Volumul „Hazarduri naturale”

CUPRINS

Prefaţă

1. Caracterizarea de ansamblu a hazardurilor naturale

1.1. Abordări conceptuale şi metodologice
1.2. Clasificarea hazardelor naturale

2. Hazarduri geologice şi geomorfologice

2.1. Hazarduri seismice
2.2. Hazarduri vulcanice
2.3. Hazarduri care afectează versanţii
2.3.1. Deplasările în masă
2.3.2. Avalanşele
2.3.3. Eroziunea în suprafaţă şi ravenarea

3. Hazardurile climatice
3.1. Generalităţi
3.2. Ciclonii tropicali
3.3. Tornadele
3.4. Furtunile extratropicale
3.5. Ploile torenţiale
3.6. Orajele
3.7. Stratul de zăpadă şi ninsorile abundente
3.8. Viscolele
3.9. Fenomenele de uscăciune, secetă şi suhovei
3.10. Deşertificarea
3.11. Furtunile de praf
3.12. Îngheţul şi bruma
3.13. Depunerile de gheaţă.
3.14. Furtunile cu grindină.
3.15. Ceaţa
3.16. Monitoringul riscurilor climatice

4. HAZARDURILE HIDROLOGICE
4.1. Inundaţii
4.1.1. Generalităţi
4.1.2. Tipurile de inundaţii şi aprecierea lor
4.1.3. Riscurile inundaţiilor
4.1.4. Atenuarea şi reducerea riscului inundaţiilor
4.2. Hazarduri generate de valuri
4.2.1. Valurile tsunami
1
 4.2.2. Valurile eoliene.
4.3. Banchiza de gheaţă şi aisbergurile

5. HAZARDURILE BIOLOGICE, BIOFIZICE ŞI ASTROFIZICE

5.1. Hazardurile biologice
6.1.1 Generalităţi
6.1.2. Invaziile de insecte
6.1.3 Invaziile de lăcuste.
6.1.4 Invaziile altor dăunători
5.2 Epidemiile, epizootiile şi epifitiile
5.3. Hazardurile biofizice (legate de foc)
5.4. Hazardurile astrofizice (căderea meteoriţilor)

6. Hazardurile naturale şi dezvoltarea durabilă

6.1. Prevenirea şi atenuarea impactului hazardurilor naturale cu
caracter de dezastru asupra societăţii
6. 2. Sistemul protecţiei civile in Republica Moldova
6.3. Colaborarea internaţională pentru prevenirea şi combaterea
efectelor fenomenelor de risc

2
 Volumul „Hazarduri naturale”

Prefaţă

Societatea umană supravieţuieşte astăzi într-un mediu natural-antropic în

permanentă schimbare, fiind expusă unei mari diversităţi de situaţii mai mult sau
mai puţin periculoase, generate de numeroşi factori, atît de provenienţă naturală,
cît şi antropică. Manifestările frecvente ale fenomenelor naturale extreme, cum sînt
seismele puternice, secetele, precipitaţiile abundente, inundaţiile, alunecările de
teren, furtunile şi uraganele puternice la care se adaugă multiple accidente
tehnogene şi diversele situaţii sociale de conflict, pot avea o influenţă directă
asupra sănătăţii şi nivelului de trai al fiecărei persoane, precum şi societăţii în
ansamblu.
Într-un termen destul de scurt hazardurile pot submina serios rezultatele
investiţiilor pentru dezvoltare şi rămîn unul din cele mai serioase obstacole în
realizarea dezvoltării durabile şi diminuării sărăciei pe planeta noastră. În legătură
cu aceasta, evidenţa cuvenită a impactului hazardurilor, apte să intensifice
vulnerabilitatea şi reducerea pericolului lor în scopul creării posibilităţilor pentru
asigurarea dezvoltării durabile a ţărilor este una din cele mai importante sarcini,
care stau în faţa comunităţii mondiale în secolul XXI.
În ultimele trei decenii, diferitele calamităţi naturale au generat pe Terra peste
trei milioane de victime, au cauzat boli, sărăcie şi multiple suferinţe pentru un
miliard de oameni, precum şi pagube materiale de sute de miliarde de dolari.
Conform estimărilor experţilor Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), anual
omenirea cheltuie pentru lichidarea consecinţelor diverselor calamităţi naturale o
sumă uriaşă de peste 100 miliarde de dolari SUA. Cutremurul de pămînt din Turcia
din 1999 a cauzat moartea a cel puţin 17.000 oameni. În anul 2002 calamităţile
naturale au cauzat circa 11 mii de jertfe. Inundaţiile majore din Germania, Cehia,
Austria si Ungaria in vara anului 2002 au cauzat pierderi economice enorme, care
se cifrează la peste 15 miliarde de dolari SUA. În anul 2003 numărul jertfelor a
depăşit 50 de mii - parţial din cauza seismului devastator din Iran ( 26 000 de
morţi), iar în anul 2004, în primul rînd, din cauza seismului foarte puternic din
Indonezia şi valurilor uriaşe tsunami (26 decembrie 2004) numărul jertfelor s-a
ridicat la peste 300 mii oameni şi au adus prejudicii materiale în valoare de peste 5
miliarde dolari SUA. Statistica constată, că 95% din toate victimele umane
provocate de hazardele naturale revin ţărilor în curs de dezvoltare. În ţările bogate
numărul acestor victime este foarte mic, dar prejudiciul economic atinge în aceste
ţări 75% din pierderile materiale globale.
Toate acestea şi multe alte fenomene naturale de risc din ultimele decenii au
condiţionat necesitatea intensificării activităţilor de prevenire si minimalizare a
consecinţelor hazardelor naturale, atît in plan naţional, cit şi internaţional, a
cooperării internaţionale în domeniu.
Această necesitate a fost menţionată într-un şir de documente internaţionale
şi, în prim plan, în Declaraţia Mileniului (Rezoluţia 55/2 a Adunării Generale
ONU, New Yorc, 2000), care enunţă principiile şi valorile fundamentale de
3
dezvoltare durabilă ale societăţii umane în secolul al XXI-lea. Acest document
specifică in mod particular “…necesitatea de a întreprinde eforturi comune pentru
a preveni si reduce efectele dezastrelor atît naturale cit si celor provocate de om”.
Aceasta stipulare poate fi calificata drept unul din scopurile milenare, care trebuie
realizat de către comunitatea internaţionala pînă in a. 2015. Ţinînd cont de esenţa
declaraţiei in acest sens, putem menţiona ca centrul de greutate a activităţilor in
domeniu se pune nu pe lichidarea consecinţelor hazardurilor, adică pe acţiuni de
refacere ori redresare a situaţiilor provocate de aceste dezastre, ci pe acţiuni de
prevenire a lor. Practica ultimilor decenii a demonstrat deja ca este cu mult mai
eficient de a investi in prevenirea hazardelor decît in lichidarea consecinţelor
acestora.
Luînd in consideraţie proporţiile mereu crescînde ale consecinţelor dezastrelor
naturale, această problemă tot mai frecvent apare în prim plan in agenda multor
agenţii de dezvoltare internaţională si de asistentă pentru ţările subdezvoltate sau
cele in curs de dezvoltare. Daca la etapa anterioara aceste instituţii erau preocupate
mai mult de acţiunile de “răspuns” la fenomenele deja manifestate, atunci ultimele
doua decenii ele se concentrează tot mai mult asupra acţiunilor ce ţin de pregătirea
către aceste fenomene, minimalizarea si prevenirea impactului lor, inclusiv asupra
instruirii angajaţilor din domeniu.
Devine tot mai evident că investiţiile relativ–modeste în pregătirea către
dezastrele naturale pot reduce esenţial numărul deceselor, pot salva bunuri
materiale enorme, pot reduce costul acţiunilor de refacere după ce aceste fenomene
au avut loc. În acest context, mai multe organizaţii internaţionale, instituţii de
asistenţă internaţionala şi-au elaborat strategii proprii, au creat unităţi specializate
care activează in acest domeniu.
Deşi majoritatea fenomenelor extreme încă nu pot fi complet combătute,
cunoaşterea prealabilă a arealului şi intervalelor posibile de manifestare a lor ar
diminua semnificativ impactul distructiv al acestora. De exemplu, cunoscînd din
primăvară că vara anului respectiv urmează să fie excesiv de secetoasă, pot fi
semănate doar culturile rezistente la secetă.
În condiţiile Moldovei, elaborarea metodicii de predicţie de lungă durată a
vremii şi fenomenelor nefavorabile devine foarte actuală, fiindcă, pe parcursul
ultimilor ani, a sporit evident nu numai amplitudinea, dar şi frecvenţa repetării
calamităţilor naturale. Dacă, pe parcursul perioadei istorice, revin, în medie, doar
două fenomene extreme pe an, pe parcursul ultimelor decenii au fost semnalate cîte
6-10 cazuri pe an.
Teritoriul Moldovei este foarte dens populat, iar peisajele naturale sunt
extrem de valorificate (peste 90%), fapt ce sporeşte semnificativ riscul dereglării
proceselor naturale obişnuite şi transformarea lor în procese extreme. Tocmai
sporirea excesivă şi necontrolată a presiunii antropice a condiţionat, în mare
măsură, acutizarea evidentă a manifestării multiplelor fenomene şi procese
extreme.
De exemplu, uraganele puternice, seceta excesivă şi inundaţiile vaste din vara
anului 1994 au provocat numeroase jertfe omeneşti şi pagube materiale economiei
naţionale, estimate oficial la peste două miliarde lei moldoveneşti. Un impact
4
deosebit de grav au avut secetele puternice din anii 2002, 2003 şi îndeosebi seceta
catastrofală din anul 2007 cînd prejudiciul material a atins suma de 1 miliard dolari
SUA. Mari prejudicii au fost pricinuite de alunecările de teren, ploile abundente şi
inundaţiile din vara anului 2005, precum şi o serie de alte fenomene extreme
manifestate pe parcursul ultimilor ani. Deşi toate aceste hazarduri naturale
provoacă pagube enorme economiei naţionale, influenţînd drastic asupra bunăstării
materiale, iar deseori punînd în mare pericol nu numai sănătatea dar şi viaţa
oamenilor, pînă în prezent ele rămîn a fi insuficient studiate.
Nivelul actual scăzut de investigare a fenomenelor extreme se datorează nu
numai dificultăţii problemei în cauză, dar şi faptului că nu sunt încă perfecte
abordările şi procedeele metodice existente de cercetare în domeniul dat.
Cel mai veridic indice al stării echilibrului ecologic între natură şi societate
este frecvenţa repetării calamităţilor naturale. Reducerea efectelor negative a
acestor calamităţi implică studierea profundă, interdisciplinară a acestor fenomene
de risc, a variabilităţii climei, a vulnerabilităţii populaţiei şi economiei, a
circumstanţelor concrete şi cauzelor apariţiei fenomenelor extreme. În mod
deosebit, necesită perfectarea continuă a metodelor de predicţie şi a sistemelor de
avertisment în scopul informării prealabile, educării şi conştientizării populaţiei
despre pericolul real al acestor fenomene şi comportamentul corect în cazul
manifestării lor.

5
 1. Caracterizarea de ansamblu a hazardurilor naturale

1.1. Abordări conceptuale şi metodologice

În literatura de specialitate se utilizează diferiţi termeni meniţi să determine

preponderent amploarea şi pierderile materiale provocate de fenomenele naturale
periculoase (extreme), cum sunt: hazarduri, riscuri, recorduri, anomalii, calamităţi,
dezastre, catastrofe, cataclisme etc. Însă, pînă în prezent nu există un punct de
vedere unanim cu privire la sfera utilizării acestora şi la termenul cel mai adecvat
vis-a-vis de fenomenul fizic în sine.
Dar, deşi sfera noţiunilor respective este diferită, totuşi acestea au o latură
comună şi anume aceea care arată că toate sunt purtătoare de mari pierderi
materiale şi victime omeneşti, care provoacă dezechilibre în modul de organizare şi
evoluţie normală a geosistemelor.
Pînă în prezent s-au adunat suficiente date, atît pe plan global cît şi pe plan
regional, care ne permit să sintetizăm cîteva concluzii în definirea termenilor
respectivi.
Dintre toţi aceşti termeni cei mai utilizaţi sunt hazardul, riscul, dezastrul şi
catastrofa.
Conform Dicţionarului de termeni editat de ONU şi Secretariatul Deceniului
Internaţional pentru Reducerea Dezastrelor Naturale (IDNDR) în limbile engleză,
franceză şi spaniolă (citat de Zăvoianu şi Dragomirescu, 1994) rezultă că hazardul
este un eveniment ameninţător sau probabilitatea de apariţie într-o regiune şi într-o
perioadă dată a unui fenomen cu potenţial distructiv.
Hazarduri naturale sînt manifestări extreme ale unor fenomene naturale,
precum cutremurele, furtunile, inundaţiile, alunecările de teren, secetele etc., care
au o influenţă directă asupra vieţii fiecărei persoane, asupra societăţii şi a mediului
înconjurător, în ansamblu.
Hazardele naturale reprezintă o formă de interacţiune dintre om şi mediul
înconjurător, în cadrul căruia sunt depăşite anumite praguri de adaptare a societăţii.
Pentru producerea lor este necesară prezenţa societăţii omeneşti. Dacă o avalanşă
se produce în Antarctica, aceasta este un fenomen natural obişnuit, însă dacă
acelaşi fenomen este înregistrat în Munţii Carpaţi, spre exemplu, unde este afectată
o localitate sau o şosea, sîntem martorii unui hazard natural.
Hazardele antropice sunt fenomene potenţial dăunătoare societăţii,
declanşate de activităţile umane. Aceste fenomene sunt legate de dezvoltarea
tehnologiilor moderne, de activităţile agricole, de amenajare a teritoriului, de
transporturi şi de conflictele militare.
În cele mai multe situaţii omul ştie doar la general unde se pot produce
diferite hazarde, dar nu ştie cînd şi ce amploare vor lua ele.
În Dicţionarul IDNDR, riscul presupune două laturi şi anime: pe de o parte,
fenomenul fizic luat ca atare, respectiv hazardul, iar pe de altă parte potenţialitatea
hazardului respectiv de a produce dezastre (pierderi materiale şi vieţi omeneşti) în
diferite grade, suportate de mediu şi societate.

6
 Conform acestei definiţii rezultă că riscul indică gradul de vulnerabilitate al
cuiva – populaţie, construcţii, activităţi economice etc., care devin elemente de
risc. Deci, riscul reprezintă nivelul probabil al pierderilor de vieţi omeneşti, al
numărului de răniţi, al pagubelor aduse proprietăţilor şi activităţilor economice de
către un anumit fenomen natural sau grup de fenomene într-un anumit loc şi într-o
anumită perioadă.
Riscul poate să fie exprimat matematic ca fiind produsul dintre hazard,
elemente la risc şi vulnerabilitate. Rezultă că riscul există în funcţie de mărimea
hazardului, de totalitatea grupurilor de oameni şi a bunurilor acestora şi de
vulnerabilitatea lor.
Vulnerabilitatea pune în evidenţă gradul de expunere a omului şi a bunurilor
sale faţă de diferite hazarde, indicînd nivelul pagubelor pe care le produce un
anumit fenomen. Vulnerabilitatea este diferită în funcţie de modul de echipare şi
de pregătire al populaţiei. Cele mai vulnerabile la acţiunea fenomenelor naturale
sînt ţările sărace şi grupurile sociale fără mijloace materiale suficiente pentru a se
apăra de diferite fenomene naturale extremale.
În literatura de specialitate se utilizează unele noţiuni de genul: fenomene
naturale de risc, fenomene geologice de risc, fenomene geomorfologice de risc,
fenomene climatice de risc care pentru uşurinţă în exprimare sunt redate sub formă
prescurtată: riscuri naturale, riscuri geomorfologice, riscuri climatice, etc.
Evaluarea riscului este un component major al evaluării strategiei de mediu,
fiind extrem de importantă pentru prevederea si perfecţionarea planurilor de acţiuni
in cazurile excepţionale, a cadrului regulatoriu in acest domeniu, pentru planificare
si efectuarea instruirii pentru agenţiile si personalul instituţiilor responsabile in
domeniu.
Atunci cînd hazardurile produc distrugeri de mare amploare şi pierderi de
vieţi omeneşti, ele sînt denumite dezastre sau catastrofe naturale. Din perspectiva
conceptului de dezvoltare durabilă, dezastrele naturale sunt percepute ca fiind
fenomene naturale excepţionale, care întrerup cursul dezvoltării normale al unei
comunităţi sau naţiuni umane. Ele reprezintă, de fapt, situaţii – limită create de
anumite fenomene extremale ale naturii, care se produc în afara ariei lor obişnuite
de manifestare sau a gamei lor frecvente de intensitate, durată, viteză şi distribuţie
în timp şi spaţiu. Ca urmare foarte mulţi oameni devin vulnerabili la potenţialele
efecte negative ale acestor situaţii excepţionale, prin pierderea parţială sau totală a
bunurilor materiale, iar uneori şi a sănătăţii ori chiar al vieţii.
De cele mai multe ori, dezastrele naturale exprimă, însă, atît potenţialul
distructiv al unui hazard natural, definit ca acel proces sau fenomen al biosferei
care poate determina dereglarea sistemelor naturale şi umane, cît şi gradul de
vulnerabilitate a populaţiei, a cărei putere de adaptare este limitată de diverşi
factori de natură obiectivă sau subiectivă.
Efectele acestor fenomene sînt atît de mari încît capacitatea societăţii de a
reacţiona numai prin folosirea resurselor locale este depăşită. În aceste situaţii sînt
necesare intervenţii rapide din partea unor echipe special antrenate la nivel naţional
şi internaţional. Se consideră că un fenomen natural extrem poate fi numit dezastru
dacă sînt înregistrate cel puţin 10 pierderi de vieţi omeneşti, sau 50 de persoane
7
sînt rănite, şi dacă se produc pagube materiale evaluate la peste un milion de dolari
SUA.
Prin catastrofă se poate înţelege un eveniment tragic, de mari proporţii, cu
urmări dezastruoase. De multe ori în literatura de specialitate între termenii
catastrofă – dezastru – calamitate se pune semn de egalitate. Însă, specialiştii
consideră că dezastrul (consecinţa) nu trebuie să se confunde cu hazardul
(fenomenul în sine cu potenţial distructiv) şi că un hazard nu presupune în-
totdeauna un dezastru dacă nu ar exista populaţia vulnerabilă la acest fenomen.
Dezastrul (catastrofa), de exemplu, semnifică o gravă întrerupere a funcţionării
unei societăţi care cauzează pierderi materiale şi de mediu, pe care, societatea
afectată nu le poate depăşi cu resurse proprii. De aici rezultă foarte clar că
dezastrele sunt specifice numai regiunilor locuite, care sunt cele mai vulnerabile la
pagubele produse pe care le suportă.
Este foarte greu de încadrat fenomenele naturale periculoase într-o categorie
s-au alta, deoarece trebuie de avut în vedere, distincţia dintre ele şi anume:
hazardul presupune întîmplarea în geneza fenomenului, rămînînd de subînţeles
consecinţele; riscul reflectă un fenomen posibil, aşteptat, dar şi urmările lui
nefaste; dezastrul, catastrofa şi calamitatea sugerează în special consecinţele grave
produse, iar cataclismul, reacţia populaţiei la astfel de evenimente (fenomene
naturale) catastrofale.
Aşadar, nici un termen nu exprimă în totalitate fenomenul ca geneză, evoluţie
şi consecinţe care preia de la fiecare cîte ceva, de aceea şi posibilitatea de
prevedere şi de punere sub control a acestora rămîne dificilă.
Datele cu privire la tipul şi numărul hazardurilor, numărul de victime şi a
populaţiei care a suferit în urma lor precum şi dauna suportată se înregistrează la
Federaţia Internaţională a Societăţii Crucii Roşii şi Semilunii Roşii. Informaţia
privind hazardurile, care au consecinţe considerabile şi corespund anumitor criterii
(10 şi mai multe jertfe umane; nu mai puţin de 100 de oameni care au suferit;
cererea ajutorului internaţional; declararea situaţiei excepţionale în ţară ) se fixează
de către Centrul pentru Epidemiologia Dezastrelor al Universităţii Catolice din
Louvain, (Belgia). Sistemul EM-DAT (OFDA/CRED International Disaster
Database), constituit la nivelul ONU pentru inventarierea şi monitorizarea tuturor
pagubelor produse de dezastrele naturale pe glob, integrează în baza sa
internaţională de date numai rapoartele referitoare la dezastrele cu adevărat majore
ale naturii, provocate de secetă, inundaţii, cicloni tropicali şi cutremure de pămînt.
Conform acestor date cel mai răspîndit gen de hazarduri pe planeta noastră
sînt inundaţiile. Ele constituie pînă la 37% din numărul lor total (fig. 1). Circa 28%
din hazardurile naturale sunt legate de uragane şi furtuni tropicale. Urmează
secetele ( 9%), cutremurile de pămînt ( 8%), avalanşele de zăpadă şi alunecările de
teren (6%), incendiile ( 5%) etc. După cele mai însemnate urmări negative
(prejudiciul material, numărul sinistraţilor, numărul jertfelor) printre primele se
află hazardurile, care sînt legate de vreme, climă şi apă.

8
 Uragane
Erupţii vulcanice
Avalanşe de zăpadă şi
Incendii 2% Uragane alunecări
5% 28% Secete şi foamete

Cutremure de pămînt
Avalanşe de
zăpadă şi Temperaturi extremale
alunecări
Inundaţii Inundaţii
6%
37% Temperaturi
extremale Secete şi Incendii
5% foamete
9% Erupţii vulcanice

Cutremure de
pămînt
8%

Figura 1. Coraportul procentual a diferitor hazarduri pe glob în baza datelor

pentru perioada anilor 1992 – 2001. Sursa: Baza de date a Centrului pentru
Epidemiologia Dezastrelor (CRED, Universitatea Louvain, Belgia, 2002).

Pentru evaluarea impactului pe care dezastrele majore ale naturii îl au asupra

procesului de dezvoltare globală se iau în considerare două categorii importante de
indici: pagubele economice şi pierderile de vieţi omeneşti.
Utilizarea pagubelor economice ca indice al impactului pe care un anumit
dezastru îl are asupra procesului de dezvoltare nu constituie totuşi modalitatea cea
mai bună de cuantificare a riscului de dezastru, deoarece acestea variază amplu de
la un hazard la altul şi nu permit comparabilitatea generală a datelor (de exemplu,
cutremurele de pămînt produc pagube mult mai mari, chiar dacă sînt mai limitate
în spaţiu şi în timp, decît inundaţiile, care produc mai multe victime omeneşti), iar
raportările efectuate se referă numai la pierderile directe imediate, fără a se lua în
considerare multiplele costuri economice indirecte, care sînt greu de evaluat. În
practica evaluărilor teoretice se iau însă în considerare trei categorii importante de
pagube economice:
Costuri directe – determinate de avariile fizice asupra infrastructurii
economice (unităţi de producţie, căi de transport, reţele de energie etc.),
infrastructurii sociale(case, şcoli, spitale etc.) şi peţii de capital (valoarea
acţiunilor);
Costuri indirecte – cauzate de întreruperea circulaţiei bunurilor şi serviciilor,
telecomunicaţiilor, a alimentării cu apă şi surse alimentare de bază, creşterea
cheltuielilor medicale, diminuarea productivităţii muncii prin incapacitate
temporară sau totală de muncă în urma epidemiilor, rănirilor, deceselor etc.;
Efecte secundare – referitoare la impactul pe termen scurt sau lung al
dezastrului asupra economiei şi societăţii, prin creşterea fiscalităţii, scăderea

9
nivelului de trai, restructurarea pieţei de capital, reamplasarea forţelor de muncă,
accentuarea sărăciei, etc.
Din cauza indisponibilităţii datelor cu privire la toate pagubele economice
datorate dezastrelor naturale, pe de o parte, şi a relativităţii lor, pe de altă parte, se
consideră că pierderile de vieţi omeneşti constituie un indicator mult mai expresiv
al impactului dezastrelor naturale asupra procesului global de dezvoltare, parţial şi
din cauza faptului că statisticile referitoare la mortalitate sunt foarte exacte, deşi
acestea nu reflectă adevărata dimensiune a pierderilor din punctul de vedere al
suferinţei umane.
În ultimii 20 de ani, peste 1,5 milioane de oameni au fost victimele directe
ale dezastrelor naturale din întreaga lume, numărul total al persoanelor decedate
aproape că s-a dublat în fiecare an pe parcursul ultimului deceniu (cf. EM-DAT,
2004). Din punct de vedere geografic, Asia este continentul cel mai grav afectat de
dezastre naturale, deoarece teritoriul său, care reprezintă 33% din suprafaţa
globului, în care trăieşte 61% din populaţia întregii lumi, înregistrează 43% din
numărul global de fenomene extreme şi peste 80% din numărul mondial de decese
datorate dezastrelor, în special din cauza frecventelor inundaţii produse de
furtunile tropicale (tab.1).

Tabelul 1. Impactul dezastrelor naturale asupra procesului global de

dezvoltare socio-economică în perioada 1991-2000. Sursa: Baza de date a
Centrului pentru Epidemiologia Dezastrelor (CRED, Universitatea Louvain,
Belgia, 2002).

Numărul total de Numărul total de Numărul total de Valoarea totală

Tipul de dezastru dezastre naturale persoane persoane afectate a pagubelor
natural (cazuri decedate în urma de dezastrele economice
raportate) dezastrelor naturale (miliarde USD)
naturale
Avalanşe/alunecări 173 9550 2 150 1,7
de teren
Secete/foamete 223 280 007 381 602 30,5
Cutremure de 221 59 249 17 023 239,6
pămînt
Temperaturi 112 9 124 6 065 16,7
extreme
Inundaţii 888 97 747 1 442 521 272,8
Incendii forestiere 123 626 3 422 26,3
Erupţii vulcanice 54 942 2 157 0,8
Cicloni/furtuni 748 205 635 252 401 198,1
tropicale
Alte dezastre 25 2 718 60 0,3
naturale
Regiunea
geografică
Africa 804 38 078 130 598 2,3
America 1057 78 041 47 893 212,9
Asia 2035 598 290 1 888 224 403,5

10
Europa 664 34 495 23 239 179,3
Oceania 143 3 617 18 071 11,8

Numărul hazardelor continuă să crească necontenit. În jumătatea a doua a

secolului XX numărul de hazarde naturale înregistrate în lume a crescut de 4 ori
(fig.2).
Numărul
de hazarduri
6000

5000

4000

3000
2000

1000
0
1973-1982 1983-1992 1993-2002

Figura 2. Dinamica hazardurilor* în perioada anilor 1973 - 2002. Sursa:

Baza de date a Centrului pentru Epidemiologia Dezastrelor (CRED,
Universitatea Louvain, Belgia, 2002).

*notă: sînt incluse secetele, cutremurile de pămînt, epidemiile, temperaturile

extremale, foametea, avariile industriale, invazia insectelor, alunecările de teren,
accidentele de transport, erupţiile vulcanice, tsunami, incendiile şi uraganele.

Potrivit rapoartelor anuale a Federaţiei Internaţionale a Crucii Roşii (FICR),

numărul hazardurilor naturale în lume pe parcursul anilor 2004-2006 a crescut cu
70%, iar în anul 2007 acest număr s-a mărit cu încă aproximativ 20% şi a ajuns la
peste 500, atribuind această tendinţă consecinţelor încălzirii globale a climei.
Astfel, în cursul ultimului deceniu (1997-2006), numărul hazardurilor naturale a
crescut cu 60% în raport cu deceniul precedent (1987-1996).
În prezent pierderile în urma hazardelor cresc evident şi sînt însoţite de
urmări grave din punct de vedere al supraveţuirii, a condiţiilor demne de viaţă şi a
mijloacelor de existenţă a oamenilor, în special a păturilor cele mai sărace a
populaţiei şi a perderii bunurilor cucerite cu greu în procesul dezvoltării. În lume,
în ultmii 50 de ani pierderile materiale anuale în urma hazardurilor au crescut
înzecit (fig.3).
Necesitatea acută de reducere a efectelor acestor dezastre implică studierea
interdisciplinară a cauzelor apariţiei hazardurilor, a vulnerabilităţii, a riscului şi, în
mod deosebit, informarea şi educarea populaţiei.

11
 1973-
230 1982
360

1983-
1992
680 m ld.$ S.U.A.
1992-
2002

Figura 3. Pierderile economice generale de la hazarduri*, aa.1973 – 2002. .

Sursa: Baza de date a Centrului pentru Epidemiologia Dezastrelor (CRED,
Universitatea Louvain, Belgia, 2002).

*notă: sunt incluse secetele,cutremurile de pămînt, epidemiile, temperaturile

extremale,foametea,avariile industriale, invazia insectelor, alunecaările de teren,
accidentele de transport, erupţiile vulcanice, tsunami, incendiile şi uraganele.

În lupta cu hazardele se individualizează 4 momente fundamentale: stabilirea

cauzelor apariţiei hazardurilor, previziunea, prevenirea şi reducerea riscului. Dar
nici una din aceste etape nu poate fi realizată fără elucidarea cauzelor concrete de
apariţie a hazardurilor cu evidenţierea factorilor şi circumstanţelor, care au
aamplificat efectele distructive.
Există diferenţă între predicţii, previziuni şi avertizări. Predicţia nu anunţă
cu multă precizie momentul cînd se va produce evenimentul, locul şi magnitudinea
lui. Previziunea specifică de obicei timpul, locul şi posibila magnitudine a unui
hazard, tinzînd să fie pe termen scurt. Avertizările sunt mesaje care sfătuiesc
publicul ce trebuie să facă pentru a reduce pierderile în cazul unui hazard. Fiecare
sistem de prognozare şi avertizare tinde să aibă cîteva etape dispuse cronologic:
evidenţierea cauzelor; recunoaşterea pericolului; apariţia hazardului; decizia de
avertizare; difuzarea avertizărilor; reacţia populaţiei.
Prevenirea reprezintă un ansamblu de acţiuni care vizează diminuarea
riscului referindu-se fie la hazard, fie la vulnerabilitate. Prevenirea include
protecţia, care reprezintă operaţiunea sau dispozitivul de intervenţie asupra
mijlocelor sau lucrărilor în vederea reducerii, extinderii sau desfăşurării hazardelor.
În atenuarea efectelor dăunătoare, fundamental este comportamentul coerent
al indivizilor, direct şi indirect, implicaţi. Adoptarea unui comportament coerent
este posibilă dacă există şi este răspîndit cultul protecţie civile, ale cărui
componente evidente sunt educaţia şi pregătirea pentru risc.
Nivelul de pregătire către situaţiile excepţionale majorează capacitatea
populaţiei de a răspunde cu siguranţă la hazarde si de a trece peste ele. Guvernele
trebuie sa creeze astfel de sisteme de pregătire către hazarde care sunt relativ
12
simple si pot fi aplicate in cazul tuturor hazardelor posibile. Însă, pentru a crea
astfel de sisteme este necesară monitorizarea amplă a principalelor tipuri de
hazarde naturale specifice regiunii date, desăvîrşirea continuă a metodicii de
predicţie a lor şi, desigur, pregătirea corespunzătoare a serviciilor specializate şi
populaţiei referitor la acţiunile corecte de protecţie in cazul manifestării acestor
fenomene.
Teritoriul Moldovei prin amplasarea geografică şi particularităţile naturale
este afectat mai frecvent de următoarele fenomene naturale de risc: cutremure de
pămînt, alunecări de teren, inundaţii, ploi torenţiale abundente, uneori însoţite de
grindină şi furtuni puternice, temperaturi caniculare de lungă durată vara ori prea
scăzute iarna, secete, ninsori abundente, îngheţuri timpurii de toamnă ori tardive de
primăvară, cazuri de formare excesivă a chiciurii, epidemii, epizootii şi invazii de
vătămători ai plantelor.
În total, pe parcursul ultimului mileniu în Basarabia s-au semnalat peste 2130
cazuri de procese extreme, repartizate astfel: 462 secete, 112 invazii de vătămători
ai plantelor, 371 veri cu ploi mari, 63 toamne cu ploi mari, 314 inundaţii vaste, 392
ierni geroase, 119 îngheţuri tardive de primăvară sau timpurii de toamnă, 85
furtuni mari, 109 epidemii şi epizootii, 107 cutremure de pămînt puternice, etc.
În evoluţia calamităţilor naturale (tab. 2), pot fi observate perioade relativ mai
calde şi secetoase, cum ar fi perioada anilor 1080-1180; 1360-1500; 1820-1980 şi
perioade mai reci şi umede, cu ierni geroase, în special în secolele XV-XVII
(Mihailescu, 1999). Cel mai mare număr de ierni geroase se înregistrează în
perioada anilor 1420-1460, cînd sporeşte evident şi numărul de veri reci şi
ploioase, inundaţii, ceea ce ilustrează de fapt modificarea climatului regional în
direcţia răcirii şi sporirii umidităţii.
Perioada actuală se caracterizează printr-o tendinţă evidentă de sporire a
cantităţii anuale de precipitaţii (cu circa 5-10% faţă de începutul secolului XX),
însoţită de creşterea semnificativă a contrastelor sezoniere şi a variabilităţii
regionale a climei.
Analiza, sistematizarea şi descrierea grafică a datelor obţinute pînă în
prezent, privind frecvenţa calamităţilor naturale pe parcursul ultimului mileniu,
permite evidenţierea anumitor particularităţi regionale în manifestarea acestora
(tab. 2). S-a constatat că, pe parcursul fiecărui ciclu de 11 ani a activităţii solare se
poate observa că tendinţa de sporire ori de micşorare a numărului de calamităţi
variază în limite stabile. Acest fapt sugerează ideea existenţei unor ritmuri de
intensificare a manifestării unor grupe de calamităţi naturale în parte, precum şi a
unor sporiri periodice evidente a numărului lor în general.
S-a stabilit că unda de oscilaţie a verilor şi toamnelor ploioase formează în
multe cazuri, maxime şi minime comune cu cea a iernilor geroase.
De asemenea, se observă o dependenţă directă între sporirea numărului de
ierni geroase şi cel al primăverilor cu îngheţuri tardive, cît şi al numărului
inundaţiilor şi al verilor răcoroase, cu multe ploi torenţiale.
Un caracter deosebit prezintă curba de oscilaţie a secetelor, care pe parcursul
a mai multor secole se comportă diametral opus curbei iernilor geroase şi celei a
verilor şi toamnelor cu umiditate excesivă.
13
 Tabelul 2. Principalele grupe de calamităţi pe parcursul ultimului mileniu.

Anii 1000 1100 1200 1300 1400 1500 1600 1700 180 190 În
Fenomene 1099 1199 1299 1399 1499 1599 1699 1799 0 0 total
189 199
9 7
Secete 35 41 31 37 45 37 49 51 72 64 462
Invazii de 5 5 6 7 9 6 16 10 37 11 112
dăunători
Toamne ploiase 13 8 7 3 2 1 5 8 9 7 63
Veri ploioase 26 38 45 38 31 46 44 21 50 32 371
Inundaţii 30 22 21 34 29 25 47 34 54 18 314
Ieni geroase 28 26 43 44 53 50 52 32 43 23 394
Îngheţuri 16 12 6 9 11 9 15 9 13 19 119
Furtuni 9 2 8 5 5 5 3 2 22 24 85
Seisme 3 5 1 1 4 8 10 7 16 52 107
Epidemii şi 9 4 2 10 18 6 28 2 23 7 109
epizootii
Total pe 100 ani 174 163 170 188 207 193 269 176 339 257 2136

1.2. Clasificarea hazardelor naturale

Hazardurile naturale pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii: geneza,

durata de manifestare, modul de manifestare, suprafaţa afectată, pagubele produse,
gradul de potenţialitate de a produce pagube, sau gradul de vulnerabilitate etc.
Una din cele mai argumentate clasificări a hazardelor este clasificarea
genetică a acestora, adică după factorul predominant, care cauzează apariţia
calamităţii date (Mihailescu 2004). Astfel, după origine pot fi deosebite
următoarele clase mari de calamităţi:
I. Naturale.
II. Artificiale.
Cele naturale la rândul său pot fi divizate în următoarele grupe de calamităţi
ori anomalii:
- anomalii meteorologice (secete, îngheţuri, uragane etc.);
- anomalii hidrice (inundaţii, viituri mari etc.);
- anomalii tectonice (fracturi, falii etc.);
- anomalii gravitaţionale (alunecări de teren, surpături, torente de
noroi, avalanşe de zăpadă etc.);
- anomalii biologice (epidemii, epizootii, epifitii, invazii etc.);
- anomalii endogene (seisme, erupţii vulcanice, gheizere etc.);
Calamităţile artificiale includ:
- anomalii de provenienţă antropică (războaie, incendii, explozii
atomice, intoxicări etc.);
- anomaliile de provenienţă mixtă.
14
 Desigur, cea mai mare grupă de hazarde naturale o reprezintă anomaliile
meteorologice.
În funcţie de geneză, hazardele naturale se mai diferenţiază în:
hazarde endogene, a căror acţiune este generată de energia provenită din
interiorul planetei, în această categorie fiind incluse cutremurele şi erupţiile
vulcanice;
hazarde exogene, generate de factorii climatici, hidrologici, biologici etc., de
unde categoriile : hazarde climatice, hazarde hidrologice, hazarde geomorfologice,
hazarde oceanografice, hazarde biologice, hazarde biofizice şi hazarde astrofizice.
După durata de manifestare se deosebesc:
- hazarde rapide – seismele, tornadele, viiturile;
- hazarde lente – secetele, ridicarea nivelului Oceanului Planetar.
După arealul afectat:
- hazarde globale sistemice – tendinţa de încălzire a climei, tendinţa
de ridicare a nivelului Oceanului Planetar, reducerea stratului de ozon;
- hazarde globale cu efecte regionale – deşertificarea şi eroziunea
solului;
- hazarde regionale – ciclonii, furtunile extratropicale, poluarea apei,
a aerului şi a solului;
- hazarde locale şi punctuale – alunecările, procesele de formare a
ravenelor, erupţiile vulcanice, seismele.
După modul de manifestare:
- cu caracter violent – cutremure, vulcani, taifunuri;
- cu caracter progresiv – furtuni locale însoţite de grindină etc,
perturbaţii ale circulaţiei atmosferice regionale ori locale (cicloni
mediteraneeni cu evoluţie retrogradă);
- cu caracter lent – fenomene de uscăciune, fenomene de secetă,
ceţuri de radiaţie şi evaporaţie.
După pagubele produse (după diverse surse citate de Bogdan,
Niculescu, 1999):
- victime umane – cel puţin 100 morţi, cel puţin 100 răniţi;
- pagube aduse economiei – cel puţin 1mil. dolari SUA;
- victime umane – cel puţin 200 morţi ;
- pagube aduse economiei – cel puţin 16,2 mil. dolari SUA.
După suprafaţa ocupată, durata activă, frecvenţa, principalele efecte
(Chardon, 1990, citat de Bogdan, Niculescu, 1999):
- gigacatastrofă – explozii vulcanice;
- megacatastrofă – mari seisme, erupţii vulcanice, secete tropicale;
- mezocatastrofă – erupţii vulcanice mai mici, seisme cu intensitate mai
mică, valuri de frig, oraje, tornade;
- catastrofă – mici seisme, tornade, ploi excepţionale;

15
Termeni :

Hazard – eveniment ameninţător ce reprezintă probabilitatea de apariţie, într-o

anumită perioadă, a unui fenomen potenţial dăunător pentru om, pentru bunurile
produse de acesta şi pentru mediul înconjurător.
Record – punctul culminant în evoluţia unui fenomen sau parametru al
fenomenului.
Calamitate – o nenorocire mare, dezastru care loveşte o colectivitate.
Dezastru – hazard care produce întreruperea sau perturbarea gravă a funcţionării
societăţii şi generează victime omeneşti, mari pagube materiale şi distrugeri ale
mediului. Aceste efecte depăşesc capacitatea societăţii de a reacţiona eficient prin
folosirea resurselor locale, fiind necesare intervenţii şi ajutoare pe plan naţional şi
internaţional.
Geosistem – totalitatea componentelor naturale ale mediului geografic, aflate în
relaţii de interdependenţă.
Vulnerabilitate – punerea în evidenţă a gradului de expunere a omului şi a
bunurilor sale în faţa diferitelor hazarduri, indicînd nivelul pagubelor pe care poate
să le producă un anumit fenomen; se exprimă pe o scară cuprinsă între 0 şi 1,
cifra 1 exprimînd distrugerea totală a bunurilor şi pierderile totale de vieţi omeneşti
din arealul afectat.
Prevenirea – un ansamblu de metode şi de tehnici, care servesc pentru pregătirea
şi adoptarea tuturor măsurilor potrivite pentru îndepărtarea cauzelor care generează
un eveniment extrem. În general, prevenirea constă în adoptarea unor măsuri de
atenuare a riscului.
Prognoza hidrometeorologică – prevedere (predicţie) fundamentată ştiinţific
privind evoluţia vremii şi a unor fenomene hidrometeorologice deosebite.
Avertizare hidrometeorologică – prognoză a fenomenului hidrometeorologic,
elaborată pentru o anumită ramură a economiei naţionale sau beneficiar, în care se
indică apariţia, sfîrşitul şi intensitatea acestuia.
Catastrofă – eveniment tragic, de mari proporţii, cu urmări dezastruoase.
Risc – nivelul probabil al pierderilor de vieţi omeneşti, al numărului de răniţi, al
pagubelor aduse proprietăţilor şi activităţilor economice de către un anumit
fenomen natural sau grup de fenomene într-un anumit loc şi într-o anumită
perioadă.
Monitorizarea mediului – sistem de staţii şi posturi staţionare şi mobile, destinate
observaţiilor asupra stării şi poluării mediului.

16
Bibliografie:

1. Bălteanu D., Alexe R., Hazarde naturale şi antropogene, Ed. Corint, Bucureşti,
2001. 110 pag.
2. Bogdan O., Hazard climatic şi fenomen climatic de risc, Geographica
Timisiensis, vol. v, 1996. 21-43 p.
3. Bogdan O., Niculescu E., Riscurile climatice din Romănia, Institutul de
Geografie, Bucureşti, 1999, 280p.
4. Ciulache S., Ionac N., Fenomene geografice de risc, Edit. Universităţii,
Bucureşti, 1995, 152p.
5. Ciulache S., Ionac N., Fenomene atmosferice de risc şi catastrofe climatice, Edit.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, 179p.
6. Ciulache S., Dezastrele naturale în contextul dezvoltării globale, lucr. Riscuri şi
catastrofe nr. 2/ 2005 (anul IV ), Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, 220
p.
7. Cociug A., Grama T., Triboi A., Gavriliţa A. Calamităţile în Moldova şi
combaterea lor. Chişinău, 1997.
8. Grecu F., Fenomenele naturale de risc geologice şi geomorfologice. Ed.
Universităţii, Bucureşti, 1997.
9. Materialele Conferinţei internaţionale Diminuarea impactului hazardurilor
naturale şi tehnogene asupra mediului şi societăţii (6-7 octombrie, 2005). Teze şi
comunicări. Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale. Academia de Ştiinţe a
Moldovei. Chişinău, 2005.
10.Mihailescu C., Clima şi hazardurile Moldovei - evoluţia, starea, predicţia. Ed.
Licorn, Chişinău, 2004, 192p.
11.Zăvoianu I., Dragomirescu Ş., Asupra terminologiei folosite în studiul
fenomenelor naturale extreme, SC Geogr., XLI: 59-65, 1994.
12.Sorocovschi V., Riscuri şi catastrofe nr. 2/ 2005 (anul IV ), Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, 220 p.
13.База данных чрезвычайных событий (ИМ-ДАТ), Центр исследовании
эпидемиологии стихийных бедствий (КРЭД), Университет Лувиана,
Белгия, 2002.
14. Лассе Г.Ф. Климат Молдавской ССР, Гидрометеоиздат, Ленинград, 1978,
375 стр.
15. Стихийные метеорологические явления на Украине и в Молдавии. Под
редакцией В. Н. Бабиченко, Гидрометеоиздат, Лениниград, 1991, 224 стр.

2. HAZARDURI GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE

Hazardurile geologice sunt generate de dinamica internă a Terrei. Acestea se

manifesta în timp scurt, cu intensitate sporită, cu eliberarea unei mari cantităţi de
energie, generînd mişcări bruşte ale scoarţei terestre, cu deplasări de materie din

17
adîncul Pămîntului la suprafaţă, cu un impact puternic asupra mediului natural şi
aşezărilor umane. Dintre acestea fac parte seismele şi procesele vulcanice.
Hazardurile geomorfologice cuprind o gamă variată de procese, cum sunt
alunecările de teren, curgerile de noroi, prăbuşirile, eroziunea în suprafaţă şi ravenarea,
care produc mari pagube materiale şi uneori victime. Aceste procese determină o
degradare accentuată a versanţilor, distrugerea stratului fertil de sol şi transformarea
unor suprafeţe mari în terenuri neproductive sau slab productive.

2.1 HAZARDURI SEISMICE

Aspecte generale. Cutremurile de pămînt care afectează la diferite intervale de
timp scoarţa terestră fac parte din categoria celor mai înspăimîntătoare şi îngrozitoare
fenomene naturale, producînd şi unele dintre cele mai mari dezastre. Sunt cunoscute
cutremure care au produs în cîteva clipe mari pagube materiale şi colosale sacrificii de
vieţi omeneşti. Numai în perioada 1970-1980 cutremurile au provocat moartea a cca.
450000 de oameni, au produs pagube materiale de peste 19miliarde dolari. De aceea,
oamenii de ştiinţă studiază cauzele, natura şi puterea de distrugere a cutremurilor în
scopul de a aduce date şi informaţii sigure pentru construirea clădirilor cu stabilitate
mărită, edificiilor rezistente la cutremure, precum şi pentru a reduce pagubele
pricinuite omenirii.
Cutremurile de pămînt reprezintă mişcări de scurtă durată cauzate de un şoc
puternic, venit din interiorul Pămîntului şi care se transmite rocilor „elastice” prin
oscilaţii de unde. Acestea mai sunt numite mişcări seismice (seismos din gr.- cutremur,
zguduitură). În Grecia Antică, cutremurile erau considerate ca fiind manifestări ale
unor curenţi de aer subterani sau a unor focuri care ardeau adînc în interiorul
Pămîntului.
Savantul chinez Zhang Heng, în anul 130 î. Hr. a arătat că undele seismice
pornesc dintr-o sursă seismică, de unde se răspîndesc în scoarţa terestră în toate
direcţiile.
Cutremure se produc necontenit în diferite regiuni ale Globului terestru datorită
eliberării energiei terestre interne acumulată sub diferite forme, provocînd zguduituri
bruşte de diferite intensităţi, uneori cu consecinţe catastrofale. Deoarece cutremurile se
pot produce prin suprindere, în orice moment, adeseori provoacă efecte psihologice
negative asupra oamenilor, obişnuiţi să considere Pămîntul ca un suport sigur. În
momentul, cînd totul în jur se zguduie violent, cad obiecte, trăsnesc pereţii, se
prăbuşesc clădiri, oamenii sunt cuprinşi de spaimă. De aceea, se impune educarea
populaţiei pentru a suporta cu riscuri minime impactul produs de un seism- o cercetare
ştiinţifică de predezastru a cutremurilor.
O anumită statistică a pus chiar cutremurile într-o lumină proastă, prin faptul că, în
toate prorocirile despre „ viitorul sfîrşit a lumii”, cutremurile joacă un rol foarte
important. Încă din cele mai vechi timpuri există numeroase menţiuni asupra
cutremurilor puternice care au produs mari dezastre. De exemplu: În anul 365 d.Hr.
oraşul Alexandria a fost distrus de un cutremur violent; cutremurul din 1 noiembrie
1755, cu intensitatea de 9-10 grade, prin trei zguduituri produse într-un interval de 9

18
minute a transformat Lisabona în ruine, iar 60000 de oameni şi-au pierdut viaţa. Se
spune că la 2000 km. de Lisabona, cutremurul a provocat alunecări de teren, incendii,
vibrau lustrele. Cutremurul din anul 1556, în provincia Shensi din nordul Chinei, a
produs unul dintre cele mai mari dezastre, provocînd moartea a 800000 oameni în
urma prăbuşirii tavanului peşterilor săpate în depozite de loess şi folosite ca locuinţe;
cutremurile din Messina, 1908; Tokio, 1923; Kasnoe, 1933; Kobe, 1995; Iran, 1997
(1 martie); Mexic, 1999; Turcia, 1998 (28 iunie); Afganistan, februarie – mai, 1998
au cauzat sute şi mii de victime şi pagube materiale de miliarde de doloari U.S.A.
Efectele cutremurilor asupra populaţiei, aşezărilor umane, construcţiilor,
mediului înconjurător sunt rezultatul dinamicii scoarţei terestre şi, implicit, a
elementelor ce definesc un cutremur dintre care menţionăm:
Focarul cutremurului sau hipocentrul - locul unde se produce şocul iniţial.
Localizarea hipocentrului se indică prin adîncimea punctului în kilometri. După
adîncimea focarelor sunt defirenţiate cutremure superficiale sau normale,
cu adîncimea 60 - 70 km şi frecvenţa circa 70%; intermediare sau mijlocii cu
adîncimea 70 - 300 km, frecvenţa - 25%; de adîncime sau profunde cu adîncimea 300
-700km, frecvenţa - 5%.
Epicentru l - punctul de la suprafaţa Pămîntului proiectat deasupra focarului.
Poziţia acestor puncte sunt date de coordonatele geografice (latitudinea şi longitudinea
geografică).
Undele seismice - reprezintă vibraţiile produse de energia mecanică declanşată
în hipocentru şi se transmite în toate direcţiile în jurul acestuia.
Timpul de origine - arată momentul iniţierii cutremurului în hipocentru.
Durata cutremurului - intervalul de timp, măsurat în secunde, în care se produc
şi se transmit undele seismice.
Energia seismului - evaluarea lucrului mecanic produs datorită fracturării sau
schimbării volumului din scoarţa terestră.
Ţinîndu-se cont de cauzele care le provoacă cutremurile aparţin la cîteva tipuri,
între care:
 Cutremure tectonice revin categoriei cu cea mai mare frecvenţă (90%). Au
hipocentre profunde sau intermediare şi sunt cele mai puternice. Ele sunt
datorate deplasărilor de materie din scoarţa terestră condiţionate de dinamica
plăcilor litosferice şi mişcările actuale ale scoarţei terestre. Scoarţa terestră este
formată din plăci litosferice mobile. La hotarele dintre plăci au loc deplasări
divergente ( în lungul crestelor dorsalelor medio-oceanice); convergente (în
zonele de subducţie, în lungul unui plan înclinat - planul Benioff); de translaţie
(de-a lungul faliilor transformante).
În funcţie de particularităţile morfologice şi geologice de la limitele plăcilor
tectonice se deosebesc cîteva zone seismice:(fig. Plăcile litosferice cu zonele
respective).
1. Zona seismică a dorsarilor medio-oceanice cu focarile situate în văile de
rift. De exemplu: Zona de rift din partea centrală a Oceanului Atlantic.

