HIDROSFERA: CARACTERE GENERALE

Hidrosfera este învelișul de apa al Pământului, 71% din suprafața Planetei este ocupată de Oc. Planetar –
Planeta Albastră.
Apa in natura se intalneste sub toate formele de agregare :
Lichidă –sub forma apei din lacuri, râuri, mari, oceane, ape subterane.
Solidă – sub forma de gheata (ghețarii montani și de calotă), aisberguri.
Gazoasă – sub forma de vapori de apa din atmosferă.
Alte proprietăți ale apei – nu are gust, miros, culoare și este un bun dizolvant.

Hidrosfera este repartizata neuniform pe suprafața terestra astfel :

- emisfera nordica = emisfera uscatului: 39.3% apa și 60,7% uscat

- emisfera sudică= emisfera apei: 19,1% din uscat și 80, 9% apa

Hidrosfera este vitală pentru menținerea vieții pe Terra.

Exemple de utilizare a apei: consum zilnic (apa potabilă), pentru agricultură, mediu de viață pentru unele
viețuitoare, industrie, transporturi, turism, relaxare, sănătate (apa sărată) etc.
Multe dintre activitățile umane afectează calitatea apei (poluare).

APELE OCEANICE
Oceanul Planetar
- ocupa 71% din suprafata terestra, iar in ordinea marimii si a adancimii, oceanele globului sunt: Pacific,
Atlantic, Indian si Arctic.
- mările sunt mai mici si mai puțin adânci decât oceanele. Pot fi marginase (Japoniei, Nordului, Arabiei),
intercontinentale (Mediterana, Rosie) sau continentale deschise (Neagra).
Proprietăţile apelor oceanice:
- salinitatea ( cantitatea de săruri dizolvată în apă): salinitatea medie a Oceanului Planetar este de
35% - mai mare în zona tropicală datorită evaporaţiei intense şi mai mică în zonele temperată şi rece(
ex. Marea Neagră salinitatea 18-22%).
- temperatura: scade de la Ecuator spre Poli şi odată cu adâncimea;
- culoarea diferă în funcţie de vegetaţia marină
 Dinamica apelor oceanice: reprezintă mişcarea apelor din mări şi oceane sub forma valurilor,
mareelor şi curenţilor.
- valurile: mişcări ondulatorii ale suprafeţei apei marine sau oceanice ( nu transportă apă)
Tipuri de valuri: - eoliene ( cauzate de vânt – în funcţie de intensitatea acestuia pot ajunge
şi la 10 metri înălţime)
- seismice ( tsunami – cauzate mai ales de cutremurele submarine dar şi de
erupţiile vulcanice submarine – pot depăşi cu mult 10 metri înălţime în funcţie de
magnitudinea cutremurului – apar frecvent în zona Cercului de foc al Pacificului)
- mareele : mişcări periodice de ridicare şi coborâre ale apelor oceanice cauzate mai ales de
forţa de atracţia a Luni. Mareele au două faze care se succed din 6 în 6 ore
- flux : creşte nivelul apei
- reflux: scade nivelul apei
- curenţii oceanici: mişcări de deplasare ale apelor oceanice de suprafaţă cauzate în principal
de vânturile permanente, sau de adâncime (verticali) determinaţi de diferenţa de temperatură
şi salinitate a apei ( cea de la adâncime respectiv de la suprafaţă).
 - curenţii verticali ( de adâncime) transportă apele mai calde, mai
oxigenate şi mai puţin sărate de la suprafaţă spre adâncime făcând posibilă existenţa vieţii la
mari adâncimi ( excepţie Marea Neagră care nu are astfel de curenţi);
- curenţii de suprafaţă: sunt cauzaţi în special de acţiunea vânturilor
permanente, se deplasează în sensul acelor de ceasornic în emisfera nordică şi invers în cea
sudică, direcţia lor este influenţată de Forţa Coriolis( deviaţi spre dreapta în emisfera nordică
şi spre stânga în cea sudică). În funcţie de latitudinea unde se formează curenţii oceanici pot
fi: - curenţi calzi ( formaţi de vânturile alizee):
- curenţii ecuatoriali de Nord, de Sud şi contrar care se
formează în fiecare ocean, din care se desprind:
- Curentul Pacificului de Nord
- Curentul Atlanticului de Nord( Curentul Golfului)
- Curentul Braziliei
- Curentul Acelor ( Mozambicului)
- Curentul Australiei de Est etc.
- curenţi reci ( formaţi de vânturile de vest sau cele polare):
- Curentul vânturilor de Vest
- Curentul Perului ( Humbold)
- Curentul Benguelei
- Curentul Australiei de Vest
- Curentul circumpolar arctic
- Curentul Labradorului
- Curentul Canarelor
- Curentul Oya-Şhivo etc.

Curenţii oceanici influenţează puternic climatul zonelor de ţărm pe care le ating.

