Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Este o mare intracontinentală situată între Europa (la vest şi la nord) şi Asia (la est şi
la sud). Suprafaţa depăşeşte 450 mii km², fiind a două ca mărime între mările
intracontinentale.
• Geneza
Este un rest al unui vechi ocean – Oceanul Thetys, şi al Mării Sarmatice. Glaciaţiunea
a impus numeroase retrageri ale apelor, succedate de ridicări ale acestora care se
reflectă în terasele râurilor care s-au adâncit conform cu nivelul zero al mării.
Prăbuşirea scoarţei în dreptul strâmtorii Bosfor i-a permis legătura cu Marea
Mediterană.
Platforma continentală este prima treaptă situată între 0 şi – 200 m. Are lărgime în
partea de NV prin Golful Odessa şi în partea de N prin Marea Azov (mare de tip
mărginaş). În dreptul României doar cursul submarin al Braţului Sf. Gheorghe
formează o discontinuitate a reliefului altfel neted şi uşor înclinat. Platforma
continentală a participat prin caracteristicile sale la formarea Deltei Dunării.
Abruptul continental (taluzul) este a doua treaptă situat între – 200 m şi – 1500,
-1800 m. Este apropiat de ţărm în partea sudică.
Câmpia abisală este ultima treaptă de relief între – 1500, -1800 m şi -2211 (-2245)
m, adâncimea maximă a mării. Are aspect neted.
Ţărmul este puţin ondulat. În partea nordică, Pen. Crimeea închide Marea Azov în
care se pătrunde prin Str. Kerci. Puţine insule se evidenţiază; I. Şerpilor (Ucraina), I-
le Sacalin (România). Golful Odessa şi Golful Sinop se evidenţiază ca pătrunderi de
apă în spaţiul uscatului.
• Dinamica apelor
Valurile sunt datorate vânturilor, mai ales a celor de NE. Au înălţimi de 2-4 m, iar pe
timp de furtună se pot ridica la 6-8 m.
• Proprietăţile apelor
Salinitatea variază pe cele două niveluri de apă ale mării. Stratul de suprafaţă are o
salinitate de scăzută de 15-16 ‰, iar stratul de adâncime are o salinitate de 22-23
‰.
• Flora şi fauna
Flora se compune din diferite tipuri de alge – roşii, albastre, brune situate până la 7-
8 m adâncime atât cât mai pătrunde lumina.
Fauna include peşti, precum sturioni (nisetrul, cega, morunul, păstruga), guvizi,
scrumbii, rechini etc. Mamifere rare trăiesc în Marea Neagră: delfinul şi foca de
Marea Neagră.
• Litoralul românesc
MAREA NEAGRĂ
Situată în sud-estul ţării, Marea Neagră, prin litoralul ei, formează pe o distanţă de
245 km, frontiera României. Acest bazin acvatic a jucat în toate timpurile un rol
economic deosebit în istoria poporului român. Numele acestei mări a suferit, de-a
lungul istoriei, câteva metamorfoze. Geţii şi sciţii o vedeau ca pe o stihie neînţeleasă,
motiv pentru care îi spuneau Ahşaena (mohorâtă, neagră).
Marea Neagră reprezintă un rest al Lacului Pontic desprins din Marea Sarmatică. în
cuaternar, mişcările eustatice şi epirogenetice şi respectiv transgresiunile şi
regresiunile succesive, au dus la stabilirea de legături alternative cu Marea Caspică
sau cu Marea Mediterană. Odată cu holocenul, probabil în urma transgresiunii
flandriene, se produce deschiderea definitivă a Bosforului, apele se sărăturează iar
comunicarea cu Marea Caspică se întrerupe definitiv.
Înaintarea uscatului în mare se face sub formă de capuri, între care se deschid
golfuri largi (fig. 54).
Peninsula cea mai mare este Crimeea, care se leagă de continent printr-un istm
îngust (Perekop). Dintre capurile mai pronunţate care înaintează în mare amintim:
Tarhancut, Kerson, Sarâci, Meganom, Ceauda (în peninsula Crimeea), Piţunda, Codor
(litoralul caucazian), Eros, Cianu, Bafra, Sinope, Kerempe (litoralul Anatoliei), Koru,
Emine, Caliacra, Tuzla, Midia (litoralul vestic).
ţărmul românesc al Marii Negre prezintă, din punct de vedere geologic şi morfologic,
aspecte diferite. La nord de capul Midia ţărmul este jos, dominante fiind formele
acumulative, deltaice; la sud de acest punct ţărmul este înalt, cu faleze a căror
altitudine variază între 2 şi 40 m. Râurile care debuşează în mare, la vărsare au fost
barate cu cordoane litorale şi transformate în cuvete lacustre.