19
 2. Zona seismică a foselor oceanice care reprezintă zonele de subducţie din
jurul Oceanului Pacific ( „Cercului de Foc al Pacificului”).
3. Zona seismică cu cutremure superficiale, locul unde plăcile tectonice se
deplasează paralel una faţă de alta şi dau naştere la linii de falie. Astfel
este regiunea faliei San Andreas care se află la hotarele plăcilor Nord
Americană şi Nord Pacifică.
4. Zona seismică continentală, care corespunde lanţurilor montane tinere,
cum este lanţul Alpino-Carpato-Himalaian.
 Cutremure vulcanice preced, însoţesc sau urmează erupţiile vulcanice. Aceste
cutremure au o participare mult mai redusă, circa 7% şi o arie de acţiune mică 10-30
km în jurul aparatului vulcanic. De exemplu, erupţia vulcanului Krakatau (din anul
1883) a determinat mişcări seismice puternice.
 Cutremure de prăbuşire sunt cele mai puţin frecvente (circa 3%) au un teritoriu
de acţiune restrîns, cu caracter local. Astfel de cutremure sunt generate de
prăbuşirea tavanului din peşteri, grote, saline părăsite din zonele carstice sau de
prăbuşiri de stînci din regiunile muntoase. Un exemplu îl constituie seismul carstic
din iulie 1963, care a provocat pagube oraşului Skopje.
Măsurarea cutremurilor se realizează, utilizîndu-se două tipuri de scări: scara
intensităţii şi scara magnitudinală.
 Intensitatea cutremurilor este o mărime prin care se evaluează efectele acestora
şi se apreciază după gravitatea distrugerii construcţiilor, după amploarea
deformărilor scoarţei terestre, după reacţiile populaţiei la şocul seismic. Pentru
compararea seismelor, savanţii au întocmit anumite scări de seismicitate. Cea
mai utilizată scară de intensitate este Scara Mercalli Modificat (MM) de 12
grade, cu următoarele caracteristici:

Caracteristici ale cutremurilor Scara Richter

1. Gradul I-cutremure înregistrate numai de aparate seismice, 1 grad
imperceptibile pentru animale, păsările sunt neliniştite.
2. Gradul II- cutremure foarte slabe percepute numai de 2 grade
persoane foarte sensibile care se află în repaus, în special la
etajele superioare.
3. Gradul III- cutremure slabe, simţite de persoanele aflate în 3 grade
interiorul clădirilor. Vibraţiile se aseamănă cu cele produse
de trecerea unui camion greu.
4. Gradul IV- cutremure moderate, simţite de majoritatea 3,5 grade
oamenilor, geamurile, uşile vibrează sau produc un scîrţîit
uşor, automobilele în repaos pot fi mişcate din loc.
5. Gradul V- cutremure relativ puternice. Percepute aproape 4 grade
de toată lumea. Cei care dorm sunt treziţi din somn.
Obiectele suspendate oscilează, tencuiala clădirilor suferă
crăpături.
6. Gradul VI- cutremure puternice, simţite de toată lumea, 4,5 grade

20
 mulţi se sperie, intră în panică, mobilierul se deplasează,
tablourile cad, cărţile se împrăştie, tencuiala cade de pe
pereţi.
7. Gradul VII- cutremure foarte puternice. Lumea intră în 5 grade
panică, părăsesc locuinţele, clădirile prost construite sunt
avariate, clopotele bisericilor încep să sune, apele în râuri,
lacuri se tulbură, se produc uşoare alunecări. Sunt simţite şi
de persoanele care conduc maşina.
8. Gradul VIII- cutremure distrugătoare. Toată lumea este 6 grade
cuprinsă de panică. Copacii se îndoaie, unele clădiri sunt
avariate sau chiar dărîmate. Monumentele, coloanele se
prăbuşesc.
9. Gradul IX- cutremure dezastruoase. Panică generală, 6,3 grade
victime omeneşti, numeroase clădiri distruse, apariţia
crăpăturilor în teren, deranjamente în reţeaua subterană de
conducte.
10. Gradul X- cutremure pustiitoare (nimicitoare). Multe 7,6 grade
clădiri sunt distruse, victime omeneşti, barajele şi digurile
sunt avariate, se produc prăbuşiri, rupturi, alunecări de
teren, surpări puternice.
11. Gradul XI- cutremure catastrofale. Majoritatea clădirilor 8 grade
sunt distruse, poduri dârîmate, căi ferate rupte, în scoarţa
terestră apar falii lungi, mari alunecări de teren.
12. Gradul XII- catastrofă seismică totală. Nu rezistă nici un 8,6 grade
fel de construcţii. Număr mare de victime omeneşti. Apele
îşi schimbă cursul, au loc revărsări de lacuri. Se modifică
suprafaţa scoarţei terestre; apar falii de amploare; se produc
prăbuşiri de versanţi, stîncile se răstoarnă, prăvălesc,
obiectele sunt aruncate în aer, etc.

Magnitudinea - reprezintă cantităţi de energie eliberată din focarul cutremurului.

Noţiunea de magnitudine a fost introdusă de C.F.Richter în 1935, dezvoltată împreună
cu B.Gutenberg (în 1947).
Magnitudinea se măsoară după Scara Richter cu 9 grade. Fiecare cutremur are o
singură magnitudine, indiferent de locul unde a fost măsurat. Oamenii pot să perceapă
numai cutremurile cu magnitudinea mai mare de 2 grade. Sub aspect teoretic, scara
magnitudinilor este o scară deschisă. Pînă în 1979, magnitudinea maximă înregistrată a
fost de 8,6, crezută a fi maximă posibilă. În prezent această limită a fost lărgită la 9,5,
datorită creşterii performanţelor de măsurare.

Republica Moldova se află într-o zonă seismică activă încadrîndu-se în plan

global zonei mediteraniene, iar în plan local se înscrie regiunii Vrancea, situată
la Curbura Carpaţilor. Seismicitatea în sectorul de Curbură a Carpaţilor este

21
explicată prin mişcarea unor plăci şi microplăci litosferice. Astfel, cutremurile din
focarul Vrancea îşi acumulează energia pe planurile de întîlnire ale Plăcii Est-Europene
(Euroasiatice), microplăcilor Mării Negre şi Moesică. Dintre acestea, microplaca Mării
Negre avansează spre Nord-Vest şi se subduce sub Curbura Carpaţilor pe planul de
afundare BENIOFF, acumulînd cantităţi mari de energie. Periodic aceste energii se
descarcă, provocînd vibraţii bruşte ale scoarţei terestre. Regiunea seismică Vrancea se
caracterizează prin cutremure intermediare cu focare situate la adîncimia de 70-180
km. Energia degajată se canalizează pe direcţiile Nord-Est şi Sud-Vest. Sub aspect
statistic cutremurile Vrâncene cu magnitudinea de peste 6 grade revin la o medie de 10
ani; cele cu M=7,0 - la circa 33 de ani; iar cele cu M=7,5 - la circa 80 de ani o dată.
Primele informaţii despre seismele Regiunii Carpatice au fost consemnate în
documente şi cronici din secolul IV-V. Cele mai vechi date care amintesc despre
cutremurile din Republica Moldova cu urmări grave (dezastruoase) ce atribuie la anul
1091.
Cutremure submarine. Există cutremure al căror hipocentru se plasează pe
fundul oceanelor şi mărilor, numite cutremure submarine. Ulterior seismul se
transmite în mediul marin, în care undele se propagă cu viteze foarte mari. Cutremurile
submarine provoacă valuri uriaşe, numite valuri seismice sau tsunami (tsu ═ port şi
nami ═ val, în japoneză). În Europa sunt numite maremoto. Valurile seismice ating
viteze de pînă la 800 km/oră. În largul oceanului sunt relativ vizibile, în schimb, spre
zona litorală, înălţimea poate atinge 10-20-30 m. Cînd valurile se apropie de ţărm,
marea iniţial se retrage, apoi ele invadează ţărmul, pătrunzînd destul de departe în uscat
şi provocînd adevărate dezastre. Cele mai frecvente tsunami apar în sud-vestul
Oceanului Pacific, fiind provocate de puternica seismicitate din insulele Noile Hebride,
Noua Zeelandă, Tongo, Solomon, Noua Guinee.

Aspecte de risc. Riscul seismic este foarte complex prin impactul său direct sau
indirect , imediat sau de durată asupra populaţiei şi a mediului înconjurător. Efectul
direct aparţine de mişcările scoarţei terestre datorate undelor seismice sau a
deplasărilor blocurilor mari în lungul liniilor de falie. Astfel, cutremurul din 18
aprilie 1906 de la San Francisco (California) a rămas celebru prin reactivarea liniei de
falie San Andreas. Ca urmare, sau produs deplasări de teren de-a lungul a vre-o 500
km lungime; a avut loc o deplasare pe orizontală de circa 4 metri, iar pe verticală 1- 4
metri. De fapt, falia San Andreas face parte dintr-un sistem complex de fracturi
tectonice care se desfăşoară în California apoi trec în Oceanul Pacific. Se apreciază că
acest sistem tectonic ar avea o lungime de circa 3000 km şi lăţime de 300-1000 km.
Printre efectele indirecte ale seismelor asupra mediului natural se semnalează:
importante schimbări topografice, alunecări de teren, prăbuşiri, avalanşe, tsunami,
incendii. Exemplu: Cutremurul din China (16 decembrie, 1920) a cauzat pagube
deosebit de mari în provinciile Kan-su şi Shan-si. Loessul care acoperea zona afectată
a început să „curgă ca ceara”, formînd denivelări de teren importante. Sub alunecările
şi prăbuşirile de teren au fost îngropate multe clădiri de locuit. Cutremurul a provocat
distrugeri mari pe o suprafaţă de circa 1000 000 km2.

22
 Efectele indirecte asupra populaţiei, ţin de: pierderile de vieţi omeneşti şi aspecte
grave de ordin psihic şi social; de pagubele materiale determinate de avarierea
construcţiilor, diferitor edificii (prăbuşirea clădirilor, a coşurilor, a balcoanelor, ruperea
podurilor, deteriorarea căilor ferate, şoselelor. La acestea se mai adaugă incendiile,
inundaţiile, distrugerea recoltelor, maladiile etc...
Un exemplu elocvent este cutremurul din 17 ianuarie 1995 care a zguduit oraşul
Kobe la 5h şi 46 minute dimineaţa. Au fost dărîmate clădiri, suspendate poduri şi
autostrăzi, căile ferate au fost îndoite şi rupte, conductele de gaz şi apă au fost distruse.
Şi-au pierdut viaţa peste 5300 oameni.
Dintre efectele imediate sau de durată ale cutremurilor pot fi menţionate: apariţia
de zgomote subterane asemănătoare tunetului sau zgomotului produs de un car care ce
mişcă pe un drum de piatră, cu un efect foarte mare asupra populaţiei, apariţia unor
fenomene luminoase, reactivarea unor falii, alunecări de teren, distrugerea
construcţiilor, avarierea şoselelor, căilor ferate, reţelelor de transmisiuni şi celor
electrice etc...
Fenomenele seismice de risc cu impact asupra populaţiei au loc atît în timpul
seismului, cît şi post seism. Menţionăm, astfel, valurile produse de undele seismice
care însoţesc seismul sau continuă după diminuarea vibraţiilor terestre. După
cutremurul din 1775 asupra Lisabonei sa abătut un val de circa 17 metri, înălţime. În
1992 cutremurul din Oceanul Pacific cu magnitudinea de 7 grade a provocat un val
tsunami de 10 metri care a invadat coasta nicaraguana pe o lungime de 300 km.
Valurile au provocat decesul a 170 persoane şi au lăsat mai mult de 13000 de oameni
fără adăpost.
Literatura de specialitate semnalează o serie de cutremure de pe teritoriul
Republicii Moldova, dintre care menţionăm:

Nr. Data Ora (timpul) Magnitudinea

1. 1471, 29 august 10.00 7,1
2. 1710, 5 aprilie 18.00-19.00 7,0
3. 1802, 26 octombrie 10.55 7,7
4. 1829, 26 noiembrie 1.40 7,0
5. 1838, 23 noiembrie 18.36 7,3
6. 1908, 6 octombrie 21.39.08 6,8
7. 1940, 10 noiembrie 1.39.07 7,4
8. 1945, 9 decembrie 06.08.45 6,3
9. 1948, 25 septembrie 04.48.55 6,3
10. 1977, 4 martie 21.21 7,2
11. 1986, 31 august 01.29 (ora Moscovei) 7,0-8,0
12. 1990, 30-31 mai 10.40.06 6,7

23
 Pe teritoriul Moldovei cele mai dezastruoase au fost seismele din:
10.11.1940 (M=7,4);
04.03.1977 (M=7,2);
31.08.1986 (M=7,0);
30.05.1990 (M= 6,7).
În cronicile moldoveneşti este menţionat cutremurul din 29 august 1471,
declanşat în regiunea carpatică şi simţit pe teritoriul Moldovei. Descrierea acestuia o
găsim în letopiseţele din secolul al XV aflate la mănăstirea Bistriţa, în letopiseţul
Prutean şi în alte surse. Nu poate fi trecut cu vederea nici seismul din 26 octombrie
1802, produs la ora 10.55 şi extins pînă în insula Itaka (Grecia), în Transilvania,
Valahia, Moldova şi Sankt-Petersburg. Zguduiri violente sau simţit şi la Bucureşti.
Mişcările şi oscilaţiile scoarţei terestre semănau cu cele ale valurilor mării din care
cauză unele edificii au fost dărîmate.
Merită atenţie cutremurul din 23 noiembrie 1838, produs la ora 18.36,
M= 7,3, deoarece este unul din cele mai intensive după cel din 1802. Cutremurul a
afectat Valahia, Moldova, Transilvania, Ungaria, peninsula Balcanică, sud-vestul
Rusiei. La Chişinău a fost simţită o puternică zguduitură, care a provocat apariţia
crăpăturilor în pereţii unei serii de edificii. În oraşul Bălţi a fost dărmată Clopotniţa
bisericii, s-au prăbuşit pereţii şi acoperişurile unor case. La Soroca au fost observate
crăpături în pereţi, căderi de tencuială.
Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a fost un cutremur dezastruos şi a provocat
unele dintre cele mai mari distrugeri pe teritoriul Moldovei. Intensitatea acestui
cutremur a atins 9 grade în epicentru. Pe teritoriul Moldovei o intensitate de 8 grade a
suportat un sector pe distanţa de 50 km de la Giurgiuleşti pînă la Leova. Restul
teritoriului, cu excepţia raioanelor de Nord şi Sud-Est a fost supus unei intensităţi de 7
grade.(fig...)
Cutremurul a fost semnalat în multe staţii ale lumii şi descris în multe publicaţii.
În urma cutremurului au fost deteriorate şi distruse clădiri, edificii. În oraşul Chişinău
cutremurul a avut o intensitate de 7 grade, dar în multe cazuri au avut efecte proprii
intensităţi de 8 grade. În publicaţiile Comisiei Seismologice se menţiona, că din 12500
clădiri din Chişinău au fost deteriorate 2795, dintre care puternic distruse 501 clădiri şi
complet distruse 179 clădiri.
Cutremurul din 4 martie 1977 poate fi încadrat în lista celor mai puternice
seisme atît după intensitate cît şi după consecinţele provocate. Teritoriul Republicii
Moldova a suportat o intensitate a seismului de 6-7 grade.
În urma cutremurului au apărut deformări ale substratului, crăpături în scoarţa
terestră, prăbuşiri, alunecări de teren, s-a observat variaţia nivelului apei în fîntîni, au
dispărut izvoare vechi şi au apărut altele noi. În unele locuri din crăpăturile substratului
izbucnea apă cu nisip şi argilă asemenea „vulcanilor noroioşi”. În timpul seismului în
mai multe locolităţi s-a observat „iluminarea cerului”. Evidente au fost consecinţele
asupra obiectivelor socio-umane. Numărul total de clădiri afectate a atins 11849, dintre
care cu pagube serioase ce au necesitat reparaţie - 8914, iar complet distruse - 2765.

24
 Cutremurul din 31 august 1986 s-a manifestat cu o intensitate de 7-8 grade în
partea de sud a republicii în localităţile Cantemir, Colibaş, Văleni. În zona intensităţii
de 8 grade s-au observat anomalii prin prezenţa zonelor de 6 grade (localităţi din
raionul Cahul). În nordul republicii s-a înregistrat intensitatea de 5 grade. Pentru
stabilirea efectelor negative produse de cutremur au fost realizate diferite cercetări în
circa 163 localităţi de pe teritoriu republicii. Efectele seismului au fost destul de
diverse. Numărul total de clădiri şi edificii afectate au atins cca 58538, dintre care cca
7015 cu pagube serioase ce au necesitat reparaţie, cca 1169 distruse complet. Seismul a
provocat deformări ale substratului, precum a şi fost însoţit de activizarea proceselor de
alunecare. Acestea au fost observate în raioanele Cimişlia, Comrat, Teleneşti (s.
Pepeni), Avrameni. Merită atenţie alunecarea de teren care s-a desfăşurat catastrofal de
repede aproximativ în 20-30 minute din strada Munceşti, oraşul Chişinău. Lăţimea
alunecării a atins 125 metri, lungimea 30-40 metri, grosimea corpului de alunecare 5-6
metri, unghiul de înclinare 2-3 grade, înălţimea rîpei de desprindere - 5-7 metri.
Alunecarea a deschis conducta de gaz, sistemul de canalizare, conducta de apă.
Clădirile s-au pomenit în situaţie de accident, locatarii au fost strămutaţi.
Cutremurile din 30-31 mai 1990, s-a manifestat cu o intesitate de 6 grade şi
numai în extremitate de Sud-Vest a republicii - cu intensitatea de 7 grade. În partea de
nord-est intensitatea cutremurului a fost de 5 grade. Imediat după cutremur au fost
efectuate studii în 80 localităţi.În zona de 7 grade în multe clădiri au apărut crăpături
mari şi adînci în jurul geamurilor, uşilor. De pe unele acoperişuri a căzut ţigla, s-au
prăbuşit coşurile de fum. În clădiri mobilierul scîrţia, trosnea, lustrele balansau,
cădeau obiectele mici, vesela, cărţile de pe poliţe. Persoanele aflate în stradă au simţit
zguduiri puternice şi ameţeală.
În satul Văleni pescarii care se aflau în bărci pe apa Prutului au observat apariţia
unor cercuri concentrice de apă ca după căderea unor picături mari de ploaie, apoi pe
apă s-au format valuri. Lîngă satul Cucoara pieştii săreau din apă. La Corneşti s-a
ridicat nivelul apei în fîntîni. În satul Lozova şi în Nisporeni în multe beciuri a apărut
apă. Pe întreg teritoriul republicii s-a auzit un vuiet înainte de cutremur. S-a observat
agitaţia animalelor.
În urma cutremurilor din anii 1977, 1986, 1990 au fost traumate 460 de
persoane, iar 2 persoane au decedat. Peste 12000 de persoane au rămas fără adăpost.
Prejudiciul material pe republică a depăşit suma de 700 milioane ruble.
Protecţia antiseismică şi măsuri de comportare a populaţiei. În reducerea
riscului seismic un rol deosebit de important îl are aplicarea normelor şi măsurilor
pentru proiectarea construcţiilor antiseismice, precum şi instruirea populaţiei prin
cunoaşterea cu regulile principale de comportare în situaţii critice.
Pentru regiunile seismice se recomandă construirea unor clădiri din beton armat
cu fundaţii puternice şi bine ancorate în substrat. Construcţiile din aceste regiuni este
bine să nu aibă multe etaje, forma lui să fie ovală sau circulară, lipsite de ornamente
exterioare, cornişe, streşini grele, clădirile să fie izolate unele de altele. Nu se
recomandă construirea de clădiri pe pante abrupte, pe terenuri slabe, umede.

25
Cunoaşterea de către populaţie a unor măsuri şi reguli de autoprotecţie va diminua
riscul seismic.
Reguli pentru un comportament adecvat în familie, în casă, pe stradă.
Înainte de cutremur:
 Discuţiile ţinute cu privire la cutremure şi la impactul acestora să fie calme; nu
se vor relata situaţii tragice din timpul unor cutremure anterioare;
 Fiecare membru al familiei să cunoască locurile unde se pot aduna ca să se
protejeze (grindă de rezistenţă, toc de uşă solid, masă rezistentă etc...)
 Se recomandă a se stabili un loc cunoscut de toţi membrii familiei în care se vor
afla: o trusă pentru primul ajutor; o lanternă, o rezervă de apă potabilă şi de
alimente conservate.
 Toţi membrii familiei să cunoască locul şi modul de întrerupere a robinetelor de
alimentare cu apă , gaze, precum şi locul tabloului electric pentru a fi acţionate
imediat;
 Fiecare trebuie să cunoască tehnica acordării primului ajutor medical.

În timpul cutremurului:
 Cel mai important lucru este să nu intraţi în panică, să păstraţi calmul, să-i
liniştiţi pe ceilalţi, să protejaţi copiii, bătrînii, femeile.
 Dacă sunteţi în locuinţă, birou, clasă, rămîneţi acolo, nu fujiţi pe scări, evitaţi
utilizarea liftului, deschideţi uşa să nu se blocheze;
 Închideţi sursele de foc; nu utilizaţi chibriturile, lumînările;
 Adăpostiţi-vă sub un toc de uşă, o grindă, o masă rezistentă cu faţa în jos şi cu
palmele împreunate pe cap;
 Staţi departe de geamuri, de mobilierile suprapuse.
 Deschideţi aparatul de radio şi lăsaţi-l să funcţioneze;
 Deplasaţi-vă numai după încetarea seismului, cu calm şi nu luaţi cu
dumneavoastră lucruri inutile;
 Dacă vă aflaţi la teatru, cinematograf, magazin, păstraţi-vă calmul, nu vă repeziţi
spre ieşire, deoarece toate persoanele vor avea aceeaşi intenţie şi îmbulzeala
poate provoca mai multe victime decît şocul seismic;
 Dacă vă aflaţi în afara clădirilor, depărtaţi-vă de acestea spre terenuri
neconstruite, locuri deschise. Păstraţi distanţa pînă la stîlpii de liniile electrice
sau telegraf. Nu atingeţi firele electrice.
 Dacă vă aflaţi într-un autoturism în mişcare, opriţi într-un loc deschis şi
rămîneţi în interiorul acestuia pînă la încetarea cutremurului.

După cutremur:
 Nu părăsiţi imediat clădirea, aşteptaţi verificarea prealabilă a siguranţei ieşirilor;
 Verificaţi dacă în apropiere se află cineva care are nevoie de ajutor şi acordaţi
primul ajutor.

26
  Controlaţi şi închideţi instalaţiile de gaz, apă, electricitate. Nu aprindeţi
chibrituri, lumînări pentru a evita exploziile;
 Nu folosiţi telefonul, decît în situaţia în care solicitaţi ajutor(salvare, pompieri)
spre a evita blocarea circuitelor;
 Nu folosiţi apa din reţeaua de alimentare decît după ce autorităţile au avizat
acest lucru;
 În cazul în care aţi fost blocat sub dărâmături, încercaţi să daţi semnale prin bătăi
la intervale regulate în ţăvi; grinzi etc...;
 După cutremur nu alergaţi pe străzi, răspundeţi la apelurile de ajutor. Nu daţi
crezare zvonurilor.
 Informaţi-vă doar prin intermediul radioului, televiziunii, presei de prestigiu.
 În cazul în care sunteţi sinistraţi, respectaţi regulile de comportare stabilite,
regulile de igienă personală şi colectivă pentru a evita apariţia unor epidemii.
Investigaţiile recente au demonstrat că în caz de cutremur cei mai vulnerabili
sunt copiii între 4 şi 14 ani şi bătrînii care nu prea înţeleg riscurile la care se pot
expune. Acestor categorii de persoane li se va acorda o deosebită atenţie.

Predicţia cutremurilor. Predicţia cutremurilor este o problemă extrem de

dificilă, care necesită răspunsuri la următoarele întrebări:
- În ce loc (unde) se pot produce cutremure puternice?
- Ce intensitate maximă poate avea cutremurul?
- Cînd se vor produce cutremure puternice?
Cercetările asupra prevederii cutremurilor poartă caracter interdisciplinar şi sunt
de natură geologică, geofizică, geochimică, biologică, geomorfologică.
Răspuns la prima întrebare este dat prin întocmirea hărţilor de raionare seismică a
teritoriului multor ţări din lume.
În ceea ce priveşte răspunsul la celelalte două întrebări studiile ţin de rezultatul
observărilor, cercetărilor, experimentelor efectuate în numeroase staţiuni seismologice
din întreaga lume în scopul descoperirii tainelor şi legilor după care se manifestă
cutremurile.
În această privinţă seismologii continuu, caută noi metode prin care ar putea să
prognozeze cutremurile. Unele dintre acestea vizează:
 Măsurarea înclinării scoarţei terestre, produsă de deplasarea maselor de roci din
interior, constatată înainte de declanşarea cutremurului ( cu 3-10 zile);
 Studiul variaţiei , proprietăţilor elastice ale maselor de roci din interiorul
Pămîntului.
 Studiul asupra creşterii nivelului apelor în fîntîni, schimbării concentraţiei
rodonului în apele subterane.
 Observări asupra tulburărilor produse în cîmpul electric a atmosferei,
modificărilor rapide ale magnetizmului terestru.

27
  Observări asupra stării generale de nelinişte şi agitaţie a unor animale ( cînii
latră, caii se sperie, păsările zboară în cerc şi devin neliniştite, şerpii ies din
vizuine...).
 De rînd cu metodele de previziune utilizate de către oamenii de ştiinţă foarte
important este alarma şi informarea populaţiei asupra iminentului cutremur.
Zonele cu risc seismic mare sunt intens monitorizate prin Sisteme de Control şi
Alarma (alertă), staţii seimice, sateliţi spaţiali, care trimit semnale la staţiile de
recepţie terestre. Una dintre cele mai intens monitorizate zone seismice este
PARKFIELD din California, amplasată în Falia San Andreas. Predicţia
seismelor sporeşte considerabil şansele de salvare a populaţiei şi reducerea
pierderilor materiale. De fapt un pronostic reuşit se consideră atunci cînd se
indică locul, momentul producerii şi magnitudinea cutremurului.
Unul dintre pronosticurile reuşite a fost realizat în China cînd seismologii au
observat că nivelul apei din fîntîni din jurul oraşului Haicheng (nord-estul Chinei)
se schimbă. Populaţia de aproximativ 1mln de oameni a fost alertată şi evacuată
înaintea producerii cutremurului cu magnitudinea de 7.5 (M=7.5) din 4 februarie,
1975 care a devastat regiunea.
Savanţii Institutului de Geofizică şi Geologie al Academiei de Ştiinţe din
Republica Moldova au întocmit Harta zonării seismice pe care sunt delimitate zonele
seismice cu intensitatea maximă posibilă ale cutremurilor de pămînt ce se pot
manifesta pe teritoriul Moldovei (fig...). Conform acestei hărţi se pot întocmi
pronosticuri ale cutremurilor mai puternice şi răspîndirea acestora în anumite zone,
regiuni ale republicii. Cercetările privind predicţiile seismice pe teritoriul Republicii
Moldova au început din anul 1980. A fost organizată o reţea largă de observaţii pentru
prognosticul seismic, care, fără modificări esenţiale funcţionează şi în prezent.
Predicţiile cutremurilor s-au efectuat în baza variaţiilor următorilor parametri:
 Parametri seismologici (regimul seismic)
 Înclinarea suprafeţei terestre - inclinometria (variaţia în timp a înclinărilor
lente).
 Parametri hidrodinamici;
 Parametri hidrogeochimici (schimbarea concentraţiei ionilor de Na, K,
Ca, Cl, So, Mg, schimbarea concentraţiei de N, NH4, CO2, He,);
 Parametri geofizici (geomagnetici);
 Parametri geoelectrici (schimbări în cîmpul electric al atmosferei);
 Parametri biologici (comportamentul diferitor organisme).
Parametrii seismologici: predicţia cutremurilor după datele seismologice se
bazează pe modificările seismicităţii cutremurilor slabe în perioada ce precede un
cutremur puternic.Astfel, studiile asupra variaţiei în cîmp a parametrilor regimului
seismic din regiunea Seismică Vrancea (unde se află hipocentrele cutremurilor
manifestate şi pe teritoriul republicii noastre) au demonstrat următoarele:
• În perioada pînă la producerea unui cutremur puternic din munţii Vrancea au
fost evidenţiate anomalii în variaţia parametrilor regimului seismic. Acestea se

28
 manifestă cu diferită ritmicitate (ca durată de timp – ani). De exemplu: cu 11 ani
pînă la cutremurul din 4 martie 1977; cu 5 ani pînă la cutremurul din 31 august
1986.
• Înaintea unui cutremur puternic începe o perioadă de calm. De exemplu: pentru
cutremurul din 1977, 4 martie - această perioadă a ănceput în anul 1970.
Scăderia activităţii seismice înainte de cutremurul din 31 august, 1986 s-a
observat Încă de la începutul anului 1985.
• După un cutremur puternic se pot observa atît o creştere a activităţii seismice cît
şi o scădere a acestea. De exemplu: în cazul cutremurului din 4 martie 1977
după şocul seismic nu a urmat o creştere a activităţii seismice, pe cînd după
cutremurul din 31 august 1986 nivelul activităţii seismice a crescut brusc.
Nivelul înalt s-a observat pînă în 1988.
Inclinometria: măsurări asupra variaţiei în timp a înclinării lente a suprafeţei
terestre sau efectuat la una din staţiunile seismice situate într-o mină de extracţie a
calcarului din partea de nord a oraşului Chişinău. Seismologii menţionează importanţa
deosebită a observărilor asupra înclinării lente a scoarţei terestre şi le consideră ca cele
mai informative în complexul de cercetări asupra pronosticurilor seismice.
Parametrii hidrodinamici: Observări asupra temperaturii apei şi a variaţiei
nivelului acestuia în sonde de foraj în comun cu parametrii meteorologici au fost
efectuate în punctele Soroca, Goteşti, Cahul.
Parametrii hidrogeochimici: observări asupra parametrilor hidrogeochimici au
fost efectuate în punctul ”Goteşti”. Aici s-au făcut măsurări asupra valorilor
potenţialului de oxidoreducere, valorilor activităţii ionilor de hidrogen (pH),
conţinutului ionilor de natriu, kaliu, clor, sulfat-ionilor, argon, metan, heliu, dioxid de
carbon. Începînd din decembrie 1989 s-a observat o modificare destul de contractantă a
variaţiilor tuturor indicilor geochimici. Aceste modificări se caracterizează prin
micşorarea dispersiei valorilor înaite de cutremur.
Parametrii biologici: studii asupra parametrilor biologici au fost efectuate în
Rezervaţia Naturală „Codrii”. Drept obiect de investigaţie au fost alese animale cu
ritmuri zilnice şi sezoniere foarte bine evidenţiate, aceste animale fiind pîrşii. Pe toate
canalele de înregistrare s-a observat majorarea parametrului mediu al activităţii
animalelor pentru 24 ore înainte de cutremurul din 30 mai 1990.

2.2. HAZARDURI VULCANICE DE RISC

Aspecte generale. Dintre toate marile fenomene ale naturii, vulcanii au

impresionat în chipul cel mai viu imaginaţia omului încă din cele mai vechi timpuri.
În mitologia antică vulcanii sunt reprezentaţi ca lăcaşul unor zei. Oamenii din
antichitate privind vulcanul ETNA, credeau că craterul său era portalul împărăţiei lui
Pluton (zeul abisurilor terestre la greci) iar în lăcaşul vulcanului –zeul Vulcan (zeul
Focului) la romani îşi aşezase făurăria din care aruncă scîntei cînd ciocănea
strălucitoare fulgere ale lui Jupiter.

29
 În adîncul Pămîntului se află o substanţă / materie în stare de topitură,
incandescentă cu o compoziţie specifică numită – magmă ( termenul magmă este de
origine greacă, în traducere - aluat). Din punct de vedere chimic, magma este o topitură
de silicaţi în amestec de gaze volatile şi vapori de apă. Se apreciază că magma se
formează la aîncimi de 100-120 km în astenosferă. Supusă la presiuni mari, magma
suportă deplasări în diferite direcţii. Migrînd către suprafaţa pămîntului străpunge
scoarţa terestră în punctele ei de minimă rezistenţă sau mai slabe, provocînd erupţii
vulcanice. Ajunsă la suprafaţă, magma pierde substanţele volatile (gaze, vapori de
apă), transformîndu-se în lavă. Unele lave, au un conţinut de SiO2 mai mic de (cca
45%), sunt fluide, sărace în gaze, foarte fierbinţi (cu temperaturi de 1000 0-11000 C) şi
sunt numite lave bazice (sau bazaltice). Alte lave conţin mult SiO2, cca 70-80%, sunt
vîscoase, bogate în gaze, au temperaturi de cca 6000-8000 C şi sunt numite lave acide.
Fluiditatea lavelor influienţează modul de erupţie, precum şi aspectul reliefului
vulcanic rezultat. În funcţie de modul în care sunt expluzate lavele la suprafaţă
scoarţei se disting erupţii:
- centrale, produse prin perforarea (străpungerea) scoarţei terestre, iar emisia
lavelor se face printr-un canal (coş) central sau cîteva canale secundare.
- liniare, produse pe falii sau fracturi în lungul cărora lava iese la suprafaţă.
- areale, sau în suprafaţă –produse printr-o reţea de crăpături, falii, fracturi
răspîndite pe o arie imensă, lava este bazică.
Un vulcan reprezintă un aparat natural, prin care topitura magmatică din adîncul
Pămîntului este expluzată la suprafaţa scoarţei terestre. Aparatul vulcanic are forma
clasică a unui vulcan. Aparatul vulcanic este constituit din:
• Vatra sau cuptorul vulcanului – reprezintă zona cu magmă din interiorul
Pămîntului care alimentează vulcanul.
• Coşul sau hornul vulcanului - este canalul prin care are loc ascensiunea
topiturii magmatice şi alimentarea vulcanului.
• Conul vulcanic - este format din materialul rezultat în urma activităţii
vulcanice. Are forma caracteristică de con cu dimensiuni foarte variate în
funcţie de tipul erupţiei.
• Craterul - adîncitură, adeseori sub formă de pîlnie, situată în vîrful conului
vulcanic, craterile variază ca dimensiuni.

.Erupţiile vulcanice aduc la suprafaţa Pămîntului produse care pot fi separate în trei
grupe mari:
1. emanaţii gazoase;
2. produse vulcanice lichide;
3. produse vulcanice solide.
Emanaţiile gazoase – se compun din vapori de apă şi gaze supraîncălzite de
dioxid de carbon (CO2); dioxid de sulf (SO2); hidrogen sulfurat(H2S); azot (N); la care
se adaugă acid azotic (H”NO3); acid clorhidric (HCl); cloruri de sodiu (NaCl),
potasiu;etc...

30
 În funcţie de temperatură şi compoziţia lor chimică, aceste emanaţii gazoase au
fost numite diferit:
 Fumarole - emanaţii fierbinţi cu temperaturi mai mari de 2000C, bogate în
vapori de apă, acid clorhidric, clor, azot, sulf. Există fumarole uscate (bogate
în fluor, clor şi cloruri, acide, alcaline.
 Solfatare- (după lacul de sulf la Solfatara, de lîngă Puzzuolli, Italia) -
emanaţii de gaze cu temperaturi de 2000-1000C, bogate în bioxid de sulf şi
hidrogen sulfurat, care prin reacţia cu O2 atmosferic depune sulf;
 Mofete- emanaţii de gaze mai reci, cu temperaturi de sub 1000C, bogate în
bioxid de carbon.
Fumarolele revin, mai adesea, momentelor de preparoxism sau paroxism
vulcanic, pe cînd, solfatarele şi mofetele apar în momentele de domolire sau
chiar de stingere a activităţii vulcanice.
Produsele vulcanice lichide sau curgerile de lave sunt elementul cel mai
important al unei erupţii vulcanice. Acestea pornesc din craterul vulcanului sau din
falii. Lavele bazice foarte fluide curg sub formă de şuvoaie, torenţi cu viteze de cîţiva
metri pe secundă, acoperind suprafeţe imense. Lavele acide sunt mai vîscoase, au
viteze mici de curgere, de aceea adeseori se întîmplă ca acestea să „înfunde” coşul sau
craterul aparatului vulcanic şi solidificîndu-se formează adevărate dopuri la gura de
ieşire.
Produsele vulcanice solide au dimensiuni variabile - de la blocuri de mai mulţi
metri cubi, pînă la praf fin. Fragmentele solide sunt numite diferit:
 Blocuri vulcanice- fragmente de lavă consolidată, rupte din pereţii coşului
sau craterului, dimensiunile depăşesc 1m;
 Bombe vulcanice- bucăţi de lavă consolidată, aruncate în aer în timpul
erupţiei vulcanice, cu aspect fusiform, dimensiunile între 10-100 cm.
 Lapili- bucăţi mici de lavă consolidată (întărită), cu dimensiunile cuprinse
între 0,2 şi 10 cm.
 Scorii - produse vulcanice spongioase cu aspect de zgură, numite şi „zgură
vulcanică”;
 Cenuşă vulcanică - material pulverulent fin, ce poate pluti în aer timp mai
îndelungat. De obicei, cenuşa vulcanică este eliminată înaintea erupţiilor.
„Norii arzători” reprezintă emanaţii găzoase, încărcate cu particule foarte fine
de lavă incandescentă şi cenuşă vulcanică, cu aspectul unor coloane verticale de zeci şi
sute metri înălţime şi care se deplasează cu sute de km/oră. Astfel, spre exemplu, la
erupţia vulcanului Mt. Pellee (insula Martinica) emanţiile găzoase, antrenînd o
cantitate mare de cenuşă închisă (t0 - 1250-2300C) au căpătat aspectul unor „nori
arzători”, descendenţi, cu viteza de 90-100 km/oră. Acest „nor”, cu violenţa unui
ciclon, în mai puţin de 2 minute a distrus oraşul St. Pierre, 28000 locuitori şi-au pierdut
viaţa, ( au rămas în viaţă doar 2 condamnaţi, care se aflau în cea mai adîncă celulă din
subsolul penitenciarului din oraş).
În literatura de specialitate se întîlneşte termenul „ lahari”, care desemnează
torenţi de noroi calzi sau reci care se revarsă din craterele unor vulcani. Caracteristic

31
acest fenomen este pentru vulcanii din Indonezia. În craterele înfundate ale unor
vulcani se acumulează apă, formînd adevărate lacuri. În timpul erupţiilor vulcanice apa
este devărsată peste marginile craterului, se amestecă cu cenuşă de pe pantele conului,
formînd torenţi de noroi, care adeseori produc dezastre considerabile. Astfel, în urma
erupţiei vulcanului Kelud (Indonezia) din crater s-au revărsat torenţi de noroi vulcanic
de peste 50 de metri grosime, au curs pe vre-o 650 km distanţa, distrugînd peste 100
de sate şi afectînd viaţa a circa 5000 locuitori.
În funcţie de modul de manifestare a erupţiei, precum şi a succesiunii fazelor
erupţiei se deosebesc: vulcani efzivi cu erupţii liniştite şi vulcani explozivi cu erupţii
violente care la rîndul lor regrupează mai multe tipuri.
Vulcanii cu erupţii liniştite se caracterizează prin curgeri de lave bazice foarte fluide,
sărace în gaze şi produse solide. Acestei grupe îi aparţin:
Tipul Islandic - cu emisii de lavă foarte fluidă care se revarsă de-a lungul unor
crăpături, fisuri sau falii (fig.) este cunoscută erupţia din 1783, în lungul fisurii Laky
(Islanda) cu lungimea de 25 km. Emanaţia de lave s-a desfăşurat în decurs de 7 luni,
din care 5 luni de o intensă activitate, ocupînd o suprafaţă de cca 900 km2, grosimea
medie a stratului de lavă – 30 m.
Tipul Hawaiian - cu revărsări în cantităţi mari de lave bazice, fluide, lipsite de gaze
şi cenuşă. În acest caz erupţia vulcanului este centrală. În vîrful conului se formează un
crater de dimensiuni mari numit calderă în care se acumuleată lava formînd adevărate
„lacuri incandescente”. Lava revărsîndu-se peste pereţii craterului formează pe pantele
conului veritabile cascade. Conul vulcanic are pante line (50-100), cu extindere pe o
suprafaţă mare. Asemenea vulcani poartă denumirea de „vulcani scut”. Exemple tipice
sunt vulcanii Mauna Loa, Kilauea din arhipelagul Hawaii.Erupţii liniştite au şi vulcanii
din insulele Azore, Ascension, Sf. Elena.
Vulcanii cu erupţiile explozive se caracterizează prin lave acide, vîscoase, cu un
conţinut bogat de gaze, ce determină agresivitatea lor. Din această categorie de vulcani
fac parte:
Tipul Strombolian - erupe încă cu o lavă bazică, fluidă, dar care conţine multe
gaze, ce condiţionează o erupţie violentă. Ca prototip a servit vulcanul Stromboli (din
insulele Lipari - Italia), în conul căruia se deschid patru „guri” eruptive, prin care
ritmic se ridică schije de foc din clocotul de lavă incandescentă. Vulcanul Stromboli
pulsează continuu, fiind asemănat cu un far al Mediteranei.
Tipul Vulcanian sau Vezuvian - reuneşte vulcani cu lavă acidă, vîscoasă, bogată în
gaze. Adeseori lava se consolidează în coşul aparatului vulcanic şi formează un dop,
blocînd asfel emisiile de gaze. La erupţia următoare masa dopului este sfărîmată şi sub
formă de cenuşă şi este aruncată în aer. Erupţiile sunt violente, iar coloana de gaze în
amestec cu cenuşă vulcanică se ridică pînă la 3000-4000 m înălţime.În regim
asemănător îl au vulcanii Vezuviu, Etna, Paricutin (Mexic). Erupţia vulcanului
Vezuviu din anul 79 d.Hr. 24 august, a început prin emisia unei coloane înaltă de gaze,
cenuşă şi alte produse vulcanice care depunîndu-se au acoperit cu un strat gros de
cenuşă vulcanică oraşele din apropiere Pompei, Herculaneum şi Stabie. Apoi cantitatea
mare de precipitaţii atmosferice a determinat transformarea produselor vulcanice sub

32
formă de noroi vulcanic. În prezent aceste localităţi sunt muzee arheologice, mărturiea
catastrofei Vezuviului.
Tipul Peleean - este numit după vulcanul Montagne Pelee, din insula Martinica,
Atililele Mici. Lava este vîscoasă ceea ce adeseori determină înfundarea coşului
vulcanic dînd naştere la „ace incremenente”, adevărate dopuri. În acest caz gazele sunt
forţate să izbucnească lateral, pe pantele conului vulcanic. Erupţia acestuia din 1902 a
început prin revărsarea lacului din crater sub forma unui şuvoi de noroi şi apă, apoi din
crater s-a ridicat un „ac incremenent” (ac vulcanic) sub formă de stîlp. Erupţia a fost
însoţită de „nori arzători” formaţi dintr-un amestec de gaze, vapori de apă
supraîncălziţi şi cenuşă. Norii arzători au fost transportaţi de vînt deasupra portului
Saint Pierre, distugîndu-l şi provocînd pierderea a cca. 28000 de vieţi omeneşti. Erupţii
asemănătoare au produs vulcanii Katmai în anul 1912 (Alasca), Bezîmianîi în - 1956
(Kamceatka).
Tipul Plinian este caracterizat prin expluzarea violentă a gazelor şi a cenuşii
vulcanice după care urmează curgeri de lavă. Erupţia vulcanului Pinatubo din 1991
(insulele Filipine) a distrus culturile agricole, a provocat numeroase victime, iar cenuşa
vulcanică menţinîndu-se în atmosferă a determinat o reducere a radiaţiei solare.
Tipul Bandai-San poartă acest nume după vulcanul Bandai din insulele Japoneze.
Acest vulcan a erupt în 15 iulie 1888, după un repaus de linişte de mai bine de 10
secole. Lava este foarte vîscoasă, bogată în gaze, se solidifică la diferite nivele ale
coşului împedicînd ieşirea gazelor şi favorizînd explozii puternice. În urma erupţiei
unul din conurile laterale a fost în întregime aruncat în aer, iar în locul lui a apărut o
gaură de 3km lungime, 2km lăţime şi 200 metri adîncime. Fărîmăturile de produse
solide şi lavele au acoperit 4 sate, au fost barate 3 cursuri de apă, un „ac vulcanic” de
250 m3 a fost aruncat la 3km de la locul de erupţie. La acest tip de vulcani se
încadrează şi vulcanul Krakatoa cu erupţia violentă fără precedent din 26 august 1883,
care a aruncat în aer întregul aparat vulcanic, inclusiv 2/3 din insula Rakata. Erupţia a
fost auzită la cca.800 km distanţă, a provocat un val de cca.70 m înălţime care a
străbătut Oceanul Indian şi Pacific la distanţă mare, iar cenuşa şi praful vulcanic au
înconjurat Pămîntul, menţinîndu-se în aer 2 ani. Astfel, temperatura medie a aerului şi
a Planetei a scăzut simţitor în acei 2 ani.
Răspîndirea geografică a vulcanilor activi pe Terra este neuniformă de la o
regiune la alta. Mai importante sunt următoarele zone vulcanice.
 Zona intrapacifică fiind cunoscută şi sub numire „Centură sau Cercul de
Foc al Pacificului”. Această zonă începe în partea de vest a oceanului din
peninsula Kamceatka, continuă spre sud prin insulele Kurile, Japonia,
Filipine, Noua Guinee, Noua Zeelandă. Pe coasta estică a Pacificului
lanţul de vulcani începe din insulele Aleutine, trece prin peninsula Alaska,
vestul Americii de Nord, America Centrală, Anzii Americii de Sud.
Acestei zone îi revin peste 60%, din totalul vulcanilor şi în cea mai mare
parte sunt situaţi în zonele de subducţie unde o placă litosferică se
scufundă sub cea alăturată.

33
  Zona atlantică – partea centrală a Oceanului Atlantic, în lungul zonei de
rift (insulele Ian Mayen, Islanda, insulele Azore, Canare, Tristan da
Cunha, Ascension), arhipelagul Antilele Mici.
 Zona mediteraniană sau zona alpină care este amplasată în regiunea
munţilor tineri: Alpi, Apenini. Aici aparţin vulcanii din Italia, din Marea
Tireniană, Marea Egee, Orientul Apropiat.
 Zona din Africa Orientală de Est- Marele Rift African (vulcanii
Kilimandjaro, Kenya).
 Zona din Oceanul Indian- vulcani activi din insulele Comore, Reunion,
Arhipelagul Kerguelen.

Aspecte de risc. Erupţiile vulcanice reprezintă un pericol prin dezastrele umane

şi materiale provocate. Regiunile vulcanice sunt de obicei cu soluri fertile, au multe
minereuri, izvoare termale şi cu emanaţii de gaze terapeutice, fapt ce determină că pe
pante şi la poalele vulcanilor să fie mari concentrări de populaţie, staţiuni balneare
etc... În aceste condiţii creşte riscul pentru societatea omenească, deoarece erupţiile
vulcanice produc cutremure puternice, emană „nori arzători” de gaze toxice şi cenuşă
incandescentă care distrug totul în calea lor. Astfel, hazardurile vulcanice asupra
populaţiei cuprind:
• Emanaţiile de gaze care pot fi emise chiar în perioada de activitate liniştită
a vulcanului. Acţiunea lor se manifestă treptat prin emanaţii de dioxid de
sulf, acid clorhidric, acid sulfuric şi alte gaze toxice. Periculos este
dioxidul de carbon care se acumulează în locurile depresionare şi
provoacă moartea prin asfixiere. Gazele toxice emise în timpul erupţiei
vulcanului Vezuviu din anul 79 d. Ch. Au provocat decesul a peste 2000
de oameni. Un nor invizibil de gaze toxice emanat din craterul unui vulcan
din Camerun a provocat asficsierea a peste 1500 de oameni.
• Exploziile vulcanice cu sulf (sulful exploziei) sunt extrem de periculoase
în cazul erupţiilor laterale. Unda de şoc produce distrugeri mari pe areale
largi în jurul conului vulcanic. Sulful exploziei provoacă distrugeri ale
localităţilor, pădurilor. Sulful emis în timpul erupţiei vulcanului Krakatoa
din 1883 a provocat daune materiale pe o rază de cca. 150 km. Sulful
exploziei vulcanului sf. Helens din 1980 (S.U.A.) a distrus peste 600 km2
de pădure pe o rază de 20 km.
• Curgerile de lavă, deşi spectaculoase, afectează localităţile situate în
apropierea aparatului vulcanic sau a faliei, fisurii prin care este emanată
lava, producînd daune materiale importante. Curgerile de lavă produse în
1669 de vulcanul Etna au ajuns pînă în Catania, la 40 km sud de craterul
principal, iar, în 1929, un torent de lavă a acoperit oraşul Mascali,
provocînd cc.1500 de victime. Vulcanii Mauna Loa, Kilauea, din insulele
Hawaii, produc curgeri de lavă care periodic acoperă suprafeţe extinse şi
provoacă mari dezastre.

34
• Curgerile de materiale piroclastice cuprind un amestec de lave, cenuşă
vulcanică, fragmente solide de rocă vulcanică, vapori de apă şi gaze cu
temperaturi foarte mari. Acestea se produc sub forma unor avalanşe care
modifică aspectul regiunii pe areale foarte mari. Efectele sunt devastatoare
şi de lungă durată. Erupţia din anul 1783 din Islanda a acoperit cu lavă
sute de km2 de teren, iar din cauza foametei şi a maladiilor provocate de
erupţie au decedat 9283 oameni.
• Căderile de cenuşă vulcanică acoperă pădurile, ogoarele şi aşezările
umane, provocînd riscul unei perioade de foamete şi probleme respiratorii,
întunecă lumina zilei, micşorînd radiaţiile solare. Cenuşa produsă de
erupţia vulcanului Pinatubo, din 1991 insulele Filipine, s-a împrăştiat pe o
rază de cca. 30 km, formînd la suprafaţa scoarţei terestre un strat cu
grosimea de peste 1 metru. Au fost afectaţi peste 1milion de oameni. În
urma erupţiei vulcanului Krakatoa 1883 pe o rază de peste 10km în jurul
conului s-a depus un strat de cenuşă vulcanică de 2 m, acoperind ca o
platoşă apa oceanului.
• Norii arzători - emanaţii gazoase fierbinţi cu aspectul unor coloane
verticale sunt foarte periculoase şi provoacă multe victime. Exemple:

• Laharii - curgeri de apă amestecată cu produse ale erupţiei vulcanice

(cenuşă, praf vulcanic...). Apa provenită din ploi, topirea bruscă a
zăpezilor, sau din revărsarea apei unor lacuri situate în craterul vulcanului
antrenează materialele vulcanice care se deplasează rapid pe versanţi,
producînd pagube deosebit de mari. Amploarea dezastrului produs de
lahari este concludentă prin erupţia vulcanului Kelud (insula Java) în anul
1919. Astfel, în urma exploziei noroiul vulcanic din lacul craterului, de
peste 50m grosime s-a revărsat pe o distanţă 650 km, distrugînd peste 100
sate şi provocînd decesul a peste 5000 persoane.

• Alunecările maselor de roci se produc în urma desprinderii unor părţi din

conul vulcanului datorită presiunilor mari cauzate de lava în mişcare
ascendentă şi de gazele supraîncălzite.

