Utilizarea Energiei Apelor Curs 1 PDF

Cap. 1.
RESURSELE DE APĂ
1.1. Definiţii, caracteristici

1.2. Resursele de apă ale globului
1.3. Principalele resurse naturale ale României
1.4. Resursele de apă ale României
1.5. Circuitul apei în natură
1.6. Economia apelor
1.7. Costul apei
1.1. Definiţii, caracteristici
apa = lichid, compus hidrogenat al
oxigenului (H2O)
poate exista în trei stări diferite de agregare,

trecând cu relativă uşurinţă (pe Terra) din
una în alta:
lichidă, gazoasă (vapori), solidă (gheaţă)
11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 2

Caracteristici specifice
ocupă volume mari la exteriorul Pământului;
realizează un circuit continuu între oceane, atmosferă şi
uscat;
reprezintă cel mai răspândit solvent;
are capacitate mare de absorbţie a căldurii, se încălzeşte
şi se răceşte mai încet decât orice alt lichid, având o
influenţă reglatoare asupra temperaturii Pământului;
fierbe la 100°C şi îngheaţă la 0°C;
densitatea maximă este la temperatura de +4°C, iar la 0°C
devine cu 10% mai voluminoasă decât la +4°C, ceea ce
face ca gheaţa să plutească. Apa din roci, îngheţând le
dezagregă.

Unităţile geografice ale hidrosferei, respectiv
sistemele teritoriale în care este organizată
apa sunt:
– oceanele
– mările
– apele curgătoare
– lacurile
– apele subterane
– gheţarii

Oceanul Planetar
se compune din patru oceane: Pacific, Atlantic,
Indian şi Arctic
ocupă aproximativ 362 mil.km2, 71% din suprafaţa
Terrei (510 mil.km2), continentele deţin doar 29%.
repartiţia apei oceanice pe glob este inegală: circa
90% se grupează pe o jumătate din sfera Terrei,
având polul situat în SE-ul Insulei Noua Zeelandă
(lângă Insula Antipodes). Aceasta se numeşte
emisfera oceanică. Opusul ei este emisfera
continentală, cu polul la gura fluviului Loire (pe
insula Dumet) şi unde apa ocupă totuşi 53% din
suprafaţă.
Mările
sunt întinderi de apă oceanică, mai mici sau mai
puţin adânci decât oceanele. Ele se clasifică după
raporturile lor cu oceanele şi continentele în mări
mărginaşe (comunică larg cu oceanul, fiind un fel
de golfuri ale acestora), continentale (înconjurate
de uscat, comunicând cu oceanul sau cu o altă
mare, prin strâmtori), mediterane (situate între 2-3
continente şi/sau ghirlande insulare: Mediterana,
Mediterana Asiatică, Mediterana Americană şi
„Oceanul” Arctic).

Râurile şi fluviile
sunt organisme care colectează apele
superficiale continentale
uneori se generalizează sub un singur
nume, ca de exemplu: pârâu, râu, fluviu,
având la bază o delimitare după mărime
râurile şi fluviile au un regim de curgere
permanent, deoarece se alimentează nu
numai din ploi ci şi din ape subterane

Lacurile
reprezintă mase de apă care stagnează în excavaţiuni ale
continentului
dimensiunile lor sunt variabile; adâncimea începe de la
câţiva metri şi până la 1620 m cât are Lacul Baikal, iar
suprafaţa de la foarte mică la 37.000 km2, cât are Marea
Caspică
lacurile formate prin acţiunea omului (antropice), spre
deosebire de cele naturale, sunt artificiale. Din această
categorie fac parte lacurile de acumulare pentru
hidrocentrale, pentru alimentarea cu apă a localităţilor,
pentru irigaţii etc. În ţara noastră sunt numeroase
asemenea lacuri, amenajate pe Dunăre, Bistriţa, Argeş,
Olt, Siret etc.
Pe glob, mari lacuri de acumulare au fost amenajate pe
fluviile Nil, Volga, Zambezi, Colorado, Enisei etc.
Limitele hidrosferei
sunt date de limitele spaţiului cu apa lichidă
liberă
în scoarţa terestră coboară până la 5-10 km,

iar în atmosferă, 90% din cantitatea de apă
se găseşte până la 5 km altitudine, limita
hidrosferei fiind la circa 80 km altitudine

Resurse de apă
se înţelege, în sensul cel mai larg, apa

existentă sub diverse stări de agregare
(apa lichidă, gheaţă sau vapori de apă)
la suprafaţa planetei, în subsol şi în atmosferă
(hidrosferă)

Folosirea apei este strâns legată de dezvoltarea
economică şi socială a societăţii,
de marile probleme actuale ale omenirii:
problema alimentaţiei – dezvoltarea

irigaţiilor;
problema energiei – utilizarea energiei
hidraulice;
problema mediului înconjurător – apa este
unul dintre factorii de mediu cei mai
ameninţaţi cu poluare sau epuizare.

Multă vreme şi, în oarecare măsură, chiar şi în
prezent apa a fost considerată ca o resursă ieftină,
fără limitări cantitative. În prezent, sau în
următoarele decenii apa poate deveni un factor de
limitare a creşterii economice şi a producţiei
alimentare.
Concurenţa în creştere între mai mulţi utilizatori care
îşi dispută o cantitate de apă limitată şi preţul tot
mai ridicat, din punct de vedere economic şi
ecologic, al strategiilor tradiţionale de
aprovizionare cu apă, cer o abordare nouă a
gospodăririi apelor.
Resursele de apă ale planetei
reprezintă o componentă a
resurselor naturale, cu unele
caracteristici comune cu acestea,
dar şi cu anumite trăsături
specifice.

Caracteristici specifice
resurselor de apă
caracter limitat în spaţiu (ca valoare medie a
volumului disponibil la un moment dat) şi timp (pe
o perioadă de timp, de exemplu anual)
inepuizabile, refăcându-se în mod ciclic (circuitul
apei în natură)
distribuţie neuniformă, în spaţiu şi timp
posibilităţi de transport limitate
regim puternic influenţat de către om, atât sub
aspect cantitativ cât şi calitativ
resursă refolosibilă
important factor de mediu
1.2. Resursele de apă ale globului
Volumul de apă
Rezervorul % din % din apa
[km3]
total dulce
TOTAL TERRA
-
din care: 1.400.000.000 100
Oceanul Planetar 1.362.200.000 97,3 -
Apa dulce
37.800.000 2,7 100
din care:
calotele de gheaţă şi gheţarii 29.182.000 77,20
apa subterană 8.467.000 22,40
lacuri şi mlaştini 132.100 0,35
vapori de apă în atmosferă 15.120 0,04
cursuri de apă 3.780 0,01

Se poate observa cantitatea uriaşă de apă
existentă la nivel mondial, dar şi faptul că
ponderea apei dulci (2,7%), este mult mai
mică decât a apei sărate (97,3%).
În cadrul apei dulci, ponderea apei din râuri,

cu precădere utilizată în activitatea umană,
este deosebit de mică (0,01% din apa dulce
şi 0,00027% din volumul total de apă).

• dacă se consideră anual circa 10 circuite ale
apei în natură, volumul mediu de apă scurs pe
râuri şi fluvii într-un an ajunge la 37.800 km 3
• se apreciază că, în actualele condiţii tehnice şi

economice, pot fi captate şi valorificate
aproximativ 20.000-30.000 km3/an.

Bilanţul hidrologic anual la scara continentelor
Precipitaţii Evapotranspiraţia
CONTINENTUL
km3/an km3/an
Europa 7.165 4.055
Asia 32.690 19.500
Africa 20.780 16.555
America de Nord 13.910 7.950
America de Sud 29.355 18.975
Australia şi Oceania 6.405 4.440
TOTAL MONDIAL 110.305 71.475
Scurgere Scurgere Maxim /

Scurgere totală
CONTINENTUL maximă minimă total
km3/an % km3/an km3/an -
Europa 3.110 8,0 2.045 1.065 0,66
Asia 3.190 34,0 9.780 3.410 0,74
Africa 4.225 10,9 2.760 1.465 0,65
America de Nord 5.960 15,3 4.220 1.740 0,75
America de Sud 10.380 26,7 6.640 3.740 0,64
Australia şi Oceania 1.965 5,1 1.500 465 0,76
TOTAL MONDIAL 38.830 100 26.945 11.885 0,69
Utilizarea apei
foarte diferită între zonele globului
înregistrându-se pentru consumul de apă
valori de:
– cca. 40 m 3 /an loc în unele ţări subdezvoltate

din Africa
– peste 1.000 m 3 /an loc în unele ţări dezvoltate şi
– cca. 2.500 m 3 /an loc în unele ţări foarte
dezvoltate

Repartizarea debitelor de apă dulce
pe continente
Debit Cotă Cotă Cotă parte
Nr.
Regiunea mediu parte a parte a a debitului
crt.
anual debitului populaţiei asigurat
- - km3/an % % %
1. Africa 4.225 11 11 45
2. Asia 9.865 26 58 30
3. Europa 2.129 5 10 43
America de Nord şi
4. 5.960 15 8 40
Centrală
5. America de Sud 10.380 27 6 38
6. Oceania 1.965 5 1 25
7. C.S.I. 4.350 11 6 30
--- Total Mondial 38.874 100 100 36

Neuniformitatea în timp
aproximativ 2/3 din volumul anual

se realizează în timpul viiturilor,
iar 1/3, relativ stabilă, este
asigurată în tot timpul anului

Consumul de apă pentru populaţie şi servicii publice – 1980
SITUAŢIA ÎN ANUL 1980
Consum Apă Apă uzată
Populaţia
prelevat consumată restituită
REGIUNEA
[106 loc.] [km3] [km3] [km3]
Europa 496 48 10 38
Asia 2.932 8 53 35
Africa 589 10 7 3
America de N 411 66 20 46
America de S 279 24 14 10
Australia şi
26 4,1 1,2 2,9
Oceania
U.R.S.S. 282 23 5 18
TOTAL 5.015 263,1 110,2 152,9
SITUAŢIA ÎN ANUL 2000

Consum Apă Apă uzată
Populaţia
prelevat consumată restituită
REGIUNEA
[106 loc.] [km3] [km3] [km3]
Europa 512 56 8 48
Asia 3.612 200 100 100
Africa 853 30 18 12
America de N 489 90 22 68
America de S 367 40 20 20
Australia şi
30 5,5 1,5 4
Oceania
C. S. I. 310 35 5 30
TOTAL 6.173 456,5 174,5 282
Consumul de apă în industrie (în [km3/an])
SITUAŢIA ÎN ANUL 1980 SITUAŢIA ÎN ANUL 2000

Apă Apă Apă uzată Apă Apă Apă uzată
REGIUNEA prelevată consumată restituită prelevată consumată restituită
Europa 193 19 174 200-300 30-35 170-175
Asia 118 30 88 320-340 65-70 255-270
Africa 6,5 2 4,5 30-35 5-10 25
America de N 294 29 265 360-370 50-60 310
America de S 30 6 24 100-110 20-25 80-85
Australia şi O 1,4 0,1 1,3 3,0-3,5 0,5 2,5-3,0
C. S. I.
117 12 105 140-150 20-25 120-125
(URSS)
TOTAL 759,9 98,1 661,8 1153-1308,5 190-225,5 962,5-993

1.3. Principalele resurse naturale
ale României
Resursele naturale reprezintă capitalul natural, o
componentă esenţială a bogăţiei României.
Resursele naturale neregenerabile ale României
au fost şi sunt încă exploatate şi prelucrate cu
tehnologii care au condus la poluarea intensă a
unor zone din ţară.
Resursele de materii prime regenerabile sunt,
parte din ele, de asemenea limitate. Aceste
resurse sunt: resursele de apă, resursele de sol şi
fauna şi flora.
Resursele de apă reprezintă potenţialul hidrologic format
din apele de suprafaţă şi subterane, în regim natural şi
amenajat, inventariate la sfârşitul anului, indiferent de
destinaţia utilizării acestora. În resursele de apă nu este
cuprinsă apa marină sau din lacurile salmastre şi nici apa
din consumul în regim natural ce se efectuează individual,
în afara sistemului organizat.
În România resursele de apă interioară sunt limitate la
1700 m3/an loc., iar luând în considerare şi Dunărea - fluviu
internaţional - la cca. 3250 m3/an loc.; cu mult sub valorile
întâlnite în alte ţări bogate în ape cum sunt: ţările nordice,
Austria, Ungaria, Elveţia, Grecia, Franţa ş.a.m.d.
Reţeaua hidrografică a României are aproape întreaga
suprafaţă cuprinsă în bazinul fluviului Dunărea, cu excepţia
unei părţi din râurile din Dobrogea, tributare Mării Negre.
Resursele de apă ale României sunt constituite din apele
de suprafaţă (râuri interioare, lacuri naturale şi artificiale,
fluviul Dunărea) şi într-o măsură mai mică, respectiv cca.
10%, din apele subterane.
datorită dispunerii neuniforme a râurilor
interioare în teritoriu şi folosirii în mică
măsură a apelor Dunării, datorită poziţiei
sale periferice, la limita de sud a teritoriului
ţării, a fost necesară realizarea unor lucrări
de amenajare a bazinelor hidrografice
astfel s-au realizat peste 1.900 lacuri

importante, cu un volum total de peste
13 mld.m3, dotate cu toate uvrajele aferente
lucrărilor complexe de amenajare a apelor şi
2.000 km canale şi galerii de derivaţie
pentru transferul resursei de apă din bazine
excedentare în bazine deficitare sau în
cadrul aceluiaşi bazin hidrografic
principala resursă de apă a României este
constituită din râurile interioare, în număr de 4864
(inventariate şi codificate), având o lungime totală
de 78.905 km
raportat la populaţia actuală a ţării, resursa de apă

specifică utilizabilă este de cca. 2.700 m3/an loc.,
faţă de media europeană de 4.000 m3/an loc.,
ceea ce situează ţara noastră pe poziţia 20 în
Europa
consumurile de apă au scăzut drastic în ultimii ani,

la cca. 50% faţă de 1989, din cauza reducerii
activităţii industriale şi reducerii activităţilor
agricole

Resurse de apă potenţiale şi tehnic
utilizabile din România pentru anul 2000,
în [mld.m3/an]
Resursa de apă Resursa de apă

Categoria de resurse
potenţială tehnic utilizabilă
Râuri interioare 40 25**
Dunărea 85* 30
Ape subterane 9 6
Total 134 61
* cuprinde o jumătate din stocul mediu multianual scurs pe

Dunăre în secţiunea Baziaş
** cuprinde cca. 5 mld.m3 resursă asigurată în regim natural

Dunărea şi Marea Neagră
constituie ecosisteme distincte care, pe teritoriul aparţinând
României, au o importanţă economică şi ecologică aparte
Dunărea este coloana de transport pe căile interioare de

apă ale Europei. Prin canalele Dunăre - Marea Neagră şi
Rin - Main - Dunăre se leagă două mări, Marea Nordului şi
Marea Neagră, creând perspectiva creşterii traficului pe
apă al mărfurilor pe teritoriul României. Dunărea este sursă
de apă pentru diverse folosinţe, sursă de hrană (faună
piscicolă) şi sursă de energie ieftină, prin cele două
hidrocentrale electrice de la Porţile de Fier
Marea Neagră este poarta României spre mări şi oceane,

iar zona de litoral şi de platou continental oferă condiţii
diverse pentru valorificarea bogăţiilor subterane (petrol,
gaze naturale), acvatice (fauna piscicolă), şi de pe uscat
(turism, agrement)
Alte resurse naturale
Lacurile naturale, din care unele terapeutice de importanţă
internaţională (Techirghiol, Amara ş.a.), precum şi lacurile
artificiale de baraj pe râurile interioare (având volumul total
de cca. 12 mld.mc) constituie de asemenea resurse de
mare valoare.
Apele minerale, resursă regenerabilă, sunt insuficient
valorificate, deşi unele din ele sunt apreciate pe plan
mondial prin calităţile lor. Din rezerva totală de ape
minerale ce pot fi îmbuteliate, 122.000 mc/zi, se valorifică
doar cca. 40%.
Resursa de sol în România este tot atât de importantă ca
şi resursa de apă. Din suprafaţa totală a ţării de
237.500 km2, 62% reprezintă suprafaţa agricolă, 26,7% -
pădurile, 3,7% - apele şi 7,6% - alte suprafeţe. Cele mai
fertile soluri sunt cernoziomurile din Câmpia Română,
Câmpia de Vest, Podişul Moldovei, Câmpia Transilvaniei,
Dobrogea şi alte zone (26,7% din învelişul de sol).
Fauna şi flora pe teritoriul României sunt distribuite
armonios şi constituie o bogăţie de mare preţ, în condiţiile
unei valorificări controlate, raţionale. România este o ţară
cu o mare diversitate biologică şi cu un procent ridicat de
ecosisteme naturale.
Pădurile reprezintă în primul rând, o valoare ecologică,

fiind plămânul verde al ţării. Ecosistemele forestiere sunt
caracterizate printr-o floră şi faună de o diversitate aparte,
şi în al doilea rând, prin valoare economică şi socială
ridicată, concretizate prin masa lemnoasă ce poate fi
exploatată, prin fondul cinegetic şi cel piscicol din apele de
munte, prin condiţiile ce le oferă turismului. În secolul trecut
pădurile ocupau 35-40% din suprafaţa ţării, iar în prezent
doar cca. 26,7%. În ultimii ani, deşi s-a practicat o activitate
de împădurire, creşterea reală a suprafeţei împădurite este
negativă, datorită tăierilor ilicite, furturilor şi unor calamităţi
naturale.
1.4. Resursele de apă ale României
Pentru România se apreciază următoarele resurse
de apă dulce:
râuri interioare: 40 mld.mc/an, din care tehnic
utilizabilă 25 mld.mc/an;
Dunărea la intrarea pe teritoriul României:
170 mld.mc/an, jumătate revenind României, dar
doar circa 30 mld.mc/an tehnic utilizabilă;
ape subterane: 9 mld.mc/an, din care 6 mld.mc/an
tehnic utilizabilă.

Repartizarea volumelor de apă disponibile în
anul mediu în România pe bazine hidrografice
Altitudine Stoc
Distanţa Altitudine Suprafaţă Panta
medie mediu
Nr. Râul Secţiunea izvor punct bazin medie
bazin anual
crt. km mdM km2 mdM ‰ 106 m 3
Tisa
1 Frontiera Ungaria - - 4640 - - 1802
super.
2 Someş Frontiera Ungaria 345 112 15352 536 170 3800
3 Crişul N. Frontiera Ungaria 144,1 75 4476 277 68 2584
4 Mureş Frontiera Ungaria 719 86 27919 613 179 4932
5 Timiş Front. Iugoslavia 241,2 72 5248 415 151 1618
6 Nera Confluenţa Dunăre 131,2 65 1361 559 217 1166
7 Jiu Confluenţa Dunăre 346,2 22 10594 438 93 2769
8 Olt Confluenţa Dunăre 698,8 21 24300 624 135 5040
9 Vedea Confluenţa Dunăre 242,7 20 5364 169 25 363
10 Argeş Confluenţa Dunăre 339,6 10 12521 376 90 1957
11 Ialomiţa Confluenţa Dunăre 414 8 8873 374 59 1319
12 Siret Confluenţa Dunăre 725,8 2 44014 515 110 5860
13 Prut Confluenţa Dunăre 952,9 - 28396 - - 2580
B.h.XIV
14 - - - 7039 - - 259
(Dunăre)
B.h.XV
15 - - - 5330 - - 35
(Litoral)

Neuniformitatea repartiţiei resurselor de apă pe
teritoriu este ilustrată de faptul că 66% din volumul
total de apă se găseşte în zona de munte, care
constituie 21% din teritoriu, iar în zona de câmpie,
care constituie 48% din teritoriu, se găseşte doar
10% din volumul total de apă.
Neuniformitatea în timp este accentuată, variaţiile
se produc atât de la un an la altul, cât şi în
interiorul unui an. S-au înregistrat ani în care
volumul de apă scurs în cele 3 luni de primăvară
reprezintă mai mult decât jumătate din volumul
anual.
Regimul torenţial de scurgere pentru numeroase
râuri din ţara noastră este foarte pronunţat;
valoarea raportului dintre debitul maxim şi cel
minim putând atinge valori de ordinul miilor.
Evoluţia cerinţelor de apă în ţara
noastră
Cerinţa de apă Din care nerecuperabil

Anul
[mld. m3/an] [mld. m3/an]
1975 14,4 9,7
1980 22,4 15,3
1990 35 25,6
2000-2010 46 36

1.5. Circuitul apei în natură
Hidrosfera[1] are o mobilitate mult mai mare decât
litosfera[2], dar mai mică decât atmosfera[3].
Această mobilitate constă atât în transformări
fizice (trece în stare de vapori sau de gheaţă şi
invers) sau chiar chimice (se combină cu alte
elemente şi devine o soluţie), dar mai ales se
deplasează cu uşurinţă.
[1] Învelişul de apă al globului terestru, alcătuit din oceane, mări, lacuri,
gheţari, ape curgătoare, ape subterane, zăpezi şi gheţuri.
[2] Înveliş extern solid de pe suprafaţa globului pământesc; scoarţa
terestră.
[3] Înveliş gazos care înconjoară pământul; aer.

Energia solară sau/şi terestră determină o mişcare continuă a
apei, formând anumite circuite, cu caracter regulat sau periodic
S-a încetăţenit formularea de circuit al apei în natură. La

modul cel mai general, aceasta constă în evaporarea apei
de la suprafaţa oceanelor şi a continentelor, ridicarea ei în
atmosferă, precipitarea sub formă de ploaie sau zăpadă şi
reîntoarcerea ei în ocean, fie în mod direct, fie prin
intermediul apelor curgătoare sau prin topirea gheţarilor.
Ca atare, o caracteristică specifică resurselor de apă este

mişcarea, aceasta contribuind la legătura şi schimbul de
substanţă şi energie între subsistemele Terrei. De aici
rezultă o trăsătură remarcabilă a resurselor de apă dulce
din râuri, ele fiind regenerabile (reînnoibile) şi deci practic
inepuizabile.

Circuitul apei în natură poate fi considerat la
scara întregii planete – circuitul general sau
global, precum şi pentru regiuni mai restrânse –
circuitul local.
Dacă se face referire numai la circuitul general, la

nivelul Terrei se pot considera două procese
principale. Primul este evaporarea, având ca
sursă de energie conversia radiaţiei solare, apa
trecând din faza lichidă în vapori de apă şi
producându-se o mişcare ascendentă a apei, de la
suprafaţa Terrei în atmosferă. Al doilea proces
este cel de condensare a vaporilor şi de mişcare
descendentă, determinată de gravitaţia terestră,
apa revenind la suprafaţa Terrei sub formă de
precipitaţii, lichide sau solide.
Se pot utiliza notaţiile X u şi X o pentru volumul evaporaţiei la
suprafaţa uscatului şi respectiv oceanului planetar şi Yu şi Yo pentru
volumul precipitaţiilor la suprafaţa uscatului şi respectiv oceanului planetar.
Pentru o perioadă de timp suficient de mare, volumul total de apă
evaporată în atmosferă, X, va fi egal cu volumul total de apă revenită la
suprafaţă, Y, valoarea evaluată pe un an mediu fiind:
X = Y = 577.000 km3 an .

Considerând Terra formată din două subsisteme, Oceanul Planetar şi
Sistemul Continentelor (Uscat), se constată un dezechilibru între cantităţile
de apă evaporată şi respectiv precipitată, la nivelul fiecărui subsistem.
Astfel, de la suprafaţa Oceanului Planetar se evaporă cea mai mare
cantitate de apă,
X o = 502.800 km 3 /an , adică 87,14% din totalul apei evaporate,
în timp ce cantitatea de precipitaţii este mai redusă,
Yo = 458.000 km 3 /an (79,38%). Diferenţa este transportată de
curenţi de aer deasupra continentelor, unde condensează şi este precipitată
împreună cu apa provenită din evaporaţia de pe această suprafaţă. Astfel,
volumul apei evaporate de pe suprafaţa uscatului este,
X u = 65.200 km 3 /an ,
mai mic decât volumul precipitaţiilor căzute pe aceeaşi suprafaţă, şi anume:
Yu = 110.000 km 3 /an .

Diferenţa,
Z = Yu − X u = 44.800 km 3 /an ,
se infiltrează în sol, se stochează sub formă de gheaţă sau se scurge prin
reţeaua hidrografică, revenind în cele din urmă în Oceanul Planetar. Din
acest volum scurgerea prin reţeaua hidrografică reprezintă 42.600 km3/an,
restul fiind apa provenită din scurgerea subterană directă în oceane şi mări
(2.200 km3/an). La acest bilanţ se adaugă, cu o pondere redusă, şi cel al
regiunilor endoreice (regiuni fără scurgere spre Oceanul Planetar),
X end = Yend = 7.500 km3/an,
în care scurgerea râurilor este evaluată la 830 km3/an.

Ilustrarea timpului de stocare estimat
pentru resursele de apă mondiale

1.6. Economia apelor
Ramura economiei unei ţări care are ca obiect totalitatea
măsurilor necesare pentru folosirea raţională a resurselor
de apă formează economia apelor.
Necesitatea utilizării raţionale a resurselor de apă rezultă,

aşa cum s-a putut deja vedea, dacă se iau în considerare
următoarele elemente:
– caracterul limitat (deşi în continuă reînnoire datorită circuitului apei
în natură) a resurselor de apă;
– distribuţia neuniformă în spaţiu şi timp a acestora;
– posibilităţile relativ limitate pentru transportul apei (din zone unde
aceasta este în exces în zone cu deficit de apă);
– faptul că regimul de curgere al apei în râuri şi fluvii este influenţat
cantitativ şi calitativ de către activitatea omului;
– faptul că apa este o resursă refolosibilă atât în lungul unui curs de
apă, cât şi în cadrul aceleiaşi folosinţe;
– faptul că apa a devenit în prezent unul dintre cei mai importanţi
factori de mediu.
Gospodărirea apelor
reprezintă ansamblul de activităţi
desfăşurate pentru realizarea următoarelor
scopuri:
– satisfacerea necesităţilor de apă ale activităţilor
umane în cantitatea şi cu calitatea cerută de
beneficiari;
– combaterea efectelor dăunătoare ale apelor
(exces de umiditate, inundaţii, sărăturarea
solului, erodarea albiilor etc.);
– protecţia resurselor de apă împotriva poluării şi
a epuizării lor cantitative.
În gospodărirea apelor se denumeşte
folosinţă de apă orice domeniu de
utilizarea a unei surse de apă.
În raport cu diferitele utilizări (folosinţe)

ale apei se structurează şi diferitele
ramuri ale economiei apelor.

Ramuri ale economiei apelor:
hidroenergetica, care se ocupă cu amenajarea cursurilor de
apă în scopul valorificării potenţialului hidroenergetic al
acestora;
transporturile fluviale şi maritime pentru oameni şi mărfuri;
hidroamelioraţiile, care au ca scop irigarea şi alimentarea cu
apă a terenurilor şi centrelor agricole, precum şi desecarea
zonelor pe care apa este în exces;
alimentările cu apă şi canalizarea centrelor populate şi a
zonelor industriale;
combaterea acţiunii distructive a apelor provocată prin viituri,
inundaţii, erodarea albiilor şi a malurilor cursurilor de apă,
spălarea şi degradarea solului fertil;
folosinţe diverse: piscicultură, sport, agrement, sanitare etc.

Folosinţă complexă de apă
în interesul obţinerii unui randament maxim pentru
economia naţională, un curs de apă poate şi
trebuie să fie folosit în acelaşi timp în mai multe
scopuri, ceea ce este cunoscut sub denumirea de
utilizare sau folosinţă complexă de apă.
O astfel de utilizare a unui curs de apă presupune:

– să dea posibilitatea utilizării concomitente a cursului de
apă în mai multe scopuri;
– să nu excludă o asemenea posibilitate pentru viitor;
– să respecte în măsura în care acest lucru este posibil,
folosinţele deja amenajate.

1.7. Costul apei
Producerea şi furnizarea de apă curată către
consumatori presupune un cost, atât în termeni de
capital iniţial, cât şi de operare, întreţinere,
management şi extindere a serviciului.
Recuperarea cheltuielilor şi aplicarea unei taxe

pentru apă este un aspect politic deoarece foarte
mulţi consumatori au fost obişnuiţi cu o furnizare
gratuită a apei sau pentru care se plăteşte doar un
tarif nominal. Încă se consideră într-o mare
măsură (atât în ţări dezvoltate, cât şi mai puţin
dezvoltate) că apa este gratuită şi că furnizarea
apei ar trebui să rămână un serviciu social gratuit.