Sectorul de ţărm care înaintează permanent în mare este zona frontală a Deltei
Chiliei, care pătrunde în mare cu 80 - 90 cm/an. La sud de Sulina, în zona gârlei
împuţită, datorită abraziunii ţărmul a regresat în ultima jumătate de secol cu circa
2000 m (în medie cu 43 m/an).
La sud de Capul Midia, pe 85 km distanţă, se desfăşoară ţărmul înalt, cu faleză,
întrerupt de o serie de golfuri larg deschise spre mare. Aici se află limanele maritime
Taşaul, Techirghiol, Agigea, Tatlageac, Comorova, Mangalia.
În cadrul relieful bazinului Mării Negre sunt prezente cele trei zone distincte:
platforma continentală (şelful), povârnişul continental (taluzul) şi zona abisală.
Partea centrală a Mării Negre, cu adâncimi mai mari de 1500 m, se prezintă asemeni
unui şes. în partea estică a bazinului au fost localizate câteva înălţimi mamelonare pe
care S. A. Kovalevski le interpretează ca fiind conuri relicte a unor vulcani de
suprafaţă, care după scufundarea Pontidei nu s-au mai manifestat.
Bilanţul hidric depinde de aportul fluvial (346 km3), asigurat în proporţie de 78%
de râurile din nord-vest, din care Dunărea are o contribuţie importantă, după care
urmează aportul râurilor de pe ţărmul caucazian (12%), de pe ţărmul Anatoliei (7%),
de pe ţărmul Crimeii şi cel de sud vest (3%). Precipitaţiile (119 km3) şi evaporaţia
(332 km3), componente ale bilanţului hidric reflectă condiţiile climatului temperat -
continental, fiind destul de inegale cantitativ. Circulaţia apelor prin strâmtori
determină un schimb de ape, pe de o parte între Marea Neagră şi Marea Mediterană,
iar pe de altă parte între Marea Neagră şi Marea Azov. Acest achimb este estimat la
299 km3 la aport şi 372 km3 la pierderi
Temperatura medie anuală ale apelor marine în sectorul românesc al Mării Negre
variază în jurul valorii de 12 - 140 C, depăşind cu aproximativ 10 C pe cea a aerului.
Valorile medii lunare cele mai ridicate se înregistrează în iulie - august (în august:
23,10 C la Sulina; 22,40 C la Constanţa) iar cele mai scăzute în februarie (1,90 C la
Sulina; 2,90 C la Constanţa). În iernile deosebit de aspre (1928/1929, 1953/1954
ş.a) în golful Odessa şi în zona ţărmului românesc, se formează straturi de gheaţă
marginală cu o grosime de circa 20 - 30 cm. Spre centrul bazinului marin apele sunt
iarna mai calde, în medie de 6 - 90 C. în iernile blânde temperatura apei nu scade
sub 00 nici în zona ţărmului românesc iar fenomenele de îngheţ lipsesc. Absenţa
totală a fenomenelor de îngheţ se observă în 30 - 40 de cazuri în decursul a 100 de
ani. Vara temperaturile medii ale apei în zona litorală sunt cu 2 - 30 C mai mari
decât în partea centrală a mării. Aceste diferenţe se datorează influenţei uscatului
care se încălzeşte mai puternic şi cedează căldură apei din imediata apropiere. În
evoluţia temperaturii apei în zona de ţărm apar şi unele perturbaţii datorate, mai
ales, circulaţiei atmosferice. Astfel, vânturile din sectorul vestic şi din cel sudic
deplasează apele superficiale spre larg şi spre nord, locul acestora fiind luat de ape
mai reci de adâncime. Fenomenul este mai evident în sezonul cald, când la ţărm
temperatura apei scade cu 5 până la 100 C sau chiar mai mult. Repartiţia
temperaturii pe verticală în apele Mării Negre prezintă un aspect particular, impus de
stratificaţia maselor de apă şi de caracterul de izolare al depresiunii marine.
Fenomenele de îngheţ se manifestă numai în zonele litorale din nord şi vest, unde
adâncimile sunt mici şi salinitatea redusă.
Pojghiţa de gheaţă care se formează este instabilă. După aprecierile lui A. Banu,
podul de gheaţă la litoralul românesc apare la un interval de 5 - 6 zile după ce
temperatura aerului s-a menţinut sub 00 C.
Crusta de gheaţă format la litoralul românesc se poate extinde în larg sub forma unei
mici banchize până la o distanţă de 1000 m în zona Sulina şi numai 100 m la
Mangalia. Grosimea crustei este de 20 - 30 cm.
