CAPITOLUL 5.

(CURS 10-13)
PROBLEMATICI FUNDAMENTALE ÎN DOMENIUL RESURSELOR
NATURALE, SOLUTII ALTERNATIVE

5.1. RESURSE NATURALE

Termenul de „resurse naturale” se poate defini ca fiind resursele din apă şi sol produse
direct în natură şi toate sistemele care sunt sau ar putea fi folositoare omului în circumstanţe de
natură tehnologică, economică şi socială.
Percepţia resurselor naturale este dinamică în timp, fiind dependentă de:
• condiţiile mostenite;
• nivelul tehnologic (prezent şi viitor);
• condiţiile economice;
• conjuncturile relative momentane.
Stocurile sau rezervele de resurse naturale indică ceea ce se cunoaşte a fi disponibil
pentru utilizare în viitor, în condiţiile dinamicii economice.
Stocurile sau rezervele sunt dependente de:
• tehnologia disponibilă;
• costurile aferente;
• restricţiile sociale.
Estimarea rezervelor se face având în vedere interacţiunile cu alte sisteme precum şi
potenţialele schimbări ireversibile.
În concluzie, se poate face afirmaţia că resursele naturale constituie părţi componenete ale
unor sisteme extinse.
Din punct de vedere al caracterului de refacere in timp, cea mai uzuală clasificare a
resurselor este:
• resurse regenerabile: energia solară, energia eoliană, energia mareelor, pădurile, aerul,
apele, terenurile agricole;
• resursele neregenerabile: substanţele minerale şi combustibilii fosili.
Caracterul regenerativ al resurselor este de multe ori relativ, fiind dependent de multe ori
de utilizarea unor metode administrative adecvate nedistructive (cazul terenurilor agricole,
depozitării deşeurilor). Sunt schimbări în sistemul resurselor naturale , care se pot dovedi
ireversibile.
Incertitudinile legate de existenţa şi dimensiunile rezervelor au multiple cauze, cum sunt:
• utilizarea termenilor de resurse şi rezeve în afara definiţiilor riguroase, în mod impropriu;
• incertitudinile geografice;
• termenul de rezervă este dependent de circumstanţele tehnologice şi economice.
În prezent resursele naturale se confruntă cu o multitudine de probleme. În cele ce urmează
vor fi trecute în revistă numai câteva dintre acestea, care influenţează în mod semnificativ
dimensiunea, dinamica şi evoluţia resurselor existente.
 1. Durata şi condiţiile în care omenirea îşi poate continua existenţa cu o rezervă finită de
stocuri, cu resurse regenerabile dar distructibile şi sisteme limitate de supraveghere a mediului
este limitată, având în vedere că:
• stocul resurselor neregenerabile este finit;
• viteza de consum s-a accentuat în ultimile decenii (viteze de consum mult mai mari decât
cele istorice cunoscute până acum).
De exemplu: statistica epuizarii resurselor naturale neregenerabile arată că la creşterea
consumului unei resurse cu 5 % pe an, viteza de utilizare se dubleaza în 14 ani.
2. Localizarea resurselor cunoscute. În acest sens, marile rezerve naturale, de exemplu
rezervele de petrol (precum şi a altor resurse cum sunt: bauxita, minereul de fier, gazele naturale,
etc.) sunt considerabile, descoperindu-se altele noi în fiecare an, dar nu sunt amplasate în
principalele ţări consumatoare.
3. Trecerea istorică a omenirii de la dependenţa de resurse regenerabile la resursele
neregenerabile. În acest sens se pot menţiona următoarele exemple:
• cărbunele a devenit important când aprovizionarea cu cărbune vegetal a devenit extrem de
costisitoare datorita distanţelor mari faţă de păduri cât şi a efectelor nedorite asupra
mediului, a defrisarilor);
• trecerea de la utilizarea puterii animalelor în agricultură la puterea motoarelor;
• trecerea de la îngrăşămintele naturale la cele chimice.
4. Evaluarea modelelor comportamentale istorice referitoare la utilizarea resurselor
naturale. Exemple concludente sunt exploatările neînţelepte de-a lungul istoriei, pentru diferite
resurse naturale, fapte condamnate astăzi, care şi-au lasat un impact pregnant asupra mediului.
5. Înţelegerea corectă a rolului şi importanţei resurselor naturale şi a serviciilor de
mediu în conditiile dezvoltarii economice. În prezent se reconsideră aspectele ecologice, prin
aplicarea unor politici adecvate, având în vedere că în ultimile decenii creşterea economică s-a
făcut în detrimentul mediului, ignorându-se caracterul epuizabil al resurselor.
6. Accentuarea dependenţei de rezerve naturale inferioare. Calitatea minereurilor
utilizate în prezent este mult mai scăzută decât a celor exploatate în trecut. De aceea sunt
necesare cantităţi mai mari de minereu primar pentru realizarea aceloraşi cantităţi de produse
finite. Exploatarea unor cantităţi mai mari de resurse pentru realizarea aceloraşi efecte utile va
conduce la efecte ecologice mult mai mari atât directe (exploatările în sine) cât şi indirecte prin
deşeurile rezultate care vor polua mai accentuat mediul ambiant.
Sursele regenerabile deţin un potenţial energetic important şi oferă disponibilităţi
nelimitate de utilizare pe plan local şi naţional. Valorificarea surselor regenerabile de energie se
realizează pe baza a trei premise importante conferite de acestea, şi anume, accesibilitate,
disponibilitate şi acceptabilitate. Sursele regenerabile de energie asigură creşterea siguranţei în
alimentarea cu energie şi limitarea importului de resurse energetice, în condiţiile unei dezvoltări
economice durabile.

5.2. ASPECTE PRIVIND VALORIFICAREA SURSELOR

REGENERABILE DE ENERGIE

Pe plan mondial s-au produs, în ultimii 50 de ani, 4 mari crize energetice dictate de
epuizarea resurselor primare de combustibili (în special țiței):
• criza petrolului din 1973 (primul șoc petrolier) și din 1981 (al doilea șoc petrolier);
 • accelerarea schimbărilor climatice între anii 1980-2000;
• criza economică și financiară globală;
• criza de competitivitate în Uniunea Europeană (UE).
În timp ce primele 3 crize au condus la dezvoltarea sectorului de Surse Regenerabile de
Energie (SRE), ultima a contribuit la încetinirea ritmului de dezvoltare al acestuia.
În afara avantajului cert de economisire a resurselor naturale fosile, SRE contribuie
simultan la reducerea emisiilor în atmosferă a gazelor cu efect de seră, cum ar fi dioxidul de
carbon (CO2) și altele. În acest sens, Panelul Interguvernamental privind Schimbarile Climatice
(acronim IPCC) a identificat căile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă,
simultan cu furnizarea în continuare a serviciilor energetice dorite. Una din aceste căi este
trecerea de la energia produsă pe bază de cărbune și țiței cu nivel ridicat de emisii de CO2, la
energia bazată pe combustibil nuclear și surse regenerabile, cu emisii mult mai scăzute de CO2.
Utilizarea acestor SRE depinde foarte mult pe cadrul politico-legislativ din fiecare țară,
corelată cu potențialul existent de SRE al acesteia. Pe plan european, creșterea ponderii energiei
produse din surse regenerabile depinde de investițiile mediului de afaceri privat, care se sprijină
la rândul său pe stabilitatea politicii din domeniul surselor regenerabile. O mare importanță o au,
în acest sens, investițiile în infrastructură, producție sau logistică, ramuri fără de care nu este
posibilă distribuirea energiei produse din SRE către consumatorii finali.
Tendința actuală în ceea ce privește utilizarea eficientă a energiei și a SRE o reprezintă
atingerea unui mix energetic echilibrat al resurselor și tehnologiilor energetice, la care trebuie
adaugată liberalizarea totală a piețelor de energie. Acest lucru presupune investiții considerabile
în SRE, simultan cu dezvoltarea și promovarea în paralel a tuturor surselor convenționale și
neconvenționale, în vederea evitării întreruperilor accidentale de furnizare.
Așa cum afirmă raportul WEO din anul 2013 [7.1], există patru beneficii importante ale
SRE în cadrul mixului de energie la nivel național:
• securitatea și diversitatea energetică, prin reducerea consumurilor de carburanți fosili
(convenționali), cu efect imediat în scăderea facturilor pentru energie;
• reducerea impactului asupra mediului, prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în
atmosferă (dioxid de carbon, dioxid de sulf, oxizi de azot);
• beneficii economice, datorită existenței unor strategii naționale de dezvoltare durabilă prin
care se asigură creșterea economică simultan cu protecția mediului; după fiecare criză
energetică mondiala, utilizarea intensivă a SRE a constituit un element esențial al
pachetelor de redresare economică și creare de noi locuri de muncă;
• acces la energie, prin faptul ca SRE pot furniza acces la electricitate pentru 1,3 miliarde de
locuitori ai Planetei lipsiți de această utilitate, precum și pentru cei 2,5 miliarde de locuitori
care folosesc în mod tradițional biomasa ca sursă de energie.
Dacă în primul deceniu al secolului 21 (anii 2000-2010) s-a observat o dezvoltare
accelerată a tehnologiilor bazate pe SRE (cu precădere în domeniul solar și eolian), predicțiile
pentru intervalul 2030-2050 condiționează creșterea fermă a producției de energie din SRE de
investițiile sectorului privat și de menținerea măsurilor de sprijin necesare pentru acest domeniu
[7.2].
În ciuda problemelor economice întâlnite pe plan mondial, a incertitudinii privind politicile
unor state în domeniul energiei, perspectivele globale pe termen mediu ale energiilor
regenerabile rămân pozitive [7.3].
Potrivit experților Agenției Internaționale pentru Energie (IEA), se estimează creșterea
oportunităților de investiții în special în sectorul energiei electrice obținute din surse
regenerabile. Mai concret, prognozele la nivel global până în anul 2018 surprind următoarele
tendințe:
• energia electrică generată de resurse hidro, eoliene, solare și alte regenerabile se va majora
cu 40 % până în anul 2018;
• ponderea energiei electrice din resurse regenerabile va deține aproximativ 25 % din mixul
de energie globală, comparativ cu 20 % în anul 2011;
• energia electrică la nivel global bazată pe SRE va depăși nivelul celei generate de gaz
natural și va fi de două ori mai mare decât energia nucleară până în anul 2016, ceea ce va
situa regenerabilele pe locul doi, după cărbune, ca sursă de producere a energiei electrice.
În opinia raportorilor IEA, energiile regenerabile nu mai necesită pe termen scurt și mediu
stimulente economice importante, însă ele trebuie să se sprijine pe politici sustenabile pe termen
lung și pe un cadru legislativ compatibil cu nevoile societății moderne.
Din punct de vedere strategic, Uniunea Europeană (UE) a demarat, încă din anul 2008,
pachetul de măsuri intitulat „Climatul și energia”, ce urmărește două strategii:
• o strategie pe termen mediu, până în anul 2020, prin care UE se angajează să dezvolte
tehnologii moderne prin care să reducă cu 20 % emisiile de CO2 în atmosferă, sa producă
pe baza energiilor regenerabile 20 % din consumul final brut de energie, ameliorând în
același timp cu 20 % eficiența energetică;
• o strategie pe termen lung, până în anul 2050, prin care se dorește limitarea creșterii
temperaturii globale la maxim 2 °C (față de 2008), prin reducerea emisiilor de gaze cu
efect de seră până la 80-95 %.
Acest pachet de măsuri a fost finalizat, în anul 2009, prin adoptarea de către Uniunea
Europeană, a Directivei Energiilor Regenerabile (the „RES Directive”) [7.4], o componentă
esențială a politicii de stimulare a acestui sector la nivelul UE.
Trebuie reamintit în acest context că România a fost prima țară semnatară a Protocolului de
la Kyoto din 1997, instrument juridic internațional de luptă împotriva schimbărilor climatice, cu
două obiective clare: reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și dublarea ponderii SRE din
consumul de energie brut al UE, până în anul 2010.

