ies din perimetrul analizat într-o anumită perioadă de timp. Întocmirea
corectă a oricărui bilanţ energetic presupune în primul rând stabilirea precisă a
limitelor conturului în interiorul căruia se desfăşoară activitatea analizată şi a
perioadei de timp considerate.
Întocmirea bilanţului energetic necesită de cele mai multe ori întocmirea în
prealabil a unui bilanţ material, ai cărui termeni pot servi drept bază de calcul
pentru anumite fluxuri de energie intrate sau ieşite din conturul de bilanţ.
Reprezentarea grafică a rezultatelor obţinute prin întocmirea bilanţului se face
de obicei cu ajutorul diagramelor Sankey.

3.2.3. TERMENII BILANŢULUI ENERGETIC

Consumurile finale de energie la nivelul unui perimetru dat, în interiorul căruia

se desfăşoară în mod organizat o activitate de tip industrial, pot îmbrăca mai
multe forme :

r comprimat
Fluxurile de energie direct utilizabilă, disponibile în perimetru întreprinderii
pentru procesele de consum final atât cele provenite din exteriorul cât şi cele
generate în interiorul acestuia, pot fi încadrate într-una dintre următoarele două
categorii:
a) consumuri directe (tehnologice), aferente în mod nemijlocit etapelor realizării
unui produs sau prestării unui serviciu;
b) consumuri indirecte, aferente activităţilor conexe desfăşurate în perimetrul
respectiv.
Deosebirea între consumurile directe şi cele indirecte nu este doar una formală.
În afara faptului că ele nu sunt în mod necesar simultane, cele două categorii de
consumuri de energie au de obicei şi caracteristici diferite.
În raport cu conturul de bilanţ stabilit se definesc categoriile de intrări şi ieşiri
din acest contur. În general, fluxurile materiale continue sau discontinue intrate
într-un contur dat pot fi clasificate în trei categorii :
a) resurse primare, care pot fi materiale şi/sau energetice;
b) semifabricate (produse sau obiecte parţial procesate);
c) energie direct utilizabilă.
Ieşirile din conturul respectiv pot fi la rândul lor clasificate în patru categorii şi
anume :
a) produsul principal;
b) produsul sau produsele secundare;
c) resursele secundare materiale şi/sau energetice;
d) pierderi directe de energie.
După ce au fost identificate, fluxurile de energie care intră şi care ies trebuie
apoi să fie cuantificate. Oricare dintre termenii bilanţului energetic, fie că este o
mărime de intrare sau o mărime de ieşire, poate fi determinat ca valoare
(cuantificat) în mai multe moduri şi anume :

termenului de bilanţ pe baza acestor mărimi;

alte
surse
Conţinutul de căldură al unui flux de masă se calculează ca produs între debitul
sau cantitatea de masă şi entalpia specifică, care se găseşte în tabele sau se
calculează cu ajutorul relaţiilor analitice specifice disponibile în manualele de
specialitate
anumit conţinut de energie, pot fi de diverse feluri şi se pot prezenta sub diverse
forme. În general, prin resurse energetice primare sau energie primară se înţeleg
substanţe combustibile convenţionale (cărbuni, petrol şi derivatele sale, gaz
natural, alţi combustibili sintetici, etc), în timp ce prin energie direct utilizabilă
se înţelege o formă de energie rezultată de obicei prin conversia energiei
primare, care poate fi consumată ca atare :

g;
În categoria pierderilor directe de energie ale unui contur dat intră în primul
rând următoarele

mai mare decât temperatura ambientului,

nică transformată în căldură prin frecare în lagăre;

Resursele energetice secundare pot fi clasificate în funcţie de natura

conţinutului lor de energie în patru categorii distincte:

3.2.4. INDICAŢII METODOLOGICE PENTRU ÎNTOCMIREA UNUI

BILANŢ ENERGETIC
Elaborarea unui bilanţ energetic comportă o anumită structură, al cărui model
este următorul:
1. Definirea conturului.
2. Prezentarea sumară a activităţii din interior (procesului tehnologic).
3. Schema fluxului tehnologic.
4. Precizarea caracteristicilor tehnice ale agregatelor şi instalaţiilor conţinute în
contur.
5. Prezentarea punctelor şi aparatelor de măsură (tip, schemă, clasă de precizie,
etc).
6. Fişa tip sau buletinul de măsurători.
7. Ecuaţia de bilanţ.
8. Calculul termenilor bilanţului (expresii analitice, formule de calcul).
9. Bilanţul energetic prezentat sub formă de tabel şi de diagramă Sankey.
10. Analiza bilanţului
În funcţie de natura activităţii desfăşurate în interiorul conturului analizat,
conţinutul de energie al fiecăruia dintre termenii bilanţului poate fi exprimat în
mărime absolută sau în mărime specifică, raportat la unitatea în care se exprimă
volumul activităţii. Durata pentru care se va întocmi bilanţul energetic depinde
de scopul întocmirii şi este cuprinsă între o oră şi un an calendaristic sau durata
unui ciclu de fabricaţie, dacă acesta din urmă depăşeşte un an. Pentru recepţia
sau omologarea instalaţiilor nu se efectuează decât bilanţuri orare sau pe cicluri
de funcţionare.
La elaborarea bilanţurilor energetice este recomandabilă utilizarea unităţilor de
măsură legale (în cazul României cele din sistemul internaţional), prevăzute în
standardele în vigoare, dar decizia finală aparţine beneficiarului auditului
Clase şi tipuri de bilanţuri Tipul bilanţului energetic
energetice Clasa
Complex
Electroenergetic Termoenergetic
A P<250kW P<500kW -
B 250<P<1000kW 500<P<2000kW
750<P<3000kW
C P>1000kW P>2000kW P>3000kW

3.2.6. ANALIZA BILANŢURILOR ENERGETICE

Analiza oricărui bilanţ energetic porneşte de la informaţiile furnizate de:

intrate şi respectiv ieşite din contur;

izate (eliminate) din

contur;

Fluxurile de energie care intră în conturul de bilanţ pot fi clasificate astfel:

atare în factura energetică;

neorganizate, care nu se regăsesc ca atare în factura energetică.
Fluxurile de energie care ies din conturul de bilanţ pot fi în clasificate astfel:

lipsă împiedică buna desfăşurare a activităţii din interiorul conturului de bilanţ;

Pierderile de energie constituie o categorie complexă şi eterogenă de fluxuri de

energie, din care pot face parte următoarele:

chimice sau mecanice;

i în
contact cu mediul ambiant în care se desfăşoară procesul;

purjare, drenare, decantare, reglare sau prin neetanşeităţile instalaţiei;

ermediul apei de răcire;
materialele rezultate din proces ca asociate produsului propriu-zis (zgură,
cenuşă, pulberi, balast, etc.) ca şi căldura sensibilă a produsului propriu-zis la
ieşirea din conturul de bilanţ considerat;

Analiza rezultatelor bilanţului energetic are două etape. Prima etapă constă în
determinarea indicatorilor de performanţă energetică, al căror nivel se compară
cu cel de referinţă. Prima etapă a analizei trebuie să stabilească motivele abaterii
şi să propună măsuri de remediere a situaţiei.
Această a doua etapă a analizei eficienţei energetice a unei activităţi desfăşurate
într-un anumit contur porneşte de la cantitatea şi calitatea resurselor energetice
secundare disponibilizate. Prin urmare, a doua etapă a analizei are ca obiect
evaluarea potenţialului res şi a posibilităţilor de valorificare a acestora.
Valorificarea res în interiorul conturului asociat activităţii din care provin
presupune modificarea procesului tehnologic sau a cel puţin unuia dintre
echipamentele care compun instalaţia. Ea se numeşte recuperare internă sau
interioară şi are ca efect reducerea consumului propriu de energie primară sau
direct utilizabilă. Valorificarea res în afara conturului respectiv se numeşte
recuperare externă sau exterioară şi implică existenţa unui consumator exterior
conturului asociat activităţii din care provine res.
Oportunitatea şi gradul de recuperare al unei res sunt întotdeauna rezultatul unei
analize tehnico-economice, care exprimă o anumită situaţie la un moment dat,
într-un anumit loc şi într-un anumit context. Modificarea momentului, a locului
sau a contextului poate infirma o soluţie de recuperare în totalitate sau numai
într-o anumită proporţie. Acest lucru trebuie subliniat, deoarece anumite soluţii
practicate cu succes în alte părţi nu sunt în mod obligatoriu la fel de eficiente şi
în condiţiile actuale din România şi invers.