Până la un punct acest concept este
adevărat, de exemplu, dacă o persoană
doreşte să colecteze apă netratată, poate
adesea să o facă fără a plăti pentru ea,
decât cu timpul propriu şi, potenţial, cu
sănătatea sa
furnizarea de apă tratată astfel încât să nu
prezinte nici un risc pentru sănătate nu este
un serviciu gratuit, iar costul acesteia
reflectă din plin costul «valorii adăugate» a
tratării şi a furnizării ei.

Noţiuni
Costul total de alimentare cu apă cuprinde ceea ce în mod
obişnuit numim costuri de operare şi întreţinere şi o cotă parte a
costurilor de capital (de investiţie), de obicei sub forma
amortizărilor. Metodele moderne de determinare a costurilor
includ o cotă de modernizare şi înlocuire a investiţiilor.
Costul economic total: ia în considerare, pe lângă costul total al

furnizării apei şi costul de oportunitate ca şi costurile economice
suplimentare impuse datorită consumului de apă din cauza unor
factori specifici.
Cost de oportunitate: ce s-ar obţine dacă apa ar fi utilizată în altă

parte; sau dacă prin consumarea apei de către un utilizator, un
alt utilizator ar fi privat de apa respectivă, atunci pentru cel de al
doilea apa ar avea o valoare mai mare. Ignorând costul de
oportunitate se subestimează adevărata valoare a apei, ceea ce
poate duce la o alocare greşită a resurselor de apă între
utilizatori şi la o utilizare neraţională a acestora.
Noţiuni
Costurile economice suplimentare includ costurile de
mediu. Ele pot fi pozitive sau negative. De exemplu: daca
un oraş deversează apa uzată netratată în râu, aceasta
înseamnă un cost suplimentar de tratare pentru oraşul din
aval. Mai există costuri suplimentare datorită extracţiilor
exagerate sau datorită contaminării lacurilor sau a apelor
subterane. Costurile suplimentare pozitive se întâlnesc
atunci când este vorba de beneficii nete economice, ca de
exemplu: dacă prin irigare se satisface nevoia de
evapotranspiraţie a plantelor şi se ajută la reîncărcarea
unor acvifere, dacă există în această reîncărcare o balanţă
pozitivă. De obicei aceste costuri economice suplimentare
pozitive sunt foarte mici şi greu de cuantificat.
Costul total include în plus costurile suplimentare de

mediu, reprezentate de pagubele produse mediului
înconjurător de către apă ca poluant. Ele sunt asociate cu
sănătatea populaţiei şi costurile de refacere a
ecosistemului.
Principiile generale pentru estimarea
costurilor apei
Cost suplimentar pentru
mediul înconjurător
Cost suplimentar
economic
Cost total
Cost economic
Cost de total
oportunitate
Cost de
operare şi Cost total
întreţinere de alimentare

Recuperarea costurilor, durabilitate
O recuperarea inadecvată a costurilor va duce la inabilitatea de a
opera şi la menţinerea activelor actuale, cu consecinţe precum
creşterea pierderilor, întreruperi în furnizarea apei, şi probabil
deteriorarea atât calitativă cât şi cantitativă a apei furnizate. Aceasta va
conduce la creşterea riscului de îmbolnăvire a populaţiei, o probabilă
creştere a ratelor de morbiditate şi mortalitate şi o creştere a solicitării
sistemului de sănătate.
O recuperare inadecvată a costurilor va conduce, de asemenea, la

imposibilitatea extinderii serviciului către alte zone, continuând astfel
ciclul accesului inechitabil la serviciul de alimentare cu apă. Aceasta nu
numai că nu reuşeşte să satisfacă dreptul de bază al întregii populaţii
de a avea acces la o furnizare adecvată a apei (ONU, 1977), dar va
continua să constituie o suprasolicitare a sistemului de sănătate. Este
vital să fie strânse suficiente resurse de la cei cărora le este furnizată
apa în prezent, nu doar pentru a asigura funcţionarea în continuare,
dar de asemenea, pentru a extinde serviciul şi la populaţia din zona
urbană şi rurală care nu are acces la o furnizare adecvată cu apă.

Consecinţele unei insuficiente recuperări a costurilor
Resurse in adecvate
provenite din fonduri
sau venituri sociale
Generare inadecvată de Lipsa investiţiilor în infrastru ctură

venituri şi inabilitatea de a şi a resurselor umane
atrage investiţii
Creşterea costurilor de furnizare a

serviciului şi creşterea costurilor Deteriorarea infrastructurii
operaţionale datorită deteriorării şi pierderea personalului
infrastructurii
Degradarea infrastru cturii şi

creşterea riscului de
îmboln ăvire a populaţiei

Exemplu
în Lusaka, Zambia, o lipsă prelungită de investiţii a

dus aproape la căderea completă a serviciilor
existente şi la inabilitatea de a extinde serviciile la
zonele care nu sunt servite din spaţiul urban
ca rezultat, doar 30% din populaţia din spaţiul
urban este conectată la apă, iar acoperirea altor
spaţii cu un serviciu adecvat şi continuu reprezintă
o perspectivă foarte îndepărtată

Cap. 2. ELEMENTE DE
HIDROLOGIE INGINEREASCĂ
2.1. Generalităţi
2.2. Factorii naturali ai scurgerii apelor
2.2.1. Reţeaua hidrografică
2.2.2. Văile cursurilor de apă
2.2.3. Bazinul hidrografic
2.2.4. Precipitaţiile atmosferice
2.2.5. Alţi factori climatici
2.2.6. Evaporarea, evapotranspiraţia şi infiltraţia
2.3. Debitele cursurilor de apă
2.3.1. Definiţii, componente. Debitul lichid, debitul solid
2.3.2. Curbe caracteristice ale debitelor
2.3.2.1. Cheia limnimetrică
2.3.2.2. Curba de regim
2.3.2.3. Curba de durată
2.3.2.4. Curba de frecvenţă
2.3.2.5. Curba integrală a debitelor
2.3.2.6. Curba integrală a diferenţelor de debit
2.4. Noţiuni de hidrometrie
2.1. Generalităţi
Hidrologia este o ştiinţă care studiază proprietăţile generale ale apelor
de la suprafaţa scoarţei terestre, legile generale care dirijează
procesele din hidrosferă[1], influenţa reciprocă dintre hidrosferă,
atmosferă, litosferă[2] şi biosferă[3], precum şi prognoza evoluţiei
elementelor hidrologice, în vederea folosirii lor raţionale în economie
(gr. hydros – apă, logos – studiu). Conform dicţionarului enciclopedic
(The Encyclopaedic Dictionary. Physical Geography, Edited by Andrew
Goudie) hidrologia este „ştiinţa care studiază apa sub diferitele ei forme
şi existenţa acestora în natură. Principalele sale preocupări sunt
circulaţia şi distribuţia apei ca o consecinţă a bilanţului apei[4] şi ciclului
hidrologic[5]”.

[1] Învelişul de apă al globului terestru, alcătuit din oceane, mări, lacuri,
gheţari, ape curgătoare, ape subterane, zăpezi şi gheţuri.
[2] Învelişul exterior solid al globului pământesc.
[3] Totalitatea fiinţelor care trăiesc pe pământ, în apă şi în partea
inferioară a atmosferei.
[4] Raportul dintre intrările şi ieşirile unui sistem acvatic.
[5] Succesiunea fazelor prin care trece apa în sistemul atmosferă –
pământ.
11/29/2006 Cap. 2. Elemente de hidrologie 2
Clasificare
Hidrologia continentală
Hidrologia mărilor şi oceanelor

(oceanologia)

Hidrologia continentală
potamologia (potamos = râu) se ocupă cu
studiul apelor curgătoare de pe continente;
limnologia (limnos = lac) studiază geneza,
evoluţia şi proprietăţileunităţilor acvatice
naturale şi artificiale;
telmatologia are ca obiect de cercetare
mlaştinile;
glaciologia studiază răspândirea zăpezilor
permanente şi a gheţarilor, geneza şi
mişcarea lor, tipurile de gheţari
hidrogeologia se ocupă cu cercetarea apelor subterane,
în scopul cunoaşterii modalităţilor de formare a straturilor
acvifere, izvoarelor, a caracteristicilor lor, a circulaţiei
apelor subterane, proprietăţilor hidrogeologice ale rocilor;
hidrometria se ocupă cu organizarea posturilor şi staţiilor
hidrometrice din reţeaua de râuri, lacuri, mlaştini ale unui
teritoriu, cu metodele şi procedeele de măsurare şi
prelucrare a elementelor hidrologice (niveluri, debite lichide
şi solide, temperatura, chimismul apelor etc.);
hidrologia urbană studiază caracteristicile proceselor
hidrologice din spaţiile urbanizate;
hidrologia rurală cercetează funcţionarea sistemelor
hidrografice în relaţie cu modul de utilizare a terenurilor şi
cu practicile asociate fiecărui tip de folosinţă;
hidrometeorologia este un compartiment al meteorologiei
care se ocupă cu studiul apei existente în spaţiul
atmosferic.
Ca o ramură aparte a hidrologiei poate fi
considerată gospodărirea apelor, care
înglobează un ansamblu de acţiuni menite
să conducă, în principal, la: cunoaşterea
caracteristicilor cantitative şi calitative ale
unităţilor acvatice; conservarea, dezvoltarea
şi protecţia fondului acvatic; prevenirea şi
combaterea efectelor distructive ale apelor.
Ca urmare a finalităţii practice se poate

vorbi despre: hidrologie aplicată.
Apa constituie obiectul de studiu şi al altor ştiinţe cu care
hidrologia este în strânsă legătură. Dintre acestea se
menţionează:
– hidrofizica şi hidrochimia, care se ocupă cu studiul proprietăţilor
fizice, respectiv chimice ale apelor;
– hidraulica, ce studiază dinamica apleor;
– hidroenergetica, al cărei scop este cunoaşterea potenţialului
energetic al apelor şi posibilitatea valorificării lor;
– hidrotehnica, ce studiază modalităţile şi tehnicile de realizare a
lucrărilor de amenajare a unităţilor acvatice;
– hidrobiologia, ale cărei preocupări constau în studierea condiţiilor de
viaţă vegetală şi animală din diferitele unităţi acvatice.
Deoarece fenomenele şi procesele hidrologice se găsesc în

strânsă legătură cu mediul geografic în care se produc,
hidrologia are relaţii strânse cu celelalte ştiinţe care studiază
geosferele: meteorologia şi climatologia („râul este un
produs al climei”), geologie, geomorfologie, pedologie,
biologie, hidrobiologie, microbiologie, paleohidrologie,
filosofie etc.
În cercetarea hidrologică sunt utilizate
diferite metode, multe dintre ele fiind
folosite şi de alte ştiinţe ale naturii:
– metoda observaţiilor staţionare,

– metoda observaţiilor experimentale şi
– metoda cercetărilor experimentale

2.2. Factorii naturali ai scurgerii apelor
Apa provenită din precipitaţii poate
împrumuta diferite căi: o parte se evaporă şi
se reîntoarce în atmosferă, alta se infiltrează
în sol, iar alta se adună în spaţiile concave
dând naştere apelor stătătoare (bălţi,
mlaştini, lacuri etc.).
Cea mai mare cantitate, sub influenţa
gravitaţiei, se deplasează din punctele mai
înalte ale reliefului spre regiunile mai joase,
dând naştere apelor curgătoare.
Din punct de vedere hidrologic, scurgerea apelor
la suprafaţa pământului este determinată de ciclul
hidrologic, dar ea este influenţată de o serie de
factori naturali, care pot fi repartizaţi în două grupe
principale:
– factori geomorfologici: caracteristicile reţelei
hidrografice, ale bazinului hidrografic şi ale albiei
râurilor;
– factori climatici: precipitaţiile, temperatura, presiunea
atmosferică, vântul, evaporaţia, transpiraţia vegetaţiei
etc.
De asemenea, scurgerea pe cursurile de apă este
influenţată de infiltraţia precipitaţiilor în sol şi de
atenuarea scurgerii în albie.
2.2.1. Reţeaua hidrografică
În funcţie de caracterul curgerii, apele

curgătoare se pot clasifica în:
– ape de şiroire;
– ape torenţiale;
– ape curgătoare cu caracter permanent.

Apele curgătoare cu caracter permanent, se pot clasifica în: pâraie
şi râuri.
– Pâraiele reprezintă unitatea hidrologică cea mai mică. Din asocierea

acestora se nasc râurile.
– Râul este un sistem deschis alcătuit dintr-un curs cu caracter permanent şi

natural ce ocupă albii prin care curge apa datorită înclinării generale a
profilului longitudinal, din punctele înalte ale reliefului, spre cele mai joase.
Se varsă în alte unităţi hidrologice (fluvii, lacuri, mlaştini, mări, oceane) sau
în mod excepţional se pierde în nisipuri sau în grote. Un râu presupune
existenţa unui ansamblu format dintr-o masă de apă, mai mare sau mai
mică, în mişcare spre zonele mai joase ale scoarţei şi făgaşul relativ bine
conturat.
Faţă de şiroaie sau torenţi, râurile deţin părţi componente distincte.

Deoarece sunt cursuri de apă cu caracter permanent şi acţiunea de
eroziune are acelaşi caracter. Forma principală pe care o creează un
râu este valea. Râurile transportă materialele erodate până la lacul de
vărsare; când acesta este reprezentată de o mare sau ocean nu se
mai formează un con de dejecţie ci o deltă sau estuar. În succesiunea
amonte-aval, elementele componente sunt: izvorul, cursul de apă şi
gura de vărsare.

În ceea ce priveşte cursul râurilor, în mod
convenţional râurile au fost divizate în trei
sectoare care se deosebesc între ele prin trăsături
specifice: hidrologice, topografice, fizico-
geografice, geologice etc.
– cursul superior (alpin),
– cursul mijlociu
– cursul inferior
Gura de vărsare este porţiunea din râu unde

acesta se varsă, în general într-un alt râu mai
mare.
Fluviul desemnează, în limbaj geografic, un râu

de mari dimensiuni, care se varsă într-o mare sau
ocean.
Reţeaua hidrografică
totalitatea unităţilor hidrografice existente într-un bazin de
recepţie (cursuri permanente, temporare, lacuri naturale şi
antropice, mlaştini etc.).
Principalele elemente caracteristice ale unei reţele
hidrografice sunt:
– lungimea râurilor din reţea; măsurarea lungimii se face pe teren
sau pe hartă de la vărsare (km 0) către izvor. La măsurarea pe
hartă trebuie să se ţină seama şi de curburile râului, prin
amplificarea lungimii măsurată pe hartă cu un coeficient de
sinuozitate, ale cărui valori variază între 1 şi 1,25;
– densitatea reţelei hidrografice, dată de relaţia:
Lt
Drh =
S rh

Reţeaua hidrografică a râului Milcovul Mic

în ţara noastră lungimea totală a cursurilor
de apă este de cca. 118.000 km,
având în vedere că suprafaţa României este
237.500 km2 rezultă o densitate medie de
0,5 km/km2,
densitatea are valori maxime în zona de
munte cu altitudini de 1200 – 1400 mdM:
1,2 km/km2 şi valorile cele mai mici în
Câmpia Română, unde sunt zone cu valori
sub 0,3 km/km2.
2.2.2. Văile cursurilor de apă
În cadrul reţelei hidrografice sunt cuprinse, pe lângă apele
curgătoare cu caracter permanent şi văile seci ale
torenţilor, ravenele[1] şi ogaşele[2], diferitele canale etc.
Văile colectează cea mai mare parte din apele
precipitaţiilor şi a acviferelor, pe care le transmit apoi
cursului principal. Dispoziţia ramificaţiei este diversă, în
funcţie de relief şi structura geologică, ea putând fi
caracterizată şi prin anumite elemente morfometrice
Văile râurilor sunt forme negative de relief a căror geneză
este determinată, în principal, de apa provenită din
precipitaţii şi care curge sub acţiunea gravitaţiei.
[1] Vale strâmtă cu versanţi abrupţi, formată prin eroziune de

şuvoaie.
[2] Terenuri cu eroziune în adâncime.

Albia râului
reprezintă partea inferioară a unei văi, ocupată
permanent sau temporar de curentul de apă ce
provine din colectarea precipitaţiilor. Prin urmare,
albia formează suportul solid pe care vehiculează
curentul de apă cu direcţie amonte-aval. Aşezată
pe structuri geologice tari, albia modelează forma
curentului şi îi imprimă direcţiile de curgere. Pe
structuri aluvionare curentul de apă (prin erodări şi
depuneri) îşi modelează singur albia pentru a
corespunde legilor sale de mişcare.
albia unui curs de apă este determinată hidrografic
prin profile transversale şi forme în plan orizontal,
longitudinale.
profilul transversal al albiei reprezintă intersecţia râului la
nivel maxim cu un plan vertical, perpendicular pe direcţia
de curgere a apei, în punctul dat. Forma profilului
transversal al albiei, numai în anumite cazuri particulare,
poate fi asimilată cu un dreptunghi, trapez, parabolă sau
combinaţii cu acestea
de regulă, profilul transversal al cursurilor de apă este
destul de neregulat, la el distingându-se: albia minoră şi
albia majoră
albia minoră (principală) reprezintă partea mai adâncă a
văii, acoperită permanent cu apă, şi părţile sale laterale
care pot avea apă numai o anumită parte din an. Este
săpată, de obicei, în aluviuni şi mai rar în roca dură
(parentală).
pe fundul său se află talvegul: linia imaginară care uneşte
punctele de cea mai mare adâncime ale albiei minore

Profil transversal al Dunării la
staţia hidrometrică Zimnicea

Panta unui râu
poate fi studiată sub două aspecte: panta albiei şi panta oglinzii.
Panta râului reprezintă raportul dintre altitudinea punctului de izvor şi a

celui de vărsare şi lungimea râului. Valoarea pantei rezultă din formula:
H1 − H 2
I= .
L
unde:
– I = panta;
– H1 = cota nivelului punctului superior;
– H2 = cota nivelului punctului inferior;
– L = distanţa dintre puncte.
Cu cât diferenţa de nivel dintre cele două extreme ale râului este mai
mare, cu atât panta este mai accentuată. Valoarea pantei se exprimă
în grade, metru pe metru sau metru pe kilometru.
Valorile pantelor râurilor din ţara noastră variază, între 20 ÷ 300 m/km
la munte, scăzând la câmpie până la 0,3 ÷ 0,1 m/km

Bazinul hidrografic
sau bazinul de recepţie al unui curs de apă,

este suprafaţa de pe care este colectat
debitul de apă al acestui curs de apă
linia care delimitează bazinul hidrografic se

numeşte cumpăna apelor

Bazinul hidrografic Argeş

Bazinul hidrografic Argeş

Se pot diferenţia două feluri de bazine hidrografice:
bazinul hidrografic de suprafaţă este acela de pe care
este colectată apa scursă din precipitaţii şi care e delimitat
de o linie de cotă maximă, astfel încât precipitaţiile care
cad de o parte sau de alta a acestei linii se scurg în râuri
diferite; cumpăna apelor pentru bazinul hidrografic de
suprafaţă se determină cu ajutorul planurilor topografice;
bazinul hidrografic subteran corespunde alimentării

subterane a cursului de apă; cumpăna apelor subterane
este mai greu de precizat, aşa încât de cele mai multe ori
în calculele hidrologice se ia în considerare bazinul
hidrografic superficial, erorile de obicei compensându-se în
cazul bazinelor mari.

Bazinele hidrografice sunt caracterizate de
următoarele elemente:
Suprafaţa şi forma bazinului hidrografic

– Suprafaţa bazinului hidrografic este determinată
ca proiecţie orizontală prin planimetrarea
teritoriului determinat de cumpăna apelor; este
notată prin F sau Sbh şi se exprimă în ha sau în
kmp.

Mărimi caracteristice ale formei bazinului
hidrografic sunt:
lungimea bazinului hidrografic L (km) care
este distanţa de la capătul amonte, din zona
izvoarelor, până la vărsarea măsurată pe
linia mediană a bazinului hidrografic;
lăţimea medie a bazinului hidrografic, B
(km), B=
S bh
L
4πSbh
coeficientul de formă a bazinului, ϕ = 2
Pbh

unde Pbh. reprezintă perimetrul bazinului hidrografic
(lungimea cumpenei apelor), coeficientul ϕ obţinându-se
prin raportarea suprafeţei bazinului hidrografic la suprafaţa
unui cerc având acelaşi perimetru cu acesta şi valori
subunitare, cu atât mai mari cu cât bazinul este mai
„compact”;
coeficientul de asimetrie a bazinului, exprimat prin raportul:
2(S st − S dr )
a=
S bh
unde Sst şi Sdr reprezintă suprafaţa versantului stâng şi
respectiv drept;
graficul de dezvoltare a bazinului, reprezentând variaţia
suprafeţei acestuia în funcţie de lungimea râului,
evidenţiindu-se aportul la suprafaţa de recepţie atât a
versanţilor precum şi al afluenţilor.
Altitudinea medie a bazinului hidrografic, definită
ca o medie ponderată în raport cu suprafaţa sa:
1 S bh
H med = ∫ H (s ) d s
S bh 0
unde variabila independentă s reprezintă

suprafaţa în sensul dezvoltării bazinului
hidrografic, iar H este altitudinea secţiunii de
închidere a subbazinului de suprafaţă s.
1 n −1 H i + H i +1
H med = ∑ (si +1 − si )
S bh i = 0 2
curba H=H(s) este denumită curba hipsometrică
a bazinului hidrografic, cu ajutorul ei regăsindu-
se altitudinea medie prin echivalarea ariei de sub
curbă cu aria unui dreptunghi.
După altitudinea medie, bazinele hidrografice
se pot clasifica în:
bazine hidrografice de munte:

Hmed>600 mdM
bazine hidrografice de deal:
200 mdM < Hmed<600 mdM
bazine hidrografice de câmpie:
Hmed<200 mdM)

panta medie a bazinului hidrografic
n −1
1
I med = ∑ (H i − H i +1 )(li + li +1 )
2 S bh i = 0
învelişul vegetal al bazinului hidrografic, atât cel natural
cât şi cel realizat de om (plantaţii, culturi agricole), are o
influenţă importantă în formarea scurgerii, fiind apreciat
cantitativ prin coeficienţi de acoperire a suprafeţei cu
diverse învelişuri vegetale
structura geologică a bazinului hidrografic în zona

superficială a solului (1,00+1,50 m adâncime), în care
are loc scurgerea de subsuprafaţă (hipodermică) către
albiile reţelei hidrografice, are de asemenea o influenţă
determinantă în dezvoltarea proceselor hidrologice din
bazin

în afara acestor bazine hidrografice mai
există:
o suprafaţă aferentă direct Mării Negre = 4867 km2
o suprafaţă a teritoriilor semiendoreice = 6545 km2

(izolate din punct de vedere al scurgerii), şi
alte suprafeţe (Delta Dunării, Razelm) = 4420 km2

Bazine hidrografice din România
Nr. Lungimea Suprafaţa Altitudinea Panta medie
Râul principal
crt. râului (km) (km2) medie (mdM) (m/km)
1 Vişeu 80,0 1606 997 314
2 Iza 83,0 1303 658 152
3 Tur 66,0 1008 305 95
4 Someş 345,0 15217 536 170
5 Crasna 141,7 2000 251 71
6 Barcău 118,0 1979 246 69
7 Crişul Repede 148,0 2425 578 125
8 Crişul Negru 144,1 4476 277 68
9 Crişul Alb 238,0 3957 328 133
10 Mureş 718,5 27919 613 179
11 Bega 168,6 2241 236 103
12 Timiş 241,2 5248 415 151
13 Caraş 84,9 1118 295 105
14 Nera 131,2 1361 559 217
15 Cerna 84,9 1433 815 310
16 Jiu 348,6 10469 438 93
17 Olt 698,8 24300 624 135
18 Vedea 242,7 5364 169 25
19 Argeş 339,6 12681 376 90
20 Ialomiţa 414,0 8873 374 59
21 Siret 592,5 42354 515 110
22 Prut 704,0 10970

2.2.4. Precipitaţiile atmosferice
reprezintă sursa scurgerii hidrologice
cantitatea de precipitaţii este măsurată punctual, la staţiile
meteorologice, amplasate pe teritoriu
cantitatea de apă din ploi este determinată cu ajutorul unor
aparate standardizate, numite pluviometre, măsurarea
făcându-se discontinuu, de două ori pe zi (la orele 7 şi 19).
valoarea precipitaţiei se exprimă în înălţime de strat
uniform de apă, dată în mm sau echivalent în [l/m2]
se poate obţine şi o înregistrare continuă a ploii cu ajutorul
aparatelor înregistratoare numite pluviografe.
relaţia de calcul a precipitaţiei uniforme pe bazin:
n
1
hbh = ∑
S bh i =1
hi si

2.2.5. Alţi factori climatici
Regimul scurgerii hidrologice este influenţat, direct sau
indirect, şi de o serie de alţi factori climatici, prezentaţi
sumar în continuare:
presiunea atmosferică, este definită ca greutatea unei

coloane de aer de deasupra unei suprafeţe. Aerul este
alcătuit din diferite gaze: oxigen, azot, bioxid de carbon,
vapori de apă şi alte gaze. Deoarece aceste gaze au
masă, aerul este atras de către Pământ de forţa de atracţie
gravitaţională
temperatura aerului pentru fenomenele hidrologice
interesează, în primul rând, prin valorile din imediata
vecinătate a solului şi a maselor de apă. Acestea
absorbind radiaţia solară, transmit prin radiaţie o parte din
căldură aerului atmosferic cu care sunt în contact
Umiditatea aerului
principalii indicatori ai umidităţii aerului sunt:
– umiditatea absolută (Ua) reprezintă masa de vapori conţinută de
volumul unitar de aer (g/mc), la temperatura locală;
– umiditatea de saturaţie (US) este valoarea maximă a umidităţii
aerului, valoarea ei depinzând de temperatura aerului.
umiditatea poate fi exprimată şi în unităţi de presiune (mm Hg, mb),
întrucât vaporii de apă acţionează ca un gaz, determinând o
presiune independentă de presiunea atmosferică. Relaţia de
legătură între cele moduri de exprimare a umidităţii este: 1mb ≈ 1,3
g/mc.
umiditatea relativă (Ur) este definită prin raportarea umidităţii
absolute la umiditatea de saturaţie:
Ua
Ur = ⋅100
Us
umiditatea aerului se măsoară cu aparatul numit „psihrometru” iar
cea relativă cu „higrometrul”.

Vântul şi direcţia vântului
Vântul reprezintă deplasarea orizontală a maselor de aer, generată şi
influenţată de următorii factori:
– potenţialul baric, care determină viteza şi direcţia iniţială;
– forţa Coriolis, determinată de rotaţia globului pământesc;
– componenta orizontală a forţei centrifuge din mişcarea masei de aer pe traiectorii
curbe;
– frecarea maselor de aer cu relieful şi învelişul solului;
– diferenţa de temperatură a zonelor de deasupra mărilor şi uscatului (brizele
marine).
viteza şi direcţia vântului (dinspre care bate vântul) se determină cu „giruete”
sau cu „anemometrul”, dotate cu un ampenaj special şi montate la înălţimea
standard de 10 m, sau la sol pentru studiul evaporaţiei
variaţia pe verticală a vitezei vântului se poate determina cu o formulă
empirică, de tip parabolic:
17
⎛ H ⎞
v = v0 ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ H0 ⎠
unde H0 este înălţimea la care s-a măsurat viteza v0.
după viteză vânturile se pot clasifica în 12 clase, conform scării Beaufort, de
la vânturi calme (v < 0,5 m/s), la vânturi tari (12,5 – 15,2 m/s) şi ajungând la
uragan (v > 25,2 m/s)
prelucrarea înregistrărilor privind viteza şi direcţia vântului se poate face
grafic prin „roza vânturilor”

Roza vânturilor

În ţara noastră vânturile cele mai importante sunt:
crivăţul care bate iarna din direcţia nord şi nord

– est în Moldova, Dobrogea şi Câmpia Dunării;
„Austrul” bate din direcţia vest în Câmpia
Dunării;
„Coşova” bate din direcţia sud în Banat;
„vântul negru” în Dobrogea, tot din sud,
acestea două fiind vânturi calde şi uscate;
„brizele” care bat pe litoral, fiind vânturi locale.

2.2.6. Evaporarea, evapotranspiraţia şi infiltraţia
Precipitaţiile sub formă de ploaie şi zăpadă constituie aporturile de apă
în sol. Când ploaia atinge solul iau naştere trei procese:
– umezirea solului şi infiltraţia ;
– curgerea superficială (şiroirea);
– evaporaţia.
Evaporarea este procesul de trecere, în general sub acţiunea căldurii,

dar şi sub acţiunea presiunii, a unui lichid în stare de vapori.
Evaporarea apei este fenomenul de emanare în aerul atmosferic a

vaporilor de apă de la suprafaţa maselor de apă, gheaţă sau zăpadă
iar transpiraţia este evaporarea apei în procesul biologic al plantelor.
Ansamblul acestor două procese, pe teritoriul unui bazin hidrografic,
este denumit evapotranspiraţie.
Factorii principali care influenţează evaporarea sunt: temperatura

mediului, umiditatea aerului şi vântul.