• Inundaţiile se produc datorită ploilor torenţiale ce se succed erupţiilor

vulcanice (cenuşa vulcanică menţinîndu-se un timp îndelungat în
atmosferă serveşte ca nuclee de condensare), barării văilor rîurilor de
către materialul vulcanic.

• Cutremurile de pămînt ce precedă erupţiile vulcanice pot produce mari

destrugeri şi pierderi de vieţi omeneşti. Erupţiile vulcanilor submarini,
însoţite de cutremure, produc valuri- tsunami care fac ravagii pe ţărmurile
din vecinătate. Astfel, erupţia vulcanului Krakatoa (în anul 1883) a
provocat valuri de 35 m înălţime care au invadat insulele Sumatera şi Java

35
 devastînd totul pe o distanţă de 3 km , cca 36000 de oameni şi-au pierdut
viaţa.

Prevederea şi atenuarea efectelor erupţiilor vulcanice. Deşi, erupţiile

vulcanice sunt fenomene imprevizibile, dezastrele umane şi materiale pot fi diminuate
printr-o monitorizare atentă a acestor regiuni cu o tehnică modernă, urmată de o
avertizare din timp a populaţiei. Încercările de prevedere a erupţiilor vulcanice se
bazează pe studii privind:
 Zonarea vulcanică care presupune stabilirea zonelor periculoase la fiecarte
erupţie în funcţie de direcţia curgerilor de lave şi altor produse vulcanice
sau direcţia vîntului dominant, potenţialul erupţiilor de gaze.
 Fenomene geochimice care se referă la modificarea în timp a compoziţiei
gazelor şi a apelor din crater şi din afara lui, trecerea de activitatea
mofetică mai puţin de 1000C la cea fumaroliană (3000C).
 Fenomene geofizice se referă la creşterea temperaturilor în sol şi a
fluxului termic, scăderea rezistivităţii electrice a substratului, schimbării
în cîmpul geomagnetic local, activitatea seismică locală etc...
 Schimbări topografice reprezentate prin ridicări lente ale terenului, urmate
de coborîri rapide.
Deoarece fiecare vulcan are particularităţi specifice, prognoza unei erupţii este
dificil de stabilit după reguli generale de supraveghere. Pentru a obţine datele cele mai
adecvate pentru prevederea erupţiilor vulcanice este necesară aparatură complexă,
observaţii permanente şi îndelungate, computerizate şi un personal foarte bine instruit.
Pentru atenuarea efectelor hazardelor vulcanice trebuie evitate concentrările
aşezărilor umane în aprecierea vulcanilor activi; este necesară interdicţia construcţiilor
în regiunile expuse riscului vulcanic.
Pentru populaţia localităţilor din preajma conului vulcanic există planuri de
evacuare rapidă, se construiesc căi de acces se amenajează locuri de primire, adăpostire
şi protecţie a populaţiei (tabere de corturi...).
Curgerile de lavă pot fi stopate sau deviate prin construirea unor baraje, dambe.
Astfel, de încercări au fost făcute în insulele Hawaii şi Islanda, unde curgerile de lavă
sunt fluide şi se revarsă în lungul unor fisuri acoperind arii extinse. Au fost şi încercări
de drenare prealabilă a apei lacurilor din craterele vulcanilor activi pentru a atenua
revărsarea lor bruscă.

2.3 HAZARDURILE CARE AFECTEAZĂ VERSANŢII

2.3.1 DEPLASĂRILE ÎN MASĂ.

Aspecte generale. Procesele de deplasare a unor mase de roci mobile sau a

unor pachete de roci dislocate de pe versanţi sub acţiunea gravitaţiei, fără contribuţia
directă a altor agenţi de transport ca apa curgătoare, gheaţa sau vîntul sunt cunoscute

36
sub denumirea de deplasări în masă. Deplasările în masă a rocilor din cadrul
versanţilor sunt favorizate de o serie de factori, dintre care menţionăm:
- înclinarea mai accentuată a versanţilor;
- coerenţa mai slabă a rocilor, (gradul de coeziune a rocilor);
- circulaţia apelor subterane;
- gradul de acoperire cu vegetaţie;
- şocurile seismice;
- zguduirile sau vibraţiile datorită vehiculelor rutiere foarte grele,
exploziilor din mine etc...
Ţinîndu-se cont de complexitatea mecanismelor deplasării, procesele de
deplasare a maselor de roci pe versanţi pot fi diferenţiate în următoarele tipuri:
- deplasări uscate, care se efectuează prin mecanisme mecanice fără
implicarea în mod direct a apei, dintre care fac parte: rostogoliri,
prăbuşiri, surpări, tasarea;
- deplasări umede, ca : alunecări de teren, curgeri noroioase.

Rostogolirile sunt procese care presupun mai întîi fărîmiţarea masei de roci prin
dezagregare şi alterare, apoi mişcarea particulelor prin efectul forţei de gravitaţie.
Deplasarea fragmentelor (sfărîmiturilor) de rocă este selectivă: blocurile mai mari
ajung prin salturi mai departe, pe cînd cele mai mărunte rămîn mai aproape de baza
versantului. Ca urmare, materialele acumulate la baza versantului formează acumulări
de grohotişuri cu diferite forme: conuri de grohotiş, pînze de grohotiş, rîuri de pietre
(fîşii alungite de sfărîmituri de rocă canalizate în mici depresiuni sau jgheaburi),
tăpşane de pietre (rezultate în urma consolidării acumulărilor sfărîmituri de pe
versanţi).
Prăbuşirile şi surpările reprezintă deplasări bruşte sub formă de cădere a
maselor de roci, fie de tipul blocurilor stîncoase sau a particulelor individuale cu
dimensiuni diferite pe versanţii declivitate foarte mare.
Prăbuşirile sunt cauzate de: înclinarea puternică a versantului, gradul sporit de
fisurare a versantului, subminarea versantului de către rîuri sau prin acţiuni antropice
(lucrări de excavare pentru construirea şoselelor, căilor ferate), supraîncărcarea
versanţilor prin construcţii, dizolvarea rocilor solubile de apă, vibraţiile şi trepidaţiile
produse în urma circulaţiei cu vehicule grele, seismele, care pot genera prăbuşiri de
mare amploare. Prăbuşirea se manifestă mai frecvent în rocile coezive care au suportat
o dezagregare intensă sau o diaclazare accentuată prin alternanţe de îngheţ / dezgheţ
care lărgesc fisurile, slăbesc coeziunea dintre particulele de roci şi favorizează
prăbuşirea. Astfel acestea se produc mai frecvent la sfîrşitul iernii şi primăverii. Există
prăbuşiri ale maselor de roci amplasate deasupra unor goluri / cavităţi din zonele
carstice cum ar fi: peşterile, galeriile de mine, salinele. Prăbuşirile în masă sunt
fenomene periculoase. Acestea pot provoca accidente grave, pot bara văile şi
drumurile, închide trecătorile şi intrările în tunele.
Surpările, mai frecvent, se produc în rocile cu coeziune redusă: argile, loessuri,
marne. Ca consecinţă se pot forma cornişe şi terase de surpare. La baza versantului se

37
acumulează materialul de surpare într-o structură eterogenă. Surpările sunt mai
frecvente pe malurile concave ale rîurilor, în falezele marine şi lacustre.
Tasarea reprezintă o lăsare lentă a unor terenuri constituite di roci afînate,
poroase. Se produc în formaţiunile loessoidale şi în rocile argilo - nisipoase ca urmare
a măririi densităţii şi compactităţii acestora sub presiunea de deasupra. Indicatorii
proprietăţilor de tasare a rocilor sunt în legătură cu constituţia litologică, compoziţia
granulometrică a acestora, cu gradul de porozitate, cu presiunea de tasare sub forma
compresiunii sau îndesării impuse de greutatea proprie sau de o supraîncărcare
(suprasarcină). Tasarea are loc datorită supraîncărcării prin construcţii sau în cazul de
funcţionalitate a sistemului de irigaţie.
Alunecările de teren sunt cele mai frecvente fenomene de deplasare naturală
sau prin intervenţia omului a maselor de roci pe versanţi. Acestea produc mari daune
activităţilor umane, precum şi pagube materiale, astfel fiind încadrate în categoria
hazardelor naturale.
Alunecările de teren sunt definite atît ca proces de deplasare a unor mase de roci
pe versanţi, cît şi ca formă de relief rezultativă. Alunecările sunt considerate deplasări
gravitaţionale rapide sau lente ale maselor materiale pe versanţi sub influienţa
umectării intense a rocilor şi materialelor de pantă, precum şi datorită ruperii
echilibrului dintre forţa de gravitaţie şi forţa de frecare internă a maselor de roci.
Formarea alunecărilor presupune pătrunderea apei în substrat (în perioadele ploioase)
pînă la un strat impermiabil de roci, reprezentate prin argile sau marne, pe care îl
umectează puternic şi, astfel, îi impune funcţia de „pat de alunecare”. Ca urmare a
umectării rocilor impermeabile pe suprafaţa „patului de alunecare” se formează o pastă
argiloasă / mărnoasă care joacă rolul de lubrefiant în procesul de alunecare.
Declanşarea alunecările de teren este favorizată de o serie de condiţii, factori şi cauze
dintre care menţionăm:
- Caracteristicile substratului geologic: natura litologică şi stratificaţia; alternanţa de
straturi permiabile şi impermiabile; prezenţa rocilor argiloase care prin umezire devin
plastice şi au coeziune foarte scăzută; gradul de fisuare etc...
- Relieful: panta (gradul de înclinare); configuraţia şi lungimea versantului;
- Umiditatea: apele de infiltraţie, apele meteorice, provenite din ploi lente de lungă
durată, apele subterane care slăbesc coeziunile rocilor;
- Vibraţii naturale ale scoarţei terestre (seismele, avalanşele).
- Activitatea autropică : prin acţiuni directe - subminarea artificială a versanţilor,
supraîncărcarea versanţilor prin construcţii, trepidaţiile produse de circulaţia rutieră,
exploziile artificiale; supraumectarea terenurilor prin schimbarea regimului apelor; prin
acţiuni indirecte - gospodărirea defectuoasă, neraţională a fondului funciar /
terenurilor, despăduririle, păşunatul excesiv, desţelenirile unor pajişti.
- Lipsa vegetaţiei forestiere /ierboase de pe versanţi.
Alunecările de teren se caracterizează prin următoarele elemente morfologice: -
Rîpa de desprindere – locul de unde se rupe masa de material alunecat, marcat de o
ruptură;

38
 - Corpul alunecării – materialele alunecate cu micromorfologie foarte variată în
funcţie de materialul antrenat şi modul în care se produce mişcarea, de unde se
definesc şi tipuri de alunecări: în valuri, în trepte, în brazde, în ghirlande, movile etc...
- Suprafaţa sau patul alunecării – suprafaţa în lungul căreia se produce deplasarea
masei de roci şi care separă materialul în mişcare de substratul rămas pe loc.
- Fruntea alunecării – marginea externă a masei alunecate care se ridică puţin peste
nivelul topografic al versantului.
Clasificarea alunecările de teren se face în funcţie de anumite criterii:
• Adîncimea suprafeţei de alunecare, a cărei poziţie oscilează între
limite largi, ceia ce a permis separarea în:
 Alunecări superficiale (la 1m adîncime),
 Alunecări de profunzime medie (1-5 m adîncime),
 Alunecări profunde (peste 5 m adîncime).
• Caracterul mişcării masei de roci:
 Alunecări rotaţionale (dezvoltate în roci omogene);
 Alunecări de translaţie ( deplasarea se realizează pe suprafeţele de
stratificaţie).
• Viteza de alunecare, criteriu de bază care permite mai multe
subdivizări, dar ca tipuri de bază rămîn:
 Alunecări bruşte ( se pot dezvolta în cîteva ore);
 Alunecări rapide ( se pot dezvolta în cîteva săptămîni);
 Alunecări lente (deplasarea masei de roci poate înregistra cîţiva
metri pe an).
• Forma corpului de alunecare, criteriu utilizat frecvent deoarece în
formă se reflectă structura şi geneză alunecărilor. Se disting
următoarele tipuri:
 Alunecări în brazde (superficiale)- afectează doar pătura de sol,
dispusă pe un substrat bine fixat; prezintă aspectul unor brazde rupte
unele de altele, înierbate, între brazde apar porţiuni golaşe.
 Alunecări lenticulare, se produc în roci impermiabile, plastice, de
tipul argilelor, antrenează atît solul cît şi roca subiacentă pe pante
relativ reduse (1200-150), se disting prin corpul sub formă de valuri
scurte, cu contururi concave, asemenea unor lentile etajate haotic;
 Alunecări în movile, monticuli - au profunzime mare (5m-20m-30m),
movilele au contur circular sau oval la bază, sunt ascuţite spre vîrf,
ele se datoresc unor obstacole care au frînat brusc deplasarea
materialului; sunt cunoscute şi sub denumiri locale: glimee, ţiglăi,
gruieţi, gâlmă, colinei.
 Alunecări în trepte (pseudoterase) sunt de mare adîncime (5m-30m),
extinse pe lungimi însemnate, sunt condiţionate de prezenţa pantelor
accentuate, se caracterizează prin deplasarea unui pachet de strate pe
o suprafaţă umectată fără deranjarea structurii interne; corpul de

39
 alunecare are aspect de trepte, în majoritatea cazurilor sunt alunecări
vechi, dar prezintă risc atunci cînd sunt reactivate;
 Alunecări curgătoare se datoresc înmuierii puternice a masei
alunecate constituite din formaţiuni argiloase – mărnoase; corpul
alunecării are formă alungită, distinct din ambele laturi prin şanţuri
longitudinale, intersectat de numeroase crăpături, şanţuri
transversale; prezintă un tip de tranziţie spre curgerile noroioase.
 Alunecări - surpări se produc în regiunile constituite din alternanţe de
roci plastice (argile, marne) şi roci relativ dure sau chiar necimentate
(pietrişuri, nisipuri); pot fi provocate de eroziunea fluvială care
afectează baza versantului sau de dembleerea terenurilor.
• Caracterul stabilităţii (gradul de activitate) după care se pot
diferenţia:
 Alunecări stabilizate sau consolidate – alunecări vechi care nu
prezintă condiţii pentru reluarea deplasării;
 Alunecări active – masa de roci este în curs de deplasare.

Alunecările de teren sunt răspîndite pe întreg teritoriul Republicii Moldova,

acolo unde există versanţi cu pantă accentuată, unde sunt prezente depozitele argiloase
– nisipoase şi orizonturile acvifere subterane, unde regimul precipitaţiilor atmosferice
generează o umiditate suficientă a versanţilor. La declanşarea alunecărilor de teren
contribuie şi gradul de împădurire şi înierbare a versanşilor, şocurile seismice şi
activităţile antropice.
Pe teritoriul Republicii Moldova sunt înregistrate peste 16000 de alunecări de
teren deosebite după mecanismul de deplasare a masei de roci, formă, adîncime,
volum, tip genetic. Cea mai extinsă răspîndire şi frecventă intensitate a alunecărilor de
teren este înregistrată în partea cu cea mai mare altitudine şi fragmentarea reliefului –
Podişul Moldovei Centrale. Aici, o dezvoltare mai intensă a alunecărilor se remarcă pe
versanţii cu expoziţie vestică şi nord – vestică, umectaţi puternic; predomină
alunecările în bloc, curgătoare, cu deplasare complexă de un volum mare.

Curgerile noroioase (mudflous) reprezintă categoria cea mai tipică de pornituri

umede, rapide de tip liniar. Umectarea este rapidă, puternică şi afectează întreaga masă
deplasată. Viteza de deplasarea a acesteia poate să ajungă la zeci de km/oră. Curgerile
de noroi sunt condiţionate de: existenţa rocilor impermiabile în partea superioară a
versantului; existenţa unei excavaţii care să favorizeze stagnarea apei necesară pentru
asigurarea unei infiltrări abundente şi transformarea materialului într-o pastă fluidă; o
pantă accentuată (150 – 200); versant defrişat; precipitaţii abundente; ape provenite din
topirea zăpezii şi roci moi şi avide de apă. La curgerile de noroi se pot separa
următoarele părţi componente: obîrşia curgerii – o concavitate semicirculară în partea
superioară, ce corespunde bazinelor de recepţie; canalul de curgere în formă de şanţ cu
lungimi variabile; conul de vărsare (sector de acumulare) a pastei noroioase asemenea
unui evantai.

40
 Pe teritoriul Republicii Moldova au fost înregistrate şi curgeri noroioase. În
cazul eroziunii torenţiale puternice, uneori catastrofale, de pe versanţi se transportă o
masă fluidă, noroioasă care poate acoperi suprafeţe considerabile. Torenţii de noroi au
fost constataţi, mai cu seamă, în zonele de-a lungul malului drept şi mai puţin a celui
stîng al văii rîului Nistru începînd de la Naslavcea pînă la Molovata torenţi de
dimensiuni mari cu acoperire peste 5 ha, medii - 2-5 ha şi mai mici sub 2 ha. Curgerile
noroioase au o putere mare de transport şi de distrugere. Masa fluidă poate antrena în
mişcare copaci, blocuri de stînci, construcţii, acoperind căi de comunicaţie, poduri,
terenuri agricole, obiective construite de om.
În funcţie de materialul şi mecanismul curgerii, curgerile noroioase sunt de mai
multe feluri:
Torenţii noroioşi se formează atunci cînd roca mărnoasă sau argiloasă se
desface în bucăţi fine, cînd alternează perioade de secte cu cele ploioase şi la
desprimăvăreri bruşte, umiditatea este mare, panta abruptă (100 – 200), despăduririle şi
păşunatul au un caracter intensiv.
Curgerile de nisipuri umede se produc în urma supraumezirii depozitelor
nisipoase care încep să curgă. Limita critică la care începe curgerea este în funcţie de
forma şi dimensiunile granulelor de nisip. Cele fine şi rotunde curg la o umezire mai
redusă, cele mai mari şi colţuroase – necesită o umezire mai puternică.
Curgerile de cenuşă vulcanică. Acestea au loc în timpul sau după erupţia
vulcanică. Noroiul provine din impactul ploilor abundente asupra stratului gros de
cenuşă vulcanică. Apa înmoaie materialul piroclastic şi acesta începe să curgă pe
flancul conului vulcanic. În Indonezia aceste curgeri noroioase se numesc lahari.
Acestea iau naştere în timpul erupţiei vulcanice ca urmare a aruncării în exterior a apei
lacurilor din craterul vulcanului care antrenează în mişcare şi cenuşa vulcanică.
O variantă de a curgerilor de noroi sunt torenţii de pietre întîlniţi adesea în
Munţii Alpi, în Carpaţi. Aceştia conţin mari cantităţi de pietre şi blocuri, uneori de
natură morenaică. Fiind mai puţin fluizi, ei se deplasează încet cu 1 – 2 m/zi.

Aspecte de risc. Hazarde generate de prăbuşiri şi tasări. Efectul prăbuşirilor de

stînci sunt dezastruoase, uneori chiar catastrofale. O prăbuşire de mari dimensiuni s-a
produs în anul 1911, în Munţii Pamir, în valea rîului Bartango. Masa de roci prăbuşită
a fost de circa 4800 mln. m3, a barat rîul formînd un lac de cca. 75 km lungime şi 262
m adîncime. Se cunosc cazurile de la începutul secolului trecut de distrugere a oraşului
Goldau din Elveţia şi Elm din Canada, în urma unor prăbuşiri mari. Sunt menţionate
cazuri cînd prăbuşirile au afectat în repetate rînduri aceleaşi localităţi, spre exemplu
cazul satului Altdorf din Elveţia, distrus succesiv de mai multe prăbuşiri (în anii 1268,
1865, 1874, 1881, 1885, 1886, 1910). Edificatoare este prăbuşirea naturală din
România, care a barat valea rîului Bicaz şi a creat Lacul Roşu, în anul 1837. Prăbuşiri
puternice au avut loc la Ocnele Mari, judeţul Cluj, România, produse în urma
explorării subterane a sării.

41
 Procesele de prăbuşire şi surpare au o răspîndire relativ limitată pe teritoriul
Republicii Moldova. Acestea se produc în cadrul versanţilor, văilor, rîurilor Nistru,
Prut şi a afluenţilor lor (Răut, Camenca, Ciugur, Racovăţ, etc..), precum şi în
depozitele recifale din zona toltrelor. De obicei, prăbuşirile şi surpările se manifestă în
volume mici, local, îndeosebi pe versanţii erodaţi sau subminaţi de cursurile de apă,
precum şi în aflorimentele naturale, malurile ravenelor adînci (20 metri şi mai mult).
În timpul seismelor puternice au fost înregistrate prăbuşiri ale unor blocuri de
calcare fisurate, mase de loess şi argile nisipoase, din lungul unor versanţi abrupţi şi
din râpile de desprindere ale unor alunecări de teren masive. Astfel, cele mai
semnificative prăbuşiri au avut loc în preajma satului Raşcov, în valea rîului Nistru, în
timpul cutremurelor din anii 1940, 1977, 1986, cînd din calcarele fisurate s-au rupt
blocuri masive, cu volumul de până la câteva zeci de metri3 şi care în timpul
rostogolirii s-au fărâmiţat în fragmente mici. Prăbuşirile din anul 1940 au distrus şi au
avariat case din oraşul Camenca, satele Bursuc, Climăuţii de jos, Raşcov.
Procesele de tasare caracterizate printr-o geneză tehnogenă, evoluează cel mai
activ şi frecvent în regiunile de sud şi sud-est a republicii în limitele masivelor irigate
( Vulcăneşti, Comrat, Ştefan-Vodă, în preajma canalelor bazinilor de acumulare a apei
etc...). Din cauza tasărilor au fost înregistrate deformări ale clădirilor şi caselor de
locuit în oraşele Chişinău (sectoarele Botanica, Buiucani, Râşcani), Tighina, Tiraspol.
Cunoaşterea mecanismului tasării are importanţă practică deosebită pentru amplasarea
construcţiilor rezervoarelor de decontare a apei etc...
Impactul alunecărilor asupra societăţii umane. Dezastre frecvente produse de
alunecări de teren sunt înregistrate în regiunile constituite dintr-un substrat de roci
plastice cum sunt argilele senzitive. Exemple sunt multiple. Astfel, o alunecare de teren
produsă în Norvegia, în anul 1966 a afectat 30 de localităţi. Şocurile produse de
cutremurile de pămînt slăbesc coeziunea rocilor, declanşînd puternice alunecări şi
determinînd mari distrugeri. Spre exemplu: Oraşul Acobana din Peru a fost acoperit de
alunecări şi avalanşe produse în urma cutremurului din 1946; oraşul Anchorage din
Alaska, a fost distrus parţial de o alunecare declanşată de cutremurul din 1964.
Cutremurul din 04 martie 1977 a activat şi reactivat alunecări de teren din Carpaţii şi
Subcarpaţii de Curbură.
Excesul de apă pe versanţi provenit din precipitaţii abundente, din topirea
zăpezii determină îmbibarea cu apă a depozitilor, creşterea greutăţii acestora,
producerea unor deformaţii plastice, urmate de deplasarea maselor de roci în lungul
versantului. Spre exemplu, alunecarea de teren de la Aberfan, cea mai dezastruoasă
înregistrată în Marea Britanie, a avut loc în octombrie 1966, cînd halda din material
steril din apropierea unei mine s-a deplasat ca urmare a ploilor abundente. Materialul
în mişcare a acoperit o porţiune dintr-un sat din apropiere, provocînd decesul a 144 de
persoane printre care 116 copii. Ploile abundente din octombrie 1963 din Nordul Italiei
au provocat alunecarea terenului în barajul din spatele digului de la Vaiont. În timpul
alunecării masele de roci s-au deplasat în lungul pantelor pe distanţe pînă la 4 km,
cauzînd dezastre masive. Alunecarea masivă a antrenat milioane de tone de roci
distruse şi sfărîmate în interiorul barajului forţînd apa să se reverse peste digurile

42
acestora. Valul de apă înalt peste 70m, transportînd milioane de tone de munţi şi
pietriş, a inundat staţiunea din vecinătate Longarone, în urma căreia 2000 de oameni şi-
au pierdut viaţa.
Pe teritoriul Republicii Moldova suprafaţa totală a terenurilor afectate de
alunecări constituie cca 49000 ha, iar a sectoarelor cu pericol de alunecare reprezentate
de versanţi – cca 670 mii ha. Cele mai mari şi periculoase suprafeţe de terenuri afectate
de alunecări sunt în raioanele Călăraşi - cca 3084 ha, Ungheni – cca 2094 ha, Hânceşti
– cca 1364 ha, Străşeni – cca 1115 ha, Teleneşti – cca 1176 ha. Analiza declanşării
alunecărilor de teren demonstrează că 85% din acestea revin lunilor februarie-mai, 9%
- lunilor de toamnă, 4% - lunilor de vară. Alunecările de teren reprezintă un pericol
permanent pentru multe obiective naturale şi sociale: cauzează deformarea versanţilor,
degradează stratul fertil de sol, distrug învelişul vegetal, afectează localităţi umane,
deteriorează construcţii, autostrăzi, poduri etc... Astfel, alunecări de teren cu volumul
de cca 1,2 mln.km3 din anul 1981, declanşată în partea de est a satului Bravicea
(r.Călăraşi), a deteriorat autostrada Chişinău - Bălţi pe o lungime de cca 250m.
Cantitatea mare de precipitaţii atmosferice căzute la 11 mai, 1985 a provocat
declanşarea unei serii de alunecări de teren catastrofale, în urma cărora au fost distruse
un număr mare de case de locuit şi alte edificii din raioanele Teleneşti şi Orhei. O
intesificare evidentă a proceselor de alunecare s-a înregistrat în anii 1997-1999. În anul
1998 în satul Leuşeni (r. Hînceşti) în urma alunecărilor de teren au fost distruse în jurul
a 360 de case de locuit. Asemenea, în această perioadă de timp (1977- 1999) în satul
Ghiliceni (r. Teleneşti), alunecările de teren au distrus şi au avariat cca 100 de case.
Alunecări de mari proporţii, care au cauzat distrugerea şi avarierea construcţiilor,
diferitor edificii, autostrăzilor au avut loc în anii 1912, 1933, 1948, 1967, 1970, 1973,
1981, 1985, 1997, 1998, 1999.
Conform investigaţiilor realizate de specialişti, 60% din localităţile republicii
sunt amplasate pe terenuri expuse pericolului alunecărilor de teren. În ultimele decenii
suprafaţa alunecărilor de teren creşte în urma activităţii umane. Pe parcursul ultimilor
30 ani aceasta suprafaţă s-a majorat cu cca 62,6 000 ha, crescînd anual cu cca 1000-
2000 ha. Anual alunecările de teren aduc pagube de cca 35 mil. de lei.
Conform pronosticului de activizare a proceselor de alunecare, elaborat de către
Departamentul Situaţiei Excepţionale pentru viitorii 15 ani, prejudicţiile economice,
cauzate de alunecări, vor atinge 41 mil. dolari S.U.A.
În prezent, cca 12% din suprafaţa terenurilor agricole a republicii (350000 ha) a
devenit puţin productivă în urma alunecărilor de teren şi eroziunii solului.
Dintre alte procese de deplasare în masă, cu frecvenţă mai redusă şi pagube
provocate mai mici, pe teritoriul Republicii Moldova se înregistrează tasarea, procesele
de prăbuşire şi surpare, curgerile noroioase.

Măsuri de prevenire şi combatere a alunecărilor de teren. O problemă

importantă este că după studierea alunecărilor de teren trebuie luate urgent măsuri de
stocare şi prevenire a posibilelor alunecări din zonele susceptibile. Măsurile sunt
complexe şi intră în sfera de preocupare a inginerilor geologi, geomorfologi

43
specializaţi în acest domeniu. Pentru provenirea şi combaterea alunecărilor de teren pot
fi luate următoarele măsuri:
 Organizarea unui staţionar pentru observaţii în timp, privind evoluţia deformaţiilor
versantului, variaţia apelor subterane.
 Măsuri tehnice de stabilizare a versanţilor: construirea zidurilor de sprijin şi
contraforturilor. Drenajul apelor de suprafaţă şi evacuarea acestora în locuri
amenajate.
 Captarea izvoarelor şi drenarea terenurilor cu exces de umiditate.
 Menţinerea sectoarelor împădurite şi împădurirea în zonele de alunecare.
 Evitarea păşunatului excesiv pe versanţi.
 Realizarea aratului în lungul pantei.
În prezent, în Republica Moldova, se aplică şi se execută o serie de măsuri de
prevenire şi combatere a deplasărilor în masă, în special, a alunecărilor de teren. În
scopul asigurării stabilităţii versanţilor de alunecare sunt aplicate:
• construcţii de fixare: ziduri de sprijin, contrabanchte, piloni – pene,
etc.;
• diverse construcţii de drenaj: canale de evacuare rapidă a apelor de
suprafaţă, şanţuri de drenaj transversale şi longitudinale în formă de
evantai, drenaje de aerare, drenarea terenurilor prin evacuarea apelor
subterane;
• împădurirea terenurilor afectate sau predispuse alunecărilor.

2.3.2 AVALANŞELE
Aspecte generale. Avalanşele reprezintă deplasări bruşte ale maselor de
zăpadă şi gheaţă care alunecă sau se rostogolesc pe versanţii abrupţi ai munţilor.
Avalanşele pot antrena în trecerea lor material detritic, de dimensiuni diferite ca
bolovani, blocuri de rocă. Ca şi în cazul altor tipuri de deplasări gravitaţionale,
avalanşele sunt favorizate de o serie de condiţii, factori potenţiali şi factori
declanşatori. Factorii potenţiali reprezintă acumularea zăpezii, structura straturilor
de zăpadă (prăfoasă, grăunţoasă, compactă); rezistenţa păturii de zăpadă. Factorii
declanşatori sunt acei care conduc dezechilibrarea maselor de zăpadă: vîntul,
trepidaţiile antropice produse de autovehicule, de împuşcături, modificarea
conformaţiei versantului pentru construirea şoselelor sau a altor edificii,
cutremurile.
În funcţie de particularităţile stratului de zăpadă afectat, există mai multe tipuri
de avalanşe:
 Avalanşe uscate - se produc atunci cînd masa de zăpadă este afînată,
făinoasă, fără coeziune, la scurt timp după căderea ei. Se deplasează cu viteze
mari (200 km/h), sunt periculoase nu numai prin efectul greutăţii zăpezii, dar
şi prin presiunea aerului cu efectul unui uragan, prin aerosolii foarte
periculoşi pentru oameni, formaţi din amestecul zăpezii cu aerul.

44
  Avalanşe umede - se produc în masa de zăpadă îmbibată cu apă prin
încălzire. Se deplasează în lungul culoarelor de avalanşă cu viteze de 30...80
km/h, exercită presiuni mari asupra obiectelor întîlnite în cale, distrugîndu-le.
 Avalanşe în plăci - se produc atunci cînd în masa de zăpadă se formează o
crustă superficială îngheţată. Datorită vîntului stratul superficial îngheţat şi
cel mijlociu desprinse şi antrenate în mişcare. Stratul bazal de zăpadă
acţionează ca un lubrifiant, determinînd deplasarea.

Aspecte de risc. Avalanşele se înscriu printre cele mai dramatice fenomene şi cu

cel mai ridicat risc pentru societate, datorită impactului direct asupra populaţiei
montane şi mediului. Avalanşele cu consecinţe catastrofale se produc în toate regiunile
montane acoperite cu zăpezi. Riscul impactului avalanşelor asupra populaţiei creşte
odată cu extinderea activităţilor turistice montane şi cu participarea sporturilor de
iarnă. Avalanşe catastrofale se produc în Munţii Alpi. De exemplu: În Alpii Elveţieni
şi Austrieni anual îşi pierd viaţa 20-25 persoane sub impactul avalanşelor. Una dintre
cele mai mari catastrofe favorizată de avalanşe s-a produs în masivul Huascaran din
Munţii Anzi (Peru) în iarna anului 1941, provocînd 5000 de victime.
Măsuri de prevenire/combatere. Pentru evitarea riscului legat de avalanşe este
important cunoaşterea arealelor în care se produc. Cartarea acestora areale şi
elaborarea hărţilor de risc permit luarea măsurilor eficiente de atenuare a impactului
dezastruos asupra populaţiei.
În Munţii Alpi traseele de schi sunt echipate cu sisteme de monitorizare
permanentă a stării timpului şi zăpezii şi de alertarea în cazul pericolului de declanşare
a avalanşelor. Pe versanţii munţilor sunt construite ziduri de protecţie, sunt amplasate
din material rezistent. În lungul unor culoare de avalanşă sunt construite tunele de
protecţie (de exemplu în Munţii Tatra din Polonia). Prezenţa unor perdele forestiere de
protecţie sunt binevenite pentru protejarea căilor de comunicaţie. Este necesar ca
turiştii, schiorii să cunoască bine traseele, să evite locurile cu pericol de declanşare a
avalanşelor, cornişele şi pantele abrupte, să urmeze instrucţiunile grupurilor de
Salvamont.

2.3.3 EROZIUNEA ÎN SUPRAFAŢĂ ŞI RAVENAREA

Aspecte generale. Apa provenită din precipitaţii, din topirea zăpezii şi a
gheţarilor are o pondere importantă în degradarea suprafeţelor înclinate ale terenurilor.
Acţiunea hidrodinamică a apei pe versanţi este un proces complex care se produce în
mai multe ipostaze (stadii) şi care poartă numele de pluviodenudare, eroziune în
suprafaţă, ravenaţie (eroziune de adîncime, liniară, torenţială).
Pluviodenudarea. Se produce prin impactul picăturilor de ploaie cu suprafaţa
terenului. Sub acţiunea de izbire-împroşcare ale picăturilor de ploaie are loc desfacerea
agregatelor de sol, împrăştierea lor înjur şi crearea unor mici alveole. La suprafaţa
solului, supus acestei acţiuni evolutive, se formează un strat afînat care la uscare
devine prăfos şi poate fi uşor spulberat de vînt sau evacuat prin spălare.

45
 Eroziunea în suprafaţă. În timpul ploilor torenţiale, în urma căderii unor
cantităţi suficiente de precipitaţii, apa se acumulează sub formă de pînză (peliculă) care
prin scurgere difuză antrenează cu sine şi particule de sol. Ca rezultat este generată
eroziunea în suprafaţă (superficială) a solului. Eroziunea în suprafaţă produce o
subţiere a profilului de sol, o scădere a fertilităţii acestuia, provocînd mari pagube
economice.
Eroziune de adîncime. Evoluînd în timp, scurgerea peliculară, în suprafaţă se
concentrează în suvoaie de şiroire, torenţi care modelează versanţii prin eroziune de
adîncime. Principalele forme de relief rezultate prin eroziune de adîncime, după
dimensiuni şi stadiul de evoluţie, sunt: rigola, ogaşul şi ravena.
Rigolele reprezintă un şănţuleţ efemer, cu un traseu uşor sinuos, cu adîncimi şi
lărgimi reduse (de cîţiva zeci de centimetri), cu lungimi de cîţiva metri sau cîţiva
zeci de metri. Cele cu dimensiuni foarte reduse pot fi astupate, desfiinţate prin
lucrări agrotehnice anuale.
Unele rigole, la ploi torenţiale, se adîncesc, trecînd într-un nou stadiu de evoluţie
– ogaş. Ogaşele pot avea adîcimea pînă la 2 metri care se pot păstra bine în peisaj.
Ravenele constituie o formă mai avansată de eroziune, cu adîncimea de peste 2
- 3 metri, cu lărgimi şi lungimi variate. Ravenele pot fi simple (cu un singur canalde
scurgere) sau ramificate (cu mai multe canale).
Ravena este alcătuită din:
- vîrful ravenei (obîrşia) – partea superioară, abruptă, foarte activă;
- malurile ravenei, afectate de procesele de eroziune laterală şi surpare;
- talvegul (fundul) ravenei, adeseori în trepte sau cu multe neregularităţi;
- gura ravenei – capătul din aval unde se depune materialul transportat de apă
sub forma unui con de dijecţie.
Pe teritoriul Republicii Moldova sporirea proceselor de eroziune în suprafaţă şi a
celor de ravenare sunt favorizate de condiţiile naturale ca: litologia
rocilor,constituţia şi rezistenţa substratului geologic, relieful accidentat, morfologia,
panta şi lungimea versanţilor, caracterul torenţial al ploilor în anotimpupile calde,
gradul scăzut de împădurire a teritoriului, precum şi activitatea gospogărească a
oamenilor.

Aspecte de risc. Procesele de eroziune în suprafaţă şi cele de ravenaţie

produc modificări ale calităţii mediului înconjurător pe diferite suprafeţe. Efectul
acestor procese se manifestă în eroziunea superficială a solurilor prin îndepărtarea
orizonturilor fertile, respectiv în pierderea fertilităţii şi scăderea potenţialului de
productivitate a acestora, în scăderea ritmului de creştere a recoltelor, în scoaterea
unor suprafeţe extinse din circuitul economic şi, în mod indirect -
afectarea stării de sănătate şi de nutriţie a populaţiei. Din aceste considerente ele
reprezintă fenomene de risc. La nivel planetar, cele mai mari pierderi anuale din
cauza degradării solului sunt înregistrate în Asia şi Africa.
Dezvoltarea formaţiunilor torenţiale, densitatea mare a lor, gradul înalt de
afectare a unor suprafeţe conduce la degradarea terenirilor, încît crează dificultăţi în

46
utilizarea acestora.Terenurile afectate puternic de eroziunea torenţială, şi care sunt
improprii oricărei utilizări economice sunt numite bad –lands („pămînturi rele”).
Bad-landurile sunt puternic dezvoltate în statele Dakota de Nord şi Nebraska din
SUA, unde au şi fost descrise prima oară. De asemenea, o răspîndire largă au în
partea de Nord-Vest a Marilor Cîmpii din SUA şi Kanada.
Pe teritoriul Republicii Moldova eroziunea în suprafaţă şi ravenaţia prezintă
fenomene destul de frecvente. Solurile arabile din cadrul versanţilor sunt supuse la
diferit grad de eroziune în suprafaţă, precum şi afectate de diferite forme torenţiale
de eroziune. În decursul ultimilor 40 de ani suprafaţa solurilor erodate a avansat în
medie cu peste 7mii hectare anual. Gradul cel mai înalt de erodare a solurilor aflate
în circuitul agricol a fost înregistrat în raioanele centrale şi de sud ale republicii
(Calăraşi – 56%, Cahul – 44%, Hînceşti – 44%, Ungheni – 43%, Nisporeni – 43%).
Pierderile anuale de sol fertil de pe terenurile agricole, cauzate de eroziune,
constituie cca 26 mil. tone, inclusiv humus – 700 mii tone, azot – 50 mii tone,
fosfor – 34 mii tone, potasiu – 597 mii tone. În mod indirect, impactul eroziunii se
extinde şi asupra altor domenii prin înămolirea bazinelor acvatice, poluarea
solurilor şi a apelor subterane cu produse de uz fitosanitar şi fertilizanţi spălaţi de pe
versanţi, distrugerea căilor de comunicaţii, a construcţiilor hidrotehnice etc..
Observările au demonstrat că dezvoltatrea mai intensivă a formelor torenţiale de
relief, cu efec negativ asupra mediului, are loc în perioada de primăvară – vară şi
este caracteristică pentru terenurile constituite din depozite nisipoase şi nisipo-
lutoase. Acest fenomen se explică prin frecvenţa mare a ploilor torenţiale capabile
să formeze torenţi de scurgere care uşor dezlocă şi transportă particule de sol sau
rocă. Răspîdirea teritorială a formelor torenţiale şi gradul de afectare a versanţilor
şi altor terenuri sunt diferite şi depind de constituţia litologică a substratului,de
particularităţile geomorfologice şi alte condiţiide mediu caracteristice fiecărei
regiuni (zone). Astfel, în Podişul de Nord al Moldovei suprafaţa ravenelor nu
depăşeşte 0,2 ha pe 1km2 , iar lungimea totală a lor este 100-200 m/km2. În Cîmpia
Bălţilor aceşti indici se majorează evident, suprafaţa ravenelor ajungînd la 1 ha/km2,
iar lungimea lor -pînă la 400-500 m/km2. Asemenea indici sunt caracteristici şi
pentru Podişul Moldovei Centrale. Cea mai afectată zonă de eroziune este Cîmpia
Moldovei de Sud, unde suprafaţa ravenelor depăşeşte 1,5 ha/km2, iar lungimea lor
atinge 700 – 800 m/km2. Viteza medie anuală de dezvoltare a ravenelor se
estimează de la 0,6 pînă la 1,4 m. Terenurile supuse proceselor de eroziune
alcătiuesc cca 33% din teritoriul pepublicii, iar suprafaţa afectată de ravene
constituie cca 11837 ha.

Măsuri de ameliorare şi combatere. Stoparea sau deminuarea proceselor

erozionale necesită respectarea unor principii de bază şi implementarea diferitor
complexe de acţiuni, măsuri şi lucrări de amenajare antierozională:
- Organizarea terenurilor agricole pe principii antierozionale;
- Aplicarea măsurilor agrotehnice antierozionale: plantarea de culturi specifice pe
versanţi în lungul curbelor de nivel, în făşii şi în benzi;

47
 - Realizarea lucrărilor pentru combaterea eroziunii şi formelor torenţiale. Rigolele
pot fi nivelate prin arătură sau astupate totalmente cu material humifer adus. În
scopul stopării dezvoltării ravenelor, la vîrful lor se construeşte un val – canal care
ar reţine sau ar reorienta torentul de apă. Pe talvegul ravenei pot fi construite valuri,
gărduleţe, baraje din diferite materiale. La partea superioară a barajelor se lasă un
mic evacuator(deversător) care va regla cursul torentului de apă . Malurile abrupte
ale ravenelor pot fi parţial nivelate şi consolidate prin înierbare cu amestec de
plante ierboase perene.
- Amenajări fitoameliorative: plantarea fîşiilor forestiere pentru protecţia
terenurilor agricole;
- Sădirea plantaţiilor silvice pe versanţii cu panta de peste 300;
- Amplasarea asolamentelor de protecţie, efectuarea lucrărilor pedoameliorative.

TERMENI:
Ac incremenent – lavă răcită în coşul vulcanilor şi împinsă afară prin presiunea
gazelor sau a magmei, sub forma unui stîlp.

Cenuşă vulcanică – produs din particule fine, expulzat în timpul erupţiilor

vulcanice de lave acide cu caracter exploziv şi depus fie în zona de erupţie, fie la
distanţe diferite faţă de acesta.

Con de dijecţie – microrelief de acumulare, de formă semiconică, rezultat în urma

depunerii materialului aluvionar transportat de un torent de apă, în punctele de
reducere tranşantă a pantei. Materialul constituent are o sortare specifică: particulele
cele mai grosiere - în vîrful conului, iar cele mai fine – spre periferie.

Dorsală medio-oceanică – lanţ muntos submarin, cu lungimi de mii de kilometri şi

înălţimi de 2000-3000 metri, format în principal din magmă îeşită din astenosferă în
lungul rifturilor oceanice.

Falie – ruptură a scoarţei terestre de-a lungul căreia compartimentele opuse suferă o
deplasare diferenţiată, paralelă cu suprafaţa de ruptură. Uneori faliile se înscriu în relief
prin denivelări.

Falie tarnsformantă – falie transversală pe dorsalele medio-oceanice, care

întrerupe continuitatea văilor de rift.

Lavă – magma ieşită la zi în timpul erupţiilor vulcanice şi degazeificată parţial.

Magmă – materie fluidă din interiorul Pămîntului, formată din topituri de silicaţi şi
substanţe volatile. Supusă la presiuni mari, magma străpunge scoarţa terestră în
punctele ei mai slabe, producînd erupţii vulcanice.

48
 Morenă – masă de material detritic de dimensiuni variabile tarnsportat de gheţari şi
depus acolo unde se topeşte gheaţa

Placă litosferică – porţiune din scoarţa terestră de dimensiuni mari care se

deplasează faţă de altă placă cu viteze de ordinul centimetrilor pe an. Poate „creşte” în
lungul unui riftsau se poate consuma prin subducţie.

Plan Benioff – plan al unei plăci litosferice, cu înclinare de 450 – 550, de-a lungul
căruia se efectuează subducţia faţă de placa litosferică cu care vine în contact. Aceste
planuri constituie focare seismice.

Rift – depresiune tectonică alungită, sub forma unui graben de mari dimensiuni,
situată de obicei în partea centrală a dorsalelor medio-oceanice.

Subducţie – proces de alunecare a unei litosferice sub o altă placă. Zonele de

subducţie se caracterizează prin seismicitate intensă şi prin vulcavism activ.

Tsunami – val provocat de seisme şi erupţii vulcanice submarine.

BIBLIOGRAFIE

1. Bălteanu D., Alexe R., Hazarde naturale şi antropogene. Ed. CORINT. Bucureşti,
2000.
2. Băcăuanu V., Donisă I., Hârjoabă I., Dicţionar geomorfologic. Ed. Ştiinţifică.
Bucureşti, 1974.
3. Brânduş C., Grozavu A., Efros V., ChiriţăV., Dicţionar de termeni fizico-
geografici. Ed. Fundaţiei Chemarea. Iaşi, 1998.
4. Cutremurele (de NEIL MORRIS). Ed. ARC. Chişinău, 2002.
5. Eroziunea solului. Ed. PONTOS. Chişinău, 2004.
6. Grecu F., Hazarde şi riscuri naturale. Ed. UNIVERSITARĂ. Bucureşti, 2004.
7. Mac I., Elemente de geomorfologie dinamică. Ed. ARSR. Bucureşti, 1986.
8. Mac I., Geomorfosfera şi geomorfosistemele. Ed. Presa Universitară Clujeană. Cluj-
Napoca, 1996.
9. Mihailescu C., Boian I., Fenomene naturale de risc în republica Moldova //Mediul
Ambiant, NR.5 (23), 2005.
10. Olaru L., Ionesi V., Ţabără D., Geologie fizică. Ed. Universităţii „AL.I. Cuza”.
Iaşi, 2004.
11. Starea Mediului în Republica Moldova în anul 2004. (Raport Naţional). Chişinău,
2005.

49
 12. Starea Mediului în Republica Moldova în anul 2005. (Raport Naţional). Chişinău,
2006.
13. Vulcanii (de PHILIP STEELE). Ed. ARC. Chişinău, 2002.

Lista imaginilor:

I.Hazarduri seismice:
1. Plăcile litosferice (tectonice). Zonele seismice şi vulcanice.
2. Elementele unui cutremur de pamînt.
3. Scara Richter, Mercalli.
4. Seismograf.
5. Seismograful Chang Heng (cel mai vechi seismograf).
6. Imagini: Distrugeri ale obiectivelor umane ( clădiri, poduri, căi ferate, şosele etc...).
7. Falia San-Andreas.
8. Tsunami.
9. Imagini: Modalitaţi/mecanisme de autoprotecţie contra cutremurilor.
10. Harta zonării seismice a Republicii Moldova.
II.Hazarduri vulcanice:
1.Erupţii vulcanice (cu lave, cu cenuşă).
2. Elementele unui vulcan.
3. Tipuri de vulcani după modul de erupţie.
4. Harta răspîndirii vulcanilor pe glob.
5. Imagini: Impactul erupţiilor vulcanice asupra edificiilor umane, populaţiei, naturii
III. Hazarduri care afectează versanţii:
1. Rosrogoliri.
2. Prăbuşiri, surpări.
3. Alunecări de teren (diferite tipuri).
4. Elementele unei alunecări de teren.
5. Imagini: Impactul alunecărilor asupra edificiilor umane şi asupra cadrului natural.
6. Imagini: Măsuri de prevenire/combatere a alunecărilor de teren.
7. Curgeri noroioase.
8. Avalanşe.
9. Imagini: Impactul curgerilor noroioase, avalanşelor asupra edificiilor umane, cadrului natural.
10. Pluviodenudaţia.
11. Imagini: Rigole, ogaşe.
12. Ravene.
13. Bădland-uri.
14. Imagini: Măsuri de prevenire/combatere a ravenelor.

50
 3. Hazardurile climatice

3.1. Generalităţi
Din toţi factorii de mediu, clima are cel mai important rol. Ea constituie
principalul factor energetic modificator al scoarţei terestre care determină dinamica
reliefului şi evoluţia landşafturilor geografice, fiind principalul factor ecologic care stă
la baza repartiţiei pe Terra a lumii vegetale şi animale, precum şi a aşezărilor umane.
Clima este principala sursă de energie indispensabilă vieţii, iar în ultimul timp ea
devine şi o sursă de energie regenerabilă (solară, eoliană, termală etc.).
În toate modurile ei de manifestare, clima este nu doar o sursă de diferite energii
vitale, ci şi un factor de risc enorm care condiţionează apariţia altor energii, deseori cu
efect distrugător, provocînd enorme pagube materiale şi numeroase pierderi umane.
Hazardurile climatice cuprind un spectru larg de fenomene, atît după geneza
lor, cît şi după alte criterii: modul de manifestare; variaţia în timp şi spaţiu; modul de
declanşare şi evoluţie.
În terminologia de specialitate, hazardurile climatice se pot confunda uneori cu
fenomenele climatice extreme, sau cu recordurile climatice; uneori se pune semn de
egalitate între noţiunea de hazard climatic şi dezastru climatic. Hazardele climatice pot
fi totodată şi fenomene excepţionale ca mod de manifestare, fără a fi neapărat şi
recorduri climatice, dar în toate cazurile sunt fenomene climatice periculoase care prin
consecinţe pot determina, uneori, chiar dezastre climatice.
În literatura franceză se foloseşte şi noţiunea de fenomen natural de risc (în
cazul de faţă, fenomen climatic de risc), adică un fenomen purtător de risc, de
consecinţe grave asupra mediului şi societăţii, iar pentru uşurinţă în exprimare, s-a
propus noţiunea simplificată de riscuri naturale (în cazul de faţă, riscuri climatice).
Pentru a evita orice confuzie, s-a adoptat utilizarea ambelor noţiuni „hazarde/riscuri
climatice” sau „hazarde şi riscuri climatice”, invocând atât cauza producerii lor, cât şi
modul de manifestare şi consecinţele, acoperind astfel, întreaga gamă de probleme pe
care le ridică utilizarea corectă a acestor două noţiuni.
În categoria hazardurilor şi riscurilor climatice se poate include o paletă foarte
largă de fenomene ca: valurile de frig şi de căldură, îngheţurile timpurii şi tardive;
căderile abundente de zăpadă şi viscolele; ploile abundente; furtunile cu grindină;
vînturile puternice; uraganele, tornadele, taifunurile, orajele; secetele îndelungate etc.
Riscurile climatice pot declanşa, la rîndul lor, alte riscuri: hidrologice,
geomorfologice, pedologice, ecologice.
Pe suprafaţa globului pământesc are loc o gamă foarte largă de hazarduri şi
riscuri climatice, cunoscute în literatura de specialitate şi sub alte denumiri: fenomene
climatice excepţionale sau fenomene climatice periculoase, catastrofe, dezastre,
calamităţi naturale etc.