5.2.1. POTENŢIALUL SURSELOR REGENERABILE DE ENERGIE DIN

ROMÂNIA

În sectorul energetic din majoritatea statelor europene are loc o reconsiderare a priorităţilor
privind creşterea siguranţei în alimentarea consumatorilor şi protecţia mediului înconjurător, iar
în cadrul acestui proces, sursele regenerabile de energie oferă o soluţie accesibilă şi garantată pe
termen mediu şi lung.
Siguranţa alimentării cu energie a consumatorilor din statele membre ale Uniunii Europene
este susţinută, inclusiv pe baza importurilor de resurse energetice, în condiţiile liberalizării pieţei
de energie şi în conformitate cu cerinţa imperativă de atenuare a impactului asupra mediului
înconjurător. Obiectivul strategic propus în Cartea Albă pentru o Strategie Comunitară a constat
în dublarea, până în anul 2010, a aportului surselor regenerabile de energie al ţărilor membre ale
Uniunii Europene, care a trebuit să ajungă treptat, de la 6 % în anul 1995, la 12 % în consumul
total de resurse primare.
În acest context în România, ponderea surselor regenerabile de energie în consumul total
de resurse primare, urmează să ajungă de la circa 11 % (2010), la 20 % în 2020. Uniunea
Europeană, în Cartea Albă pentru o Strategie Comunitară şi Planul de acţiune: „Energie pentru
viitor-sursele regenerabile” a promovat o strategie denumită „Campania de demarare a
investiţiilor”.
În Cartea Verde: „Spre o strategie europeană pentru siguranţa în alimentarea cu energie” s-
a preconizat că sursele regenerabile de energie pot să contribuie efectiv la creşterea resurselor
energetice interne, ceea ce conferă acestora o anumită prioritate în adoptarea politicii energetice
comunitare. În Programul de acţiune „Energie inteligentă pentru Europa” obiectivul fundamental
a constat în creşterea ponderii surselor regenerabile din producţia totală de energie electrică.
Implementarea măsurilor înscrise în Cartea Verde prin Programul „ALTENER” (cu un buget
estimat la circa 86 milioane euro) a urmărit accelerarea procesului de valorificare a potenţialului
energetic al surselor regenerabile. Prioritatea programelor de utilizare a surselor regenerabile s-a
concentrat pe creşterea eficienţei energetice în baza unui management adecvat al cererii de
energie („demand management”).
În statele Uniunii Europene, promovarea energiei electrice din surse regenerabile se
asigură pe baza a două scheme-suport distincte, şi anume:
• preţul energiei produse din surse regenerabile se determină pe cale administrativă, iar
cantitatea produsă se stabileşte pe piaţa energiei;
• cantitatea de energie produsă sau consumată din surse regenerabile („energie verde”) se
determină pe cale administrativă, iar nivelul preţului certificatelor de „energie verde” se
stabileşte pe piaţa energiei.
Conform Planului Național de Acțiune în domeniul Energiei din Surse Regenerabile din
anul 2010-PNAER [7.5], utilizarea surselor regenerabile de energie a devenit o componentă
importantă a politicii naționale din domeniul energiei. Principalele obiective trasate în cadrul
acestui Plan de acțiune cuprind:
• stabilirea obiectivelor sectoriale;
• stabilirea mixului de tehnologii ce urmează să fie utilizat;
• stabilirea măsurilor și reformelor pentru depășirea barierelor ce stau în calea dezvoltării
energiilor regenerabile.
În tabelul 5.1 este redat un sinopsis global al potențialului teoretic al surselor regenerabile
de energie din România, conform Strategiei energetice a României pentru perioada 2007 – 2020
[7.6].

Tabelul 5.1. Potențialul teoretic al surselor regenerabile de energie din România

Sursă regenerabilă Potențial anual Aplicație
Energie solară 60 PJ Energie termică
Energie electrică
Energie eoliană 23 TWh Energie electrică
Energie hidro, 36 TWh Energie electrică
din care sub 10 MW : 3,6 TWh (10%)
Biomasă și biogaz 318 PJ Energie termică
Energie electrică
Energie geotermală 7 PJ Energie termică

În continuare detaliem potențialul principalelor surse regenerabile din România, precum și

aplicarea lor în proiecte concrete legate de producerea energiei.

Energia solară
 Potenţialul energetic solar este dat de cantitatea medie de energie provenită din radiaţia
solară incidentă în plan orizontal care, în România, este de circa 1100 kWh/m2an. Harta radiaţiei
solare din România s-a elaborat pe baza datelor medii multianuale înregistrate de Administrația
Naţională de Meteorologie (ANM), procesate şi corelate cu observaţii şi măsurători fizice
efectuate pe teren de instituţii specializate. În România s-au identificat cinci zone geografice (0 –
IV), diferenţiate în funcţie de nivelul fluxului energetic măsurat [7.7].
Distribuţia geografică a potenţialului energetic solar relevă că mai mult de jumătate din
suprafaţa României beneficiază de un flux anual de energie cuprins între 1000 kWh/m2an şi 1300
kWh/m2an (Tabelul 5.2).

