23.

HIDROSFERA
COMPONENTELE HIDROSFEREI
Apele planetei alcătuiesc un înveliș numit hidrosferă, care ocupa 71% din suprafața
Pământului
Apa, componenta acestui înveliș, este prezentă sub mai multe forme:
• lichidă: râuri, fluvii, lacuri, mări și oceane, ape freatice și de adâncime, picături în
structura norilor;
• solidă: gheață, zăpadă;
• gazoasă: vapori de apă în atmosferă;
• în compoziția chimică a rocilor, în organismele vii.
Resursele de apă ale Terrei
• Oceanul Planetar 97 %
• Ghețari 1,7%
• Apă subterană 1,2 %
• Apă de suprafață 0,01 %
• Apă atmosferică 0,001 %
• Apă biologică 0,0001 %
➢ cea mai mare parte a volumului de apă al planetei se concentrează în mări și
oceane, fiind așadar apă sărată,
➢ din mai puțin de trei procente care rămân, cea mai mare parte se află în ghețari
și calote glaciare.
OCEANUL PLANETAR
➢ constituie ansamblul întinderilor marine (mări și oceane) de pe globul pământesc, care
sunt legate între ele, formând o singură masă lichidă.
A. Principalele caracteristici ale oceanelor şi mărilor:
• comunică între ele prin strâmtori sau prin zone deschise;
• adâncimea medie a Oceanului Planetar este de 3.800 m;
• adâncimea maximă (11.033 m) o depășește de peste trei ori pe cea medie;
• relieful fundului oceanic este neregulat
B. Diviziunile Oceanului Planetar
I.OCEANELE
Oceanul Pacific — cel mai întins, cel mai adânc, adâncime maximă (11.033 m în
Groapa Marianelor); cel mai bogat în insule;
Oceanul Atlantic — al doilea ocean al planetei ca întindere, adâncime maximă
(8 384 m în Groapa Puerto Rico) și ca volum al apelor.
Oceanul Indian — al treilea ocean al planetei ca întindere, cea mai mare adâncime
Groapa Java – 8047 m
Oceanul Arctic — este centrat pe Polul Nord și are o formă aproape circulară, cea mai
mare adâncime Groapa Angara-5.440 m

II.MĂRILE
Marea este o întindere de apă sărată de dimensiuni mai reduse decât oceanul, cu care
comunică de obicei prin strâmtori.
Mările pot fi clasificate după mai multe criterii:
1. după geneză:
➢ epicontinentale, situate pe platforma continentală;
➢ de ingresiune, formate prin prăbușirea unor porțiuni din uscat;
2. după poziție (situarea geografică) şi gradul de comunicare cu oceanul:
 ➢ mări continentale sau mări interioare, înconjurate de uscat, comunicând cu
oceanul prin strâmtori (Marea Neagră, Marea Baltică ş.a.);
➢ mări mărginașe, aflate la marginea continentului și comunicând larg cu
oceanul (Marea Caraibilor, Nordului, Chinei de Est și de Sud etc.)
➢ mări interioare, adevărate lacuri cu apă sărată și care nu comunică cu Oceanul
Planetar (Marea Caspică, Marea Moartă).
C. PROPRIETĂŢILE APELOR OCEANICE
a) Salinitatea
- reprezintă concentrația de săruri existente în apă și se măsoară în grame/litru sau în
procente. Aceasta este, în medie, de 35% sau 35 de grame de săruri într-un litru de apă
marină.
- Salinitatea variază în funcție de anumiți factori, între care zonalitatea climatică
și aportul apelor dulci (precipitații, fluvii, ghețari):
➢ în zona ecuatorială, precipitațiile bogate fac ca mărimea ei să fie de 34%;
➢ în regiunile tropicale aride, cu evapotranspiraţie intensă, salinitatea crește, atingând
în unele areale valori de 39-42% (de exemplu Golful Persic, Marea Roșie);
➢ în zonele temperate, salinitatea are valoarea mediei mondiale;
➢ în regiunile polare, unde evaporația este redusă și o parte din apă rezultă din topirea
ghețarilor de origine continentală, salinitatea scade până la 30-33%.
b) temperatura variază și ea (scăzând de la Ecuator la poli și de la suprafață în
adâncime):
• 25-30°C în regiunea intertropicală;
• 8-18°C în regiunile temperate;
• 0 - minus 2°C în regiunile polare.
c) culoarea diferă în funcție de vegetația marină. Cu cât apa conține mai puține
particule în suspensie, cu atât transparența ei este mai mare. Transparența crește la
salinități mari și la temperaturi ridicate.

D. DINAMICA APELOR OCEANICE.

a) Valurile - mișcări oscilatorii, de săltare și coborâre a apei, determinate de vânt, de
cutremure și mai rar de erupțiile vulcanice. Valurile au, în mod obișnuit, dimensiuni mici:
0,5-3 m înălțime, ajungând la 6-18 m în timpul furtunilor și chiar mai mult în cazul
valurilor tsunami, mai frecvente în Oceanul Pacific, unde se înregistrează un grad ridicat
de seismicitate și vulcanism.
Un val are următoarele elemente:
• creasta: linia (partea) cea mai înaltă a valului;
• baza: linia cea mai joasă a valului;
• înălțimea: diferența dintre creastă și bază;
• lungimea: distanța dintre două creste sau dintre două baze.
b) Maree reprezintă o formă specifică de mișcare a apei mărilor și oceanelor,
manifestată prin:
• flux, ridicarea nivelului apei și înaintarea ei spre uscat, invadând plaja și gurile de
vărsare ale cursurilor de apă sau înălţându-se în fața țărmurilor înalte;
• reflux, retragerea apei, redevenind emerse uscaturile acoperite cu apă în timpul
fluxului.
Producerea mareelor este o consecință a atracției exercitate de Lună și de Soare, în
conformitate cu legea atracției gravitaționale.
c) Curenți oceanici sunt:
• de suprafață (adevărate „fluvii”, late de zeci de kilometri, puse în mișcare de vânt)
 • de adâncime (determinați de diferențele de temperatură și salinitate).
Curenți oceanici în funcție de temperatura apei:
• calzi, venind din regiunile calde, de exemplu Gulf-Stream (sau Curentul Golfului)
în Oceanul Atlantic, Kuro-Shivo, în Oceanul Pacific;
• reci, care se formează în regiunile polare sau vin din adâncurile oceanice, de
exemplu Curentul Labradorului, în Oceanul Atlantic, Oya-Shivo, Curentul Peru, în
Oceanul Pacific.