2.3. Debitele cursurilor de apă
2.3.1. Definiţii, componente. Debitul lichid, debitul

solid.
2.3.2.1. Cheia limnimetrică
2.3.2.2. Curba de regim
2.3.2.3. Curba de durată
2.3.2.4. Curba de frecvenţă
2.3.2.5. Curba integrală a debitelor
2.3.2.6. Curba integrală a diferenţelor de debit

2.3.1. Definiţii, componente. Debitul lichid, debitul solid
Prin debitul lichid al unui râu (Q) se înţelege o cantitate

de apă care se scurge printr-o secţiune în decursul unei
unităţi de timp. El se exprimă în m3/s sau l/s
Debitul mediu specific (debitul pe unitate de suprafaţă)

(q) se exprimă în l/s/kmp sau mc/s/kmp şi este raportul
dintre debit (Q) şi suprafaţa bazinului hidrografic (F sau
Sb):
Q
q= .
F

Debitul unui râu depinde de:
suprafaţa bazinului hidrografic,
precipitaţiile căzute într-un interval de timp (oră, zi,
lună, an),
coeficientul de scurgere, s (indică ce fracţiune din
apa căzută sub formă de precipitaţii se scurge
efectiv pe râu, restul, 1–s, se pierde prin
evaporaţie, infiltraţii în sol). Acesta depinde de
mulţi factori cum ar fi: precipitaţii, temperatură,
vânt, umiditate, coeficient de împădurire,
coeficient de permeabilitate a solului, panta medie
a talvegului scurgerii, altitudinea medie a
bazinului.
Debitele unui curs de apă se determină într-o
anumită secţiune transversală, la un moment dat,
prin metoda directă, prin măsurători pe teren, sau
prin metoda indirectă cu ajutorul relaţiei de calcul:
Sh
Q=σ
t
unde σ reprezintă coeficientul de scurgere, S [kmp] –

suprafaţa bazinului de recepţie corespunzător secţiunii
pentru care se estimează debitul, h [mm] – înălţimea medie
a precipitaţiilor, t [s] – intervalul de timp pentru care s-a
înregistrat precipitaţia.

prin raportarea debitului scurs (Q) într-un
interval de timp dat (T) (zi, lună, an) la
suprafaţa bazinului (F sau Sb) se obţine
înălţimea stratului de apă scurs (h în mm) de
pe un areal dat
QT
h( mm ) = .
F

Cele mai importante debite ale unui curs de apă sunt:
Debitul maxim maximorum (Qmax.max) reprezintă debitul cel mai mare

înregistrat până în prezent. Poate avea şi caracter catastrofal (Qcat).
Debitul extraordinar (Qmax.ex) reprezintă debitul cel mai mare
înregistrat într-o perioadă de 30 ani consecutivi.
Debitul maxim anual (Qmax.an) este debitul cel mai mare înregistrat în
timp de un an şi are o durată de o zi în cadrul acelui an.
Debitul normal sau debitul modul (Q0) reprezintă media aritmetică a
debitelor anuale pe un şir îndelungat de ani (30-40).
Debitul mediu (Qmed.anual, Qmed.lunar, Qmed.vară; Qmed.decadă
etc.) este debitul care se stabileşte pentru o anumită perioadă de timp
(decadă, lună, anotimp).
Debitul de etiaj (Qetj) exprimă situaţia debitului minim minimorum a
cărui valoare este mai mică decât media debitului minim. Acest debit
este considerat ca fiind debitul cu durata de 355 zile şi numai 10 zile
din an ar putea să producă un debit mai mic decât Qetj. Debitele
specifice cu cantitatea de apă mai mică de 1 l/s/kmp sunt considerate
debite de etiaj.
Debitul minim minimorum (Qmin.min) este debitul cu cea mai mică
valoare, produs până în prezent.

Constanta debitului unui râu (coeficientul de torenţialitate)
reprezintă raportul dintre debitul maxim şi cel minim
înregistrat 1/933 pentru Bârlad, 1/130 pentru Someşul Mic,
1/16 pentru Dunăre etc.).
Debitul mediu total al râurilor din România este estimat la
valoarea de 1150 m3/s, din care 443 m3/s aparţin bazinului
Tisei, 702 m3/s bazinului Dunării şi doar 5 m3/s bazinului
Mării Negre.
Din regiunea montană, de la altitudini mai mari de 500m,
provin cca.84% (955 m3/s) din scurgerea totală, restul
aparţinând regiunilor de şes (6,9%) şi de dealuri (Podişul
Transilvaniei cca.70 m3/s, Podişul Moldovei şi Podişul
Sucevei cca.30 m3/s, Câmpia Română şi Piemonturile
Sudice cca. 55 m3/s, Câmpia de Vest şi Piemonturile
Vestice 30 m3/s) (Ujvari, 1972).

Pentru a se asigura un echilibru între perioadele
cu excedent de umiditate şi cele cu deficit, este
necesar să se realizeze o regularizare a debitelor,
adică o compensare a acestora.
Cea mai rapidă şi eficientă măsură o reprezintă

construcţia de lacuri de acumulare (lacurile de pe
râul Olt, L.Vidraru de pe Argeş, L.Strâmtorii de pe
Firiza, L.Tarniţa şi L.Fântânele de pe Someş,
L.Izvorul Muntelui pe Bistriţa, L.Vidra pe Lotru
etc.).

Debitul solid (aluvionar) reprezintă întreaga
cantitate de aluviuni transportată de apele unui râu
prin secţiunea sa activă într-o unitate de timp pe
mai multe căi: rostogolire, târâre, suspensie şi
soluţie. Se exprimă în g/s sau kg/s.
Viiturile reprezintă creşterile bruşte şi de scurtă

durată a nivelurilor şi implicit a debitelor râurilor, în
general deasupra valorilor obişnuite, ca urmare a
curgerii superficiale rezultată din ploi, din topirea
zăpezilor sau ca urmare a unor accidente (ruperea
unor baraje naturale sau antropice,
supraalimentarea etc.).
cheia limnimetrică,
curba de regim,
curba de durată (clasată),
curba de frecvenţă,
curba integrală a debitelor,
curba integrală a diferenţelor de debit.

Cheia limnimetrică
sau cheia debitelor printr-o secţiune a unui râu reprezintă legătura
dintre adâncimea apei în secţiune şi debitul care o străbate. Această
legătură este exprimată de relaţia lui Chézy:
unde s-au utilizat notaţiile: Q = ΩC Ri

Ω – aria secţiunii vii,
R – raza hidraulică; se calculează cu relaţia: R =Ω/P
unde P reprezintă perimetrul udat,
C – coeficientul lui Chézy; una dintre relaţiile de calcul este:
1 y
C= R
n
unde n este rugozitatea patului albiei, iar
y are valoarea 1/6 (după Manning)
i – panta hidraulică (panta suprafeţei libere, în mişcarea uniformă este

egală cu panta talvegului).

Cheie limnimetrică, pe râul Tazlău
800
700
600
500
H (m)
400
300
200
100
0
7,7
24,4
47,8
87,5
146
224
311
415
544
682
820
958
1096
1234
1372
1510
Q (m3/s)

Curba de regim
reprezintă variaţia în timp a debitului, timpul fiind
luat cronologic pe o perioadă continuă.
Debitul este o mărime continuă.
Ca atare, pentru a face curba de regim a debitelor,
este important de stabilit pasul de timp pentru care
se construieşte aceasta.
Se poate realiza curba de regim a debitelor medii
zilnice, curba de regim a debitelor medii lunare,
curba de regim a debitelor medii anuale (mai rar,
pe perioade foarte lungi de timp – 50...100 ani).

Pentru a construi o curbă de regim, este
necesar să se realizeze medierea debitelor
pe intervale de timp.
Medierea pe un interval T de timp se obţine
cu relaţia:
T
1
QT = ∫ Q(t )dt
T
0

Q (m3/s)
0
10
20
30
40
50
60
70
1-Jan
11-Jan
11/29/2006
21-Jan
31-Jan
10-Feb
20-Feb
1-Mar
11-Mar
21-Mar
31-Mar
10-Apr
20-Apr
30-Apr
10-May
20-May
30-May
9-Jun
19-Jun
29-Jun
zi/lună
9-Jul
19-Jul
29-Jul
8-Aug
Cap. 2. Elemente de hidrologie

18-Aug
28-Aug
7-Sep
17-Sep
27-Sep
7-Oct
17-Oct
Brădişor, pe perioada unui an calendaristic
27-Oct
6-Nov
16-Nov
26-Nov
6-Dec
Curba de regim a debitelor medii zilnice, afluente în lacul
16-Dec
56
26-Dec
Curba de regim a debitelor medii lunare, afluente în lacul
Brădişor, pe perioadă de 49 ani
180
160
140
120
Qmlunar(mc/s)
100
80
60
40
20
0
III
III
IX
IX
II
VIII
XII
II
VIII
XII
IV
IV
X
I
VII
XI
VII
XI
V
V
VI
VI
An/lună

Curba de durată
Nu interesează succesiunea cronologică ci interesează
variaţia debitului ca perioadă de timp.
Asigurarea unei valori a debitului reprezintă cât la sută din
timpul considerat, valoarea respectivă a fost depăşită.
De exemplu, dacă un debit Q are o asigurare de 10% pe o
perioadă de 50 de ani, înseamnă că acel debit a apărut o
dată la 5 ani.
Cu cât asigurarea este mai mare, cu atât debitul este mai
frecvent.
Debitele cu asigurare mare sunt acele debite mici şi foarte
mici, specifice perioadelor secetoase).
Debitele cu asigurare mică sunt debite mari şi foarte mari,
specifice perioadelor ploioase şi foarte ploioase.

Curba de durată a debitelor medii zilnice, afluente în lacul
Brădişor, pe o perioadă de 49 ani
180
160
140
120
Qmlunar(mc/s)
100
80
60
40
20
0
0.17%
4.42%
8.67%
12.93%
17.18%
21.43%
25.68%
29.93%
34.18%
38.44%
42.69%
46.94%
51.19%
55.44%
59.69%
63.95%
68.20%
72.45%
76.70%
80.95%
85.20%
89.46%
93.71%
97.96%
Asigurarea p (%)

Asigurarea (durata) unui debit reprezintă valoarea
cumulată a intervalelor de timp pe care debitul Q
depăşeşte crescător sau descrescător valoarea lui
Qmediu.
În cazul reprezentării cu valori discrete, asigurarea
este echivalentă cu numărul de ordine în
clasamentul descrescător al debitelor împărţit la
numărul de ordine maxim (corespunzător debitului
minim din şirul de debite ales).
Deci curba de durată a debitelor este
reprezentarea debitelor clasate (ordonate
descrescător) în funcţie de asigurarea acestora.
În această situaţie, curba de durată se poate numi
şi curbă clasată a debitelor.
Avantaje:
Exprimă cât la sută din timp este depăşit un
anumit debit sau cât la sută din timp este asigurat
acest debit (curbă de asigurare).
Debitele mici au o durată (asigurare) mare, iar
debitele mari au o durată foarte mică.
Dacă perioada T respectiv numărul de intervale n
este foarte mare (tinde la infinit), curba de durată
tinde la o curbă de probabilitate de depăşire.
Trecând la valorile discretizate pentru timp, curba
de durată se transferă într-o curbă în trepte.
Diagrama în trepte este o aşezare descrescătoare
a valorilor debitelor din şirul cronologic, curbă
clasată a debitelor.
Curba de frecvenţă
Frecvenţa este o mărime care arată de câte
ori se produce un fenomen într-o unitate de
timp.
Frecvenţa unui debit, dintr-un şir de debite

dat, pe o perioadă dată de timp, arată
numărul de apariţii ale acelui debit din
numărul total de apariţii.

Curba de frecvenţă a debitelor medii lunare, afluente în lacul
Brădişor, pe o perioadă de 49 ani
0.0
17.1
34.2
51.3
68.4
Qmlunar(mc/s)
85.5
102.6
119.7
136.8
153.9
171.0
0% 5% 10% 15% 20% 25% 30% 35%
f (%)

Comentarii:
Numărul de apariţii ale unui debit reprezintă numărarea efectivă de
câte ori apare valoare acelui debit într-un şir de debite măsurate pe un
interval de timp dat.
Se porneşte de la vaoarea maximă a debitelor din şir şi se scade în

trepte egale (ΔQ) până se ajunge la valoare minimă a debitelor din şir.
Primul interval astfel constituit este cuprins între Qmax şi Qmax-ΔQ. Al
doilea este {Qmax-ΔQ ,…, Qmax-2ΔQ}, astfel încât ultimul interval este
{Qmax-(n-1) ΔQ ,…, Qmax-nΔQ}, unde n este numărul de intervale ΔQ
ales.
Pentru fiecare interval de valori de debite se numără de câte ori apar

acele valori în şirul de debite iniţial dat. De exemplu, valorile cuprinse
în primul interval au o singură apariţie în şirul de debite medii zilnice pe
49 de ani. Asta înseamnă că, în primul interval se poate regăsi o
valoare de debit care apare o dată în şirul respectiv. Astfel se obţine,
pe intervale stabilite de debite, un şir de numere care reprezintă
apariţiile debitelor cuprinse în fiecare interval, în şirul total de debite.

Curba integrală a debitelor
Este o reprezentare a unor volume în funcţie de timp, volume care reprezintă
volumul cumulat (stocul de apă) scurs pe o secţiune a râului din momentul
iniţial 0 până în momentul curent t.
Calculul volumelor se face cu relaţia:
t
W (t ) = ∫ Q(t ) dt
0
De exemplu, în cazul şirului de debite medii lunare pe râul Brădişor, pe un
interval de 49 ani, se consideră intervalul Δt de timp fiind o lună. Vor fi 588 de
intervale, corespunzătoare celor 588 de luni cuprinse în 49 ani.
Ca atare primul interval de timp este chiar Δt, adică la sfârşitul primei luni
există un volum (stoc) afluent W1=Q1 Δt. La sfârşitul celui de-al doilea interval
de timp (a doua lună), va exista un stoc afluent W2=W1+Q2 Δt.
Astfel, la sfârşitul ultimei luni de analiză (cu numărul de ordine 588), stocul
afluent total este W588=W587+Q588 Δt.
Diferenţa ΔW=Wn-Wn-1 reprezintă volumul afluent în intervalul de timp Δt.

Stocurile medii afluente pe râul Brădişor, pe parcursul
unui an, la sfârşitul fiecărui interval de timp Δt=1 lună
3
Luna V(mil. m )
I 23,1
II 41,7
III 60,8
IV 155,9
V 284,5
VI 407,1
VII 539,9
VIII 583,6
IX 670,9
X 715,9
XI 743,9
XII 770,7

Curba integrală a debitelor pe râul Brădişor, pe un an
calendaristic
900
800
700
600
500
V (mil.m
3
)
400
300
200
100
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Nr. luni

panta secantei la curba integrală a debitelor este
proporţională cu debitul mediu corespunzător intervalului
acoperit de secantă
panta tangentă la curba integrală a debitului într-un punct,
este proporţională cu mărimea debitului în momentul
corespunzător
punctele de inflexiune ale curbei integrale a debitelor
corespund cu punctele de debite extreme, maxime sau
minime
Dezavantaj:
dacă T este foarte mare şi este de ordinul anilor, valorile W
fiind crescătoare, cresc spre valori foarte mari şi deci
intervalul de variaţie al lui W între 0 şi T este foarte larg iar
în cazul reprezentării grafice este nevoie de o scară foarte
mică
Curba integrală a diferenţelor de debit
se utilizează, în general la analiza debitelor afluente într-un lac
de acumulare
această curbă este necesară la trasarea “firului întins”, metodă
folosită la calculul utilizării raţionale a stocului afluent într-un lac
de acumulare şi care stă la baza realizării graficelor dispecer,
grafice de exploatare a lacurilor de acumulare
relaţia de calcul a valorilor curbei este:
t
δW (t ) = ∫ [Q(t ) − Q0 ] dt
0
unde Q0 este o valoare caracteristică debitelor. Dacă se alege
pentru aceasta valoarea debitului mediu multianual, curba se
închide în 0.

Curba integrală a debitelor medii lunare afluente pe râul Brădişor, pe o perioadă
de 30 ani
800
600
400
200
DV
0
0 12 24 36 48 60 72 84 96 108 120 132 144 156 168 180 192 204 216 228 240 252 264 276 288 300 312 324 336 348 360
-200
-400
-600
T[luni]

2.4. Noţiuni de hidrometrie
Hidrometria este ramura hidrologiei care se ocupă cu descrierea
aparatelor şi instalaţiilor hidrometrice, cu tehnicile şi metodele de
măsurare şi analiză a caracteristicilor fizice şi chimice ale apei şi cu
prelucrarea datelor obţinute.
Pentru obţinerea datelor cu privire la fenomenele hidrologice din cadrul
unui bazin hidrografic este nevoie, ca în anumite puncte geografice, să
se înfiinţeze servicii speciale de măsurare a nivelurilor, debitelor,
vitezelor etc. În funcţie de importanţa lor acestea se numesc staţii
hidrometrice, posturi hidrometrice etc. Totalitatea acestor servicii
constituie o reţea hidrometrică care, la rându-i, înglobează două reţele
componente: una cu funcţionalitate de lungă durată (reţeaua
hidrometrică de bază); alta cu durată de funcţionare relativ scurtă
(reţeaua hidrometrică auxiliară).
Hidrometria este disciplina care asigură informaţiile culese în timp şi
spaţiu, asupra regimului de variaţie a resurselor de apă. În acest caz
hidrometria poate să aibă o imagine asupra ecartului de variaţie a
fenomenelor hidrologice studiate, să determine o serie de parametri din
formule empirice şi modele hidrologice, să formeze şiruri statistice şi să
realizeze operaţii de prognoză hidrologică.

Reţeaua hidrometrică de bază trebuie să furnizeze date continue pe
cel puţin 20-25 ani. Staţiile sau posturile hidrometrice trebuie
amplasate în locurile care să asigure caracterul natural al variabilei
studiate. În aceste condiţii trebuie să se evite influenţele provenite din:
– vecinătatea imediată a construcţiilor hidrotehnice de genul lacurilor de
acumulare, prizelor de apă etc., dar şi a podurilor cu debuşee reduse;
– instabilitatea în plan orizontal şi vertical a albiei;
– lipsa de sensibilitate hidrologică (variaţiile mari ale nivelurilor în profil
transversal care conduc la variaţii mici de debite);
– accesul dificil de la cea mai apropiată arteră de circulaţie.
Repartizarea staţiilor hidrometrice şi inclusiv a posturilor, în cadrul

reţelei, trebuie să aibă în vedere următoarele criterii:
– pe sectoare lungi, fără afluenţi importanţi, distanţele între două puncte
hidrometrice să se aleagă astfel încât debitul mediu al cursului de apă,
respectiv între două asemenea puncte învecinate, să difere cu cca. 20%;
– la confluenţe importante, fiecare curs de apă să dispună de câte un punct
hidrometric imediat în amonte, iar pe cursul principal de apă, de un punct
în aval la o distanţă care să satisfacă diferenţa de 20%, mai sus
menţionată, în raport cu însumarea debitelor de la confluenţă.

Reţeaua hidrometrică de bază din România
se compune din 760 puncte hidrometrice,
ceea ce ar reveni un punct la 320 km2.
Punctele hidrometrice din reţeaua auxiliară
completează, temporar, reţeaua de bază cu
scopul obţinerii informaţiilor suplimentare.
Fiecare punct de măsurare este identificat
prin numele râului şi localitatea cea mai
apropiată sau locul amplasării postului
(de ex: Moldoviţa la Dragoşa şi Lunguleţ,
Dâmboviţa la Conţeşti etc.).
3. POTENŢIALUL HIDROENERGETIC
3.1 Energia hidraulică

– 3.1.1. Definiţie şi clasificare
– 3.1.2. Expresiile generale ale energiei şi puterii hidraulice
3.2. Potenţialul hidroenergetic. Definiţie. Categorii
3.3. Evaluarea potenţialului hidroenergetic
– 3.3.1. Evaluarea potenţialului hidroenergetic teoretic de suprafaţă
din precipitaţii
– 3.3.2. Evaluarea potenţialului hidroenergetic teoretic de suprafaţă
din scurgere
– 3.3.3. Evaluarea potenţialului hidroenergetic teoretic liniar (al
cursurilor de apă)
– 3.3.4. Evaluarea potenţialului hidroenergetic tehnic amenajabil
– 3.3.5. Potenţialul hidroenergetic economic amenajabil
11/29/2006 Cap. 3. Potentialul hidroenergetic 1

3.1 Energia hidraulica
3.1.1. Definiţie şi clasificare
Energia hidraulică este o formă de energie exploatată

din vechime la morile de apă de pe râuri, iar în prezent
utilizată pentru producerea energiei electrice cu ajutorul
turbinelor hidraulice. Practic pe orice fir de apă se poate
instala o turbină hidraulică cu ajutorul căreia să se
producă energie. Oricine are norocul ca pe proprietatea
sa sau pe limita acesteia să curgă o apă şi să aibă o
diferenţă de nivel, poate beneficia de energie electrică în
cantitate corespunzătoare cu condiţiile de instalare ale
turbinei (cădere, debit).

Principalele forme sub care apare energia
hidraulică sunt:
1. Forma mecanică în care se disting:

– energia cursurilor de apă reprezintă energia
corespunzătoare volumului de apă care se scurge într-o
anumită perioadă (1 an) pe toate cursurile de apă ale
planetei. Este forma de energie hidraulică cea mai larg
valorificată;
– energia gheţarilor care este determinată de masa
imensă a apei înglobată în gheţari;
– energia valurilor şi curenţilor marini; există realizări
practice de utilizare a valurilor;
– energia mareelor este o energie determinată de
mişcarea de rotaţie a globului terestru;
– energia precipitaţiilor atmosferice.

2. Forma chimică – se manifestă prin
formarea soluţiilor de săruri în apă, reacţie
care este însoţită de degajarea de căldură.
3. Forma termică:
– folosirea diferenţei de temperatură între
diferitele straturi de apă sau între apă şi aer; au
fost realizate instalaţii de mică putere,
potenţialul energetic este ridicat;
– energia termică a curenţilor marini;
– energia stărilor de tranziţie ale apei (energia de
evaporare ca exemplu); au fost realizate
instalaţii de putere mică.
3.1.2. Expresiile generale ale
energiei şi puterii hidraulice
Energia se poate exprima prin
produsul a doi factori:
– un factor extensiv (de volum), care
exprimă mărimea purtătorilor de
energie; acest factor are
proprietatea de aditivitate, putând
rezulta din însumarea unor unităţi
componente;
– un factor de intensitate, care
exprimă diferenţa de nivel (potenţial)
al purtătorului de energie.

Energia hidraulică este de tipul energiei mecanice având
expresia generală:
E =G⋅H
în care :
– G greutatea apei: G = ρ ⋅ g ⋅ V [ N]
– densitatea apei: ρ = 1.000 kg/m3
– acceleraţia gravitaţională: g = 9,81 m/s2
– V volumul, în m3.
– H cota, diferenţa de nivel faţă de un plan de referinţă; sarcină
sau energie specifică, în [m]
p αV 2
H =z+ +
ρg 2g
– sarcina unui curent de apă, z – cota; p – presiunea;
V – viteza medie a curentului; – coeficient care apare datorită
neuniformităţii vitezei (Coriolis).

Cei trei termeni corespund celor trei forme de energie ce
;
sunt componente ale energiei hidraulice:
; ;
– energia potenţială de poziţie;
; – energia potenţială de presiune;
– energia cinetică.
pat α1V12 pat α 2V22
H1 = z1 + + H 2 = z2 + +
ρg 2g ρg 2g
⎛ α1V12 α 2V22 ⎞
H1 − H 2 = ( z1 − z2 ) + ⎜ − ⎟ ≅ z1 − z2
⎜ 2g 2 g ⎟⎠
⎝
de unde energia potenţială de poziţie se calculează cu relaţia,
L1− 2 = E1 − E2 = ρgV (H1 − H 2 ) ≅ ρgV ( z1 − z2 )
Volumul de apă care intervine este legat de perioada de timp în care se scurge
în secţiunea de apă:
V = Q ⋅T Q - debitul mediu în intervalul de timp T;
E = ρgQ ⋅ T ⋅ H = ρgVH
E = 9,81 ⋅103 ⋅ V ⋅ H
În general ca unitate de măsură pentru energie se preferă utilizarea [kWh].
;
În acest caz, relaţia utilizată pentru calculul energiei este următoarea:
1J = 1W ⋅ s
1kWh = 103 ⋅ 3600 W ⋅ s = 3,6 ⋅ 106 J
9,81 ⋅103 1
E= ⋅V ⋅ H = ⋅ V ⋅ H = 0,00272 ⋅ V ⋅ H
6 367
3,6 ⋅10
Puterea hidraulică se determină cu relaţia:
P = 9,81 ⋅103 ⋅ Q ⋅ H [W]

P = 9,81 ⋅ Q ⋅ H [kW]

La curgerea naturală pe un curs de apă, între două secţiuni, 1 şi 2,
diferenţa de energie dintre cele două secţiuni
E1 > E2
este consumată pentru:
– învingerea forţelor rezistente de viscozitate şi turbulenţă;
– pentru transportul aluviunilor din cursul de apă;
– pentru erodarea albiei.
Formula lui Darcy pentru calculul l V2 Q2

pierderilor de sarcină liniară este: hrlin = λ ⋅ ⋅ = 0,0826 ⋅ λ ⋅
5
⋅L
D 2g D
iar pierderile de sarcină locale se Q2
calculează cu relaţia: hrloc = 0,0826 ⋅ ζ ⋅
D4
D - diametru caracteristic al curgerii
la curgerea într-o conductă circulară, când aceasta este plină, D reprezintă diametrul
conductei
la o curgere cu suprafaţă liberă se calculează ca fiind patru raze hidraulice D = 4 ⋅ Rh
Ω πD 2
Rh = Ω= - aria sectiunii vii χ = π ⋅ D - perimetrul udat
χ 4
λ = λ(Re, n ) – coeficientul lui Darcy sau coeficientul pierderilor de sarcină liniare;
V ⋅D n - rugozitatea
Re =
ν
Secţiunea transversală prin râul Bârlad, Băceşti

Relaţia lui Chézy pentru calculul vitezei medii într-o secţiune
transversală:
V = C ⋅ Rh ⋅ J
2
unde J este panta hidraulică: J = hr V
= 2
l C ⋅ Rh
Q Q2
V = ⇒ hr = 2 2 ⋅l
Ω Ω ⋅ C ⋅ Rh
1
1
C = ⋅ Rh 6 - relatia lui Manning
n

3.2. Potenţialul hidroenergetic.
Definiţie. Categorii
Prin potenţial hidroenergetic se înţelege energia
echivalentă corespunzătoare unui volum de apă într-o
perioadă de timp fixată (1 an) de pe o suprafaţă
(teritoriu) precizată.
Potenţialul hidroenergetic se poate clasifica în mai multe

categorii de potenţial după următoarea schemă:
– Potenţialul hidroenergetic:
Teoretic (brut) - de suprafaţă
- din precipitaţii;
- din scurgere;
- liniar (al cursurilor de apă);
tehnic amenajabil;
economic amenajabil;
(exploatabil).
Potenţialul hidroenergetic teoretic de suprafaţă din precipitaţii
reprezintă energia echivalentă volumului de apă provenită din
precipitaţii într-un an pe o suprafaţă fixată.
Potenţialul hidroenergetic de suprafaţă din scurgere reprezintă

energia echivalentă corespunzătoare volumului de apă scurs pe
suprafaţa dată într-un interval de un an.
Potenţialul hidroenergetic liniar reprezintă energia echivalentă a

volumului de apă scurs pe un râu într-un an.
Alegerea teritoriului – bazin sau subbazin hidrografic sau un

teritoriu administrativ.
Pentru toate aceste categorii, potenţialul hidroenergetic teoretic

se consideră energia echivalentă volumului de apă fără a se
introduce pierderile de energie care apar atunci când acest
potenţial este utilizat practic, ca şi cum randamentul ar fi 100%.