Tabelul 5.2. Distribuţia potenţialului energetic solar din România

Zona Potenţial energetic solar înregistrat
0 peste 1250 kWh/m2-an
I 1250 kWh/m2-an - 1150 kWh/m2-an
II 1150 kWh/m2-an - 1050 kWh/m2-an
III 1050 kWh/m2-an - 950 kWh/m2-an
IV sub 950 kWh/m2-an

Aportul energetic al sistemelor solare-termale la necesarul de căldură şi apă caldă menajeră

din România este evaluat la circa 1434 mii Tep (60 PJ/an), ceea ce ar putea substitui aproximativ
50 % din volumul de apă caldă menajeră sau 15 % din cota de energie termică pentru încălzirea
curentă. În condiţiile meteo-solare din România, un captator solar-termic funcţionează, în
condiţii normale de siguranţă, pe perioada martie-octombrie, cu un randament care variază între
40 % şi 90 %.
Utilitatea sistemelor solar-termale se regăseşte, în mod curent, la prepararea apei calde
menajere din locuinţele individuale. Captatoarele solare pot să funcţioneze cu eficienţă ridicată
în regim hibrid cu alte sisteme termice convenţionale sau neconvenţionale. În exploatare, radiaţia
solară nu trebuie să aibă obligatoriu un nivel foarte ridicat, întrucât sistemele solare pasive pot
funcţiona eficient şi în zone mai puţin atractive din punct de vedere al nivelului de intensitate
solară (ex.: zone de nord din Transilvania sau din Moldova).
Sistemele solare pasive sunt încorporate, de regulă, în „anvelopa” clădirii (definită ca
totalitatea elementelor de construcție ale clădirii aflate în contact direct cu mediul exterior), iar
cea mai mare parte a materialelor de construcţie sunt de tip convenţional. În condiţii normale,
costul mediu suplimentar (pentru materiale încorporate în construcţia nouă) la reabilitarea
termică a unei clădiri se majorează până la 20 % (la clădiri renovate). Conversia radiaţiei solare
în energie electrică se realizează cu instalaţii fotovoltaice (PV) alcătuite din module solare cu
configuraţii şi dimensiuni diferite. Potenţialul exploatabil al producerii de energie electrică prin
sisteme fotovoltaice este de aproximativ 1200 GWh/an. Costul investiţiei pentru realizarea de
sisteme fotovoltaice în reţea de module solare a înregistrat o evoluţie favorabilă în ultimele
decenii. Pentru alimentarea unor consumatori izolaţi şi consumuri mici de energie, sistemele
fotovoltaice oferă o alternativă economică atractivă, dacă se ţine seama de costul ridicat pentru
racordarea consumatorilor la reţeaua electrică aferentă sistemului energetic naţional. De
exemplu, pentru un sistem solar cu puterea instalată de 1 MW este necesar un modul fotovoltaic
cu suprafaţa de circa 30000 m2.
Exemple de sisteme fotovoltaice cu puteri variate şi regim de funcţionare:
• sisteme autonome – pentru alimentarea unor consumatori izolaţi (gospodării individuale,
centre socio-culturale în Munţii Apuseni, litoralul Mării Negre, Delta Dunării ş.a.);
 • staţii de radio-telecomunicaţii, instalaţii de pompare a apei, iluminat public sau semnalizare
trafic, înscrise ca obiective în programul de electrificare rurală;
• sisteme conectate la reţeaua electrică (staţii fotovoltaice cu panouri mobile, sisteme
integrate în imobile ş.a.).

Energia eoliană
Potrivit experților internaționali, România posedă un potențial eolian remarcabil, putând
produce până la 14000 MW (putere electrică instalată) cu ajutorul centralelor eoliene,
echivalentul unei cantități anuale de 23 TWh/an de energie electrică. Acest potențial clasează
țara noastră pe primul loc în Europa de Est și pe locul doi la nivel european [7.3].
În România s-au identificat cinci zone eoliene distincte (I – V) în funcţie de potenţialul
energetic existent, de condiţiile de mediu şi topogeografice (tabelul 7.3). Harta eoliană a
României s-a elaborat luând în considerare potenţialul energetic al surselor eoliene la înălţimea
medie de 50 metri, pe baza datelor şi informaţiilor meteogeografice colectate începând din anul
1990, până în prezent. Din rezultatele înregistrate a rezultat că România se află într-un climat
temperat continental,cu un potenţial energetic eolian ridicat în zona litoralului Mării Negre,
podişurile din Moldova şi Dobrogea („climat blând”) sau în zonele montane („climat sever”).
Per ansamblu, în perioada 2010-2012 s-au investit în industria energiei eoliene peste 3,5
miliarde de Euro, din care 1,5 miliarde de Euro numai în anul 2012, considerat cel mai bun an
din punct de vedere al investiției în acest tip de energie regenerabilă. În anul 2013 s-a înregistrat
o investiție totală în sectorul eolian ce depășește suma de 4 miliarde de Euro.
Se poate afirma cu certitudine că, dintre toate tipurile de SRE exploatate în prezent pe
teritoriul României, sectorul energiei eoliene reprezintă cel mai performant domeniu în atragerea
investițiilor străine directe, contribuind semnificativ la creșterea producției de energie electrică,
crearea de locuri de muncă, beneficii aduse bugetelor Administrațiilor Locale și asigurarea unor
creșteri economice sustenabile.
În regiuni cu potenţial eolian relativ bun (în principal județele Constanța și Tulcea) s-au
localizat amplasamente favorabile pentru parcurile eoliene, urmărindu-se „exploatarea energetică
a efectului de curgere peste vârf de deal” sau „a efectului de canalizare al curenţilor de aer”. Pe
baza evaluării şi interpretării datelor înregistrate rezultă că în România se pot amplasa instalaţii
eoliene cu o putere totală de până la 14000 MW, rezultând un aport de energie electrică de
aproape 23000 GWh/an. Pe baza evaluărilor preliminare în zona litoralului, inclusiv mediul off-
shore, pe termen scurt şi mediu, potenţialul energetic eolian amenajabil este de circa 2000 MW,
cu o cantitate medie de energie electrică de 4500 GWh/an.
Valorificarea potenţialului energetic eolian, în condiţii de eficienţă economică, impune
folosirea unor tehnologii şi echipamente adecvate (grupuri aerogeneratoare cu putere nominală
de la 750 kW până la 2000 kW). Pe plan mondial, „energetica vântului” se găseşte într-o etapă
de „maturitate tehnologică” însă, în România, ponderea energiei electrice din surse eoliene în
balanţa energetică rămâne deocamdată sub posibilităţile reale de valorificare eficientă a acestora.

Tabelul 5.3. Elemente tehnico-economice de exploatare a potenţialului energetic al zonelor eoliene din România
Zona Montană Mare Terenuri Dealuri şi
topogeo înaltă deschisă literală plate podişuri
viteză m/s m/s m/s m/s m/s
energie W/m2 W/m2 W/m2 W/m2 W/m2
I 11,0/1800 9,0/800 8,5/700 7,5/500 6,0/250
 10,0-11,5/ 8,0-9,0/ 7,0-8/ 6,5-7,5/ 5,0-6,0/
II
1200-1800 300-800 400-700 300-500 150-250
8,5-10,0/ 7,0-8,0/ 6,0-7,0/ 5,5-8,5/ 4,5-5,0/
III
700-1200 400-600 250-400 200-300 100-150
7,0-8,5/ 5,5-7,0/ 5,0-6,0/ 4,5-5,5/ 3,5-4,5/
IV
400-700 200-400 150-250 100-200 50-100
<7,0/ <5,5/ <5,0/ <4,5/ <3,5/
V
<400 <200 <150 <100 <50

În prezent se observă tendința investitorilor străini în parcuri eoliene de a se extinde spre