3.2.7. INDICATORI DE PERFORMANŢĂ ENERGETICĂ

Eficienţa şi respectiv ineficienţa energetică nu pot fi măsurate direct. Ele pot fi

exprimate cu ajutorul unor indicatori de performanţă, ale căror valori sunt
comparate cu una sau mai multe valorile alese ca referinţă.
Indicatorul de performanţă energetică întrebuinţat în special în cazul analizei
proceselor de transformare a energiei este randamentul energetic. În energetică,
randamentul este o mărime adimensională, ceea ce presupune ca atât efectul util
cât şi cel consumat să fie de aceeaşi natură şi să fie exprimate în aceeaşi unitate
de măsură. În cazul proceselor de consum final, efectul consumat este un flux
sau o cantitate de energie, în timp ce efectul util este prin definiţie de altă
natură. Din acest motiv, randamentul energetic este considerat un indicator
specific de natură cantitativă potrivit pentru procesele de transformare a energiei
şi mai puţin potrivit pentru cele de consum final.
Indicatorul de performanţă fizic care caracterizează cel mai bine eficienţa
energetică a unui proces de consum final de energie este consumul efectiv de
energie, absolut sau specific. Consumul specific este raportat la unitatea de
măsură a volumului acestei activităţi. El reprezintă deci cantitatea de energie de
un anumit fel sau suma cantităţilor de energie de orice fel necesare pentru
realizarea unei singure unităţi în care se exprimă volumul activităţii analizate.
Situaţia se complică de asemenea şi în cazul în care în conturul dat intră mai
multe forme de energie. În această situaţie, conţinutul efectiv de energie al
fiecăruia dintre fluxurile intrate trebuie echivalat cu un singur fel de energie. În
majoritatea cazurilor, energia echivalentă este energie primară (echivalent
combustibil convenţional). Raportul de echivalare este specific fiecărui caz în
parte şi trebuie bine justificat. Trebuie subliniat faptul că cea mai bună
echivalare este asigurată prin exprimarea valorică, în unităţi monetare, a
consumurilor de energie de orice fel.
În urma echivalării energetice a diferitelor forme de energie consumate rezultă
un al doilea indicator fizic de performanţă energetică şi anume consumul
echivalent de energie primară, absolut sau specific.
Consumul specific cumulat de energie primară, cunoscut şi sub denumirea de
energie înglobată sau de conţinut de energie al unui produs, caracterizează
gradul de valorificare a resurselor energetice pentru un întreg lanţ tehnologic
sau pentru un ciclu complect de fabricaţie. Mărimea sa poate include
consumurile de energie primară aferente următoarelor componente:

tehnologic sau numai pentru o anumită parte a acestuia;

conturul stabilit;
esurselor materiale şi produselor intermediare până la locul de
consum;

direct sau indirect, la realizarea produsului respectiv.

Mărimea consumului specific cumulat de energie primară exprimă intensitatea
energetică a unui produs, a unei activităţi, a unui întreg lanţ tehnologic, a unei
filiere tehnologice, etc.
Toţi indicatorii de performanţă energetică se determină în urma întocmirii
auditului energetic al procesului, alcătuit pe o perioada suficient de lungă, cel
puţin egală cu un ciclu de activitate, pentru ca valoarea astfel obţinută să aibă
relevanţă. Practica recomandă ca auditul să fie întocmit pentru un an
calendaristic sau financiar, cu excepţia cazurilor în care ciclul de activitate
depăşeşte această perioadă.
Bilanţurile exergie-anergie pun în evidenţă limitele capacităţii de transformare a
unui tip de energie în altul şi consecinţele celui de-al doilea principiu al
termodinamicii asupra eficienţei energetice a conturului analizat. Din acest tip
de bilanţ rezultă indicatorul numit randament exergetic.
În condiţiile capitalismului şi economiei de piaţă, eficienţa energetică se
exprimă şi se măsoară în special cu ajutorul indicatorilor valorici. Principalul
indicator valoric de eficienţă energetică este valoarea specifică a facturii
energetice sau cheltuielile specifice cu energia, mărime raportată la unitatea de
măsură a volumului activităţii. Acesta este un indicator sintetic, care cumulează
toate influenţele consumului de energie asupra costului de producţie. Trebuie
subliniat faptul că exprimarea valorică a indicatorilor de eficienţă energetică are
mai multă relevanţă şi este accesibilă şi unor persoane fără o pregătire tehnică
de specialitate. Pe lângă cheltuielile specifice cu energia pe unitatea de volum al
activităţii prestate, exprimarea valorică a efectului consumat mai permite
evidenţierea unor aspecte semnificative de natură economico-financiară, legate
de conceptul de eficienţă energetică:
ilor cu energia în costurile totale de producţie;

3.3. ANALIZA INTERNĂ

Situaţia definită cu ajutorul indicatorilor de eficienţă energetică este apoi supusă

unei analize interne. Analiza internă urmăreşte în paralel două aspecte diferite,
dar la fel de importante:
a) modul de funcţionare a sistemului informaţional în ansamblul său, incluzând
întreg lanţul de măsură, transmitere, înregistrare, prelucrare şi valorificare a
datelor;
b) gradul de valorificare a fluxurilor de energie intrate în conturul general de
bilanţ.
Analiza modului în care a fost conceput şi funcţionează sistemul informaţional
intern poate conduce la recomandări ca:

datelor;
stem automat sau semiautomat de achiziţie a datelor
măsurate;

stabilirea unei noi formule de prezentare a raportului.

Analiza internă complectează imaginea de ansamblu a conturului de bilanţ şi
demarează printr-un chestionar care poate cuprinde întrebări ca:
1. Cine răspunde de managementul energiei în organizaţia respectivă (nume,
funcţie, calificare, experienţă, numărul de persoane din care este format
colectivul pe care îl conduce etc.)?
2. In faţa cui răspunde acesta, cât de dese sunt şi ce conţin rapoartele sale?
3. Cum este organizată măsurarea fluxurilor de energie care intră în conturul
general de bilanţ (număr de aparate de măsură, amplasare, frecvenţă de
citire/înregistrare, clasă de precizie etc.)?
4. Sunt aceste aparate de măsura adecvate, precise şi fiabile?
5. Un sistem central de achiziţie automata a datelor ar fi eficient economic?
6. Rezultă în urma analizei o relaţie directă între consumul de energie şi
volumul activităţii prestate (producţie, vânzări, timp de lucru)?
7. Cât de des este calculat şi cui este raportat consumul specific de energie?
8. S-au stabilit limite ale consumului lunar sau anual de energie (detalii)?
9. Există o prognoză a consumului de energie sau un buget limită pentru
energie?
10. Urmărirea consumurilor energetice se practică la intervale regulate şi în mod
organizat?
11. Există stabilit un program de măsuri de conservare a energiei la nivelul
organizaţiei?
12. A stabilit conducerea executivă obiective în scopul reducerii facturii
energetice?
13. Ce paşi au fost făcuţi în vederea recuperării şi reciclării resurselor energetice
secundare, în ipoteza că acestea sunt cunoscute şi inventariate?
14. Termenii contractelor de livrare a energiei (modalităţile de tarifare) sunt
convenabili şi corespunzători specificului organizaţiei?
Un aspect important în acţiunea de evaluare a eficienţei energetice este analiza
tehnologiilor utilizate în interiorul conturului de bilanţ. Acest aspect al analizei
se bazează în special pe comparaţii cu alte organizaţii având acelaşi profil de
activitate, pe informaţiile disponibile în literatura de specialitate şi alte
asemenea informaţii, a căror procurare este de competenţa responsabilului cu
energia.