51
 Caracteristicile lor generale (modul de manifestare, durata, intensitatea şi
consecinţele lor) sunt determinate de intensitatea factorilor lor genetici, între care, rolul
principal revine particularităţilor sezoniere ale circulaţiei generale a atmosferei, în
interacţiune cu suprafaţa activă a Terrei. Din punct de vedere teritorial, însă, se
remarcă o gradaţie a intensităţii lor pe zone climatice (Bogdan, 1994).
Aşa de exemplu, hazardurile şi riscurile climatice de vară, care au la origine
valurile de căldură tropicale, înregistrează o diminuare a intensităţii lor, pe parcursul
deplasării dinspre regiunile sudice, calde şi umede, cu instabilitate mare, spre regiunile
temperate şi subpolare, mai reci şi uscate, cu stabilitate din ce în ce mai mare. Tot
astfel, hazardele şi riscurile climatice de iarnă, generate de valurile de frig polar sau
arctic, înregistrează aceeaşi diminuare a intensităţii lor, pe măsură ce se deplasează
dinspre locurile de origine nordică, reci şi uscate cu stabilitate mare, spre cele sudice,
temperate şi subtropicale, devenind din ce în ce mai calde, umede şi mai instabile.
Asemenea fenomene periculoase evidenţiază anumite caracteristici ale climei
zonale, regionale şi locale, avînd consecinţe gradate în funcţie de intensitatea
condiţiilor lor genetice şi de tipul de hazard.
Republica Moldova, fiind o ţară agrară, este afectată pe tot parcursul anului de
diferite fenomene climatice de risc care, adesea, diminuează producţia agricolă.
Hazardurile şi riscurile climatice din Moldova reprezintă o parte din hazardurile şi
riscurile climatice ale Terrei, generate de dinamica atmosferei la contactul cu suprafaţa
terestră, dar factorii geografici locali din ţară le imprimă un specific aparte. Moldova,
situată în zona climei temperate din emisfera nordică, ţară peste care se interferează
multiple influenţe climatice exterioare (oceanice, scandinavo-baltice, continental-
excesive, pontice şi submediteraneene), dispune de o mare varietate a hazardelor şi
riscurilor climatice, dependente de caracteristicile fizice ale maselor de aer în advecţie
peste teritoriul ei.
Cele prezentate mai sus, conduc la două concluzii mai importante.
Pe de o parte, această gradaţie latitudinală măreşte intensitatea hazardurilor şi a
riscurilor climatice ca şi a consecinţelor lor pe toată suprafaţa Terrei; pe de altă parte,
se constată că, dintre toate zonele climatice, zona temperată, în care se încadrează şi
Moldova, se caracterizează prin cele mai diverse fenomene de acest fel. Aceasta se
explică prin faptul că zona respectivă ocupă o poziţie intermediară pe glob, între
celelalte zone climatice, unde are loc interacţiunea maselor de aer arctic şi polar cu
mase de aer tropical şi invers.
Este deci zona unde au loc în permanenţă invazii ale maselor de aer foarte rece
şi uscat de origine arctică sau polară, care atrag după sine ansamblul riscurilor
climatice de iarnă, ca şi invazii ale maselor de aer fierbinte tropical, care aduc cu ele
ansamblul hazardurilor şi a riscurilor climatice de vară. Evoluţia sezonieră şi
multianuală a acestor hazarduri şi riscuri climatice are un caracter neperiodic şi, ca
urmare, nu totdeauna pot fi prevăzute şi preîntâmpinate prin măsuri care să contribuie
la diminuarea pagubelor posibile. De aceea, ele trebuie studiate cu mare atenţie pentru
precizarea legilor de bază care le determină, pentru stabilirea ariilor cu risc, ca şi
pentru stabilirea consecinţelor lor.

52
 Hazardurile climatice în general sunt clasificate după mai multe criterii.
După viteza de declanşare (Ciulache, Ionac, 1995):
- fenomene atmosferice de risc cu declanşare rapidă şi extindere
regională: cicloni tropicali;
- fenomene atmosferice dăunătoare cu declanşare rapidă şi extindere locală:
- tornade şi trombe, oraje însoţite de vînturi violente şi grindină, trăsnete,
averse, grindină;
- fenomene atmosferice de risc cu viteză de apariţie intermediară: brumă,
chiciură, polei, ceaţă, viscol;
- fenomene atmosferice de risc cu apariţie lentă: secete episodice, secete
cvasipermanente şi permanente;
- fenomene de risc datorate combinării unor factori meteorologici şi
nemeteorologici: avalanşe, unde de maree;
- alte fenomene atmosferice de risc cu caracter spectacular: vânturi
neperiodice calde (föehn), vânturi neperiodice reci (de tip Bora), furtuni de
nisip şi praf, depuneri de zăpadă şi gheaţă.
După factorii predominanţi ce determină manifestarea diverselor calamităţi
meteorologice (Mihailescu, 2004):
- anomalii de umiditate, care la rândul lor pot fi pozitive, adică cu exces de
umiditate (ploi torenţiale abundente, căderi de grindină etc.), şi negative, cu
umiditate deficitară (secete);
- anomalii termice, care, de asemenea, pot fi pozitive (veri cu arşiţe mari, ierni
extrem de blânde, primăveri foarte timpurii etc.) şi negative (ierni excesiv de
geroase, polei excesiv, geruri mari, îngheţuri timpurii de toamnă ori foarte
tardive de primăvară, veri foarte răcoroase etc.);
- anomalii dinamice ori modificări bruşte ale circulaţiei atmosferice regionale
(viscole, cicloni, furtuni puternice, uragane, taifunuri etc.);
După zonele climatice (Bogdan, 1994):
- riscuri climatice din zona intertropicală: cicloni tropicali (uragane, taifunuri,
tornade), musoni, secete permanente;
- riscuri climatice din zonele subtropicale (circummediteraneene): seceta
mediteraneană, ciclonii mediteraneeni (violenţi), valuri de ger şi îngheţ,
căderi abundente de zăpadă, viscole;
- riscuri climatice din zona temperată: cicloni oceanici (precipitaţii bogate),
perturbaţii mediteraneene (cicloni mediteraneeni cu evoluţie retrogradă),
furtuni cu grindină, valuri de călduri caniculare, secete episodice, valuri de
răciri masive, îngheţuri foarte timpurii şi târzii, vînturi violente (doborâturi
de arbori), ninsori abundente, viscole (înzăpeziri), avalanşe;
- riscuri climatice din zona subpolară (subarctică) locuită: valuri de călduri
care determină topirea gheţii, avalanşe de zăpadă şi blocuri de gheaţă,
ninsori foarte abundente, viscole deosebit de violente, inundaţii etc.
După modul de manifestare la debut şi pe parcursul evoluţiei, ca şi după
suprafaţa ocupată:

53
 - riscuri climatice cu declanşare rapidă, evoluţie rapidă şi extindere zonală:
cicloni tropicali (uragane, taifunuri), musoni(ecuatoriali, tropicali,
extratropicali);
- riscuri climatice cu declanşare rapidă, evoluţie rapidă şi extindere regională:
tornade, cicloni oceanici, precipitaţii abundente(inundaţii), oraje, valuri de
frig şi căldură, vînturi violente (doborâturi de arbori), viscole (înzăpeziri),
vînturi locale (de tip foehn, bora şi suhovei) etc.;
- riscuri climatice cu declanşare rapidă, evoluţie progresivă (care determină o
succesiune de fenomene) şi extindere regională: perturbaţii mediteraneene
(cicloni mediteraneeni cu evoluţie retrogradă);
- riscuri climatice cu declanşare rapidă, evoluţie rapidă şi extindere locală:
averse (de ploaie, lapoviţă, ninsoare), furtuni cu grindină şi oraje, trăsnete,
trombe;
- riscuri climatice cu declanşare lentă, evoluţie lentă şi extindere zonală:
secete permanente tropicale, ceaţa (de advecţie, oceanică, arctică /
antarctică);
- riscuri climatice cu declanşare lentă, evoluţie lentă şi extindere regională sau
locală: inversiuni de temperatură, fenomenele de iarnă (îngheţ, brumă, polei,
ninsoare, depuneri de gheaţă), ceaţă (de radiaţie şi evaporare), fenomene de
uscăciune, secete episodice;
După sezonul în care se produc:
- riscuri climatice din perioada rece a anului: inversiuni de temperatură, valuri
de frig, îngheţ, brumă, polei, ninsori abundente, strat de zăpadă (troienit),
avalanşe de zăpadă, viscol, depuneri de gheaţă;
- riscuri climatice din perioada caldă a anului: valuri de căldură, incendii
naturale, suhoveiuri, averse, furtuni cu grindină, trăsnete, precipitaţii
excedentare;
- riscuri climatice caracteristice sezoanelor de tranziţie: ceaţă (advectivă,
radiativă, mixtă), cele mai timpurii îngheţuri de toamnă, cele mai târzii
îngheţuri de primăvară, cele mai timpurii ninsori şi viscole, cele mai târzii
ninsori şi viscole, precipitaţii abundente (uneori inundaţii);
- riscuri climatice posibile în tot anul: fenomene de uscăciune, fenomene de
secetă.
După caracteristicile fizice, ca şi cu predominanţa sezonieră a unui tip sau altul
de masă de aer, în Moldova se pot distinge:
hazarde/riscuri climatice de iarnă, a căror trăsătură comună o constituie
menţinerea temperaturilor negative, în care se includ:
- hazarde/riscuri termice de iarnă (inversiunile de temperatură, valurile de frig,
răcirile masive, temperaturile minime sub -20°, -30° etc.);
- hazarde/riscuri glaciare (îngheţ, brumă, chiciură, polei, depuneri de gheaţă,
ninsori abundente, strat de zăpadă gros şi troienit,);
- hazarde/riscuri eoliene (viscol, crivăţ), vânturi tari cu viteze >11 m/s ;

54
 hazarde/riscuri termice de vară a căror trăsătură comună o constituie
temperaturile pozitive şi procesele intense de insolaţie, în care se includ:
- hazarde/riscuri termice de vară (valuri de căldură tropicală,
încălziri masive >30.0°C, temperaturile maxime >35°, incendii naturale
de pădure);
- hazarde/riscuri pluviale (ploi abundente şi de durată, ploi
torenţiale, averse);
- hazarde/riscuri eoliene (suhovei, furtuni de praf ), vânturi tari cu
viteze >11 m/s;
- hazarde/riscuri asociate (averse, grindină, vijelii, oraje);
hazarde/riscurile climatice din anotimpurile de tranziţie (primăvara şi
toamna), a căror caracteristică o constituie alternanţa temperaturilor negative cu cele
pozitive. Aceasta conduce, la interferenţa hazardelor/riscurilor climatice de iarnă cu
cele de vară, fenomen posibil până ce se stabileşte sensul predominant al
temperaturilor pozitive sau negative. De menţionat că nu orice fenomen climatic poate
fi considerat în aceste anotimpuri, un hazard sau un risc. Ele apar de multe ori asociate.
Cele mai specifice sunt:
- valurile de frig polar;
- cele mai timpurii de toamnă şi cele mai târzii de primăvară (îngheţuri,
brume, ninsori şi viscole), care prin temperaturile coborâte pot provoca
îngheţarea sucului celular şi distrugerea celulelor la plante;
- valuri de căldură tropicale asociate cu vânturile uscate care pot genera
secetă, epuizarea rezervei de apă din sol şi îngreunarea lucrărilor agricole;
- ceaţa advectivă, radiativă şi mixtă care poate perturba circulaţia de toate
felurile.
hazarde/riscuri climatice posibile tot anul, în care se încadrează:
- excesul de precipitaţii care generează exces de umiditate şi inundaţii;
- deficitul de precipitaţii care generează fenomene de uscăciune şi secetă, care
sunt cele mai complexe hazarde/riscuri climatice posibile în oricare anotimp;
- vânturi tari (11-16 m/s) şi vânturile violente (>17 m/s) care pot determina
numeroase avarii mediului şi societăţii (doborâturi de arbori, ruperea
cablurilor aeriene, răsturnarea stâlpilor de transport a energiei electrice, a
stâlpilor de telefon, telegraf, descoperirea caselor etc.).

3.2. Ciclonii tropicali

Aspecte generale. Ciclonii tropicali reprezintă furtuni violente sub formă de

vârtejuri uriaşe cu diametrul de pînă la 400 km şi mai mult, formate pe oceane, în zona
intertropicală, având viteze ale vîntului de peste 120 km/h. Acestea poartă denumiri
diferite de la o regiune la alta: ”uragan” în Oceanul Atlantic, ”taifun” în Oceanul
Pacific şi ”ciclon tropical” în Oceanul Indian şi în lungul coastelor Australiei.
Puterea de distrugere a ciclonilor este determinată de viteza vînturilor, care poate
să ajungă la peste 250 km/h, de ploile torenţiale şi valurile uriaşe.

55
 Vitezele ciclonilor tropicali sînt înregistrate cu ajutorul sateliţilor, care permit şi
precizarea traseelor urmate.
În funcţie de viteza vîntului, ciclonii tropicali sînt clasificaţi în 5 categorii
(tab.3.1).

Tabelul 3.1
Clasificarea ciclonilor tropicali conform scării Saffir-Simpson.

Ordin de mărime Viteza vîntului (km/h) Înălţimea valului (m)

1. slab 118 -153 1,2 - 1,6
2. moderat 154 - 177 1,7 - 2,5
3. puternic 178 - 209 2,6 - 3,8
4. foarte puternic 210 - 249 3,9 -5,5
5. catastrofal peste 250 > 5,5

Ciclonii tropicali se formează între 5 şi 15° latitudine nordică şi sudică, uneori

extinzîndu-se spre 15° latitudine sudică şi 22° latitudine nordică, mai ales spre sfîrşitul
verii, cînd apa oceanului are la suprafaţă o temperatură de peste 26°C.
Aceştia pot să fie asociaţi cu o instalaţie termică uriaşă care utilizează ca sursă
de energie vaporii de apă care se ridică de pe ocean, generând un areal cu presiune
atmosferică redusă. Vînturile care converg spre acest areal sunt ascendente şi au o
mişcare de rotaţie datorită forţei Coriolis. La altitudine mişcările aerului sunt
divergente, se produce condensarea puternică a vaporilor de apă şi se formează ploi
abundente.
Sistemul circular care alcătuieşte un ciclon poate să aibă un diametru cuprins
între 500 şi 1000 km şi este divizat în trei părţi:
- partea centrală, numit ”ochiul ciclonului”, are un diametru de 5 – 50 km şi
este caracterizată prin vînturi slabe şi cer parţial senin;
- coroana principală, cu un diametru de pînă la 200 km, este partea cea mai
dinamică, aici se înregistrează vînturi violente şi ploi abundente, care pot să depăşească
1000 mm în 24 de ore;
- coroana exterioară, cu o lăţime de 100 – 200 km şi chiar mai mult, reprezintă
momentul în care încep să se înregistreze mişcările circulare ale aerului care tind să se
intensifice spre interior unde este coroana principală.
Ciclonii tropicali se formează numai deasupra mărilor şi oceanelor. Structura lor
este simetrică (izobarele care îi conturează pe harta sinoptică sînt cercuri aproape
perfecte), fronturile atmosferice lipsind cu desăvârşire.
Cel mai frecvent, ciclonii tropicali iau naştere în zona de convergenţă
intertropicală (unde se întîlnesc alizeele celor două emisfere), prin creşterea
amplitudinii undelor acesteia şi turbionarea vînturilor care suflă din direcţii contrare.
În anumite circumstanţe, deasupra oceanelor din zonele tropicale, cicloni se pot
menţine două sau trei săptămîni, ei deplasându-se către vest şi deviind treptat în

56
direcţia polului. Încorporaţi în curenţii de vest extratropicali, ciclonii tropicali se
transformă treptat în cicloni caracteristici latitudinilor medii, cu fronturi calde şi reci.
Atunci cînd ciclonii tropicali pătrund deasupra uscatului, mişcările ascendente
din cuprinsul lor se intensifică sub influenţa frecării cu relieful terestru declanşînd ploi
catastrofale simultane. Pe măsura înaintării în interiorul regiunilor continentale, sursa
de energie constituită din căldura latentă de evaporare se diminuează, vînturile şi
turbulenţa se reduc în intensitate dar ploile pot continua multă vreme.
Repartiţia teritorială a ciclonilor tropicali în diferite zone geografice este strîns
legată de existenţa condiţiilor necesare genezei şi evoluţiei lor. Anual pe Terra se
formează circa 80 de ciclonii tropicali puternici (cu dezvoltare completă), cea mai mare
parte a lor (75%) în emisfera nordică, iar Bangladeshul este ţara cel mai puternic
afectată de aceste fenomene. Ei se concentrează în cel puţin şase regiuni distincte cu
frecvenţe medii anuale variabile şi cu perioade de producere diferite.
- Regiunea I, care cuprinde vestul Oceanului Atlantic de Nord, Marea
Caraibilor, Golful Mexic apele de sud-est ale S.U.A. (7,3 cicloni pe an).
- Regiunea a II-a, care cuprinde estul Oceanului Pacific de Nord – Est
(coastele vestice ale Americei Centrale şi ale peninsulei California). Aici au
loc 5,7 cicloni pe an.
- Regiunea a III-a, care cuprinde sud – vestul Pacificului de Nord, în special
Marea Chinei, Insulele Filipine şi Sudul Japoniei (21,1 cicloni pe an), cu
taifunuri mai ales din mai pînă în decembrie
- Regiunea a IV-a, care cuprinde partea nordică a Oceanului Indian, în special
Golful Bengal, cu 6,0 cicloni în medie pe an, dezvoltaţi în perioada aprilie –
decembrie şi Marea Arabiei, cu 1,5 cicloni pe an produşi în perioada
septembrie – decembrie.
- Regiunea a V-a, care cuprinde partea de sud a Oceanului Indian, în special
regiunea cuprinsă între ţărmurile estice ale Insulei Madagascar şi meridianul
de 90° longitudine estică, cu 0,9 cicloni pe an, în perioada noiembrie –
aprilie
- Regiunea a VI-a, care cuprinde Pacificul de Sud situat între coastele estice
ale Australiei şi meridianul de 140° longitudine vestică, cu cicloni în
perioada decembrie – aprilie.

Aspecte de risc. Ciclonii tropicali sînt printre cele mai distructive hazarduri
naturale şi afectează, în special, zonele de coastă dens populate. Factorii principali care
provoacă pierderi umane sau pagube economice la trecerea ciclonilor tropicali sunt:
vînturile violente, ploile torenţiale, inundaţiile şi undele de maree. Cei mai puternici
din ei produc în medie 15 000 de victime şi pagube de peste 1,5 miliarde USD.
Ciclonul tropical din Bangladesh, care a avut loc în noiembrie 1970 a produs unul
dintre cele mai mari dezastre naturale din ultimele secole. Inundaţiile şi vînturile foarte
puternice au făcut circa 500 000 de victime şi pagube materiale de peste 100 milioane
USD. În noaptea de 29 aprilie 1991 asupra Bangladeshului s-a abătut un ciclon cu
rafale de vînt de 235 km/h şi valuri cu înălţimea de 6-8m, care a lovit năprasnic coasta

57
şi insulele din faţa ei, provocînd moartea a 138 000 de oameni, majoritatea prin înec.
Circa un milion de case au fost complet distruse, lăsînd fără adăpost peste 10 milioane
de oameni.
Pentru ţările Americii Centrale, uraganul ”Mitch” din intervalul 22 octombrie -5
noiembrie 1998 a fost denumit ”furtuna secolului”. Acest ciclon a generat vînturi cu
viteze de peste 300 km/h, s-a menţinut la nivelul 5 (maximul pe scara Saffir-Simpson)
un timp mai îndelungat decît oricare alt uragan observat anterior. A făcut 10 000 de
morţi, afectând puternic statele Honduras, Nicaragua, El Salvador şi Guatemala.
Pagubele economice înregistrate au determinat o întîrziere a dezvoltării economice din
aceste ţări cu zeci de ani.
Vînturile violente provoacă pierderi de vieţi omeneşti şi pagube grave nu numai
în mod direct, ci şi prin diferitele obiecte pe care le antrenează de pe suprafaţa terestră.
Forţele dezlănţuite ale ciclonilor tropicali pot provoca distrugeri spectaculoase şi prin
scăderea bruscă a presiunii atmosferice în afara unor structuri închise, determinînd
explozia şi distrugerea construcţiei respective.
Ploile abundente datorate ciclonilor tropicali determină creşteri ample şi rapide
ale cursurilor de apă. Pierderile umane şi de bunuri materiale datorate inundaţiilor care
însoţesc ori succed un ciclon tropical deţin adesea o proporţie ridicată din totalul
pagubelor înregistrate.
În catastrofele datorate ciclonilor tropicali, unda de maree este adesea factorul
cheie. La apropierea ciclonului de ţărmuri, vînturile marine, extrem de puternice,
provoacă frecvent creşteri de mai mulţi metri ale nivelului apei, adică unda de maree.
Ţările cele mai vulnerabile faţă de undele de maree sînt, desigur, cele expuse ciclonilor
cei mai violenţi, unde există terenuri joase în lungul coastelor şi golfurilor aproape
închise dinspre mare. Printre acestea se numără Bangladesh, China, Statele Unite ale
Americii, India, Japonia, Mexic şi, în emisfera sudică Australia.
Uraganele primesc nume pentru a fi identificate şi pentru a se evita confuzia
atunci cînd apar mai multe furtuni simultan. Organizaţia Meteorologică Mondială alege
numele, care încep de la litera A în fiecare an, folosindu-se alternativ nume masculine
şi feminine.
Uraganele „Catrina” şi „Rita”, care s-au năpustit asupra ţărmului de sud-est al
SUA la sfîrşitul lunii august 2005 au fost cele mai puternice din ultimele decenii şi au
adus prejudicii enorme în rezultatul acţiunii vîntului cu viteza de pînă la 280 km/h şi a
unor inundaţii catastrofale. Atacul devastator al uraganului „Catrina” în această
regiune a făcut peste 1200 de victime, iar prejudiciile materiale s-au ridicat la peste 200
miliarde USD.
Deşi tehnicile actuale, bazate pe înregistrări satelitare, permit stabilirea
traiectoriilor ciclonilor tropicali şi alertarea populaţiei, pagubele se menţin ridicate. Cel
mai mare număr de victime se înregistrează în ţările sărace, care nu dispun de
mijloacele corespunzătoare de prevenire şi alertare a populaţiei.

Metode de diminuare a violenţei ciclonilor tropicali. Printre fenomenele

meteorologice ciclonii tropicali deţin recordul în privinţa pagubelor pe care le pot

58
provoca în 12 – 48 ore pe un teritoriu întins. Posibilităţile de reducere a puterilor
distructive fac obiectul multor studii şi discuţii. Acestea au dus la concluzia că
pagubele ar putea fi mult diminuate dacă ar fi posibilă slăbirea ciclonului înainte ca el
să atingă uscatul.
Una din metodele propuse de cercetători este suprimarea sursei primare de
energie, adică a căldurii pe care apele superficiale ale mării o transmit, prin evaporare
staturilor de aer de deasupra.
Pentru reducerea violenţei ciclonului este aşadar necesară o diminuare a
procesului de condensare determinat de curenţii ascendenţi. Ca exemplu, metoda
însămînţării norilor cu nuclee de condensare ar putea reduce viteza maximă a vînturilor
cu 10 - 15%.
De asemenea, pentru diminuarea evaporării intense a apei în arealele de apariţie
a ciclonilor tropicali, de către savanţi sînt sugerate numeroase idei noi. Cercetările în
această direcţie continuă.

3.3. Tornadele

Aspecte generale. Tornadele sînt furtuni violente, de dimensiuni reduse cu

caracter turbionar ce se produc pe continente între 20 şi 60 latitudine nordică şi sudică.
Tornada are aspectul unei coloane înguste de aer care se roteşte cu mare viteză
sau al unei pîlnii întoarse, fiind formată din nori cumulonimbus şi praf care îi conferă o
culoare cenuşie. Viteza vîntului este cuprinsă între 60 şi 300 - 400 km/h. În situaţii
excepţionale au fost înregistrate, cu ajutorul unor măsurători din satelit, viteze ale
vîntului de 500 km/h care au avut efecte devastatoare.
Diametrul spiralei unei tornade este cuprins între cîteva zeci şi cîteva sute de
metri, uneori însă înregistrîndu-se şi tornade de dimensiuni mult mai mari
(pînă la 200 – 300 km).
Fenomenele similare cu tornadele care se produc deasupra oceanelor poartă
numele de trombe, masa de aer în rotaţie fiind încărcată cu picături de apă aspirate de
curenţii turbionari ascendenţi. Violenţa şi forţa distructivă a trombei sunt, de regulă,
mai reduse decît cele ale tornadei. În cadrul tornadelor, mişcarea de rotire a aerului se
produce în sensul acelor de ceasornic în emisfera sudică şi în sens invers în emisfera
nordică.
Pentru formarea tornadelor şi trombelor sînt necesare următoarele condiţii
favorizante: prezenţa deasupra unei regiuni restrînse a unor straturi de aer cu mari
diferenţe termice, de umezeală şi de circulaţie a aerului, apariţia din această cauză a
unor puternice mişcări termoconvective însoţite de condensări extrem de active la toate
nivelurile şi convergenţa aerului în apropierea suprafeţei terestre.
Cele mai numeroase tornade se formează în partea centrală a SUA şi în
Australia. Tornadele se pot produce şi în Japonia, China, Bangladesh, partea asiatică a
Federaţiei Ruse, în Africa de Sud, în numeroase ţări europene şi lucru destul de
neaşteptat, în Bermude şi Fiji.

59
 Perioada cea mai favorabilă pentru producerea tornadelor în SUA este
primăvara, cînd masele de aer maritim dinspre golful Mexic pătrund pe continentul
nord-american.
Tornadele pot lua naştere la orice oră din zi sau noapte, dar sînt mai frecvente
după – amiază, cînd temperatura suprafeţei terestre are valori maxime. Ele se nasc la
înălţimi între 1 şi 2 km deasupra suprafeţei terestre în intervalele de timp cald ţi umed
cu condiţii de mare instabilitate atmosferică, specifice liniilor de averse însoţite de
oraje violente
Pentru evaluarea vitezelor şi distrugerilor provocate de tornade în SUA, cît şi în
alte ţări se utilizează scara Fujita, care are o gradaţie de la 0 la 5 (tab.3.2).

Tabelul 3.2

Evaluarea vitezelor şi distrugerilor provocate de tornade conform scării Fijita

Categoria Viteza vîntului - Distrugeri

tornadelor km/oră
F-0 pînă la 116 Uşoare
F -1 117-180 Moderate
F -2 181-253 Considerabile
F -3 254-332 Severe
F -4 333-419 Devastatoare
F -5 420 şi mai mult Incredibile

Aspecte de risc . În scurta, dar violenta sa evoluţie, o tornadă poate provoca

numeroase pierderi de vieţi omeneşti, precum şi pagube considerabile. Efectele cele
mai dazastruoase se înregistrează desigur în zonele cu populaţie densă. Pîlnia noroasă
(formată din picături fine de apă) are în medie un diametru egal cu 150 m şi îşi
păstrează forţa distructivă pe o lungime de circa 10 km. Ea poate distruge construcţii
solide, poate dezrădăcina arbori mari, poate ridica şi transporta la distanţe mari diferite
obiecte.
În SUA, anual se produc între 800 şi 1200 tornade, dar numai o parte din ele sînt
periculoase (31%). La 18 martie 1925 în statele Ilinois, Missouri şi Indiana a avut loc
cea mai distructivă tornadă care s-a produs vreodată în SUA, ea a provocat moartea a
695 de persoane şi pagube de 40 milioane USD.
Recordul a fost înregistrat în anul 1974 (3-4 aprilie), cînd doar în 18 ore s-au
produs 150 de tornade violente care au afectat 13 state americane, provocînd moartea a
392 persoane şi pagube de 1 miliard de USD.
În SUA, între 1916 şi 1950, au fost înregistrate 5204 tornade care au produs
7691 de victime. În următorii 50 de ani ai secolului XX, deşi mijloacele de avertizare
s-au îmbunătăţit foarte mult, s-au înregistrat peste 9000 de victime. Această situaţie se
explică prin creşterea frecvenţei tornadelor şi prin mărirea densităţii populaţiei în
arealele afectate.

60
 Măsuri de prevenire şi protecţie împotriva ciclonilor tropicali şi ale
tornadelor. Măsurile de alarmare şi pregătire a populaţiei cuprind instrucţiuni difuzate
în arealele posibil a fi afectate, fiind diferenţiate în funcţie de fiecare situaţie concretă.
În momentul în care este dată alarma se trece la evacuarea populaţiei din cele
mai expuse areale, în special din apropierea coastelor. În celelalte areale, populaţia este
sfătuită să rămînă în interiorul clădirii, cît mai departe de ferestre, şi eventual să se
adăpostească în subsolul clădirii.
O organizare eficientă a pregătirilor poate diminua substanţial pierderile de vieţi
omeneşti şi pagubele materiale provocate de un ciclon tropical sau tornadă. De o mare
importanţă este ca alertele să fie exacte şi să provoace autorităţile competente şi
publicul la reacţii prompte. Pentru aceasta sînt necesare sisteme de difuzare rapidă a
alertelor către cei interesaţi.
Alertele serviciilor meteorologice sînt consultative. Ordinele şi instrucţiunile
privind măsurile ce trebuie întreprinse în scopul diminuării pierderilor întră în
competenţa autorităţilor publice centrale şi locale şi organizaţiei însărcinată cu
pregătirile specifice.
Supravegherea ciclonilor tropicali şi tornadelor se realizează atît în reţelele
obişnuite cu ajutorul radarelor meteorologice, cît şi cu tehnici mult mai moderne.
Pentru prevederea lor este esenţial să se delimiteze mai întîi zonele unde condiţiile
atmosferice sînt foarte instabile, făcînd posibilă apariţia ciclonilor tropicali, orajelor
violente sau a tornadelor.
Deoarece marea majoritate a pierderilor de vieţi omeneşti se datorează
fragmentelor de materiale purtate de vînt, este recomandabil ca oamenii să nu se lase
surprinşi în teren descoperit sau în adăposturi nu prea rezistente.
Întrucît ciclonii tropicali, tornadele şi trombele marine distrug şi avariază tot ce
întîlnesc pe traiectoriile lor, provocînd şi numeroase victime omeneşti, este necesar de
a pregăti prealabil populaţia din zonele afectate prin activităţi de instruire şi formare a
abilităţilor practice adecvate.

3.4. Furtunile extratropicale

Aspecte generale. Furtunile extratropicale sînt hazarde majore şi produc pagube

materiale mari, deoarece afectează areale cu mari densităţi de populaţie şi numeroase
obiective economice din zona temperată.
Cele mai puternice furtuni se formează la contactul dintre masele de aer polar şi
cel tropical, caracterizate prin contraste termice puternice. Aceste furtuni însoţesc
depresiunile barice ciclonale care se deplasează de la vest la est şi ocupă suprafeţe
uriaşe de sute de mii de kilometri pătraţi, fiind caracteristice regiunilor din zona
temperată.
Unele furtuni declanşate în timpul verii au un caracter local şi se produc datorită
supraîncălzirii aerului şi ridicării lui în stratele mai înalte şi reci ale atmosferei, unde
vaporii de apă condensează şi dau ploi abundente.

61
 În Evul Mediu, Europa a fost afectată de furtuni extrem de puternice. Producerea
lor a fost legată de o tendinţă de răcire a climei, asociată cu formarea unor cicloni.
În timpul iernii furtunile extratropicale sînt asociate cu căderi abundente de
zăpadă care generează viscole puternice
Pe teritoriul Republicii Moldova numărul zilelor cu vînt puternic (15m/s şi mai
mult) alcătuieşte în medie de la 5 pînă la 50 zile pe an, fiind determinată de
dezmembrarea reliefului. Intensificarea vîntului pînă la 25 m/s şi mai mult are loc
relativ rar, în medie 1-2 ori pe an.
Numărul zilelor cu vînt puternic poate oscila semnificativ de la an la an. Cel mai
mare număr de zile cu vînt puternic – de la 6 pînă la 18 zile pe lună – se observă
predominant în sezonul de primăvară sau iarnă. În unii ani numărul zilelor cu vînt
puternic poate atinge în unele puncte din Moldova 80 – 100 zile. Cel mai frecvent
vînturile puternice se observă pe direcţia vîntului din nord - vest şi nord, care foarte
des în sezonul de iarnă sînt însoţite de viscol.
Vînturile uraganice (≥30 m/s), deosebit de periculoase pentru economia
Republicii Moldova datorită prejudiciului esenţial provocat, pot fi semnalate în unele
localităţi ale republicii relativ rar (o dată în 10-20 ani). Dar dacă vom precăuta
frecvenţa lor în general pe teritoriul ţării, apoi ea creşte esenţial. Ca regulă, viteza
vîntului de 30 m/s şi mai mult se semnalează aproape în fiecare an în acel sau alt raion;
sînt şi ani liniştiţi, fără vînturi uraganice, iar uneori, invers, aşa vînturi pot fi observate
pînă la 2 ori pe an.
De exemplu, în anii 1966, 1967, 1968, 1970, 1973 şi 1975 s-au semnalat cîte un
singur caz de vînt uraganic, în 1969 şi 1971 - cîte două, iar în 1972 şi 1974 nici cîte
unul.

Aspecte de risc. Hazardurile legate de furtuni sînt generate de vînturile

puternice, de căderile abundente de precipitaţii, care, în timpul iernii, sînt sub formă de
zăpadă, de căderile de grindină, de fulgere.
În secolul al XIII-lea, 4 furtuni violente produse în Marea Nordului, au generat
cele mai importante pagube şi pierderi de vieţi omeneşti din istoria Europei, fiecare
dintre ele provocînd peste 100 000 de victime omeneşti.
Cel mai mare dezastru a fost înregistrat în noiembrie 1570, cînd o furtună a
pricinuit 400 000 de victime omeneşti pe coastele vestice ale continentului.
Furtunile extratropicale sînt deosebit de periculoase în zonele litorale, unde
produc valuri puternice care distrug ambarcaţiunile surprinse în larg sau pe cele
ancorate în porturi şi rup digurile de protecţie.
O asemenea situaţie s-a înregistrat în Olanda în ianuarie 1935, cînd o furtună,
care s-a suprapus unei perioade de flux, a determinat ruperea digurilor, care apărau
teritoriul situat sub nivelul mării, şi inundarea a numeroase localităţi. Au fost
înregistrate 1835 de victime, peste 3000 de case au fost distruse şi 70 000 de persoane
au fost urgent evacuate.
În intervalul 4-10 ianuarie 1998 în Ontario (Canada) a avut loc o furtună însoţită
de grindină, care a dublat norma climatică anuală de precipitaţii. Această furtună

62
extraordinară a fost cea mai gravă catastrofă naturală din întreaga istorie a Canadei,
provocînd 40 de morţi şi prejudicii materiale în sumă de 5 miliarde de dolari americani.
Vîntul cu viteza maximală de 25m/sec şi mai mult se atribuie la fenomenele
stihinice şi aduc pierderi materiale mari. Astfel de vînt măreşte impactul asupra
conductorilor aerieni, diferitelor construcţii înalte, ridică în aer praful şi zăpada,
înrăutăţesc vizibilitatea şi prin acesta complică traficul diferitor tipuri de transport.
Vînturile puternice produc daune agriculturii atît prin acţiunea mecanică
exercitată asupra plantelor, cît şi prin intensificarea procesului de transpiraţie a lor.
Furtunile care au afectat Europa de Vest în perioada ianuarie-martie 1990 au
produs 230 de victime şi pagube de peste 10 miliarde USD companiilor de asigurare.
Numai în Marea Britanie, au fost dezrădăcinaţi 3,5 milioane copaci. În fiecare iarnă, în
Marea Britanie, circa 200 000 de clădiri sînt parţial distruse de furtuni, mii de copaci
fiind dezrădăcinaţi.
În perioada 24 octombrie 1999 – 2 ianuarie 2000 s-au produs cele mai violente
furtuni din ultimii 50 de ani de pe teritoriul Franţei, Germaniei şi Elveţiei, fiind
distruse suprafeţe întinse împădurite, parcuri şi clădiri istorice. Furtuna descrisă ca
fiind „la limita extremă a posibilului” a provocat moartea a peste 60 de persoane, a
distrus reţelele electrice pentru 2 milioane de case şi a determinat închiderea temporară
a majorităţii aeroporturilor din aceste ţări. Cele mai mari distrugeri au fost înregistrate
în Franţa, unde rafalele de vînt de 180-200 km/h şi ploile abundente au provocat mari
pagube. De exemplu, două cincimi din arborii parcului Versailles şi 5000 de arbori din
parcul Bois de Boulogne au fost doborîţi de furtună; în Paris au fost avariate
acoperişurile a mii de case şi 40% din pilonii de înaltă tensiune.
Mărimea prejudiciului, pricinuită de vînturile cu putere uraganică pe teritoriul
Republicii Moldova, în mare măsură depinde de durata lor. Aşa, pe 25- 27 noiembrie
1964 vînturile puternice de nord-vest au cuprins tot teritoriul republicii; viteza
maximală a vîntului a atins 30–35 m/s cu intensificări de pînă la 40 m/s. În multe
localităţi acest vînt a provocat deteriorarea conductorilor aerieni şi pilonilor, au fost
smulse acoperişurile multor case de locuit. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi pe 27–28
octombrie 1969.
În ambele cazuri aceste vînturi au fost provocate de trecerea ciclonilor activi
dinspre nord-vestul Europei spre sud-est.

Măsuri de prevenire şi protecţie. Măsurile de alarmare şi pregătire a populaţiei

cuprind instrucţiuni difuzate în arealele posibil a fi afectate, fiind diferenţiate în funcţie
de fiecare situaţie concretă.
În momentul în care este dată alarma, populaţia este sfătuită să rămînă în
interiorul clădirii, cît mai departe de ferestre.
O informare eficientă şi la timp a populaţiei poate diminua substanţial pierderile
de vieţi omeneşti şi pagubele materiale provocate de furtunile puternice. De o mare
importanţă este ca alertele să fie exacte şi să provoace autorităţile competente şi
publicul la reacţii prompte.

63
 Deoarece marea majoritate a pierderilor de vieţi omeneşti se datorează
fragmentelor de materiale purtate de vînt, este recomandabil ca oamenii să nu se lase
surprinşi în teren descoperit.
In cazul cînd furtuna va surprins în stradă este necesar de a respecta strict
următoarele reguli:
- Ţineţi-vă cît mai departe de construcţiile uşoare şi vechi;
- Înconjuraţi firele electrice;
- Nu staţi sub copaci;
- Stăruiţi-vă să vă adăpostiţi cît mai repede în case, magazine mari,
oficii;
- Nu întraţi în clădiri avariate, deoarece ele se pot prăbuşi în rezultatul
rafalelor puternice de vînt;
- Nu rămîne-ţi în automobil, ieşiţi din el şi adăpostiţi-vă în locuri mai
sigure.

3.5. Ploile torenţiale

Aspecte generale. Încălzirea inegală a suprafeţei terestre şi dinamica foarte

activă a aerului umed tropical peste teritoriul Moldovei din perioada caldă a anului fac
ca în acest timp din an, ploile să capete adesea caracter torenţial, devenind un risc
climatic pentru mediul înconjurător şi pentru economia naţională.
Ploile torenţiale (aversele de ploaie) se caracterizează prin cantitate mare de apă
căzută într-un timp foarte scurt, fapt care implică o intensitate mare şi deci pot avea
grave consecinţe asupra eroziunii şi spălării solului de substanţele nutritive, ca şi
asupra modelării versanţilor prin procese accelerate de eroziune, adesea determinînd o
gamă largă de procese de versant, distrugînd păşunile şi culturile agricole.
Aversele de ploaie sînt însoţite aproape întotdeauna de descărcări electrice, iar
uneori şi de vijelii şi căderi de grindină.
Parametrii caracteristici ploilor torenţiale care cad pe teritoriul Moldovei
(intensitate, durată, cantitate) variază teritorial dependent de altitudine, forma de
relief, ca şi de alte condiţii locale şi de timp. Intensitatea ploilor torenţiale reprezintă
caracteristica principală a acestora, determinînd volumul scurgerii de viituri.
Intensitatea medie a ploilor torenţiale scade treptat cu altitudinea, deoarece cu
înălţimea creşte umezeala aerului. Cît priveşte durata ploilor torenţiale, s-a constat un
raport invers între intensitatea şi durata aversei.
Cu cît intensitatea este mai mare, durata este mai mică şi invers. Efectul
distrugător al ploilor torenţiale abundente se datorează duratei, intensităţii şi cantităţii
de apă căzută, dar acest efect este amplificat de numeroase alte caracteristici ale
suprafeţei active cum sînt: panta, substratul litologic, lipsa vegetaţiei, momentul din an
cînd se produce aversa etc.
În baza cercetărilor efectuate de specialiştii Serviciului Hidrometeorologic de
Stat s-a stabilit că pe teritoriul republicii predomină intensitatea maximă a ploilor
torenţiale egală cu 0,5-1,9 mm/min şi doar în cazuri excepţionale mai mult 5 mm/min.

64
 Durata medie a ploilor torenţiale în Moldova este de 1,5 ore. Însă, ploile
torenţiale de origine frontală au durata cea mai mare (peste 4 ore), dar intensitatea lor
scade brusc, sub 0,20 mm/min şi chiar mai puţin. În baza acestei legităţi intensitatea de
0,1 mm/min este admisă de către specialişti drept limită naturală pentru zona torenţială
a averselor de ploaie.
Pe măsură ce intensitatea creşte durata scade, astfel că ploile cu intensitate sub 1
mm/min au durate de circa 60 minute, iar cele între 1 şi 2 mm/min, de circa 30 minute
ş.a.m.d. Intensitatea unei ploi torenţiale diferă foarte mult în spaţiu. Abaterea
intensităţii unei ploi torenţiale de la valoarea medie pe suprafaţa bazinului de
acumulare poate întrece de 10 ori abaterea la ploile de lungă durată.
În timpul ploilor torenţiale, cantitatea de apă realizată este direct proporţională
cu intensitatea şi durata ploii, şi dependentă de condiţiile ei genetice.
Astfel, cele mai mari cantităţi de apă căzută, peste 50 mm în timpul unor averse
au avut durata pînă la 60 min.
Atît în timpul anului, cît şi de la o lună la alta, ploile torenţiale nu se produc cu
regularitate. Ele cunosc o mare variabilitate neperiodică, dependentă de caracteristicile
circulaţiei generale a atmosferei peste teritoriul ţării, ca şi de caracteristicile suprafeţei
active.
În rezultatul analizei ploilor torenţiale de la 19 staţii meteorologice şi 65 de
posturi pentru perioada anilor 1966-2004, divizată în două subperioade, colaboratorii
Serviciului Hidrometeorologic de Stat au evidenţiat anumite legităţi privind creşterea
frecvenţei ploilor torenţiale abundente în perioada anilor 1991-2004 faţă de perioada
anilor 1966-1990 (tab.3.2) şi anume:
Tabelul 3.2
Frecvenţa ploilor torenţiale abundente din Republica Moldova pe perioada anilor
1966-2004

perioada aprilie mai iunie iulie august septembri octombrie total anual
e
1966- 1 caz 23 79 46 35 18 3 205 8,5

1990 (24) 0,5% 11,2 38,5 22,4 17,1 8,8 1,5 100
1991- 11 24 54 35 18 3 145 10,4
-
2004 (14) 7,6 16,6 37,2 24,1 12,4 2,1 100

1. În subperioada a doua (1991-2004) frecvenţa anuală a ploilor torenţiale

abundente a alcătuit 10,4 cazuri faţă de 8,5 cazuri în prima subperioadă (1966-1990).
2. S-a schimbat caracterul repartizării în timp a ploilor torenţiale abundente.
Dacă în prima subperioadă numărul maximal de ploi torenţiale abundente revenea lunii
iunie (38,5%), apoi în a doua subperioadă numărul lor s-a redus cu mult (16,6%), în
schimb a crescut numărul ploilor torenţiale abundente în luna iulie – de la 22,4%
la 37,2%. Aceiaşi tendinţă s-a constatat şi pentru luna august.

65
 3. Schimbările evidenţiate în regimul ploilor torenţiale abundente pot fi urmare
a schimbării climei la nivel regional.

Aspecte de risc. În Moldova factorul principal, care contribuie la formarea

inundaţiilor sunt ploile torenţiale abundente, care au loc, de obicei, în perioada mai-
august. Precipitaţiile torenţiale, deosebit de abundente şi puternice, cad în lunile: iulie
(40%); în iunie (36,5%); în august (15,7%).
Trebuie de menţionat că conform „Instrucţiunii despre ordinea elaborării şi
transmiterii avertizărilor privind apariţia fenomenelor stihinice şi schimbărilor bruşte
ale vremii” la fenomene climatice stihinice se atribuie ploile cu cantitatea de
precipitaţii:
- 30 mm şi mai mult în timp de o oră şi mai puţin;
- 50 mm şi mai mult în 12 ore şi mai puţin;
- 120 mm şi mai mult în 1-3 zile.
S-a constatat că 5% din ploile torenţiale aduc precipitaţii de 50 mm în focarul
lor. Această categorie de ploi torenţiale are o acţiune energetică destul de înaltă, care
poate provoca formarea “rîurilor”, spălarea solului, inundarea văilor. Daune mari aduc
economiei naţionale ploile torenţiale, precipitaţiile cărora depăşesc 70 mm. Un
fenomen hidrometeorologic deosebit de periculos îl constituie ploile torenţiale
abundente, precipitaţiile cărora depăşesc 100 mm în 24 ore şi care aduc pagube
catastrofale. De 3 ori în perioada de observaţii (a. 1946-1997), precipitaţiile în 24 ore
au depăşit 200 mm, în 11 cazuri ele au fost mai mari de 150 mm şi în 85 cazuri – mai
mari de 100 mm.
Precipitaţiile cu asigurarea de 1% în partea centrală a republicii alcătuiesc 182
mm, iar precipitaţiile cu asigurarea de 0,1% -280 mm.
Precipitaţiile torenţiale cu asemenea amplitudine provoacă revărsări catastrofale
în bazinele rîurilor mici. De exemplu, în a. 1948 de două ori în decursul verii (10 iunie
şi 7-8 iulie), regiunile centrale ale republicii au fost inundate catastrofal. La prima
revărsare, provocată de precipitaţii (182 mm) pe rîul Bîc, în regiunea municipiului
Chişinău, nivelul apei s-a ridicat cu 2,8 m, iar la a doua revărsare provocată de
precipitaţii (230 mm), nivelul apei s-a ridicat cu 3,5 m. În timpul ambelor revărsări a
fost inundată şi avariată calea ferată, au fost distruse multe clădiri din lunca rîului, a
fost inundată şi acoperită cu noroi gara feroviară.
La 4-5 iulie 1991 au căzut precipitaţii abundente în partea centrală din zona
Codrilor. În epicentrul ploii (la sud-vest de Floreşti) volumul precipitaţiilor a atins 175
mm. Cele mai mari distrugeri s-au înregistrat în bazinul hidrografic al rîului Cerna. În
raionul Şoldăneşti au căzut doar 60 mm de precipitaţii, dar o viitură puternică de
tranziţie s-a format în partea superioară a bazinului r. Cerna. În calea ei se aflau două
lacuri mici de acumulare, barajul lor a fost distrus de unda de viitură, sporind debitul
apelor ce se scurgeau pe rîu. Îngustarea bruscă a văii rîului, de lîngă oraşul Şoldăneşti,
a condus la sprijinirea puternică a apelor de viitură în secţiunea acestei localităţi. Ca
rezultat, timp de 10-15 minute a fost inundată toată partea inferioară a Şoldăneştilor.
Torentul puternic de apă a spălat terasa căii ferate aflată pe malul stîng al rîului. În

66
rezultat şi-au pierdut viaţa 21 de persoane; au fost deteriorate 8 mii de case de locuit,
din care 516 au fost distruse complet; inundate 400 mii ha de terenuri agricole.
În anul 1993 ploile torenţiale, însoţite de grindină şi vînt puternic, au distrus 331
case de locuit, 58 şcoli şi grădiniţe de copii, 29 clădiri administrative.
Anul 1994 a fost pentru Republica Moldova unul dintre cei mai nefavorabili din
ultimul deceniu. Ploile torenţiale abundente din 26-27 august 1994 au avut o intensitate
medie de peste 40 mm/oră, însoţite de vînt puternic şi grindină, au pricinuit daune
materiale enorme şi jertfe omeneşti. Au fost afectate 16 raioane ale republicii, mai ales,
raioanele din centrul Moldovei şi, îndeosebi, Hînceşti. Au decedat 29 de oameni,
pierderile din fondul locativ au constituit 3137 de case, inclusiv 882 au fost distruse
complet, au fost distruse 709 obiecte de menire culturală, 1317 obiecte de producţie,
551 km drumuri auto, 577 km linii electrice, 662 km linii de telecomunicaţii, 733
poduri, 779 baraje. Prejudiciul economic cauzat a constituit 443 milioane lei sau circa
100 milioane dolari SUA.
Cel mai mult a avut de suferit satul Călmăţui, raionul Hînceşti. Partea satului
situată pe malurile rîului Călmăţui a fost inundată de un val al viiturii cu o înălţime de
aproximativ 3,5-4,0 m, care a inundat şi a distrus totul în cale.
Conform datelor radar înregistrate de Serviciul “Antigrindină”, în regiunea dată
în timp de 10 ore au căzut aproximativ 270 mm de precipitaţii. Ploile torenţiale din 26-
27 august au pricinuit pagube mari şi oraşului Străşeni, situat în bazinul rîului Bîc.
După datele Serviciului Hidrometeorologic de Stat, în această localitate în timp de 24
ore au căzut 180 mm de precipitaţii.
Această ploaie a avut o probabilitate de repetare de 1% (o dată în 100 ani).
Dacă în trecut, pe teritoriul republicii ploile torenţiale cu grindină, însoţite de vînt
puternic, se declanşau o dată în 10-15 ani, atunci în ultimii ani probabilitatea lor a
crescut brusc.
Ploi torenţiale puternice şi foarte puternice au căzut pe teritoriul Republicii
Moldova şi pe parcursul anului 2005. Este necesar de menţionat ploile torenţiale
puternice din 23, 25, 26 şi 31 mai. Cantităţile maxime de precipitaţii au atins 35-40
mm în timp de o oră.
Conform datelor Serviciului Hidrometeorologic de Stat, cît şi datelor
Departamentului Situaţii Excepţionale ploile nominalizate au cauzat daune în unele
sate din raioanele Briceni, Edineţ, Ocniţa, Ialoveni, Cahul, Leova, Cimişlia, UTA
Găgăuzia, precum şi în satele Coloniţa, Budeşti din mun. Chişinău.
De o intensitate şi mai mare au fost ploile torenţiale din 7, 18 şi 19 august 2005.
Pe 7 august în raioanele de nord, centrele şi de sud-est au căzut ploi torenţiale cu
o cantitate de precipitaţii, care au variat în limitele 10-83 mm. La Chişinău în timp de
4,5 ore au căzut 57 mm de precipitaţii, ceea ce în medie se semnalează o dată în 20 de
ani.
În noaptea de la 18 spre 19 august în raioanele de nord-vest şi centrale ale
republicii au căzut ploi torenţiale foarte puternice, izolat cu grindină şi intensificarea
vîntului pînă la 22 m/s şi mai mult. Cantitatea de precipitaţii căzute au constituit în
fond 60-110 mm (1-2 norme lunare). În raionul Rîşcani (potrivit datelor înregistrate la

67
posturile hidrometeorologice Costeşti, Rîşcani, Dumeni) pe parcursul nopţii au căzut
140-160 mm, sau 2,5-3,0 norme lunare, ceea ce în medie se semnalează o dată în 8-10
ani. Cea mai mare cantitate de precipitaţii a fost înregistrată la postul hidrologic
Corpaci din raionul Edineţ – 180 mm (3,5 norme lunare), ceea ce în luna august pe
teritoriul Moldovei se semnalează pentru prima dată pentru toată perioada de
observaţii.
Aceste ploi torenţiale au fost generate de pătrunderea pe teritoriul republicii
dinspre sud-vest a unui front atmosferic rece şi acutizarea lui, întîlnirea cu masele de
aer cald şi foarte umed, venite dinspre Marea Neagră.
Potrivit datelor preventive în rezultatul ploilor torenţiale foarte puternice au fost
inundate multe case, sectoare de autostrăzi, au fost spălate suprafeţe imense de terenuri
agricole. În rezultatul acestor inundaţii a avut de suferit şi unele cartiere din mun.
Chişinău.