Potenţialul hidroenergetic tehnic amenajabil reprezintă producţia
de energie electrică care s-ar obţine prin amenajarea unui curs
de apă (integral sau pe un tronson).
Potenţialul hidroenergetic economic amenajabil reprezintă acea

parte a potenţialului tehnic amenajabil care poate fi valorificat
prin amenajări eficiente economic.
Potenţialul hidroenergetic exploatabil reprezintă partea din

potenţialul economic amenajabil care poate fi efectiv exploatată
dacă se ţine cont şi de restricţii de impact asupra mediului
ambiant.
Astfel, având în vedere relaţia de definiţie a diferitelor forme de

potenţial, se poate scrie următoarea relaţie de incluziune:
E p ⊃ Esc ⊃ Elin ⊃ Etehnic.amenajabil ⊃ Eec.amenajabil ⊃ Eexp loatabil

3.3. Evaluarea potenţialului hidroenergetic
Este nevoie să se facă o evaluare a potenţialului
hidroenergetic pentru a cunoaşte care sunt
resursele disponibile, pentru a cunoaşte care sunt
repartizate pe diferite zone şi aceasta va permite
alegerea ordinii în care să se realizeze amenajările
cele mai avantajoase.
Pentru această evaluare a potenţialului trebuie să se

dispună de anumite date: date despre precipitaţii,
scurgere şi date asupra configuraţiei terenului
(cotelor).

3.3.1. Evaluarea potenţialului hidroenergetic
teoretic de suprafaţă din precipitaţii
Potenţialul hidroenergetic teoretic de suprafaţă din precipitaţii
reprezintă echivalentul energetic al volumului de apă căzut din
precipitaţii pe suprafaţa unui teritoriu fixat (bazin sau subbazin
hidrografic, teritoriu administrativ), într-o perioadă de timp fixată
(un an).
Se consideră un an mediu. Pe teritoriul respectiv atât precipitaţia
anuală cât şi cota sunt variabile. Se consideră că se dispune de
un plan de situaţie pe care sunt reprezentate izohipsele şi
izohietele. Se împarte teritoriul în suprafeţe elementare printr-o
reţea rectangulară astfel încât pe aceste elemente să se poată
considera o valoare constantă atât pentru precipitaţii cât şi
pentru cotă şi anume cea dată de izoliniile ce o străbat sau
media aritmetică a izoliniilor vecine.
Cota se poate da în raport cu o referinţă absolută (nivelul mării)
sau cu o referinţă relativă.

Pentru determinarea volumului de apă, precipitaţiile se dau ca valoare
a unui strat de apă uniform pe suprafaţă.
h [mm/an];
ΔS [km 2 ];
ΔV p = (h ⋅10 −3 ) ⋅ ΔS ⋅106 = 103 ⋅ h ⋅ ΔS [m3 /an ];
ΔE p = 0,00272 ⋅ ΔV p ⋅ H = 0,00272 ⋅103 ⋅ h ⋅ ΔS ⋅ H
ΔE p = 2,72 ⋅ h ⋅ H ⋅ ΔS [kWh/an].
h = ct.
⇒ ΔE p,i = 2,72 ⋅ H i ⋅ hi ⋅ ΔSi ;
E p = ∑ ΔE p,i = 2,72 ⋅ ∑ hi ⋅ ΔSi ⋅ H i [kWh/an].
i i
Gradul de concentrare al potenţialului poate fi apreciat cu ajutorul unui
indice specific prin raportarea potenţialului la suprafaţă
ΔE p,i
e p ,i = = 2,72 ⋅ H i ⋅ hi [kWh/an, km 2 ];
ΔSi
Ep ∑ 2,72 ⋅ H i ⋅ hi ⋅ ΔSi ∑ e p,i ⋅ ΔSi
Ep
ep = = = = .
Sih ∑ ΔSi ∑ i Δ S ∑ i Δ S
i
Harta izoliniară a României, pe baza evaluării timpului de concentrare şi a
punctului de precipitaţie instantanee maximă
teoretic de suprafaţă din scurgere
Se face analog cu potenţialul din precipitaţii doar că volumul de apă
este acea parte din precipitaţii care se scurge pe suprafaţa teritoriului
considerat
ΔVsc = σ ⋅ ΔV p unde σ - coeficient de scurgere
Analog izohietelor, se presupune că pe suprafaţa studiată se introduce

o mărime care se numeşte debit specific de scurgere pentru care se
pot reprezenta izoliniile corespunzătoare:
qsc = [l/s ⋅ km 2 ];
ΔVsc = [(qsc ⋅ 10−3 ) ⋅ ΔS ] ⋅ Tan = 31,56 ⋅ 103 ⋅ qsc ⋅ ΔS [m3/an ];
ΔEsc = 0,00272 ⋅ 31,56 ⋅ 103 ⋅ qsc ⋅ ΔS ⋅ H = 86 ⋅ qsc ⋅ H ⋅ ΔS .
Potenţialul hidroenergetic teoretic de suprafaţă din scurgere este
proporţional cu debitul specific de scurgere, căderea corespunzătoare
teritoriului considerat şi suprafaţa de calcul a scurgerii.
teoretic liniar (al cursurilor de apă)
Potenţialul teoretic (brut) liniar al cursurilor de apă reprezintă

energia (sau puterea) maximă care se poate obţine pe râul
respectiv (sau pe un anumit sector al său), fără a se ţine cont de
pierderile care pot apărea prin amenajarea acestuia
(randamentul hidraulic şi randamentul electro-mecanic).
Potenţialul hidroenergetic teoretic se calculează pe sectoare

caracteristice ale fiecărui curs de apă. Pe cursurile de ape mici,
sectorizarea se face între punctele de confluenţă cu afluenţii,
zonele de schimbare a pantei râului sau amplasamentele
probabile ale eventualelor amenajări hidroenergetice. Pe fluviile
importante, unde aportul diferiţilor afluenţi este neînsemnat,
potenţialul teoretic se poate calcula pe sectoare de lungime
egală, cuprinsă între 10 şi 100 km.

Pentru un anumit sector de râu, puterea şi energia sunt date de
relaţiile (2.14). De regulă, în calcul se folosesc mai multe valori
caracteristice ale debitelor: debitul mediu multianual Qm, debitele
cu asigurarea de 50% şi de 95%, debitele medii ale semestrelor
de iarnă, respectiv vară, însă potenţialul calculat pe baza
debitului mediu multianual indică valoarea maximă a producţiei
de energie care poate fi obţinută pe sectorul de râu respectiv.
Deoarece această valoare este influenţată de valorile extreme
ale debitelor, se consideră că debitul cu asigurare 50% permite
aprecierea funcţionării normale a uzinei hidroelectrice.
Debitul cu asigurarea de 95% dă indicaţii asupra energiei
garantate care poate fi obţinută prin amenajarea sectorului de
râu. Potenţialul calculat pe baza debitului mediu de iarnă sau de
vară permite să se aprecieze repartizarea în timpul anului a
producţiei de energie hidroelectrică.

(Qav + Qam)
P = (9,81× × ( Zam − Zav )) [kW ];
2
(Qav + Qam)
E = (9,81× × ( Zam − Zav ) × 8760) [kWh/an ],
2
unde:
– 8.760 reprezintă numărul de ore dintr-un an (timpul);
– Qav este debitul mediu multianual al părţii aval (finale) a sectorului
amenajat;
– Qam este debitul mediu multianual al părţii amonte (iniţiale) a
sectorului amenajat;
– Ham este cota amonte a sectorului de râu şi Hav este cota aval a
sectorului de râu;
– se obţine kW pentru putere, respectiv kWh/an pentru energie
introducând densitatea apei în unitatea de măsură.

Potenţialul teoretic liniar este o mărime
invariabilă în timp şi independentă de condiţiile
tehnice sau economice. De aceea, deşi
prezintă dezavantajul de a nu fi o mărime fizică
reală, potenţialul hidroenergetic teoretic este
folosit pentru studii comparative.
Potenţialul teoretic liniar se calculează, în
general utilizându-se debitul mediu multianual
mediu al cursului de apă analizat

3.3.4. Evaluarea potenţialului
hidroenergetic tehnic amenajabil
Reprezintă acea parte a potenţialului teoretic care poate fi
valorificat prin transformarea energiei hidraulice a cursurilor de
apă în energie electrică prin amenajarea hidroenergetică a
sectorului de râu analizat.
Pentru a putea utiliza potenţialul hidroenergetic al râurilor este
necesară studierea unor anumite sectoare cu ajutorul schemelor
de amenajare hidroenergetică. Acest proces de concentrare
implică anumite pierderi de energie prin:
– neutilizarea întregii căderi a sectorului de râu datorită fluctuaţiei
nivelului într-un posibil lac de acumulare, remuu etc.;
– pierderile prin instalaţiile hidraulice;
– pierderile date de randamentele turbinei şi generatorului;
– pierderile date de utilizarea în calcul a mediei multianuale a
debitului;
– neutilizarea întregului stoc afluent datorită deversărilor etc.

Pentru a evalua potenţialul tehnic amenajabil trebuie
elaborate scheme concrete de amenajări energetice şi
pentru fiecare caz în parte se determină parametri
energetici.
Potenţialul tehnic amenajabil reprezintă o mărime mai

apropiată de realitate, dar fiindcă în calcularea lui se ţine
seama de posibilităţile tehnice, prezintă dezavantajul de
a fi variabil în timp (variabil cu gradul de dezvoltare a
tehnicii).
În mod normal, ar trebui recalculat periodic, deoarece

pot exista diferenţe semnificative date de dezvoltarea în
domeniu (care ţin de echiparea hidrocentralei,
randamente, materiale de construcţie etc.).

3.3.5. Potenţialul hidroenergetic economic
amenajabil
Reprezintă acea parte din potenţialul tehnic amenajabil
care poate fi utilizat în condiţii de eficienţă economică.
Eficienţa economică este influenţată de dezvoltarea
economică şi energetică a ţării respective şi ea poate
determina fluctuaţii atât în sensul creşterii cât şi al
descreşterii potenţialului hidroenergetic economic
amenajabil.
Potenţialul hidroenergetic economic amenajabil este o
mărime supusă cel mai des modificării, fiind influenţată
de progresul tehnic, tipul de centrală, dinamica acestora,
amplasarea teritorială a surselor de energie primară şi în
principal condiţiilor economice ale ţării sau regiunii
respective.

De aceea valoarea acestui potenţial trebuie
raportată la o anumită dată, iar evaluarea trebuie
reluată periodic.
Potenţialul hidroenergetic economic se validează în

funcţie de mărimea investiţiei specifice a puterii sau
a energiei. Investiţia specifică trebuie să se situeze
între anumite limite care variază în funcţie de tipul
de amenajare.
Cunoscându-se potenţialul tehnic amenajabil, se

estimează o investiţie probabilă în funcţie de
uvrajele amenajării.

Cap 4. UTILIZAREA ENERGIEI
HIDRAULICE
4.1 Utilizarea potenţialului unui sector de râu în
vederea amenajării acestuia
4.2. Amenajări hidroenergetice
12/12/2006 Cap. 4. Utilizarea energiei hidraulice 1

4.1 Utilizarea potenţialului unui sector de râu
în vederea amenajării acestuia
Pentru a putea utiliza potenţialul

unui râu pe un sector 1-2 este
nevoie să se amenajeze astfel
încât să se reducă consumul de
energie din curgerea naturală.
Prin reducerea pierderilor de

energie pe sectorul 1-2 se
obţine o concentrare a energiei
câştigate în secţiunea 2.
Concentrarea se referă la
factorul intensiv (căderea).

Dacă se calculează potenţialul tehnic unui râu în două puncte 1 şi 2, se
va obţine (conform formulelor prezentate în capitolul 3):
E1 = 9,81 ⋅ ηtotal ⋅ Qm ⋅ ηtotal ⋅ T ⋅ H ≅ 9,81 ⋅ ηtotal ⋅ Qm ⋅ T ⋅ Z1 ;
p α ⋅V 2
H = z+ + ;
ρ⋅ g 2⋅ g
respectiv,
E 2 = 9,81 ⋅ ηtotal ⋅ Qm ⋅ T ⋅ H ≅ 9,81 ⋅ ηtotal ⋅ Qm ⋅ T ⋅ Z 2 ;
Diferenţa între potenţialele între cele două puncte analizate este:

ΔE = E1 − E 2 = 9,81 ⋅ η total ⋅ Qm ⋅ T ⋅ Δz
unde : ηtotal = ηh ⋅ ηtb ⋅ η g este randamentul total pe centrală
η h - randamentul hidraulic Qm - debitul mediu multianual pe râul respectiv;

ηtb - randamentul turbinei z - nivelul în secţiune;
η g - randamentul generatorului T - timpul de calcul (pentru energia anuală
se utilizează 8.760 ore).
Prin schema de amenajare se realizează concentrarea căderii
câştigate în secţiunea de aval.
Pentru obţinerea unei energii maxime, trebuie să se reducă
pierderea hidraulică adică să se majoreze randamentul hidraulic.
Pentru reducerea pierderilor de energie există două modalităţi
generale:
– a) Realizarea unei secţiuni de curgere pe acelaşi traseu al albiei
mult mai mare faţă de cel din regim natural. Mărindu-se secţiunea
de curgere la acelaşi debit se reduce viteza de curgere şi implicit se
reduc pierderile de sarcină. Această modalitate se concretizează
prin amenajarea unui lac de acumulare creat prin bararea frontală a
albiei râului în secţiunea 2. Centrala va fi amplasată la piciorul
barajului pentru a nu avea alte trasee hidraulice suplimentare. În
acest caz, ΔH este câştigul de cădere concentrat în secţiunea 2.
– b) Prin construirea unui alt traseu hidraulic faţă de cel natural,
derivaţie. Curgerea prin acest nou traseu se va face cu pierderi mai
mici. Pentru micşorarea pierderilor de sarcină, traseul artificial
poate avea o secţiune de curgere mare, o rugozitate mai mică şi o
lungime mai mică.
Într-o schemă de amenajare se poate folosi fie una din aceste
două modalităţi, fie ambele

4.2. Amenajări hidroenergetice
Prin amenajare hidroenergetică

se înţelege complexul de
construcţii şi instalaţii cu ajutorul
cărora se realizează
concentrarea energiei hidraulice a
unui curs de apă şi transformarea
ei în energie electrică.

Principalele elemente ale unei amenajări hidroenergetice sunt:
– polder, lac redresor, lac de acumulare;
– nodul de presiune, care cuprinde următoarele uvraje principale:
castelul de echilibru, care atenuează şocul loviturii de berbec cauzate de
închiderea bruscă a vanei de admisie la turbină;
galeria/canalul/conducta de aducţiune, care are rolul conducerii apei
către turbină, până întâlneşte conducta forţată;
casa vanelor.
– conducta forţată, este practic “drumul spre turbină” şi face parte
din circuitul hidraulic intern al turbinei;
– racordul conducta forţată – centrală se face direct, în cazul
montării unei singure turbine, sau prin intermediul unui distribuitor,
în cazul mai multor turbine;
– centrala hidroelectrică, este clădirea care adăposteşte
echipamentele mecanice şi electrice ale amenajării:
turbina şi elementele sale auxiliare, amplasată subteran transformă
energia hidraulică a apei în energie de rotaţie;
generatorul cu elementele sale auxiliare, este rotit de turbină (are în
general ax comun cu al turbinei), este format dintr-un stator (fix) şi un rotor
(mobil). Prin intermediul înfăşurărilor statorice şi rotorice, generatorul, prin
rotaţie, produce putere şi energie electrică. Această putere este colectată
prin intermediul unor bare care transportă energia către staţia de
transformare şi apoi, către liniile de transport.
– canal de fugă, conduce apa înapoi pe circuitul său natural.
4.3. Tipuri de scheme de amenajare
La alegerea unei variante de amenajare a cursului

de apă există un număr mare de soluţii posibile care
depind de condiţiile de teren şi geologice, de condiţii
hidrologice (regimul debitelor), de condiţii economice
şi chiar şi sociale.
Foarte importantă este experienţa proiectanţilor care
– într-un cadru dat – pot imagina diferite variante şi
pot realiza apoi studii comparative ale acestora
alegând-o pe cea mai potrivită.
Cu privire la lucrările existente, acestea se pot
extinde şi utiliza pentru folosinţe complexe ale apei.

O clasificare a schemelor de amenajare hidroenergetică este
prezentată mai jos:
o amenajări hidroenergetice gravitaţionale – valorifică potenţialul
natural al unui curs de apă:
o tip baraj:
o cu centrala în frontul barajului (fluviale – CHE Porţile de Fier I şi II, CHE de pe Olt,
Bistriţa, Râul Mare);
o cu centrala la piciorul barajului (lac Tarniţa – pe râul Someş).
o cu derivaţie (aducţiune):
o sub presiune (galerie/tunel hidrotehnic);
o cu nivel liber (canal hidroenergetic):
o cu autoreglaj;
o fără autoreglaj;
o tip baraj cu derivaţie.
o amenajări hidroenergetice cu acumulare prin pompare

(AHEAP), valorifică potenţialul natural al râului şi creează un
potenţial artificial prin pomparea apei înapoi în lac:
o în circuit închis:
o cu pompare pură;
o cu pompare mixtă.
o în circuit deschis:
o cu pompare pură;
o cu pompare mixtă.

A. Amenajările hidroenergetice (AHE)
gravitaţionale
Amenajările prezentate sunt denumite şi

amenajări gravitaţionale pentru a le distinge
de amenajările hidroenergetice cu
acumulare prin pompare.
AHE gravitaţionale sunt cele care valorifică

potenţialul natural al cursurilor de apă.

AHE tip baraj
Sunt acele amenajări la care căderea este realizată integral
de baraj, clădirea centralei fiind amplasată fie în frontul
barajului (centrală fluvială) sau la piciorul barajului. Acest tip
de AHE se adoptă în general la râurile de câmpie cu pantă
mică.
Căderea utilizabilă (netă) este realizată integral în zona
lacului de acumulare fiind egală cu diferenţa dintre cota apei
la coada lacului şi cota apei în aval de centrală din care se
scade pierderea de cădere corespunzătoare volumului în lac.
Clădirea centralei se amplasează în frontul barajului până la
căderi de cel mult 30-40 m şi în general pe râuri cu debite
mari; această limitare finnd impusă de faptul că, clădirea
centralei trebuie să preia forţa hidrostatică dată de apa din
lac.
La căderi mai mari, clădirea centralei se amplasează imediat
în aval de baraj. Aducţiunea apei la turbina din centrală este
de lungime foarte mică.
CHE Porţile de Fier II - amenajare hidroenergetică tip
baraj, cu centrala în frontul barajului
CHE Clyde – Noua Zeelandă – amenajarea
hidroenergetică tip baraj, cu centrala la piciorul barajului.

AHE cu derivaţie cu nivel liber
AHE cu derivaţie cu nivel liber implică realizarea unui nou traseu
hidraulic de tipul unui canal hidroenergetic care porneşte la o
priză de apă asociată sau nu cu un baraj de cădere ajungând în
secţiunea centralei. Pe acest nou traseu hidraulic pierderile de
sarcină sunt diminuate în raport cu pierderile de sarcină pe
cursul natural.
Cu cât secţiunea de curgere este mai mare, rugozitatea este
mai mică şi lungimea canalului este mai mică decât lungimea
râului pe sectorul amenajat.
Chiar dacă există baraj (acumulare) variaţia de nivel în
acumulare trebuie să fie mică deoarece această variaţie de nivel
se transmite şi pe canal şi conduce la mărirea secţiunii
transversale a canalului
Canalul se poate realiza în două variante funcţionale:
– cu autoreglaj;
– fără autoreglaj

CHE Albeşti – amenajare hidroelectrică pe
derivaţie cu nivel liber
AHE cu derivaţie sub presiune
AHE cu derivaţie sub presiune

este posibilă numai în combinaţie
cu baraj. Derivaţia sub presiune
porneşte de la priza de apă a
barajului şi se termină odată cu
racordul la conducta de fugă (linia
dreaptă către turbină).
Aceste tipuri de scheme se

utilizează la amenajările de înaltă
cădere şi debit mic, fiind specifice
zonelor montane.

AHE cu acumulare prin pompare
(AHEAP)
AHE cu acumulare prin pompare sunt destinate
îmbunătăţirii funcţionării sistemelor energetice. Sunt
utilizate pentru reglajul frecvenţă – putere din cadrul
graficului de sarcină, fiind obligatorii în momentul în care,
în sistem există un producător mare care nu are
flexibilitate pornire-oprire (centrală nuclearelectrică).
Aceste AHE servesc pentru acumularea energiei în

cadrul unui sistem electroenergetic. Puterea electrică
cerută de consumatori este variabilă în timp, prezentând
variaţii importante chiar în decursul unei zile.

Centralele cu acumulare prin pompare funcţionează, în general,
ca un producător de energie în perioadele de consum de pe
curba de sarcină şi ca un consumator în perioadele de gol de
sarcină, echilibrând balanţa puterii produse – consumate, astfel
încât marii producători (centralele nuclear-electrice şi
termoelectrice – centrale cu pornire – oprire care necesită timp
îndelungat) să nu fie nevoiţi să oprească centralele în aceste
perioade de gol.
Centralele hidroelectrice cu acumulare prin pompare au două

rezervoare. În perioadele de vârf de sarcină, centrala se
comportă ca un producător, uzinând debitul din primul rezervor.
Debitul uzinat este stocat în cel de-al doilea rezervor. Pe
perioadele de gol de sarcină, turbinele care sunt de obicei
reversibile (pompe/turbine) îşi schimbă funcţionarea în pompe şi
pompează apa înapoi în primul rezervor. Pompele sunt
consumatori de energie şi preiau diferenţa de energie
consumată necesară pentru buna funcţionare a marilor
producători. Astfel, aceştia nu sunt obligaţi să oprească
centralele iar sistemul rămâne în echilibru.

Clasificare AHEAP
AHEAP în circuit închis:
– cu pompare pură: VT=VP;
– cu pompare mixtă: VT=VP+V afl.
AHEAP în circuit deschis:

– cu pompare pură: VT=VP;
– cu pompare mixtă: VT=VP+V afl.
La AHEAP schema în circuit închis cu pompare mixtă este aceeaşi

numai că apare în plus volumul afluent.

O altă clasificare AHEAP este:
– după ciclul de pompare-turbinare:
cu ciclu zilnic;
cu ciclu săptămânal (se pompează în plus volumul în
rezervorul superior în zilele nelucrătoare şi se
turbinează acest volum în zilele lucrătoare);
cu ciclu anual (sezonier) - se pompează în perioada
de vară şi se turbinează în perioada de iarnă.
– după numărul de maşini energetice:
cu patru maşini energetice (turbină, pompă, motor
electric, generator electric);
cu trei maşini energetice (pompă, turbină, maşină
electrică reversibilă);
cu două maşini energetice (maşină electrică
reversibilă şi maşină hidraulică reversibilă).
Schema unei centrale cu acumulare prin pompare

Din punct de vedere al realizărilor, pe plan mondial există astfel de amenajări,
cu puteri mari, cu grupuri cât mai mari posibile.
De exemplu, Bath County Pumped Storage Station, care operează din 1985,
deţinută de un consorţiu format din Dominion şi Allegheny Power System şi
condusă de Dominion Generation.
Centrala Bath County este localizată în Bath County, Virginia. Această centrală
a fost numită drept una din cele mai mari realizări deosebite al anului 1985.
Amenajarea este compusă din două mari rezervoare, la 385 m diferenţă de
nivel unul faţă de celălalt, o centrală masivă şi galeria imensă care face
legătura dintre ele.
Când cererea de energie în sistemul electroenergetic este scăzută, apa este
pompată din rezervorul de jos în rezervorul de sus
Când cererea de energie este mare, apa cade gravitaţional prin galerie din
rezervorul de sus în rezervorul de jos, fiind prelucrată de 6 turbine, fiecare
având puterea instalată de 350 MW

Schema de funcţionare a centralei hidroelectrice cu acumulare prin pompaj Ludington.
Centrala este capabilă să răspundă rapid zilnic, săptămânal

sau sezonier, atunci când sistemul are nevoie.

La noi în ţară nu sunt astfel de amenajări.
S-au început cercetările pentru o centrală cu

acumulare prin pompare la Tarniţa – Lăpuşneşti,
construcţie obligatorie la intrarea în funcţiune a
grupului 2 al centralei nuclearelectrice Cernavodă.

5. UVRAJE ALE SCHEMELOR
AMENAJĂRILOR HIDROENERGETICE
5.1 Barajele
– 5.1.1 Clasificarea barajelor
– 5.1.2. Rolul funcţional al barajelor
– 5.1.3. Alegerea amplasamentului barajelor
– 5.1.4. Forţele care acţionează asupra barajelor
5.2. Prizele de apă
5.3. Canalele
5.4. Galerii hidrotehnice
5.5. Conducte de derivaţie
– 5.5.1. Conducte de beton armat
– 5.5.2. Conducte metalice
5.6. Camere de echilibru
5.7. Clădirea centralei hidroelectrice
11/29/2006 Cap. 5. Uvraje ale schemelor amenajărilor hidroenergetice 1
5.1. Barajele
Barajele sunt construcţii hidrotehnice, transversale cursului de apă, ce
au rolul de a ridica şi controla nivelul apei în bieful amonte sau de a
realiza acumularea unui anumit volum de apă în acest bief.
5.1.1. Clasificarea barajelor

După scopul urmărit:
– baraje de acumulare de mare înălţime, care creează lacuri de acumulare de mare
capacitate cu scopul de a realiza regularizarea debitelor, atenuarea viiturilor,
satisfacerea nevoilor de apă ale consumatorilor industriali şi agricoli (Bicaz, Vidraru-
Argeş, Mărişelu-Someş, Vidra-Lotru, Oaşa etc.);
– baraje de retenţie (de derivaţie), de mică înălţime, care realizează ridicarea
nivelului apei în măsura necesară pentru ca apa să poată fi derivată pe o aducţiune
(Oieşti, Vaduri, Piatra Neamţ, etc.). Volumele de apă acumulate în lacurile create de
aceste baraje sunt mici şi nu permit regularizări de durată.

Baraj de acumulare de mare înălţime, Vidraru, Argeş
Cap. 5. Uvraje ale schemelor

11/29/2006 amenajărilor hidroenergetice 3
După structură:
– fixe - baraje de înaltă cădere, cu acumulări mari;
– mobile - baraje de mică înălţime, formate din elemente fixe şi
mobile, care se construiesc în zonele de şes ale râurilor, cu
scopul de a realiza înălţimea necesară devierii apelor pe
aducţiunile ce duc apa la folosinţe (centrală hidroelectrică,
alimentarea cu apă a unei zone industriale sau a unei aşezări
omeneşti, irigaţii etc.). Acumulările realizate cu astfel de
baraje au o capacitate mică.
După materialul din care sunt executate:

– din lemn;
– din pământ (materiale locale);
– din anrocamente (materiale locale) şi zidărie uscată;
– din zidărie din piatră;
– din beton sau beton armat;
– metalice fixe sau mobile;

După modul în care preiau diversele solicitări şi le transmit
terenului de fundaţie:
– baraje de greutate - construcţii masive din beton armat care
transmit terenului de fundaţie sarcinile preluate din diversele
încărcări cu ajutorul greutăţii proprii. Stabilitatea acestor baraje la
răsturnare şi alunecare se asigură prin masa lor şi prin forţele de
frecare care iau naştere între baraj şi terenul de fundaţie, forţe care
sunt direct proporţionale cu greutatea barajului;
– baraje arcuite - barajele la care presiunea hidrostatică a apei
(principala încărcare) este preluată de către o membrană din beton,
de grosime variabilă, curbată atât în plan orizontal, cât şi în plan
vertical, şi care lucrează ca o structură complexă în spaţiu.
Transmiterea eforturilor către versanţi şi terenului de fundaţie se
face în plan orizontal prin intermediul arcelor, iar în plan vertical
prin cel al consolelor;
– baraje evidate şi cu contraforţi - barajele la care golurile
provenite din lărgirea rosturilor devin mult mai mari şi care preiau
presiunea apei şi din contraforţi, pe care se reazemă elementele de
retenţie şi care transmit sarcina terenului de fundaţie;
– baraje descompuse - baraje alcătuite din elemente de retenţie de
diferite forme (plăci, bolţi, cupole, etc), care preiau presiunea apei
şi din contraforţi, pe care se reazemă elementele de retenţie şi care
transmit sarcina terenului de fundaţie.
Moduri de preluare a solicitărilor şi de transmiterea lor fundaţiei

După modul de descărcare al apelor mari din bieful
amonte în cel aval:
– baraje deversoare (barajele din beton, de diferite tipuri);
– baraje nedeversoare (barajele din materiale locale).
Barajele deversor Tău şi nedeversor Râuşor.