În ultimele 8 decenii cele mai puternice îngheţuri s-au produs la începutul anilor
1929, 1954, 1963 etc. De pildă, în februarie 1954 crusta de gheaţă compactă se
întindea în larg până la 2 - 4 km, dincolo de care, pe 12 - 17 km erau sloiuri de
gheaţă în derivă.
Salinitatea medie a întregii mase de apă este de 22‰ (V. Trufaş, 1969). Faţă de
această valoare, care se găseşte la adâncimea de 600 m, salinitatea creşte foarte
puţin spre fund unde ajunge la 22,4‰ şi scade evident spre suprafaţă, atingând
valori de 17 - 18‰.
În Marea Neagră se diferenţiază două tipuri de mase de apă: la fund sunt ape
levantine provenite din Marea Mediterană (salinitate 22‰), peste care plutesc ape
mai puţin sărate (15 - 19‰).
Salinitatea variază în cursul anului, cele mai ridicate valori în zona litoralului
românesc înregistrându-se toamna şi iarna (17 - 18‰) când debitele Dunării sunt
reduse. Valorile cele mai mici (12‰) se înregistrează în lunile aprilie şi mai, în
timpul apelor mari ale fluviului. Aceste variaţii se fac însă simţite numai în stratul
superior (2 - 5 m) . La adâncimi mai mari variaţiile sunt mai reduse, salinitatea
medie se menţine aproape tot timpul mai mare de 17‰.
Schimbul între apele de adâncime şi cele de suprafaţă este redus deoarece primele
(cele de adâncime) au o densitate mai mare. în aceste condiţii (lipsa curenţilor
verticali), la adâncimea de 170 - 200 m oxigenul dispare şi odată cu acesta dispar şi
vieţuitoarele. Locul oxigenului este preluat de hidrogenul sulfurat, a cărui valoare
creşte cantitativ spre fund. Aceste mase de apă sunt accesibile numai bacteriilor
anaerobe.
Nivelul apelor Mării Negre prezintă o serie de oscilaţii care se produc la intervale de
timp mai mari sau mai mici. Aceste oscilaţii sunt determinate de factorii naturali şi
anume: hidrologici, meteorologici şi cosmici, ale căror efecte se suprapun în timp şi
spaţiu.
Factorul hidrologic de bază care determină oscilaţii ale nivelului Mării Negre îl
reprezintă aportul fluvial. Atât variaţiile sezoniere de nivel cât şi cele anuale
urmăresc îndeaproape regimul debitelor râurilor tributare. Dintre toţi afluenţii Mării
Negre, Dunărea are ponderea principală deoarece ea deţine 50% din aportul fluvial
total şi 65% din aportul fluviilor din nord-vest.
Dintre factorii meteorologici, cea mai mare influenţă asupra nivelurilor mării o are
vântul. Vântul, acţionând pe o anumită direcţie, pune în mişcare un strat superficial
de apă, creează curenţi şi provoacă, implicit, scăderea sau creşterea nivelului. Acest
lucru se observă, cu deosebire, în zona ţărmului.
În dreptul litoralului românesc al Mării Negre sunt frecvenţi curenţii care derivă din
circulaţia perilitorală generală şi care ajung în dreptul Deltei Dunării venind dinspre
Crimeea. Curentul principal al Crimeii se uneşte în faţa Deltei cu Curentul
Odessei care vine dinspre golful Odessa. Prin unirea lor, în zona litoralului românesc
se formează Curentul de nord al Dobrogei lat de 15-25 km. şi cu o viteză medie la
suprafaţă de 0,9 - 1,8 km/h. Pe măsura înaintării curentului spre sud, salinitatea şi
densitatea apei cresc. Frecvenţa curentului în timpul unui an este de 38,5%.
În timpul vânturilor sudice, Curentul de nord al Dobrogei se destramă, locul lui fiind
preluat de Curentul sudic,care transportă spre nord ape mai sărate. Frecvenţa
acestui curent este de 23,5% într-un an.
Curenţii de fund sau de adâncime pot avea aceeaşi direcţie cu cei de suprafaţă sau
pot fi de compensare, cu sens opus de deplasare. Ei au salinitatea ridicată (21 -
22‰), temperaturi de 11-160 C vara şi 8 - 150 C iarna.
Curenţii fluviatili din faţa Deltei Dunării, la debite medii ale fluviului şi în timpul
perioadelor calme, pătrund în mare până la 2-6 km distanţă.
Dintre resursele biologice sunt de menţionat câmpurile de alge ale planctonului (alge
roşii, brune), numeroase nevertebrate etc.
Resursele potenţiale care sunt puse în valoare sub aspect economic sunt transportul
maritim, turismul şi balneologia.