Măsuri de prevenire şi protecţie

Ploi torenţiale puternice şi foarte puternice pe teritoriul Republicii Moldova pot
provoca inundaţii vaste datorită ridicării nivelului apei în rîurile mici şi cursurile
temporare. În ţara noastră, multe sate sînt situate în luncile rîurilor mici, fiind expuse
riscului inundaţiilor. În vederea reducerii riscului inundaţiilor de la aceste ploi, se
efectuează diferite lucrări de amenajare care cuprind:
- lucrări de îndiguire al albiei şi de protejare a localităţilor;
- lucrări de amenajare a albiei prin scurtarea meandrelor, lărgirea şi
adîncirea albiei minore, curăţirea periodică a albiei de aluviuni, drenarea şi
îndiguirea lacurilor din luncă, etc.;
- construirea barajelor pentru lacurile de acumulare;
- amenajarea integrală a bazinelor hidrografice.
Pentru reducerea proceselor de eroziune provocate de ploile torenţiale sînt
necesare măsuri speciale, ca de exemplu:
- executarea arăturilor în lungul curbelor de nivel;
- utilizarea unor culturi agricole care protejează versantul şi alternarea
acestora cu benzile înierbate;
- terasarea versantului şi, acolo unde este necesar, reîmpădurirea terenurilor.

3.6. Orajele

Aspecte generale. Fulgerele şi tunetele sunt cunoscute împreună sub denumirea

de oraje şi reprezintă manifestări luminoase şi sonore ale unor descărcări electrice în
atmosferă.
Acestea sunt cele mai rapide hazarde naturale, impactul lor fiind imposibil de a
fi prevenit.

68
 În atmosfera terestră se produc circa 20 de milioane de fulgere anual,
adică 50.000 pe zi, cele mai numeroase fiind înregistrate în regiunile tropicale,
indiferent de sezon. În zona temperată, fulgerele se produc frecvent vara, dar se pot
înregistra în timpul primăverii, toamnei şi chiar iarna.
Fulgerele se formează datorită diferenţelor de potenţial electric din atmosferă, în
timpul furtunilor caracterizate printr-o turbulenţă accentuată a aerului. Norii
cumulonimbus sunt cei mai favorabili pentru electrizarea accentuată a aerului, însoţită
de descărcări electrice. Partea superioară a acestor nori, alcătuită din cristale de gheaţă,
se încarcă pozitiv în timp ce în partea inferioară, unde predomină picături mici de apă,
se formează o sarcină negativă la care se adaugă o porţiune de la baza norului, între
norii alăturaţi sau între aceştia şi suprafaţa pămîntului se formează cîmpuri electrice
intense care determină apariţia descărcărilor electrice cu o putere de milioane de waţi.
Stadiul iniţial al unui fulger cuprinde o descărcare electrică cu energie negativă
transportată dinspre nor spre pămînt. Descărcarea următoare, cu sarcini pozitive, se
produce în cîteva fracţiuni de secundă şi este îndreptată dinspre pămînt spre nor.
Descărcarea electrică dintre nor şi suprafaţa terestră, încărcată pozitiv, poartă numele
de trăsnet şi reprezintă un fenomen extrem de periculos pentru om, producînd victime
şi pagube materiale.
Fenomenul electrometeorologic numit trăsnet, însoţeşte adesea orajele şi mai
puţin frecvent tornadele. În acest din urmă caz, descărcările sunt mai zgomotoase şi
mai puternice decît în orice alt tip de perturbaţie atmosferică. Cele mai afectate de
trăsnete sunt culmile montane înalte.
Observaţiile efectuate au condus la concluzia că trăsnetele pot interveni numai
din norii a căror bază nu se află o înălţime mai mare de 1500 m deasupra suprafeţei
terestre. Descărcarea are loc totdeauna în interiorul unor canale de aer ionizat cu
diametre de cîţiva cm şi cu lungimi variabile (cîţiva km), după mecanismul descris în
cazul fulgerelor. Drumul parcurs este aproape rectiliniu, dar formează uneori unghiuri
mari cu verticala locului. Sensul cel mai frecvent al trăsnetului este descendent.
Diferenţa de potenţial între nor şi sol a fost estimată de specialişti la mai multe
sute de milioane de volţi, iar intensitatea curentului din ”lovitura principală” a fost
apreciată ca reprezentînd în medie 25 000 A, în cazul unor descărcări foarte puternice
ea poate atinge 200 000 A.
Fulgerele care se produc în atmosferă prezintă forme diferite, în funcţie de care
sînt împărţite în trei categorii distincte.
Fulgerul liniar – se prezintă sub forma unor benzi strălucitoare de lumină alb -
albăstruie, simple sau ramificate, care şerpuiesc între doi nori sau între un nor şi
suprafaţa terestră. El este compus dintr-un cana de descărcare de 5 – 6 cm în diametru,
din care pornesc ramurile secundare, în general mai subţiri. Lungimea lui variază între
2 şi 20 km. De regulă reprezintă o succesiune de descărcări electrice produse la
intervale mici de cîteva milionimi de secundă.
Fulgerul sferic sau globular – are forma unor sfere sau globuri incandescente,
de culoare galben-roşiatică, avînd diametre de la cîţiva centimetri pînă la cîteva zeci de
centimetri. Viteza lui de coborîre către suprafaţa terestră este moderată sau mică, din

69
care cauză poate fi observat pe un interval de timp mai lung. Uneori pătrunde în
interiorul diferitelor edificii (prin crăpături, coşuri etc.) pe care le părăseşte fără
zgomot. Cel mai adesea însă, el produce explozii puternice ca urmare a expansiunii
bruşte a gazelor comprimate în globul de foc.
Fulgerul globular apare foarte rar, mai ales în urma descărcărilor electrice de
mare amploare.
Fulgerul în formă de mărgele sau boabe reprezintă o formă de tranziţie între
fulgerul liniar şi cel globular.
Fulgerul plat sau difuz este o descărcare electrică în interiorul norului. De
regulă, aceasta este orientată în sus, astfel că întreaga parte superioară a norului se
iluminează difuz, fără a se putea distinge un canal bine exprimat.
Tunetul este efectul sonor (bubuitul) al descărcărilor electrice din atmosferă. El
se produce prin propagarea undelor sonore apărute în canalul de descărcare al
fulgerului, ca urmare a creşterii bruşte înregistrate de presiune, sub influenţa creşterii
temperaturii.
Tunetul poate fi perceput ca un zgomot violent asurzitor, de scurtă durată, cînd
descărcarea are loc aproape de observator, sau ca un huruit surd ori bubuit prelung cu
creşteri şi slăbiri ale intensităţii, cînd descărcarea se produce departe de observator.
În regiunile de cîmpie, durata lui depăşeşte rareori 30 – 40 de secunde, pe cînd la
munte poate fi mai îndelungat.
Diferenţa dintre viteza de propagare a luminii (300 000 km/s) şi cea a sunetului
(340 m/s) face ca tunetul să se audă după ce a fost observat fulgerul. Durata
intervalului dintre perceperea efectului luminos şi a celui sonor sporeşte pe măsura
creşterii distanţei dintre locul descărcării electrice şi locul unde se află observatorul.
Orajele de cele mai multe ori însoţesc furtunile cu averse de ploaie. Pe teritoriul
Republicii Moldova numărul anual de zile cu oraje constituie în medie 30 – 36. În
decursul anului orajele se înregistrează mai frecvent în perioada caldă a anului.
Primăvara (aprilie – mai) numărul de zile cu oraje treptat creşte şi în iunie atinge
valorile maxime (8 – 10 zile). În septembrie numărul zilelor cu oraje scade pînă la 2 –
3. În perioada de iarnă (cu excepţia lunii ianuarie) orajele se pot întîlni din cînd în cînd
pe tot teritoriul republicii însă atît în decembrie şi februarie, cît şi în noiembrie
frecvenţa orajelor este mică (nu mai mult de una două ori în 10 ani).
În unii ani numărul zilelor cu oraje poate varia esenţial de la valoarea medie
multianuală şi constituie 15 – 60.
Cel mai mare număr de zile cu oraje poate varia în limitele 45 – 60. Cea mai
mare frecvenţă orajele o au deasupra podişurilor din raioanele centrale şi de sud – est
ale Moldovei (55 – 60). În raioanele din sudul republicii numărul de zile cu oraje în
unii ani poate atinge 45 – 50.

Aspecte de risc. Pe Pămînt se produc în fiecare moment aproape 2000 de oraje,

dar numai cîteva dintre ele provoacă victime sau pagube. Acestea sunt orajele violente
însoţite de vînturi cu viteze ce depăşesc 25 m/s, în rafale şi de grindină cu diametru de

70
20 mm sau mai mare. Orajele violente, care pot provoca numeroase pagube şi victime
omeneşti sunt adesea legate de tornade.
Cele mai afectate de trăsnete sînt formele ascuţite ale reliefului accidentat,
formele convexe, arborii înalţi şi singuratici, datorită faptului că acestea accentuează
diferenţele de potenţial electric. Intensitatea curentului din “lovitura principală” a
trăsnetului este apreciată de la 25 000 pînă la 200 000 A.
Trăsnetele pot produce şi produc victime omeneşti mai ales în regiunile
montane, unde sunt mai frecvente şi surprind oamenii mai expuşi fenomenului, în lipsa
unor posibilităţi de adăpostire rapidă. Absenţa sau deteriorarea paratrăsnetelor, care
protejează construcţiile înalte favorizează incendierea şi producerea unor pagube
importante în situaţiile cînd acestea sunt atinse de trăsnete.

Măsuri de prevenire şi protecţie. Cele mai afectate de trăsnete sînt culmile

montane înalte şi, de aceea, turiştii surprinşi de furtună este bine să coboare imediat de
pe culme şi să se adăpostească. De asemenea, este important să fie îndepărtate
obiectele metalice pe care le avem asupra noastră.
Ca măsură de apărare contra trăsnetului, care produce incendii, moartea
oamenilor cît şi a animalelor, se foloseşte pe larg paratrăsnetul.
În timpul descărcărilor electrice se interzice adăpostirea sub arborii înalţi şi
singuratici, mişcările rapide, scăldatul. Dacă vă aflaţi în casă, se interzice de a sta la
fereastra deschisă; evitaţi contactul cu obiectele metalice; deconectaţi antena la
televizor şi aparatul de radio.

3.7. Stratul de zăpadă şi ninsorile abundente

Aspecte generale. Pentru formarea stratului de zăpadă sînt necesare trei

condiţii: temperaturi negative în aer şi sol; ninsori în cantitate suficientă; calm
atmosferic.
De cele mai multe ori, stratul de zăpadă nu se formează la prima ninsoare, chiar
dacă predomină calmul atmosferic, deoarece primele ninsori se caracterizează prin
cantităţi reduse de precipitaţii şi temperaturi în jurul valorii de 0°C, care nu favorizează
acumularea zăpezii
De aceea, stratul de zăpadă se produce, de regulă mai tîrziu, adică atunci cînd se
creează condiţii optime de formare.
Cauzele genetice care determină apariţia stratului de zăpadă sunt de ordin
dinamic, consecinţă a circulaţiei generale a atmosferei în interacţiune cu
particularităţile suprafeţei active care influenţează caracterul depunerii.
Pentru formarea stratului de zăpadă sunt necesare ninsorile. Ele sunt consecinţa
interacţiunii dintre masele de aer rece polar şi arctic (general de anticiclonii
groenlandezi, scandinavi, mai frecvent, anticiclonul est-european şi mai puţin frecvent,
cel siberian) şi cu aerul cald tropical (generat, în special de ciclonii europeni cu
evoluţie normală şi retrogradă).

71
 Cînd produsul ninsorii a fost suficient de mare, se formează stratul de zăpadă, a
cărui repartiţie teritorială variază în funcţie de particularităţile suprafeţei active ca şi de
vînt care influenţează caracterul depunerii. Acesta va prezenta discontinuităţi, cu atît
mai numeroase cu cît suprafaţa activă este mai neomogenă şi vîntul mai tare.
În regiunile de munte şi deluroase, cu fragmentare mare, altitudini variate, cu
numeroase depresiuni şi culoare de vale, versanţi cu diferite expoziţii şi grade de
acoperire cu vegetaţie, stratul de zăpadă, deşi se depune foarte neuniform, se
caracterizează prin grosimi mari, mai ales în formele negative de relief, în timp ce, în
cîmpie, din cauza absenţei obstacolelor, acesta este mai subţire şi spulberat de vînt.
Principalii parametri care caracterizează stratul de zăpadă sînt: data medie a
primului strat de zăpadă; data medie a ultimului strat de zăpadă; durata medie
posibilă a stratului de zăpadă; cel mai timpuriu strat de zăpadă; cel mai tîrziu strat de
zăpadă; durata maximă posibilă a stratului de zăpadă; data medie de apariţie a
stratului de zăpadă stabil; data medie de dispariţie a stratului de zăpadă stabil; durata
medie a stratului stabil de zăpadă.
Stratul de zăpadă stabil este stratul care se menţine pe sol fără întreruperi, a
cărui durată este cuprinsă între data medie de apariţie de la începutul sezonului rece şi
data medie de dispariţie de la sfîrşitul sezonului rece al acestuia.
Teritoriul Republicii Moldova se încadrează în regiunile de ciclogeneză ale
Mării Mediterane şi ale Mării Negre. Traiectoriile de mişcare a ciclonilor
mediteraneeni, uneori reactivaţi deasupra Mării Negre, care, în condiţii de retrogradare,
devin tot mai violenţi, deseori traversează teritoriul republicii, provocând precipitaţii
abundente.
În baza analizei datelor cu privire la ninsorile abundente şi foarte abundente din
perioada rece a anului după observaţiile efectuate la 17 staţii meteorologice din cadrul
Serviciului Hidrometeorologic de Stat în anii 1969-1996, s-a stabilit, în primul rînd,
frecvenţa ninsorilor abundente şi foarte abundente (numărul de cazuri) pentru fiecare
staţie meteorologică şi regiune geomorfologică (tab. 3.3).

72
 Tabelul 3.3.
Frecvenţa ninsorilor abundente, foarte abundente şi a ploilor abundente (numărul de
cazuri) în sezonul rece pe teritoriul Republicii Moldova, perioada 1969-1996
Nr.
crt. Regiunea geomorfologică Staţia, altitudinea Ninsori Ninsori Ploi Total
absol abundente, abundente, cazuri
foarte
ută, zăpadă şi lapoviţă, ≥ 15mm
m 7-19mm abundente
, zăpadă
şi
lapoviţă,
≥ 20 mm
1 Podişul Moldovei de Nord Briceni, 261 80 3 15 98
2 Podişul Nistrului Soroca, 173 112 5 21 138
3 Cîmpia Cuboltei Bălţi, 102 81 1 10 92
4 Podişul Podoliei de Camenca, 154 68 2 16 86
Sud - Vest Rîbniţa, 119 79 - 18 97
5 Cîmpia Prutului de Mijloc Făleşti, 162 96 10 20 126
6 Regiunea Codrilor Bravicea, 78 106 11 19 136
Corneşti, 232 106 4 20 130
7 Cîmpia Bîcului Inferior Chişinău, 173 122 5 27 154
Bălţata, 79 83 2 21 106
8 Cîmpia Nistrului Inferior Dubăsari,40 102 10 17 129
Tiraspol, 40 96 5 23
9 Depresiunea Săratei Leova, 156 90 7 20 117
10 Depresiunea Ialpugului Comrat, 133 97 3 18 115
Ciadîr-Lunga, 180 58 2 18 78
11 Cîmpia Prutului Inferior Cahul, 196 80 8 26 114
12 Câmpia Moldovei de Sud Ştefan-Vodă, 173 123 10 22 153
Numărul de 1579 88 331 1998
Total
cazuri, în % 79 4,4 16,6 100

Analiza datelor din tab. 3.3 şi a altor date demonstrează următoarele:

- Ninsorile foarte abundente sunt fenomene rare pe teritoriul Republicii
Moldova, alcătuind doar 4,4% din cazuri, iar ninsorile abundente, cu cantitatea de
precipitaţii de 7-19 mm, alcătuiesc 79% din numărul total de cazuri.
- Repartiţia spaţială a ninsorilor abundente şi foarte abundente este influenţată
nu numai de situaţia sinoptică, dar şi de caracterul suprafeţei active, în primul rînd – de
morfologia şi altitudinea reliefului, de poziţia formelor de relief în raport cu vînturile
componentei nordice şi ale celei de est.

73
 - În regimul anual cele mai frecvent ninsorile foarte abundente s-au înregistrat
în lunile noiembrie şi ianuarie. După numărul mai mare de cazuri se evidenţiază anii
1973 şi 1981.
- Cea mai timpurie ninsoare abundentă şi foarte abundentă a fost înregistrată la 3
noiembrie 1980, iar cea mai tardivă la 30 martie 1992.
- Cel mai frecvent (28% din cazuri) ninsori foarte abundente se înregistrează în
timpul pătrunderii ciclonilor sudici. În timpul ninsorilor abundente şi foarte abundente
la suprafaţa terestră predomină vînturile componentei sumare de nord şi ale celei de
sud.
Fenomene de risc. Stratul de zăpadă poate căpăta aspect de risc climatic în
următoarele ipostaze: cînd grosimea lui este excepţional de mare; cînd este viscolit şl
formează troiene.
Ca fenomen climatic de risc, stratul de zăpadă poate influenţa negativ şi produce
pagube, atît prin prezenţa lui, cît şl prin absenţa lui.
Stratul de zăpadă poate deveni fenomen climatic de risc în condiţiile cînd se
formează în extrasezon, generat de ninsorile foarte timpurii şi respectiv foarte tîrzii şi
cînd, fiind asociat cu îngheţul, poate determina degerături culturilor. Risc prezintă şi în
cazul unor ninsori abundente însoţite de viscole violente, care determină troienirea lui,
şi împedică traficul normal, cînd topirea stratului de zăpadă se produce brusc
provocînd sloiuri de gheaţă pe rîurile interioare şi inundaţii.
Aşa de exemplu, în intervalul 27-29 ianuarie 1922 pe anumite ariale din SUA, în
numai 24 de ore s-a format un strat de 82 cm de zăpadă - o catastrofă pentru oraşele
total nepregătite pentru astfel de ninsori. Deosebit de mult a avut de suferit oraşul
Waşhington.
Cantităţi enorme de zăpadă cad în unele regiuni ale Canadei, Rusiei, în multe
regiuni ale Europei şi Asiei, provocînd prejudicii materiale enorme. În primul rînd are
loc blocarea automagistralelor, ca rezultat se întrerupe aprovizionarea populaţiei din
localităţile izolate cu produse alimentare, combustibil, energie electrică. Ţările
balcanice în acest context au cel mai mult de suferit.
În perioada rece a anului pe teritoriul Republicii Moldova cad doar 20-25% din
valoarea precipitaţiilor anuale. Totuşi, ninsorile abundente din timpul iernii pot aduce
prejudicii serioase economiei naţionale. Ninsorile abundente, la care se atribuie
ninsorile cu intensitatea de 7 mm sau mai mare într-un interval de 12 ore sau mai mic,
împiedică în mare parte desfăşurarea optimă a diferitelor activităţi economice, afectînd,
în primul rînd, aşa domenii cum sunt transporturile, inclusiv transportul energiei
electrice, construcţiile, gospodăria comunală ş.a.
Deosebit de periculoase se consideră ninsorile foarte abundente, când într-o
perioadă de timp ce nu depăşeşte 12 ore cad 20 mm şi mai mult. Ninsorile abundente şi
foarte abundente, fiind însoţite de obicei de viscol, contribuie la formarea troienelor pe
automagistrale, căi ferate, care pot conduce la numeroase accidente rutiere, la
defectarea liniilor de telecomunicaţii şi de transport al energiei electrice, provocînd
uneori şi jertfe în rândul populaţiei.

74
 Ninsorile abundente şi foarte abundente pe teritoriul Republicii Moldova se
încadrează între fenomenele meteorologice periculoase, cu efecte directe asupra
mediului şi activităţilor umane, şi fac obiectul unor mesaje de avertizare din partea
instituţiilor de profil.
Riscurile legate de ninsorile abundente şi foarte abundente, uneori însoţite de
viscole puternice în ţara noastră sînt asemănătoare cu cele existente în alte ţări şi sînt
reprezentate de întreruperi ale circulaţiei şi ale aprovizionării populaţiei, ruperea
conductorilor electrici, uneori pot provoca chiar pierderi de vieţi omeneşti

Măsuri de prevenire şi protecţie. O importanţă deosebită o are elucidarea

legităţilor de repartiţie în spaţiu a ninsorilor abundente şi foarte abundente şi a
situaţiilor sinoptice şi meteorologice, care determină producerea acestora, ţinînd cont şi
de caracteristicile suprafeţei active.
Aceasta va permite elaborarea unor prognoze necesare pentru avertizarea la timp
a populaţiei, a agenţilor economici şi a factorilor de decizie în scopul elaborării
măsurilor de rigoare, menite să diminueze posibilele prejudicii materiale ce pot fi
cauzate de aceste fenomene.

3.8. Viscolele

Aspecte generale. Viscolul este un fenomen meteorologic deosebit de complex,

la producerea căruia contribuie două elemente mai importante: viteza vîntului şi
cantitatea de zăpadă căzută.
Aşadar, viscolul se defineşte ca un transport de zăpadă deasupra suprafeţei
active provocat de vînt suficient de puternic şi turbulent, însoţit sau nu de ninsoare.
În condiţii de viscol, vizibilitatea scade simţitor, zăpada este puternic răscolită şi
foarte greu se poate aprecia dacă este vorba numai de o simplă spulberare a zăpezii
deja căzută, sau de spulberarea concomitentă, atît a zăpezii pe sol, cît şi acelei care
cade în timpul viscolului.
În raport cu complexitatea fenomenului, se pot deosebi mai multe tipuri de
viscole: viscol general, viscol cu ninsoare, viscol cu transport de zăpadă la sol, viscol
cu zăpadă în altitudine.
Viscolul general este fenomenul cel mai complex care include toate elementele:
ninsoare, vînt tare, spulberarea şi transportul zăpezii atît la sol cît şi în altitudine:
uneori nu se poate distinge dacă are loc ninsoarea sau este spulberată numai zăpada de
pe sol.
Viscolul cu ninsoare este fenomenul în timpul căruia sunt asociate ninsoarea cu
viteza mare a vîntului.
Viscolul cu transport de zăpadă la sol este fenomenul în care vîntul bate tare,
spulberînd zăpada de pe sol, fără să ningă în timpul lui.
Viscolul cu transport de zăpadă în altitudine este fenomenul în care vîntul este
atît de puternic încît zăpada este spulberată la altitudini mari.

75
 Ca şi în cazul celorlalte fenomene meteorologice de iarnă, viscolele în Moldova
sînt rezultatul interacţiunii dintre particularităţile circulaţiei generale a atmosferei
proprii continentului european de sud-est şi caracteristicile suprafeţei active specifice
teritoriului republicii.
Cauzele sinoptice care determină producerea viscolului în Moldova au la bază
corelaţia dintre anticiclonii est-european, azoric, sau scandinav cu perturbaţiile
mediteraneene – ciclonii mediteraneeni, uneori reactivaţi deasupra Mării Negre,
devenind tot mai violenţi în condiţii de retrogradare.
Cele mai puternice viscole însă, sunt cele care iau naştere în condiţiile în care
peste Europa Centrală şi de Est acţionează un brîu de mare presiune atmosferică
concomitent cu o familie de cicloni pe Marea Mediterană.
Acest brîu este determinat de înaintarea unei dorsale a anticiclonului est-
european care ajunge să se unească peste Europa Centrală cu o altă dorsală a
anticiclonului azoric.
Cele mai multe viscole se produc ca urmare a advecţiei maselor de aer polar sau
arctic cu direcţie de deplasare din nord-est şi nord, care se interferează cu aerul mai
cald, tropical (mediteranean).
În Moldova, viscolele sînt fenomene de iarnă cu o frecvenţă nu prea mare şi, ca
regulă, ele sînt de scurtă durată. Numărul zilelor cu viscol pe parcursul iernii oscilează
între 3 şi 13. Frecvenţa viscolelor depinde de condiţiile locale – gradul de apărare a
teritoriului faţă de vînt, forma reliefului, expoziţia versantului ş.a. Numărul maximal de
zile cu viscol se semnalează în ianuarie şi februarie 1-4 zile. În lunile martie şi
decembrie acest număr este mai mic şi constituie 1- 2 zile.
Un interes deosebit îl prezintă durata viscolelor. Durata totală a viscolelor pe an
în medie în teritoriul republicii alcătuieşte 30 - 60 de ore; durata maximă – circa 60 de
ore – se semnalează în nordul şi centrul republicii (tab. 3.4).
În unii ani durata totală a viscolelor variază în limite mari – de la cîteva minute
pînă la 230 ore. Ca regulă, durata viscolelor anual nu întrece 50 de ore. Durata sumară
a viscolelor de la 100 pînă la 200 ore se semnalează în medie o dată în 5 ani. Cele mai
îndelungate viscole sînt în luna ianuarie, deoarece, în această lună se semnalează
numărul sumar cel mai mare de ore cu viscol (predominant 15 – 20 ore). În unii ani în
această lună viscolele pot atinge o durată de 50 – 80 ore. De obicei, durata viscolului în
ziua cu viscol constituie în medie pe teritoriul republicii 6 – 8,5 ore.

76
 Tabelul 3.4
Numărul de zile în medie cu viscol pe teritoriul Moldovei

Staţia X XI XII I II III IV X – IV

Briceni 0,1 0,8 1,6 3,2 2,3 1,5 0,1 9,6
Soroca 0,0 0,4 1,2 2,7 2,5 1,4 0,0 8,2
Camenca 0,0 0,4 1,4 3,1 3,2 1,9 0,2 10,2
Bălţi 0,0 0,2 0,7 1,5 1,8 1,0 0,0 5,2
Bravicea 0,05 0,1 0,8 2,2 1,8 0,5 0,0 5,4
Corneşti 0,05 0,5 1,3 3,6 3,1 1,9 0,3 10,8
Dubasari 0,0 0,4 1,6 2,9 2,9 1,8 0,2 9,8
Balţata 0,0 0,2 1,3 3,3 2,7 1,4 0,1 9,0
Chişinău 0,0 0,1 0,6 1,6 1,3 0,8 0,0 4,4
Tiraspol 0,0 0,2 1,0 2,3 1,9 1,0 0,1 6,5
Leova 0,0 0,2 0,8 2,2 1,5 0,7 0,0 5,4
Comrat 0,0 0,4 1,1 2,1 1,4 1,1 0,0 6,1
Cahul 0,0 0,4 1,1 2,3 2,3 1,1 0,0 7,2

Adesea, zăpada proaspătă căzută poate fi spulberată de vînturi cu viteze sub

10m/s, fără a fi considerate hazarde. Acestea sunt viscole moderate. Efectul acestora îl
constituie îngrămădirea zăpezii pe la adăposturi şi dezvelirea culturilor, care, în absenţa
stratului de zăpadă, sunt supuse îngheţurilor din timpul iernii, fenomene care fac parte
din regimul normal al climei.

Aspecte de risc. Viscolul ca fenomen climatic de risc trebuie să îndeplinească

mai multe condiţii: vînturi cu viteze tari şi ninsori deosebit de abundente în plin sezon
de iarnă; viscole foarte timpurii şi respectiv foarte tîrzii, în extrasezon (toamna şi
primăvara ).
Trebuie precizat că, nu orice viscol poate fi considerat un fenomen climatic de
risc, deoarece viteza vîntului şi cantitatea de zăpadă căzută în timpul lui sau spulberată
în timpul căderii ninsorii din aer, ori de pe sol variază foarte mult atît în timp cît şi în
spaţiu.
În cele mai frecvente situaţii viscolele sînt însoţite de ninsori abundente care
reduc foarte mult vizibilitatea. Calitatea de risc climatic este atribuită viscolului , în
primul rînd datorită vitezei vîntului; el se caracterizează prin vînturi tari cu viteze de
peste 11 m/s (viscole puternice), sau de peste 15 m/s (viscole violente) şi apoi datorită
căderilor abundente de zăpadă, care pot forma strat de zăpadă de 25 – 50 cm grosime,
sau troiene de 1- 2 m înălţime sau mai mari, provocînd numeroase pagube materiale şi
pierderi de vieţi omeneşti.

77
 Teritoriile din zonele temperate subpolare şi polare sînt expuse, în fiecare iarnă,
viscolelor puternice care produc perturbări majore ale activităţilor umane.
Pe teritoriul Americei de Nord, 80 milioane de persoane din nordul SUA şi din
Canada locuiesc în centre urbane expuse viscolului. În martie 1993, un astfel de viscol
puternic produs pe coasta de est a SUA şi a Canadei a blocat în totalitate traficul
aerian, iar numeroase autostrăzi şi căi ferate au fost închise.
Viscole puternice se înregistrează şi în Europa, unde se produc pagube
însemnate datorită densităţii mari a populaţiei şi existenţei a numeroase obiective
economice.
În Republica Moldova conform mersului general a temperaturilor din perioada
rece a anului, cel mai des viscolele în luna noiembrie se semnalează la temperaturi de
0oC - -5oC şi doar în raioanele de nord ale republicii la temperaturi de -5 - -10oC. În
perioada decembrie – februarie diapazonul temperaturilor în timpul viscolelor pe
teritoriul republicii variază între 0oC - -10oC. Însă viscolele pot avea loc şi la
temperaturi mai joase: în decembrie - pînă la -20oC (la nord pînă la -25oC), în ianuarie
şi februarie – de la 0oC pînă la -20oC. (la nord pînă la -25oC). În luna martie viscolele
au loc la aceleaşi temperaturi ca şi în luna noiembrie.
Cele mai periculoase sînt viscolele în perioada de timp cu temperaturi joase şi
vînturi puternice, cînd zăpada mai uşoară şi microgranulară este uşor supusă
transportării de către vînt.
Aşa de exemplu, în perioada 5 – 7 ianuarie 1966 sub influenţa ciclonului sudic
pe tot teritoriul republicii s-au semnalat ninsori puternice şi viscole, care au format
întroieniri pe drumuri şi au dus la perturbarea traficului feroviar şi auto. Viteza medie a
vîntului a atins 20 – 28 m/s, cu intensificări de pînă la 30 – 34 m/s. Temperatura
aerului a fost de circa 7 – 10oC frig.
În iarna următorului an 1967 s-a semnalat un viscol asemănător în perioada 11 –
13 februarie. În acest timp asupra vremii a influenţat un ciclon cu mobilitate redusă,
avînd centrul deasupra teritoriului Moldovei. El a provocat viscole puternice şi ninsori
abundente, în deosebi în raioanele centrale şi de sud ale republicii. Ninsorile au fost
însoţite de vînturi puternice din nord, viteza cărora izolat a atins 25 – 28 m/s. Ninsorile
şi viscolele au creat întroieniri pe drumurile de importanţă naţională. Grosimea
maximală a stratului de zăpadă a atins 5 – 6 m. Cea mai mare durată neîntreruptă a
acestui viscol s-a semnalat la sudul republicii (circa 70 – 80 ore). Viscole puternice pe
teritoriul republicii au fost semnalate şi în anii 1968, 1993, 1995, 1998, 2000, 2003.

Măsuri de prevenire şi protecţie. Viscolele perturbă traficul rutier, feroviar şi

aerian, adeseori acestea fiind întrerupte pentru diferite perioade. Vînturile puternice
produc dezrădăcinări de arbori şi întreruperi ale livrărilor de curent electric şi ale
aprovizionării populaţiei. Localităţile pot să rămînă blocate pentru mai multe zile,
drumurile de acces fiind închise.
Măsurile cele mai eficiente pentru diminuarea pagubelor provocate de viscole
constau în pregătirea şi dotarea prealabilă a echipelor de intervenţie şi în asigurarea
unor stocuri corespunzătoare de rezerve de combustibil şi hrană.

78
 De asemenea, sunt utile aşa măsuri ca:
- folosirea parazăpezilor contra spulberării zăpezii şi eroziunii solului;
- folosirea culiselor de tulpini de floarea soarelui, porumb, perdele forestiere şi
pomicole, mai ales în jurul localităţilor pentru evitarea înzăpezirilor.
La sol, culisele invocate mai sus pot determina diminuarea amestecului turbulent
al aerului şi reduce viteza lui.

3.9. Fenomenele de uscăciune, secetă şi suhovei

Aspecte generale. Uscăciunea şi secetă pot fi considerate cele mai complexe

fenomene climatice, deoarece la declanşarea lor participă mai mulţi factori şi anume:
precipitaţiile atmosferice, rezerva de apă din sol accesibilă plantei, umezeala şi
temperatura aerului, evapotranspiraţia, viteza vîntului etc., aceştia fiind principalii
parametri climatici care definesc starea timpului uscat sau secetos
La aceştia se mai adaugă şi alţi factori care definesc caracteristicile suprafeţei
active ( trăsăturile reliefului, solului, adîncimea pînzei freatice, gradul de acoperire cu
vegetaţie etc.), factori care definesc particularităţile fiziologice ale plantei (cum sunt
soiul şi faza de vegetaţie, gradul de rezistenţă la uscăciune), ca şi factori care
evidenţiază influenţa antropică asupra mediului (starea terenului şi agrotehnica folosită
care pot facilita epuizarea apei din sol).
Ca fenomene meteorologice complexe uscăciunea şi seceta se caracterizează, în
general, prin absenţa precipitaţiilor, ca şi prin creşterea evapotranspiraţiei potenţiale.
În perioada lipsită de precipitaţii, solul absoarbe circa 44% din energia solară
directă pe care o transformă în căldură, care participă la supraîncălzirea acestuia şi a
aerului; la rîndul lor, încălzirea solului şi a aerului măresc evapotranspiraţia şi participă
astfel, la reducerea treptată a rezervei de apă accesibilă plantei.
Pe de altă parte, vînturile calde şi uscate (suhoveiurile), cu viteze mari,
contribuie şi ele la creşterea evapotranspiraţiei şi la reducerea umezelii, atît din sol cît
şi din aer.
În timpul desfăşurării perioadei de vegetaţie, diferitele culturi şi asociaţii
vegetale prezintă cerinţe variate faţă de necesarul de apă, astfel că o perioadă de secetă
nu afectează simultan întregul covor vegetal cultivat sau natural.
Întrucît absenţa precipitaţiilor poate avea loc în toate lunile anului, fenomenele
de uscăciune şi secetă pot avea loc în toate anotimpurile cu consecinţe evidente asupra
agriculturii.
Se poate vorbi astfel despre secete de iarnă, de primăvară, vară, toamnă cu
consecinţe diferenţiate, în raport de faza de dezvoltare a culturilor.
În afirmarea secetei se remarcă, întotdeauna, un stadiu premărgător, de
uscăciune, fenomen care se produce, de regulă, în aer.
Uscăciunea şi seceta sunt două etape distincte, în care, intensitatea cu care planta
resimte necesitatea de umezeală este diferenţiată, gradată.
În concepţia lui Hellman, o perioadă de uscăciune se caracterizează prin absenţa
precipitaţiilor în cinci zile consecutiv. De asemenea, o perioadă de secetă se

79
caracterizează prin absenţa precipitaţiilor în cel puţin 14 zile consecutive în intervalul
rece (octombrie – martie) şi cel puţin 10 zile consecutive în intervalul cald al anului
(aprilie – septembrie), sau dacă s-au produs precipitaţii, acestea nu au totalizat o
cantitate mai mare de 0,1 mm.
În timpul fenomenului de uscăciune planta nu suferă încă lipsă de umezeală,
deoarece rezerva de apă din sol este asigurată, dacă uscăciunea persistă, se instalează
seceta.
Ambele fenomene se produc mai întîi în aer. Seceta atmosferică (meteorologică)
presupune prevalarea îndelungată a evaporării asupra depunerilor atmosferice, însoţită
de temperaturi înalte. Dacă acestea persistă timp îndelungat, cînd temperatura şi vîntul
intensifică procesele de evapotranspiraţie, reducînd rezerva de apă din sol, atunci
fenomenele de uscăciune şi secetă coboară din aer în sol (seceta pedosferică).
Asocierea celor două tipuri de secetă şi diminuarea resurselor de apă din sol determină
apariţia secetei agricole (mixtă) , care duce la reducerea sau pierderea totală a
culturilor agricole.
Rezerva de apă din sol se epuizează treptat pînă la coeficientul de ofilire, cînd
atinge intensitatea maximă. În consecinţă, plantele se ofilesc şi mor. Acest lucru este
caracteristic tuturor secetelor care se produc în perioada de vegetaţie.
Astfel de anomalii sunt legate de prezenţa îndelungată a condiţiilor
meteorologice anticiclonale.
La creşterea gradului de intensitate a secetei, fiecare component din complexul
de factori naturali sau antropici participă cu o pondere diferenţiată, în raport de
anotimp, de faza de vegetaţie, de lucrările agrotehnice etc.
Fenomenele de uscăciune şi secetă au durate foarte variabile în raport cu
intensitatea factorilor genetici. Ele pot dura de la cîteva zile pînă la cîteva luni, un an
sau chiar mai mulţi ani consecutivi.
Secetele se pot produce în orice zonă climatică, dar efectele cele mai puternice
se înregistrează în regiunile aride, semiaride şi subumede, caracterizate prin existenţa
unor ecosisteme fragile.
Deşi secetele se pot înregistra pe parcursul întregului an, cele mai numeroase se
produc la sfîrşitul verii şi începutul toamnei.
Extinderea secetelor şi a deşertificării este în strînsă legătură cu modificările
climatice globale şi cu presingul tot mai accentuat al societăţii omeneşti asupra
mediului.
După intensitate se deosebesc mai multe tipuri de secete (foarte puternice,
puternice, moderate, slabe).
Secete foarte puternice se semnalează în anii, cînd în perioada de vegetaţie cad
precipitaţii mai puţin de 50% din normă, iar temperatura medie a aerului întrece media
climatică cu 3 – 4°C. Secetele puternice au loc atunci, cînd cantitatea de precipitaţii
constituie 60 – 70% din normă, iar temperatura medie a aerului în această perioadă
întrece norma cu 2°C. Secetele moderate se semnalează în acei ani cînd cad 70 – 80%
din norma de precipitaţii iar anomalia pozitivă a temperaturii alcătuieşte 1,0 – 1,5°C.

80
 Pe Câmpia Europei de Est (Rudenco, 1950), în calitate de secetă foarte
puternică, nominalizează cazul cînd recolta a scăzut cu 50% şi mai mult; secetă
puternică – scăderea recoltei cu 20 – 50%; secetă moderată – cu mai puţin de 20%.
Seceta în Moldova este unul dintre cele mai periculoase fenomene ale naturii,
reprezentînd trăsătura specifică a climei regionale, condiţionate de distribuţia
neuniformă în timp şi spaţiu a precipitaţilor atmosferice pe fondul valorilor ridicate ale
temperaturii aerului.
Principala condiţie de geneză a secetelor în Republica Moldova este pătrunderea
aerului rece cu conţinut mic de umezeală prin periferia de est a anticiclonului stabilit
pentru mai mult timp de asupra Europei de Sud – Est. Staţionarea îndelungată a
anticiclonului în cauză duce la formarea unui timp uscat şi încălzirea aerului rece, care
la rîndul său, contribuie la uscarea în continuare a masei de aer.
Cercetările efectuate anterior în Moldova asupra fenomenelor de uscăciune şi
secetă, au pus în evidenţă aceste fenomene pe baza unor criterii diferite. S-au evaluat
perioadele de uscăciune şi secetă cu ajutorul criteriului Hellman, indicii de ariditate,
indicii de umezeală, bilanţul apei din sol, indicii bioclimatici, climograme de diferite
tipuri etc.
In baza analizei materialelor din registrele secetelor (Bucinschi, 1957, 1976,
Drozdov, 1980 etc), s-a stabilit că, începînd cu secolul al X-lea, numărul secetelor în
regiunea de sud-vest a Câmpiei Europei de Est s-a aflat în creştere permanentă, cu
unele excepţii ce revin sec. XIII şi XVII. Insă în ultimele două secole, mai cu seamă în
sec. al XX-lea, frecvenţa lor a crescut brusc. Această aridizare a ţinutului, respectiv în
sec. al XX-lea, într-o mare măsură este legată de “presiunea antropogenă” asupra
mediului ambiant, procesele de intensificare a multiplelor tehnologii, exploatarea
neraţională a resurselor naturale, în special a solului, pădurilor, bazinelor acvatic şi
aerian etc.
Analiza materialelor din Fondul Naţional de Date Hidrometeorologic a
Serviciului Hidrometeorologic de Stat pentru perioada instrumentală de observaţii (aa.
1890 – 2007) a arătat, că din 117 ani secete puternice au fost semnalate în 22 ani. Se
are în vedere secetele din perioada de vegetaţie (aprilie – septembrie). În afară de
aceştia, 18 ani au avut condiţii apropiate de cei secetoşi (secete slabe). În total aceasta
constituie 34% din numărul de ani cu observaţii (o dată în 3 ani). De 3 ori sau semnalat
secete neîntrerupte pe parcursul a doi ani şi de 2 ori – pe parcursul a trei ani. Sa stabilit,
că frecvenţa sectelor pe teritoriul republicii în medie constituie: 1 – 2 secete în zece ani
la nordul ţării; 2 – 3 secete în partea centrală şi 5 – 6 secete la sudul republicii.
Evaluările arată că deficitul de precipitaţii atmosferice este specific practic
pentru tot teritoriul republicii. Astfel evaluarea teritoriului Republicii Moldova după
gradul de ariditate în conformitate cu indicii utilizaţi în practica internaţională
(conform raportului dintre suma de precipitaţii ∑R şi evapotranspiraţia potenţială E0),
arată că cea mai mare parte a teritoriului republicii se atribuie la regiunile subhumide şi
semiaride cu probabilitate mare de apariţie a secetelor şi dezvoltare a proceselor de
deşertificare.

81
 Deficitul de precipitaţii şi repartiţia foarte neuniformă a lor condiţionează secete
frecvente şi intensive. Probabilitatea apariţiei secetelor foarte puternice (≤ 50% din
norma climatică a precipitaţiilor) cu consecinţe catastrofale în unele luni ale perioadei
de vegetaţie pe teritoriul republicii constituie 11 - 41%.
În ultimele două decenii secetele s-au semnalat mai frecvent, şi ele devin tot mai
intensive. Aşa, în perioada anilor 1990 – 2007 pe teritoriul republicii s-au înregistrat 9
ani (1990, 1992, 1994, 1996, 1999, 2000, 2001, 2003, 2007) cu secete de diferită
intensitate, care au dus la scăderea recoltei culturilor agricole.
În anii 1990, 1992, 2003, secetele s-au prelungit pe parcursul întregii perioade
de vegetaţie (lunile IV - IX), în restul anilor secetele s-au semnalat vara.
Serviciul Hidrometeorologic de Stat din Moldova pe baza analizei detaliate după
ani a coeficientului hidrotermic (CHT), a stabilit că valoarea CHT ≥ 1,0 caracterizează
o umiditate suficientă, CHT ≤ 0,7 indică o climă secetoasă, CHT = 0,6 o secetă
uşoară, CHT ≥ 0,5 o secetă puternică şi foarte puternică.
Suhoveiurile de diferiţi cercetători sînt tratate diferit din punct de vedere a
condiţiilor de formare a lor în timp. Alpatiev (Alpatiev, 1955) precaută suhoveiul ca un
caz particular al secetei, complicat de vînt. Această definiţie nu poate fi considerată ca
raţională, deoarece seceta, în primul rînd, este o perioadă de lungă durată fără ploi, iar
suhoveiul un timp determinat de un vînt puternic şi uscat (Bucinschii, 1976). Seceta şi
suhoveiul sunt două noţiuni diferite. Nu întotdeauna seceta este urmată de suhovei, iar
fenomenul de suhovei se poate manifesta şi fără de secetă. In general, majoritatea
specialiştilor sunt de acord că suhoveiul este un vînt uscat, dogoritor, care determină
sporirea evapotranspiraţiei, pierderea flexibilităţii şi, în ultimul rînd, condiţionează
unele disfuncţii ale organelor vegetale.
Analiza proceselor sinoptice caracteristice unui timp cu suhovei arată că pe
teritoriul Republicii Moldova suhoveiurile se manifestă în cazul unei ramuri
anticiclonale sau a periferiei unui anticiclon într-o regiune unde se întâlnesc masele de
aer de direcţie sud-vestică la o advecţie a aerului cald din Balcani (Sineavschii etc,
1976). Masele de aer, ce se formează în partea de sud-vest a periferiei anticiclonului, şi
reprezintă fenomenul de suhovei.
Noţiunea de suhovei, ca şi cea de secetă, nu are o definiţie unanim acceptată.
Primele încercări de determinare a criteriilor cantitative ale suhoveiului au fost efectuate
în anii 30, cînd au început să fie utilizate criteriile agrometeorologice speciale propuse
de diferiţi autori, generalizate ulterior de Bucinschii (Bucinschii, 1976). Majoritatea
cercetătorilor pun la baza evaluării suhoveiului un complex de condiţii meteorologice:
temperatura aerului, umiditatea relativă scăzută a aerului şi viteza vîntului. In literatura
de specialitate foarte des este utilizat criteriul de evaluare a suhoveiurilor după gradul de
saturaţie a aerului cu umezeală şi viteza vîntului (Ţuberbiller, 1959). Acest principiu
(tab.3.5) a şi fost pus la baza identificării fenomenului de suhovei pe teritoriul
Republicii Moldova (1982).

82
 Tabelul 3.5.
Clasificarea suhoveiurilor după Ţuberbiller

Intensitatea Deficitul de umiditate a aerului la ora 13

suhoveiului (hPa) la o anumită viteză a vîntului
>8m/s <8m/s
Slab 15-19 20-29
Mediu 20-29 30-39
Puternic 30-39 40-49
Foarte puternic >40 >50

Prelucrarea datelor meteorologice conform metodei propuse indică că pe

teritoriul R. Moldova suhoveiurile slabe se înregistrează pretutindeni în mediu de la 20
pînă la 50 zile. Suhoveiurile cu o intensitate medie pentru perioada de vegetaţie cu o
durată de circa 4 zile la nord şi 15 la sud. Durata medie a suhoveiului puternic nu
depăşeşte 2 zile şi se manifestă, de obicei, în iulie-august. Suhoveiul foarte puternic se
înregistrează foarte rar. Chiar şi în partea de sud a republicii el se manifestă nu în fiecare
an. In legătură cu aceasta, pentru evidenţierea suhoveiurilor puternice şi foarte puternice
pe teritoriul republicii acest principiu nu poate fi utilizat, mai ales pentru raioanele de
nord.
In calitate de criteriu fundamental în determinarea suhoveiului poate servi
umiditatea relativă a aerului <30%, temperatura aerului >25 °C la o viteză a vîntului
>5m/sec (Bucinschii, 1976). O astfel de corelare a factorilor meteorologici extremi
foarte exact determină condiţiile de manifestare a suhoveiului, care are repercursiuni
asupra activităţii vitale a culturilor. De exemplu, s-a stabilit influenţa devastatoare (de
stres, reieşind din terminologia autorului) a temperaturilor înalte >25°C asupra
proceselor de creştere a culturilor (Daradur, 1993).
Pentru perioada de vegetaţie a culturilor agricole (aprilie-octombrie), numărul
total al zilelor cu un asemenea complex de factori (temperaturi ridicate şi umiditate
scăzută a aerului) pe teritoriul republicii variază de la 5,3 pînă la 16,3. Cu toate acestea,
de la 50% pînă la 70% din cazuri (3,0-8,3 zile) o asemenea combinare a condiţiilor este
intensificată de un vînt cu viteza de 5 m/sec şi mai mult în unii ani, fenomenul poate
persista 14 - 36 zile, iar dacă ţinem cont de viteza vîntului - 10-12 zile (fig.3.1).
În diferite raioane ale republicii evoluţia anuală al fenomenelor de suhovei are
particularităţile sale de manifestare. In raioanele de nord şi centru ele ating un maxim
în luna mai (în medie 1,6-2,9 zile), iar în raioanele de sud şi sud-est în luna august
(3,23-3,66 zile).

83
 Fig. 3.1. Numărul de zile cu T>25 °C, umiditatea relativă a aerului de < 30% (a),
şi viteza vîntului de>5 m/sec (b).
.
Aspecte de risc Spre deosebire de alte hazarduri naturale, secetele prezintă un
proces treptat cu consecinţe negative de lungă durată. Deşi, ele nu conduc nemijlocit la
pierderi de vieţi umane, de foame pot suferi zeci şi sute de mii de oameni. De aceea,
după pierderile materiale (22%), secetele în lume cedează doar cicloanelor tropicale
(30%), iar după efectul social acest fenomen nu are asemănare.
În conformitate cu datele prezentate de ONU, cele mai vulnerabile faţă de secete
sînt Africa şi Asia. Astfel, în perioada anilor 1900-2004 pe continentul african au fost
înregistrate 459 de secete catastrofale, înregistrîndu-se mai mult de 300 milioane de
sinistraţi, dintre care 1 milion au decedat.
Marea secetă din Etiopia din anul 1984 a condus la o foamete atît de puternică,
încît a fost descrisă ca fiind de proporţii biblice. Pe parcursul anilor 1984 – 1985 în
Etiopia şi Sudan de foamete au murit peste 1000 000 de oameni.
În anii 1920-1921 seceta extremă şi foametea au provocat în provinciile nordice
ale Chinei 500 000 de morţi.
Tot în vara anului 1921, o secetă severă a afectat sudul Ucranei şi Povolgia
Inferioară şi a provocat o foamete fără precedent, fiind unul dintre cele mai mari
dezastre după numărul de victime – 5 100 000 de morţi.
Conform evaluării experţilor din cadrul Programului de Dezvoltare a ONU
(UNDP, 2004), indicele relativ al vulnerabilităţii faţă de secete, calculat ca numărul
jertfelor la 1 milion de sinistraţi, este mai înalt în Coreea de Nord, Mozambic, într-un
şir de ţări africane din zona Sahel, precum şi în Sudan şi Etiopia.
În Europa cel mai frecvent secetelor sînt supuse ţările din bazinul Mării Negre,
inclusiv Republica Moldova.