5.1.2. Rolul funcţional al barajelor
Realizarea condiţiilor funcţionale se are în vedere la alegerea soluţiilor
constructive ale barajului şi în primul rând la alegerea amplasamentului
acestuia. Astfel, rolul funcţional al barajelor indiferent de tipul lor este:
– să realizeze cu minimum de cheltuieli condiţiile de nivel şi volum de apă
dorite de beneficiar;
– să permită tranzitarea din amonte în aval în condiţii de siguranţă a
debitelor maxime din perioadele de ape mari (prin deversoare);
– să preia şi să transmită terenului de fundaţie sarcinile permanente şi
accidentale în condiţii de siguranţă a stabilităţii construcţiei;
– să asigure golirea în timp relativ scurt a lacului de acumulare pentru
necesităţi de revizii sau reparaţii;
– să asigure stabilitatea construcţiei în cele mai defavorabile ipoteze de
funcţionare;
– să asigure impermeabilizarea cât mai bună a terenului de fundaţie şi a
cuvetei lacului, pentru a nu se produce pierderi de apă din lac;
– să asigure funcţionarea normală în orice moment a tuturor echipa-mentelor
hidromecanice cu care este prevăzut barajul.

5.1.3. Alegerea amplasamentului barajelor
Se face ţinând seama de o serie de condiţii şi
anume:
– condiţii topografice şi morfologice (se preferă
amplasamente unde liniile de nivel arată o îngustare a
albiei);
– condiţii geologice ale rocii de fundaţie şi anume:
rezistenţa mecanică (rezistenţă mare – baraj înalt);
omogenitatea (permite tasări uniforme ale terenului de
fundaţie);
permeabilitatea (terenul de fundaţie trebuie să aibă
permeabilitate redusă pentru a reduce costurile cu injecţiile);
– condiţii hidrologice (favorabil din punctul de vedere al
debitelor);
– condiţii geografice (strămutări de localităţi, exproprieri,
diguri contra inundaţiilor).
5.1.4. Forţele care acţionează asupra barajelor
După natura forţelor acestea pot fi:
– forţe masice (greutatea proprie, forţele seismice);
– hidrostatice;
– de subpresiune (datorate apelor infiltrate pe sub corpul barajului);
– hidrodinamice (datorate apelor deversate peste corpul barajului);
– datorate variaţiilor de temperatură;
– datorate împingerii gheţii în regim static şi dinamic;
– date de împingerea aluviunilor depuse la piciorul barajului amonte;
– datorate vântului;
– speciale – se referă la încărcările date de diferite echipamente, ridicarea
apei peste cote normale;
– datorate valurilor.
După durata forţelor acestea pot fi:
– forţe cu caracter permanent;
– forţe cu caracter nepermanent.
La proiectarea construcţiilor hidrotehnice se iau în calcul diferite
combinaţii de forţe avându-se în vedere combinaţiile cele mai
defavorabile dar posibil a se produce simultan.
5.2. Prizele de apă
Prin prize de apă se înţelege totalitatea construcţiilor şi
instalaţiilor care servesc la introducerea în aducţiune a
debitului instalat.
Ansamblul uvrajelor prizei trebuie să asigure, pe lângă
cantitatea de apă, şi calitatea corespunzătoare pentru
buna funcţionare a folosinţei deservite.
La prizele de folosinţă energetică, apa captată trebuie să
fie lipsită de debit solid, de impurităţi (frunze, crengi,
plutitori), de zai şi de gheaţă.
Condiţii asemănătoare, mai mult sau mai puţin severe se
întâlnesc şi în cazul prozelor pentru celelalte folosinţe –
alimentări cu apă, irigaţii etc Amestec mărunt de apă şi
gheaţă.
Pornind de la aceste considerente rezultă că prizele
trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:
– să reţină plutitorii;
– să împiedice intrarea în aducţiune a aluviunilor târâte;
– să asigure spălarea depunerilor;
– să permită reglarea debitului derivat.
În acelaşi timp funcţionarea trebuie să fie
permanentă, cu pierderi de sarcină minime.
Când eliminarea aluviunilor în suspensie se impune
cu stricteţe, priza se asociază cu un denisipator.
Acesta poate face corp comun cu priza sau poate fi
plasat în aval, pe aducţiune.

Clasificare prize de apă
după natura folosinţelor deservite:
– prize pentru alimentări cu apă;
– prize pentru irigaţii;
– prize hidroenergetice;
– prize pentru folosinţe complexe.
după presiunea de la intrare:
– prize cu nivel liber;
– prize de mică presiune;
– prize de mare presiune.
după natura curgerii:
– prize gravitaţionale;
– prize pentru pompaj.

Prizele cu nivel liber şi cele de mică presiune sunt
dependente în mare măsură de caracteristicile
morfologice ale albiei râului şi de transportul solid.
Dispoziţiile şi instalaţiile fiind în cea mai mare parte

comune, ele alcătuiesc o clasă unică, aceea a
prizelor de râu.
Prizele de râu se amenajează cu sau fără baraj.

Captările fără baraj sunt limitate de condiţia ca râul
să aibă albie stabilă, iar coeficientul de captare
(raportul dintre debitul afluent şi debitul captat) să nu
depăşească valoarea 0,25.

Prize de râu:
– a - fără baraj;
– b - cu baraj;
1 – prag amonte;
2 – baraj;
3 – stavilă de spălare;
4 – epiu.
Epiu = dig de piatră sau de

nuiele, construit
transversal, cu un capăt
încastrat în mal, pentru a
regulariza cursul apei, a-i
micşora lăţimea sau a
apăra malurile de eroziuni.

Când debitele captate sunt mai mari sau când nivelul de
intrare în priză trebuie supraînălţat se adoptă prize cu
baraj.
Când nivelul în râu nu asigură curgerea gravitaţională,

priza se combină cu o staţie de pompare.
Priză cu pompare:
1 – râu regularizat; 2 – captare; 3 – canal de acces; 4 – staţie de pompare; 5 –
conductă de refulare; 6 – bazin de refulare; 7 – canal magistral

Grătarele sunt elemente de protecţie a prizei împotriva
impurităţilor şi plutitorilor şi constau din bare metalice verticale şi
înclinate, cu secţiunea transversală dreptunghiulară, legate în
panouri.
Construcţia unui grătar plan:
1 - bară de grătar;
2 - rigidizare;
3 - profil de prindere;
4 - cadru de oţel;
5 - peretele prizei;
6 - bulon de fixare

5.3. Canalele
Canalele sunt construcţii hidrotehnice care asigură
transportul apei cu nivel liber, fiind utilizate ca
aducţiuni la centralele hidroelectrice, în domeniul
alimentărilor cu apă, al irigaţiilor, al navigaţiei etc.
De multe ori funcţiile unui canal se cumulează, în
sensul că este utilizat şi pentru producerea de
energie şi pentru alimentări cu apă, irigaţii etc.
Canalele se execută în săpătură sau în umplutură
faţă de terenul natural, iar pentru reducerea
pierderilor se iau măsuri de căptuşire şi
impermeabilizare
După forma lor, profilele transversale ale canalelor pot fi:
– dreptunghiulare;
– trapezoidale;
– cu două pante;
– în formă de albie;
– semicirculare;
– parabolice.

După amplasamentul canalului, canalele pot fi:
– canale în teren plat
Poziţia profilului canalului pe

teren plat faţă de teren:
a - în săpătură;
b - în umplutură;
c - în profil mixt;
1 – căptuşeală;
2 – bermă;
3 - rigolă;
4 - umplutură compactată;
5 - teren natural

– canale pe versanţi
Profilele canalelor pe versanţi:

a - în săpătură;
b - în semisăpătură;
c - în semiumplutură cu trepte
de înfrăţire;
d - în semiumplutură cu zid de
sprijin;
1 – căptuşeală;
2 - umplutură compactată;
3 – rigolă;
4 - pinten;
5 - trepte de înfrăţire;
6 - zid de sprijin

– canale pe terenuri stâncoase
Canale construite pe versanţi stâncoşi:

a - cu zid de sprijin inferior; b - cu două ziduri de sprijin; c - în semitunel;
1 - zid de sprijin; 2 - excavaţie necăptuşită; 3 - umplutură de beton; 4 - deluviu

Deşi tendinţa de a realiza un traseu cât mai drept între
extremităţile canalului, depresiunile, văile şi terenul
accidentat fac imposibil un astfel de traseu. Se recomandă
ca traseul să urmărească pe cât posibil liniile de nivel
Traseul unui canal de derivaţie de la o centrală hidroelectrică:

1 - stăvilar; 2 - retenţie; 3 - canal înscris în teren; 4 - apeduct; 5 - galerie; 6 - cameră de
încărcare; 7 - conducta forţată; 8 - centrala hidroelectrică; 9 - canal de fugă.

5.4. Galerii hidrotehnice
Galeriile hidrotehnice sunt construcţii care servesc
pentru transportul apei, executate prin excavare în
scoarţa pământului, fără îndepărtarea terenului de
deasupra.
În prezent galeriile hidrotehnice sunt utilizate într-o
măsură destul de mare în schemele hidroenergetice,
pentru amenajările marilor aducţiuni de alimentare
cu apă, pentru irigaţii etc.
În ţara noastră, toate amenajările hidroenergetice de
mare cădere de după 1944 au fost prevăzute cu
aducţiuni principale sau secundare sub formă de
galerii (Moroeni, Sadu V, Corbeni, Lotru etc).
Principalele avantaje ale galeriilor hidrotehnice
sunt:
– scurtarea traseului aducţiunii, care se poate apropia
de linie dreaptă;
– mărirea siguranţei şi duratei exploatării;
– independenţa execuţiei şi exploatării faţă de
condiţiile de climă;
– reducerea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii;
– economicitatea lucrărilor, asigurată în mare parte
prin contribuţia mediului stâncos la preluarea
eforturilor interioare.

În construcţiile hidrotehnice galeriile se
utilizează în diferite scopuri:
– galerii de aducţiune – când transportul apei la
centrală între priză şi castelul de echilibru se face
printr-o galerie;
– galerii forţate sau puţuri forţate – când transportul
apei între castelul de echilibru şi centrală se face
printr-o galerie de pantă mare sau chiar verticală;
– galerii de fugă – care transportă debitul evacuat din
centrală în albia râului;
– galerii purtătoare de conducte – soluţii cu conducte
metalice în interiorul unor galerii;
– galerii de deviere a apelor – realizate în timpul
construcţiei unui baraj.
CHE Lotru: a - profil în lung; b - plan de situaţie al galeriei principale
1 - priză de apă; 2 - puţ de vane; 3 - galerie de aducţiune; 4 - traversări aeriene; 5 - castel de echilibru; 6 -
casă de vane; 7 - galerie forţată; 8 - ferestre de atac; 9 - centrala subterană; 10 - galerie de fugă; 11 -
blindaj metalic;
Galerie de deviere la barajul Vidra – Lotru
1 – platformă şi batardou amonte; 2 - platformă şi batardou aval; 3 - galerie de deviere; 4 -
racord pentru amenajarea galeriei de deviere ca golire de fund; 5 - galerie de injecţii,
drenaj şi vizitare; 6 - galerie de evacuare ape mari.
Clasificarea galeriilor
Din punct de vedere al destinaţiei pe care îl au
în cadrul gospodăririi apelor galeriile pot fi:
– energetice;
– de irigaţii;
– de alimentări cu apă;
– de navigaţie şi plutărit;
– de descărcare – folosite pentru evacuarea apei din
bieful amonte;
– combinate
Din punct de vedere hidraulic, galeriile se împart în:
– galerii sub presiune, funcţionează ca o conductă cu secţiunea plină de
apă şi suportă suprapresiunea acesteia. Din calcule hidraulice rezultă o
pantă piezometrică ce determină poziţia liniei piezometrice. Panta
piezometrică diferă de cea constructivă, care poate varia în lungul galeriei,
dar întotdeauna galeria trebuie să fie aşezată sub linia piezometrică pentru
poziţia ei cea mai de jos. Aceasta înseamnă realizarea unui debit maxim şi
nivel minim în lacul de acumulare, asigură o suprapresiune în galerie şi
împiedică formarea vidului.
– Galeriile sub presiune au elasticitate în funcţionare şi pot transporta debite
variabile în funcţie de linia lor piezometrică.
– Galeriile sub presiune pot fi:
galerii cu suprafaţă liberă, în care apa curge liber pe întreaga lungime, galeria
comportându-se ca un canal.
galerii de joasă presiune, cu presiunea interioară a apei mai mică decât 5 mca;
galerii de mare presiune, cu presiunea interioară a apei mai mare ca 100 mca.
Din punct de vedere constructiv, galeriile se pot clasifica în:

– galerii hidrotehnice propriu-zise, când axa acestora este orizontală sau
înclinată cu o panta de maximum 10%;
– galerii hidrotehnice forţate sau puţuri, când axa acestora este înclinată
mai mult de 10% sau este chiar verticală.

Consideraţii constructive
Forma secţiunii transversale a unei galerii cu nivel liber depinde de
natura rocilor, de condiţiile geologice în care este amplasat traseul şi
de condiţiile de execuţie ale lucrării.
Poate fi de mai multe tipuri:
– Tipul I – dreptunghiular, cu boltă redusă sau fără boltă, se folosesc la
galerii de secţiuni mici săpate în rocă foarte rezistentă;
– Tipul II – mâner de coş, cu bolta semicirculară, pentru secţiuni de
dimensiuni mijlocii, în roci rezistente, când împingerea verticală a muntelui
este mică şi nu există împingeri laterale;
– Tipul III – alungit, cu secţiune ovoidală, utilizate în roci moi, când
împingerea verticală a muntelui este mare şi împingerea laterală este mică;
în cazul unor variaţii foarte mari ale nivelului apei;
– Tipul IV – potcoavă, cu întregul contur curb, folosit în roci moi, cu
împingere în toate direcţiile;
– Tipul V – circular, se foloseşte în cazul rocilor foarte moi, cu împingeri în
toate direcţiile.

Secţiuni uzuale pentru galerii
cu nivel liber şi sub presiune.

Forma secţiunii transversale a unei galerii sub
presiune este de tipul V, circulară.
Sprijinirea galeriei se realizează în funcţie de

tipul terenului în care se sapă galeria în
următoarele scopuri:
– preluarea împingerilor şi înlăturarea pericolului
surpării rocilor;
– în roci rezistente pentru împiedicarea surpării
blocurilor;
– ferirea stâncii de acţiunea aerului şi apei;
– reducerea rugozităţii stâncii;
– micşorarea infiltraţiilor apei în munte.

Astfel se pot întâlni următoarele tipuri de
căptuşeli:
– roca de bază – roci stâncoase, fără crăpături, se
realizează căptuşire numai dacă este cazul pentru
micşorarea rugozităţii cu torcret;
– torcret – roci stâncoase, cu fisuri, căptuşirea este
necesară pentru reducerea infiltraţiilor;
– beton sau beton armat – roci cu stâncă slabă sau
terenuri moi, necoezive, este necesară căptuşirea
cu beton care se armează în funcţie de tipul
terenului.

Alegerea traseului
Pe cât posibil traseul urmează linia dreaptă între priza de apă şi
amplasamentul castelului de echilibru sau al bazinului de punere sub
presiune.
Alegerea traseului este influenţată de:

– particularităţile geologice ale regiunii;
– condiţiile şi termenele de execuţie;
– alegerea căptuşelii, comportarea în exploatare;
– costul galeriei.
Se evită:
– roci care dau împingere mare a muntelui;
– roci cu degradări tectonice;
– roci puternic fisurate;
– roci cu pânze bogate de ape subterane;
– roci degradate;
– zone de alunecări de teren.

Condiţii de care trebuie să se ţină cont la proiectarea traseului:
– stabilirea amplasamentelor portalelor de intrare şi de ieşire şi apoi a
traseului;
– pentru galeriile lungi este raţional să se adopte un traseu curb cât mai
aproape de suprafaţa terenului pentru a se putea ataca din mai multe părţi
construirea acestuia, iar pentru galeriile scurte trasee cât mai drepte;
– ferestrele şi puţurile trebuie să fie amplasate în adâncituri şi depresiuni, în
roci rezistente şi pe cât posibil fără apă, în apropierea platformelor comode
pentru montarea echipamentelor mecanice (de ventilaţie, de evacuare a
apei, compresoare) şi a locurilor care se pretează pentru depozitarea
sterilului scos din galerie;
– se evită traseul galeriilor pe coaste şi în porţiunile de alunecări de teren
care intersectează versantele văilor;
– unghiul dintre direcţia straturilor rocii şi galerie trebuie să fie relativ mare;
– este de preferat soluţia cu ferestre laterale de atac fiind mai ieftină decât
cea cu puţuri verticale.
Din punctul de vedere al execuţiei, pentru accelerarea lucrărilor,
uşurinţa instalării ventilaţiei, îmbunătăţirea condiţiilor de evacuare a
rocii, apare util să se atace lucrarea din mai multe puncte.
La traseul în curbă trebuie respectată condiţia ca raza curbei să nu fie
mai mică de 5 lăţimi sau diametre ale galeriei, iar unghiul curbei să nu
fie mai mic de 120˚.

5.5. Conducte de derivaţie
5.5.1. Conducte de beton armat
Prin modul în care sunt alcătuite, conductele de beton armat sunt mai
avantajoase decât cele metalice, dar utilizarea acestora este limitată la
presiuni interioare de 3...4 atmosfere.
Avantajele conductelor din beton armat, în raport cu cele metalice,
sunt:
– se economiseşte metalul şi au o durată de exploatare mare, nu sunt
expuse coroziunii;
– iau orice formă constructivă, funcţie de cofraj;
– au rigiditate mare şi se comportă bine la presiuni şi împingeri din exterior
spre interior;
– au cheltuieli de întreţinere mici;
– la presiuni interioare mici, costurile conductelor de beton armat sunt mici.
Din punct de vedere hidraulic, conductele de beton armat se comportă
asemănător conductelor de metal.

Conductele de beton armat au şi dezavantaje
în raport cu cele metalice:
– variaţiile dese şi bruşte ale presiunilor interioare
produc îmbătrânirea rapidă a betonului şi chiar
avarii (cu excepţia conductelor de beton
precomprimat);
– rosturile conductelor din beton armat, în special al
celor prefabricate, prezintă defecţiuni şi repararea
acestora în exploatare se face cu dificultate;
– betonul armat este un material casant, de aceea
trebuie manevrate cu grijă, fără loviri sau ciocniri.

Clasificare
Clasificarea conductelor de beton armat se face după
mai multe criterii:
– după locul de execuţie:
conducte din tuburi prefabricate;
conducte turnate la faţa locului.
– după tehnologia de execuţie:
tuburi din beton sau beton armat prefabricate – elemente tubulare
din beton care se îmbină la faţa locului, formând tronsoane
continue:
– cu secţiune circulară;
– cu secţiune circulară cu talpă;
– cu secţiune ovoidală.
Tuburi de beton armat prefabricate:

a - secţiune circulară;
b - secţiune circulară cu talpă;
c - secţiune ovoidală.

conducte de beton armat executate la faţa locului prin
vibrare sau torcretare – se execută direct în săpătură, prin
executarea cofrajului, de montare a armăturii şi de turnare
a betonului şi au secţiuni transversale:
– circulare pe pat de beton;
– clopot;
– dreptunghiulară;
– circulară cu pat monolit;
– circulară cu talpă.
Secţiuni transversale de conducte:

a, d - circulare pe pat de beton;
b – clopot;
c – dreptunghiulară;
e - circulară cu talpă;
f - circulară cu pat monolit.

tuburi de beton precomprimat – procedeul aplicării
unui efort iniţial de comprimare în beton pentru
compensarea eforturilor la întindere.
– după alcătuirea constructivă:
tuburi din beton sau beton armat obişnuit care rezistă
la presiuni interioare de maxim 3...4 atmosfere;
tuburi din beton armat cu tablă care rezistă la
presiuni interioare de maxim 8...10 atmosfere;
tuburi de beton precomprimat cu/fără cilindru de oţel
care rezistă la presiuni interioare de maxim 10...15
atmosfere.

5.5.2. Conducte metalice
Conductele metalice au multiple întrebuinţări: în
domeniul amenajărilor hidroenergetice, alimentărilor cu
apă, canalizărilor, irigaţii etc., fiind indicate, în special,
pentru presiuni mari. În hidroenergetică sunt folosite mai
ales la conductele forţate, dar şi la aducţiunea apei în
cazul microhidrocentralelor.
Conductele metalice sunt alcătuite din tuburi îmbinate la
locul de montaj. Traseul acestora este în general frânt şi
depinde de condiţiile topografice de pe teren.
În funcţie de mărimea debitului, conductele pot fi cu un
fir sau cu mai multe fire. În prezent, se realizează, în
general conducte cu un singur fir, indiferent de variaţia
debitului.

În funcţie de poziţia conductei faţă de teren,
conductele metalice pot fi îngropate şi
descoperite.
La diametre mai mici, conductele îngropate
sunt mai avantajoase pentru că umplutura de
pământ asigură izolaţia împotriva variaţiilor de
temperatură şi a îngheţului.
La diametre mari însă, realizarea conductei
îngropate nu mai este avantajoasă din punct de
vedere economic.
Dezavantajul îngropării este că eventualele
defecţiuni sunt greu de depistat şi de remediat.

Conducta forţată de la CHE Moroeni:
1 - castel de echilibru; 2 - galerie forţată; 3 - casă de vane; 4 - masiv de ancoraj;
5 - reazem intermediar; 6 - centrala; 7 - plan înclinat; 8 - troliu; 9 - platforma trafo; 10 -
canal de fugă; 11 - traversare aeriană

Tuburile din care este alcătuită o conductă de metal
sunt de două tipuri:
– tuburi de fontă - utilizate pentru conductele de
canalizare şi niciodată în energetică. Principalul avantaj
este că fonta are o rezistenţă anticorozivă naturală, iar
ca dezavantaje sunt: fonta are rezistenţă redusă la
şocuri, întindere, încovoiere; număr mare de rosturi din
cauza lungimii mici a tubului.
– tuburi din oţel;
– tuburi laminate - au diametre până la 600 mm şi lungimi
până la 12 m;
– tuburi nituite - folosite mai rar;
– tuburi sudate - utilizate la presiuni oricât de mari;
– tuburi fretate - utilizate mult în ultimul timp în cazul
conductelor forţate de diametre mari, supuse la presiuni
mari.
Îmbinările tuburilor se fac prin sudură (procedeu foarte utilizat),
cu mufe (la presiuni mici şi mijlocii), cu nituri (se foloseau mult în
trecut, pentru orice presiune), cu eclise nituite, cu flanşe (cost
mai ridicat dar îmbinare uşoară) sau cu manşoane de dilataţie
(indicate la presiuni mici şi debite mari pe conductă).
Conductele metalice se montează pe diferite dispozitive de

rezemare, cum ar fi: masive de ancoraj (blocuri de beton în care
se încastrează conducta), pe şei (reazem alunecător pentru
variaţii de temperatură) sau pe reazeme cu role.
Echipamentul auxiliar conductelor constă în: găuri de vizitare (la

distanţe de cca. 500 m), ventile de aerisire (asigură intrarea
aerului în conductă la formarea de depresiuni), ventile de
dezaerare (asigură ieşirea aerului din conductă la umplerea
acesteia), manometre de presiune (măsoară presiunea pe
conducte) şi dispozitive de măsurare a debitelor

5.6. Camere de echilibru
Camerele de echilibru utilizate în hidroenergetică, în funcţie de
tipul aducţiunii sunt de două feluri:
– camere de încărcare – sunt dispuse la capătul aval al aducţiunilor
cu curgere au ca rol:
asigură apă în conducta forţată la pornirea turbinelor;
permit vizitarea galeriilor şi serveasc drept organ de racord în caz că
centrala e alimentată cu mai multe captări;
compensează debitele;
– castele de echilibru – dispuse pe traseul derivaţiilor sub presiune, la
întâlnirea dintre conducta forţată şi aducţiune, au ca rol:
amortizează oscilaţiile hidrodinamice provenite de la regulatoarele turbinei;
transformă energia cinetică produsă la închiderea turbinei în energie
potenţială (lovitura de berbec), pentru a elimina suprapresiunile care
deformează conductele şi dăunează maşinilor;
debitează suficientă apă în conducta forţată la pornirea turbinelor;
să permită vizitarea galeriilor şi să servească drept organ de racord în caz
că centrala este alimentată cu mai multe captări.

Camera de punere sub presiune
(camere de încărcare)
Camera de încărcare, numită uneori cameră de
punere sub presiune, face legătura între aducţiunea
cu nivel liber (canal de derivaţie) şi conductele
forţate.
Camera împiedică propagarea pe derivaţie a
undelor de presiune din lovitura de berbec.
Camera de încărcare se compune din următoarele
elemente:
– bazinul de încărcare;
– casa vanelor;
– descărcător (care permite trecerea debitului în bieful
aval ocolind centrala).
Camerele de încărcare, din punct de vedere al
modului de construcţie, se împart în:
– camere de încărcare subterane (uneori sunt
considerate castele de echilibru alimentate pe
partea de sus) – când versanţii sunt abrupţi sau
instabili;
– camere de încărcare aeriene (cele mai utilizate) –
plasate la distanţă de pantă sau în imediata
vecinătate a pantei conductei forţate;
Din punct de vedere al instalaţiilor de
descărcare, camerele pot fi:
– fără descărcători (CHE de derivaţie cu descărcare
proprie)
– cu descărcători pentru surplusul de debit

Tipuri de camere de încărcare:
a - subterane; b - la distanţă de panta versantului; c - în vecinătatea pantei conductei forţate;
1 - canal de aducţiune; 2 - cameră de încărcare; 3 - conductă forţată; 4 - frontul camerei;
5 - puţ forţat.


Castelul de echilibru
La amenajările hidroenergetice sau la
alimentările cu apă care au aducţiuni lungi sub
presiune, datorită fenomenelor care intervin la
deplasarea unor volume mari de apă (inerţia
acestora), se impune un înmagazinator al apei
până la realizarea stării de regim.
De asemenea, la închiderea parţială sau totală
a aparatului obturator al centralei, se formează
suprapresiuni (lovitura de berbec), care, de
asemenea, sunt preluate de canalul de
echilibru.
În funcţie de poziţia castelului faţă de teren
se deosebesc următoarele tipuri:
– castele aeriene sub formă de conducte
înclinate pozate pe versant sau de turnuri
rezervoare construite la suprafaţă;
– castele subterane sub formă de puţuri şi galerii
orizontale sau înclinate, construite total în
stâncă;
– castele cu profil mixt, sub formă de puţuri ce
au partea superioară aeriană

Castel de echilibru aerian:
a - sub formă de conductă pozată pe versant; b - sub formă de turn rezervor;
1 - aducţiune; 2 - coloană; 3 - cameră superioară; 4 - conductă forţată; 5 - conductă metalică.

Castel de echilibru subteran
1 - cameră inferioară; 2 - cameră superioară; 4 - conductă forţată;
5 - casă de vane; 6 - aducţiune

Castel de echilibru parţial subteran:
1 - puţ; 2 - coloană interioară; 3 - fereastră de aerisire; 4 - planşeu;
5 - galerie de racord; 6 - galerie de presiune

5.7. Clădirea centralei
hidroelectrice
Centrala hidroelectrică reprezintă ansamblul de clădiri şi
echipamente electrice şi mecanice din cadrul unei amenajări
hidroenergetice, în care se realizează efectiv transformarea
energiei potenţiale şi cinetice a apei în energie mecanică şi apoi
în energie electrică.
Echipamentul electromecanic este format dintr-un echipament
principal şi unul auxiliar. Echipamentul principal cuprinde turbina
(sau pompe, în centralele de pompare sau cu acumulare prin
pompare) şi generatorul (sau motorul electric) iar echipamentele
şi instalaţiile auxiliare, cum ar fi: vane, regulatoare de viteză,
regulatoare de presiune, instalaţia de ulei sub presiune,
acumulatorii sau staţia de transformare pentru servicii interne
etc. La toate acestea se mai adaugă şi staţia de transformare
care este în clădirea centralei sau aproape de aceasta.

Centrala hidroelectrică, cuprinde din punct
de vedere constructiv următoarele părţi:
– sala maşinilor – turbinele şi generatoarele (în
cazul grupurilor cu ax orizontal) sau numai
generatoarele (în cazul grupurilor cu ax
vertical);
– infrastructura – susţine echipamentul principal şi
turbinele (în cazul grupurilor cu ax vertical);
– sala de comandă – cuprinde aparatajul de
comandă, control şi semnalizare;
– încăperi anexe şi postul de transformare.

Centralele hidroelectrice se pot împărţi,
după cădere, în:
– centrale de joasă cădere (H < 15m, întreaga
cădere se realizează în interiorul centralei);
– centrale de cădere mijlocie (15m < H < 50m,
există o conductă forţată sau un puţ forţat care
face corp comun cu infrastructura centralei);
– centrale de mare cădere (H > 50m, conducta
forţată este independentă de construcţia
centralei).

