Apele continentale şi oceanice

Hidrosfera este alcătuită din apele oceanice, încadrate în Oceanul Planetar, și apele
continentale.
Apele oceanice
Oceanul Planetar este alcătuit din ansamblul întinderilor marine (oceane și mări), fiind legate
între ele și formând o singură mare întindere de masă lichidă. Oceanele și mările reprezintă
cea mai mare subdiviziune a hidrosferei, cuprinzând circa 97,5% din cantitatea de apă acesteia
și aproape 71% din suprafața Terrei.
Diviziunile Oceanului Planetar sunt patru bazine oceanice, ce înglobează un număr variat de
mări: Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic, Oceanul Indian și Oceanul Arctic.
Oceanele reprezintă o mare întindere de apă, bazinul oceanic al acestora fiind bine delimitat
de masele continentale. Marea reprezintă o întindere de apă sărată mult mai redusă decât
oceanul. Acestea comunică adesea cu oceanul sau alte mări prin strâmtori sau prin zone
deschise. Suprafața oceanelor și a mărilor de pe globul pământesc este aceeași cu nivelul
zero al Terrei.
Mările pot fi împărțite în:
 epicontinentale (situate pe platforma continentală);
 de ingresiune (formate în porțiunile uscate prăbușite);
 continentale (înconjurate de uscat, precum Marea Neagră, Marea Baltică, Marea
Caspică);
 mărginașe (aflate la marginea continentelor, comunicând cu oceanele), împărțite
în mări deschise (cu adâncimi mai mici decât oceanul, Marea Arabiei, Marea
Roșie)și mări semiînchise (înconjurate parțial de continent, separate de ocean prin
insule sau peninsule);
 mări interinsulare (delimitate de insule și arhipelaguri): Marea Javei, Marea Banda,
Marea Celebes.
Caracteristici ale oceanelor și mărilor
 adâncimea medie a oceanelor este de aproape 3.800 m, două dintre acestea (Pacific și
Indian) au adâncimea peste medie;
 adâncimea maximă este de circa 11.033 m, depășind aproape de trei ori valoarea
medie;
 relieful fundului oceanului este neregulat, cuprinzând: platforma continentală (până la
circa 200-400 m), abruptul continental (coboară până la aproape 3.000-4.000 m),
platoul continental (la adâncimea de circa 6.000 m) și gropile abisale sau fosele (ating
cele mai mari adâncimi).
Proprietățile și dinamica oceanelor
Salinitatea reprezintă dizolvarea în timp a unor cantități mari de săruri în Oceanul Planetar.
Aceasta ține cont de volumul evaporației și temperatura apei. Astfel, în lungul tropicelor,
unde are loc o evaporație foarte mare, salinitatea are valori mari, de circa 35-37‰, iar în
lungul Ecuatorului, salinitatea suprafeței oceanului scade puțin, deoarece cantitatea de
precipitații este mare. Salinitatea cu cele mai mari valori (circa 40‰) se găsește în mările cu
evaporație puternică, datorită temperaturilor crescute (precum Marea Roșie și Golful Persic).
Salinitate redusă au apele din regiunile reci, din jurul ghețarilor, dar și la vărsarea fluviilor cu
un volum mare de apă.
Spre exemplu, Marea Neagră este o mare ce prezintă variații interioare ale salinității, la
suprafață fiind de aproape 18-19‰, crescând adâncimea de 200 m la 21-22‰ sau chiar 24‰
la 2000 m.
Pe lângă salinitate și temperatură, apele maritime prezintă și alte proprietăți fizice și chimice,
precum culoarea, transparența, densitatea, gradul de mineralizare etc.
Temperatura apei marine rezultă în urma procesului de încălzire, determinat de radiația
solară. Aceasta variază atât pe verticală, cât și pe orizontală, latitudinal.
Factori, precum curenții calzi sau reci, determină variația zonală a temperaturii apelor de la
suprafață, după cum urmează:
 în regiunea intertropicală temperatura este de 25-30ºC;
 în regiunile temperate temperatura este cuprinsă între 8-18ºC;
 în regiunile polare temperatura este de 0-2ºC.
Culoarea apei marine depinde de gradul de transparență al apei, dar și de conținutul atât de
substanțele organice, cât și anorganice.