84
 În Republica Moldova secetelor le revine 12,5% din numărul total de hazarduri.
Seceta conduce la mari pierderi de producţie agricolă. Deosebit de grele au fost
consecinţele ei în trecut, mai ales atunci cînd doi-trei ani la rînd erau secetoşi.
Cele mai intensive pe teritoriul Moldovei pot fi considerate secetele din anii
1896, 1899, 1928, 1946, 2003, 2007. Astfel de secete, în trecutul nu prea îndepărtat,
sorteau lumea la foame care, în căutarea surselor de existenţă, părăsea locurile natale.
Urmările secetei din anul 1946 a creat o situaţie deosebit de gravă pentru populaţia
Moldovei, conducînd la foamete pe parcursul anilor 1946-1947. Această foamete a
fost determinată nu numai de urmările grave ale secetei, dar şi de alţi factori colaterali.
În tab. 3.5 este indicată cantitatea de precipitaţii în anii secetoşi şi recolta la
hectar a principalelor culturi cerealiere în Moldova.

Tabelul 3.5
Cantitatea de precipitaţii în anii secetoşi şi recolta
la hectar a principalelor culturi cerealiere în Moldova

Precipitaţii, mm Recolta, ch/ha

CHT
Anul în total noiembrie - aprilie - grîu de porumb
martie octombrie toamnă
1 2 3 4 5 6 7
1946 365 130 224 4,6 6,4 0,5
1953 344 144 197 13,3 9,5 0,5
1957 410 105 316 18,0 16,5 0,6
1967 395 106 289 32,0 28,6 0,7
1983 419 67 352 27,5 37,4 0,8
1986 370 136 234 33,1 31,5 0,6
1990 385 103 133 31,1 34,4 0,5
1992 405 111 249 34,8 24,5 0,6
1994 389 95 307 23,9 15,7 0,6
1996 672 190 431 21,4 29,1 1,1
2000 458 190 289 21,0 24,0 0,8
2003 459 179 330 6,8 27,8 0,8
2007 479 122 306 15,2 8,5 0,7

Consecinţele secetei sînt determinate atît de gradul intensităţii, duratei, cît şi de

suprafaţa afectată. Secetele ce cuprind o suprafaţă de pînă la 10% din teritoriul
Moldovei au fost evaluate drept locale; 11-20% se consideră – vaste; 21-30% – foarte
vaste; 31-50% – extreme, iar mai sus de 50% le apreciază ca secete catastrofale,
deoarece cauzează pierderi mari economiei naţionale. Calculele au fost efectuate
pentru fiecare anotimp şi an în parte (tab.3.6).

85
 Tabelul 3.6.
Evaluarea suprafeţei afectată de secetă pe teritoriul R. Moldova
Primăvara Vara Toamna
Anii Suprafaţa Tipul Suprafaţa Tipul Suprafaţa Tipul
ocupată, secetelor ocupată, secetelor ocupată, secetelor
(%) (%) (%)
1945 - - 60 catastrofală 40 extremă
1946 100 catastrofală 33 extremă - -
1947 39 extremă - - 60 catastrofală
1948 - - - - 60 catastrofală
1949 60 catastrofală - - 20 vastă
1950 33 extremă - - 20 vastă
1951 60 catastrofală 40 extremă - -
1953 - - 40 extremă 60 catastrofală
1954 - - 73 catastrofală 25 f. vastă
1960 - - 53 catastrofală 13 vastă
1963 40 extremă 7 locală 93 catastrofală
1965 - - 47 extremă 80 catastrofală
1966 47 extremă 7 locală 60 catastrofală
1967 60 catastrofală 40 extremă 93 catastrofală
1968 93 catastrofală 7 locală - -
1969 7 locală 47 extremă 73 catastrofală
1970 - - - - 93 catastrofală
1973 20 vastă 53 catastrofală 87 catastrofală
1975 - - 7 locală 87 catastrofală
1981 7 locală 53 catastrofală - -
1982 60 catastrofală - - 93 catastrofală
1983 20 vastă 13 vastă 93 catastrofală
1985 27 f. vastă - - 73 catastrofală
1986 100 catastrofală 13 vastă 100 catastrofală
1990 7 locală 67 catastrofală 60 catastrofală
1992 27 vastă 60 catastrofală 40 extremă
1994 87 catastrofală 40 extremă 100 catastrofală
1996 68 catastrofală 49 extremă 44 extremă
2000 75 catastrofală 55 catastrofală 49 extremă
2003 86 catastrofală 61 catastrofală 26 foarte vastă
2007 78 catastrofală 77 catastrofală - -

La sfîrşitul secolului trecut s-a evidenţiat seceta catastrofală din anul 1994, ce s-
a manifestat pe parcursul întregii perioade calde. În anotimpul de primăvară 87% din
teritoriul republicii a fost afectat de secetă cu un grad de intensitate puternică şi foarte
puternică. Vara dinamica condiţiilor hidrotermice a contribuit la diminuarea suprafeţei
ocupate de fenomenul dat pînă la 40% din teritoriu, iar în lunile de toamnă seceta a
cuprins întregul teritoriu. Aproximativ 70% din suprafaţa republicii a fost afectată de
seceta foarte puternică, valorile CHT erau mai jos de 0,3 ce a cauzat pagube mari
economiei naţionale (peste 1 miliard de lei). Astfel secetele din anii 1994, 2000, 2003

86
şi 2007 s-au evaluat ca cele mai puternice din punct de vedere a intensităţii şi
catastrofale după suprafaţa ocupată.
Seceta din anul 2007 pe teritoriul Republicii Moldova a început practic din
toamna anului 2006. Astfel în perioada 01.09.2006 – 06.08.2007 suma precipitaţiilor
căzute pe teritoriul republicii a constituit în fond 50 – 70% din norma climatică.
Situaţia s-a agravat la maximum în perioada mai – iulie 2007, cînd cantitatea de
precipitaţii a alcătuit doar 30% din normă. Intervalul neîntrerupt fără precipitaţii în
perioada menţionată a variat în limitele a 28-73 zile, iar numărul de zile cu umiditatea
relativă a aerului ≤ 30% a constituit în teritoriu 55-78 zile, depăşind de 3-4 ori norma
climatică.
În perioada mai – iulie 2007 temperatura medie a aerului în teritoriu a fost de 21
– 23°C, fiind cu 3 – 4°C mai ridicată faţă de normă (record). Numărul de zile cu
temperaturi maximale ≥30°C a constituit în teritoriu 36 – 45 zile, întrecând norma de 3
ori, iar numărul de zile cu temperaturi maximale ≥35°C, respectiv 10-12 zile. Astfel
abaterea de la normă a fost depăşită de 10-12 ori. Pe 21 iulie a fost înregistrată
temperatura maximă - record a aerului, egală cu 41,5°C (Staţia meteorologică
Camenca).
Regimul termic înalt şi insuficienţa de precipitaţii în lunile mai-iulie au creat
condiţii nefavorabile pentru culturile de toamnă în perioada formării şi umplerii
boabelor (înflorirea-coacerea în lapte), creşterea, dezvoltarea şi formarea recoltei la
culturile prăşitoare, legumicole şi pomii fructiferi. Din cauza regimului termic înalt a
avut loc accelerarea dezvoltării culturilor agricole.
Rezervele de umezeală productivă în straturile superioare şi medii ale solului pe
terenurile cu culturi agricole, în o mare parte a perioadei de vară, au fost insuficiente,
izolat la sfîrşitul lunii iulie au lipsit complet (tab.3.7.).

87
 Tabelul 3.7.
Rezervele de umezeală productivă în sol (mm) pe terenurile cu floarea soarelui (la
situaţia din 28 iulie 2007)

28.07.2007 Medii
Staţiile şi În straturile solului (см) multianuale
Predecesorul
posturile
0-10 0-20 0-50 0-100 0-100
Edineţ culturi de toamnă 5 13 31 63 81
Camenca culturi de primăvară 1 4 8 26 108
Glodeni leguminoase p/u boabe 0 0 1 4 96
Rîbniţa culturi de primăvară 0 0 1 4 108
Şoldăneşti culturi prăşitoare 0 0 3 39 108
Rezina culturi de toamnă 0 2 18 38 108
Făleşti -“- 0 0 0 0 96
Corneşti -“- 0 0 0 5 96
Dubăsari culturi de toamnă 0 0 5 16 104
Anenii-Noi -“- 0 0 0 3 115
Tiraspol culturi prăşitoare 1 6 16 41 55
Ştefan-Vodă -“- 0 0 0 13 97
Ceadâr-Lunga -“- 0 0 0 3 112
Cahul culturi de toamnă 0 0 12 26 112
Vulcăneşti culturi prăşitoare 0 1 15 28 112

Cel mai mult a avut de suferit sectorul agroindustrial. Recolta medie a grîului de
toamnă pe republică în anul 2007 a constituit 15,3 ch/ha, fiind de 2 ori mai scăzută faţă
de mărimea medie a roadei prognozate şi mai scăzută cu 10-11 ch/ha decît roada
medie pentru ultimii 10 ani.
Recolta principalelor culturi agricole tîrzii (porumb, floarea soarelui, sfecla de
zahăr, tutun, pomi fructiferi) a fost compromisă în cea mai mare parte, iar
întreprinderile sectorului menţionat au rămas fără materie primă. O situaţie foarte
gravă privind asigurarea cu furaje s-a creat în sectorul zootehnic.
Seceta catastrofală din anul 2007 a afectat peste 80% din teritoriul republicii,
fiind cea mai severă secetă pentru toată perioada de măsurători instrumentale. După
principalii indici agrometeorologici această secetă a întrecut chiar şi seceta din anul
1946 (fig.3.2 şi 3.3), aducând prejudicii economiei naţionale în sumă de peste 1 miliard
de dolari americani.

88
 Chisinau
30,0
25,0
20,0
15,0
1946
10,0
2007
5,0
0,0
-5,0 I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
-10,0

Fig.3.2. Temperatura medie lunară a aerului (°C)

pentru anii 1946 şi 2007.

Chisinau

140
120
100
80 1946
60 2007
40
20
0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Fig.3.3. Cantitatea precipitaţiilor (mm)

pentru anii 1946 şi 2007

Pentru teritoriul Moldovei în anotimpul de primăvară predomină secetele vaste şi

catastrofale, vara mai frecvent se manifestă secetele extreme, iar toamna o frecvenţă
mare o au secetele catastrofale.
În cea mai mare parte a republicii, fenomenele de suhovei se manifestă anual (95-
100% din ani). In raioanele de nord şi centrale probabilitatea manifestării lor constituie
80 şi 90% corespunzător. Pentru anumite luni ale perioadei de vegetaţie, probabilitatea

89
manifestării fenomenului de suhovei variază de la 30-40% pînă la 70-80% ani. In
octombrie suhoveiul este un fenomen foarte rar, probabilitatea lui nu depăşeşte 10%.
Minimul se manifestă de obicei în luna aprilie (tab.3.8).
Tabelul 3.8.
Probabilitatea (%) anilor cu condiţii de suhovei pe regiuni fizico-geografice în
Republica Moldova

Regiunile Lunile
fizico- IV V VI VII VIII IX X IV-X
geografice
I 30 50 40 30 30 40 10 80
II 40 70 60 60 70 40 10 100
III 30 40 50 30 40 30 5 90
IV 40 70 70 70 80 60 0 95
V 40 70 60 70 70 50 10 95

Măsurile de atenuare şi combatere a secetelor şi suhoveiurilor. După cum se

cunoaşte, pentru atenuarea riscurilor declanşate de fenomenele de uscăciune, secetă şi
suhovei în agricultură se folosesc mai multe metode: irigaţiile, cultivarea speciilor de
plante rezistente la uscăciune, secetă şi suhovei, aplicarea unor sisteme agrotehnice
avansate, utilizarea fertilizanţilor.
Cele mai eficiente măsuri sînt irigaţiile. Acestea influenţează regimul hidrologic
al solului şi al stratului de aer inferior avînd rol dublu: pe de o parte, asigură umezeala
productivă necesară plantelor, iar pe de alta, prin procesele de evapotranspiraţie ce are
loc, reduc afectul termic şi diminuează procesele de evapotranspiraţie.
În funcţie de nivelul tehnologic al societăţii respective se pot utiliza diferite
tipuri de irigaţie: pe baza aspersoarelor, pe baza canalelor de irigaţii taluzate sau
netaluzate, sau prin picurare care reduce pierderea de apă şi energia folosită pentru
aducţiune.
Irigaţiile trebuie să fie folosite, avînd la bază o supraveghere sinoptică corectă.
În caz contrar aplicarea irigaţiilor nu numai că nu este rentabilă, dar pot declanşa alte
riscuri şi agrava evoluţia peisajului agricol în sens nedorit. Pentru asigurarea eficienţei
acestor lucrări care să asigure o evoluţie normală a peisajului agricol sînt necesare
măsuri de monitoring.
Pentru creşterea rezistenţei culturilor agricole la condiţiile de regim termic înalt
şi deficit mare de umezeală productivă în sol, se efectuează lucrări de selecţie şi
ameliorare a plantelor de cultură, care să ducă la obţinerea unor hibrizi cu sistem
radicular mai profund, ce vor putea utiliza rezerva de apă din orizonturile adînci.
Pentru diminuarea efectelor negative ale fenomenelor menţionate se mai
folosesc aşa măsuri ca: amplasarea ecologică a culturilor agricole, sădirea fîşiilor de
protecţie, utilizarea ogoarelor negre, reţinerea zăpezilor, termenii şi norma optimă de
semănat, prelucrarea diferenţiată a solului.

90
 3.10. Deşertificarea

Aspecte generale. Deşertificarea este un hazard complex, de degradare a

terenurilor în zonele aride, semiaride şi subumed-uscate datorită schimbărilor climatice
şi activităţilor umane. Deşertificarea este procesul prin care ecosistemele regiunilor
semiaride î-şi pierd aptitudinea de a se regenera, lăsând locul deşerturilor veritabile. În
ultimele decenii, ea sa accelerat şi a căpătat o mare extensiune reducând dramatic
spaţiul vital al populaţiilor nomade şi ridicând noi obstacole în calea dezvoltării
economice şi sociale a ţărilor afectate.
Principalele fenomene care pun în evidenţă deşertificarea sînt:
- reducerea rezervelor de apă în sol, în pânza freatică şi în reţeaua hidrografică
datorită, în primul rînd, reducerii cantităţii de precipitaţii;
- modificarea treptată a terenurilor şi păşunatul excesiv care distrug covorul
vegetal;
- distrugerea solului prin eroziune în suprafaţă, deflaţie, formarea unor cruste,
aridizare, salinizare şi alcanizare;
- cultivarea excesivă şi epuizarea solului;
- defrişarea plantaţiilor de arburi şi arbuşti care menţin stratele superioare ale
solului;
- irigaţia cu utilizarea unui drenaj incorect care conduce la salinizarea
solurilor;
- transformarea dunelor de nisip fixate în dune mobile şi înaintarea acestora.
Procesul actual de deşertificare este de natură natural-antropogenă şi de aceea
poate fi constituit din două componente. Cauzele de ordin natural (climatic) cuprind
încălzirea climei şi intensificarea vînturilor, acestea din urmă mărind evaporarea şi
uscarea plantelor, reducerea cantităţilor de precipitaţii, modificarea regimului acestora.
Cu ajutorul sateliţilor artificiali ai Pămîntului, în deşertul Libiei au fost
identificate dune de nisip care se deplasează spre Valea Nilului, sub influenţa vînturilor
de nord-vest, cu o viteză de 260 m/an, fără a exista posibilitatea de a fi oprite.
Cauzele de ordin antropogen cuprind suprapopularea şi utilizarea
necorespunzătoare a unor terenuri, mai ales atunci cînd se înregistrează perioade
secetoase prelungite.
Astfel, extinderea terenurilor arabile şi suprapăşunatul favorizează spulberarea
particulelor fine şi distrugerea cu rapiditate a pojghiţei fertile de sol. Irigaţiile în exces
practicate în terenurile semiaride produc, la rîndul lor, salinizarea puternică a solurilor.
Pe plan internaţional, s-au desfăşurat mai multe programe de cercetare a acestor
fenomene şi de ajutorare a ţărilor slab dezvoltate care înregistrează cele mai grave
pagube.

91
 Sub egida ONU a fost elaborată „Convenţia pentru combaterea deşertificării în
ţările afectate grav de secetă şi deşertificare”, adoptată în 1994, la care Republica
Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr.257-XIV din 24 decembrie 1998.
În conformitate cu această Hotărîre Guvernul Republicii Moldova a obligat
Ministerul Mediului şi Amenajării Teritoriului, Serviciul de Stat ”Hidrometeo” şi
Institutul Naţional de Ecologie de a elabora Programul Naţional de acţiuni pentru
combaterea deşertificării şi secetei în Republica Moldova.
Programul respectiv a fost aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii
Moldova nr.367 din 13 aprilie 2000.
Scopul Programului Naţional a fost de a identifica factorii care contribuie la
deşertificare şi măsurile practice necesare pentru combaterea deşertificării şi reducerea
efectelor secetei în Republica Moldova.
Cu sprijinul comunităţii internaţionale în anii 1998-2000 a fost întreprinsă o
sistematizare a informaţiei privind terenurile degradate. În baza acestei evaluări, au fost
editate hărţi ale zonelor degradate-erodate şi ale zonelor expuse secetei. În curriculele
pentru cursurile universitare în domeniul agriculturii şi protecţiei mediului au fost
introduse aspecte privind managementul durabil al terenurilor şi combaterea
deşertificării. De asemenea, ţara a beneficiat de asistenţă tehnică şi financiară pentru
elaborarea Programului Naţional de acţiuni pentru combaterea deşertificării şi a
Rapoartelor Naţionale privind implementarea Convenţiei în Republica
Moldova(a.2000, 2002, 2006).
Aderînd la Convenţia ONU pentru Combaterea Deşertificării Republica
Moldova urmează să:
1. Acorde întîietate combaterii deşertificării şi reducerii efectelor secetei, alocînd
resursele adecvate, pe măsura necesităţilor;
2. Elaboreze strategii şi priorităţi în cadrul planurilor şi/sau al politicilor de
dezvoltare durabilă, pentru combaterea deşertificării şi reducerea efectelor
secetei;
3. Abordeze problema deşertificării şi să acorde o atenţie deosebită factorilor
socio-economici care generează procesele de deşertificare;
4. Stimuleze formarea conştiinţei publice şi să faciliteze contribuţia populaţiei
locale, mai ales a femeilor şi tinerilor cu sprijinul organizaţiilor
nonguvernamentale, la eforturile pentru combaterea deşertificării şi reducerea
efectelor secetei;
5. Creeze un cadru favorabil prin consolidarea legislaţiei, iar acolo unde această
legislaţiei nu există – să adopte legile necesare şi să stabilească politici pe
termen lung şi programe de acţiuni.

Aspecte de risc. Deşertificarea ca hazard este evidentă pe aproape 25% din

suprafaţa uscatului terestru şi afectează peste 110 ţări cu aproape un miliard de
locuitori, pe toate continentele, pagubele anuale fiind evaluate la 42 miliarde de dolari.
Fenomenul de deşertificare a atras atenţia opiniei publice mondiale în anii 70 ai
secolului trecut, cînd în Sahel - teritoriu semiarid situat în sudul Saharei – s-au

92
înregistrat cîteva perioade cu secete puternice care au produs numeroase pierderi de
vieţi omeneşti, foamete şi migraţii.
Sahelul se extinde în Africa între Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian sub forma
unei fîşii de 200-300 km pe teritoriul mai multor state africane (Ciad, Mali, Mauritania,
Niger, Nigeria, Senegal, Sudan, Volta Superioară) la limita dintre deşert şi savană unde
precipitaţiile totalizează 100-250 mm/an. Ecosistemele extrem de fragile sînt
caracterizate prin pajişti cu plante xerofile (adaptate la uscăciune) care, prin
suprapăşunat şi prin utilizarea lor ca terenuri agricole, pot fi cu uşurinţă distruse.
În ultimele decenii, s-au înregistrat cîteva perioade secetoase care au avut urmări
extrem de grave. În partea de vest a Africii, au murit de foame 250 000 de omeni; lacul
Ciad şi-a restrîns în 1973 suprafaţa cu 2/3; în Sudan deşertul a înaintat în 7 ani cu 90-
100 km, iar în Mali s-a extins cu aproape 30% din suprafaţa iniţială.
Fenomene similare s-au înregistrat în nordul şi sudul Africii, în sudul Asiei, în
America de Nord şi în Australia, ceea ce i-a determinat pe specialişti să considere
deşertificarea ca pe un fenomen global de modificare a mediului.
În Republica Moldova exploatarea intensivă a terenurilor agricole şi folosirea
tehnologiilor dăunătoare din punct de vedere ecologic au condus la reducerea
considerabilă a productivităţii şi au avut un impact distructiv asupra solului. Starea
solului este esenţială pentru dezvoltarea unei agriculturi şi industrii alimentare durabile
orientate spre export. În prezent, însă, productivitatea solurilor agricole este în declin,
ceea ce ameninţă dezvoltarea sectorului agroindustrial şi afectează economia naţională
în ansamblu.
În prezent, pe teritoriul republicii circa 40% din terenurile agricole au soluri
erodate de diferite grade: slab erodate – 23,2%, moderat – erodate – 11,7 şi puternic
erodate – 4,9%. În fiecare an suprafaţa pămînturilor erodate creşte în medie cu 0,9%,
iar pierderile anuale de sol fertil sînt estimate la 26 milioane tone.
Prejudiciul cauzat economiei naţionale de pierderea producţiei prin degradarea
solului însumează circa 3,1 miliarde lei (251 milioane USD) anual.

Măsurile de atenuare şi combatere a deşertificării. Combaterea deşertificării

reprezintă o parte componentă a folosirii complexe raţionale a resurselor de sol în
regiunile secetoase în vederea dezvoltării societăţii pe termen lung. Printre cele mai
importante activităţi îndreptate spre combaterea proceselor de deşertificare în
Republica Moldova sînt următoarele:
• Crearea cadrului legislativ favorabil pentru protecţia, ameliorarea şi
utilizarea durabilă a resurselor de sol;
• Administrarea raţională a resurselor de sol;
• Organizarea monitoringului deşertificării;
• Sporirea fertilităţii solurilor, introducerea procedurilor organizaţionale
agrotehnice şi a măsurilor de ameliorare a solului, combaterea eroziunii;
• Extinderea irigaţiei mari şi mici;
• Restabilirea ecologică a solurilor degradate;
• Restabilirea ecologică a vegetaţiei pajiştilor;

93
 • Dezvoltarea şi implementarea fazelor pilot de proiecte pentru combaterea
deşertificării la nivel de cîmp;

• Asigurarea ştiinţifică a acţiunilor de combatere a degradării solurilor şi

deşertificării;
• Crearea sistemului de informare a populaţiei în privinţa problemelor
deşertificării;
Pentru a păstra resursele naturale în cadrul Programului Naţional de Acţiuni sînt
elaborate un şir de direcţii strategice, realizarea cărora va acorda posibilitatea de a
îmbunătăţi substanţial starea ecologico-economică a ţării.
Măsurile de evaluare a consecinţelor deşertificării şi de realizare a monitorizării,
conform Programului Naţional de Acţiuni, includ:
• elaborarea concepţiei monitorizării ecologice în Republica Moldova;
• optimizarea structurii organizaţionale a instituţiilor de monitorizare a
mediului ambiant din subordinea Ministerului Ecologiei şi Resurselor
Naturale.
Realizarea acţiunilor indicate va permite organizarea în republică a Sistemului
de Monitoring Ecologic Integrat (inclusiv monitorizarea proceselor de deşertificare).
În cadrul Programului Naţional de Acţiuni sînt prezentate detaliat direcţiile de
bază, realizarea cărora va contribui la lichidarea neajunsurilor în domeniul agriculturii,
urbanizării, industriei, energeticii şi transportului, importanţă semnificativă pentru
prevenirea sau diminuarea proceselor de deşertificare.

3.11. Furtunile de praf

Aspecte generale. Furtunile de praf sînt perturbaţii atmosferice însoţite de

vînturi puternice care antrenează cantităţi mari de pulberi în atmosferă, micşorînd
vizibilitatea la mai puţin de 1000 m.
Aceste fenomene se produc mai ales în deşerturi, în stepe, în semideşerturi şi au
efecte nocive asupra activităţilor umane.
La periferia deşerturilor se declanşează frecvente furtuni de praf datorite
existenţei unor cantităţi mari de sedimente fine, aceste procese de spulberare şi de
transport a pulberilor fiind intensificate de suprapăşunat şi de agricultura intinerantă. În
Sahara, care este cel mai mare furnizor de pulberi pentru atmosfera terestră, aceste
furtuni sînt cunoscute sub numele de ”haboob”, fiind temute de populaţia din Senegal,
Libia, Maroc şi Algeria.
Uneori, furtunile de praf din nordul Saharei traversează Marea Mediterană
ajungînd şi în sudul ţării noastre. În aceste situaţii, bate un vînt uscat şi fierbinte
încărcat cu praf, uneori de culoare roşiatică. Cele mai numeroase furtuni de praf se
înregistrează în pustiul Tarim din China, unde sînt în medie 100 – 170 de zile anual cu
astfel de fenomene. În Câmpia Mesopotamiei, furtunile de praf se extind pe 500 – 800
km şi pun în mişcare aluviunile fine transportate de rîurile Tigru şi Eufrat.

94
 Volumul pierderilor materiale provocate de furtunile de praf este determinat nu
numai de frecvenţa, durata, intensitatea, dar şi de mărimea teritoriului deasupra căruia
ele se înregistrează. Determinarea arealului cu furtună de praf este greu de făcut,
deoarece acesta este un fenomen deosebit de migrator.
În Europa condiţii pentru apariţia furtunilor de praf se creează în raioanele
întinse de stepă (în primul rînd în stepele Ucrainei, Povolgiei şi Caucazului de Nord).
În regiunile sudice şi estice ale Ucrainei furtunile de praf se semnalează anual.
Probabilitatea apariţiei lor alcătuieşte 80 – 100%.
În Republica Moldova furtunile de praf stihinice se înregistrează în 20% ani (în
medie odată în 5 ani). În raioanele de sud şi centrale ale republicii furtuni de praf
moderate au loc aproape în fiecare an (75 – 80 ani), iar în cele de nord – odată în 3 – 5
ani (20 – 30% ani).Apariţia furtunilor de praf în timpul iernii are loc după o perioadă
de timp cu temperaturi joase ale aerului înveliş de zăpadă neînsemnat sau lipsa lui
deplină şi umezirea slabă a solului încă din toamnă. În lunile de vară şi toamnă
furtunile de praf au doar caracter local şi ocupă suprafeţe neînsemnate.
În majoritatea cazurilor furtunile de praf au o durată mai mică de o oră, însă
uneori ele pot avea o durată mult mai mare. Viteza vîntului în timpul furtunilor de praf
frecvent atinge 15 – 20 m/s.

Aspecte de risc. Furtunile de praf determină poluarea atmosferei, modificarea

proprietăţilor ei optice şi, în consecinţă, diminuarea cantităţii de radiaţie solară ajunsă
la suprafaţa terestră. În locurile de provenienţă ale furtunilor se desfăşoară o intensă
eroziune a solurilor, favorizată şi de desţelenirea lor pentru agricultură. Furtunile de
praf favorizează transmiterea unor boli, determină îmbolnăvirea căilor respiratorii la
oameni şi la animale şi perturbă comunicaţiile radio şi transporturile.
Evaluările efectuate cu ajutorul sateliţilor au pus în evidenţă că anual sînt
ridicate în atmosferă 5000 t de pulberi, suprafeţele afectate de furtunile de praf
ajungînd la sute de kilometri pătraţi. Cele mai mari cantităţi de praf provin din Sahara,
de pe coasta nordică a Mării Mediterane, din Peninsula Arabiei, din pustiurile şi stepele
Asiei şi din partea centrală a Americii de Nord.
Furtunile de praf şi nisip sînt impresionate şi deosebit de periculoase în regiunile
deşertice şi semideşertice tropicale. Frontul unei astfel de furtuni înaintează asemenea
unui imens zid vertical învolburat şi ameninţător ce întunecă zarea cu norii de praf şi
nisip pe care îi vîntură haotic. Furtunile de praf şi nisip produc uneori pagube
importante şi victime omeneşti îngropînd pur şi simplu caravanele surprinse în locurile
lipsite de adăposturi.
În partea centrală a SUA, au fost înregistrate trei perioade de intensificare a
furtunilor de praf, legate de extinderea terenurilor arabile. Ultima dintre ele, şi cea mai
puternică a fost în 14 aprilie 1935, care a cuprins statele Oklahoma, Texas şi Cansas,
numită Furtuna de praf din Duminica Neagră. În rezultatul furtunii menţionate s-a
format un zid de praf de cîteva sute de metri. Gravitatea furtunii din Duminica Neagră,
paralel cu situaţia economică dificilă a ţării, a provocat exodul spre California a peste

95
300 000 de oameni, determinînd abandonarea a mii de hectare de terenuri agricole,
falimentarea fermierilor şi migraţii ale populaţiei rurale spre oraş.
Cea mai puternică furtună de praf din istoria Europei s-a produs în aprilie 1928,
în Ucraina, pe o suprafaţă de peste 1 milion km2. Solul a fost spulberat, în mare parte,
pe o grosime de 10 – 20 cm, fiind îndepărtat stratul fertil bogat în humus. S-a calculat
că au fost îndepărtate prin deflaţie 15 milioane tone de sol, care s-au depus în Polonia,
România, Moldova, Bulgaria şi Ungaria.
Furtunile de praf au o influenţă negativă asupra tuturor activităţilor economice
ale omului. Pierderi deosebite sînt provocate în agricultură. Aceste furtuni duc la
vătămarea semănăturilor agricole, ridicând de pe terenurile cu culturi cantităţi enorme
de sol care fiind transportat si depus duc la acoperirea semănăturilor şi plantaţiilor
multianuale din alte regiuni. Furtunile de praf înrăutăţesc semnificativ condiţiile
sanitaro-igienice din oraş, exploatarea transportului, îngreunează lucrările de
construcţie etc.
În Republica Moldova furtunile de praf puternice usucă şi mătură stratul
superficial al solului, dezrădăcinînd şi chiar rupînd plantele tinere, aceasta are loc mai
ales primăvara, în perioada uscată, cînd particulele de sol uscate sînt antrenate de vînt
şi transportate la mari distanţe. Uneori, furtunile de praf au asemenea intensităţi, încît
devin adevărate calamităţi. Plantele, în special cerealele de toamnă sînt dezrădăcinate
pe mari suprafeţe, fiind smulse o dată cu praful. Furtunile de praf stihinice cel mai
frecvent s-au semnalat la sfîrşitul iernii – începutul primăverii.
Cele mai intensive furtuni de praf din ultimele decenii pe o mare parte a
teritoriului republicii (cu excepţia raioanelor din nordul republicii) au fost semnalate în
anii 1964, 1968, 1969, 1970, 1972.

Măsurile de atenuare şi combatere a furtunilor de praf. Măsurile care se

impun pentru atenuarea acestor fenomene cuprind: dezvoltarea unei agriculturi
ecologice, reducerea suprapăşunatului şi plantarea unor perdele de protecţie. Pe măsură
ce plantele se înrădăcinează puternic, solul se acoperă de vegetaţie şi posibilitatea
antrenării particulelor de praf scade.
Cei surprinşi de furtunile de praf trebuie să se adăpostească şi să-şi protejeze
căile respiratorii. Costumul tradiţional al populaţiilor de la marginea deşerturilor, cu o
cămaşă lungă şi glugă, are rolul de a le proteja împotriva radiaţiei intense şi prafului
atmosferic.

3.12. Îngheţul şi bruma

Aspecte generale. Îngheţul şi bruma sînt fenomene meteorologice legate de

scăderea temperaturii sub 00C în aer şi la suprafaţa solului.
Prin îngheţ se înţelege coborîrea temperaturii stratului de aer de lîngă sol sub
0°C, în perioada caldă a anului (perioada de vegetaţie a culturilor).
După cauzele care le determină, îngheţurile sînt de trei tipuri., îngheţuri
advective, îngheţuri de radiaţie şi îngheţuri mixte.

96
 Îngheţurile advective sînt determinate de invaziile de aer rece polar, a cărui
temperatură este sub 1°C şi nu depăşeşte această limită nici în cursul zilei.
Ele cuprind de regulă teritorii mari şi sînt semnalate mai ales în prima jumătate a
primăverii, menţinîndu-se de la 1 pînă la 2-3 zile.
Îngheţurile de radiaţie(radiative) se formează în nopţile senine şi liniştite sau cu
slabe adieri ale aerului, determinate de pierderea intensă a căldurii de către suprafaţa
solului prin radiaţii.
Intensitatea şi durata acestor îngheţuri depinde în foarte mare măsură de forma
reliefului, de starea suprafeţei solului, de umiditatea solului, a aerului şi de alte condiţii
locale.
Îngheţurile de radiaţie se produc de regulă noaptea avînd maximum de
intensitate înainte de răsăritul Soarelui.
Îngheţurile mixte (advectiv-radiative) se formează în urma invaziilor maselor de
aer rece a căror temperatură continuă să scadă în cursul nopţii, prin efecte de radiaţii.
În aceste condiţii temperatura poate coborî noaptea °C pînă la -4°C şi chiar -6°C. În
cursul zilei temperatura poate ajunge la 10°C, 15°C sau 20°C.
Bruma este fenomenul meteorologic care se caracterizează prin formarea unui
strat subţire de gheaţă lucioasă, cu aspect cristalin, deseori sub formă de solzi, ace de
gheaţă, pene, evantai, pe suprafaţa solului şi pe obiectele aflate în apropierea acestuia.
Pentru producerea brumei sunt necesare mai multe condiţii şi anume:
temperaturi sub 0°C; timp senin şi liniştit, sau vînt slab sub 2 m/s; umezeala relativă a
aerului mai mare de 80%; condiţii locale avantajoase (văi umede, depresiuni, versanţi
expuşi advecţiei aerului rece). Brumele sînt mai frecvente în depresiuni, pe văile
rîurilor şi în apropierea
Producerea brumei presupune întotdeauna prezenţa îngheţului, în timp ce
producerea îngheţului nu presupune întotdeauna brumă.
Cele mai favorabile condiţii de producere a brumei sînt cele anticiclonice,
caracterizate prin calm atmosferic, insolaţie mare ziua şi radiaţie efectivă mare noaptea
care determină coborîrea temperaturii sub punctual de îngheţ şi sublimarea vaporilor de
apă cuprinşi în stratul de inversiune de la sol.
Aceste fenomene sînt posibile pe tot teritoriul Moldovei ca rezultat al circulaţiei
maselor de aer polar şi arctic care afectează ţara în sezonul rece al anului.
Pe teritoriul Moldovei îngheţurile se formează în anticicloane şi dorsalele lor
formate în masele de aer arctic, de asemenea în zonele de presiune înaltă cu gradienţi
barici neînsemnaţi, orientaţi de la vest la est. De asemenea, ele pot apărea în rezultatul
advecţiei aerului rece în spatele cicloanelor. Cel mai frecvent aceste îngheţuri sînt
advectiv – radiative.
Pentru a putea stabili intervalul critic de producere a îngheţurilor şi brumelor cu
caracter de fenomene climatice de risc, trebuie să se cunoască, mai întîi, caracteristicile
unor parametri ai acestora cum sînt: datele medii şi extreme de producere a
îngheţurilor şi brumelor de toamnă şi primăvară ca şi durata intervalului cu îngheţ şi
brumă.

97
 Primele îngheţuri în aer (datele medii) pe teritoriul Moldovei se înregistrează în
raioanele de nord în prima decadă, iar în cele de sud – la sfîrşitul decadei a doua şi
începutul decadei a treia a lunii octombrie. În unii ani primele îngheţuri pot apărea cu
mult mai devreme, la 17 septembrie (a. 1952, Briceni, Bălţi, Tiraspol), sau cu mult mai
tîrziu faţă de termenii medii (în ultimele zile ale lunii noiembrie).
Potrivit datelor medii multianuale în a doua decadă a lunii octombrie are loc
trecerea stabilă a temperaturii medii zilnice a aerului prin 10°C în direcţia scăderii ei.
Toamna primele îngheţuri la suprafaţa solului se semnalează în medie în prima
jumătate a lunii octombrie. Însă, în unii ani cele mai timpurii îngheţuri la suprafaţa
solului sînt posibile chiar la începutul primei decade a luni septembrie (2.09.1987,
Briceni).
Termenii de dispariţie a îngheţurilor şi durata intervalului fără îngheţ la nivel
regional şi local depind în mare măsură de interacţiunea proceselor dinamice cu
caracteristicile suprafeţei active.
Caracteristicile suprafeţei active pot influenţa apariţia unor arii mai restrînse de
îngheţ şi brume prin următoarele: fragmentarea reliefului care favorizează apariţia mai
timpurie şi dispariţia mai tardivă a îngheţului; formele de relief, în special cele
depresionare favorizează cu uşurinţă advecţiile de aer rece şi permit îngheţuri dintre
cele mai timpurii şi tîrzii; expoziţia versanţilor faţă de advecţia de aer şi faţă de radiaţia
solară poate favoriza o frecvenţă sporită a îngheţului; culmile şi vîrfurile, ca forme de
relief de altitudine supuse supuse permanent ventilaţiei atmosferei, suportă îngheţuri
mai timpurii şi persistă mai mult.
Forma reliefului, caracterul suprafeţei active, prezenţa bazinelor de apă modifică
esenţial termenii şi intensitatea îngheţurilor. Versanţii de sud şi de vest, văile largi
întotdeauna sînt mai calde faţă de alte forme de relief.
După unele investigaţii aceste variaţii a datelor medii pot atinge 20-30 zile.
În interes practic, s-a stabilit intervalul de risc la îngheţ (brumă), cînd
fenomenele respective sînt cele mai periculoase, cu scopul de a se evita unele
consecinţe grave ale acestora.
Intervalul de risc reprezintă intervalul cuprins între data medie şi extremă de
producere a îngheţului (brumei). Acest interval de risc a fost stabilit pentru toamnă şi
primăvară.
Intervalul de risc variază în funcţie de intensitatea factorilor genetici ai
îngheţului şi brumei, ca şi de condiţiile locale, atît ca timp de producere, cît şi ca loc de
manifestare.

Aspecte de risc. Deşi sunt fenomene meteorologice obişnuite pentru clima

temperat – continentală, în anumite condiţii de timp, ele pot deveni riscuri climatice
prin consecinţele lor, imprevizibile de cele mai multe ori.
Printre aceste condiţii amintim: cînd se produc în extrasezon cu 2 – 3 săptămîni
mai devreme toamna, sau mai tîrziu primăvara comparativ cu datele medii; cînd aerul
în deplasare este deosebit de rece de origine arctică; cînd îngheţul are origine mixtă

98
(advectiv – radiativă); cînd îngheţul se consemnează atît pe sol, cît şi în aer; cînd
durata îngheţului depăşeşte 5-10 ore consecutiv etc.
Cele mai periculoase îngheţuri şi brume sînt acelea care se produc în afara
sezonului lor, în anotimpurile de tranziţie de la iarnă la vară şi invers, cînd are loc o
alternanţă a advecţiilor de aer rece dinspre nord cu cele de aer cald dinspre sud pînă
cînd se stabileşte tipul de circulaţie predominant pentru anotimpul respectiv. În aceste
intervale, ele pot căpăta aspect de risc climatic prin faptul că pot surprinde culturile,
legumele şi zarzavaturile, pomii fructiferi şi viţa de vie în primele faze de dezvoltare
sau spre sfîrşitul acestora, provocînd astfel degerături uneori destul de grave ţinînd
seama de rezistenţa lor la îngheţ care pot afecta întreaga recoltă.
Primăvara pentru culturile agricole un pericol mare îl prezintă îngheţurile, care
se semnalează după trecerea stabilă a temperaturii medii zilnice a aerului prin 10°C în
direcţia creşterii ei (16–23 aprilie). Îngheţurile în aer primăvara se menţin în medie pe
teritoriul Moldovei pînă la 6 – 21 aprilie, la suprafaţa solului pînă la 22 – 30 aprilie.
Însă, în unii ani îngheţurile se semnalează şi în luna mai.
Cea mai tardivă dată a îngheţurilor în aer în raioanele de nord şi centrale ale
republicii s-a semnalat pe 21 – 24 mai (a. 1980), iar în a. 1962 – la 30 martie, în sudul
republicii la 1 – 10 mai (a. 1990). La suprafaţa solului îngheţurile sînt posibile pînă la
22 – 28 mai (a. 1977). Îngheţurile în decada a treia a lunii mai se pot observa în medie
o dată în 100 de ani.
Îngheţurile provoacă daune considerabile recoltei culturilor pomicole în perioada
înfloririi. Probabilitatea vătămării de către îngheţuri a florilor şi fructelor la cais
constituie în medie 15 – 40%, la celelalte culturi pomicole – pînă la 15%.
Un pericol deosebit pentru viţa de vie prezintă îngheţurile tardive de primăvară
după desfacerea mugurilor. Probabilitatea acestor îngheţuri pe teritoriul republicii
constituie 10 – 30% ani.
Asupra repartiţiei şi intensităţii îngheţurilor, un rol deosebit îl au condiţiile
locale.
Îngheţurile tardive de primăvară sînt periculoase în deosebi pentru culturile
iubitoare de căldură şi cele legumicole în fazele timpurii de dezvoltare a lor.
Probabilitatea vătămării de către îngheţuri a plantelor răsărite de porumb în dependenţă
de termenii de semănat constituie 5 – 10%. Probabilitatea vătămării plantelor de
floarea soarelui şi sfeclei de zahăr în timpul răsăririi lor nu este mare şi este posibilă
doar în raioanele de nord ale republicii.
Speciile de plante au o rezistenţă diferită faţă de îngheţuri.
Plantele abia răsărite a culturilor cerealiere de primăvară sînt foarte rezistente la
îngheţ şi suportă scăderea temperaturii pînă la 7 - 9°C frig.
Culturile legumicole – ca tomatele, ardeii, vinetele şi altele sînt cele mai
pretenţioase faţă de căldură. Îngheţurile cu intensitatea de 0 – 1°C frig duc la peirea
lor. Tutunul este foarte vulnerabil la îngheţ primăvara după răsădirea lui în sol.
Îngheţurile cu intensitatea 0 - 1°C frig pot provoca peirea totală a plantelor.
În tabelele 3.9 şi 3.10 sunt prezentate valorile de temperaturi (°C) înregistrate la
nivelul de aflare a plantelor, care produc vătămarea lor.

99
 În ultimii ani mari pagube pentru sectorul agricol au fost pricinuite de
îngheţurile din: 15 aprilie, 18 mai şi 18 octombrie 2001, 5-9 aprilie şi 15-17 aprilie
2003, precum şi cele din 15-17 aprilie şi 11 septembrie 2004.

Tabelul 3.9
Pragurile termice critice (°C) ale culturilor în diferite faze de
vegetaţie, faţă de îngheţ (după Maximov).

Temperatura* aerului care provoacă vătămarea la

muguri florari desfăcuţi flori rod
Măr -4,0 -2,3 -1,1...-2,2
Păr -4,0 -2,3 -1,2
Vişin -2,0 -2,3 -1,2
Cireş - -2,0 -1,0
Prun -4,0 -2,3 -1,2
Cais -4,0 -2,3 -0,7
Piersic -4,0 -2,9 -1,2
Viţă de vie -1,2 -0,2 -0,7

Tabelul 3.10
Pragurile termice critice (°C) ale culturilor în diferite faze de vegetaţie, faţă de
îngheţ (după Maximov)

Planta Răsărire Înflorire Coacere

1* 2** 1* 2** 1* 2**
Grîu de primăvară -9 -10 -1 -2 -2 -4
Ovăz -8 -9 -1 -2 -2 -4
Orz -7 -8 -1 -2 -2 -4
Mazăre -7 -8 -2 -3 -3 -4

Plante rezistente la îngheţ

Floarea soarelui -5 -6 -2 -3 -2 -3
In -5 -7 -2 -3 -2 -4
Cînepă -5 -7 -2 -3 -2 -4
Sfeclă de zahăr -6 -7 - -3 - -
Morcov -6 -7 - - - -
Varză -9 -10 - - - -

Plante cu rezistenţă medie la îngheţ

Soia -3 -4 -2 -2 -2 -3

100
 Dughia -3 -4 -1 -2 -2 -3

Plante slab rezistente la îngheţ

Porumb -2 -3 -1 -2 -2 -3
Mei -2 -3 -1 -2 -2 -3
Cartof -2 -3 -1 -2 -1 -2

Plante nerezistente la îngheţ

Fasolea -1 -1,5 -0,5 -1 -2 -

Bostănoase -0,5 -1 -0,5 -1 -0,5 -1
Castraveţi 0,0 -1 0,0 -1 0,0 -1
Tomate 0,0 -1 0,0 -1 0,0 -1
Tutun 0,0 -1 0,0 -1 0,0 -1

*) Limitele termice care provoacă începutul vătămării (°C);

**) Limitele termice care provoacă distrugerea parţială a plantelor (°C).

Măsurile de atenuare şi combatere a îngheţurilor şi brumelor. Posibilităţile

actuale de luptă împotriva îngheţurilor tardive de primăvară şi timpurii de toamnă, pot
fi grupate, din punct de vedere al principiului de combatere, în următoarele grupe:
• Măsuri practice înainte de plantare sau însămînţare (plantele sensibile la
îngheţ sînt cultivate pe pante cu expoziţia sudică sau sud-vestică, care
asigură scurgerea cu uşurinţă a aerului rece pe văi);
• Măsuri prin care se urmăreşte atenuarea radiaţiei nocturne (fumigaţiile,
adăpostirea, perdele vegetale de protecţie);
• Măsuri prin care se realizează creşterea temperaturii solului şi a aerului
(încălzirea suprafeţei solului prin irigare, încălzirea cu aer cald);
• Mijloace mecanice (ventilarea aerului) prin care se împiedică formarea
inversiunilor termice în stratul de aer din vecinătatea solului;
• Măsuri agrofitotehnice prin care se influenţează proprietăţile termice ale
stratului arabil şi procesele radiative la suprafaţa solului.
Toate aceste metode determină reducerea răcirilor radiative, distrugerea stratului
de inversiune termică de la sol, omogenizarea temperaturii aerului în stratul
microclimatic şi în consecinţă, menţinerea temperaturii aerului şi pe suprafaţa solului
mai mare de 0oC.
Aplicarea acestor măsuri se face în mod diferenţiat, în raport cu condiţiile
meteorologice şi locale (relief şi microrelief, soiuri de plante, condiţii tehnice), ca şi de
costurile materiale posibile.

3.13. Depunerile de gheaţă.

101
 Aspecte generale. Depunerile de gheaţă constituie un fenomen climatic de risc
cu impact negativ asupra diferitelor sectoare economice (transporturi, agricultură,
silvicultură, pomicultură, păşunat, etc.). De asemenea, gheaţa depusă pe conductorii
aerieni impune pilonilor, izolatorilor şi mai ales conductorilor aerieni o suprasarcină
care determină torsionarea şi vibrarea lor, soldată în multe cazuri cu ruperea
conductorilor.
Depunerile de gheaţă pot fi simple, cînd rezultă dintr-un singur tip de depunere
(brumă, chiciură, polei, măzăriche, lapoviţă, zăpadă umedă) sau complexe, cînd rezultă
dintr-o combinaţie de depuneri succesive şi suprapuse.
Depunerile de gheaţă sînt influenţate sub aspect morfologic şi morfometric de
condiţiile meteorologice în care se formează, astfel încît, o depunere de gheaţă este
definită de numeroşi parametri.
Depunerile de gheaţă se formează pe sol şi pe diferite obiecte datorită îngheţării
picăturilor de apă sau sublimării vaporilor de apă din atmosferă, în condiţiile scăderii
temperaturii sub 0°C. Principalele forme de depuneri de gheaţă sînt reprezentate prin
chiciură şi polei.
Chiciura se formează prin sublimarea vaporilor de apă pe diferite obiecte
subţiri, cum sînt ramurile arborilor şi conductorii, în condiţiile unor temperaturi
scăzute. Atunci cînd temperatura este foarte scăzută ( sub - 15°C), pe timp calm se
formează chiciura cristalină cu aspect pufos, asemănător unei ghirlande de culoare
albă.
Cînd bate vîntul şi este un timp ceţos cu temperaturi sub - 2° – -5°C, se formează
o chiciură cu aspect de gheaţă compactă de culoare albă, numită chiciură granulară.
Densitatea ei constituie predominant 0,1 – 0,6 g/cm3. La îngheţarea picăturilor
foarte mici în rezultatul sublimării vaporilor de apă din ceaţa formată din picături mici
de negură are loc depunerea chiciurii cristaline cu densitatea de 0,01 – 0,08 g/cm3.
Poleiul reprezintă un strat dens de gheaţă, greutatea specifică a căruia cel mai
des oscilează în limitele de 0,6 – 0,9 g/cm3. Densitatea ei constituie predominant 0,1 –
0,6 g/cm3. Poleiul se formează prin îngheţarea pe suprafaţa solului sau pe obiectele
situate în apropierea acestuia a picăturilor de ploaie. Depunerile de polei se mai pot
forma şi în rezultatul căderii lapoviţei.
Pentru formarea poleiului pe o anumită suprafaţă, este necesar ca aceasta să aibă
temperaturi sub 0°C, cele mai favorabile fiind cele cuprinse între 0°C şi - 1°C.
La schimbarea condiţiilor meteorologice în perioada formării poleiului (scăderea
sau creşterea temperaturii aerului, schimbării vitezei vîntului şi altele) apar depuneri
mixte, formate din diferite depuneri
În dependenţă de mărimea picăturilor şi vitezei de îngheţare a lor la atingerea cu
careva obiecte depunerile se deosebesc după structură şi înfăţişarea exterioară.
Teritoriul Republicii Moldova se caracterizează printr-o activitate intensivă a
depunerilor de gheaţă, fiind determinată de predominarea vremii ciclonale în perioada
rece a anului, de pătrunderea maselor de aer cald şi umed, de moine frecvente şi ceţuri.

102
 Numărul de zile cu polei pe teritoriul Moldovei variază în medie între 4 şi 18 pe
an; numărul zilelor cu chiciură variază în limitele a 5 – 16. Poleiul şi chiciura se
observă predominant în perioada noiembrie – aprilie, şi doar uneori, în octombrie.
Repartizarea neuniformă a poleiului şi chiciurii în teritoriu foarte mult depinde
de caracterul reliefului.