Tipuri de centrale hidroelectrice,
clasificate după cădere:
a - de cădere joasă;
b - de cădere mijlocie;
c - de mare cădere;
1 – grătar; 2 - nişă de batardou;

3 - camera spirală; 4 - turbină;
5 – generator; 6 - pod rulant;
7 – aspirator; 8 - nişă batardou aval;
9 - conductă de beton armat;
10 - vană de admisie;
11 - conductă forţată îngropată;
12 - conductă forţată aeriană;
13 - masiv de ancoraj.

În funcţie de tipul de energie hidraulică pe care o
prelucrează, centralele pot fi:
– centrale hidroelectrice gravitaţionale;
– centrale hidroelectrice cu acumulare prin pompare;
– centrale mareomotrice;
– centrale care utilizează energia valurilor.
În funcţie de amplasamentul centralei, centralele
hidroelectrice se împart în:
– centrale baraj, amplasate pe firul apei şi preiau căderea
direct din bieful amonte; sunt specifice amenajărilor de
tip fluvial cu debite mari şi căderi mici;
– centrale amplasate la piciorul barajului, dispun de
aducţiuni secundare scurte;
– centrale pe derivaţie, nu preiau apa direct din bieful
amonte ci printr-un canal sau conductă.

După poziţia centralei faţă de suprafaţa terenului, centralele
hidroelectrice pot fi:
– centrale aeriene;
– centrale subterane:
subterane propriu-zise;
în versant;
îngropate;
centrale semi-îngropate;
– centrale acoperite.
Categorii de centrale
amplasate în subteran:
a - subterane propriu-zise;
b, b’ - în versant;
c – îngropate;
d - centrale semi-îngropate;
e - centrale acoperite.

Accesul la centrală influenţează poziţia şi cota
platformei de montaj. Acesta se face pe şosele,
pe căi ferate normale proiectate astfel încât să
permită transportul echipamentelor până la
platforma de montaj.
Dacă centrala este amplasată pe o cale
navigabilă, accesul se face pe apă.
La centralele subterane transportul pieselor
grele necesită amenajări suplimentare faţă de
centralele aeriene (tuneluri de acces, puţuri,
galerii înclinate dotate cu utilaje de ridicat şi de
transportat).

Racordarea centralei la reţeaua electrică de transport se
face prin intermediul unor instalaţii de înaltă tensiune.
De obicei barele colectoare ale generatorului sunt
racordate la postul de transformare şi la serviciile interne
ale centralei, apoi mai departe la liniile de transport.
La centralele mari pentru serviciile interne sunt
prevăzute posturi suplimentare de transformare dotate
cu transformatoare coborâtoare sau grupuri diesel.
Centralele mici cu grupuri puţine au o singură încăpere
care ţine loc şi de sala maşinilor şi de cameră de
comandă.
Instalaţiile auxiliare sunt formate din cablurile electrice
dispuse în canale accesibile şi izolate, instalaţiile de
răcire ale generatoarelor, instalaţia de ulei sub presiune
pentru comanda agregatelor, instalaţia de evacuare a
infiltraţiilor, instalaţia de prevenirea şi stingerea
incendiilor etc.
6. LACUL DE ACUMULARE
6.1. Definiţie şi clasificări

6.2. Funcţiuni ale lacurilor de acumulare
– 6.2.1. Funcţiuni legate de modificările de nivel a apei:
– 6.2.2. Funcţiuni legate de modificarea regimului debitelor
6.3. Curbe caracteristice ale lacurilor de acumulare
– 6.3.1. Curba suprafeţelor
– 6.3.2. Curba volumelor sau curba de capacitate
6.4. Parametri caracteristici ai lacurilor de acumulare
6.5. Indicii tehnico-economici ai lacurilor de acumulare
12/2/2006 Cap. 6. Lacul de acumulare 1

6.1. Definiţie şi clasificări
Lacurile de acumulare sunt amenajări
hidroenergetice şi/sau de gospodărirea apelor
realizate prin supraînălţarea nivelurilor apelor
peste cel natural şi care reţin un volum de apă
ce poate fi utilizat în scopul modificării
repartiţiei în timp a debitelor cursurilor de apă.
În majoritatea cazurilor lacurile de acumulare
sunt amenajări artificiale realizate prin bararea
transversală a cursurilor de apă (baraj frontal).

În amenajările hidroenergetice şi de gospodărirea apelor
pot fi incluse însă şi lacurile de acumulare naturale sau
amenajate pe amplasamentul unor lacuri naturale pe
care s-au completat lucrări de control a debitelor
afluente.
De asemenea, în afara lacurilor de acumulare realizate
pe cursul de apă prin realizarea unor lucrări de tip baraj
frontal, precum şi a celor având ca scop strict
alimentarea cu apă a unei folosinţe energetice sau
neenergetice, mai pot fi întâlnite şi alte tipuri de lacuri de
acumulare.
Cele mai multe clasificări ale lacurilor de acumulare se
raportează la următoarele criterii:
– tipuri constructive,
– mod de exploatare,
– ciclu de regularizare a debitelor,
– poziţie în schema de amenajare

Clasificare după tipul constructiv
Lacuri de acumulare cu baraj frontal – realizate prin închiderea unei
secţiuni transversale a cursului de apă printr-un baraj încastrat în cei
doi versanţi care mărginesc albia râului. În afara barajului frontal pentru
realizarea cuvetei lacurilor de acumulare mai pot fi construite baraje
sau diguri laterale.
Lacuri de acumulare laterale (poldere) – nu întrerup cursul natural al
apei, având incinta izolată de acesta printr-un baraj longitudinal cu
închidere în versanţi, în aval şi de cele mai multe ori şi la capătul
amonte. Admisia apei în acest lac se poate face necontrolat în
perioade cu debite mari pe cursul de apă când nivelul depăşeşte cota
de admisie în acumulare, respectiv controlat printr-un canal
gravitaţional sau cu o staţie de pompare.
Lacuri de acumulare cu diguri inelare – nu sunt legate de un curs de
apă fiind realizate pe terenuri cvasiplane sau pe culmi de munte sau
deal prin construirea unui baraj (dig inelar) care constituie întreg
conturul lacului de acumulare. Acest tip de acumulare (rezervor) este
folosit în scheme ale amenajărilor hidroenergetice cu acumulare prin
pompare sau ca rezervor pentru alimentări cu apă.
Lacuri de acumulare în zone depresionare – presupun un sistem de
aducţiune al apei de la o sursă de apă.
Lac de acumulare cu baraj frontal

Lac de acumulare lateral: polderul Nehoiaşu – Surduc, pe râul Buzău

Lac de acumulare cu diguri inelare

Clasificare după modul de exploatare
acumulări permanente care sunt destinate fie

asigurării unui nivel minim al apei fie satisfacerii
folosinţelor de apă. Tendinţa în exploatarea
acestora este de a le menţine pline;
acumulările nepermanente destinate
atenuării undelor de viitură. Tendinţa în
exploatare este de a le menţine goale;
acumulările mixte atât cu o tranşă
permanentă cât şi cu o tranşă nepermanentă
deasupra nivelului.

Clasificare după ciclul de regularizare a
debitelor
cu regularizare zilnică – corespunde unui ciclu de golire – umplere de o zi.
Debitul afluent este redistribuit pentru a acoperi funcţionarea centralei
hidroelectrice o zi;
cu regularizare săptămânală – presupune acumularea debitelor afluente pe
durata maximă a unei săptămâni, astfel încât acestea să poată fi uzinate în
zilele (orele) cu cerinţe mai mari în sistemul energetic;
cu regularizare sezonieră – presupune acumularea unei părţi din volumul
afluent din sezonul de vară (în general vara este consum mai mic de energie
electrică) în scopul uzinării acestuia iarna, când este nevoie de mai multă
energie;
cu regularizare anuală – presupune acumularea stocului de apă care nu este
necesar a fi uzinat în perioadele de umplere (ploioase) în scopul posibilităţii a fi
uzinat în perioadele deficitare;
cu regularizare multianuală – acumulările mari care pot stoca suficient volum
de apă astfel încât să nu existe necesitatea de a mai umple lacul, mai ales într-
o succesiune de ani secetoşi.
Observaţie. Prin debit uzinat se desemnează debitul trecut prin turbinele

centralei hidroelectrice; i se mai spune debit turbinat.
Clasificare după poziţia în schema de
amenajare
La amenajările hidroelectrice, poziţia lacului în cadrul schemei
determină modalitatea de regularizare a debitelor. Astfel, clasificarea
lacurilor de acumulare după poziţia acestora în cadrul schemei de
amenajare este:
– acumulări de regularizare directă – sunt amplasate pe cursul principal în
apropierea secţiunii în care se urmăresc efectele principale. Lacurile sunt
proprii centralei hidroelectrice fiind legate direct de aceasta;
– acumulări de compensare – amplasate fie pe afluenţi fie pe cursul principal
la distanţă mare de secţiunea în care se urmăresc efectele principale fie
chiar în alt bazin hidrografic din care se derivă apa spre secţiunea
respectivă. Aceste acumulări controlează doar parţial debite afluente în
secţiunea de control. Regularizarea prin compensare apare la centralele
hidroelectrice în cascadă care au în amonte un lac de acumulare mare;
– acumulări de redresare (regularizare secundară sau tampon) – amplasate
în aval de una sau mai multe acumulări mari. Rolul lor este de a redistribui
în timp debitele regularizate de acumularea din amonte şi de a prelua
astfel neuniformităţile în funcţionarea acestora. Acumulările de redresare
sunt situate în aval de centrala hidroelectrică şi transformă debitele uzinate
care sunt variabile şi pulsatorii în debite cât mai uniforme, pentru a proteja
albia râului;
– acumulări mixte – în cazul în care există mai multe secţiuni ale folosinţelor
deservite de aceste acumulări, ele pot avea roluri diferite în raport cu
fiecare dintre secţiuni. 10
Pe figură s-au utilizat notaţiile:
LA1 S1 – secţiune de control pentru
alimentarea folosinţei energetice
(CHE – centrală hidroelectrică);
LA2 S2 – secţiune de control pentru
alimentarea folosinţei neenergetice,
S1 industrială (F);
LA1 – lac de regularizare principală;
controlează debitele livrate centralei
hidroelectrice (realizează o
redistribuire în timp a debitelor
afluente în secţiunea S1 în debite
F
S2 uzinate);
LA2 – lac de compensare;
CHE controlează debitele ce ajung în
LA3 secţiunea S2 de unde sunt preluate
de folosinţa neenergetică;
LA2 – lac de redresare (tampon);
preia neuniformităţile debitelor
evacuate de centrala hidroelectrică
(reţine volumele de apă şi livrează în
aval un debit constant).

6.2. Funcţiuni ale lacurilor de
acumulare
Lacurile de acumulare realizează două tipuri
de modificări ale condiţiilor naturale:
– modificarea profilului longitudinal al cursului de
apă;
– modificarea regimului debitelor cursului de apă.
Plecând de la aceste modificări pot fi
considerate două tipuri de funcţiuni ale
lacului de acumulare

6.2.1. Funcţiuni legate de modificările de
nivel a apei
asigurarea unei cote a nivelului apei pentru a permite captarea
apei către folosinţă;
realizarea unei căderi concentrate pentru folosinţa hidroelectrică
sau hidromecanică;
realizarea unei adâncimi minime pentru navigaţie;
realizarea unui luciu de apă pentru piscicultură, agrement,
navigaţie;
asigurarea condiţiilor de desfăşurare a anumitor procese de
calitate a apelor (răcirea apelor uzate deversate de unele
folosinţe – iazuri de răcire; îndepărtarea anumitor reziduuri –
iazuri de decantare);
limitarea vitezei cursului de apă pentru navigaţie sau pentru a
reduce capacitatea de erodare şi de transport a debitului solid.

6.2.2. Funcţiuni legate de modificarea
regimului debitelor
realizarea unei concordanţe între necesarul de apă pe cursul de
apă respectiv şi regimul debitelor râului (regularizarea debitelor);
reducerea debitelor de viitură.
În plus faţă de cele două funcţiuni principale ale lacurilor de
acumulare se pot enumera o serie de funcţiuni complexe ale
acestora:
– realizarea unor reîmprospătări artificiale a straturilor subterane,
acumulările având rolul de a crea un gradient hidraulic sporit prin
ridicarea nivelului apei;
– transformarea mediului ambiant atât prin influenţa directă asupra
microclimatului cât şi prin influenţa asupra condiţiilor hidrogeologice
din zonă;
– separarea anumitor lacuri naturale din zonele litoralului astfel încât
să se întrerupă circulaţia apei de mare înspre lac şi să se împiedice
salinizarea apei acestor lacuri.

6.3. Curbe caracteristice ale
lacurilor de acumulare
Principalele curbe caracteristice ale lacurilor

de acumulare sunt:
– curba suprafeţelor: dependenţa suprafeţei
lacurilor de nivelul în lac şi
– curba volumelor sau curba de capacitate:
dependenţa volumului lacului de nivelul în lac

6.3.1. Curba suprafeţelor
Curba suprafeţelor este dată de legătura dintre
suprafaţa oglinzii apei şi nivelul apei în lac.
Zona lacului de acumulare este caracterizată printr-o
pantă pozitivă – coborâre a nivelului spre aval.
Panta este relativ mică, se poate considera un
model simplificat (static) şi oglinda apei orizontală.
Este adevărat dacă nu există curgere.
Variabila Z reprezintă nivelul minim al apei la baraj.
Acesta este dat ca o cotă absolută, dar poate fi dat
şi ca o cotă relativă, de la piciorul barajului de
exemplu.
Secţiunea 0 de pe curbă reprezintă secţiunea apei la
cota piciorului barajului (unde acesta întâlneşte
talvegul râului).
Secţiunea amonte este mai greu de specificat
– se consideră racordarea apei cu nivelul
natural.
Racordarea apei la nivelul natural al râului din
amonte este o valoare relativă, ea depinzând în
permanenţă de debitul afluent şi de debitul
uzinat (are oscilaţii zilnice).
În mod convenţional se consideră poziţia
pentru debitul mediu pentru cursurile de apă
secţiune amonte din coada lacului.
Pentru nivelul static lacul va depinde de nivelul
apei la baraj.

Determinarea suprafeţei se face utilizând o hartă a
zonei lacului de acumulare pe care sunt
reprezentate linii de nivel – obţinute prin intersecţia
imaginară a reliefului cu plane orizontale.
Practic se unesc punctele care au aceeaşi cotă şi
rezultă curba suprafeţelor: S=S(Z) sau S=S(h), în
funcţie de adâncimea apei în lac măsurată în
secţiunea barajului, unde h=Z – Z0, Z0 fiind cota
talvegului în secţiunea barajului.
Suprafaţa liberă a apei în lac fiind orizontală,
aspectul acesteia când se află la o anumită cotă
este cel al suprafeţei închise de curba de nivel
corespunzătoare.

Suprafaţa vizibilă a lacului Leşu; curbele de nivel

Z [mdM]
Sk
Zk
Z1 Z=ct.
Zk Z0 Z3
Z2
Z1
Z0 S1S2 S3 Sk S [mii mp, ha,
kmp]
Vedere în plan a curbelor de nivel din amplasamentul lacului de

acumulare – a şi curba suprafeţelor lacului de acumulare – b.

6.3.2. Curba volumelor sau curba de
capacitate
Curba volumelor sau curba de capacitate, V=V(Z)
reprezintă dependenţa dintre volumul de acumulare şi cota
suprafeţei libere sau adâncimea apei la baraj.
Z
O relaţie de calcul este: V (Z ) = ∫Z S ⋅ dZ
0
unde:
Z0 - este cota talvegului în secţiunea barajului,
corespunzător cu valoarea 0 pentru volumul în lac;
Zc - este nivelul maxim, corespunzător cotei
coronamentului barajului.
Teoretic Z0 în faza de proiectare, reprezintă cota talvegului
râului în secţiunea barajului.

A doua variantă este calcularea volumului prin estimarea
integralei ca o sumă de diferenţe finite:
K
VK = V (Z K ) = ∑ S j ⋅ ΔZ j
j =1
unde:
S
S j = K −1
+ SK
sau mai exact S j=
1
3
(S K −1 + S K + S K −1 ⋅ S K )
2
Utilizarea primei formule pentru suprafaţă este mai puţin eronată în zona
dinspre suprafaţă şi mai mult eronată în zonele de jos unde este mai
mare.
⎧VK = VK −1 + ΔVK
⎨ , ΔVK = S Kmed ΔH K
⎩V0 = 0
Se pot folosi aceleaşi puncte în care există valori măsurate pentru

suprafeţe rezultând volumul corespunzător acelor cote şi prin punctele
respective se poate trasa curba volumelor sau capacităţii.
Curba de capacitate se determină în faza de proiectare, înainte de
realizarea lacului.
Curba de capacitate a unui lac de acumulare se modifică în timp, în
special datorită colmatării acestuia. De aceea, curba trebuie refăcută
periodic.
Curba suprafeţelor şi curba capacităţii lacului Galbenu (AHE Lotru).

Cuveta lacului, la punerea în exploatare, se
deformează (se înalţă) prin depunerea de aluviuni
(colmatare).
Colmatarea apare mai repede la lacurile mici şi

modifică foarte mult curba de capacitate. Pentru
lacurile mici, curba de capacitate trebuie refăcută
mai des decât în cazul lacurilor mai mari.
Trebuie cunoscută capacitatea reală pentru a se

putea face o exploatare eficientă a lacului de
acumulare.

6.4. Parametri caracteristici ai
Parametrii caracteristici cei mai importanţi ai lacului
de acumulare sunt nivelele şi volumele care indică
anumite elemente constructive ale barajului şi/sau
elemente de exploatare a acumulării şi care se pot
citi pe curba de capacitate.
De aceea, parametrii caracteristici se pot grupa în:
– parametri nemodificabili (legaţi de construcţia barajului);
– parametri modificabili (legaţi, în general, de exploatarea
lacului).
Alţi parametri caracteristici ai unei acumulări mai
sunt: suprafeţele caracteristice, debitele
caracteristice, duratele caracteristice.

Nivelurile caracteristice reprezintă cote ale elementelor
construcţiilor hidrotehnice sau cote ale nivelului apei din
lacul de acumulare care sunt determinate pentru
îndeplinirea funcţiunilor lacului de acumulare.
Suprafeţele caracteristice şi volumele caracteristice
sunt cele corespunzătoare nivelurilor caracteristice.
Suprafaţa globală care corespunde nivelului

coronamentului este suprafaţa maximă care poate fi
afectată direct de realizarea acumulării.
Şi suprafaţa şi volumele sunt variabile în timp datorită a

două procese: pe de o parte datorită procesului de
colmatare (depunerea aluviunilor) care influenţează
suprafaţa şi volumul la cotele inferioare, iar pe de altă
parte datorită procesul de erodare al (patului) cuvetei
acumulării care influenţează suprafaţa la niveluri mai
ridicate.
Debite caracteristice – pot caracteriza posibilităţile
lacului de acumulare de a îndeplini anumite
funcţiuni. Debitele evacuabile pentru folosinţe sunt
în funcţie de cota apei în acumulare, de nivelul aval
al apei şi de alte elemente hidraulice. În cadrul
acestor debite, cele mai importante sunt debitele
evacuabile pentru folosinţe la nivelul minim de
exploatare şi la nivelul minim care asigură debitul
necesar pentru folosinţă.
Se precizează curbe de evacuare ale descărcăturilor
de suprafaţă şi ale golirilor de fund având ca debite
caracteristice:
– debitul maxim capabil al descărcăturilor la nivelul maxim
extraordinar;
– debitul maxim capabil al descărcăturilor la nivelul
coronamentului

Durate caracteristice de golire:
– durata în care poate fi coborât nivelul lacului
până la o anumită cotă limită în caz de avarii;
– durata în care poate fi realizată o pregolire a
acumulării pentru atenuarea unor viituri în
tranşele de retenţie permanentă;
– durata în care poate fi evacuat volumul
acumulării în tranşa nepermanentă de sub
creasta stavilei astfel încât acumularea să fie în
situaţia de a atenua viitura următoare.

Parametri nemodificabili sunt determinaţi de
condiţiile naturale şi de elementele
constructive.
Ei se stabilesc în momentul realizării lucrării şi

asupra lor se poate acţiona numai prin
modificări aduse părţii constructive.
Ei sunt stabiliţi prin decizii strategice, fiind
parametrii de proiectare necesari pentru
promovarea lucrărilor de gospodărire a apelor
şi hidroenergetice.

Niveluri caracteristice nemodificabile:
– nivelul talvegului – cota talvegului râului la piciorul barajului;
– nivelul golirii de fund – cota golirii de fund;
– nivelul prizei de apă – cota prizei de apă;
– nivelul crestei deversorului – cota crestei deversorului;
– nivelul crestei stavilelor de pe deversor;
– nivelul coronamentului barajului.
Volume caracteristice nemodificabile:
– volumul neevacuabil este volumul cuprins între pragul golirii
de fund şi cota talvegului;
– volumul evacuabil sub nivelul prizei este volumul cuprins
între nivelul minim energetic şi cota golirii de fund. Acesta,
împreună cu volumul neevacuabil, formează volumul mort;
– volumul util maxim teoretic: Vm+Vu max t = V brut maxim teoretic;
– volumul nepermanent maxim teoretic
520 520.00 Coronament baraj
519.00 Grind` inferioar`
516.00 Nivel maxim extraordinar 516.00 mdM
515 )
513.00 NNR f(H
510 S=
) 509.00 mdM
f(H
505
509.00 Prag deversor de suprafa\` Volum global 1351.00 mil mc V= Prag deversor
500 Volum total 1220.00 mil mc
495 Volum de gard` 131.00 mil mc

490 Volum brut permanent 1130.00 mil mc
485
480
90.00 mil mc
475 Volum de atenuare
473.00 Nivel minim energetic f` r` restric\ii
470 470.00 Nivel minim energetic cu restric\ii
Prag priz` central` 190.00 mil mc Volum de atenuare
465 Volum util f` r` restric\ii 890.00 mil mc
V= 1351.00 mil mc
V= 1220.00 mil mc
460 Volum util cu restric\ii 926.00 mil mc
Volum de rezerv` de fier 36.00 mil mc
455
V= 204.00 mil mc
V= 1030.00 mil mc
V= 240.00 mil mc
V= 1000.00 mil mc
V= 1130.00 mil mc
450
445
440
435
433.00 Prag goliri de fund 433.00 434.25 mdM
Ax goliri
430 204.00 mil mc Volum mort mdM
425 425.00 Talveg r@

u
V (mil mc)
V= 8.00 mil mc
50 100 150 200 250 300 350 400 450 500 550 600 650 700 750 800 850 900 950 1000 1050 1100 1150 1200 1250
200 400 600 800 1000 1200 1400 1600 1800 2000 2200 2400 2600 2800 3000 3200 3400 3600 3800 4000 S (ha)
8.00 mil mc Volum neevacuabil
196.00 mil mc Volum evacuabil sub nivelul prizei
Curba suprafeţelor şi curba capacităţii lacului de acumulare Bicaz.

Parametrii modificabili sunt determinaţi de
condiţiile de exploatare.
Se pot modifica prin schimbarea regimului de
exploatare fără intervenţii asupra părţii
constructive. Sunt stabiliţi prin decizii operative (de
exploatare) şi sunt în competenţa organelor de
exploatare.
Variaţia în timp a acestora poate fi privită în două
moduri:
– 1. variaţia în funcţie de etapa de exploatare;
– 2. variaţia în funcţie de momentul calendaristic ca
urmare a modificării funcţiunilor acumulării în diferite
perioade ale unui an (parametrii variabili).

Niveluri caracteristice modificabile:
– nivelul minim de exploatare;
– nivelul normal de retenţie;
– nivelul minim tehnic de exploatare;
– nivelul maxim extraordinar (valoare probabilistică);
– nivelul centrului de greutate al acumulării.
Volume caracteristice modificabile:

– volumul de rezervă (rezervă de fier);
– volumul util (volumul cuprins între NmE şi NNR, care este de fapt
volumul din lacul de acumulare care este uzual utilizat);
– volumul brut permanent (este format din volumul mort şi volumul
util);
– volum nepermanent este diferenţa între volumul la nivelul maxim
extraordinar şi volumul la NNR (volumul util). Este un volum care
poate apărea doar în caz de viitură;
– volumul de siguranţă sau gardă, este diferenţa de volum dintre
volumul corespunzător cotei coronamentului şi volumul maxim
extraordinar.

6.5. Indicii tehnico-economici ai
Indicii lacului de acumulare se determină prin
raportarea volumelor caracteristice ale acumulării
la diverse volume afluente în lac.
Aceşti indici pot caracteriza lacul de acumulare din
punct de vedere al regularizării acestuia
(coeficient de acumulare, indice de calitate, grad
de regularizare) sau al atenuării undei de viitură
(coeficientul de acumulare al undelor de viitură,
gradul de atenuare al undelor de viitură).

Vu
Coeficientul de acumulare: α=
Wan
– Este folosit pentru caracterizarea tipului de regularizare ce poate fi
realizată de lacul de acumulare. Regularizarea este procesul de
redistribuire în timp a debitelor. Acest proces este procesul realizat prin
umplerea şi golirea lacului în volumul util. Este un indicator sintetic al tipului
de regularizare. V nepermanent
Coeficientul de acumulare al undelor de viitură: αv =
Wviitură
Vtot .acumulare
Indice de calitate al acumulării: β =
Vbarajului
Qreg . min .
Gradul de regularizare: γ =
Qm
, Qmax .defluent
Gradul de atenuare al undelor de viitură: αv =
Qmax .afluent
Indici de utilizare ai lacului care sunt specifici diferitelor folosinţe:
– puterea asigurată în centralele hidroelectrice raportată la volumul util este puterea
care rezultă din uzinarea volumului util al lacului, în ipoteza unui aflux nul de debit în
lac;
– suprafaţa irigabilă asigurată raportată la volumul util este suprafaţa care se poate
iriga utilizându-se volumul util al lacului;
– capacitatea energetică a acumulării.

Capacitatea energetică a unei acumulări
Este important să se cunoască ce energie este acumulată

în lacul de acumulare. Energia trebuie precizată legat
direct de amenajarea energetică.
Capacitatea energetică a unei acumulări este definită ca
energia ce poate fi produsă de către centrala hidroelectrică
alimentată de către lacul de acumulare, prin golirea lacului
de la NNR până la NmE normală, în ipoteza unui aflux nul
în lacul de acumulare.
Se considerăm o amenajare cu derivaţie:
PCHE = 9,81QCHE H brut •
CHE [kW]
dEac = PCHE dt

sau
1 1
dEac = H br dV ηCHE = ηCHE H br S (Z )
367 367
Z min ηCHE
Eac = − ∫ H br S (Z ) dZ
Z NNR 367
H NNR 1
Eac = ∫ ηCHE H br S (Z ) dZ
H min 367
unde:
– Eac - este capacitatea energetică a lacului,
– Hbr reprezintă căderea brută a amenajării definită ca diferenţa dintre
cota amonte – nivelul suprafeţei libere în acumulare – şi cota aval.

Schemă de amenajare de înaltă cădere pentru ilustrarea capacităţii energetice a
unei acumulări.

Indici caracteristici implicaţiilor din cuveta lacului de acumulare:
– Exemplu:
suprafaţa agricolă scoasă din circuitul productiv raportată la suprafaţa de
volum util;
numărul de locuitori strămutaţi din cuveta lacului de acumulare raportată la
volumul util şi cel nepermanent.
Indici economici:
– investiţia globală: [lei/an] care poate fi defalcată în:
investiţia aferentă realizării barajului;
investiţia pentru amenajarea chiuvetei lacului.
– cheltuieli anuale de exploatare [lei/an] sunt cheltuielile aferente
reparaţiilor curente, reparaţiilor planificate, salarii şi alte cheltuieli
specifice pentru bună funcţionare a uvrajelor corespunzătoare;
– - investiţia specifică a acumulării este valoarea investiţiei
corespunzătoare unui metru cub de apă acumulat în lac:
I
iac = ac [lei/m 3 ]
Vac
– specifice sunt cheltuielile corespunzătoare unui metru cub de apă

acumulat în lac: C
cac = ac [lei/an m 3 ]
Vac
Regularizarea debitelor
Prin regularizarea debitelor se înţelege redistribuirea în timp a
debitelor afluente într-o secţiune a cursului de apă în regim
natural astfel încât să se realizeze o apropiere de regimul
debitelor necesare alimentării folosinţelor de apă în secţiunea
respectivă.
Regularizarea debitelor este realizată în principal cu ajutorul
acumulărilor (lacuri de acumulare amplasate în secţiune sau
amonte).
Regularizarea poate fi realizată şi prin derivaţie (aducţiuni de
apă). Procesul regularizării depinde de volumului util al lacului.
Calculul volumului util al unui lac de acumulare se poate face
pornindu-se de la coeficientul de acumulare dorit (tipul de
regularizare dorită), bineînţeles, urmându-se anumite reguli, de
exemplu, pentru un lac situat într-o zonă de şes nu se va alege
o regularizare multianuală (ar implica un lac întins pe o
suprafaţa extrem de mare şi foarte scump).