alte regiuni interesante cu potenţial eolian, cum ar fi Moldova și partea de Vest a țării, încă
insuficient exploatate.
În topul marilor investitori din industria energiei eoliene din România, pe primul loc se află
compania cehă CEZ, care a finalizat în anul 2012 o investiție de 1,1 miliarde de Euro, construind
în zona Dobrogei, la Fântânele-Cogealac, un parc eolian cu putere instalată totală de 600 MW
(240 de turbine eoliene), devenit cel mai mare parc eolian onshore din Europa.
Compania națională Transelectrica S.A. a anunțat la începutul anului 2012 că a primit
cereri de racordare la rețea a unor instalații eoliene, pentru o putere totală superioară a 30000
MW, din care pentru 8000 MW existau deja contracte semnate, în condițiile în care Sistemul
Energetic Național (SEN) nu putea prelua de la turbinele eoliene o putere electrică mai mare de
4000 MW [7.8].
Aceeași companie a raportat în anul 2013 o dublare a capacităților de furnizare a energiei
electrice de către turbinele eoliene cu contract de racordare, față de 2012, deși rețeaua de
transport nu se dezvoltase în decursul unui an de zile, fiind incapabilă să preia acest surplus de
energie. Acest lucru demonstrează o discrepanță majoră între potențialul eolian net al
producătorilor de energie din această sursă și infrastructura națională de preluare și transport a
energiei electrice către consumatorii finali. Dezvoltarea acestei infrastructuri în perioada imediat
următoare (2-3 ani) devine astfel o condiție indispensabilă pentru preluarea în bune condiții a
energiei electrice produse de parcurile eoliene și de instalațiile eoliene mici, la nivel național.
Energia produsă în unităţi hidroelectrice (grupuri de mică şi mare putere)
În România, potenţialul hidroenergetic mediu al râurilor principale este de circa 70
TWh/an, din care potențialul tehnic amenajabil reprezintă aproximativ 40 TWh/an (2/3 datorat
râurilor interioare și 1/3 datorat Dunării). Acesta din urmă se poate valorifica din
microhidrocentrale (MHC) de mare putere (> 10 MW/MHC) sau de mică putere (< 10
MW/MHC), după următoarea repartizare [7.9]:
• amenajări hidroenergetice de mare putere (34000 GWh/an);
• amenajări hidroenergetice de mică putere (6000 GWh/an).
Evaluarea potențialului tehnic amenajabil a avut în vedere:
• reabilitarea MHC existente, la un nivel de 200 MW (600 GWh/an);
• MHC aflate în construcție, la un nivel de 125 MW (400 GWh/an);
• MHC noi (de sistem și autonome), la un nivel de 75 MW (100 GWh/an).
Dacă ne referim la proiectele recente privind producerea energiei electrice cu ajutorul
energiei hidraulice, trebuie să amintim de cel mai ambiţios proiect din Transilvania,
hidrocentrala Tarniţa-Lăpuşteşti, în valoare de aproximativ 1,2 miliarde de euro, care intră în
prezent în faza de negocieri. Trei consorţii chinezeşti au trecut de etapa de precalificare pentru
începerea proiectului, urmând ca negocierile să fie demarate în perioada următoare. Lucrările la
hidrocentrala Tarniţa-Lăpuşteşti sunt estimate la aproape şapte ani, iar senatorul Alexandru
Cordoş declara, în 2014, pentru Vocea Transilvaniei, că realizarea acestui proiect va conduce atât
la producerea de energie electrică ieftină, cât și la crearea a 5.000 de noi locuri de muncă directe
și indirecte.
Proiectul Hidrocentralei Tarnița–Lăpuștești nu este nou, el datează de 40 de ani, iar în nota
de fundamentare a proiectului se arată că România este singura ţară din Uniunea Europeană care,
deşi dispune de condiţii naturale favorabile pentru construcţia şi operarea centralelor
hidroenergetice cu acumulare prin pompaj, nu deţine o astfel de centrală.
Hidrocentrala Tarniţa-Lăpuşteşti urmează să fie amplasată la aproximativ 30 de kilometri
Cluj-Napoca, pe valea râului Someşul Cald.

Biomasa
Biomasa reprezintă partea biodegradabilă a produselor, deșeurilor și reziduurilor din
agricultură, inclusiv substanțele vegetale și animale, silvicultură și domeniile conexe, precum și
partea biodegradabilă a deșeurilor industriale și urbane (Definiție cuprinsă în Hotărârea de
Guvern nr.1844/2005 privind promovarea utilizării biocarburanților și a altor carburanți
regenerabili pentru transport) [7.10].
Formele de valorificare energetică a biomasei sunt foarte variate:
• ardere directă cu generare de energie termică;
• ardere prin piroliză, cu generare de singaz (CO + H2);
• fermentare, cu generare de biogaz (CH4) sau bioetanol (CH3-CH2-OH) – în cazul
fermentării produșilor zaharați;
• transformare chimică a biomasei de tip ulei vegetal prin tratare cu alcool și generare de
esteri, ca de exemplu metil esteri (biodiesel) și glicerol;
• degradare enzimatică a biomasei cu obținere de etanol sau biodiesel;
• degradare enzimatică a celulozei.
Din punct de vedere al potențialului energetic al biomasei, teritoriul României poate fi
divizat în opt regiuni în funcție de tipul preponderent de biomasă, după cum urmează: Delta
Dunării – rezervație a biosferei; Dobrogea; Moldova; Munții Carpați; Platoul Transilvaniei;
Câmpia de Vest; Subcarpații și Câmpia de Sud [7.11].
În condiţiile mediului topogeografic existent, se apreciază că România are un potenţial
energetic tehnic ridicat de biomasă, evaluat la circa 518439 TJ/an, împărţit pe următoarele
categorii de combustibil:
• reziduuri din exploatări forestiere şi lemn de foc [1175 mii tep(*) (49,8x109 MJ/an)];
• deşeuri de lemn-rumeguş şi alte resturi de lemn [487 mii tep (20,4x109 MJ/an)];
• deşeuri agricole rezultate din cereale, tulpini de porumb;
• resturi vegetale de viţă de vie ş.a. [4799 mii tep (200,9x109 MJ/an)];
• biogaz [588 mii tep (24,6x109 MJ/an)];
• deşeuri şi reziduuri menajere urbane [545 mii tep* (22,8x109 MJ/an)]. (*) tep - tone
echivalent petrol
Cantitatea de căldură rezultată din valorificarea energetică a biomasei deţine ponderi
diferite în balanţa resurselor primare, în funcţie de tipul de deşeuri utilizat sau destinaţia
consumului final. Astfel, 54 % din căldura produsă pe bază de biomasă se obţine din arderea de
reziduuri forestiere sau 89 % din căldura necesară încălzirii locuinţelor şi prepararea hranei
(mediul rural) este rezultatul consumului de reziduuri şi deşeuri vegetale.
În consumul curent de biomasă din România, în regim de exploatare energetică, se folosesc
diferite tipuri de combustibili, cu următoarea destinaţie:
 • cazane industriale de abur şi apă fierbinte pentru încălzire industrială (combustibil pe bază
de lemn);
• cazane de apă caldă, cu puteri instalate între 0,7 MW şi 7,0 MW, pentru încălzire urbană
(combustibil pe bază de deşeuri din lemn);
• sobe sau cuptoare de lemne şi/sau deşeuri agricole pentru încălzirea locuinţelor individuale
sau prepararea hranei ş.a.
Biomasa reprezintă pentru România, o sursă regenerabilă interesantă, atât din punct de
vedere al potențialului existent, cât și al posibilităților de utilizare pentru nevoi de încălzire,
ținând cont de climatul friguros al țării noastre în perioada de iarnă. Din punct de vedere al
resurselor exploatabile de biomasă, cele mai ofertante județe sunt Suceava, Harghita, Neamț și
Bacău (biomasa forestieră) și Timiș, Călărași, Brăila (biomasa agricolă).
Judeţul Arad dispune de 95,57 % biomasă agricolă şi 4,43 % biomasă forestieră, ceea ce
reprezintă echivalentul a 11454 TJ energie numai din această resursă.

Energia geotermală
În România, temperatura surselor hidrogeotermale (cu exploatare prin foraj-extracţie) în
geotermie de „joasă entalpie”, are temperaturi cuprinse între 250 °C şi 600 °C (în ape de
adâncime), iar la geotermia de temperatură medie temperaturile variază de la 600 °C până la
1250 °C („ape mezotermale”). Resursele geotermale de „joasă entalpie” se utilizează la
încălzirea şi prepararea apei calde menajere în locuinţe individuale, servicii sociale (birouri,
învăţământ, spaţii comerciale şi sociale, etc.), sectorul industrial sau spaţii agrozootehnice (sere,
solarii, ferme pentru creşterea animalelor. ş.a.).
Limita economică de foraj şi extracţie pentru ape geotermale s-a convenit pentru
adâncimea de 3300 m şi a fost atinsă în unele zone din România, precum bazinul geotermal
Bucureşti Nord-Otopeni, anumite perimetre din aria localităţilor Snagov şi Baloteşti ş.a. În anul
1990, în România, se aflau în exploatare 64 sonde cu utilizări locale pentru asigurarea nevoilor
de încălzire şi apă caldă menajeră la ansambluri de locuinţe, clădiri cu destinaţie publică sau
industriale, incinte agrozootehnice, etc. Rezerva de energie geotermală cu posibilităţi de
exploatare curentă în România este de circa 167 mii tep (7000x106 GJ/an).
Cantitatea de energie echivalentă produsă şi livrată la capul de exploatare al sondei este de
circa 30,171 mii tep (1.326x106 GJ/an), cu un grad mediu de utilizare anuală de 22,3 %.
În etapa actuală se află în conservare sau rezervă 45 sonde cu potenţial energetic atestat. În
România, durata de exploatare a instalaţiilor în funcţiune este, în prezent, mai mare de 20 ani, iar
materialele şi echipamentele utilizate „in situ” au o uzură fizică şi morală avansată (ex.:
schimbătoare de căldură neperformante, grad ridicat de coroziune, înfundări şi depuneri,
conducte şi vane din oţel fără izolaţie termică, fiabilitate redusă etc.).
Gestiunea consumului energetic geotermal (facturarea energiei livrate/utilizate) se asigură
în regim pauşal, prin citirea periodică a parametrilor la gura sondei cu aparatură de tip industrial
(din lipsă de contoare sau echipamente şi aparatură de precizie scăzută). În România, gradul de
valorificare al surselor geotermale de energie este redus ca urmare a lipsei unui suport financiar
corespunzător, care să favorizeze dezvoltarea acestui sector energetic cu efecte economice
superioare.
Accelerarea ritmului de exploatare al surselor regenerabile de energie din România se
justifică prin creşterea securităţii în alimentarea cu energie, promovarea dezvoltării regionale,
asigurarea normelor de protecţie a mediului şi diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră. În
figura 7.1 este prezentată distribuţia surselor regenerabile de energie pe teritoriul României
[7.11].