3.4.1. ÎNTOCMIREA PLANULUI DE MĂSURI PRIVIND CREŞTEREA

EFICIENŢEI ENERGETICE ÎNTR-UN CONTUR

Întocmirea unui plan de măsuri adaptat la specificul activităţii, corelat cu

strategia de dezvoltare şi cu situaţia financiară a organizaţiei şi care să ţină
seama şi de posibilităţile reale de înţelegere, asimilare şi aplicare în practică a
măsurilor de către întregul personal necesită multă experienţă şi cunoştinţe care
depăşesc de multe ori capacitatea existentă în interiorul organizaţiei.
Propunerile de îmbunătăţire constau în operarea de raţionalizări, modificări şi
chiar înlocuiri ale componentelor instalaţiilor consumatoare de energie de orice
fel cu scopul creşterii eficienţei lor energetice.
Deşi instalaţiile industriale sunt diferite sub aspectul mărimii, scopului şi
tehnologiei, soluţiile tehnice sau organizatorice la care se recurge ca urmare a
concluziilor unui audit energetic pot fi grupate în următoarele direcţii:
a) modificarea soluţiei de alimentare şi/sau a concepţiei de utilizare a energiei în
cadrul întreprinderii;
b) recuperarea avansată a energiei disponibilizate de către fluxul tehnologic (în
special a căldurii), pentru care se apelează la tipuri noi de aparate schimbătoare
de căldură;
c) înlocuirea parţială sau totală, pentru anumite procese de încălzire, a
combustibililor fosili sau a agenţilor termici importaţi (proveniţi din exteriorul
conturului de bilanţ al întreprinderii) cu energia electrică, în condiţiile realizării
unei economii certe de cheltuieli cu energia pe unitatea de produs;
d) reducerea poluării mediului ambiant, mai ales în cazurile în care aceasta este
legată de utilizarea combustibililor naturali sau sintetici;
e) implementarea unor procedee şi tehnici noi, care determină reducerea facturii
energetice;
f) organizarea producţiei în vederea încadrării într-un sistem avantajos de
tarifare a energiei
O altă direcţie de acţiune manifestată în ultimii ani constă în înlocuirea totală a
sistemelor de alimentare centralizată cu căldură utilizând ca agent termic abur
de medie sau joasă presiune cu alimentarea locală directă cu gaz natural sau
chiar cu energie electrică. În acest fel se elimină pierderile de căldură şi de agent
termic inerente reţelelor de distribuţie vechi, concepute în urmă cu 20 - 30 ani
reciclarea căldurii disponibilizate din motive tehnologice (reintroducerea ei într-
o altă etapă a aceluiaşi proces) fie recuperarea externă a acesteia (valorificarea
ei în afara procesului din care provine, respectiv alimentarea unui alt
consumator aflat în apropiere).
A treia categorie de măsuri se poate regăsi în orice domeniu de activitate, fiind
deci mult mai extinsă decât celelalte. Din aceasta cauza, în cadrul acestei
categorii se poate stabili o subclasificare corespunzătoare unor domenii
restrânse de activitate:
- obţinerea aburului de presiune ridicată din abur uzat prin comprimarea
mecanică a acestuia din urmă în procese de încălzire şi concentrare prin
vaporizare;
- înlocuirea totală sau parţială a încălzirii pe bază de abur sau combustibili fosili
cu încălzirea dielectrică (în câmp electromagnetic de înaltă frecvenţă);
- idem pentru încălzirea prin radiaţie în domeniul infraroşu;
- idem pentru încălzirea prin inducţie electromagnetică
Categoria a patra de măsuri este legată de reducerea poluării mediului, mai ales
atunci când poluarea este datorată energiei consumate. Măsurile luate în vederea
reducerii emisiilor poluante nu duc la economii directe de energie sau de
cheltuieli, în multe cazuri putând avea un efect opus. În aceste cazuri,
beneficiile sunt indirecte, derivând din renunţarea la cumpărarea şi montarea
unor instalaţii scumpe pentru epurarea gazelor, apelor sau altor efluenţi
poluanţi, impuse prin reglementările în vigoare.

3.4.2. IMPLEMENTAREA UNUI SISTEM DE SUPRAVEGHERE ŞI

EVALUARE CONTINUĂ A EFICIENŢEI ENERGETICE A UNUI
CONTUR DAT (M&T)

Pe perioada cuprinsă între două modificări succesive ale instalaţiilor

consumatoare se pot stabili obiective (norme) curente privind mărimile
consumurilor de energie şi utilităţi. În literatura de specialitate anglo-saxonă
norma de consum de energie este cunoscută sub denumirea de performanţă
energetică standard.
Pentru a putea stabili norma sau performanţa energetică standard, trebuie
cunoscute mărimile care influenţează în mod semnificativ consumurile de
energie. În categoria mărimilor care pot constitui factori decisivi de influenţă
pentru consumul de energie se înscriu:
a) volumul activităţii desfăşurate (volumul producţiei, durata activităţii);
b) anumiţi parametrii de calitate ai activităţii desfăşurate;
c) temperatura exterioară;
d) alte mărimi.
La sfârşitul perioadei, obiectivele sunt apoi comparate cu realizările. Acest
ultim aspect este dezvoltat în raportul întocmit săptămânal, bisăptămânal sau
lunar. În cazul în care producţia este constituită din loturi diferite care se succed
la distanţe diferite, este recomandabil ca raportul să fie întocmit după fiecare lot.
Raportul periodic cuprinde de obicei un rezumat al situaţiei curente, exprimat
prin indicatori specifici, în comparaţie cu situaţia anterioară, definită cu ajutorul
aceloraşi indicatori. După sumar, urmează o serie de detalii legate de specificul
activităţii curente (parametrii semnificativi, valori ale unor mărimi care
depăşesc nivelul admisibil, alte informaţii). Sunt prezentate apoi valorile
mărimilor urmărite (valori absolute sau raportate) sub formă de tabele, de
grafice, precum şi sub orice altă formă care facilitează analiza rezultatelor. Pot
fi menţionate şi alte elemente relevante pentru eficienţa energetică.
Raportul este un mijloc important de menţinere în atenţia personalului şi
conducerii organizaţiei a preocupării pentru creşterea eficienţei energetice şi a
cerinţelor care decurg din ea. El fundamentează fiecare decizie având ca scop
creşterea eficienţei energetice sau reducerea cheltuielilor cu energia în interiorul
conturului de bilanţ analizat.
3.5. PRINCIPALELE TIPURI DE ECHIPAMENTE ENERGETICE
CARE INTRĂ ÎN CATEGORIA TRANSFORMATORILOR DE
ENERGIE CU SPECIFIC TERMOENERGETIC

1)MAŞINI ROTATIVE ANTRENATE

Orice maşină consumatoare de lucru mecanic poate fi antrenată de către un

motor în două moduri:

Motorul poate fi termic (turbină cu abur, turbină cu gaze, motor cu ardere

internă) sau electric. Sistemul de adaptare/transmisie poate fi un cuplaj rigid sau
elastic, un multiplicator sau un reductor de turaţie, un sistem bielă-manivelă,
etc. Maşinile antrenate prezintă o mare diversitate, însă pot fi clasificate în
funcţie de tipul mişcării, care poate fi rotativă sau lineară. De asemenea, în
instalaţiile industriale moderne pot fi întâlnite ansambluri formate dintr-un
singur motor şi o singură maşină antrenată şi sisteme alcătuite din mai multe
maşini antrenate şi mai multe motoare de antrenare (staţii de pompe, staţii de
compresoare, etc).
Maşinile antrenate cele mai răspândite în instalaţiile industriale sunt maşinile
rotative de tipul pompelor, ventilatoarelor şi compresoarelor

2) SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURĂ

În instalaţiile industriale, procesele de transfer de căldură pot avea loc prin

suprafaţă sau prin contact direct. Schimbătoarele de căldură prin suprafaţă sunt
aparate statice în care evoluează două fluide (cunoscute şi sub denumirea de
agenţi termici), dintre care unul cedează iar celălalt primeşte un flux de căldură.
Schimbul de căldură este intermediat de un perete despărţitor, care poate fi
alcătuit din materiale diferite şi poate avea diverse forme şi configuraţii.
Peretele împiedică contactul direct între agenţii termici şi prin urmare transferul
de substanţă între aceştia.
Un schimbător de căldură este proiectat pentru o anumită situaţie, caracterizată
prin câte un debit, o temperatură de intrare şi o temperatură de ieşire pentru
fiecare dintre cei doi agenţi termici.
Indicatorul de performanţă energetică de tip cantitativ caracteristic unui
sc, care arată cât
din căldura cedată de agentul termic primar se pierde şi cât este preluat de către
agentul termic secundar.
3) CAZANE RECUPERATOARE

Dacă resursa energetică valorificată este una combustibilă, cazanele

recuperatoare nu se deosebesc de cele convenţionale, care consumă combustibili
fosili solizi, lichizi şi gazoşi. Bilanţul energetic al acestora este în principiu
identic.
Cazanele recuperatoare mixte, care valorifică potenţialul unei resurse energetice
secundare termice dar sunt dotate şi cu instalaţii de ardere suplimentară, care nu
intervine decât în anumite situaţii, se vor comporta în mod diferit în cele două
situaţii.
Diferenţele importante între aceste cazane recuperatoare şi cazanele
convenţionale sunt de natură constructivă. Sub aspectul bilanţului termic,
diferenţa este determinată doar de natura comburantului (oxigen existent în
exces în gazele de ardere sau de proces sau oxigen aflat în compoziţia aerului
introdus special în acest scop).

4) CAZANE ENERGETICE CONVENŢIONALE DE ABUR ŞI APĂ

FIERBINTE

Cazanele convenţionale sunt cele care consumă combustibili gazoşi, lichizi sau
solizi, fiind deci dotate cu un focar şi cu celelalte instalaţii necesare pentru
prepararea combustibilului şi aerului de ardere, ardere şi evacuarea tuturor
produselor rezultate în urma arderii. Principalul produs al arderii, gazele de
ardere, constituie agentul termic primar care cedează o mare parte din căldura
lor sensibilă agentului termic secundar, care este după caz apa sau aburul.
Transferul de căldură are loc prin intermediul mai multor suprafeţe de schimb
de căldură înseriate.
Agregatul are în componenţa sa două mari subsisteme:
- abur (traseul fluidului de lucru);
- combustibil - gaze de ardere (traseul agentului termic primar).
Performanţele energetice ale unui cazan de abur sau de apă fierbinte sunt
determinate de cel de-al doilea circuit, deoarece aici au loc fenomenele care
influenţează semnificativ principalele pierderi de energie
Un cazan energetic poate prezenta şase categorii de pierderi energetice legate de
traseul combustibil - aer - gaze de ardere şi anume:
erderi prin căldura sensibilă a gazelor de ardere evacuate din cazan Q2;
3, al
cărui efect constă în reducerea căldurii dezvoltate prin ardere şi a căror mărime
este proporţională cu concentraţia şi cu puterea calorifică a unora dintre
componentele amestecului de gaze de ardere (CO, H2, CH4, etc);

incomplect Q4, care fie au căzut în pâlnia focarului şi au fost evacuate împreună
cu zgura, fie s-au lipit de suprafeţele de schimb de căldură, fie au fost antrenate
de gazele de ardere evacuate din cazan;
5;
uşii evacuate din cazan Q6.

5) TURBINE CU ABUR

Principial, turbinele energetice cu abur sunt de două feluri, axiale şi radiale. În

centralele electrice de termoficare proprii ale întreprinderilor industriale pot fi
întâlnite în special turbine cu abur de tip axial, fie cu condensaţie pură, fie cu
condensaţie şi una sau două prize reglabile, fie cu contrapresiune şi una sau
două prize reglabile. Indiferent de tipul turbinelor axiale instalate în CET-urile
proprii, toate aceste maşini au în comun domeniul limitat superior al puterii
electrice nominale, care nu depăşeşte 12 MW. În cele mai multe cazuri,
turbinele cu abur în cauză funcţionează la turaţie constantă şi antrenează un
generator electric sincron.
Randamentul intern al oricărei turbine cu abur este determinat de pierderile de
energie principale şi secundare ale treptei sau grupului de trepte.
Turbinele de termoficare sunt caracterizate prin parametrii aburului intrat în
turbină, ai aburului extras la priza reglabilă sau contrapresiune şi ai aburului
eşapat din corpul de condensaţie al unei turbine cu condensaţie şi priză sau prize
reglabile. Capacitatea unei turbine de termoficare poate fi exprimată prin
puterea electrică maximă la borne într-un anumit regim de funcţionare şi prin
sarcina termică maximă sau debitul maxim de abur extras la priza reglabilă sau
eşapat dintr-o turbină cu contrapresiune.
Turbinele de termoficare de capacitate medie sau mică potrivite pentru CET
având schema termică cu bare colectoare sau de ajutor, fără supraîncălzire
intermediară, au parametrii iniţiali ai aburului viu 140 bar şi 540 °C, 90 bar şi
510 °C, 40 bar şi 450 °C.

6) TURBINE CU GAZE

O instalaţie de turbină cu gaze se compune din compresorul de aer, camera de

ardere şi turbina propriu-zisă. Cele trei componente formează un ansamblu
conceput şi furnizat ca atare.
Termenii bilanţului energetic al ITG se pot calcula sau măsura.
Există două moduri fundamentale de reglare a sarcinii electrice a ITG, care pot
fi combinate sau practicate separat:
a. modificarea debitului de combustibil la camera de ardere în condiţiile în care
debitul de aer aspirat de compresor este determinat numai de temperatura
aerului;
b. modificarea concomitentă şi corelată a debitului de combustibil şi a debitului
de aer în scopul realizării unei anumite sarcini utile şi obţinerii unei anumite
temperaturi a gazelor eşapate din turbină.

3.7. SOLUŢII DE CREŞTERE A EFICIENŢEI ENERGETICE

CLĂDIRI
Economia de energie a constituit şi continuă să constituie unul din factorii
determinanţi ce stau la baza conceperii clădirilor noi, dar şi la reabilitarea celor
existente.
Având în vedere destinaţia, consumurile de căldură pentru încălzire, ventilare,
climatizare şi prepararea apei calde, se pot încadra în categoria consumuri
energetice aferente clădirilor. Eforturile de reducere ale oricărui tip de consum
de energie trebuie să se bazeze pe cunoaşterea factorilor săi de influenţă.
Obiectivele acţiunilor de ameliorare a eficienţei energetice a clădirilor sunt, în
ordine:
- realizarea şi menţinerea condiţiilor de confort;
- eliminarea pierderilor energetice;
- monitorizarea corespunzătoare a consumurilor energetice.
Măsurile adoptate sunt în general orientate în următoarele direcţii principale:
- instalarea unor sisteme pentru măsurarea şi controlul (reglajul) consumurilor
energetice;
- intervenţii în structura clădirilor, pentru reducerea pierderilor de energie
termică a acestora;
- îmbunătăţirea caracteristicilor tehnico-funcţionale ale instalaţiilor şi
echipamentelor consumatoare;
- adoptarea unor soluţii de recuperare avansată a resurselor energetice
secundare.
SISTEME DE ALIMENTARE CU CĂLDURĂ
Metodele de reducere a consumului de căldură pentru încălzire se pot aplica în
două etape:

Asupra unora dintre elementele care influenţează mărimea consumului de

căldură pentru încălzire nu se poate interveni:
a) natura şi destinaţia incintei încălzite,
b) poziţia geografică şi condiţiile climaterice.
De aceea, principalele metode de reducere a consumului de căldură, vor fi
orientate către aspecte accesibile cum sunt:
caracteristicile constructive, fizice şi termice ale incintei alimentate cu
căldură;
 caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de căldură
pentru încălzire;
regimul de alimentare şi modul de reglare a căldurii livrate.
I.O primă categorie de măsuri vizează tipul constructiv al aparatelor
consumatoare, precum şi sistemele de măsură, reglare şi control amplasate la
nivelul acestora. În general aceste măsuri sunt avute în vedere în faza de
concepţie şi proiectare, dar se aplică şi clădirilor deja existente.
Orientarea actuală se face către echipamente performante, bazate pe tehnologii
de ultimă oră în domeniul respectiv. Dintre aceste măsuri de creştere a eficienţei
energetice a clădirilor, pot fi amintite:
- conduce la economii importante de energie
pentru toate tipurile de clădiri;

agent termic şi temperaturile pe tur şi retur - permite calcularea automată a

energiei termice consumate în perioada de încălzire.

a căldurii de la sursă la aparatele consumatoare (diametre optime de conducte şi

grosimi ale izolaţiei, grad de etanşeitate, regim piezometric, etc.);
resurselor energetice secundare. Sistemele de recuperare sunt
considerate a fi eficient implementate în cazul în care fluidele ejectate prezintă o
temperatură adecvată, iar consumul de energie posibil a fi asigurat de energia
produsă prin recuperare are un număr suficient de mare de ore de funcţionare;
- conduce la
economii semnificative la factura energetică. De exemplu, în acest sens se pot
monta ziduri solare pe pereţii care sunt orientaţi către S şi S-V.
II. O a doua categorie de măsuri de reducere a consumului de căldură pentru
încălzire vizează incinta, respectiv clădirea încălzită :
-o compartimentare
corespunzătoare, ceea ce conduce la diminuarea pierderilor de căldură prin
infiltraţii şi ventilare naturală;
-se în vedere reducerea iluminatului
natural (ceea ce poate avea drept consecinţe creşterea consumului de energie
electrică pentru iluminatul artificial);

utilizate pentru realizarea incintei;

intervenţii în anvelopa clădirii care cuprinde acoperişul, zidurile, podeaua,
uşile şi ferestrele clădirii.
Din punct de vedere termotehnic, reabilitarea clădirilor presupune creşterea
rezistenţei termice a anvelopei clădirii şi eliminarea fenomenelor de condens la
clădirile unde aceste fenomene se manifestă, precum şi asigurarea exigenţelor
de confort termic, atât în regim de vară cât şi în regim de iarnă
Acţiunile de evaluare a nivelului de protecţie termică existent vizează în
principal:
Investigarea preliminară a clădirii – se referă la:
- analiza vizuală a stării clădirii, urmărindu-se: existenţa infiltraţiilor de apă,
identificarea zonelor afectate de condens sau mucegai, observarea la parter sau
la subsol a zonelor afectate de igrasie sau de infiltraţii de apă datorate
canalizărilor înfundate, existenţa zonelor cu infiltraţii de aer;
- prelevarea de probe din elementele de construcţie, în vederea stabilirii
caracteristicilor fizico-mecanice şi de izolare termică a materialelor incluse în
structura elementelor de construcţie delimitatoare;
- analiza elementelor caracteristice amplasării clădirii în mediul construit;
- analiza documentaţiei de execuţie a clădirii, respectiv releveul clădirii, în cazul
în care documentaţia de bază lipseşte.
Determinarea performanţelor clădirii – se referă la:
- determinare factorilor de confort termic prin măsurări “in situ” a parametrilor
microclimatului, sau prin calcul, cu ajutorul indicilor de confort;
- determinarea parametrilor privind nivelul de izolare termică a elementelor
delimitatoare şi a anvelopei în ansamblu, prin determinarea “in situ” a
neregularităţilor termice ale elementelor de închidere prin metoda termografiei
în infraroşu şi a permeabilităţii la aer prin metoda presurizării, sau prin calcul,
în conformitate cu reglementările tehnice privind calculul termotehnic al
elementelor de construcţie şi al coeficienţilor globali de izolare termică şi
comportarea elementelor de construcţie la difuzarea vaporilor de apă;
- determinarea consumului de energie în exploatarea clădirii, pe baza
bilanţurilor energetice stabilite "in situ", sau, prin calcul, cu luarea în
considerare a pierderilor de căldură prin transmisie şi ventilare.
A. Materialele izolante utilizate au ca principală caracteristică capacitatea de a
menţine aer, deoarece aerul este un izolant natural foarte bun. Alte caracteristici
deosebit de importante ale materialelor izolante sunt flexibilitate la temperatura
de lucru, antiinflamabilitate, rezistenţa la apă şi vaporii de apă, rezistenţa
chimică, uşurinţa în depozitare şi manevrare, etc. Dintre materialele izolante
cele mai utilizate sunt vata minerală, fibra de sticlă, spuma poliuretanică şi
polistirenul expandat. Conductibilitatea lor termică este cuprinsă între 0.03-0.05
W/mK.
B. Izolarea acoperişului este cea mai eficientă măsură din punct de vedere al
economiei de energie, având în vedere ponderea mare a pierderilor de căldură
prin acoperiş. Izolarea acoperişului se poate face în mod normal (inserarea unui
strat izolant între plafon şi hidroizolaţia acoperitoare) sau invers (peste
hidroizolaţie se depune stratul termoizolant). Acest ultim procedeu
compensează deficienţele izolaţiei normale.
În special la halele industriale pierderile de căldură prin acoperiş sunt deosebit
de mari. De aceea în aceste situaţii se pot practica următoarele masuri practice:
polimerică, ceea ce ajută la minimizarea transferului de căldură;

condensării vaporilor de apă;

C. Izolarea zidurilor conduce la creşterea confortului termic şi diminuarea
considerabilă a pierderilor energetice. Izolaţia externă are avantajul că nu
perturbă funcţionarea clădirii şi are ca efect păstrarea întregii structuri calde şi
uscate. Ea realizează cu ajutorul materialelor izolante fixate mecanic sau cu
adezivi şi consolidate cu plasă sau printr-o combinaţie de izolaţie şi tencuială de
ciment.
D. Izolarea aplicată pe partea interioară a pereţilor prezintă avantajul că nu
necesită modificarea faţadei clădirii, se poate aplica numai pe anumite porţiuni
ale clădirilor şi este mai uşor de aplicat. Metoda prezintă şi dezavantaje,
deoarece conduce la întreruperea activităţii interioare în timpul lucrărilor şi
creează dificultăţi în amplasarea sistemelor de conducte, în alimentarea cu
energie electrică şi în amplasarea instalaţiilor consumatoare. Izolarea interioară
reduce spaţiul util al incintelor şi nu poate evita apariţia punţilor termice.
E. Izolarea fundaţiei şi izolarea pardoselii evită şi ea apariţia punţilor termice.
F. Ferestrele constituie zone cu pierderi importante de căldură în cadrul
clădirilor. De asemenea, apar frecvent punţi termice între ramă şi perete.
Soluţii de îmbunătăţire a protecţiei termice a anvelopei clădirii specifice fiecărui
element al anvelopei:
- izolarea termică suplimentară la interior aduce un aport termic şi o inerţie
termică mai redusă. Soluţia este recomandată corpurilor de clădiri sau
încăperilor cu ocupare temporară şi lipsite de degajări semnificative de vapori.
- izolarea termică suplimentară la exterior, este mai eficientă deoarece elimină
complet toate punţile termice, conduce atât în timpul iernii cât şi în sezonul cald
la o spaţiul util, implică deranjamente minime pentru locatari în timpul
execuţiei.
-Pentru etanşeizarea elementelor mobile (uşi, ferestre) se utilizează materiale tip
spumă şi materiale textile;
-Se urmăreşte reducerea pe cât posibil a numărului de deschideri a uşilor şi
ferestrelor;
-Izolarea rosturilor se face cu o spumă pe bază de vată minerală şi polistiren
expandat care se introduce între zidul interior şi cel exterior. Acest tip de
izolaţie are un cost relativ scăzut şi durata de recuperarea mică;
-Montarea de uşi automate;
-Închiderea etanşă a uşilor de încărcare;
-Dimensionarea corespunzătoare a uşilor în cazul halelor industriale, conforme
cu activitatea.
Reducerea pe cât posibil a necesităţilor de umidificare a aerului;
Folosirea răcirii evaporative şi a acumulării de căldură
A.1. Reducerea pierderilor de căldură pentru cazul când cazanul / cazanele
existente au un randament acceptabil.
Reducerea pierderilor de căldură poate fi obţinută în urma implementării
următoarelor măsuri:

principala categorie de pierderi, din cadrul acestui tip de instalaţie. Pentru

realizarea acestui deziderat, combustia trebuie să se desfăşoare în condiţii bune
şi excesul de aer trebuie să fie optim.