Aspecte de risc. Depunerile de gheaţă constituie fenomene climatice de risc atît

cînd se produc pe sol, cît şi în aer, prin:
- greutatea mare a depunerii ;
- durată mare de menţinere a stratului depus;
- temperaturile negative care le condiţionează şi care acţionează asupra
vegetaţiei provocînd îngheţarea sucului celular şi distrugînd ţesuturile
vegetale;
- diametrul mic al depunerii, atunci cînd aceasta are densitate mare,
stagnează un timp mai îndelungat pe conductori şi este însoţit de viteze mari
ale vîntului;
- depunerile complexe a căror densitate şi implicit greutate este mai mare
ca urmare a tasării mecanice exercitate de straturile superioare şi de presiunea
vîntului.
Ariile cele mai vulnerabile la depunerile de gheaţă sînt culmile cele mai înalte
dar şi depresiunile şi culoarele de vale, versanţii sudici şi vestici mai expuşi vînturilor
umede unde există cele mai favorabile condiţii pentru geneza depunerilor de gheaţă.
Dacă pentru sectorul agricol, pomicol şi silvic are impact orice depunere de
gheaţă, pentru reţelele de conductori aerieni de transport, impactul este determinat
numai de depunerile masive‚ caracterizate prin durată şi greutate mare.
Chiciura încarcă mult crengile copacilor şi conductorii cu greutăţi, care pot să
ajungă la 3 – 5 kg pe metrul liniar, determinînd uneori ruperea acestora.
Poleiul reprezintă un important hazard din sezonul rece pentru circulaţia rutieră,
pentru circulaţia pietonilor şi pentru aeroporturi. Urmări grave se înregistrează anual în
partea de nord a Rusiei şi pe teritoriul Americii de Nord. În regiunea Marilor Lacuri,
poleiul afectează suprafeţe întinse de peste 10000 km2, determinînd uneori întreruperea
circulaţiei rutiere pe numeroase autostrăzi.
În Republica Moldova aceste fenomene mai frecvent se observă în zona
Codrilor. Ca exemple pot servi poleiul din 15- 18 februarie 1969 din raioanele centrale
ale republicii şi poleiul din anul 2000, care a pricinuit pierderi colosale pentru
economia naţională.
Dimensiunile poleiului în raioanele centrale ale republicii în perioada 15-18
februarie 1969 la înălţimea de 2m de la suprafaţa solului a atins 30 – 60 mm în
diametru şi greutatea de 110 – 460 grame pe metrul liniar.
În rezultat sub greutatea stratului de polei au fost distruse cablurile aeriene de
toate felurile, suprafeţe imense cu pomi fructiferi, plantaţii de viţă de vie, suprafeţe
mari silvice.

103
 Depunerile intensive de polei din 26-28 noiembrie 2000 au fost semnalate în
raioanele de nord şi centrale ale republicii. Diametrul poleiului (la înălţimea de 2m
deasupra solului) pe alocuri a atins valoarea de 29-33 mm, iar greutatea maximă de 720
grame pe metrul liniar. Pe conductorii cu diametrul de 10 mm la înălţimea de 10 m s-a
format polei cu diametrul de 60 – 70 mm şi greutatea de circa 4000 grame pe metrul
liniar. Formarea poleiului a fost însoţită de vînt cu viteza de pînă la 20 m/s, ceea ce a
mărit forţa de distrugere.
Efectele negative a depunerilor de polei au fost enorme nu numai pentru natură
dar şi pentru unele sectoare ale economiei. Au fost distruse 51 mii ha de pădure,
predominant în partea de nord şi centrală a republicii. Au fost afectate sau distruse total
suprafeţe mari de pomi fructiferi. În partea de nord şi parţial centrală a Moldovei a fost
distrusă infrastructura legată de transportul energiei electrice către consumatori.
Dimensiunile poleiului în raioanele centrale ale republicii pe firele
chiciurometrului (la înălţimea de 2 m de la sol) a atins în diametru 30 – 60 mm,
greutatea de 110 – 460 g/m lungime (grosimea pereţilor poleiului pe fire a atins 6 – 16
mm). Durata creşterii poleiului a fost de 14 – 48 ore iar toată perioada de formare şi
menţinere a poleiului a fost de la 118 ore (Corneşti) pînă la 250 ore (Chişinău).
Pe conductorii aerieni a segmentului Chişinău – Călăraşi depunerile de gheaţă au
atins 140 mm.

Măsurile de atenuare şi combatere a depunerilor de gheaţă. Efectele negative

produse diferitelor sectoare economice, impun studierea depunerilor de gheaţă sub
toate aspectele, în vederea determinării sau chiar a eliminării efectelor pe care le-ar
putea produce.
Studiile efectuate pînă acum au evidenţiat un număr foarte mare de avarii şi
incidente pe liniile electrice, 25% fiind cauzate de depunerile de gheaţă şi de vînt.
Acest fapt evidenţiază necesitatea unei analize serioase şi aprofundate a
fenomenului şi luarea unor măsuri corespunzătoare de combatere a efectelor
depunerilor de gheaţă asupra mediului înconjurător care constau în:
- proiectarea liniilor electrice aeriene pentru sarcini maxime (vînt maxim,
depuneri maxime) pe baza datelor de observaţie meteorologică privind
depunerile de gheaţă şi caracteristicile vîntului;
- alegerea traseului liniilor electrice aeriene, astfel încît să evite regiunile
favorabile formării chiciurii şi vînturilor puternice, exploatînd avantajele
oferite de teren, respectiv evitarea pantelor şi coastelor dispuse perpendicular
pe direcţia maselor de aer umede;
- încălzirea preventivă a conductorilor prin asigurarea unei circulaţii de putere
care împiedică răcirea acestora sub 0oC;
- topirea gheţii formate pe conductoarele liniilor prin măsuri adecvate;
- instalarea avertizoarelor de chiciură concepute pentru a alarma atît la
depăşirea greutăţii admise a conductorului acoperit cu gheaţă, cît şi la
creşterea inadmisibilă a sarcinii ca urmare a depunerilor de chiciură şi a
intensificărilor de vînt;

104
 - stabilirea zonelor de depuneri şi întocmirea unor hărţi amănunţite pentru
proiectarea traseelor viitoarelor linii electrice aeriene.

3.14. Furtunile cu grindină

Aspecte generale. Ca hidrometeor, grindina reprezintă o formă de precipitaţii
solide alcătuite din granule transparente sau opace de gheaţă, de diferite forme (sferice
sau colţuroase), mărimi (cu diametre variabile între 0.5 şi 50 mm) şi greutate (de la
câteva grame, la peste 300 grame), care cade în timpul averselor de ploaie, însoţite de
fenomene orajoase (tunete şi fulgere) şi vânt tare, luând aspect de furtună .
Cauzele genetice ale grindinii sunt determinate de particularităţile circulaţiei
atmosferei, în interacţiune cu cele ale suprafeţei active.
Circulaţia generală a atmosferei contribuie la formarea grindinii prin intermediul
fronturilor reci, foarte active care se deplasează peste teritoriile supraîncălzite.
Masa de aer rece dislocă prin convecţie dinamică, masa de aer cald, pe care o
forţează la o ascensiune rapidă, mişcare la care participă şi convecţia termică din
perioada premergătoare advecţiei aerului rece. Ridicat la peste 5 000 - 6 000 m altitudine
(uneori chiar la 10 000 -12 000 m altitudine), aerul cald se răceşte rapid, determinînd
condensarea vaporilor de apă şi îngheţarea acestora sub formă de "boabe".
Particularităţile locale ale suprafeţei active au un rol deosebit în geneza grindinii,
prin intensificarea proceselor de convecţie termică şi creşterea gradului de turbulenţă
a aerului. Convecţia termică se dezvoltă, foarte bine, în condiţii de timp senin şi liniştit
(timp anticiclonic), fiind avantajată de terenurile orizontale şi mai ales, uşor în pantă, pe
care razele solare cad perpendicular, intensificând procesele locale de încălzire. Acestea
determină curenţi de aer ascendenţi, foarte puternici, care înalţă în atmosferă aerul
supraîncălzit.
Masa de aer cald, înălţată în atmosferă se răceşte prin destindere adiabatică,
determinând apariţia norilor de convecţie termică de tip Cumulus care, sub influenţa
frontului rece, ia formă de nicovală, devenind nori de tip Cumulonimbus care acoperă
rapid tot cerul şi în care sunt asigurate toate condiţiile de geneză a grindinii:
suprarăcirea picăturilor de apă, îngheţarea picăturilor de apă suprarăcite, formarea
boabelor de măzăriche, "jocul" pe verticală al boabelor de măzăriche şi transformarea
lor în boabe de grindină, creşterea în diametru a grindinii prin procesele de îngheţare
rapidă, sau sublimarea vaporilor de apă, depăşirea greutăţii de suspensie şi căderea
grindinii pe sol.
În aceste condiţii, apar primele descărcări electrice, care preced, sau au loc
concomitent cu căderea grindinii şi furtuna de dezlănţuire.
Particularităţile locale ale reliefului invocate deja mai sus (la care se mai adaugă
formele diferite de relief, expoziţia versanţilor, gradul de acoperire cu vegetaţie, culoarea
solurilor, gradul de umezeală etc.), contribuie la încălzirea generală a suprafeţei active,
fapt ce determină caracterul local al grindinii. Uneori, aceasta se produce pe benzi
înguste de teren (late de 10 - 15 km şi lungi de câteva sute de km) orientate paralel cu

105
norul de grindină. Viteza de deplasare a norului de grindină poate fi uneori destul de
mare (60 - 70 km/oră).
Aşa se explică existenţa a două terenuri alăturate, unul afectat total de grindină,
iar celălalt neafectat deloc şi deci, pagubele locale pe care le generează fenomenul
respectiv.
În secţiune verticală, norul de grindină Cumulonimbus prezintă trei zone: zona
inferioară care constituie sediul formării picăturilor de apă, unde se întrunesc condiţii
favorabile pentru ca vaporii de apă înălţaţi prin convecţie termică şi dinamică să
condenseze; aici, temperaturile sunt coborîte, dar nu negative; zona mediană
caracterizată prin picături de apă suprarăcite, în care grindina creşte foarte mult în
greutate. Aici, deşi temperaturile sunt negative, picăturile de apă se menţin în stadiul de
picături suprarăcite. Numai în contact (prin ciocnire) cu boabele de măzăriche sau
grindină, ele pot îngheţa peste acestea, determinând un strat de gheaţă transparentă;
zona superioară a norului este zona în care, vaporii de apă ajunşi prin procese
adiabatice sunt transformaţi prin sublimare în ace de gheaţă, măzăriche moale etc., cu
aspect de gheaţă mată; aici, temperatura este cu mult sub 0°C, chiar sub -15°C, -23°C.
Tot în zona mediană, boabele de grindină vor creşte în dimensiuni, prin jocul
ascendent şi descendent al curenţilor de aer. Prin acest joc, boabele de grindină sunt
înălţate în zona superioară şi coborîte în cea inferioară, unde cresc în diametru prin
îngheţare şi respectiv prin sublimare, până ce sub influenţa propriei lor greutăţi, vor
învinge forţa ascensională a curenţilor de convecţie şi vor cădea pe suprafaţa terestră.
Structura bobului de grindină reflectă deci, condiţiile lui genetice.
Frecvenţa medie a zilelor cu grindină pe întreg teritoriul ţării ţine seama de:
contrastul termo - baric, instabilitatea maselor de aer, expunerea reliefului faţă de
razele solare şi faţă de advecţiile de aer umed, altitudine, forma de relief,
caracteristicile covorului vegetal etc.
Astfel, frecvenţa grindinii scade de la vest spre est adică dinspre sectorul cu
influenţe oceanice, cu aer umed şi rece, instabil din vest spre cele cu influenţe ale
aerului continental, mai cald şi uscat, deci mai stabil din est. Astfel, numărul de zile cu
grindină se reduce pe măsura creşterii gradului de continentalism.
Durata medie a grindinii este de la câteva minute, până la 15 minute,
remarcându-se şi de această dată, o diferenţiere pe trepte de relief a duratei maxime:
Furtunile cu grindină încep brusc. Durata furtunilor cu grindină este invers
proporţională cu dimensiunile boabelor de grindină. Cu cât durata este mai scurtă, cu
atât dimensiunile acesteia sunt mai mari, ca şi influenţa mecanică pe care o exercită.

Aspecte de risc. Grindina este un risc climatic care, deşi este rar întâlnit, poate
produce în scurt timp calamităţi naturale de mari proporţii, locale sau regionale, în funcţie
de traiectoria norului Cumulonimbus care a generat-o.
Din cercetările de teren şi din literatura de specialitate rezultă că aproape toate
cazurile de grindină au provocat pierderi importante, în special, agriculturii.
Fiind un fenomen a cărui frecvenţă maximă se realizează în perioada caldă a
anului, grindina surprinde culturile agricole în diferite stadii de dezvoltare, afectând

106
 buna desfăşurare a ciclului biologic. Este suficient un singur caz de grindină într-o fază
critică de dezvoltare a plantei pentru ca întreaga recoltă să fie compromisă.
Grindina poate avea şi efecte minime, în condiţiile în care dimensiunile ei şi
densitatea boabelor căzute sunt mai mici, durata mai redusă şi faza de vegetaţie mai
înaintată.
Grindina poate provoca mari pagube în următoarele condiţii:
- când se produce în plin sezon de vegetaţie, surprinzînd pomii fructiferi în
faza de înflorire, viţa de vie în faza de formare a boabelor , culturile cerealiere înfaza
de formare a spicului etc.;
- când este însoţită de vînturi tari;
- când dimensiunile boabelor de grindină depăşesc 10 mm în diametru;
- când durata fenomenului este mare;
- când densitatea boabelor de grindină pe 1 m2 este foarte mare;
- când se formează stratul de gheaţă de durată (de la câteva ore la câteva zile),
fapt ce determină îngheţarea sucului celular, oprirea circulaţiei sevei, distrugerea
sistemului foliar şi compromiterea recoltei;
- când se produce după perioade lungi de secetă cu solul uscat, lipsit de
coeziune, favorizând procese intense de eroziune;
- când afectează terenuri în pantă cu sol uscat;
- când dimensiunile sunt mici (< 10 mm), dar durata este mai mare (10 -15
min.). etc.
În Republica Moldova grindina în general se semnalează în perioada caldă a
anului (aprilie – octombrie) şi de obicei însoţeşte aversele, furtunile cu oraje, ceea ce
intensifică şi mai mult dauna produsă de ea. Grindina cade sub formă de fîşii sau
insule cu diferită configuraţie a arealului. Traiectoria căderii grindinii se începe, ca
regulă, din partea supusă vîntului pe cumpănă sau a unor înălţimi, după întindere poate
oscila între 5 şi 155 km.
Cel mai frecvent lungimea traiectoriei constituie 20 – 25 km iar lăţimea 0,2 – 4
km. Grindina cade pe traiectorie neuniform. Mărimea insulelor cu grindină de-a lungul
traiectoriei este de 2 – 7 km în lungime şi 0,2 – 2 km în lăţime. Mărimea maximală a
granulelor de grindină de obicei se semnalează în mijlocul arealului. Suprafaţa
insulelor mari cu grindină poate atinge 2000 ha. Mărimea grindinii căzute, în
rezultatul cărei pot avea loc vătămări semnificative a culturilor agricole în medie
constituie 8 – 10 mm.
Cele mai puternice căderi de grindină au loc între orele 15 şi 19 timp local. Însă
se pot semnala căderi de grindină în orele nocturne şi de dimineaţă.
Căderea grindinii pe teritoriul Moldovei cel mai frecvent (70% cazuri) este
condiţionată de trecerea fronturilor reci. Aşa, de exemplu, toate cele 9 cazuri de cădere
intensivă a grindinii în a. 1966 au fost condiţionate de procese frontale. În unele locuri
grindina măruntă dar intensivă (s. Măşcăuţi) a format un înveliş de gheaţă cu grosimea
de 8 – 10 cm. În raionul Dubăsari (s. Cruglic) pe 23 iulie a. 1966 boabele de grindină
au atins în diametru 40 – 50 mm, iar în Tiraspol pe 24 iulie 1966 boabele de grindină
au atins în diametru 30 – 35 mm.

107
 Relieful Moldovei influenţează semnificativ asupra repartiţiei numărului de zile
cu grindină în teritoriu. Prezenţa înălţimilor contribuie la dezvoltarea mişcărilor
ascendente ale aerului, intensificarea turbulenţei în stratul de aer de la sol şi
corespunzător, creşterii nebulozităţii convective. Astfel, partea centrală a republicii
este supusă cel mai mult căderilor de grindină. Aici, în unele localităţi (Corneşti) se
semnalează cel mai mare număr de zile cu grindină, în medie 2,1 pe an. În 1955 aici
au fost înregistrate 8 zile cu grindină – cel mai mare număr de zile pentru toată
perioada de observaţii.
Cel mai puţin este supusă căderilor de grindină cîmpia Bălţului şi Sud – Estul
republicii (în medie mai puţin de o zi pe an). În restul teritoriului numărul de zile cu
grindină se egalează cu 1 – 2.
În timpul anului grindina cel mai frecvent se semnalează în lunile mai şi iunie,
uneori în aprilie. Primăvara devreme şi toamna tîrziu grindina cade rar. Au fost
înregistrate cazuri de cădere a grindinii iarna, de exemplu, în luna februarie a.1966
(Soroca, Bălţata, Cărpineni) şi în luna decembrie a.1964 (Bălţi) şi a. 1971 (Tiraspol).

Măsurile de atenuare şi combatere a grindinii. În cazul grindinii care afectează

regiunile agricole, difuzarea la timp a prognozelor meteorologice de avertizare,
elaborate în baza informaţiei radarelor meteorologice şi al imaginilor satelitare, permite
luarea unor măsuri adecvate.
În prezent, există posibilităţi de prevenire a formării norilor cu grindină prin
pulverizarea, în cadrul lor, a unor substanţe chimice, care determină căderea ploilor
înainte de formarea granulelor de gheaţă.
Metoda de combatere a grindinii, folosită azi în Republica Moldova şi în unele
state, îndeosebi din Europa de Est, se bazează pe concepţia formării artificiale a
embrionilor de grindină, capabili să concureze în procesul creşterii cu embrionii de
grindină ce se formează natural. Ca rezultat ultimii sînt lipsiţi de posibilitatea de a
creşte pînă la mărimi periculoase şi se topesc în atmosferă, căzînd în formă de
precipitaţii.
Pentru transportarea reagentului (AgI) spre nori se folosec rachete antigrindină
tip ˝Alazani˝ şi ˝Cristal˝.
Aceste metode sînt însă foarte scumpe şi nu dau întotdeauna rezultatele scontate.
În cele mai multe ţări, afectate de grindină, pentru combaterea ei se utilizează
măsuri şi mijloace cu caracter pasiv, care sînt ecologice şi constau în: delimitarea
ariilor afectate de acest fenomen şi cultivarea lor cu plante rezistente la grindină;
acoperirea plantaţiilor agricole preţioase cu plasă ( pomii fructiferi, viţa de vie etc.);
asigurarea terenurilor agricole împotriva pericolului căderilor de grindină.

3.15. Ceaţa

Aspecte generale. Ceaţa este un fenomen meteorologic care se formează în

atmosfera inferioară, în pătura de aer din vecinătatea solului. Se compune din picături

108
foarte mici de apă sau cristale de gheaţă, extrem de fine, cu dimensiuni microscopice,
care plutesc în aer şi reduc vizibilitatea orizontală sub 1 km.
Structura şi caracteristicile microfizice ale ceţei sînt similare celor ale norilor de
care se deosebeşte numai prin faptul că ea se află în contact cu suprafaţa terestră, pe
cînd norii au baza la o înălţime oarecare deasupra acesteia.
Ceaţa se poate forma cînd aerul este saturat în vapori de apă la temperaturi de la
+5 şi pînă la -5ºC şi o viteză a vîntului de 1 – 3 m/s. Dacă în aer există numeroase
nuclee de condensare (fum, praf, etc.) atunci condensarea se poate produce şi la valori
ale umedităţii relative sub 100%, ceea ce explică frecvenţa ceţei în aerul impurificat al
oraşelor.
La temperaturi foarte geroase, sub -30ºC, microcristalele de gheaţă care
alcătuiesc ceaţa se pot forma, prin sublimare, şi la umidităţi relative în jur sau mai mici
de 80%, deoarece starea de saturaţie deasupra gheţii este mai coborîtă decît deasupra
picăturilor de apă.
Densitatea ceţii este în funcţie de masa picăturilor de apă şi a cristalelor de
gheaţă exprimată în g/cm3 de aer. Reducerea vizibilităţii orizontale depinde de structura
ceţii, în special de concentraţia vulometrică şi de distribuţia picăturelelor de diferite
mărimi. Această structură depinde la rîndul său de natura aerosolului atmosferic, de
modul de formare a ceţii şi de vechimea acesteia.
Avînd dimensiuni mici, particulele care alcătuiesc ceaţa au o putere de cădere
foarte mică şi se pot menţine în aer timp îndelungat, putînd fi purtate de vînt dintr-un
loc în altul.
Ceţurile pot fi alcătuite deopotrivă din picături fine de apă, din cristale de gheaţă
sau din ambele.
După condiţiile sinoptice generale ale formării ei ceaţa se împarte în două
categorii mari şi anume: ceaţa din interiorul aceleiaşi mase de aer şi ceaţa frontală.
Ceaţa formată în interiorul aceleiaşi mase de aer este bazată pe evaporare (ceaţă
de mare; ceaţă de lac, ceaţă de rîu, ceaţă de mlaştină, etc.) sau prin răcirea aerului
(ceaţă de radiaţie, ceaţă de advecţie, ceaţă advectiv - radiativă, ceaţă adiabatică, ceaţă
de amestec, ceaţă industrială).
Ceaţa frontală apare în zonele de separaţie a maselor de aer cu însuşiri fizice
diferite. Suprasaturaţia se produce atît datorită amestecului şi răcirii adiabatice, cît şi
evaporării precipitaţiilor care însoţesc fronturile. După poziţia faţă de linia frontului,
ceaţa frontală poate fi: prefrontală, legată de linia frontului şi postfrontală.
În Republica Moldova ceţurile se semnalează destul de frecvent, îndeosebi în
perioada – rece a anului – din octombrie şi pînă în luna martie (20 – 45 zile).
În perioada rece a anului predomină ceţurile advective, formate în rezultatul
advecţiei aerului cald şi umed care pătrunde de pe Oceanul Atlantic, Marea Mediterană
şi Marea Neagră pe suprafaţa actuală răcită a teritoriului republicii. Condiţii favorabile
pentru apariţia ceţurilor advective se creează mai frecvent în cazul staţionării
anticiclonului în regiunea Povolgiei sau la sudul Uralului, cînd prin periferia lui de vest
are loc advecţia aerului cald dinspre sud sau pătrunderea maselor de aer cald de pe

109
Oceanul Atlantic prin periferia de nord a Anticiclonului Azoric, de asemenea – în
sectoarele calde ale ciclonilor.
În perioada caldă a anului (aprilie – septembrie) ceţurile se semnalează mai rar
(2 – 10 zile), deoarece aerului ce pătrunde din afara teritoriului este mai rece faţă de
temperatura suprafeţei active, iar încălzindu-se, el se îndepărtează de la punctul de
rouă. Transformarea mai rapidă a maselor de aer în perioada caldă contribuie la
predominarea ceţurilor radiative în această perioadă a anului. Ele apar în rezultatul
răcirii radiative a aerului în orele nocturne şi de dimineaţă pe timp cu nebulozitate
neînsemnată, vînt slab şi umiditate relativă înaltă. Aşa condiţii de obicei se observă în
anticicloane sau în dorsale cu presiune înaltă, iar uneori în cîmpul baric diminuat în
timpul înseninărilor. Odată cu creşterea insolaţiei în orele de zi ceţurile se împrăştie. În
perioada rece ceţurile, condiţionate de răcirea radiaţională, alcătuiesc doar 30% din
toate cazurile de ceţuri.
Sub acţiunea comună a doi factori – advectiv şi radiaţional – se formează ceaţa
mixtă( advectiv – radiativă). Formarea acestui tip de ceaţă este legată de transformarea
aerului cald, predominant maritim, în cel continental.
Toate tipurile de ceţuri descrise se formează în rezultatul răcirii aerului, ca
urmare se măreşte umiditatea relativă a lui pînă la starea de saturaţie cu vapori de apă.
Altă pricină, care contribuie la creşterea umidităţii relative, este mărirea
umidităţii absolute a aerului. În acest caz la atingerea saturaţiei aerului cu vapori de apă
are loc apariţia ceţurilor de evaporare.
Datorită varietăţii mari a suprafeţei active pe teritoriul republicii se observă o
repartizare foarte neuniformă a numărului de zile cu ceţuri, cît şi a duratei lor.
Cele mai frecvente ceţuri sunt pe formele înalte de relief datorită răcirii
adiabatice a aerului la ridicarea lui pe versanţi (înălţimile Codrilor Tigheci şi din
nordul ţării). Pe aceste forme de relief numărul anual de zile cu ceaţă constituie peste
40 – 50. Tot aşa numărul de zile cu ceaţă în medie pe an se semnalează şi în sud – estul
republicii – în apropierea limanului Nistrului, determinat de pătrunderea vînturilor de
pe liman în perioada rece a anului.
În restul teritoriului numărul de zile cu ceaţă oscilează între 20 şi 40 zile pe an.
Pe parcursul anului ceţurile sunt cele mai frecvente în luna decembrie (6 – 11 zile), iar
cele mai rare – în iulie.
Vara (iunie – august) numărul de zile cu ceaţă este foarte mic sau pot lipsi cu
totul.
Durata ceţurilor, ca şi numărul de zile cu ceaţă pe teritoriul republicii se
caracterizează printr-o varietate mare, oscilînd între 160 şi 430 ore pe an. Asupra
duratei ceţurilor influenţează aceiaşi factori, ca şi asupra numărului de zile cu ceaţă.
Cele mai îndelungate sunt ceţurile advective.
În 1995 la nordul republicii (Briceni) ceaţa sa păstrat pe parcursul a 233 ore (28
ianuarie – 6 februarie).
În sud – estul Moldovei (Olăneşti) în decembrie 1961 ceaţa a durat 138 ore.
Aşa ceţuri îndelungate se semnalează totuşi rar. Ceţurile cu durat de peste 20 –
30 ore, ca regulă, au loc o dată în 10 – 15 ani. Cele mai îndelungate ceţuri sunt iarna.

110
 Un interes mare prezintă intensitatea ceţurilor, deoarece de acest parametru
depinde activitatea normală a transportului. Vizibilitatea este indicele intensităţii ceţii.
Ceţurile cu vizibilitatea mai mică de 50 m sînt rare – 1 – 2 ori pe an; de obicei
vizibilitatea variază între 200 şi 1000 m.
Ceaţa prezintă importanţă meteorologică în sensul că micşorează insolaţia,
reduce evapotranspiraţia, diminuează radiaţia efectivă şi deci răcirea excesivă a solului
şi a plantelor, micşorînd pericolul de îngheţ în anotimpurile de primăvară şi toamnă.

Aspecte de risc. Oricît ar părea de neverosimil, ceaţa constituie un fenomen

atmosferic deosebit de periculos. Această afirmaţie pare neverosimilă, deoarece ceaţa
este previzibilă, se formează cu viteză moderată şi nu declanşează careva energii. Şi
totuşi, învăluind porţiuni mai mari sau mai mici ale suprafeţei terestre, în care
vizibilitatea orizontală scade uneori pînă la cîţiva metri, ea creează dificultăţi
considerabile atît pentru navigaţia aeriană, maritimă şi fluvială, cît şi pentru
transporturile rutiere, feroviare şi electrice.
În astfel de condiţii, numărul accidentelor de circulaţii creşte vertiginos, ceea ce
atrage după sine sporirea corespunzătoare a pierderilor de vieţi omeneşti şi de bunuri
materiale.
Picăturile de ceaţă, căzînd pe obiectele materiale aflate sub cerul liber, contribuie
la diminuarea stării lor şi la corozia metalelor.
Ceţurile contribuie la creşterea poluării aerului în oraşele mari acumulînd
produsele emise de întreprinderile industriale. De regulă, ceaţa urbană, este un amestec
de picături de apă (sau cristale de gheaţă) cu particule solide de diferite dimensiuni şi
diverse gaze impurificătoare. Tocmai de aceea englezii au numit-o generic ˝smog˝,
adică printr-un termen rezultat din combinarea cuvintelor ˝smoke˝ (fum) şi ˝fog˝
(ceaţă).
În repetate rînduri, amploarea fenomenului a devenit catastrofală, înregistrîndu-
se consecinţe cu adevărat dramatice.
Perioada dintre 24 ianuarie şi 14 februarie 1899 s-a remarcat prin gravitatea
efectelor smogului suportate de londonezi. Ea sa soldat cu 2994 de decese.
Urmări şi mai grave a avut smogul produs la Londra între 4 şi 9 decembrie 1952
cînd, în condiţii de timp anticiclonic, densitatea ceţii şi concentraţia diferitelor
substanţe poluante au depăşit cu mult limitele maxime admisibile. Peste 4 000 de
oameni şi-au pierdut viaţa din cauza smogului, iar numărul internărilor în spitale pentru
afecţiuni ale căilor respiratorii şi sistemului circulator a fost de 4 ori mai mare.
Asemenea cazuri au fost semnalate pe parcursul secolului XX şi în aşa ţări ca
Statele Unite ale Americii, Japonia, Germania, Belgia etc.
În Republica Moldova ceţurile cu vizibilitatea de 50 m şi mai puţin sunt destul
de rare, frecvenţa lor nu întrece 1% din numărul total de ceţuri. Frecvenţa ceţurilor cu
vizibilitatea mai mică de 100 m pe o mare parte a republicii constituie 2 – 9%.

111
 Măsurile de diminuare şi combatere a ceţei. Acţiunea de diminuare a efectelor
ceţii în general şi a ceţii urbane în special, presupune mai ăntîi de toate o cunoaştere
profundă a fenomenului.
Alupta cu ceaţa înseamnă, în primul rînd, a reduce la minimum emisia de impurităţi
antropice.
În situaţiile cînd ceaţa acoperă pistele unor aeroporturi importante, pot fi utilizate
anumite metode de combatere a ei. Acestea nu sînt, pînă în prezent, nici ieftine şi nici
foarte eficiente.
Printre metodele de combatere a ceţii se numără: încălzirea aerului din
apropierea suprafeţii terestre; împrăştierea în ceaţă a unor substanţe hidroscopice
(pentru contropirea picăturilor care o alcătuiesc); emiterea unor unde sonore (care
favorizează contopirea şi precipitarea picăturilor de apă din ceaţă); însămînţarea cu
dioxid de carbon solid a ceţurilor cu picături suprarăcite sub -4ºC (pentru îngheţarea şi
precipitarea acestora) etc.

3.16. Monitoringul riscurilor climatice

Necesitatea monitorizării permanente a evoluţiei climei contemporane a devenit

evidentă în a doua jumătate a secolului XX, cînd savanţii au conştientizat posibilitatea
schimbărilor ei reale.
Ţinînd cont de dependenţa puternică a multor sfere de activitate umană de starea
vremii şi climei, consecinţele schimbării acestora pot deveni imprevizibile. Astfel,
creşterea frecvenţei manifestărilor extremale ale climei pot aduce prejudicii
considerabile economiei multor regiuni ale Terrei, inclusiv Republicii Moldova.
Prin termenul de monitoring, apărut în lexiconul ştiinţific în anul 1972, se
subînţelege sistemul observaţiilor periodice în timp şi spaţiu a unuia sau a mai multor
componente ale mediului ambiant cu un anumit scop, după un program elaborat din
timp.
La baza monitoringului climei se află concepţia academicianului Iu. A. Izrael,
conform căreea acesta este un sistem de observaţii, evaluare şi pronostic a stării
mediului ambiant, care nu include determinarea calităţii mediului. Astfel, sistemul
corespunzător de observaţii şi control îndreptat spre evaluarea, modelarea şi
prognozarea stării şi evoluţiei climei poate fi determinat ca monitoring al climei.
În cadrul monitoringului factorilor de mediu, riscurile climatice ocupă un loc
aparte prin posibilitatea acestora de a declanşa alte riscuri în cascadă.
Prevenirea pericolului şi atenuarea urmărilor hazardurilor reprezintă un interes
deosebit pentru Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) şi pentru serviciile
hidrometeorologice naţionale (SHMN), întrucît circa 90% din toate hazardurile au
provenienţă hidrometeorologică.
Pentru diminuarea consecinţelor negative ale riscurilor climatice şi pentru
limitarea posibilităţii de răsfrîngere a lor asupra altor factori de mediu, se impune o
activitate susţinută de monitoring, care să aibă în vedere supravegherea şi controlul în
teritoriu a factorilor climatici de risc.

112
 Monitoringul riscurilor climatice cuprinde următoarele aspecte: supravegherea
sinoptică a teritoriului; măsuri operative de limitare, combatere şi control ale
consecinţelor riscurilor climatice, precum şi de protecţie a populaţiei, mediului şi
economiei, faţă de acestea.
Serviciul Hidrometeorologic de Stat al Ministerului Ecologiei şi Resurselor
Naturale al Republicii Moldova este parte integrantă a infrastructurii naţionale privind
reducerea riscului hazardurilor. Ca unica instituţie din ţară privind monitoringul vremii
şi calităţii mediului ambiant, Serviciul joacă un rol important în problemele legate de
vreme, climă şi apă şi este sursă autoritară recunoscută, care elaborează prognoze şi
avertismente, legate de vreme şi fenomenele hidrometeorologice periculoase, precum
şi nivelul înalt şi foarte înalt de poluare a mediului în scopul asigurării securităţii
populaţiei şi a bunurilor materiale la nivel naţional.
În prezent reţeaua de observaţii pe teritoriul Moldovei include peste 90 de staţii
şi posturi meteorologice, precum şi puncte de control asupra poluării aerului
atmosferic, apei şi solului. Amplasarea geografică şi metodica efectuării observaţiilor
corespunde tuturor standardelor internaţionale. Cunoştinţele hidrometeorologice şi
datele, obţinute în baza acestui sistem de observaţii, care funcţionează permanent, sînt
în prezent unica sursă a informaţiei obiective cu privire la starea şi schimbările
mediului natural pe teritoriul Republicii Moldova.
Supravegherea sinoptică a teritoriului cuprinde aşa activităţi ca efectuarea
observaţiilor meteorologic şi elaborarea prognozei meteorologice.
Observaţiile meteorologice sînt organizate şi se desfăşoară sistematic în cadrul
reţelei de staţii şi posturi meteorologice a Serviciului Hidrometeorologic de Stat
amplasate reprezentativ pe tot teritoriul Republicii Moldova. Datele colectate în
reţeaua de observaţii sînt prelucrate la nivelul întregii ţări şi coordonate cu datele
obţinute prin cooperarea meteorologică internaţională (în primul rînd cu informaţia
meteorologică satelitară ) pentru elaborarea prognozei meteorologice.
Elaborarea prognozei meteorologice se desfăşoară în paralel cu efectuarea
observaţiilor meteorologice. Elaborarea prognozelor meteorologice ţine seama de toţi
factorii meteorologici şi geografici care determină distribuţia cîmpului baric.
Supravegherea sinoptică a teritoriului are în vedere şi stabilirea ariilor cu
frecvenţa cea mai mare a fenomenelor climatice de risc, inventarierea tuturor riscurilor
climatice şi formarea unei bănci de date cu caracteristicile fiecăruia în vederea
prevederii acestor fenomene de risc sporit.
Pentru luarea măsurilor operative de prevenire, limitare, combatere şi control ale
consecinţelor riscurilor climatice, precum şi de protecţie a populaţiei, mediului şi
economiei, faţă de acestea, in Repulica Moldova activează Serviciul Protecţiei Civile şi
Situaţiilor Excepţionale din subordinea Ministerului Afacerilor Interne. Acest Serviciu
conduce nemijlocit cu Protecţia Civilă a Republicii Moldova, care constă dintr-un
sistem de măsuri şi acţiuni, întreprinse la nivel de stat pentru asigurarea protecţiei
populaţiei şi a proprietăţii statului în condiţiile calamităţilor naturale şi tehnogene.

113
 Intre Serviciul Hidrometeorologic de Stat şi Serviciul Protecţiei Civile şi
Situaţiilor Excepţionale există o colaborare foarte strînsă şi un schimb operativ de
informaţie privind starea şi evoluţia vremii, precum şi a calităţii factorilor de mediu.

Termeni:

Deşertificarea - proces care duce la degradarea terenurilor (solurilor) în raioanele

aride, uscate, sub influenţa activităţii omului. Deşertificarea prezintă un rezultat al
secetei, care condiţionează scăderea productivităţii şi degradarea solurilor.

Secetă agricolă (mixtă)- perioadă de timp cînd are loc asocierea secetei atmosferice cu
cea pedosferică, dînd naştere secetei mixte sau complexe, care poate compromite
parţial sau total culturile agricole.

Secetă atmosferică - perioadă îndelungată de primăvară sau vară cu precipitaţii mult

sub valoarea normală, în condiţii de temperatură ridicată şi umiditate scăzută a aerului,
ducînd astfel la sporirea consumului de apă al plantelor.

Secetă pedosferică (pedologică)- perioadă de timp cînd datorită scăderii umidităţii

solului plantele nu pot absorbi cantitatea suficientă de apă din sol.

Suhovei - vînt cu temperatură ridicată şi umezeală relativ redusă, care bate în zonele de
stepă şi semipustiu din Cîmpia Rusă şi Cazahstan. Suhoveiul se formează la periferia
sudică a anticiclonului de pe teritoriul Cîmpiei Ruse. Suhoveiul este un vînt foarte
dăunător pentru plantele de cultură.

Tornadă - vînt violent cu viteză de pînă la 300 km/h, sub formă de vîrtej, strict
delimitat, care afectează suprafeţe mici, cu diametre de pînă la 100 m, în deplasare
sinuoasă. Datorită presiunii foarte scăzute din centrul coşului său are mare putere de
aspiraţie, ridicînd de la suprafaţa terestră praf, sol şi obiecte cu greutăţi de ordinul
tonelor. Se formează în ariile continentale. În emisfera nordică tornadele se deplasează,
în general, împotriva direcţiei de mişcare a acelor de ceasornic.

Trăznete - fulgere în care descărcarea electrică are loc între un nor şi suprafaţa terestră.
Acest fenomen electromagnetic însoţeşte adesea orajele şi mai puţin frecvent tornadele.
Absenţa sau deteriorarea paratrăsnetelor, care protejează construcţiile înalte
favorizează incendierea şi producerea unor pagube importante în situaţiile cînd acestea
sînt atinse de trăsnete.

Trombă - fenomen ce constă dintr-un turbion de vînt, adesea intens, a cărui prezenţă se
manifestă printr-o coloană de nori sau un con de nori întors în formă de pîlnie,ieşind de
la baza unui nor Cumulonimbus. Această pîlnie se uneşte cu o altă pîlnie ce se

114
formează în apropierea suprafeţei mării din picături de apă ridicate de la suprafaţa
acesteia sau de la suprafaţa solului din praf sau nisip. Datorită vitezei mari a vîntului
(50-100 m/s) ce însoţeşte uneori tromba, aceasta are un caracter de calamitate.

Ceaţă – suspensie în atmosferă de picăturele de apă şi cristale de gheţă foarte mici, în

general de dimensiuni microscopice, care reduc vizibilitatea la suprafaţa solului.

Grindină – precipitaţie sub formă de particule de gheaţă, fie transparente, fie parţial
sau în totalitate opace, în general de formă sferoidală, conică sau neregulată (al căror
diametru variază între 5 şi 50 mm) care cad dintr-un nor, fie separate, fie aglomerate în
blocuri de formă neregulată.

Viscolul – ansamblu de particule de zăpadă ridicate de pe sol de un vînt suficient de

turbulent şi puternic.

Bruma – depunere de gheaţă pe obiectele de pe sol, cu aspect general cristalin, provenit

direct din sublimarea vaporilor de apă conţinuţi în aerul ambiant.

Chiciura – depunere de gheaţă, provenită în general din îngheţarea picăturilor de ceaţă

sau de nor, în stare suprarăcită, pe obiecte a căror suprafaţă are temperatura negativă
sau puţin mai mare de 0°C.

Poleiul – depunere de gheaţă, compactă şi netedă, în general transparentă care provine

din îngheţarea picăturilor de ploaie sau de burniţă suprarăcite, pe obiectele a căror
suprafaţă are o temperatură negativă sau puţin mai mare de 0°C.

Furtună de praf sau furtună de nisip – ansamblu de particule de praf sau nisip ridicate
cu putere de pe sol de un vînt puternic şi turbulent, pînă la înălţime mare.

Orajul – una sau mai multe descărcări bruşte de electricitate atmosferică, ce se

manifestă printr-o lumină scurtă şi intensă (fulger) şi printr-un zgomot sec sau printr-
un bubuit surd (tunet).

Fulgerul – manifestare luminoasă care însoţeşte o descărcare bruscă de electricitate

atmosferică.

Tunet - zgomot sec sau bubuit surd care însoţeşte fulgerul. Este produs de încălzirea şi
deci de dilatarea bruscă a aerului pe traiectoria fulgerului.

Monitoring - Sistem de observaţii periodice în timp şi spaţiu a unuia sau a mai multor
componente ale mediului ambiant cu un anumit scop după un program elaborat din
timp.

115
 Monitoring al climei - sistem corespunzător de observaţii şi control îndreptat spre
evaluarea, modelarea şi prognozarea stării şi evoluţiei climei.

116
Bibliografie:

1. Bălteanu D., Alexe R., „Hazarde naturale şi antropogene”, Ed. Corint,

Bucureşti, 2001. 110 pag.
2. Bogdan O. Noi puncte de vedere pentru studiul hazardelor climatice, Lucr.
Sesiunii Anuale/ 1993, Inst. Geogr., Bucureşti, 1994, p. 68-71.
3. Bogdan O., Niculescu E., Riscurile climatice din România, Institutul de
Geografie, Bucureşti, 1999, 280p.
4. Bogdan O. ,,Riscul de mediu şi metodologia studierii lui. Puncte de vedere,
în Riscuri şi Catastrofe’’ Vol.II , Cluj – Napoca : Casa Cărţii de Ştiinţă,
2003.
5. Boian I. Ploile torenţiale abundente - fenomen de risc major pentru
Republica Moldova// Materialele Conferinţei Internaţionale ,,Diminuarea
impactului Hazardelor Naturale şi tehnogene asupra mediului şi societăţii’’,
6-7 octombrie 2005. Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale. Academia
de Ştiinţe a Moldovei. Chişinău, 2005.
6. Boian I. Diminuarea impactului ninsorilor abundente din Republica
Moldova.// Materialele Conferinţei Jubiliare-INECO 15 ani. Ecologie şi
protecţia mediului - cercetare, implementare, management. Chişinău, 2006.
7. ,,Buletinele meteorologice lunare’’. Serviciul Hidrometeorologic de Stat ,
Chişinău (1975 - 2006).
8. Ciulache S., Ionac N., Fenomene atmosferice de risc şi catastrofe climatice”,
Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, 179p.
9. Chardon M., ,,Quelques reflecsions sur les catastrophes naturalles en
montagne’’ Rev. Geogr. Alpine, LXVIII, 1,2,3.
10. Cociug A., Grama T., Triboi A., Gavriliţa A. „Calamităţile în Moldova şi
combaterea lor”. Chişinău, 1997.
11. Coşcodan M., Boian I., Boboc N., Cazac V. ,,Regimul şi repartiţia
ninsorilor abundente şi foarte abundente pe teritoriul Republicii
Moldova”.// Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. CEP.
USM. Chişinău, 2004Grecu F., Fenomenele naturale de risc geologice şi
geomorfologice. Ed. Universităţii, Bucureşti, 1997.
12. Daradur M., Cazac V., Mihailescu C., Boian I. „Monitoringul climatic şi
secetele”. Chişinău, S. n., 2007 ( Tipogr. „Tanavius”SRL). – 184 p.
13. Mihailescu C. ,, Modificările climatice şi frecvenţa calamităţilor naturale
pe teritoriul Moldovei” // Starea mediului ambiant în Republica Moldova’’.
Chişinău : AGEPI , 1999;
14. Mihailescu C., „Clima şi hazardurile Moldovei - evoluţia, starea,
predicţia”. Ed. Licorn, Chişinău, 2004, 192p.
15. Mihailescu, C.D., Climate Changes and Hazards Prediction in the Black
Sea Region, Chisinau, Licorn, 2005, 272 p.
16. Mihăilescu C., Boian I., ,,Fenomene naturale de risc în Republica
Moldova’’ Revista Mediul Ambiant nr. 5 (23 octombrie), Chişinău, 2005.
17. Sorocovschi V., Riscuri şi catastrofe nr. 2/ 2005 (anul 1v ), Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, 220 p.
117
18. Topor N. ,,Bruma şi îngheţul. Prevederea şi prevenirea lor’’. Editura
Agrosilvică de Stat, Buicureşti, 1958, 140 p .
19. ,,Агроклиматические ресурсы Молдавской ССР”. Гидрометеоиздат,
Ленинград, 1982. 198 c.
20. Атлас Молдавской ССР. Отдел Географии , Москва, 1990.Стихийные
метеорологические явления на Украине и в Молдавии. Под редакцией
В. Н. Бабиченко, Гидрометеоиздат, Лениниград, 1991, 224 стр.
21. Гольцберг И.А. ,,Агроклиматическая характеристика заморозков в
СССР и методы борьбы с ними ” Гидрометеоиздат, Ленинград,
1961, 198 с.
22. Дарадур М.И., Константинова Т.С., Петряну B., Млявая Г.В. ,,
Межгодовая изменчивость засух в Молдове.// Studii geografice în
Republica Moldova’’ Chişinău, 1997, p. 35-42
23. Дарадур М.И. ,,Изменчивость и оценки риска экстрeмальных условий
увлажнения’’ А.Н. Респ. Молдова. Ин-т Географии. Кишинэу, 2005,
198 с.
24. Дроздов О.А. ,,Засухи и динамика увлажнения’’ Гидрометеоиздрат,
Ленинград, 1980, 92 с.
25. Казак В., Дарадур М., Ротару О., Климатический мониторинг и
гидрометеорологическая безопасность Республики Молдова.//
Materialele Conferinţei Jubiliare - INECO 15 ani. Ecologie şi protecţia
mediului-cercetare, implementare, management. Chişinău, 2006.
26. Лассе Г.Ф. „Климат Молдавской ССР”, Гидрометеоиздат, Ленинград,
1978, 375 р.
27. Максимов Н.А. ,,Погода и сельское хозяйство''. Гидрометеоиздат,
Ленинград, 1963.
28. Руденко А.И. ,,Определение фаз развития сельскохозяйственных
растений’’. Изд-во Московково об-ва испытателей природы. Москва,
1950.

Lista figurilor propuse

118
1. Imaginea spaţială a unui ciclon (imagine satelitară).
2. Imagine cu linia ţărmului afectată de un uragan.
3. Imagine cu distrugeri provocate de un ciclon tropical.
4. Imagine cu secţiunea verticală prin” inima” unui ciclon tropical.
5. Harta „Regiunile oceanice bîntuite de cicloane tropicale”.
6. Imagine cu nori de furtună (uragan).
7. Imagine cu efectele unui uragan cu nume concret.
8. Imagine cu valuri de furtună (uragan).
9. Imagine cu inundaţii provocate de cicloni tropicali.
10. Imagine cu o tornadă (cu structura internă). (Uragane şi
tornade, pag.16)
11. Imagine cu o tornadă în mişcare.
12. Imagine cu efectele produse de o tornadă.
13. Imagine cu cercuri în lanuri produse de tornade. (Uragane şi
tornade, pag.20)
14. Harta „Regiunile afectate de tornade”. (Uragane şi tornade,
pag.18)
15. Harta „Aleea tornadelor”. (Uragane şi tornade, pag.18)
16. Harta „Triunghiul Bermudelor”. (Uragane şi tornade, pag.20)
17. Imagine cu trombe (trîmbe) de apă.
18. Imagine cu vîrtejuri uimitoare.
19. Imagini cu distrugeri provocate de furtuni extratropicale.
20. Imagine cu ruperea şi smulgerea copacilor din cauza vînturilor
foarte puternice.
21. Imagine cu nori specifici de ploaie puternică.
22. Imagine cu urmările provocate de precipitaţiile foarte
abundente.
23. Imagini cu distrugeri provocate de ploile torenţiale.
24. Imagine cu fulgere liniare ramificate.
25. Harta. „Numărul maximal de zile cu descărcări electrice pe an”.
(Lasse, fig. 6.21).
26. Imagine cu căderi abundente de zăpada şi efecte negative.
27. Harta climatică a R. Moldova (Atlas geografic şcolar, cl. 5-11.,
Ed. Iulian. Chişinău, 2005.)
28. Două hărţi „Termenii medii de apariţie a învelişului de zăpadă”.
(Lasse, fig.4.50).
29. Două hărţi „Termenii medii de dispariţie a învelişului de
zăpadă” (Lasee, fig. 4.54.).
30. Harta „Grosimea maximală a stratului de zăpadă în R. Moldova
(cm)” (fig. 33 din vol. Resurse naturale).
31. Imagine cu viscol.
32. Imagine cu vizibilitate foarte mică din cauza viscolului.
33. Imagini cu prejudicii provocate de secetă.
34. Harta „Numărul de zile pe an cu temperatura aerului ≥
25°C”(Lasse G. Climat Moldavscoi SSR, fig.3.18a.).
119
 35. Harta „Numărul de zile pe an cu temperatura aerului ≥30°C”
(Lasee, fig. 3.18 b).
36. Harta „Numărul de zile cu umiditatea relativă a aerului ≤ 30%
(în unul din termenii orari de observaţii)”. ( Lasee, fig. 4.11).
37. Harta „Numărul de zile cu suhovei (cu umiditatea relativă ≤
30% la ora 13) pentru lunile martie – octombrie”. (Lasse, fig. 7.4).
38. Harta „Repartiţii arialelor afectate de deşertificare pe Terra”.
39. O imagine cu urme de deşertificare pe Glob.
40. Imagini cu erozia solurilor în Moldova.
41. Imagini cu măsuri de luptă împotriva eroziei solurilor în
Moldova.
42. Imagine cu furtună de praf.
43. Două hărţi „Termenii medii ai primului (a) şi ultimului îngheţ
(b) în aer”. (Lasse, fig. 3.39).
44. Două hărţi „ Termenii medii ai primului (a) şi ultimului îngheţ
(b) la suprafaţa solului”. (Lasse, fig. 3.54.).
45. Harta agroclimatică a R. Moldova (îngheţuri de toamnă şi
primăvară), (acelaşi atlas).
46. Imagine cu chiciură.
47. Imagine cu polei
48. Imagine cu urmările provocate de formarea poleiului, (Arbori şi
pădure distrusă din cauza poleiului).
49. Două hărţi „Numărul de zile cu polei (a) şi chiciură ( b) pe an.”
(Lasse, fig. 6.17).
50. Harta Greutatea poleiului (g/m) pe conductori ( cu diametrul de
10mm, înălţimea 10m), posibilă o dată în 10 ani”. (Lasse, fig. 6.19).
51. Harta „Raionarea teritoriului republicii după gradul de formare
a poleiului”. (Lasse, fig. 6.20).
52. Imagine cu grindină (structura internă şi mărimea boabelor de
grindină ).
53. Imagine cu efectele negative ale grindinii.
54. Imagine cu ceaţă intensivă
55. Imagine cu vizibilitate foarte mică din cauza ceţei.
56. Harta „Numărul mediu de zile cu ceaţă. 1- pe an, 2- în perioada
rece (octombrie - martie)”. (Lasee, fig. 6.1.).
57. Harta frecvenţei anilor cu grindină (%) (fig. 32 din vol.
Resursele naturale).
58. Două hărţi „Numărul mediu (a) şi maximal(b) de zile cu
grindină pe an”. (Lasse, fig. 6.24.).