Figura 5.1: Distribuţia surselor regenerabile în România

Legendă:
I - Delta Dunarii (energie solară);
II - Dobrogea (energie solară, energie eoliană);
III - Moldova (câmpie și platou: micro-hidro, energie eoliană, biomasă);
IV - Carpații (IV.1 - Carpații de Est; IV.2 - Carpații de Sud; IV.3 - Carpații de Vest, potențial ridicat în biomasă,
micro-hidro);
V - Platoul Transilvaniei (potențial ridicat pentru micro-hidro, energie eoliană, biomasă);
VI - Câmpia de Vest (potențial ridicat pentru energie geotermală);
VII - Subcarpatii (VII.1 - Subcarpatii getici; VII.2 - Subcarpatii de curbura; VII.3 - Subcarpații Moldovei: potențial
ridicat pentru biomasă, micro-hidro);
VIII - Câmpia de Sud (biomasă, energie geotermală, energie solară);

5.2.2. OPȚIUNI DE VALORIFICARE A SURSELOR REGENERABILE DE

ENERGIE DIN ROMÂNIA

Principalele opţiuni pe termen mediu şi lung pentru valorificarea surselor regenerabile

trebuie orientate în următoarele direcţii principale:
• transferul de tehnologii neconvenţionale de la firme cu tradiţie şi experienţă în domeniu, cu
norme de aplicare, atestare şi certificare conform standardelor internaţionale în vigoare;
• elaborarea şi implementarea cadrului legislativ, instituţional şi organizatoric adecvat;
• atragerea sectorului privat şi public la finanţarea, managementul şi exploatarea în condiţii
de eficienţă a tehnologiilor energetice moderne;
• identificarea de surse de finanţare pentru susţinerea şi dezvoltarea aplicaţiilor de
valorificare a surselor regenerabile de energie;
• stimularea constituirii de societăţi tip joint-venture, specializate în valorificarea surselor
regenerabile de energie;
• elaborarea de programe de cercetare-dezvoltare orientate în direcţia accelerării procesului
de integrare a surselor regenerabile de energie în sistemul energetic naţional.
 Principalele elemente componente care se iau în considerare la acordarea de asistenţă
tehnică de specialitate constau în:
• implicarea beneficiarului la elaborarea documentaţiei solicitate de banca creditoare şi
pentru analiza economico-financiară a investiţii;
• pregătirea profesională a partenerilor şi specialiştilor din România pentru urmărirea şi
controlul investiţiei;
• sprijinul acordat de beneficiar pe perioada finanţării externe;
• recomandări în favoarea beneficiarului la negocierile cu băncile comerciale finanţatoare
din România;
• identificarea, evaluarea şi selectarea de proiecte de investiţii realizabile în condiţii de
eficienţă economică superioară.

Măsuri instituţionale
Crearea cadrului instituţional, legislativ, financiar şi informaţional se realizează cu luarea
în considerare a următoarelor activităţi:
• asigurarea cadrului organizatoric şi funcţional adecvat pentru realizarea investiţiilor în
condiţii de eficienţă economică ridicată;
• identificarea surselor de finanţare pentru implementarea proiectelor de investiţii aprobate;
• promovarea surselor regenerabile de energie cu asigurarea măsurilor de diminuare a
perioadei de recuperare a investiţiei specifice;
• respectarea normelor şi standardelor tehnice de construcţii-montaj, exploatare, obţinerea
atestatului de certificare şi a managementului calităţii;
• dezvoltarea de programe de cooperare internaţională, transfer de tehnologie, schimb de
experienţă şi cooperare bilaterală pentru proiecte de cercetare-dezvoltare şi demonstrative;
• promovarea de acte normative pentru asigurarea protecţiei mediului (ex.: reducerea
emisiilor de noxe, oxizi de carbon şi alte medii poluante) în producerea de energie din
surse regenerabile.

5.3. ASPECTE PRIVIND VALORIFICAREA RESURSELOR

ENERGETICE SECUNDARE (R.E.S.)

5.3.1. OPORTUNITATEA RECUPERĂRII ENERGETICE

În general activităţile desfăşurate de om sunt caracterizate prin consum de materii prime

(materiale) şi unul de energie (sub diverse forme). Rezultatul principal al oricărei activităţi este
un produs sau un serviciu. În timpul proceselor, pot rezulta unul sau chiar mai multe produse
secundare, care depind de modul şi tipul tehnologiei aplicate, de tipul resurselor consumate
(materiale, energie) şi de modul de management al activităţii.
Produsele secundare, dintre care unele pot fi dorite (acceptate) iar altele nedorite, sunt
purtători de energie sub diverse forme:
• căldura sensibilă sau latentă;
• suprapresiune;
• putere calorifică.
 Aceste produse secundare pot fi aruncate sau pot fi recuperate, reciclate şi refolosite în
cadrul aceluiaşi proces sau într-un altul.
Recuperarea a devenit în ultimul timp o necesitate economico-financiară, dar şi ecologică,
pentru orice activitate umană. La acest nivel, preţul recuperării s-a dovedit a fi mai mic decât
preţul nerecuperării (costurile de producţie fiind mai mici în cazul recuperării decât în cazul
nerecuperării).
În momentul de faţă, gestionarea eficientă a energiei în cadrul unei organizaţii constituie
obiectul managementului energetic la nivelul conturului considerat.
În concordanţă cu conceptul de dezvoltare durabilă, odată cu epuizarea resurselor naturale
şi angajamentului global de creştere a eficienţei enrgetice, aplicarea recuperării energiei sub
diferite forme devine o prioritate. Din punct de vedere tehnic, recuperarea energiei este legată de
un contur de referinţă dat (agregat, secţie, clădire, întreprindere, platformă industrială, oraş, sitem
energetic). În raport cu acest contur de referinţă considerat, recuperarea poate fi:
• interioară;
• exterioară.
Fiecare dintre cele două direcţii prezintă avantaje şi dezavantaje. Atunci când se pune
problema recuperării unui flux de energie deşeu (resursă energetică secundară) eliminat dintr-un
contur, primul aspect al analizei constă în inventarierea consumatorilor potenţiali pentru fluxul
de energie respectiv. Consumatorii potenţiali sunt căutaţi atât în interiorul conturului cât şi în
exteriorul lui. De cele mai multe ori există mai multe variante posibile, care sunt comparate şi
din care se alege în final soluţia cea mai convenabilă. Această alegere trebuie făcută numai pe
criterii de eficieţă economică.[7.12] [7.13]

5.3.1. DEFINIŢII, TIPURI, CARACTERISTICI ALE RESURSELOR

ENERGETICE SECUNDARE

În cadrul proceselor tehnologice industriale se utilizează forme de energie de provenienţă

diferită. Astfel, energia poate avea o sursă exterioară procesului precum arderea combustibililor,
o sursă interioară (efect electrotermic) sau poate rezulta şi din însăşi desfăşurarea procesului
respectiv (căldură degajată din reacţiile chimice exoterme).
Procesele tehnologice disponibilizează adesea mari cantităţi de energie, sub diferite forme,
rezultate ca produse secundare. Atunci când sunt caracterizate de un potenţial energetic
utilizabil, aceste fluxuri de energie, având de cele mai multe ori ca suport fluxuri de masă,
reprezintă resurse energetice secundare (r.e.s.). Având în vedere modul de definire a lor,
resursele energetice secundare pot fi încadrate în categoria pierderilor energetice ale procesului
din care au rezultat.
Analiza recuperării resurselor energetice secundare rezultate în cadrul unui proces
tehnologic industrial se face la un moment de timp caracterizat de anumite condiţii tehnico-
economice. În funcţie de acestea, numai o cotă parte din conţinutul energetic al resurselor
energetice secundare poate fi refolosită eficient tehnico-economic, această cotă constituind
resursele energetice refolosibile (r.e.r.).
Astfel, valoarea resurselor energetice refolosibile fiind dependentă de stadiul dezvoltării
tehnologiilor de recuperare şi de nivelul de referinţă al costurilor energiilor şi materialelor
utilizate, are un caracter dinamic.
 Definirea resurselor energetice secundare şi calculul eficienţei recuperării lor se face
stabilind în prealabil un contur de referinţă, care poate fi un proces, un agregat, un subansamblu
tehnologic, o linie tehnologică, o întreprindere sau o zonă (platformă) industrială. Diversitatea
mare de procese industriale conduce la apariţia unor categorii diferite de resurse energetice
secundare cu caracteristici diferite în funcţie de forma de energie utilizabilă şi natura agentului
energetic.
În funcţie de caracteristicile fizico-chimice pe care le prezintă, resursele energetice
secundare rezultate din diferite procese tehnologice, pot aparţine uneia sau simultan mai multor
categorii de resurse energetice secundare (r.e.s.). În tabelul 5.4 sunt prezentate principalele
categorii de resurse energetice secundare, forma de energie utilizabilă şi exemple.[7.14]