În zona intertropicală, datorită razelor albastre din spectrul luminii solare, apa are culoarea
albastră chiar și la adâncimi mari.
În apele unde există o cantitate mare de plancton (masă organică) culoarea este verzuie (spre
exemplu Marea Sargaselor), iar în fluviile sunt transportate cantități mari de aluviuni fine
culoarea este galbenă sau galben-verzuie (Marea Galbenă).
Dinamica apelor oceanice
Valurile reprezintă mișcări ondulatorii ale apei, determinate de forța de frecare a aerului și de
cutremure.
În largul oceanelor valurile sunt aproape paralele, formând hula, iar la țărm diferă în funcție
de adâncimea apei.
Există vânturi care au efecte catastrofale asupra naturii și a omului, precum tsunami,
provocate cu precădere de cutremure și vulcanism.
Mareele reprezintă oscilații ale nivelului oceanului, manifestate prin ridicări (flux) sau
coborâri (reflux) provocate de atracțiile exercitate de Lună și de Soare. Luna are o forță de
frecare mai mare cu 2,1 față de Soare, distanța dintre cele două fiind de circa 390 de ori mai
mică decât distanța dintre Soare și Pământ. Astfel, se concluzionează următoarele:
 atracția Lunii impune un flux mai mare decât atracția Soarelui;
 atunci când cele două, Luna și Soarele, sunt pe același aliniament, forțele de atracție
ale acestora sunt maxime (fazele de Lună Plină și Lună Nouă);
 atunci când poziția celor două corpuri cerești se situează în unghiuri de 90º, forțele de
atracție scad, având loc fluxuri cu valori minime.
Mareea are în medie 1-2 m, putând ajunge la valori de aproape 20 m, datorită configurației
țărmului și a anumitor factori locali (19,6 m în Golful Fundy).
Soarele contribuie la manifestarea procesului, amplificând mareea (maree maximă) sau
minimă (maree minimă) la un interval de circa 14 zile, depinzând de poziția pe care o au una
față de cealaltă componentele sistemului Soare-Pământ-Lună.
Curenții oceanici sunt o formă de mișcare ale unor cantități considerabile de apă, ce se produc
la suprafața oceanului.
Acțiunea vânturilor atât periodice (musonii), cât și regulate (alizeele) determină deplasarea pe
mai multe direcții a maselor de apă, astfel iau naștere:
 curenții de derivă, în zona unde acționează vânturile;
 curenții liberi, apar în zonele limitrofe, unde vânturile respective nu mai bat, acești
curenți rezultând prin împingerea apei din zonele de origine.
Producerea curenților oceanici în regiunea cu vânturi permanente este influențată de circulația
generală a atmosferei.
Curenții oceanici sunt influențați, în special, de rotația Pământului (forța Coriolis), abătându-i
de la direcția meridianelor. Forța Coriolis reprezintă o consecință a mișcării de rotație a
Pământului, determinând abateri atât spre nord (emisfera nordică), cât și spre stânga (emisfera
sudică).
În funcție de temperatură, curenții sunt împărțiți în reci și calzi. Există și mișcările
verticale de lungă durată, fiind denumite mișcări eustatice (ridicare sau coborâre ale nivelului
oceanului, ce se manifestă în perioadele glaciare și interglaciare, influențând forma țărmului).
Spre exemplu, Marea Neagră reprezintă un sistem hidrografic spațial foarte bine
individualizat. Aceasta este o mare intercontinentală, ce comunică cu Oceanul Planetar prin
strâmtorile Bosfor, Dardanele și Gibraltar.
Apele continentale
Apele continentale sunt de două feluri: ape de suprafață și ape subterane. Apele de suprafață
se împart în: ape curgătoare (fluvii și râuri), ape stătătoare (bălți, lacuri, mlaștini) și ghețari.
Apele de suprafață
Apele curgătoare sunt constituite din pâraie, râuri și fluvii, toate fiind denumite generic râuri.
Acestea provin cu precădere din apele de precipitație și din izvoarele de la suprafața terestră,
concentrate pe anumite direcții (făgașe). Diferența dintre râuri și fluvii este greu de stabilit,
datorită caracterului arbitrar. Spre exemplu, Tamisa este considerat fluviu, deși este mult mai
scurt decât alte sisteme hidrografice considerate râuri.