Formula coeficientului de acumulare este:
Vu
α=
Wan
unde: Wan = Qm ⋅ Tan - reprezintă stocul afluent mediu
multianual (timpul este în secunde şi
debitul în m3/s);
Vu - volumul util al lacului de acumulare
Pentru un lac cu un baraj montan în arc, lacul de

acumulare, în funcţie de amplasament, poate avea o
regularizare anuală sau multianuală. În funcţie de tipul
regularizării ales, coeficientul de acumulare va oscila între
anumite valori.

Odată ştiut coeficientul de acumulare şi stocul
afluent mediu multianual în lac, se poate calcula,
utilizând formula de mai sus, volumele utile
probabile ale lacului de acumulare. În funcţie de
costurile investiţiilor în aceste posibile lacuri şi
ţinând cont de utilitatea finală a lacului de
acumulare (folosinţe energetice, neenergetice –
gospodărirea apelor sau mixte), analiza şi
indicatorii economico-financiari vor elimina
variantele neeconomice.

Tipul de regularizare în funcţie de coeficientul de acumulare
Nr.
Crt.
Tip de regularizare αmin α max
1. Orară-zilnică 0 0,006…0,001
2. Săptămânală 0,006…0,001 0,003…0,006
3. Sezonieră 0,003…0,006 0,05…0,10
4. Anuală 0,05…0,10 0,25…0,35
5. Super-anuală 0,25…0,35 1,0…5,0

Această metodă este cea mai simplă metodă de calcul a unui volum
util al unui lac de acumulare.
Volumul util se mai poate stabili şi folosind curba integrală a debitelor
sau metoda “firului întins”.
În cazul lacurilor de acumulare cu folosinţe energetică sau multiplă (în
general pentru lacuri cu regularizare sezonieră, anuală şi multianuală),
există anumite reguli de bază pentru exploatarea acestora:
– exploatarea lacului trebuie să stabilească pentru fiecare perioadă
caracteristică din timpul anului mărimea stocurilor care pot fi livrate din lac
pentru producerea de energie electrică sau/şi pentru folosinţele
neenergetice;
– lacul de acumulare trebuie să asigure funcţionarea optimă în toate
perioadele hidrologice caracteristice;
– exploatarea acumulărilor se poate schimba de la o perioadă la alta, în
funcţie de priorităţile economice ale perioadei respective, (de exemplu, din
punct de vedere energetic, se poate stabili o exploatare a acumulărilor cu
menţinerea nivelelor în lac la cote superioare, evitându-se însă deversările,
însă se renunţă la rolul regularizator al acumulărilor);
– exploatarea lacurilor trebuie realizată de aşa natură încât să utilizeze
maximul posibil de cădere şi în acelaşi timp, să facă transferurile de stoc
afluent conform coeficientului de regularizare şi să răspundă cerinţelor
sistemului energetic din care face parte.

7.Căderea amenajărilor
hidroenergetice
7.1. Bilanţul căderilor la o amenajare

hidroenergetică
7.2. Caracteristica de cădere a unei AHE
1/4/2007 Cap.7 Căderea amenajărilor hidroenergetice 1

Hidroenergia este o formă de energie regenerabilă.
Cele mai multe scheme de amenajare sunt realizate prin
bararea unui curs de apă şi conducerea apei printr-o
conductă sau tunel către turbina hidraulică.
Energia apei depinde nu numai de volumul afluent de
apă, ci şi de diferenţa între nivelul unde se captează apa
şi nivelul unde apa iese din turbină. Această diferenţă de
nivel se numeşte cădere hidroenergetică, pe scurt
cădere.
Energia electrică este direct proporţională cu căderea şi
cu volumul de apă afluent.
Astfel, se poate obţine aproximativ aceeaşi energie în
cazul unui debit mic şi unei căderi mari (amenajări
montane) şi în cazul unui debit mare şi a unei căderi mici
(amenajări fluviale).
Ca atare, maximizarea producţiei de energie se poate
face prin mărirea căderii sau prin mărirea volumului de
apă afluent (de exemplu prin captarea mai multor râuri).
Căderea este diferenţa verticală de nivel de la
sursa apei până la nivelul de debuşare a apei
în aval de turbină.
Căderea se măsoară în mod normal în metri.
Sunt mai multe modalităţi de a măsura
căderea:
– se obţin informaţii din harta topografică, citind liniile
de nivel;
– dacă aducţiunea este deja instalată, se poate
măsura presiunea statică când apa nu curge prin
conductă;
– altimetre, nivelmetre şi alte echipamente;
– dacă aducţiunea este verticală, lungimea acesteia
şi căderea sunt egale.

7.1. Bilanţul căderilor la o amenajare
hidroenergetică
O amenajare hidroenergetică are scopul să concentreze
căderea de pe un sector de râu.
Schema de amenajare poate fi de diverse tipuri.
Căderea utilă (netă) a amenajării este partea din
căderea brută amenajată care este preluată de turbina
hidraulică şi transformată în energie mecanică.
În acest proces de concentrare apar o serie de pierderi
de cădere care depind de tipul schemei de amenajare.
Bilanţul căderilor exprimă relaţii cantitative între
căderea brută, netă şi pierderile de cădere.
Pe schema mai complexă a unei amenajări de tip baraj
se va prezenta bilanţul căderilor.

Lungimea de sector de râu amenajată este situată
între secţiunea corespunzătoare capătului amonte al
lacului de acumulare (coada lacului) şi, respectiv
secţiunea de debuşare aval de centrală în cursul de
apă.
Căderea totală, HT, a sectorului de râu valorificat de
amenajarea hidroenergetică, este diferenţa între
nivelul apei la coada lacului şi nivelul apei în aval de
centrală.
Dacă secţiunea aval este precizată constructiv,
secţiunea amonte va trebui precizată prin calcule
hidraulice în anumite condiţii fixate, mai mult sau mai
puţin arbitrar.

În mod obişnuit se consideră coada lacului secţiunea
de racordare a suprafeţei de remmu (variaţie treptată
a înălţimii apei unui râu sau a unui canal produsă în
zonele în care mişcarea apei este neuniformă;
racordare suprafeţei libere a apei din lac cu nivelul
apei la curgerea în regim natural.)
Însă HT nu este utilizată în totalitate. Există, în primul

rând, aşa numitele pierderi de cădere permanente
datorate remuului, DHR (pierderi de remuu).

Remuul şi respectiv pierderile DHR variază odată cu
debitul afluent, fiind mai mici în cazul debitelor
inferioare debitului mediu şi mai mari la debite
superioare debitului mediu.
De asemenea, remuul este însemnat la centralele
cu căderi mici (fluviale), datorită pantei mici a râului
şi lungimii mari a lacului, astfel încât şi pierderile
datorate remuului sunt mari în aceste amenajări.
În cazul complet al unei amenajări cu baraj şi
derivaţie, căderea brută maximă HbM se defineşte
ca fiind diferenţa de nivel între nivelul amonte,
corespunzător nivelului normal de retenţie la baraj şi
bieful aval, cota de debuşare a apei din centrală.

Căderea brută maximă HbM este formată din
două căderi:
– căderea dată de baraj h0, diferenţa între NNR şi

nivelul mediu al apei în secţiunea barajului (se
poate lua şi cota talvegului la piciorul barajului);
– căderea dată de derivaţie hd, diferenţa între nivelul
mediu al apei în secţiunea barajului (sau cota
talvegului la piciorul barajului, la baraje înalte) şi
nivelul aval.

Nivelul aval este funcţie de debitul în secţiunea aval.
Debitul în secţiunea aval , Qaval = QCHE + Qnat DB
unde QnatDB este debitul natural afluent pe diferenţa de
bazin.
Dacă barajul este construit chiar de-a lungul râului,
diferenţa de bazin poate fi dată de afluenţii care aduc
aport de debit în sectorul cuprins între baraj şi centrală
(în cazul amenajărilor cu aducţiuni lungi) şi debitul de
servitute lăsat pe vale pentru asigurarea unui minim
de apă pentru păstrarea faunei locale.
Dacă centrala este amplasată la piciorul barajului,
Qaval este chiar QCHE.

Se doreşte să se exprime căderea folosită efectiv la
intrarea turbinelor hidraulice, căderea netă, Hn
Nivelul apei la baraj este dependent de debitul afluent
în lac şi de debitul regularizat (livrat turbinelor
hidraulice – turbinat, uzinat).
Procedeul de regularizare fiind mai complex de multe

ori se consideră ca valoare de referinţă în bilanţul
căderilor, nivelul la baraj al apei, ca nivel amonte.
Nivelul la baraj este mai uşor de măsurat cu ajutorul
nivelmetrelor.

O parte din căderea brută maximă este utilizată pentru
realizarea curgerii pe traseul hidraulic artificial (pentru
acoperirea pierderilor de sarcină pe traseul hidraulic):
H bM = H n + Δham + Δhr + Δhav
(
H bM = H nM + Δham + Δhad + Δhcf + Δh f + Δhav )
unde: Δhr = Δhad + Δhcf + Δh f reprezintă pierderi de sarcină
pe traseul hidraulic artificial;
Dhad - pierderi pe aducţiune;
Dhcf - pierderi pe conducta forţată
Dhf - pierderi pe canalul/galeria de fugă
Dham - pierderi de cădere datorate nivelului variabil în lacul de
acumulare
Dhav - pierderi de cădere datorate nivelului variabil în
secţiunea de debuşare corespunzător debitului uzinat

Dacă nu se lucrează cu mărimi medii, se pot
considera mărimile momentane ale căderii nete, astfel,
căderea netă la momentul i este dată de relaţia:
H n ,i = H b ,i − Δhr , i − Δhav , i
unde: H b ,i = hbaraj ,i + hd
Se observă că, în locul h0 s-a considerat o cădere

dată de baraj la momentul i, care este egală cu
diferenţa între nivelul apei măsurat în secţiunea
barajului la momentul i şi nivelul mediu al apei la
piciorul barajului (sau talvegul râului la piciorul
barajului, la baraje înalte).

Căderi şi niveluri momentane la o schemă complexă de amenajare

7.2. Caracteristica de cădere a unei AHE
La exploatarea cu nivele variabile, cota apei în baraj

variază continuu în funcţie de debitul afluent (care
umple lacul) şi debitul uzinat de centrala
hidroelectrică (care goleşte lacul).
Dacă debitul mediu afluent este mai mare, pentru o
perioadă dată (o zi, o lună), decât debitul mediu
uzinat de centrala hidroelectrică, nivelul mediu în lac
pentru aceeaşi perioadă creşte.
Dacă debitul mediu afluent este mai mic, pentru o
perioadă dată (o zi, o lună), decât debitul mediu
uzinat de centrala hidroelectrică, nivelul mediu în lac
pentru aceeaşi perioadă scade.

Caracteristica de cădere a unei centrale este variaţia
căderii nete în funcţie de debitul uzinat de centrală:
H net = f (QCHE ) H brut = const. min
H brut ∈ [ H brut max
, H brut ]
max min
H brut = z NNR − z Nav 0 H brut = z NmE − z Nav 0
În figură este dat un exemplu ce reprezentă

caracteristica de cădere a centralei Gâlceag la
diverse căderi nete în lacul Oaşa şi pentru diverse
debite uzinate şi păstrând constante nivelele în
lacul de acumulare (Hbr = const.).
Se observă că, pentru nivelul în lacul Oaşa 1.255
mdM (NNR) şi debitul uzinat maxim (40 m3/s),
căderea netă este în jur de 430 m.

Pe măsură ce debitul uzinat creşte, căderea netă
scade indiferent de nivelul în lac.
Caracteristica de cădere arată, în principal,

variaţia pierderilor de sarcină ale unei amenajări
hidroenergetice în funcţie de debitul uzinat la un
nivel constant în lac.
Cu cât debitul uzinat este mai mare, cu atât

pierderea totală de sarcină este mai mare.

470
460
450
440
430
Caderea neta [m]
420
410
400
390
380
370
360
350
10 15 20 25 30 35 40
Debitul turbinat [m3/s]
1255 1250 1245 1240 1235 1230 1225 1220 1215 1210 1205
Caracteristica de cădere a centralei Gâlceag la diverse nivele

în lacul de acumulare Oaşa (vezi legendă)

8. Turbine hidraulice. Energia şi puterea
8.1. Energia şi puterea hidraulică

8.2. Puterea mecanică la arborele turbinei şi
puterea electrică la bornele generatorului
8.3. Tipuri de turbine
8.4. Căderea de calcul pentru turbine
8.5. Caracteristicile energetice ale turbinelor
hidraulice
8.6. Puterile caracteristice ale unei amenajări
hidroenergetice
1/4/2007 Cap.8 Turbine hidraulice. Energia si puterea. 1

8.1. Energia şi puterea hidraulică
Energia unui stoc de apă afluent pe o perioadă de
timp dată (zi/lună/an) este compusă din energia de
poziţie şi energia cinetică.
Energia potenţială sau de poziţie reprezintă energia

înmagazinată static într-un volum de apă V [m3] aflat
într-un lac situat la o cotă z (luată în raport cu un plan
de referinţă – în general nivelul unei mări – în
România: Marea Neagră, Marea Baltică, Marea
Mediterană sau Marea Adriatică).

Relaţia de calcul a energiei potenţiale este:
E z = γ ⋅ V ⋅ z [J]
În hidrotehnică, greutatea specifică se consideră
γ = 9810 [N/m3]
Cu toate că, în mod normal, aceasta depinde de
temperatura apei, variaţiile sunt practic neglijabile în cazul
calculelor hidrotehnice.
Energia cinetică sau de mişcare este energia datorată unei
mase de apă m aflată în scurgere, într-un interval de timp,
cu viteza V:
m ⋅V 2 V2
Ec = = γ ⋅V ⋅
2 2⋅ g
γ ⋅V
unde masa de apă în mişcare este: m = [kg].
g

Astfel, energia hidraulică disponibilă a unui curs de apă
natural, denumită teoretică sau brută, este suma energiilor
potenţiale şi cinetice:
V2
Eb = E z + Ec = γ ⋅ V ⋅ ( z + ) = γ ⋅V ⋅ Hb
2⋅ g
unde Hb se denumeşte cădere energetică naturală brută:
V2
Hb = z +
2⋅ g
La amenajările hidroenergetice, pe lângă aceste forme de
energie, mai apar:
– energia potenţială de presiune: E p = V ⋅ p [J]
– energia pierderilor de sarcină: Er = γ ⋅ V ⋅ hr [J]

Energia hidraulică netă a unei amenajări hidroenergetice
numită şi energia hidraulică la intrarea în turbină, este:
Eh = E z + E p + Ec − Er = γ ⋅ V ⋅ H n [J]
unde Hn reprezintă căderea netă şi este egală cu căderea
brută înmulţită cu randamentul hidraulic: H n = H b ⋅ ηh
Puterea hidraulică reprezintă derivata energiei în raport

cu timpul, sau energia hidraulică în unitatea de timp:
dEh dV
Ph = = γ⋅ ⋅ H n = γ ⋅ Q ⋅ H n [kW]
dt dt
Puterea hidraulică se exprimă în [CP] sau [kW], astfel:
γ
Ph = ⋅ Q ⋅ H n = 13,33 ⋅ Q ⋅ H n [CP] Ph = 9,81 ⋅ Q ⋅ H n [kW]
75

8.2. Puterea mecanică la arborele turbinei şi
puterea electrică la bornele generatorului
Puterea hidraulică Ph este transformată de turbină în

putere mecanică Pm, numită putere la arborele turbinei
şi se calculează cu relaţia:
Pm = Ph ⋅ ηt = 9,81 ⋅ Q ⋅ H n ⋅ ηt
Generatorul electric transformă puterea mecanică P în

putere electrică Pe, numită putere la borne:
Pe = Pm ⋅ η g = Ph ⋅ ηt ⋅ η g = 9,81 ⋅ Q ⋅ H n ⋅ ηt ⋅ η g

Energia produsă de o centrală hidroelectrică este energia
produsă la bornele generatorului şi se calculează pentru un
interval de timp T dat (24 ore pentru o zi, 8.760 ore pentru
un an etc.) prin integrarea puterii electrice în raport cu
timpul:
T T
E = ∫ P ⋅ dt =9,81 ⋅ ∫ Q(t ) ⋅ H n ⋅ ηt η g ⋅ dt
0 0
Valoarea debitului variază în timp, valoarea căderii nete

variază în raport cu debitul afluent şi cel uzinat în
momentul t, iar valorile randamentelor variază în raport cu
căderea netă.

Pentru un calcul aproximativ al energiei produse de o
centrală hidroelectrică se pot utiliza valori medii ale
parametrilor variabili. Astfel, relaţia de calcul este:
E = 9,81⋅ Qm ⋅ Hnm ⋅ ηtmηgm ⋅ ε ⋅ T [kWh/an]
unde ε se numeşte factor de utilizare al stocului, este
subunitar şi reprezintă pierderea de stoc, fie prin
deversarea la ape mari, fie prin calculul energiei la valori
medii.
De exemplu, dacă se calculează cu un debit mediu lunar,
în orice zi din luna respectivă care are debitul afluent mai
mare decât debitul instalat al centralei, se poate pierde, la
centralele pe firul apei sau cele cu o acumulare mică,
diferenţa de debit între debitul afluent şi cel instalat.

Factorul de utilizare depinde de gradul de supraechipare al
centralei hidroelectrice, k:
unde: Qi este debitul instalat în centrală;
Qi
k= Qm este debitul mediu (lunar, semestrial,
Qm anual etc.).
e
Un exemplu de curbă de 0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1
1,5 1,6
utilizare este prezentat în 1,4
1,3 1,4
figura, pentru captarea 1,2
1,1 1,2
Schitu, MHC Ceahlău.
Qafluent(m c/s)
1
0,9 1
0,8
0,8
k
0,7
0,6 0,6
0,5
0,4 0,4
0,3
0,2 0,2
0,1
0 0
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
p(%)
curba de durata curba de utilizare

Valoare coeficientului de utilizare se poate
considera, pentru centrale hidroelectrice cu
regularizare:
– multianuală, ε = 0,98;
– anuală, ε = 0,95;
– sezonieră, ε = 0,9;
– pe firul apei, ε = 0,75 – 0,85 (variază în funcţie de
gradul de supraechipare ki al centralei).

8.3. Tipuri de turbine
Turbina hidraulică transformă energia hidraulică în
energie mecanică.
Turbinele hidraulice au randamentele cele mai ridicate
(în comparaţie cu alte tipuri de turbine) şi au următoarele
caracteristici:
– prelucrează căderi cuprinse între 1 m şi 2.400 m şi debite
cuprinse între 0,1 m3/s şi 900 m3/s;
– sunt maşini fiabile, cu durată de viaţă de peste 50 de ani
(Sadu I, microhidrocentrală în funcţiune din anul 1986);
– au elasticitate în funcţionare în condiţii de variaţie a debitului,
puterii şi turaţiei;
– pot fi pornite şi încărcate la capacitate optimă într-un timp
foarte scurt, de aceea sunt capabile să facă servicii de
sistem.

După forma energiei primare şi felul
transformării acesteia, turbinele se pot clasifica
astfel:
– turbine cu acţiune sau de egală presiune,
transformă în stator întreaga cădere netă în
înălţime cinetică pe care o transformă în rotor în
energie mecanică, iar presiunea la intrarea în
cupele rotorului este egală cu cea de la ieşire şi
anume presiunea atmosferică (Banki, Pelton –
turbine cu cupe);
– turbinele cu reacţiune sau cu suprapresiune, care
primesc energia hidraulică preponderent potenţială,
iar presiunea la intrarea în rotor este mai mică
decât la ieşire (Francis, Kaplan, Propeler –
elicoidal, axiale – bulb, axial – concentrice.

Banki Francis
Pelton
Kaplan
Cap.8 Turbine hidraulice. Energia
1/4/2007 si puterea. 13
Turbinele cu reacţiune sunt compuse din:
– carcasa spirală (melc) – face legătura între vana de

admisie şi statorul turbinei;
– stator – distribuie debitul uniform pe periferia aparatului
director;
– aparat director (distribuitor) – distribuie uniform debitul
pe periferia rotorului şi asigură unghiul optim de intrare
corectă a apei în rotor;
– rotor – organ principal al turbinei, transformă puterea
hidraulică în putere mecanică la arborele pe care este
montat rotorul (imprimă o mişcare de rotaţie acestora);
– aspiratorul – permite devierea curentului de apă din
direcţie orizontală în direcţie verticală sau invers;
recuperează aparte din energia cinetică a apei sporind
randamentul turbinei; evacuează apa spre canalul de
fugă al centralei în condiţii hidrodinamice optime.

Clasificarea după turaţia specifică a turbinei împarte
turbinele în patru tipuri:
– ultralente lente, normale şi rapide, fiecare tip de turbină
având valorile ei maxime/minime de încadrare în aceste
categorii. Rapiditatea influenţează forma palelor turbinelor.
După poziţia axului, turbinele pot fi:
– cu ax vertical – turbina si generatorul sunt dispuse pe
acelaşi ax în poziţie verticală (pentru gabarite mari, axul
vertical asigură o suspendare static stabilă şi o
transmitere bună a forţelor la fundaţia centralei; lagărele
de ghidaj sunt mai simple, montarea şi demontarea cu
ajutorul podului rulant este mai uşoară);
– cu ax orizontal (supravegherea este mai uşoară –
echipamentele sunt la vedere, generatoarele cu ax
orizontal sunt mai ieftine; dispoziţia orizontală permite
amplasarea de turbine duble sau gemene).

Turbină cu ax vertical (stânga – Porţile de Fier I – sala maşinilor – vizibil
doar generatorul) şi orizontal (se observă tot agregatul).

8.4. Căderea de calcul pentru turbine
Lacul de acumulare al unei amenajări

hidroenergetice are următoarele nivele şi
volume caracteristice:
– Vm – volumul mort, situat sub nivelul prizei;
– Vr – rezerva de fier, volumul cuprins între nivelul
prizei şi nivelul minim de exploatare;
– Vu – volumul util – cuprins între nivelul minim de
exploatare şi nivelul maxim static;
– Vp – volumul de protecţie împotriva viiturilor, situat
deasupra nivelului maxim static.

Pe curba de capacitate a lacului, pentru volumul
Vu/2 rezultă nivelul centrului de greutate al
volumului util exploatat şi de la acel nivel în jos se
măsoară căderea brută de calcul a turbinelor.
Căderea netă de calcul este căderea brută de
calcul din care se scad pierderile de sarcină
(notată convenţional cu H).
Faţă de acest H turbinele funcţionează în
intervalul [Hmin, Hmax], corespunzătoare nivelului
static maxim (creasta deversorului) şi nivelului
minim de exploatare.

În funcţie de tipul de turbină există o limitare a valorii
raportului Hmin/Hmax astfel încât randamentul turbinei
să nu scadă sub cel minim economic:
H min
– turbine Pelton: ≥ 0,70
H max
H min
– turbine Francis, SemiKaplan, Elicoidale: H ≥ 0,60
max
H min
– turbine Kaplan: ≥ 0,45
H max
În concluzie, turbina se dimensionează pentru

căderea netă de cacul şi se verifică la dimensionarea
extremă cu Hmin şi Hmax.

8.5. Caracteristicile energetice ale
turbinelor hidraulice
O caracteristică a turbinei hidraulice, despre care

s-a mai vorbit este rapiditatea şi se calculează
astfel:
unde: n - turaţia turbinei
n P
ns = ⋅ P - puterea turbinei
H H
H - căderea turbinei

Caracteristica universală a turbinei

Pentru rotorul turbinei se schiţează în laborator aşa numita
caracteristică universală, care reprezintă variaţia
randamentului la diferite debite şi căderi, sub forma de
debit unitar Q’i şi a turaţiei unitare n’i, aşa cum se prezintă
în figura anterioară.
Pentru determinarea turaţiei n şi a diametrului D a unui tip
de turbină astfel încât să se obţină randamente acceptabile
pentru tot domeniul de variaţie al debitelor şi căderilor la
care va lucra turbina, se stabilesc următoarele căderi şi
debite caracteristice:
– căderea nominală HN – căderea minimă la care turbina va dezvolta
puterea nominală utilizând debitul nominal QN;
– căderea de calcul Hc şi debitul de calcul Qc,, corespunzătoare
randamentului maxim al turbinei, pe baza căruia se calculează
turaţia n.
Pe baza acestor coordonate sunt trasate curbele de egal
randament. Caracteristica de exploatare dă posibilitatea
utilizatorului să determine direct randamentul turbinei în
funcţie de cădere şi debit (putere). Un exemplu de
caracteristică de exploatare este dat în figură.
Caracteristica de exploatare a turbinei

Caracteristica universală şi cea de exploatare permit
determinarea caracteristicii de lucru a turbinei, care
reprezintă curba ηt = f (Q) sau ηt = f (P) , pentru o anumită
cădere.
Aceste elemente prezentate
pun în evidenţă zona de
căderi şi debite pentru care
turbina lucrează cu
randamente maxime.
Caracteristica de lucru a turbinei

8.6. Puterile caracteristice ale unei
amenajări hidroenergetice
Puterile caracteristice ale unei amenajări hidroenergetice
reflectă condiţiile de exploatare ale amenajării.
Astfel, se poate întâlni:
– puterea instalată a unei amenajări hidroenergetice – reprezintă
suma puterilor nominale ale hidroagregatelor instalate (puterea
nominală a fiecărui grup hidrogenerator poate fi citită pe plăcuţa
generatorului);
– puterea disponibilă a unei amenajări hidroenergetice – reprezintă
puterea maximă pe care o poate dezvolta amenajarea la un
moment dat, în condiţiile de debit şi cădere diferite de cele de
calcul; puterea disponibilă nu poate fi decât mai mică, cel mult
egală, cu puterea nominală, diferenţa reprezentând aşa numita
putere indisponibilă dată de coeficientul de indisponibilitate al
agregatului (datorat uzurii, deficitului de debit sau de cădere);

– puterea asigurată (garantată) – este puterea cu o anumită
asigurare, de obicei între 75% şi 95%, în funcţie de tipul amenajării,
care se citeşte pe curba de durată a puterilor;
– puterea utilizabilă – reprezintă puterea maximă care o poate
dezvolta amenajarea la un moment dat, luând în considerare
grupurile în reparaţie şi parametrii disponibili la acel moment;
– puterea în funcţiune a unei amenajări – este dată de sumă puterilor
reale, dezvoltate de hidroagregate, la un moment dat.
Trebuie specificat faptul că, puterea instalată şi asigurată sunt
valori caracteristice constante, în timp ce puterea disponibilă,
utilizabilă şi în funcţiune sunt valori caracteristice variabile în
timp.

9. Încadrarea CHE în graficul de sarcină
al sistemului energetic
9.1. Consumul şi consumatorii de energie

electrică
9.2. Variaţia consumului de energie electrică
9.3. Curba de sarcină şi în cadrarea centralelor
în cadrul acesteia
9.4. Stabilitatea şi controlul sistemului
energetic. Conceptul de servicii de sistem şi
exemplificarea acestora
Cap.9 Încadrarea CHE în graficul de sarcină al sistemului

1/4/2007 energetic 1
9.1. Consumul şi consumatorii de
energie electrică
Consumul de energie electrică reprezintă valoarea totală a energiei
electrice absorbite de la reţea de diverşi beneficiari, într-o perioadă de
timp specificată (consum zilnic, lunar, anual etc.).
Consumatorul final de energie este orice persoană fizică sau juridică,
care cumpără şi consumă energie electrică pentru uzul propriu şi
eventual, pentru un alt consumator racordat la instalaţiile sale.
În funcţie de alegerea furnizorului, consumatorii de energie electrică se
împart în:
– consumatori eligibili – au primit dreptul de la ANRE – Autoritatea Naţională
de Reglementare în domeniul Energiei, să-şi aleagă furnizorul şi să
contracteze direct cu acesta (şi îndeplineşte anumite condiţii numite
condiţii de eligibilitate);
– consumatori captivi – consumator care cumpără energie electrică de la
Electrica la un tarif fix şi nu îndeplineşte condiţiile de eligibilitate (de
exemplu: consumatorii casnici).