Tabelul 5.4. Tipuri de resurse energetice secundare

Categoria resurselor Forma de Exemple de resurse energetice secundare
energetice secundare energie
utilizabilă
Resurse energetice Căldură •gaze de ardere rezultate din procese
secundare termice sensibilă şi/sau pirotehnologice din industria metalurgică,
latentă industria chimică, industria materialelor de
construcţie, incinerarea deşeurilor industriale
şi urbane;
•deşeuri tehnologice fierbinţi (zgură, cocs);
•abur uzat;
•aer umed evacuat din hale industriale şi
instalaţii de uscare.
Resurse energetice Energie chimică •gaze de ardere rezultate din procese chimice,
secundare combustibile furnale, cocserii, convertizoare, rafinării,
înnobilarea cărbunelui;
•leşii din industria celulozei si hârtiei;
•deşeuri lemnoase;
•deşeuri agricole.
Resurse energetice Energie •gaze de furnal;
secundare de potenţială •gaze rezultate din instalaţii de ardere sub
suprapresiune (suprapresiune) presiune;
•soluţii sau fluide cu suprapresiune din
agregate tehnologice ca abur, aer comprimat.

În categoria resurselor energetice secundare ponderea cea mai importantă o reprezintă

gazele de ardere. În cazul principalelor procese tehnologice din industrie (metalurgie, construcţii
de maşini, materiale de construcţii, chimie), temperaturile necesare desfăşurării lor variază în
limite largi. Ca urmare gazele de ardere rezultate din aceste procese au în mod curent temperaturi
cuprinse între 300-2800 °C, impunându-se ca importante resurse energetice secundare de natură
termică.
Procesele pirotehnologice reprezintă procesele tehnologice care presupun arderea
combustibilului sau prelucrarea termică a acestuia. Ele au o pondere mare în cadrul unor ramuri
industriale:
• industria metalurgică;
• industria constructoare de maşini;
• industria chimică;
• industria petrochimică;
 • industria materialelor de construcţie.
Randamentele termice ale acestor procese au valori minime, deci ele prezintă pierderi de
căldură mari, constituind o rezervă considerabilă de resurse energetice secundare, în special sub
forma gazelor de ardere. Făcând abstracţie de procesele electro-termice şi de cele chimice bazate
pe reacţii puternic exoterme, gazele de ardere cu un conţinut ridicat de căldură sensibilă, sunt
furnizate în general de procesele pirotehnologice, rezultând prin arderea combustibilului.
Datorită temperaturii ridicate impuse de desfăşurarea acestor procese, căldura evacuată cu gazele
de ardere poate avea o pondere de 35-60 % din cantitatea de energie consumată.
O categorie aparte de gaze de ardere, din punct de vedere calitativ, o reprezintă cele
rezultate din incinerarea deşeurilor industriale şi menajere. Problematica recuperării acestei
categorii de gaze de ardere se analizează corelat cu structura procedeelor de incinerare a
deşeurilor. Deşi scopul acestor procedee este eliminarea deşeurilor şi nu recuperarea lor,
caracteristicile termice ale gazelor de ardere rezultate impun atât deşeurile urbane cât şi pe cele
industriale ca surse importante de energie, mai ales pentru aglomerările urbane.
Unităţile de incinerare a deşeurilor menajere cu recuperare de energie sunt specifice
marilor aglomerări urbane. Datorită puterii calorifice scăzute (apropiată de aceea a cărbunilor
inferiori ca turba şi lignitul) utilizarea deşeurile menajere ca resurse energetice combustibile nu
prezintă o eficienţă energetică ridicată. Însă recuperarea căldurii sensibile a gazelor de ardere
rezultate la arderea acestora în uzinele de incinerare este eficientă din punct de vedere tehnico-
economic şi contribuie la diminuarea costului global al acestui tip de tratament termic.
Limitele domeniului de temperaturi ale gazelor de ardere evacuate în cadrul procedeului de
incinerare a deşeurilor menajere sunt determinate de caracteristicile constructive şi funcţionale
ale cuptoarelor de incinerare şi ale instalaţiilor anexe. Astfel, pentru ca arderea să se desfăşoare
în condiţii bune, este necesară o temperatură de minimum 750 °C iar pentru a evita ancrasarea
cuptorului, acestea nu trebuie să depăşească 950 °C.
De asemenea, recuperarea gazelor de ardere evacuate din cuptoarele de incinerare a
deşeurilor menajere prezintă anumite particularităţi faţă de cele evacuate din instalaţiile
pirotehnologice care funcţionează cu combustibili clasici. Aceste particularităţi sunt determinate
de conţinutul ridicat în poluanţi gazoşi şi solizi.
Conţinutul de energie al resurselor energetice secundare se determină având în vedere
forma de energie şi agentul purtător. Astfel, având în vedere principalele categorii de resurse
energetice secundare (termice, combustibile, suprapresiune), în cele ce urmează se exemplifică
pentru cazul gazelor de ardere modul de determinare a energiei conţinute.
Căldura sensibilă conţinută de un debit de gaze (resurse energetice secundare termice) care
poate fi preluată prin răcirea acestora în instalaţia recuperatoare este:

Q = W (t1 - t2) (5.1)

unde W este capacitatea calorică a debitului de gaze (produsul între debit şi căldura specifică
medie) iar t1 este temperatura cu care sunt disponibile gazele ieşite din incinta de lucru.
Valoarea minimă a temperaturii t2 cu care gazele de ardere ies din instalaţia recuperatoare
este limitată de temperatura punctului de rouă acidă tr. Astfel, pentru combustibilii care conţin:

– mai puţin de 1% sulf t2min = tr + 30 grd (5.2)

– mai mult de 1% sulf t2min = tr + 40 grd (5.3)

 Debitul total de gaze de ardere se calculează în funcţie de sarcina tehnologică, de consumul
specific de combustibil, de cantitatea de gaze de ardere rezultate prin arderea unităţii de masă sau
de volum de combustubil şi de coeficientul de evacuare a gazelor de ardere din camera de lucru a
agregatului tehnologic. La calculul debitului specific de gaze se ţine seama şi de infiltraţiile de
aer fals pe traseul gazelor de ardere, de la ieşirea din camera de lucru a agregatului tehnologic
până la intrarea în instalaţia recuperatoare, prin coeficientul de exces de aer.
Atât masa deşeurilor care sunt supuse tratamentului de incinerare cât şi puterea calorifică
inferioară a acestora variază în limite foarte largi. Astfel uzinele de incinerare pot avea capacităţi
cuprinse între 10000 şi 700000 t/an iar puterea calorifică inferioară poate varia practic între 5000
şi 8500 kJ/kg, pentru deşeuri menajere şi 12500-33400 kJ/kg, pentru deşeuri industriale.
Mărimea cantităţii de deşeuri incinerate şi puterea calorifică inferioară a acestora determină
cantitatea de căldură posibil a fi recuperată. În cazul arderii deşeurilor cu puteri calorifice scăzute
(sub 5000 kJ/kg), conţinutul ridicat de umiditate al acestora determină o funcţionare instabilă a
sistemului cuptor-cazan recuperator. În acest caz, condiţiile de funcţionare pot fi îmbunătăţite
prin aplicarea preîncălzirii aerului de ardere până la circa 300 °C, prin recuperarea căldurii
gazelor de ardere evacuate. Pe măsură ce puterea calorifică inferioară a deşeurilor creşte,
funcţionarea sistemului cuptor-cazan este mai stabilă iar calitatea aburului produs permite o
utilizare eficientă pentru alimentarea cu căldură şi/sau producerea de energie electrică.
Pentru puteri calorifice inferioare medii ale deşeurilor menajere tratate termic, randamentul
ansamblului cuptor-cazan recuperator variază între 50 şi 80 % în funcţie de tipul arzătorului,
caracteristicile arderii şi modul de dimensionare al suprafeţei de schimb de căldură a cazanului
recuperator.
Suprapresiunea cu care gazele (resurse energetice secundare de suprapresiune) sunt
evacuate din incinta de lucru poate fi de ordinul mbar sau de ordinul sutelor de bar. Energia
potenţială conţinută de gaze poate fi valorificată prin destindere într-o turbină de detentă, care
poate antrena un generator electric sau un consumator de lucru mecanic din interiorul conturului
considerat. Lucrul mecanic generat prin destinderea în turbină este:

lT = R TIN (1 - ) IT /  (5.4)

unde R = 8,315 [kJ/kmolK] este constanta universală a gazelor,  = 0,2-0,29 este o mărime care
depinde de valoarea exponentului adiabatic, IT = 0,78-0,88 este randamentul intern al turbinei
de detentă iar  este raportul presiunilor de ieşire şi de intrare în turbină ( < 1). Se poate constata
că lucrul mecanic de destindere depinde de temperatura absolută de intrare în turbina TIN şi de
raportul de destindere .
Puterea calorifică a resurselor energetice secundare combustibile se datorează
componentelor combustibile care pot fi întâlnite în amestecul de gaze de proces, de sinteză sau
de purjă (H2, CO, CH4). Valorile puterilor calorifice inferioare, pentru câteva astfel de
componente, sunt prezentate în tabelul 5.5.