ardere - se implementează cele mai adecvate soluţii de recuperare internă

(recuperatoare de căldură performante, pentru preîncălzirea aerului şi/sau a
combustibilului). Astfel, în cazul cazanelor de abur, gazele de ardere rezultate
reprezintă o importantă categorie de resurse energetice secundare, în general de
natură termică, cu un potenţial recuperabil ridicat;

ezidual;

căldură moderne cu placi;

secundare rezultate în urma acestui proces;

Recuperarea condensatului şi a căldurii conţinute de acesta;

măsură are următoarele efecte:

-Evitarea pierderilor de căldură;
-Menţinerea la un nivel constant a temperaturii necesare procesului tehnologic;
-Protejarea personalului împotriva arsurilor şi degerărilor;
-Evitarea depunerii de condensat pe suprafeţele reci ale echipamentelor;
-Menţinerea unui mediu de lucru confortabil în jurul echipamentelor cu procese
cu temperaturi ridicate.
A.2. Înlocuirea cazanelor vechi cu randamente scăzute cu unele noi cu
performanţe ridicate;
A.3. Înlocuirea arzătoarelor vechi cu unele cu performanţe ridicate;
A.4. Schimbarea combustibilului folosit (de exemplu înlocuirea păcurii cu gazul
natural, unde este posibil);
A5. Suplimentarea cu surse (pompe de căldură, pereţi solari) şi acumulatoare de
căldură.
Ultimele patru direcţii presupun intervenţii substanţiale în structura de bază a
echipamentului, de aceea masurile curente de creştere a eficienţei energetice
aparţin primei categorii.
B. Modernizarea sistemelor de abur şi condensat. Acest tip de proiecte de
eficienţă energetică vizează reducerea pierderilor de căldură respectiv de abur
sau condensat. Principalele măsuri care pot fi implementate sunt următoarele:
reducerea lungimii conductelor, acolo unde aceasta se poate face, pentru a
micşora pierderile de căldură;
ensat, ceea ce
conduce in consecinţă şi la reducerea pierderilor de căldură. Aceasta se poate
obţine prin repararea armăturii şi înlăturarea tuturor defecţiunilor care conduc la
scurgeri;
-o condiţie de bună funcţionare a tuturor oalelor de condensat.
Această măsură conduce la reducerea pierderilor masice şi respectiv de căldură;

reţea.

C. Ventilatoare şi pompe. Aceste proiecte vizează următoarele măsuri:

caracteristici performante;

La aceste categorii de măsuri se adaugă activităţi specifice de management care

vizează atât cazanele de abur propriu-zise dar şi instalaţiile anexe menţionate
anterior.
Alte măsuri care contribuie la creştea eficienţei energetice:
echipamentelor;

respectiv temperatura pentru apă fierbinte (pentru a satisface cererea de căldură

impusă de consumator, fără a afecta performanţele acestora);

verificaţi;

onitorizare a consumurilor proprii de energie

termică;

de ardere;
INSTALAŢII DE ILUMINAT
Pachetele de soluţii pentru creşterea eficienţei energetice pentru aceste tipuri de
instalaţii, vizează reducerea consumului de energie electrică pentru iluminat. În
afară de măsurile de management care trebuie respectate şi care pot conduce la
scăderea considerabilă a facturii pentru energia electrică, proiectele de eficienţă
energetică se pot grupa în trei categorii:
A. măsuri care vizează direct scăderea puterii electrice consumate de lămpi;
B. măsuri care vizează scăderea numărului de lămpi montate.
C. măsuri care vizează scăderea timpului de utilizare a sistemului de iluminat;
D. măsuri de management şi cu caracter administrativ
Cea mai utilizată măsură de conservare a energiei electrice în cazul sistemului
de iluminat este schimbarea becurilor incandescente cu lămpi fluorescente de
putere mai mică.
Tot pentru reducerea puterii electrice consumate se pot lua măsuri care să vizeze
utilizarea cît mai eficientă a luminii naturale:

elor de control a intensităţii luminoase. Aceste sisteme

de control reglează intensitatea luminoasă În funcţie intensitatea luminii
naturale. Preţul acestor sisteme variază În funcţie de complexitatea sistemului
de reglaj; astfel există sisteme mai ieftine care realizează intensitatea luminoasă
În funcţie de timp în trepte prestabilite şi sisteme mai scumpe cu reglarea
continuă a intensităţii luminoase.

3.8. CARACTERISTICILE CONSUMURILOR DE ENERGIE

Pentru clasificarea consumurilor de energie pot fi avute în vedere mai multe

aspecte cum ar fi:
- natura purtătorului de energie;
- destinaţia consumului;
- modul propriu de variaţie a cererii de energie (zilnică, săptămânală, sezonieră
şi anuală);
- durata anuală a alimentării cu energie.
În funcţie de destinaţie se disting următoarele categorii de consumuri de
energie:
a) consumuri pentru realizarea şi menţinerea unor anumite condiţii de muncă şi
de viaţă (unui anumit nivel de confort), cum ar fi cele destinate încălzirii,
ventilării, climatizării, preparării apei calde de consum, transportului intern,
comunicaţiilor etc.;
b) consumuri cu caracter tehnologic (industrial), aferente activităţilor cu
caracter productiv, proceselor tehnologice etc.
În funcţie de durata anuală de alimentare se disting următoarele categorii de
consumuri de energie:
a) consumuri cu caracter permanent, deloc sau puţin dependente de variaţiile
climaterice din cursul anului (cele mai multe consumuri tehnologice, consumul
de căldură pentru prepararea apei calde etc.);
b) consumuri cu caracter sezonier, dependente de mărimea temperaturii
exterioare (consumurile pentru încălzire, ventilare, climatizare etc.).
Definirea cererii de energie a unui mare consumator sau a unui grup de
consumatori mai mici la un moment dat constă în precizarea următoarelor
aspecte:
- valorile limită ale cererii momentane (maximă, minimă);
- consumurile lunare, sezoniere şi anuale de energie realizate sau preliminate;
- durata anuală a alimentării cu energie, în cazul existenţei mai multor perioade
caracteristice, durata fiecăreia dintre acestea;
- modul de variaţie specific al cererii de energie pentru un interval cu durata
unei zile, a unei săptămâni, a unui sezon şi/sau a unui an.