Din punct de vedere al modului în care efectuează
consumul de energie, consumatorii pot fi:
– constanţi – asigură o cerere constantă de energie într-
un an (marii consumatori industriali);
– sezonieri – cererea se face în anumite perioade ale
anului (irigaţiile şi alţi consumatori agricoli);
– variabili – cererea de energie electrică există pe
parcursul întregului an, dar este variabilă sau apare în
perioade scurte de timp (iluminatul urban, încălzirea
electrică, transportul în comun).
O problemă foarte importantă pentru dezvoltarea în

perspectivă a sistemului energetic naţional o
reprezintă prognozarea necesarului de energie
electrică. În funcţie de intervalul de timp, pot exista
prognoze pe termen scurt (până în 5 ani), mediu
(între 5 şi 15-20 ani) şi lung (mai mari de 15-20 ani).
Metodele de prognoză ale consumului de
energie electrică pot fi:
– econometrice – reprezintă extrapolări ale
variaţiei de până în prezent, prin curbe continuu
crescătoare; aceste metode implică o mare
doză de arbitrar deoarece nu iau în calcul
progresul şi posibilele mutaţii viitoare;
– euristice – corelează dezvoltarea consumului de
energie electrică cu principalăă indicatori de
dezvoltare la nivelul întregii economii;
– comparaţii cu alte ţări – se fac comparaţii cu
alte ţări asemănătoare cu ţara noastră.

9.2. Variaţia consumului de energie
electrică
Este necesar să se cunoască modul în care
cererea de energie electrică variază în timp,
deoarece aceeaşi cantitate de energie electrică se
poate obţine în mai multe moduri (vezi figura).
Valorile maxime şi minime ale puterii consumate

pentru un interval dat sunt foarte importante
pentru funcţionarea unei centrale hidroelectrice

Exemplu de obţinere, prin două modalităţi diferite,
a aceleaşi cantităţi de energie

Reprezentarea grafică a puterii cerute de consumatori
în timp se numeşte graficul sau curba de sarcină.
Pentru fiecare ţară, curbele de consum prezintă
aspecte caracteristice care depind de structura
economiei şi de ponderea diferitelor categorii de
consumatori.
Reprezentarea consumului tuturor consumatorilor
dintr-o zi reprezintă graficul de sarcină zilnică P(t), iar
energia zilnică consumată este:
24
E z = ∫ P(t )dt
0

9.3. Curba de sarcină şi în cadrarea
centralelor în cadrul acesteia
Curba de sarcină este variaţia sarcinii electrice într-un timp
specificat, de obicei o zi (24 ore).
Sarcina electrică reprezintă energia necesară a fi alocată către
consumatorii sistemului energetic.
Consumatorii legaţi la reţea au nevoie de energie electrică
pentru a putea funcţiona în condiţii optime.
Problema o reprezintă cantitatea de energie momentană
necesar a fi produsă pentru a satisface în orice moment cererea.
În cazul în care cantitatea de energie cerută de consumatori
este mai mare sau mai mică decât cantitatea de energie livrată
de producători, în reţea apar perturbaţii de tensiune şi de
frecvenţă, care pun în pericol funcţionarea consumatorilor şi
conduc la avarii grave ale acestora.

Cantitatea de putere livrată (energie produsă) trebuie să
fie egală, în orice moment cu cantitatea de putere
consumată (energie consumată). Pentru a se putea
realiza acest lucru, curba de sarcină a fost împărţită în
mai multe zone de consum:
– zonă de bază – este zona care trebuie asigurată în
permanenţă; aici producătorii de energie sunt centralele
termoelectrice şi nuclearelectrice (centrale cu flexibilitate
scăzută în pornire/oprire, care au o funcţionare continuă, de
obicei cu o putere constantă – CNE, CTE, centrale de
cogenerare, CTE cu grupuri de condensaţie, CHE pe firul
apei);
– zona puterilor variabile - centralele au o funcţionare
intermitentă (cu întreruperi) şi chiar în timpul funcţionării
puterea poate fi variabilă. Cu cât zona de încadrare se
deplasează spre vârf, cu atât se reduce durata de
funcţionare zilnică. În zona puterilor variabile avem două
subzone:
zona de semivârf - funcţionarea se întrerupe o singură dată;
zona de vârf - funcţionarea se face cu două întreruperi.
Împărţirea curbei de sarcină în zone de consum

Acoperirea zonei puterilor variabile de către alte centrale în
afară de CHE se poate face:
– în zona de semivârf - centrale termice în condensaţie;
– în zona de vârf - centrale cu turbine cu gaze.
Centralele hidroelectrice pot fi încadrate în zona
puterilor variabile având în vedere posibilitatea de
pornire rapidă a grupurilor (câteva minute).
Centralele hidroelectrice funcţionează eficient în zona
de vârf dacă sunt centrale cu acumulare.
Centralele hidroelectrice pe firul apei funcţionează
eficient în zona de bază a graficului de sarcină.
Se poate alege o zonă optimă pentru încadrarea
centralelor hidroelectrice în graficul de sarcină.
CHE în afară de producere de energie activă în sistem
pot aduce şi alte avantaje cum ar fi reglarea
frecvenţei, a tensiunii şi producerea puterii reactive.
CHEAP (centrale de acumulare prin pompare) au
rolul de a acoperi o parte din zona de vârf a
graficului de sarcină, consumând în zona de bază a
graficului de sarcină.
Pentru CHE fără acumulare: indiferent de
caracterul hidrologic al debitului afluent (ani ploioşi,
normali sau secetoşi), funcţionarea optimă a acestei
centrale este în zona de bază.
Pentru CHE cu acumulare este mai avantajoasă
încadrarea în zona de vârf, deoarece se elimină
pierderile şi se obţine un preţ mai ridicat.
Este avantajos şi ca centrala, chiar dacă are
acumulare, să funcţioneze şi în zona de bază a
graficului de sarcină pentru că funcţionează cu
puterea instalată (puterea maximă).
Reglajele tensiunii şi ale fluxului de putere reactivă
pe reţelele sistemului pot fi făcute prin intermediul
compensatoarelor sincrone şi/sau al generatoarelor
în funcţiune care, producând preponderent energie
activă, pot furniza simultan şi o anumită cantitate de
energie reactivă.
Prin calităţile lor tehnice şi economice (elasticitatea,
fiabilitatea, preţ de cost redus) centralele
hidroelectrice sunt amenajări deosebit de adecvate
pentru acoperirea cu precădere a zonei superioare a
graficului de sarcină programat şi pentru îndeplinirea
operativă a serviciilor dinamice şi cinematice de
sistem.

În România, la acoperirea necesarului de putere de
reglaj secundar participă şi opt centrale hidroelectrice
mari:
– Porţile de Fier I, Stejarul, Corbeni, Ciunget, Gâlceag,
Şugag, Mărişelu şi Retezat;
– puterea lor instalată însumează 2845 MW, din care o
bandă totală de 400…530 MW este prevăzută pentru
acest reglaj.
Banda pentru reglaj primar disponibilă în CHE (cca.
115 centrale participante, cu o putere instalată de cca.
5.800 MW) totalizează în jurul a 350 MW.

Producţia de energie electrică în hidrocentrale,
denumită generic energie hidro, are numeroase
particularităţi care influenţează funcţionarea
întregului Sistem Electroenergetic Naţional.
Timpul scurt de pornire şi viteza mare de
încărcare/descărcare a hidroagregatelor conferă
flexibilitate în exploatare centralelor hidroelectrice.
Acest lucru este determinant pentru furnizarea
următoarelor servicii tehnologice de sistem:
– reglajul secundar frecvenţă-putere;
– rezerva turnantă;
– rezerva terţiară rapidă;
– reglajul tensiunii.

În prezent, centralele hidro sunt principalele
furnizoare de servicii tehnologice de sistem
acoperind aprox. 80% din rezerva minut a SEN.
Alt aspect legat de marea flexibilitate în exploatare a
centralelor hidroelectrice este rolul centralelor hidro
în profilarea curbei zilnice de sarcină (consum).
Curba zilnică de consum prezintă trei zone distincte
asfel:
– zona de vârf;
– zona intermediară;
– zona de gol.

Împărţirea curbei de sarcină în zone de consum

Centralele termoelectrice au o viteză de
încărcare/descărcare mult mai mare decât centralele
hidroelectrice ceea ce le situează funcţionarea
optimă în zona de bază a curbei de sarcină, zonele
de vârf şi intermediară a curbei de consum fiind
acoperite, în principal, de centralele hidroelectrice.
Acest lucru se realizează cu amenajările în cascada
cu regularizare cel puţin zilnică.
Diferenţele dintre zona de vârf şi golul de noapte
(cea mai descărcată zonă a curbei) variază în
funcţie de sezon şi se situează în jurul valorii de
1.200 MW.
Producţia hidro trebuie să acopere curba de consum
prin modularea sarcinii.

Acoperirea curbei zilnice de sarcină de către marii producători

9.4. Stabilitatea şi controlul sistemului
energetic. Conceptul de servicii de sistem şi
exemplificarea acestora
În general, stabilitatea sistemelor electroenergetice se defineşte prin
capabilitatea acestora de a rămâne într-o stare de echilibru după
apariţia unei mici perturbaţii şi de a reveni într-o stare de echilibru
acceptabilă după apariţia unei perturbaţii mari.
Perturbaţia se defineşte ca o modificare bruscă sau ca o secvenţă de
modificări bruşte ale unuia sau mai multor parametri ai sistemului
electric.
În funcţie de mărimea perturbaţiei considerate – care influenţează
metoda de calcul şi predicţia instabilităţii – acestea pot fi clasificate în
două categorii:
– Perturbaţiile mici – astfel de perturbaţii apar în mod frecvent în sistemul
electroenergetic, ca de exemplu, mici variaţii ale puterilor consumate sau
generate.
– Perturbaţiile mari (puternice sau severe) – astfel de perturbaţii mari pot fi
considerate: scurtcircuitele trifazate, deconectările de generatoare,
deconectarea de consumatori sau părţi ale reţelei de transport.

Stabilitatea la mici perturbaţii este proprietatea ca, după
apariţia unei perturbaţii mici, sistemul electric să îşi
regăsească un regim de funcţionare identic sau apropiat
de regimul permanent anterior perturbaţiei.
Stabilitatea tranzitorie a sistemului electroenergetic este
asigurată dacă, după apariţia unei perturbaţii mari,
acesta revine într-un regim permanent acceptabil de
funcţionare.
În ceea ce priveşte semnificaţia fizică a fenomenului de

stabilitate se au în vedere următoarele aspecte:
– Stabilitatea unghiului rotoric, definită ca proprietatea
fiecărei maşini sincrone de a-şi păstra sincronismul în raport
cu celelalte maşini. Stabilitatea unghiului rotoric vizează două
aspecte: stabilitatea la mici perturbaţii şi stabilitatea
tranzitorie;

– Stabilitatea de tensiune, definită ca proprietatea sistemului
electroenergetic de a menţine un nivel de tensiune acceptabil
în nodurile reţelei şi de a evita colapsul de tensiune;
stabilitatea/instabilitatea de tensiune este determinată în
principal de bilanţul puterilor reactive în nodurile reţelei
electrice;
– Stabilitatea frecvenţei se referă la capacitatea sistemului
electroenergetic de a-şi menţine frecvenţa într-un domeniu
dat ca urmare a unei perturbaţii importante în funcţionarea
sa, care poate sau nu să conducă la separarea sistemului în
subsisteme. În acest sens, sistemul trebuie să poată menţine
echilibrul între puterile generate şi cele consumate cu
pierderi minime ale sarcinii; una din măsurile de salvare a
stabilităţii este descărcarea de sarcină.

Într-o primă clasă a stabilităţii de unghi rotoric se înscrie
stabilitatea la mici perturbaţii, care comportă studiul
stabilităţii locale în jurul unui punct de echilibru iniţial.
Instabilitatea poate să apară şi din cauza interacţiunilor
dintre frecvenţele de oscilaţie ale rotorului şi frecvenţa
tensiunii de pe liniile electrice lungi compensate cu
condensatoare în serie (datorită unor fenomene de
rezonanţă).
A doua clasă a stabilităţii de unghi este stabilitatea
tranzitorie care se referă la revenirea la un nou regim
permanent în care majoritatea maşinilor sincrone
componente funcţionează “în sincronism”, după ce
sistemul electric a parcurs un regim tranzitoriu datorat
apariţiei unei perturbaţii mari (scurtcircuite monofazate,
bifazate sau trifazate, deconectarea unui grup generator, a
unui consumator important sau a unei părţi din reţeaua de
transport).

Stabilitatea tranzitorie depinde de starea iniţială de
funcţionare a SEN şi de severitatea perturbaţiei, dar
menţinerea ei este condiţionată şi de performanţele
protecţiilor prin relee şi ale sistemelor de reglare automată.
Cazuri posibile ale stabilităţii:

a. stabilitate; b. instabilitate la prima oscilaţie; c. instabilitate oscilatorie

Răspunsul sau comportarea sistemului electric după
apariţia unei perturbaţii mari constă din variaţii importante
ale mărimilor fizice (unghiurile rotoarelor generatoarelor,
puterile active produse, tensiunile în nodurile reţelei) şi
este influenţat în principal de caracteristicile neliniare
putere-unghi ale maşinilor sincrone.
Astfel, în cazul instabilităţii la prima oscilaţie analiza se
efectuează pe un interval de timp de până la 10 s,
reprezentând stabilitatea tranzitorie pe termen scurt.
Dacă se extinde intervalul de timp între 10 s şi câteva
minute se consideră domeniul de studiu al stabilităţii
pe termen mediu, iar între câteva minute şi zeci de
minute domeniul stabilităţii pe termen lung.
În literatura de specialitate aceste ultime două tipuri de
stabilitate au fost clasificate în cea de a treia clasă şi
anume stabilitatea frecvenţei sau de frecvenţă

Instabilitatea sistemului apare din necorelarea dintre
generare şi consum şi/sau un reglaj necorespunzător
al frecvenţei sistemului.
Stabilitatea pe termen mediu analizează în special
oscilaţiile lente de putere între maşinile sincrone,
precum şi ale fenomenelor lente asociate variaţiilor
mari de tensiune şi frecvenţă.
În cadrul stabilităţii pe termen lung se presupune
existenţa unei frecvenţe unice în sistem şi se studiază
reacţia centralelor electrice (dinamica cazanelor în
centralele termoelectrice, dinamica vanelor şi a
conductelor în centrale hidroelectrice, precum şi
controlul automat al generării, protecţiilor şi
automatizărilor din centrale) la apariţia unor modificări
importante în bilanţul de puteri produse şi consumate.

Un sistem electroenergetic intră într-o stare de instabilitate de
tensiune când o perturbaţie – creşterea sarcinii sau o modificare
în topologie – determină o scădere progresivă şi necontrolabilă
a nivelului de tensiune într-un nod, într-o zonă sau în tot
sistemul.
Procesul de degradare a tensiunii este la început lent, apoi din
ce în ce mai rapid şi se produce, în general, dacă sistemul
funcţionează în vecinătatea limitei de putere transmisibilă.
Principala cauză a fenomenului de instabilitate de tensiune o
constituie căderile de tensiune datorate circulaţiei de putere prin
elementele inductive ale reţelei electrice de transport în urma:
– creşterii consumului de putere corelat cu un deficit local sau zonal de
putere reactivă;
– unor incidente care:
slăbesc controlul local sau zonal de tensiune (depăşirea limitelor de putere
reactivă la unele generatoare şi/sau declanşarea unor grupuri generatoare);
slăbesc reţeaua de transport (declanşarea de linii electrice, de transformatoare
sau autotransformatoare, defecte pe barele staţiilor electrice etc.);
măresc puterea tranzitată prin reţeaua de transport (declanşarea unor grupuri
generatoare, separarea reţelelor).
– funcţionării necorespunzătoare a reglajului sub sarcină a prizelor
transformatoarelor electrice.
Serviciile tehnice de sistem, la nivelul producţiei şi
transportului, sunt elementele necesare pentru
garantarea calităţii, securităţii şi economiei furnizării de
electricitate la barele colectoare de la graniţa dintre
sistemul de transport şi cel de distribuţie.
Conceptul de calitate a serviciilor este asociat cu
menţinea în limite acceptabile a nivelurilor de tensiune
şi frecvenţă la punctele de livrare.
Conceptul de securitate este legat de continuitatea
furnizării.
Conceptul de economie este legat de furnizarea de
electricitate la un cost minim.

Pentru menţinerea unei exploatări în condiţii de
siguranţă Operatorul de Sistem (OS) trebuie să
poată:
– să controleze frecvenţa între anumite limite;
– să controleze profilul tensiunii între anumite limite;
– să menţină stabilitatea sistemului;
– să prevină suprasarcinile de transport;
– să restaureze sistemul la nevoie;
– să asigure rezerve pentru condiţii normale de
exploatare şi să facă faţă situaţiilor şi evenimentelor
neprevăzute.

Serviciile tehnice de sistem sunt:
– primare – în cazul sistemelor interconectate, este utilizată în cazul
decuplării unui mare producător. În acest caz, responsabilitatea
revine unui producător foarte mare şi elementelor de transport;
– secundare – utilizarea acestei rezerve se datorează uneia sau mai
multor cauze: sarcini reprezentând deviaţii semnificative şi/sau
majore de la programele lor, avarii ale elementelor de
producţie/transport, blocuri generatoare care-şi schimbă brusc
nivelul de producţie în tranziţia de la o oră la alta realizarea pentru
realizarea programelor lor, adică tranziţii fără creşteri liniare.
– terţiare – se datorează distribuitorilor şi cererilor cu erori de
prognoză a sarcinilor, deşi avariile la nivelul producţiei şi/sau al
transportului necesită şi ele acest serviciu;
– controlului de tensiune – măsurile devin necesare atunci când
există distribuitori/consumatori cu factori deficienţi de energie şi cu
importante modificări de sarcină, sistemul de transport, producători;
– pornirea la rece – avarii ale blocurilor generatoare
mari/elementelor de transport pot duce la o întrerupere parţială sau
totală a sistemului.

Controlul fluxului de putere activă se
desfăşoară prin:
– “energia dinamică” furnizată de o parte dintre
centralele participante la producţie pentru:
reglajul reţelei prin manevrarea automată sau manuală a
grupurilor în funcţiune;
intervenţii cu putere de rezervă în situaţiile de perturbaţie
incidentală a sarcinii.
– “potenţialul puterii de rezervă” care corespunde
puterii disponibile în grupurile:
încărcate cu sarcină activă parţială;
în situaţia dinamică de aşteptare (grupurile în
compensator sincron, grupuri reversibile);
grupuri oprite.

În cele ce urmează, se vor prezenta următorii
termeni, care prezintă controlul unui sistem
energetic pentru a se asigura funcţionarea optimă a
acestuia şi evitarea dereglărilor:
Controlul activ de tensiune – frecvenţă – în vederea
menţinerii frecvenţei în limite acceptabile ale valorii
sale nominale, sistemele energetice moderne sunt
echipate cu sisteme automate de urmărire a sarcinii.
Aceste dispozitive de control încearcă să echilibreze
în timp real atât producţia cât şi cererea de
electricitate.

În funcţie de diferitele scări de timp implicate, poate fi definită o
ierarhie de control cu 3 niveluri:
– control primar – este un control local, automat al vitezei
generatorului, realizat de regulatorul de viteză, acţionând asupra
vanelor de control care reglează debitul de apă/abur care intră în
turbină.
Când viteza generatorului creşte, vana de control reduce debitul
intrat în turbină diminuând puterea mecanică. Un efect invers se
obţine când are loc o reducere a vitezei. Raportul dintre devierea
de la viteza nominală şi creşterea energiei rezultate este cunoscut
sub numele de droop, caracteristică intrinsecă a regulatorului de
viteză. Acţiune acestuia joacă un rol cheie în menţinerea frecvenţei
cât mai aproape de valoarea sa nominală, evitând devieri
semnificative de al aceasta. Caracteristica dinamică a acestui
control se situează într-un interval de câteva secunde.
Tot sistem primar de control poate fi considerat şi serviciul de load
shedding, asigurat de relee de frecvenţă minimă. Acestea sunt
instalate de serviciile publice de electricitate la reţelele lor de
distribuţie şi practic deconectează consumatorii în cazul în care
frecvenţa iese din limitele stabilite.

– control secundar – este un control automat asigurat de
criteriul zonei de control, realizat de CAP (control automat al
producţiei). Acesta emite semnale sub formă de impulsuri la
mai mulţi producători amplasaţi în zonele de control cu
scopul de a readuce frecvenţa la valoarea ei nominală, dar şi
de a recupera rezerva primară (inclusiv nivelul rezervei
primare asigurat de zonele de control extern prin liniile de
intreconexiune). Scala timpului acestui control variază între 5
şi 15 minute.
– control terţiar - este un control în buclă deschisă asigurat
de OS pentru a restaura nivelul de rezervă secundară şi de a
aduce sistemul la condiţii optime de funcţionare din punct de
vedere economic. Scala timpului acestui control este mai
mare 15 minute.

Controlul tensiunii şi managementul puterii reactive –
în vederea menţinerii unui profil adecvat al tensiunii în
sistemul de transport, din punct de vedere al calităţii
furnizării şi al siguranţei, sistemele energetice sunt
echipate cu dispozitive de management al puterii
reactive/control al tensiunii:
– control primar – este un control automat local realizat de
RAT (regulatorul automat de tensiune) generatorului care
reglează nivelul tensiunii la bara colectoare a blocului,
acţionând asupra sistemului de excitaţie care alimentează cu
curent continuu rotorul. Se produce o variaţiei în sensul
creşterii/descreşterii puterii reactive care permite readucerea
nivelului de tensiune la valoarea prescrisă.
Caracteristica dinamică a acestui control se situează într-un
interval de câteva secunde.
– control secundar – acest tip de control automat, care în
prezent funcţionează numai în sistemele energetice din
Franţa şi Italia, coordonează injecţiile de putere reactivă ale
mai multor blocuri pe criterii zonale în vederea regularizării
tensiunii la anumite bare colectoare de sarcină, numite bare
colectoare pilot. El permite un control mai bun al întregului
profil de tensiune al transportului.
Scala timpului acestui control variază între 2 şi 5 minute.
– controlul terţiar – este un control centralizat în buclă
deschisă care vizează realizarea optimizării profilului global
de tensiune al transportului din punct de vedere economic şi
al siguranţei.
Scala timpului acestui control este în limita a cel puţin 1 oră.

Pornirea la rece – întreruperea completă a sistemului este
un eveniment neobişnuit, dar operatorul de reţea trebuie să
elaboreze o prevedere privind repornirea sistemului
energetic în cazul în care acest lucru se întâmplă.
Capacitatea de a face acest lucru se numeşte „pornire la
rece”.
Operatorul de reţea trebuie să specifice cerinţele de
pornire la rece pentru sistem şi să se asigure că există
suficienţă capacitate de producţie pentru furnizarea ei
permanentă.
În vederea pornirii la rece grupurile generatoare trebuie să
realizeze pornirea sistemului energetic fără alimentări de
energie de la reţea.
Funcţia pornirii la rece include şi pregătirea de instrucţiuni
detaliate pentru toţi participanţii implicaţi în activitatea de
furnizare de electricitate care trebuie respectate în cazul
unei opriri totale a sistemului.
Funcţiile dinamice (reglajele primare, secundare, terţiare) şi
rezerva de putere ca şi funcţiile cinetice (urmărirea şi acoperirea
sarcinii programate) nu sunt independente; sunt interactive şi se
înlănţuiesc.
Astfel, urmărirea curbei de sarcină este un program de acoperire

a sarcinilor într-un anumit interval de timp, corectat în timp real
în funcţie de ecarturile aleatoare de la starea de echilibru a
sistemului prin acţionarea diferitelor reglaje.
Este de aşteptat ca, în următorii ani, reglajele rapide în sistemul

energetic românesc (primar, secundar, terţiar) să totalizeze o
putere necesară în orele de vârf de 1.100…1.600 MW. Grupurile
care pot îndeplini aceste funcţii trebuie să fie elastice în
exploatare (din punct de vedere al mărimii benzii de reglaj, al
vitezei de reacţie la consum, al gradientului la variaţiile de
sarcină, al numărului de solicitări admise) fiabile şi cu costuri de
producţie cât mai reduse.


Utilizarea Energiei Apelor Curs 1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Utilizarea Energiei Apelor Curs 1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap. 1.

1.1. Definiţii, caracteristici

 poate exista în trei stări diferite de agregare,

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 2

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 3

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 4

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 6

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 7

 în scoarţa terestră coboară până la 5-10 km,

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 9

se înţelege, în sensul cel mai larg, apa

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 10

 problema alimentaţiei – dezvoltarea

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 11

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 13

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 15

 În cadrul apei dulci, ponderea apei din râuri,

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 16

• se apreciază că, în actualele condiţii tehnice şi

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 17

Scurgere Scurgere Maxim /

– cca. 40 m 3 /an loc în unele ţări subdezvoltate

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 19

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 20

aproximativ 2/3 din volumul anual

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 21

SITUAŢIA ÎN ANUL 2000

SITUAŢIA ÎN ANUL 1980 SITUAŢIA ÎN ANUL 2000

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 23

 astfel s-au realizat peste 1.900 lacuri

 raportat la populaţia actuală a ţării, resursa de apă

 consumurile de apă au scăzut drastic în ultimii ani,

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 27

Resursa de apă Resursa de apă

* cuprinde o jumătate din stocul mediu multianual scurs pe

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 28

 Dunărea este coloana de transport pe căile interioare de

 Marea Neagră este poarta României spre mări şi oceane,

 Pădurile reprezintă în primul rând, o valoare ecologică,

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 32

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 33

Cerinţa de apă Din care nerecuperabil

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 35

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 36

 S-a încetăţenit formularea de circuit al apei în natură. La

 Ca atare, o caracteristică specifică resurselor de apă este

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 37

 Dacă se face referire numai la circuitul general, la

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 40

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 41

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 42

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 43

 Necesitatea utilizării raţionale a resurselor de apă rezultă,

 În raport cu diferitele utilizări (folosinţe)

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 46

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 47

 O astfel de utilizare a unui curs de apă presupune:

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 48

 Recuperarea cheltuielilor şi aplicarea unei taxe

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 49

11/24/2006 cap. 1. Resurse de apă 50

 Costul economic total: ia în considerare, pe lângă costul total al

 Cost de oportunitate: ce s-ar obţine dacă apa ar fi utilizată în altă

poate exista în trei stări diferite de agregare,

în scoarţa terestră coboară până la 5-10 km,

problema alimentaţiei – dezvoltarea

În cadrul apei dulci, ponderea apei din râuri,

astfel s-au realizat peste 1.900 lacuri

raportat la populaţia actuală a ţării, resursa de apă

consumurile de apă au scăzut drastic în ultimii ani,

Dunărea este coloana de transport pe căile interioare de

Marea Neagră este poarta României spre mări şi oceane,

Pădurile reprezintă în primul rând, o valoare ecologică,

S-a încetăţenit formularea de circuit al apei în natură. La

Ca atare, o caracteristică specifică resurselor de apă este

Dacă se face referire numai la circuitul general, la

Necesitatea utilizării raţionale a resurselor de apă rezultă,

În raport cu diferitele utilizări (folosinţe)

O astfel de utilizare a unui curs de apă presupune:

Recuperarea cheltuielilor şi aplicarea unei taxe

Costul economic total: ia în considerare, pe lângă costul total al

Cost de oportunitate: ce s-ar obţine dacă apa ar fi utilizată în altă

Costul total include în plus costurile suplimentare de

O recuperare inadecvată a costurilor va conduce, de asemenea, la

în Lusaka, Zambia, o lipsă prelungită de investiţii a

Hidrologia mărilor şi oceanelor

Ca urmare a finalităţii practice se poate

Deoarece fenomenele şi procesele hidrologice se găsesc în

În funcţie de caracterul curgerii, apele

Faţă de şiroaie sau torenţi, râurile deţin părţi componente distincte.

Gura de vărsare este porţiunea din râu unde

Fluviul desemnează, în limbaj geografic, un râu

Panta râului reprezintă raportul dintre altitudinea punctului de izvor şi a

sau bazinul de recepţie al unui curs de apă,

linia care delimitează bazinul hidrografic se

bazinul hidrografic subteran corespunde alimentării

Suprafaţa şi forma bazinului hidrografic

unde variabila independentă s reprezintă

bazine hidrografice de munte:

structura geologică a bazinului hidrografic în zona

presiunea atmosferică, este definită ca greutatea unei

crivăţul care bate iarna din direcţia nord şi nord

Evaporarea este procesul de trecere, în general sub acţiunea căldurii,

Evaporarea apei este fenomenul de emanare în aerul atmosferic a

Factorii principali care influenţează evaporarea sunt: temperatura

2.3.1. Definiţii, componente. Debitul lichid, debitul

Prin debitul lichid al unui râu (Q) se înţelege o cantitate

Debitul mediu specific (debitul pe unitate de suprafaţă)