Tabelul 5.5. Valorile câtorva componente combustibile ale unor amestecuri de gaze
Component al unui amestec de gaze Putere calorifică inferioară (MJ/kmol)
H2 242
CO 286
CH4 803
 În cazul în care acelaşi debit de gaze are suprapresiune şi conţine şi elemente combustibile,
recuperarea se poate face etapizat, mai întâi prin destindere şi apoi prin ardere.

5.3.2. DIRECŢII DE RECUPERARE A RESURSELOR ENERGETICE

SECUNDARE

Recuperarea resurselor energetice secundare poate fi, interioară sau exterioară, în raport
cu conturul analizat.
Recuperarea interioară (tabelul 5.6) are loc atunci când energia conţinută de către
resursele energetice secundare rezultate dintr-un proces tehnologic este recuperată în cadrul
aceluiaşi proces. Soluţiile de recuperare interioară sunt caracterizate de următoarele aspecte:
• utilizarea energiei recuperate se face direct în cadrul agregatului sau liniei tehnologice în
care s-a produs resursa energetică secundare;
• prin aplicarea unei soluţii de recuperare de acest tip se economiseşte combustibil
tehnologic (superior), efectul constând în reducerea directă a facturii energetice asociate
agregatului sau procesului care a generat resursele energetice secundare;
• sub aspect economic, prin încadrarea instalaţiilor recuperatoare în fluxul tehnologic, aceste
soluţii de recuperare nu necesită cheltuieli suplimentare de exploatare;
• aplicarea soluţiilor de recuperare interioară pot conduce la creşterea productivităţii
agregatului tehnologic.

Tabelul 5.6. Soluţii de recuperare interioară a căldurii gazelor de ardere

Soluţia de Elemente caracteristice ale soluţiei de recuperare
recuperare
Preîncălzirea Presupune utilizarea căldurii fizice a gazelor rezultate din camera de lucru a
aerului de unui agregat tehnologic, pentru preîncălzirea aerului de ardere necesar
ardere (PA) aceluiaşi agregat.
Preîncălzirea Presupune existenţa unui focar separat de camera de lucru a agregatului
autonomă a tehnologic principal, în care sunt produse gazele de ardere utilizate pentru
aerului de preîncălzirea aerului; se aplică în cazul în care gazele din agregatul
ardere (PAA) principal au un conţinut bogat în elemente combustibile, iar recuperarea lor
este mai eficientă ca resurse energetice secundare de natură combustibilă.
Preîncălzirea Se aplică în general în cazul utilizării în agregatul principal a unui
combustibilului combustibil gazos (sau lichid) cu putere calorifică scăzută; preîncălzirea
(PC) combustibilului este limitată de atingerea temperaturii de autoaprindere
(dependentă de natura sa).
Preîncălzirea Se poate realiza atât direct prin străbaterea în contracurent a fluxului
materialelor gazelor de ardere cât şi în cadrul unui preîncălzitor separat, implementat în
tehnologice fluxul acestora.
(PMT)
Regenerarea Presupune utilizarea căldurii fizice a gazelor pentru tratarea preliminară
chimică a endotermă a combustibilului tehnologic, având ca efecte atât ridicarea
căldurii gazelor conţinutului de căldură legată chimic cât şi preîncălzirea sa; soluţia este
de ardere (RC) aplicată în cazul proceselor pirotehnologice în care gazele de ardere
rezultate nu conţin antrenări de particule, ceea ce ar îngreuna atât
transportul gazelor de ardere la distanţă cât şi utilizarea schimbătoarelor de
căldură de suprafaţă.
Recircularea Constă în preluarea gazelor din zona finală a agregatului tehnologic şi
gazelor de introducerea lor direct în camera de lucru, sau în zona imediat următoare
 ardere (RG) acesteia pentru reducerea temperaturii mediului gazos de aici; se aplică în
cazul proceselor pirotehnologice ce impun un regim termic moderat.

Datorită limitărilor ce intervin în cazul aplicării independente a diferitelor soluţii de

recuperare interioară, în anumite situaţii se justifică tehnico-economic aplicarea combinată a
acestora. În tabelul 5.6 sunt exemplificate pentru cazul particular al gazelor de ardere
caracterizate de nivel termic ridicat (resurse energetice secundare de natură termică), principalele
soluţii de recuperare interioară.
Recuperarea exterioară are loc atunci când energia conţinută de către resursele energetice
secundare este utilizată în afara procesului tehnologic din care a rezultat, în cadrul întreprinderii
sau platformei industriale, pentru acoperirea necesarului de energie termică şi electrică
(mecanică). Aceste soluţii de recuperare se pot aplica fie ca soluţii independente, fie pentru
creşterea gradului total de recuperare realizat în cadrul conturului analizat. Analizând
recuperarea interioară comparativ cu recuperarea exterioară, aceasta din urmă prezintă
următoarele aspecte caracteristice:
• utilizarea energiei recuperate din resursele energetice secundare în afara limitelor
procesului industrial din care au rezultat, conduce la limitări de regim în recuperare
datorate nesimultaneităţii producerii cu consumul fie sub aspect cantitativ (în cazul
utilizării energiei recuperate în direcţie termică), fie sub aspect calitativ (in cazul utilizării
energiei recuperate în direcţie electrică sau mecanică);
• efectele energetice obţinute prin economisirea combustibilului se reflectă la nivelul
utilizatorului energiei recuperate, de regulă combustibilul economisit fiind combustibil
energetic;
• efectele economice determinate atât de economia de cheltuieli cu combustibilul cât şi de
investiţiile şi cheltuielile aferente instalaţiei recuperatoare influenţează balanţa economică
a utilizatorului energiei recuperate.
În tabelul 5.7 sunt precizate principalele aspecte caracteristice ale soluţiilor de recuperare
exterioară, exemplificate pentru cazul gazelor de ardere.
De multe ori, în special în cazul gazelor de ardere evacuate din procesele pirotehnologice
având un conţinut de căldură sensibilă mare, se impune aplicarea recuperării în mai multe trepte
(în cascadă), combinând soluţiile de recuperare internă cu cele externe. Astfel se obţine un grad
total de recuperare mai mare decât prin aplicarea independentă a fiecărei soluţii de recuperare
prezentate anterior. În aceste condiţii, analiza eficienţei recuperării se aplică ansamblului
schemei de recuperare, scopul fiind determinarea variantei optime de schemă complexă de
recuperare. Problemele care se pun în cazul schemelor complexe de recuperare sunt:
• repartiţia cantităţii totale de căldură între diferitele direcţii (soluţii) de recuperare;
• optimizarea schemei complexe de recuperare;
• analiza tehnico-economică a ansamblului schemei de recuperare complexă.

Tabelul 5.7. Elemente caracteristice ale soluţiilor de recuperare exterioară

Direcţia de Scopul recuperării Elemente caracteristice ale soluţiilor de
recuperare recuperare
Termică – alimentarea cu căldură – prezintă un grad anual de recuperare înalt,
a proceselor tehnologice; datorită caracterului permanent la acestor
– încălzirea, ventilarea, consumuri;
condiţionarea incintelor – caracterul sezonier al acestor consumuri,
cu caracter tehnologic, face ca utilizarea căldurii în această direcţie
administrativ sau urban; să aibă o durată anuală de cel mult 2500 -
 – prepararea apei calde 3000 ore/an, mult mai mică faţă de duratele
în scopuri menajere şi anuale de disponibilitate ale gazelor de
sanitare. ardere (5000 – 6000 ore/an, funcţie de
procesul tehnologic din care provin), ceea ce
determină un grad anual de recuperare redus;
– limitările de regim care apar sunt de natură
cantitativă, necesarul de căldură pentru
prepararea apei calde fiind mult mai mic
decât căldura conţinută de gaze, diferenţa
neputând fi recuperată;
Electrică – producerea energiei – recuperarea căldurii gazelor cu nivel termic
(Mecanică) electrice; ridicat se face în cazane recuperatoare
– producerea lucrului producătoare de abur, utilizat în turbine cu
mecanic. abur cu condensaţie pentru producerea
energiei electrice;
– în funcţie de calitatea gazelor, acestea se
pot folosi şi direct în turbine de detentă cu
gaze, pentru producerea lucrului mecanic;
– gradul anual de recuperare este afectat de
către limitările de regim, numai în măsura în
care apar restricţii în necesarul
electroenergetic ce trebuie asigurat;
Cogenerare – producere simultană de – aburul produs în cazanele recuperatoare
sau trigenerare căldură şi energie poate fi utilizat şi într-un ciclu combinat de
electrică sau căldură, cogenerare sau trigenerare;
energie electrică şi frig. – în cazul turbinelor de detentă
recuperatoare, gazele eşapate din turbine se
pot folosi şi pentru alimentarea cu căldură
şi/sau frig.