Consumatorii de energie se pot clasifica la rândul lor în trei mari categorii:

- consumatori casnici sau rezidenţiali (locuinţe, spaţii comerciale, şcoli, spitale
etc.);
Obiectivele acţiunilor de ameliorare a eficienţei energetice a clădirilor sunt, în
ordine:
- realizarea şi menţinerea condiţiilor de confort;
- eliminarea pierderilor energetice;
- monitorizarea corespunzătoare a consumurilor energetice.
Măsurile adoptate sunt în general orientate în următoarele direcţii principale:
- instalarea unor sisteme pentru măsurarea şi controlul (reglajul) consumurilor
energetice;
- intervenţii în structura clădirilor, pentru reducerea pierderilor de energie
termică a acestora;
- îmbunătăţirea caracteristicilor tehnico-funcţionale ale instalaţiilor şi
echipamentelor consumatoare;
- adoptarea unor soluţii de recuperare avansată a resurselor energetice secundare
- consumatori publici de tip urban (transportul electric în comun, alimentarea
centralizată cu apă potabilă, alimentarea centralizată cu căldură, tratarea
deşeurilor şi apelor uzate etc.);
- consumatori industriali (întreprinderi industriale mici, mijlocii sau mari).
Consumul de energie electrică are mai multe destinaţii şi anume: iluminat
casnic şi public, tele şi radiocomunicaţii, transport electric în comun, pomparea
apei potabile, a agenţilor termici şi a apelor uzate, desfăşurarea diverselor
activităţi industriale productive etc. Trebuie precizat faptul că fiecare categorie
(destinaţie) de consum are caracteristici diferite, care nu pot fi neglijate la
stabilirea prin însumare a cererii totale de energie.
Consumul de căldură cu nivel termic coborât sau cel mult mediu are la rândul
său mai multe destinaţii:
- încălzire, ventilare, climatizare;
- prepararea apei calde menajere/sanitare;
- tehnologică (alimentarea cu căldură a unei activităţi productive desfăşurate
într-o întreprindere industrială sau a unei utilităţi publice).

3.8.1. CONSUMURI DE ENERGIE AFERENTE CLĂDIRILOR

Consumul de căldură pentru încălzirea spaţiilor

Principalele elemente de care depinde mărimea consumului de căldură pentru

încălzire se pot grupa în următoarele categorii:
a) natura şi destinaţia incintei încălzite precum şi specificul activităţii
desfăşurate în interiorul acesteia: locuinţe, instituţii publice şi administrative,
instituţii culturale, şcoli, cămine de copii, spitale, hale industriale etc.; degajări
de căldură;
b) elemente geografice şi climaterice: zona geografică în care este amplasată
incinta (clădirea), temperatura exterioară de calcul, viteza de calcul a vântului,
orientarea geografică, gradul de expunere la vânt, temperatura de calcul a
solului, adâncimea pânzei de apă freatică;
c) elemente constructive şi caracteristici termofizice (densitate, căldură,
specifică, conductivitate termică, coeficienţi de transfer de căldură,
permeabilitate termică, inerţia termică) ale elementelor de construcţie ale
incintei: tip materiale de construcţii (cărămidă, panouri beton), tip pereţi
(interior, exterior), grosime perete, tip planşee, tip pardoseală, tip izolaţie, uşi şi
ferestre (interioare, exterioare, simple, duble, materiale), rosturi; coeficienţi de
transmitere a căldurii;
d) caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de căldură,
modul de exploatare şi întreţinere;
e) regimul de alimentare cu căldură, modul de reglare a căldurii livrate, durata
de alimentare cu căldură, întreruperi acceptate în alimentarea cu căldură etc.
Metodele de reducere a consumului de căldură pentru încălzire se aplică în două
etape:
- în faza de concepţie şi proiectare a ansamblului clădirii;
- în cursul existenţei acestora.
Asupra unora dintre elementele care influenţează mărimea consumului de
căldură pentru încălzire nu se poate interveni:
- natura şi destinaţia incintei încălzite;
- poziţia geografică şi condiţiile climaterice.
De aceea, principalele metode de reducere a consumului de căldură, vor fi
orientate către aspecte accesibile:
- caracteristicile constructive, fizice şi termice ale incintei alimentate cu căldură;
- caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de căldură pentru
încălzire;
- regimul de alimentare şi modul de reglare a căldurii livrate
O serie de metode de reducere a consumului de căldură pentru încălzire vizează
incinta, respectiv clădirea încălzită:
- îmbunătăţirea constructivă a incintelor printr-o compartimentare
corespunzătoare, ceea ce conduce la diminuarea pierderilor de căldură prin
infiltraţii şi ventilare naturală;
- reducerea suprafeţelor vitrate, avându-se în vedere reducerea iluminatului
natural şi creşterea consumului de energie electrică pentru iluminatul artificial;
- îmbunătăţirea caracteristicilor fizice şi termice ale materialelor de construcţie
utilizate pentru realizarea incintei;
- intervenţii în anvelopa clădirii care cuprinde acoperişul, zidurile, podeaua,
uşile şi ferestrele clădirii.
Izolarea acoperişului este cea mai eficientă măsură din punct de vedere al
economiei de energie, având în vedere ponderea mare a pierderilor de căldură
prin acoperiş. Izolarea acoperişului se poate face în mod normal (inserarea unui
strat izolant între plafon şi hidroizolaţia acoperitoare) sau invers (peste
hidroizolaţie se depune stratul termoizolant). Acest ultim procedeu
compensează deficienţele izolaţiei normale.
Izolarea zidurilor conduce la creşterea confortului termic şi diminuarea
considerabilă a pierderilor energetice. Izolaţia externă are avantajul că nu
perturbă funcţionarea clădirii şi are ca efect păstrarea întregii structuri calde şi
uscate. Ea se realizează cu ajutorul materialelor izolante fixate mecanic sau cu
adezivi şi consolidate cu plasă sau printr-o combinaţie de izolaţie şi tencuială de
ciment.

3.8.2. CONSUMUL DE CĂLDURĂ TEHNOLOGIC

Scopul consumului de căldură tehnologic este asigurarea desfăşurării în bune

condiţii a proceselor tehnologice. Consumatorii de căldură tehnologici prezintă
o mare diversitate, caracteristică transmisă şi consumurilor de energie. Ele sunt
diferite sub aspectul destinaţiei, naturii agentului termic, nivelului termic,
continuităţii, modului caracteristic de variaţie etc.
Agenţii termici utilizaţi sunt abur, apă fierbinte, apă caldă, aer cald, gaze de
ardere, fluide organice naturale sau de sinteză etc.
Mărimea consumului de căldură tehnologic nu depinde de condiţiile climaterice
exterioare ci numai de natura şi modul de variaţie în timp a procesului (ciclic,
continuu, intermitent). Ea depinde şi de gradul de încărcare al agregatelor
tehnologice
Principalele categorii de procese tehnologice, cărora li se pot asocia consumuri
de căldură, în funcţie de natură, sunt:
- procese de înaltă temperatură (500 – 1200 oC), care utilizează căldura
dezvoltată de arderea combustibililor (pirotehnologice);
- procese de medie temperatură (200-400 oC), în general procese de acţionare a
maşinilor unelte (ciocane, prese, compresoare) care pot utiliza ca agent termic
abur şi gaze procese de joasă temperatura (120-150 oC), care sunt procese de
încălzire sau răcire a diferitelor substanţe: distilare, uscare, fierbere etc. În
cadrul acestor procese se utilizează ca agent termic aburul, apa caldă, aer cald.
Măsurile de reducere a consumului de căldură tehnologic vizează două direcţii
principale:
- utilizarea finală a căldurii la consumatori;
- celelalte componente ale sistemului energetic industrial, inclusiv
interconexiunile dintre ele.

3.8.4. CONSUMUL DE ENERGIE ELECTRICĂ

Principalii consumatori de energie electrică din diferitele domenii de activitate

(industrie, transporturi, populaţie si agenţi economici) se grupează în două mari
categorii:

Analiza economica a consumului de energie electrică începe cu factura de plată

şi sistemul de tarifare adoptat. In general plata de taxe se face în cazul
nerespectării limitelor înscrise în contractul de livrare pentru factorul de putere,
sarcina maximă, consumul de putere la vârful de sarcină, etc.
Astfel, scăderea factorului de putere sub valoarea neutrală de 0,92 conduce la
facturarea suplimentara a energiei reactive. Sarcina maximă este stabilită pentru
puterea activă, depăşirea ei atrăgând penalităţi în special pentru marii
consumatori industriali. Reducerea cererii maxime conduce şi la aplatizarea
curbei de sarcină.
Principalele aspecte supuse analizei tehnice sunt:
Scăderea factorului de putere simultan cu creşterea consumului de energie
electrică poate fi cauzată de prezenţa unor sarcini inductive (instalarea de
motoare electrice).
Factorul de încărcare arată în ce fel este utilizată capacitatea instalată a
echipamentelor electrice.
Alături de aceste măsuri de natură tehnică, se pot obţine economii importante de
energie prin aplicarea de măsuri administrative, care au costuri minime, ca de
exemplu:

industriale;
lor, un perete murdar putând reduce iluminarea de
1,4 ori;

Principalele masuri de reducere a consumului de energie electrică la instalaţiile

de forţă vizează aplatizarea curbei de sarcină. Punctele caracteristice ale curbei
de sarcină sunt vârful de seară, golul de noapte şi vârful de dimineaţă.
Programul de lucru trebuie adaptat pentru reducerea pe cât posibil a funcţionării
în timpul vârfului de sarcină.
In concluzie, reducerea consumurilor de energie electrică se poate obţine atât
prin măsuri de natură tehnică, rezultate în urma calculelor tehnico-economice,
cât şi prin pachete de măsuri administrativ-organizatorice, care în general au
efecte considerabile în raport cu costurile de implementare. Toate acestea
trebuie corelate cu alegerea unui sistem de tarifare a energiei electrice
corespunzător activităţii desfăşurate în întreprindere.