Elementele unui râu sunt:
 izvorul – punctul unde se formează cursul unui râu, putând fi ori punctul de ieșire
naturală a apei din subteran, ori locul unde s-a topit un ghețar;
 cursul de apă (albia minoră) – prin acesta se scurge apa râului între izvor și vărsare.
Acest curs este mărginit de maluri și conține talvegul (partea morfologică cea mai
joasă, unde apa râului are viteza cea mai mare). În lungul acestui curs se disting trei
sectoare: superior, mijlociu și inferior, fiind evidențiate la râurile ce străbat diverse
unități de relief;
 gura râului – locul unde un râu se varsă într-un altul, fie într-un lac, fie în Oceanul
Planetar. Acest loc de întâlnire ale celor două râuri se numește confluență, iar râul ce
se varsă în altul poartă denumirea de afluent. Râurile se varsă în oceane și mări
prin estuare sau delte;
 lungimea râului – este aceeași cu distanța dintre izvor și gura de vărsare;
 bazinul hidrografic – reprezintă suprafața de pe care un râu își adună apele;
 cumpăna de ape – reprezintă linia celor mai mari înălțimi ce desparte două bazine
hidrografice vecine.
Debitul reprezintă volumul de apă scurs într-un fluviu sau râu, într-o unitate de timp. Acesta
este influențat de factori, precum mărimea bazinului hidrografic (suprafața), caracteristicile
reliefului, cantitatea de precipitații etc.
Debitul nu este constant în decursul anului, având perioade când este maxim și perioade când
este minim. Valoarea multianuală este reprezentată de debitul mediu.
Modificările debitului dintr-un an descriu regimul hidrologic al unui râu. Astfel, pe glob
există mai multe tipuri de regimuri hidrologice, caracteristic fiecărei zone climatice:
 regimul ecuatorial este unul constant, ridicat și stabil tot decursul anului;
 regimul tropical, cu cele două anotimpuri (subecuatorial și ecuatorial), în anotimpul
ploios prezintă un debit maxim, iar în cel secetos unul minim;
 regimul deșertic prezintă un debit minim și episodic;
 regimul mediteraneean prezintă debite mici iarna și mari vara;
 regimul temperat este influențat de cantitatea de precipitații și de topirea zăpezii;
 regimul polar se referă la oscilațiile temperaturii.

Sursele care alimentează râurile sunt diferite de la o regiune la alta. Predomină alimentarea cu
apa din ploi (pluvială), în alte regiuni este importantă alimentarea din zăpezi (nivală), din
topirea ghețarilor (glaciară) sau din aportul apelor subterane (subterană).
Exemple de fluvii cu lungimi mari: Huang-He (circa 4845 m), Mekong (circa 4500 m),
Yukon (aproape 2897), Dunărea (circa 2860).
Exemple de fluvii cu debite mari: Orinoco (29.000 m³/s), Brahmaputra (26.000m³/s), Gange
(20.000 m³/s), Xi Jiang (12.000 m³/s), Song Hong He (11.500 m³/s).

Apele stătătoare sunt reprezentate de lacuri, mlaștini și bălți.

Lacurile reprezintă acumulări de apă în depresiunile scoarței terestre, ce se numesc cuvete
lacustre.
Clasificarea lacurilor se face cu precădere după originea depresiunii lacustre, astfel acestea se
împart în naturale și antropice.