5.3.3. EFECTELE RECUPERĂRII RESURSELOR ENERGETICE

SECUNDARE

Printre cele mai eficiente metode de creştere a gradului de utilizare a energiei consumate în
procesele industriale poate fi amintită valorificarea resurselor energetice secundare rezultate, în
speţă a gazelor de ardere. Efectele recuperării resurselor energetice secundare sunt de natură
tehnică, energetică, economică şi ecologică.[7.15]
a. Efecte tehnologice
Conceperea şi încadrarea unor instalaţii recuperatoare direct în fluxul tehnologic contribuie
la modernizarea schemelor generale ale proceselor tehnologice. Astfel amplasarea de
recuperatoare (pentru preîncălzirea aerului, a combustibilului, a materialelor tehnologice) în
cadrul proceselor pirotehnologice din industria metalurgică, a materialelor de construcţii,
chimică, permit trecerea la tehnologii noi, performante, cu un înalt grad de recuperare, cu
productivităţi ridicate de obţinere a produsului finit. Prin procedeele de recuperare, ca
recircularea gazelor de ardere se măreşte durata de viaţă a agregatelor tehnologice, diminuându-
se solicitările termice la care sunt supuse părţile componente. Efectele de natură tehnică sunt
corelate şi se regăsesc în cele de natură economică.
b. Efecte energetice
Efectele de natură energetică se cuantifică prin economia de combustibil realizată prin
recuperare.
 Principalii indicatori energetici pe baza cărora se va aprecia eficienţa energetică a soluţiei
de recuperare sunt:
• echivalentul în combustibil al energiei economisite (economia de combustibil, valoare
absolută sau relativă) – se defineşte ca diferenţa între consumul de combustibil înainte şi
după recuperare;
• gradul total de recuperare – se defineşte ca raportul între căldura efectiv recuperată,
datorită restricţiilor termodinamice şi tehnico-economice existente, şi căldura conţinută
efectiv de către r.e.s.
c. Efecte economice
Sub aspect economic, efectele imediate sunt determinate în primul rând de economia de
energie realizată, în funcţie de direcţia în care s-a făcut recuperarea, fie la nivelul producătorului
energiei recuperate, fie la nivelul beneficiarului acestuia. Astfel se reduc consumurile energetice
la nivelul conturului analizat (indiferent care este acesta), reducându-se implicit şi aportul de
combustibil clasic.
Reflectarea economică a reducerii consumurilor energetice, la nivelul întreprinderilor sau a
platformelor industriale, are loc prin reducerea cheltuielilor de producţie aferente acestora, ceea
ce în final determină reducerea preţului de cost al produselor tehnologice. Efectul indirect,
menţionat anterior, respectiv reducerea apelului la energia primară, se reflectă prin reducerea
pierderilor energetice şi a consumurilor efective de energie din etapa extracţiei şi a transportului
combustibilului.
d. Efecte ecologice
O importanţă deosebită a recuperării resurselor energetice secundare, o reprezintă efectele
reflectate asupra mediului ambiant. Din diferite procese industriale, rezultă gaze de ardere, care
datorită cantităţii şi calităţii lor nu pot fi evacuate ca atare în mediul ambiant.
Cea mai mare parte a acestora, datorită particularităţilor pe care le prezintă: temperatură,
compoziţie, presiune, pot constitui resurse energetice secundare termice, combustibile sau de
suprapresiune, ele fiind utilizate ca atare şi în acelaşi timp neutralizate sub aspectul nocivităţii
asupra mediului ambiant.
Recuperarea gazelor de ardere rezultate din procesele industriale, ca resurse energetice
secundare de natură termică determină reducerea sensibilă a emisiei de căldură în mediul
ambiant, deci, reducerea efectului de seră, care constituie în condiţiile puternicei industrializări
cu care se confruntă planeta, un pericol iminent de distrugere a echilibrului ecologic.
Există o categorie de resurse energetice secundare sub formă de gaze de ardere, a căror
recuperare este susţinută în primul rând de considerentele ecologice şi apoi de cele energetice şi
economice. Din această categorie fac parte şi gazele de ardere rezultate din procesele industriei
chimice, metalurgice, materialelor de construcţii, care datorită substanţelor toxice conţinute, prin
interacţiune chimică cu aerul dar mai ales cu apa, pot conduce la formarea unor substanţe toxice
sau cu caracter coroziv asupra însăşi a agregatelor tehnologice şi a tot ceea ce există pe o rază
apreciabilă.
Prin normativele emise, legislaţia internaţională prevede principalele categorii de poluanţi
atmosferici, ai apei şi solului, efectele lor nocive asupra mediului ambiant, conţinuturile limită
admise, precum şi taxele percepute în cazul depăşirii lor. Valorificarea energetică în limitele
eficienţei tehnico-economice a gazelor care rezultă din procesele industriale, poate constitui o
metodă de conservare a mediului ambiant.
Extracţia combustibililor clasici, în special a celor solizi cu exploatări la suprafaţă prin
decopertarea straturilor de pământ de deasupra, are efecte negative asupra echilibrului ecologic.
Din această cauză orice economie de combustibil (inclusiv cel nuclear), realizată prin recuperare
reprezintă o reducere substanţială a apelului la resursele de energie primară, reducându-se astfel
efectele nocive asupra mediului ambiant.
Din punct de vedere ecologic, efectul implementării soluţiei de recuperare propusă, poate fi
cuantificat prin reducerea indicatorilor de impact, comparativ cu soluţia de referinţă, iar din
punct de vedere economic efectele ecologice pot fi cuantificate prin ecotaxe.

BIBLIOGRAFIE
[7.1] World Energy Outlook, 2013.
[7.2] International Energy Agency (IEA). The Medium-Term Renewable Energy Market
Report, 2013.
[7.3] Virginia Câmpeanu, Sarmiza Pencea, Energiile regenerabile, încotro?, Editura
Universitară București, 2014, 205 pagini.
[7.4] Directiva 2009/28/EC a Parlamentulu European&Consiliului privind energiile
regenerabile: https://ec.europa.eu/energy/en/topics/renewable-energy/renewable-energy-
directive.
[7.5] Planul Național de Acțiune în domeniul Energiei din Surse Regenerabile, 2010 :
http://www.minind.ro/pnaer/PNAER_29%20iunie_2010_final_Alx.pdf.
[7.6] Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020, actualizată pentru
perioada 2011-2020: http://www.minind.ro/energie/STRATEGIA_energetica_actualizata.pdf.
[7.7] Site-ul Administrației Naționale de Meteorologie: http://www.meteoromania.ro.
[7.8] Site-ul Companiei Naționale Transelectrica S.A. : http://www.transelectrica.ro.
[7.9] Site-ul Companiei Naționale Hidroelectrica S.A.: http://www.hidroelectrica.ro.
[7.10] Hotărârea de Guvern 1844/2005 privind utilizarea biocombustibililor în România:
www.gov.ro.
[7.11] Verzirgianni,G., Darie, G., Necula, H., Dumitrescu, I.S.,Patrascu,R. , Minciuc, E.,
Malamatenios, Ch. ,K., Grepmeier, Popa, B., Marin, Al., Tiser, A., Otto, E., Pussak, M.,
Havelsky, V., Tiser,A., Fiiri, B.- Energii regenerabile & eficienţa energetica. Ghid de instruire,
Editura Nik Vox, ISBN 978 – 973-8489-37 – 0, Bucureşti 2007.
[7.12] Pătrașcu R., Raducanu C., Ciucașu C. - Tehnologii complexe de recuperare a
caldurii in industrie, Editura PRINTECH, ISBN 973-9402-10-0, Bucuresti, 1998, 112 pag.
[7.13] Raducanu C., Pătrașcu R. - Evaluarea eficientei energetice, Editura AGIR, ISBN
973-720-074-8, Bucuresti, 2006, 125 pag.
[7.14] Pătraşcu R., Minciuc E., Analysis of energy efficiency of external recuperation of
heat from flue gasses from industrial processes, University Politehnica of Bucharest,Scientific
Bulletin Series C – Electrical Engineering and Computer Science, vol. 75, nr. 3, 2013, ISSN
(print): 2286-3540 / (online): 2286-3559, pp. 209-220, 2013.
[7.15] Pătraşcu R., Minciuc E., Complex analysis of recuperation of energy potential of
secondary energy resources (ser) in a defined contour, Buletin Stiintific UPB, U.P.B. Sci. Bull.,
Series C, Vol. 74, Iss. 4, 2012, pag 294-306, ISSN 1454-234x.