4. LEGĂTURA DINTRE AUDITUL ENERGETIC ŞI AUDITUL DE

MEDIU

O politică judicioasă de prezervare a mediului nu se poate construi fără o

abordare realistă a problemelor energetice. Politica energetică naţională este o
strategie pe termen lung care vizează mai multe aspecte, printre care:
- sursele, compoziţia şi structura balanţei de energie primară;
- politica de preţuri şi tarife pentru energia primară şi energia direct utilizabilă;
- minimizarea consumurilor de resurse energetice primare la nivel naţional prin
adoptarea unor tehnologii performante de conversie, transport şi utilizare finală;
- înlocuirea, în perspectivă, a energiilor convenţionale neregenerabile cu cele
regenerabile.
Efectele ecologice ale politicii energetice constau în esenţă în reducerea
consumului de resurse naturale şi în reducerea calitativă şi cantitativă a
emisiilor poluante în mediul ambiant.
Politica energetică şi politica de mediu se corelează şi se completează reciproc,
ambele vizând către aceleaşi efecte.
În ultimii ani auditul a devenit un instrument valoros în domeniul
managementului calităţii sistemelor. Alături de conceptul de management al
energiei, conceptul de management de mediu a evoluat rapid pe plan mondial,
în special în sectorul industrial.
Dacă scopul auditului energetic este desprinderea unor măsuri în vederea bunei
gospodăriri a resurselor energetice şi de materii prime care se traduce prin
reducerea consumurilor specifice în cadrul conturului întreprinderilor
industriale, auditul de mediu permite stabilirea unor măsuri în vederea reducerii
contribuţiei întreprinderii industriale la epuizarea resurselor energetice şi de
materii prime mondiale.
În ultimele decenii, problema controlului poluării industriale a parcurs mai
multe stadii şi anume:
a) Diluţia, care reprezintă un stadiu promovat în trecut, presupune evacuarea
poluanţilor direct în mediu şi se bazează pe proprietăţile apei, aerului şi solului
de a dilua şi neutraliza impactul acestora. În prezent, această abordare este
acceptată la scară redusă, numai în cazurile în care cantitatea de deşeuri este
foarte mică în raport cu capacitatea mediului receptor.
b) Tratarea presupune colectarea poluanţilor la capătul procesului de producţie,
în vederea separării sau neutralizării acestora prin diferite metodologii.
c) Producţia curată este o abordare preventivă, modernă şi de perspectivă în
raport cu mediul, care conduce la evitarea şi/sau minimizarea problemelor de
mediu.
Diluţia, tratarea şi reciclarea nu constituie soluţii pe termen lung. Tendinţa
actuală de dezvoltare industrială, care conduce atât la dezvoltarea producţiei dar
şi a consumului, simultan cu creşterea marilor aglomerări urbane şi industriale,
determină deversarea în mediu a unor cantităţi importante de poluanţi peste
capacitatea de diluţie a sistemelor naturale, diluţia devenind ineficientă în noua
conjunctură.
Conceptul de producţie curată a evoluat din cel anterior de tehnologie curată şi
respectă cele trei deziderate ale aplicării tehnologiilor curate:
- mai puţini poluanţi evacuaţi în mediul natural;
- mai puţine deşeuri (tehnologii fără deşeuri sau cu producere redusă de
deşeuri);
- consum mai redus de resurse naturale materiale (materii prime, energie, apă).
În general, pentru evaluarea impactului asupra mediului a unui ansamblu de
instalaţii industriale, se pot utiliza diferite metodologii cum sunt: raportul de
mediu, studiul de impact, analiza ciclului de viaţă, auditul de mediu.
Prin similitudine cu managementul energiei, managementul de mediu utilizează
ca principală etapă aplicarea auditului de mediu.
Auditul de mediu constă în aprecierea impactului direct sau indirect asupra
mediului a activităţilor unei organizaţii într-un interval de timp şi într-un spaţiu
geografic prealabil definit. Această metodologie permite diagnosticarea
comportării organizaţiei respective în raport cu mediul, în vederea detectării
priorităţilor în această direcţie.
O altă metodologie de evaluare a impactului asupra mediului, care utilizează ca
instrument bilanţul materie-energie şi în acelaşi timp are ca rezultat indicatori
similari cu cei specifici analizei energetice (de exemplu eficienţa utilizării
resurselor naturale), este analiza ciclului de viaţă (ACV). Conform definiţiei
SETAC (Society of Environmental Toxicology and Chemistry), ACV reprezintă
o evaluare a impacturilor unui sistem asupra mediului, care constau în
ansamblul activităţilor asociate unui produs, de la extracţia materiilor prime
aferente până la eliminarea deşeurilor rezultate.
Auditul de mediu contribuie la protejarea mediului şi ajută la conformarea cu
reglementările de mediu locale, regionale, naţionale şi internaţionale. De
asemenea, prin practicarea auditului se reduce riscul de plată a ecotaxelor şi a
penalizărilor datorate nerespectării reglementărilor de mediu de către
întreprinderile industriale, fapt care conduce la efecte economice pozitive.
Practica a demonstrat şi alte avantaje ale întocmirii auditului de mediu şi
anume:
- Posibilitatea comparaţiei din punct de vedere al impactului asupra mediului a
proceselor sau întreprinderilor industriale şi a schimbului de informaţii între
acestea;
- Identificarea surselor de economii de costuri prin reducerea consumurilor
specifice de resurse energetice şi de materii prime dar şi prin reducerea
poluanţilor şi deşeurilor rezultate din procesele industriale;
- Asigurarea unei baze de date privind strategia tehnologică a întreprinderii,
luarea unor decizii pentru înlocuirea tehnologiilor existente cu altele noi, cu
impact mai redus asupra mediului;
- Creşterea gradului de conştientizare a personalului cu privire la politica şi
responsabilităţile de mediu;
- Sprijinirea relaţiilor cu autorităţile în domeniul mediului, prin evidenţierea
preocupării întreprinderii în ceea ce priveşte respectarea reglementărilor în
vigoare din acest domeniu.
Auditul de mediu este definit, conform ISO 14010 din 1995, ca fiind un proces
metodic şi documentat de verificare a probelor de examinat, care trebuie
obţinute şi evaluate în mod obiectiv, pentru a determina dacă activităţile,
evenimentele, condiţiile, sistemele de management privind mediul sau
informaţiile aferente se conformează criteriilor de examinare, urmat de
comunicarea rezultatelor solicitantului.
Conform principiului conservării materiei se poate scrie bilanţul material al
conturului considerat, sub următoarea formă generală:
Intrari = Productie + Acumulari+ Iesiri
- Intrările cuprind apă, resurse energetice, materii prime, materiale etc.;
- Producţia se compune din produsele rezultate din cadrul subsistemelor;
- Acumularea se compune din materii stocate în cadrul subsistemelor;
- Ieşirile aferente subsistemelor sunt produse, secundare, emisii gazoase, emisii
lichide şi deşeuri solide.