Lacurile naturale
1. Lacuri ce au cuveta creată de un agent intern:
 lacurile tectonice – sunt formate în depresiunile tectonice (rupturi ale scoarței terestre:
rifturi, de falii). Exemple: Tanganyika, Malawi, Marea Moartă, Baikal etc.;
 lacurile vulcanice sunt formate în craterele vulcanice, precum Crater Lake (America
de Nord, în Munții Stâncoși);
1. Lacuri ce au cuveta creată de un agent extern:
 lacurile glaciare se formează prin eroziunea exercitată de ghețari în depresiuni, fiind
frecvente în regiunile polare și subpolare (America de Nord, Marile Lacuri – Huron,
Ontario, Superior, Michigan);
 lacurile carstice sunt situate în depresiuni (padine, doline), au luat naștere prin
dizolvarea rocilor calcaroase. Exemple: Lacul Zătonul din Podișul Mehedinți, Lacul
Vărășoaia din Munții Apuseni;
 lacurile litorale sunt formate fie pin îndiguirea anumitor golfuri marine prin cordoane
de nisip, fie prin bararea văilor, din care rezultă limane maritime (Techirghiol,
Mangalia);
 lacurile fluviatile se găsesc în lunca râurilor: lacuri cu luncă (cantonate de micro
depresiunile din luncă, unele numite și bălți), limanuri fluviatile (formate prin bararea
gurilor de vărsare a afluenților, Snagov și Căldărușari de pe Ialomița, Balta Albă și
Buzău);
 lacurile eoliene sunt situate în micro depresiunile întâlnite între dune și nisip (Calafat,
din sudul Olteniei);
 lacurile de tasare sunt dezvoltate în microdepresiuni de tipul padine, crovuri, găvane
și cele din masivele de sare ce s-au desprins de pe tavanul unor ocne (Lacul Ursu de la
Sovata, Lacul fără fund de la Ocna Sibiului etc.);
 lacurile de baraj natural s-au format prin bararea anumitor văi de către maselor de
rocă prăbușite de pe versanți (Lacul Roșu din Carpații Orientali).
Lacuri antropice au luat naștere prin bararea anumitor râuri în diverse scopuri: piscicultură,
hidroenergie, irigații, industrie, regularizarea regimului scurgerii, agrement, alimentarea
localităților etc.
Lacurile care îndeplinesc utilitățile enumerate mai sus sunt: iazurile, heleșteele, lacurile
hidroenergetice.
Apele subterane
Apele subterane sunt apele aflate la diferite adâncimi, fiind situate deasupra unor strate
impermeabile, în interiorul anumitor straturi impermeabile. Astfel, straturile acvifere se
suprapun peste straturile rocilor impermeabile, alcătuite din mane, argile, roci cristaline etc.
Există două categorii de ape subterane: ape freatice (la o adâncime de aproximativ 40 m)
și ape de adâncime (la adâncimi foarte mari, de peste 1000m, apar în regiunile deșertice).
Apele de adâncime se află adeseori sub presiune, fiind numite ape arteziene, iar cele reținute
prin forare dau naștere izvoarelor arteziene.
Locul de apariție a apelor subterane la suprafață poartă denumirea de izvor. După regimul de
scurgere al acestora se diferențiază: izvoare cu scurgere continuă și izvoare cu scurgere
intermitentă (izbucurile și gheizerele). Cel de-al doilea tip de izvoare (izbucuri și gheizere)
apare în regiunile carstice.
Gheizerele reprezintă izvoare termale intermitente, fiind cele mai spectaculoase,
Ghețarii
Ghețarii reprezintă acumulări de gheață (apă înghețată), fiind aflați în regiunile cu temperaturi
foarte scăzute.
Ghețarii au o structură cristalină și este mai ușoară față de apa aflată în stare lichidă, datorită
diferenței de densitate (0,89 - 8,93). Volumul apei înmagazinate în ghețari este de 140 de ori
mai mare decât cantitatea apei de suprafață (fluvii, râuri, lacuri).
Uneori, ghețarii sunt acumulări relicte de gheață din glaciațiune (exemplu: ghețarii din
Groenlanda sau cei din Antarctica).
Ghețarii sunt de două tipuri: montani și de calotă.
1. Ghețarii de calotă reprezintă cele mai mari acumulări de gheață, cu grosimi ce uneori
depășesc 3000 m. În prezent există două calote glaciare:
 calota antarctică (circa 14 mil km²);
 calota groenlandeză (aproape 1,7 mil km²).
1. Ghețarii montani (alpini) actuali ocupă suprafețele munților înalți și foarte înalți
(Himalaya, Alpi, Pamir, Karakorum etc.).
În apele regiunilor polare sunt caracteristice banchizele (câmpuri de gheață marină ce au
aspect de blocuri lipite cu grosimi de zeci sau chiar sute de metri). Banchiza ia naștere prin
înghețarea apelor oceanelor, până la 74º latitudine nordică, unde ocupă o mare parte a
Oceanului Arctic pe timpul iernii, și 55-60º latitudine sudică.