APELE CONTINENTALE

Apele continentale se împart în două categorii:

 ape subterane
 ape de suprafaţă

I. Apele subterane:
- se formează prin infiltrarea apei de la suprafaţă prin rocile permeabile( roci care permit trecerea apei:
nisip, pietriş, calcar, sau prin fisurile altor tipuri de roci) şi acumularea ei deasupra unui strat de roci
impermeabile ( care nu permite trecerea apei – de cele mai multe ori argila) formându-se astfel
straturile acvifere.
- straturile acvifere pot fi de două tipuri:
- de suprafaţă ( pânza freatică) – pot ieşi la suprafaţă sub formă de izvoare
- de adâncime ( straturi acvifere captive)
- actiunea apei subterane: atunci când apa ajunge în contact cu roci pe care le poate dizolva ( mai ales
calcarul), se formează un tip de relief specific numit relief carstic care prezintă atât forme de suprafaţă-
exocarst ( vale în chei, doline, polii, platouri carstice, etc) cât şi forme de adâncime- endocarst ( peştera –
unde apar formaţiuni calcaroase numite: stalactite, stalagmite, coloane, draperii)
- în funcţie de proprietăţile apei ( temperatură, săruri minerale sau gaze dizolvate) se întâlnesc.
- izvoare termale (temperatura apei poate ajunge şi la 100 grade C)
- izvoare minerale

II. Apele de suprafaţă:

 - ape stătătoare
- ape curgătoare
- ghețarii

1. Apele stătătoare:
- se formează prin acumularea apei în adâncituri( cuvete lacustre) de la suprafaţa scoarţei terestre
- cele mai frecvente forme de acumulare sunt: lacurile, bălţile, mlaştinile;
- în funcţie de modul de formare lacurile pot fi:
 naturale: tectonice, glaciare, vulcanice, carstice, litorale, etc
 artificiale ( create de om): de baraj hidroenergetic, iazuri, heleşteie, etc
2. Apele curgătoare:
 Reprezintă acele ape care curg din zonele mai înalte spre cele mai joase.
 Cursurile de apă se pot alimenta ( provenienţa apei) din: ape subterane( izvoare), ploi, topirea
zăpezilor, gheţari, lacuri.
 În funcţie de mărime apele curgătoare sunt: pâraiele, râurile, fluviile
 O apă curgătoare prezintă mai multe elemente:
- izvor ( locul de pornire, aflat la cea mai mare altitudine)
- cursul ( intervalul dintre izvor şi gura de vărsare) – se împarte în:
- cursul inferior: în zona montană, vale îngustă, viteză mare a apei, putere mare de
eroziune şi transport;
- cursul mijlociu: de obicei în zona de deal şi podiş, scade viteza apei, albia şi
. cantitatea de apă creşte ( eroziune laterală, primeşte afluenţi), mărimea sedimentelor
scade dar creşte cantitatea lor.
- cursul inferior: scade foarte mult viteza apei, puterea de eroziune şi capacitatea de
transport, apar ostroavele( mici insule), meandrele( coturi ale râului), sedimente
fine, apar formele de depunere ( grinduri).
- gura de vărsare: locul unde cursul de apă se varsă într-un curs de apă mai mare, lac, mare
sau ocean.1. fluviile care se varsă în mări sau oceane cu maree puternică formează la
vărsare estuar ( gură de vărsare sub formă de pâlnie, cu adâncimi relativ mari, curăţată permanent de
aluviuni de către reflux, favorabil construcţiei de porturi) și 2. fluviile care se varsă în mări „ închise”
( continentale) sau zonele oceanice cu maree slabă formează la vărsare deltă ( formă de relief cu aspectul
unui triunghi rezultată prin depunerea de aluviuni: mâluri, nisipuri – la gura de vărsare a unei ape
curgătoare in mare sau ocean, în condiţiile unei pante reduse şi maree de slabă intensitate);

- bazin hidrografic: suprafaţa de teren de pe care un pârâu/ râu/ fluviu îşi adună apa prin
intermediul afluenţilor.
- afluent: curs de apă mai mic care se varsă într-un curs de apă mai mare;
- confluenţă: locul unde un afluent se varsă în râul colector;
- cumpănă de ape: formă de relief mai înaltă( munte, deal), care separă două bazine
hidrografice;
- valea râului: formă de relief creată prin eroziune/ acumulare de un curs de apă – prezintă:
- albia majoră: lunca
- albia minoră : delimitată de albia majoră prin maluri, este zona pe unde râul
curge la debite medii, prezintă de obicei pe mijloc talvegul –
zona cu cele mai mari adâncimi)
debit = cantitatea de apă care se scurge pe un râu la un moment dat – se
măsoară în metri cubi pe secundă.
- terasele ( foste lunci „ suspendate” datorită ridicării scoarţei şi eroziunii râului)
- versanţii ( suprafeţe înclinate, pante)
 Utilizarea apelor continentale: apă potabilă, irigaţii, transporturi, pescuit, hidroenergie,
agrement
3. Ghețarii
- sunt cele mai mari acumulări de apă în stare solidă.
- se formează dincolo de limita zăpezilor permanente: limita de la care zăpada nu se topește;
altitudinea la care se află zăpezi permanente creşte pe măsură ce ne apropiem de Ecuator.
- Pot fi: a. ghețari montani
b. ghețari de calotă
a.Ghețari montani
- se găsesc în munţi înalţi (Himalaya, Alpi, Pirinei, Anzi, Kilimandjaro);
- au două părţi componente: circul glaciar şi limba glaciară;
Ghețarii acționează asupra scoarţei trei acţiuni:
1. eroziune creează:
- Circurile glaciare – depresiuni de formă rotundă, în care se acumulează de obicei apă, rezultând
lacuri glaciare
- Valea glaciară – creată prin curgerea lentă a limbii gheţarului;are aspectul literei U
2. transport
3. acumulare – formează morene - materialele erodate de gheţari
b.Ghețari de calotă (continentali)
- Mase uriașe de gheață ce acoperă suprafețe de uscat din regiunile polare, Antarctica si Groenlanda
- Aisberguri (iceberguri) – blocuri de gheață desprinse din ghețarii de calotă
- Banghiza – prelungirea gheții în apa oceanelor