( O parte din materialele grafice şi cartografice sînt deja incluse în text )

4. HAZARDURI HIDROLOGICE
120
 4.1. INUNDAÎII
4.1.1. Generalităţi
Foto Un teritoriu inundat (din Moldova)
Inundaţie – fenomenul de acoperire cu apă a teritoriului aferent albiei
râului, mai sus de cotele revărsării obişnuite a apei în albia majoră.
Este cunoscut faptul, că starea şi dezvoltarea învelişului geografic (mai cu
seamă a biosferei), precum şi a societăţii umane este strâns legată de starea
resurselor acvatice. În ultimele decenii un număr tot mai mare de specialişti şi
politicieni, din toate problemele care stau în faţa omenirii pe primul plan plasează
problema apei. Problemele acvatice apar în patru cazuri:
- cînd apa lipseşte sau se simte insuficienţa ei,
- cînd calitatea apei nu corespunde cerinţelor sociale, ecologice şi
comunale,
- cînd regimul obiectelor acvatice nu corespunde funcţionării normale a
ecosistemelor, iar regimul transportării ei spre consumător nu satisface cerinţelor
sociale şi economice,
- cînd din caua surplusului de apă teritoriile populate suferă de inundaţii.
În aspect global primele trei probleme au devenit acute în secolul trecut, iar
a patra – însoţeşte omenirea din timpurile străvechi. Cât n-ar fi de paradoxal, dar
pe parcursul multor secole omenirea, depunând eforturi colosale în domeniul
protecţiei contra inundaţiilor, aşa şi nu a atins rezultate apreciabile în aceste
activităţi. Invers, din secol în secol daunele provocate de inundaţii continuă să
crească. Deosebit de puternic, aproape de 10 ori, ele au crescut în a doua jumătate
a secolului trecut. Suprafaţa terenurilor inundabile pe Glob constituie cca. 3 mil.
km2, unde locuiesc peste 1 miliard de oameni. Pierderile anuale din cauza
inundaţiilor în unii ani depăşesc 200 miliarde dolari, decedează zeci şi mii de
oameni.
Inundaţiile merg pas în pas cu societatea omenească din momentul formării
ei. Până-n zilele noastre au ajuns ecourile inundaţiilor catastrofale din r. Huanhe,
care a avut loc în 2297 î.e.n. şi din r. Nil, care a decurs aproximativ 3 mii ani în
urmă.
Foto/tablou Inundaţie pe r. Nil în Egiptul Antic
Legende despre marele potop în care a pierit aproape toată omenirea sunt
răspândite practic în toate religiile. Mulţi cercetători sunt convinşi, că a mare parte
din mituri despre marele potop se bazează pe catastrofele reale, care au avut loc în
diferite părţi a Globului în decurs de ultimele câteva milenii.
Cercetările arheologilor, geografilor, istoricilor şi etnografilor au
demonstrat, că în prima jumătate a mileniului patru şi mileniul trei î.e.n. în
Mesopotamia au avut loc grandioase inundaţii. Popoarelor, care locuiau în valea
rîurilor Tigru şi Eufrat, considerau teritoriul cuprins între pustiu şi munţi drept
lume întreagă. De aceia inundaţiile catastrofale, în care au pierit majoritatea
locuitorilor, puţinilor supravieţuitori li se părea un mare potop, care se asocia cu
sfârşitul lumii. Există presupuneri, că anume o aşa inundaţie, despre care se

121
vorbeşte într-o legendă Şumerică, a servit drept temelie pentru marele potop
descris în Vechiul Testament.
Foto/tablou Inundaţie pe r. Tigru sau Eufrat în antichitate
În prezent istoricii, arheologii şi alţi specialişti au depus enorme eforturi în
domeniul cercetării miturilor vechi despre marele potop în diferite ţări. Doar din
enumerarea acestor mituri reiese, că marile inundaţii, ca şi în prezent, au avut loc
practic în toate regiunile Globului. Este impresionantă chiar şi lista miturilor
despre marele potop: Babilonean, Iudeic, a Greciei antice, a Indiei antice, la fel şi
miturile din Asia de Est, insulele arhipelagului Malaiez, Australia, Noua Guinee,
Polinezia şi Micronezia, America de Sud, America Centrală şi Mexic, America de
Nord, Africa.
Paralel cu creşterea numărului populaţiei pe Glob, defrişarea pădurilor şi
intensificarea altor tipuri de activităţi umane, inundaţiile, inclusiv şi cele
distrugătoare, au devenit tot mai frecvente şi de o intensitate tot mai mare.
Cu mici excepţii orişice suprafaţă de pe Glob poate fi supusă inundaţiilor
(excepţie prezintă teritoriile dominate de gheţari, adică Antarctida, Groenlanda,
precum şi regiunile aride de deşert, adică unele pustiuri – Atacama, Namib, etc.).
În cazul dat Republica Moldova nu este o excepţie.
Foto Inundaţie pe r. Huanhe
Despre urmările nefaste ale inundaţiilor ne vorbesc cifrele creşterii
pierderilor provocate de inundaţii. Dacă la începutul sec. XX pierderile medii
anuale condiţionate de inundaţii în SUA alcătuiau 100 mln. dolari, în a doua
jumătate a secolului ele au depăşit 1 miliard dolari, iar în ultimii ani – 10 miliarde.
Tendinţa creşterii continue a pagubelor condiţionate de inundaţii este
specifică practic fiecărui stat din lume.
4.1.2. Tipurile de inundaţii şi aprecierea lor
În funcţie de cauzele formării inundaţiilor se disting şase tipuri principale de
inundaţii.
1. Ape mari de primăvară – creşteri lente de nivel al apei în râu, de lungă
durată, care se repetă relativ periodic (în acelaşi anotimp), condiţionate de topirea
zăpezilor din bazinele râurilor de câmpie primăvara, sau precipitaţii pluviale, la fel
şi de topirea zăpezilor primăvara-vara în munţi; drept consecinţă a lor este
inundare terenurilor joase, ca regulă albia majoră a râurilor.
Foto Ape mari de primăvară
2. Viituri – creşteri intensive, relativ scurte în timp, de nivel al apei în râu,
condiţionate de ploi abundente, averse torenţiale, uneori de topirea rapidă a zăpezii
în timpul moinelor.
Foto După o viitură pluvială
3. Obstrucţii de gheaţă – acumulări de gheaţă afânată (zai şi năboi) în
strangulările şi meandrele râului. Se formează ca regulă la începutul iernii, în faza
de îngheţare a râului şi provoacă creşteri de nivel al apei în amonte.
4. Zăpoare – aglomerarea sloiurilor de gheaţă în timpul descătuşării râului
primăvara, la strangulările albiei, în meandre. Ele afectează scurgerea gheţii şi
provoacă creşterea nivelului apei râului în amonte de baraj format de sloiuri.
Foto Zăpor

122
 5. Denivelări condiţionate de vânt – se formează sub influenţa vânturilor
puternice asupra oglinzii apei, sunt caracteristice deltelor râurilor mari şi malurilor
lacurilor mari, opuse vântului.
Foto Denivelări condiţionate de vânt Sankt-Petersburg
6. Inundaţiile rezultate din spargerea barajelor şi digurilor de protecţie – se
caracterizează prin creşteri intensive şi rapide de nivel al apei în râu, provocate de
spargerea barajelor, digurilor sau a unui obstacol natural din albia râului (în munţi
– baraje rezultate din alunecările de teren, prăbuşiri, mişcarea gheţarilor sau alte
cazuri excepţionale).
Foto/tablou Spargerea barajului (se poate rupt din film)
Din punct de vedere al frecvenţei, dimensiunilor şi daunelor totale provocate
inundaţiile se împart în patru grupe – mici, mari, excepţionale şi catastrofale.
Clasificarea inundaţiilor (După Ministerul Situaţiilor Excepţionale RUSIA)
Frecvenţa
Categoria Scara răspândirii inundaţiei
(ani)
Afectează teritorii mici aferente malurilor, inundă
Inundaţii cca. 10% din terenurile agricole, situate în locurile Aproximativ
mici joase. Provoacă daune relativ mici şi practic nu în fiecare an
dereglează ritmul activităţii populaţiei.
Cuprind suprafeţe largi din văile râurilor, inundă
cca. 10-50% din terenurile agricole. Provoacă
Inundaţii
substanţiale daune materiale, dereglează activitatea 20-25
mari
economică şi cotidiană a populaţiei. Este necesară o
evacuare parţială a populaţiei şi animalelor
Cuprind bazine fluviale întregi, inundă cca. 50-70%
terenuri agricole, unele localităţi rurale şi urbane.
Inundaţii
Provoacă daune considerabile, paralizează
excepţional 50-100
activitatea economică şi încalcă modul de viaţă a
e
populaţiei. Conduc la evacuarea în masă a
populaţiei şi bunurilor materiale din zona afectată.
Afectează teritorii imense în limitele mai multor
sisteme fluviale. Inundă peste 70% din terenurile
Inundaţii agricole, multe localităţi. Provoacă pagube
100-200
catastrofale materiale colosale, paralizează totalmente
activitatea economică, conduc la pierderi de vieţi
umane.
Inundaţiile ca proces şi rezultat se apreciază după mai multe criterii:
- debiult de apă – cantitatea de apă care trece prin secţiunea activă a
cursului într-o secundă. Se măsoară în metri cubici (m3);
- volumul inundaţiei – se măsoară în metri cubici şi se determină prin
înmulţirea sumei debitelor medii diurne în perioada inundaţiei la
coeficientul 0,0864 (numărul milioanelor de secundă în 24 ore);
- suprafaţa inundaţiei – suprafaţa teritoriilor aferente râului acoperite
cu apa revărsată;

123
 - durata inundaţiei – intervalul de timp scurs din momentul revărsării
apei din albie până la revenirea ei la loc;
- viteza creşterii nivelului apei – valoare, care caracterizează creşterea
nivelului de apă într-un interval de timp în raport cu nivelul
antecedent.
Criteriul principal de apreciere a inundaţiei este nivelul maxim atins în
perioada declanşării fenomenului.
În cazul apelor mari de primăvară valoarea nivelului şi debitului maxim de
apă depind de următorii factori:
- rezervele de apă din cuvertura de zăpadă la începutul topirii;
- cantitatea de precipitaţii atmosferice în perioada topirii zăpezii şi
apelor mari;
- umiditatea solului la începutul topirii zăpezii;
- adâncimea de îngheţ a solului la începutul topirii zăpezii;
- prezenţa şi grosimea crustei de gheaţă pe sol;
- intensitatea topirii zăpezii;
- combinarea apelor mari de primăvară pe principalii afluenţi;
- gradul de înmlăştinire, împădurire şi de acoperire cu lacuri a
bazinului râului.
4.1.3. Riscurile inundaţiilor
Principalul factor distructiv al inundaţiilor îl prezintă torentul de apă, care se
caracterizează prin nivel înalt, iar la spargerea barajelor şi în timpul viiturilor –
prin viteze mari a cursului de apă. Un factor distructiv suplimentar în timpul
zăpoarelor îl prezintă aglomerările maselor mari de gheaţă şi presiunea lor asupra
construcţiilor de pe maluri, la fel şi temperatura joasă a apei revărsate.
În timpul declanşării fenomenului inundaţiei are loc creşterea rapidă a
nivelului, inundarea sau subinundarea terenurilor aferente.
Inundare – este acoperirea teritoriului aferent cu un strat de apă, care se
revarsă în ogrăzi, pe străzi, ridicându-se până la primele etaje a construcţiilor. În
timpul inundaţiilor mor oameni, animale domestice şi sălbatice, se distrug şi
avariază diverse construcţii, comunicaţii, se pierd diverse valori materiale şi
culturale, se stopează activitatea economică, se pierd recoltele agricole, se spală
sau acoperă cu apă soluri fertile, se schimbă peisajul.
Foto urmărilor de Inundare
Subinundare – pătrunderea apei în subsolul clădirilor prin reţeaua de
canalizare (în cazul comunicării cu apa râului), prin canale şi tranşee, la fel şi prin
remuul apelor freatice.
Foto Subinundare (se poate din Moldova)
Aceste sunt consecinţele directe a inundaţiilor.
Consecinţele indirecte se manifestă prin slăbirea trăiniciei construcţiilor în
rezultatul spălării şi surpării, transportul substanţelor toxice din depozitele distruse
sau avariate şi poluarea suprafeţelor imense, agravarea situaţiei sanitaro-
epidemiologice, colmatarea teritoriului, la fel şi numeroase alunecări de teren,
prăbuşiri, avarii la obiectele industriale şi transport.

124
 Proporţiile consecinţelor inundaţiilor depind de durata păstrării nivelelor
periculoase de apă, viteza torentului, suprafaţa inundată, sezonul, densitatea
populaţiei şi intensitatea activităţii economice, prezenţa construcţiilor hidrotehnice
de protecţie şi măsurile concrete de pregătire către inundaţie, nivelul de pregătire şi
organizare a acţiunilor întreprinse în timpul inundaţiei, etc.
La general consecinţele inundaţiilor se exprimă prin indicii pierderilor
materiale şi financiare. Pierderile umane se apreciază prin numărul de victime,
persoanelor care au suferit, persoanelor dispărute. Pierderile materiale se apreciază
prin numărul de unităţi a obiectelor distruse, avariate, ieşite din uz, la fel şi în
echivalent bănesc.
Foto urmărilor de Inundaţie
La daunele directe se atribuie:
- avarierea sau distrugerea edificiilor, căilor feroviare şi auto, liniilor
de tensiune electrică şi de telefon, sistemelor meliorative;
- pierirea animalelor şi a culturilor agricole;
- distrugerea şi vătămarea materiei prime, combustibilului, produselor
alimentare, îngrăşămintelor;
- cheltuielile pentru evacuarea provizorie a populaţiei şi transportarea
bunurilor materiale în spaţiile sigure, spălarea stratului fertil de sol
şi colmatarea solului cu nisip, argilă, pietre ş.a.
La daunele indirecte se atribuie:
- încetinirea generală a dezvoltării economiei;
- cheltuieli pentru procurarea şi transportul produselor alimentare,
îmbrăcămintei, medicamentelor, materialelor de construcţie,
tehnicii, furajului în zonele afectate de inundaţii;
- micşorarea producţiei mărfurilor industriale şi produselor agricole,
la fel şi
- înrăutăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei băştinaşe;
- imposibilitatea utilizării raţională a teritoriului supus inundaţiei;
- creşterea cheltuielelor de amortizare pentru întreţinerea
construcţiilor şi spaţiilor industriale;
- uzura sporită a construcţiilor capitale şi edificiilor, care periodic
nimeresc în zona de inundare.
Ca regulă daunele directe şi indirecte se află în proporţii de 70 la 30%.
Oraşul contemporan este mai sensibil la inundaţii decât o localitate veche cu
clădiri din lemn. Aceasta se explică prin faptul, că datorită tasării neuniforme a
solului, în timpul inundaţiilor au loc multe rupturi în sistemele de canalizare şi
conductele de apă, magistralelor de gaze naturale, cablurilor electrice, telefonice,
telegrafice, etc. La inundaţii relativ mici (odată în 5-10 ani) termenul următoarei
reparaţii capitale a unei clădiri se apropie în mediu cu 15 ani, iar costul reparaţiei
creşte de trei ori. După fiecare inundaţie esenţială, preţul de bilanţ a unei clădiri de
lemn scade cu 5-10%.
La inundaţiile urbane cu densitatea înaltă a edificiilor, pagubele materiale
sunt mai mari comparativ cu oraşele în care clădirile sunt amplasate mai rar.
Foto Inundaţie urbană
125
 Orişice inundaţie a terenurilor agricole provoacă expulzarea aerului din sol.
Se încalcă schimbul normal al regimului de gaze, în rezultat are loc otrăvirea
plantelor. Aceasta este una din principalele cauze scădere a recoltei sau pierire a
culturilor agricole în rezultatul inundaţiei.
Toate culturile agricole, cu excepţia orezului, sunt mai sensibile la
inundaţiile de vară decât la cele de primăvară. De exemplu în cazul inundaţiei cu
apă caldă lucerna piere peste 2-3 zile, iar la inundarea cu apă rece ea rezistă 10-15
zile. Pentru moartea plantelor o mare importanţă o are înălţimea stratului de apă,
turbiditatea ei, temperatura şi viteza torentului de apă. Pierderile cresc brusc la
adâncimea inundării mai mare de 0,4-0,5 m. În timpul înfloririi culturilor agricole
pierderile sunt mai mari, decât în timpul coacerii lor.
Consecinţe serioase a inundaţiilor de frecvenţă rară sunt puternicele
deformaţii a albiilor râurilor, când stratul fertil de sol este spălat complet sau invers
este acoperit cu un strat gros de nămol, fapt ce conduce la scăderea recoltelor.
Sursele mass-media aproape în fiecare săptămână comunică despre inundaţii
care au loc într-un loc sau altul pe Globul Pământesc. În anii deosebit de „roditori”
inundaţiile catastrofale au loc în intervale de 2-3 zile. În aprilie, mai, iunie 1998
inundaţiile catastrofale pe Glob au fost menţionate practic în fiecare zi. Spre regret,
sursele mass-media, care făcându-ne între-un fel participanţi la aceste evenimente,
nu comunică practic nimic despre cauzele inundaţiilor. Ele însă sunt foarte variate.
Vom cerceta principalele cauze naturale.
În majoritatea regiunilor Globului inundaţiile sunt generate de ploile
abundente şi intensive, ca o cauză a activităţii cicloanelor. Râurile regiunilor
temperate suferă de inundaţii în rezultatul topirii intensive a zăpezilor, formarea
zăpoarelor şi obstrucţiilor de gheaţă. Văile montane şi premontane sunt afectate de
inundaţiile dependente de spargerea lacurilor glaciale şi de prăbuşire. În regiunile
de litoral sunt frecvente inundaţiile provocate de denivelările de vânt şi tsunami –
generate de cutremurele de pământ şi erupţiile vulcanice submarine.
În anul 1966, în rezultatul ploilor de lungă durată râurile Po şi Arno şi-au
părăsit albia. Nivelul apei în r. Arno s-a ridicat cu 11 m, ceea ce-i cu 6 m mai sus
de digurile de protecţie. Apele râului au inundat oraşele Florenţa şi Piza, iar râul Po
– Cîmpia Padului. Acelaşi ciclon puternic a adus mari mase de apă din largul
mării, cauzând o denivelare a mării, inundând oraşul Veneţia. Dar cel mai mult a
suferit Florenţa. După retragerea apei, oraşul semăna cu o mlaştină murdară.
Pierderile materiale au fost colosale. Au fost distruse 300 mii ha de terenuri
agricole, au pierit 50 mii vii cornute mari. În total s-au estimat pagube de cca. 600
mln. dolari. A suferit cultura mondială – au fost distruse 400 manuscripte vechi, 2
mii de cărţi rare, au suferit galeriile de artă plastică, frescele de perete şi alte
obiecte de artă şi istorice.
Foto Inundaţie în Veneţia
Anual de-asupra oceanului se formează 80-100 cicloane tropicale. Anual,
din cauza uraganelor şi inundaţiilor provocate de ele pier cca. 250 mii oameni, iar
pagubele economice se estimează la 7 mlrd. dolari. Este stabilit faptul, că din cauza
consecinţelor catastrofale a cicloanelor tropicale suferă anual populaţia a 50 state
din lume. Alt exemplu, în 1979 în India s-a declanşat o inundaţie catastrofală în
126
pustiul Tar (nord-vestul ţării). După ploi lungi şi abundente aduse de musonul sud-
vestic, r. Luni, care iarna de obicei seacă, şi-a părăsit albia. În statul Rājasthān au
decedat câteva sute de oameni, au fost distruse peste o mie de sate, au pierit 107
mii vite cornute mari. În timpul viiturii din r. Iangtze din China în 1931 au fost
inundate peste 300 mii km2, ce depăşeşte de două ori suprafaţa Marii Britanii. În
timpul stihiei au pierit peste 140 mii locuitori, au fost distruse 4 mil. case. În unele
oraşe stratul de apă s-a păstrat în decurs de 4 luni, iar adâncimea revărsării pe
alocuri atingea 6 m.
August 2005. Uraganul „Catrina” s-a năpustit peste oraşul New Orlean din
SUA. Au decedat 1836 persoane, iar pagubele materiale se estimează la 81,2
miliarde de dolari. Dacă până la uragan în oraş locuiau 445 mii persoane, acum
populaţia lui constituie 189 mii locuitori.
26 septembrie 1962. Inundaţia generată de cantitatea catastrofală de
precipitaţii, căzută în Spania, a fost cauza decedării a 445 de persoane, peste
10 000 locuitori au rămas fără acoperiş. Renumiţii pictori Salvador Dali şi Pablo
Picasso şi-au pus operele la licitaţie, pentru a ajuta nefericiţii rămaşi fără locuinţe
în Barselona. Una din cele mai catastrofale inundaţii contemporane a afectat iniţial
oraşul Costa Brava, apoi oraşele vecine Sabadell şi Terrassa. Daunele provocate
Barselonei s-au reflectat chiar şi în economia ţării.
Tablou de Salvador Dali sau Pablo Picasso cu inundaţie
Septembrie – decembrie 1983. Ploile musonului, irigând Thailanda timp de
3 luni, au adus pagube materiale peste 400 miliarde dolari. Au murit peste 10 000
oameni din cauza inundaţiilor, 15 000 locuitori au fost evacuaţi şi 100 000 s-au
îmbolnăvit de boli infecţioase. Ploile au condiţionat cea mai straşnică inundaţie în
ultimii 40 ani în capitala ţării – Bangkok. Aceste viituri au accentuat atenţia
proiectatorilor la faptul că Bangkok, ca şi Veneţia, lent se lasă în jos. Oraşul este
construit în depresiune, şi timp două secole desecarea se efectua printr-o reţea de
canale – hlonguri. Oraşul se lărgea şi aceste canale se acopereau sau rămâneau sub
parapet. Dereglarea sistemei de drenaj a favorizat inundaţia în timpul musonului,
unele străzi a oraşului semănau cu albiile râului umplute cu bolovani şi prundiş.
Foto Bangkok inundat
Ciclonul grandios „Sidr” s-a năpustit asupra statului mic Bangladeş şi a dus
cu sine viaţa a 3500 persoane. Peste 20 mln. locuitori au rămas fără acoperiş de-
asupra capului. Fără lumină electrică a rămas tot sudul ţării. Viteza vântului
atingea 200 km/oră.
Foto inundaţie din Bangladeş
Apele mari de primăvară, în brâul temperat, se formează în rezultatul topirii
zăpezii din bazinele râului, la fel şi în râurile cu alimentare glaciară. Caracterul
mersului fenomenului este dependent de creşterea rapidă şi stabilă a temperaturii
primăvara, la fel şi de rezervele de apă din zăpadă. Apele mari de primăvară pot
avea un caracter catastrofal în cazul, când capacităţile de infiltrare a solului au
scăzut cu mult, din cauza saturării cu umezeală condiţionată de ploile abundente de
toamnă şi îngheţului adânc în iernile aspre. Declanşarea mai dură a fenomenului
poate fi favorizată şi de ploile de primăvară suprapuse pe procesul topirii zăpezii.

127
 Anume aşa s-a declanşat inundaţia catastrofală în partea superioară a
bazinului râului Volga în anul 1908. Din cauza primăverii timpurii şi rapide,
zăpada, rezervele căreia au depăşit norma cu 170-200%, s-a topit într-un interval
foarte scurt de timp. Solul a îngheţat bine în iarna aspră. Situaţia s-a agravat de
faptul, că la sfârşitul lunii aprilie, timp de câteva săptămâni au căzut ploi
abundente. În rezultat sub apă au nimerit zeci de mii ha de terenuri însămânţate,
fără acoperiş au rămas peste 50 mii locuitori.
Foto Volga revărsată
Alt exemplu din trecutul apropiat. La sfârşitul lunii mai anul 1983 în SUA
peste Munţii Stâncoşi s-a abătut un puternic ciclon însoţit de ninsori abundente. În
continuare a urmat o încălzire rapidă şi în perioada 6-28 iunie scurgerea maximă a
constituit 210% din normă. Pentru prima dată din istoria existenţei sale s-a umplut
marele lac de acumulare situat pe r. Coloroado-Mid şi Pauell, la fel şi alte 12
acumulări situate în cascadă. Sistemul a intrat în pericol şi nu era în stare să
potolească stihia. Pe parcursul apelor mari au fost otrăvite fântânile, avariate sute
de case, apa revărsată a devenit cauza zborului miriadelor de ţânţari. Preşedintele
SUA Ronald Reigan a anunţat un şir de raioane drept zone de pericol. Numai
pagubele directe au constituit 80 mil. dolari.
Foto Inundaţie în SUA
În munţi, în perioada topirii zăpezilor este deosebit de important rolul
ploilor. Aici se suprapun şi surplusul de căldură, şi activitatea distructivă a
picăturilor de ploaie, şi energia numeroaselor pâraie mici. Anume în aşa situaţii se
formează viiturile excepţionale din Alpi, Carpaţi, Crimeea, Caucaz, etc.
Foto Inundaţie în munţi
Rîurile care-şi iau obârşia din munţi, continuându-şi cursul prin deşerte se
saturează intensiv cu aluviuni. La debite de apă mari râurile în multe locuri sparg
grindurile de pe îndreptându-se spre depresiuni. În acest aspect este interesantă
istoria or. Turtkul. În 1932 albia migratoare a r. Amudaria s-a apropiat nemijlocit
de oraş, însă malul a fost întărit cu succes. Au trecut zece ani şi într-o noapte de
iarnă a anului 1942 râul şi-a continuat ofensiva asupra oraşului. Malul se distrugea
văzând cu ochii. Fragmente enorme de mal se prăbuşeau unul după altul şi grohot
cădeau în apa înfuriată, pierzându-se în vârtejuri. Populaţia arunca în râu saci cu
nisip, pietre, bârne de lemn etc. Însă nimic nu a ajutat. Oraşul a fost distrus.
Centrul regiunii a fost transferat în or. Nukus.
Spre deosebire de apele mari de primăvară viiturile pot să se repete de
câteva ori pe an. Un pericol deosebit prezintă viiturile rapide (flash flood)
condiţionate de aversele foarte intensive. Viiturile pot decurge şi iarna, în timpul
moinelor asociate cu activitatea cicloanelor.
Foto Inundaţie (flash flood) în Moldova (r. Bâc)
Emisfera de Nord suferă de inundaţiile pe râuri în timpul de iarnă
condiţionate de zăpoare şi obstrucţii de gheaţă.
Obstrucţia de gheaţă pe râu – fază a procesului de îngheţare a râului. La
început pe oglinda apei râului se scurg boţuri de zai şi inei, uneori mici sloiuri de
gheaţă. Apoi scurgerea sloiurilor se înteţeşte, începe să crească nivelul apei. În
continuare toată suprafaţa rîului se acoperă cu gheaţă plutitoare. Unele sloiuri
128
alunecă pe gheaţa lipită de mal, altele se răstoarnă, se frâng şi torentul le atrage
spre fund, altele se opresc la mal, lipindu-se de el, astfel podul de gheaţă înaintează
în amonte. Nivelul apei permanent creşte, ea se revarsă pe terenurile aferente. La
momentul formării podului stabil de gheaţă, în punctul dat, nivelul apei atinge cote
maxime. Fenomenul este răspândit pentru râurile mari şi medii cu curs rapid,
precum ar fi Amudaria, Sârdaria, Neva, Angara, Mackenzie, Yukon ş.a. Deoarece
inundaţiile condiţionate de obstrucţiile de gheaţă se formează la începutul iernii,
sau la mijlocul ei, durata lor este de 1,0-1,5 luni. Apa revărsată îngheaţă ulterior
este necesar de a o sfărâma şi transporta din localităţi, unde uneori se acumulează
în procesul revărsării.
Foto Obstrucţia de gheaţă pe râu
Zăporul – fenomen asemănător cu obstrucţiile de gheaţă, se manifestă
primăvara. P râurile ce îngheaţă iarna (din Emisfera de Nord) depinde, în primul
rând, de descătuşarea neuniformă a râului de gheaţă la sfârşitul iernii. Este specific
râurilor cu o lungime mare şi care curg de la sud spre nord. Scurgerea sloiurilor pe
sectoarele deschise de râu formează baraje de gheaţă în aval ciocnindu-se cu podul
de gheaţă încă tare. Sloiurile pot forma baraje şi la cotituri bruşte a albiei. Ca
rezultat al fenomenului creşte cu mult nivelul apei în râu pe fondul încetinirii
cursului..
În 1955 nivelul apei r. Lena la 40 km aval de or. Iakutsk s-a ridicat, în
rezultatul zăporului peste 10 m. Aceste inundaţii mai depind şi de specificul
condiţiilor geomorfologice şi hidrodinamice. Zăpoarele, îngheţând, pot forma
baraje compacte de gheaţă, cu mari aglomerări de sloiuri pe maluri, care la fel
provoacă mari daune gospodăriilor. În SUA aceste inundaţii provoacă pagube, care
se estimează la 25% din toate pagubele provocate de inundaţii.
În anul 1943 în r. Enisei, la 60 km amonte de or. Turuhansk s-a format un
zăpor colosal de gheaţă. Apa înaltă a pătruns în gura r. Suhaia Tunguska, unde
ierna flota fluvială. Timp de 20-30 minute a fost distrusă 1/3 din flota râului.
În luna mai 2001 în r. Lena, în aval de or. Lensk s-a format un zăpor
puternic de gheaţă datorită condiţiilor nefavorabile de iarnă. Ultima a fost foarte
aspră, gheaţa pe râu a atins grosimi de 1,5-2,0 ori mai mult decât media
multianuală. Primăvara, în cursul superior al râului temperatura aerului a crescut
brusc şi s-a început scurgerea sloiurilor de gheaţă, iar în cursul mediu descătuşarea
a început în termenii normali. Nivelul apei a crescut brusc, atingând valoarea
maximă de 2012 cm (nivelul critic - 1380). Oraşul Lensk a fost inundat la 90%. Au
fost distruse 3231 case cu un etaj şi 100 cu două etaje. Au suferit cca. 30,8 mii
persoane, au decedat – 9. Practic toate comunicaţiile au fost distruse.
Foto Zăpor pe r. Lena
La poalele munţilor şi în văile montane sunt frecvente inundaţiile provocate
de spargerea lacurilor glaciare şi de barare. Ultimele se formează la bararea albiilor
de către limbile gheţarilor pulsatorii, rocile surpate în rezultatul prăbuşirilor şi
alunecărilor de teren, la fel şi cauzate de torentele de noroi. Aşa inundaţii au un
caracter episodic, dar după forţa sa distrugătoare ele deseori depăşesc alte tipuri de
viituri, deoarece volumul de apă acumulat în amonte de barajul de prăbuşire poate
atinge câţiva km3, iar timpul de propagare a undei de viitură după spargerea
129
barajului se estimează în minute. În Alpi spargerea lacurilor de barare şi inundaţiile
ulterioare în ultimii 30 ani se observă în fiecare 2-3 ani. În Himalaia în ultimii 200
ani au fost înregistrate 35 viituri catastrofale, care au fost provocate de spargerea
lacurilor de barare. Aşa, de exemplu în 1935, în partea superioară a r. Shyok,
afluent al r. Indus, limba unui gheţar a format în râu un baraj cu o lăţime de 2,5
km. În amonte s-a acumulat 1,35 km3 de apă. La spargerea barajului debitul maxim
a constituit 22 625 m3/s. Omul istoriceşte şi-a stabilit locuinţa lângă ape. Statistica
ne confirmă acest lucru.
Din 187 de capitale a lumii aproximativ jumătate se află în deltele râurilor.
Şaptesprezece din douăzeci şi trei oraşe multimilionare cu populaţie peste 5 mil.
locuitori la fel sunt localizate în deltele râurilor.
Un pericol pentru oraşele de litoral, care stau în drumul cicloanelor, prezintă
denivelările apei provocate de vânturi. În centrul ciclonului se formează un val
lung. La apropiere de litoral, în zona de şelf, nivelul apei creşte brusc. Creşterea ei
este accentuată la strangulările din golfuri şi estuare. Un pericol deosebit aceste
denivelări prezintă pentru zonele cu maluri domole (de exemplu Sankt-Petersburg),
sau unde o bună parte din teritoriu se află sub nivelul mării (Olanda, cca. 25% din
suprafaţa ţării). Inundaţiile de aşa gen sunt provocate de furtuni de mare, ploi
abundente şi vânt puternic. Deosebit de drastice ele sunt în cazul coinciderii cu
fluxurile mării. În sec. XX cea mai impresionantă inundaţie condiţionată de
denivelare s-a înregistrat în 1953 în Olanda. Digurile de protecţie au fost sparte în
numeroase locuri pe litoral şi apele marine au pătruns adânc în continent la sute de
km. În gurile de vărsare a râurilor Rin, Meuse, Shelda nivelul apei a crescut cu 3-4
m. În total au fost inundate cca. 8% din suprafaţa ţării, au decedat 2 mii persoane.
Foto Inundaţie în Sankt-Petersburg
În 1970 pe teritoriul Bangladeshului şi Indiei, în delta r. Gange o inundaţie
catastrofală de denivelare a inundat peste 20 mii km2. Viteza vântului atingea 200
km/oră, înălţimea denivelării a fost peste 10 m. Au suferit peste 1,5 mil. locuitori.
Pagubele materiale directe din cauza celei mai puternice inundaţii din Marea
Britanie timp de 60 ani, care s-a declanşat în iulie 2007 se estimează la cca 5 mlrd.
dolari. Au suferit peste 50 mii locuitori.
Altă varietate de inundaţii marine sunt valurile tsunami, care se formează în
cazul cutremurelor sau erupţiilor vulcanice submarine. Lungimea valului variază
de la 5 până la 1500 km. Ca regulă tsunami prezintă câteva valuri, care merg unul
după altul. În largul oceanului ele practic sunt invizibile, deoarece înălţimea lor nu
depăşeşte 2 m. La maluri, însă, ele se transformă în valuri gigantice cu înălţimi de
10-50 m, prezentând un front în mişcare, înspumat şi aproape vertical.
Foto Inundaţie tsunami
Inundaţiile în ţara noastră după origine sunt de două categorii: naturale şi
antropice.
Inundaţiile naturale
Republica Moldova se află într-o regiune fizico-geografică frecvent supusă
inundaţiilor. Inundaţiile de origine naturală sunt de două categorii: condiţionate de
apele mari de primăvară şi de viiturile pluviale.

130
 Din start ambele categorii de viituri trebuie de separat în două tipuri – care
se declanşează în râurile mari, şi respectiv, sunt specifice pentru râurile Nistru şi
Prut, şi cele care se manifestă în bazinele râurilor mici – care sunt specifice pentru
tot interfluviul Nistru-Prut.
Foto Ape mari de primăvară pe r. Nistru
Apele mari de primăvară – declanşarea fenomenului este condiţionată de
topirea zăpezilor din Carpaţi, podişul Volâno-Podolian şi nemijlocit de pe teritoriul
Moldovei (pot decurge chiar şi iarna în perioada moinelor). Scurgerea nivală
provoacă ridicarea nivelului de apă din râu mai ales dacă în această perioadă cad
precipitaţii lichide. Pentru râurile mari (Nistru şi Prut) fenomenul poate dura până
în luna iunie, pentru râurile interne – în mediu până în martie – începutul lunii
aprilie.
Debitele maxime instantanee ale apelor mari de primăvară pe toată perioada de
observaţii la SHS
Râul – punctul de observaţie Debitul, m3/s Data
Prut – Şireuţi 1270 1996
Prut – Ungheni 628 1996
Vilia - Bălăsineşti 41,4 1969
Draghişte - Trinca 35,7 1969
Ciuhur - Bârlădeni 9,25 1979
Căldăruşa - Cajba 10,6 1969
Delia - Pârliţa 14,0 1999
Lunga – Ciadâr-Lunga 13,0 1985
Salcia - Musaitu 4,8 1980
Coghâlnic - Hânceşti 13,7 1980
Nistru - Hruşca 2570 1969
Nistru - Dubăsari 4180 1969
Nistru - Bender (Tighina) 2980 1969
Nistru - Olăneşti 770 1964
Nistru (br. Turunciuc) - Nezavertailovca 1110 1980
Camenca - Camenca 71 1971
Beloce - Beloce 60,4 1963
Molochiş – Molochişul Mare 28,1 1980
Râbniţa - Andreevca 12,6 1963
Iagorlâc - Doibani 65,9 1980
Răut - Bălţi 35,8 1980
Răut - Jeloboc 41,9 1969
Cubolta - Cubolta 57,4 1969
Căinari - Sevirova 82,7 1969
Ciulucul Mic - Teleneşti 24,9 1999
Ichel - Goian 4,54 1988
Bâc - Chişinău 40,7 1973
Botna – Căuşeni 61,8 1956

Foto Urmele unei viituri pluviale

131
 Viiturile pluviale – sunt condiţionate de precipitaţiile abundente în perioada
caldă a anului. Cu toate că volumul scurgerii este relativ mic, dar datorită
concentrării rapide a sale pot provoca pagube mari.
Debitele maxime a viiturilor pluviale pe toată perioada de observaţii la SHS
Râul – punctul de observaţie Debitul, m3/s Data
Prut – Şireuţi 1980 1998
Prut – Ungheni 687 1991
Vilia - Bălăsineşti 349 1969
Draghişte - Trinca 40 1969
Ciuhur - Bârlădeni 14,5 1985
Căldăruşa - Cajba - -
Delia - Pârliţa 47,1 1987
Lunga – Ciadâr-Lunga 33,2 1987
Salcia - Musaitu 27,7 1985
Coghâlnic - Hânceşti 21,7 1960
Nistru - Hruşca 4500 1969
Nistru - Dubăsari - -
Nistru - Bender (Tighina) - -
Nistru - Olăneşti - -
Nistru (br. Turunciuc) - Nezavertailovca - -
Camenca - Camenca 51,9 1939
Beloce - Beloce 31,9 1972
Molochiş – Molochişul Mare 28,5 1972
Râbniţa - Andreevca 27,2 1964
Iagorlâc - Doibani 26,9 1964
Răut - Bălţi 59,4 1984
Răut - Jeloboc 449 1991
Cubolta - Cubolta 59,6 1985
Căinari - Sevirova 166 1991
Ciulucul Mic - Teleneşti 35,0 1980
Ichel - Goian 20,9 1989
Bâc - Chişinău 222 1948
Botna – Căuşeni 104 1953

Practic fiecare viitură sau ape mari de primăvară provoacă inundaţi pe

teritoriul ţării. În continuare se prezintă unele caracterizări laconice a inundaţiilor
din ultimii ani care au avut loc pe teritoriul ţării.
Anul 1991
În rezultatul inundaţiilor pluviale din bazinele râurilor mici provocate de
precipitaţiile abundente de vară au decedat 21 persoane, 50 au fost internate în
spitale, au suferit cca. 8 mii de case sdin care 516 au fost distruse complet, 1100
obiecte industriale.
Au fost inundate peste 400 ha terenuri agricole. Inundaţia a distrus 413 km
de drumuri auto şi 18 km de comunicaţii feroviare, cca. 300 poduri şi punţi, 63
obiecte de asigurare cu energie electică, 67 km de linii de tensiune înaltă, 140 km
de comunicaţii electrice.

132
 Pagubele materiale au depăşit 705 mln. ruble (în preţul anului 1991). A avut
de suferit în special r-l Şoldăneşti.
Foto Inundaţie din 1991 (vezi presa)
Anul 1994
În perioada 23-28 august pe teritoriul central al ţării, în rezultatul ploilor
abundente au căzut peste 200 mm precipitaţii, care în principiu depăşesc norma
lunară de peste 3-5 ori. Aceste precipitaţii au condiţionat umplerea cu apă a
lacurilor din cascadă pe r. Călmăţui. Multe lacuri erau în stare avariată sau în
genere nu aveau deversori de apă. Drept rezultat ruperea primului lac a dus la o
avalanşă de apă în aval, formându-se un torent furtunos. Fenomenul nu a fost
singular, dar s-a declanşat în 16 raioane.
În rezultatul tragediei au decedat 29 persoane, a dispărut fără urmă o
persoană, au suferit 3137 case din care 802 au fost distruse iar în stare de avariere
au rămas 1909. Au fost distruse 343 km de drumuri auto (asfaltate) şi 2 km de
comunicaţii feroviare. Au fost avariate 114 poduri mici. Căile de comunicare
electrice au fost avariate pe o lungime de 567 km, iar de tensiune înaltă – 353 km.
Din terenurile agricole au fost inundate 40 mii ha, au pierit 130 vite cornute
mari, peste 1 mie ovine şi porcine, peste 20 mii de păsări.
Pierderile materiale au constituit (pentru tot anul 1994) cca. 1 mlrd. 600 mln.
lei (Conform datelor Serviciului Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale).
Foto Inundaţie din 1994 (vezi presa)
Anul 1998
Inundaţiile de primăvară a anului respectiv se vor caracteriza pe diferite
raioane ale ţării.
În Raionul Nisporeni la 24-25 mai în urma ridicării nivelului apei în rîul Prut
cu 3 m în satele Grozeşti, Bărboieni, Zberoaia şi Bălăureşti au fost inundate 60 ha
semănături şi 155 ha păşune.
În satul Bărboeni au fost parţial inundate 2 case de locuit.
Paguba materială a constituit circa 339 mii lei.
În Raionul Ungheni la 25-28 mai în urma viiturii în rîul Prut cu 3 m în oraşul
Ungheni, satele Măcăreşti, Zagarancea, Costuleni, Valea Mare şi Petreşti au fost
inundate 76 ha semănături şi 300 ha păşune.
Paguba materială a constituit circa 106 mii lei.
La 24-25 iunie în urma viiturii în rîul Nistru şi ieşirea apei în luncă a fost
parţial inundată zona de odihnă din Vadul lui Vodă. Parţial au fost inundate 11
baze de odihnă.
În raionul Criuleni la 25 iunie în urma ridicării nivelului apei în rîul Nistru cu
6 m şi ieşirea în luncă în oraşul Criuleni, satele Ohrincea, Răculeşti şi Bălăbăneşti
au fost inundate 6 ha grădini particulare şi 182 ha păşune.
În raionul Anenii Noi la 25 iunie în urma ridicării nivelului apei în rîul Nistru
cu 2 m şi ieşirea în luncă în satele Teliţa, Calfa Nouă şi Şerpeni au fost inundate 33
ha semănături, 7 ha grădini particulare şi 243 ha păşune.
Paguba materială a constituit circa 121,6 mii lei.
În raionul Soroca la 25 iunie în urma ridicării nivelului apei în rîul Nistru cu 5
m şi ieşirea în luncă în satul Holoşniţa au fost inundate 10 ha sfeclă de zahăr.
Paguba materială a constituit circa 39 mii lei.
În raionul Ştefan Vodă la 25 iunie în urma ridicării nivelului apei în rîul
Nistru şi ieşirea în luncă în satul Cioburciu au fost parţial inundate 4 case de locuit
şi inundate 40 ha păşune.
133
 Foto Inundaţie din 1998 (vezi presa)
Anul 1999
În anul 1999 inundaţiile de primăvară au provocat daune în multe raioane, de
exemplu
În raionul Călăraşi la 24-25 februarie s-a rîdicat nivelul apelor în rîurile mici
Cula cu 0,9 m, Bîc cu 0,6 m şi Ichel cu 0,7 m.
Ca urmare apa a ieşit în luncă şi au fost afectate 300 ha semănături în satele
Hogineşti, Meleşeni, Ţibirica, Vălcineţ, Peticeni, Novaci, Onişcani, Hîrbovăţ,
Răciula şi Bravicea.
Paguba materială a constituit circa 767 mii lei.
În raionul Edineţ la 10 martie în satul Feteşti, din cauza ploii îndelungate, s-a
rupt digul iazului şi ca urmare au fost parţial inundate 7 case de locuit şi 4 ha
grădini particulare.
Foto Inundaţie din 1999 (vezi presa)
Anul 2005
În anul 2005 în raionul Cantemir la 13 iunie, în urma ploilor precedente, s-a ridicat
nivelul apei în canalele de irigare şi evacuare a apelor cu 0,5 m şi ca urmare în satul Goteşti au
fost inundate 240 ha semănături, inclusiv:
- porumb – 120 ha;
- floarea soarelui – 90 ha;
- lucernă – 30 ha.
Paguba materială a constituit circa 623,6 mii lei.
La 18-19 august Mun. Chişinău în urma ploii torenţiale însoţită de vînt
puternic au fost deconectate de la reţeaua de alimentare cu energie electrică 9
localităţi.
Oraşul Chişinău
Au fost inundate:
- case de locuit – 58, dintre care 9 case s-au distrus, 42 case se află în stare
avariată şi 4 case au fost deteriorate;
- magazine – 1;
- licee – 1;
- subsoluri – 50;
- fîntîni – 80;
- Piaţa centrală, Piaţa de lîngă gara feroviară;
- cartierul de pa str. Tăbăcăria Veche şi Holtei;
- pasajul subteran de pe str. Izmail.
Cei mai nefavorabilă situaţie s-a creat pe strazile Hipodromului, Calea
Orheiului, Bulbocica, Cucorilor, Iazului, Petrăriei.
Din casele distruse şi avariate au fost evacuate 70 persoane la liceele “Cuza
Vodă” şi “Lomonosov”
oraşul Cricova
Au fost deteriorate:
- case de locuit – 2;
- şcoli – 1;
- drumuri auto – 2,3 km.
Au fost inundate 12 case de locuit.

134
 oraşul Grătieşti
A fost distrusă conducta de gaz.
Au fost deteriorate:
- poduri – 5;
- podeţe – 4;
- piloni a reţelelor electrice – 12;
- reţele de apă potabilă – 1,4 km;
- reţele termice – 0,25 km.
Au fost înnămolite 80 fîntîni.
Au fost afectate 40% din terenuri agricole.
satul Tohatin
Au fost inundate şi spălate drumurile din străzile A.Mateevici, I.Creangă,
Pădurilor, Florilor, M.Sadoveanu, Budeşti, Şcolilor, Valea Tohatinului.
satul Cheltuitori
Strada centrală asfaltată a fost deteriorată în proporţie de 50%, iar străzile în
variantă albă au fost deteriorate în proporţii de 70%.
satul Cruzeşti
Au fost deteriorate 5 km drumuri auto şi o casă de locuit.
satul Coloniţa
A fost inundată şcoala de cultură generală.
satul Budeşti
A fost deteriorat acoperişul unei case de locuit de pe care au fost distruse 86
foi de ardezie.
Paguba materială a constituit circa 1 mln 290 mii lei.
Foto Inundaţie din 2005 (vezi presa)
4.1.4. Atenuarea şi reducerea riscului inundaţiilor
Analiza inundaţiilor din secolul trecut indică, că pe tot Globul se observă o
tendinţă de creştere a daunelor provocate de inundaţii, una din principală cauză a
cărora este utilizarea iraţională a văilor râurilor şi sporirea activităţii economice pe
teritoriile riscante.
Încălzirea pronosticată a climei şi creşterea inevitabilă a valorificării văilor
râurilor va duce la creşterea frecvenţei şi sporirea puterii distructive a inundaţiilor.
De aceea o sarcină primordială este elaborarea măsurilor reale de prevenire a
inundaţiilor şi de protecţie contra lor, deoarece aceasta va micşora de 50-70 ori
cheltuielile pentru lichidarea consecinţelor daunelor provocate.

Numărul inundaţiilor pe Terra în anii 1997-1999 şi repartiţia lor în cadrul anului

135
 Repartiţia inundaţiilor pe Terra în anii 1997-1999 conform duratei lor în zile

Principalele măsuri de atenuare şi reducere a riscului inundaţiilor sunt

următoarele:
1. La valorificarea teritoriilor cu risc de inundaţie trebuie realizate detaliate
cercetări economice şi ecologice. Sarcina lor este determinarea modalităţilor
de obţinere a efectului economic maxim posibil din valorificarea acestor
teritorii şi, de rând cu aceasta, reducerea la minimum a posibilelor daune
provocate de inundaţii.
2. La elaborarea măsurilor de atenuare a viiturilor în văile râurilor trebuie de
cercetat tot bazinul de recepţie, nu doar sectoare aparte, deoarece măsurile
de atenuare a inundaţiilor, care nu ţin cont de situaţia originii în ansamblu a
viiturii din valea râului, nu pot da un efect economic aşteptat, dar, invers, pot
înrăutăţi situaţia în ansamblu şi provoca daune mai mari la inundare.
Foto inundaţie în Ungaria (se poate anul 2006)
3. Este necesar de combinat raţional metodele inginereşti cu cele neinginereşti.
La ultimele se atribuie reducerea sau interzicerea activităţilor gospodăreşti
care pot intensifica inundaţiile (defrişarea pădurilor de ex.), la fel şi
promovarea măsurilor îndreptate spre crearea condiţiilor de minimalizare a
scurgerii. În afară de aceasta, pe teritoriile cu risc de inundaţii trebuie
efectuate doar aşa activităţi gospodăreşti, care în cazul inundării vor suferi
pierderi minimale.
4. Construcţiile inginereşti de protecţie contra inundaţiilor a terenurilor
agricole şi obiectelor economice trebuie să fie sigure, iar realizarea lor
trebuie să afecteze cât mai puţin mediul înconjurător.
5. Trebuie de efectuat o raionare clară şi cartarea albiilor majore, cu trasarea
hotarelor inundaţiilor de diferită asigurare. Ţinând cont de tipurile de
activitate economică pe teritoriile respective se recomandă de evidenţiat
zonele cu asigurarea de 20% a inundaţiei (pentru terenurile agricole), 5%
asigurare (pentru construcţiile din spaţiul rural), 1% asigurare pentru ariile
urbane şi 0,3% pentru căile feroviare. Desigur că în diferite zone naturale şi
raioane ecologice numărul zonelor şi principiul evidenţierii lor pot varia.
6. În ţară trebuie să existe un sistem bine dezvoltat de prognostic a inundaţiilor
şi de avertizare a populaţiei despre timpul inundaţiei, despre cotele maxime
posibile a nivelului apei şi despre durata ei. Pronosticul viiturilor şi apelor

136
 mari de primăvară trebuie realizat în baza unui serviciu de observări bine
dezvoltat, bine dotat cu echipament contemporan de observări asupra
situaţiei hidrometeorologice.
7. O atenţie deosebită trebuie de acordat informării preventive a populaţiei
despre posibilitatea inundaţiilor, explicarea eventualelor consecinţe şi
măsuri, care trebuie de realizat în cazul inundării construcţiilor şi edificiilor.
În acest scop trebuie pe larg de folosit televiziunea, radioul şi alte surse de
informare. În regiunile cu risc de inundare trebuie desfăşurată o campanie de
propagandă a cunoştinţelor despre inundaţii. Toate structurile de stat,
precum şi fiecare locuitor trebuie să înţeleagă clar ce anume trebuie de făcut
până, în perioada şi după inundaţie.
8. Managementul utilizării teritoriului supus riscurilor inundaţiilor trebuie să
fie o prerogativă a administrării publice locale. Statul poate doar să
stimuleze activitatea lor prin aprobarea legilor despre utilizarea terenurilor.
9. În sistemul măsurilor de protecţie contra inundaţiilor trebuie antrenate atât
organele de stat şi obşteşti, cât şi persoane particulare. Activitatea cu succes
a acestui sistem trebuie coordonată şi dirijată de organele centrale la nivel de
stat.
10. Unul din cele mai bune instrumente de regularizare a folosirii terenurilor în
zonele de risc poate fi un program flexibil de asigurare contra inundaţiilor,
care ar combina atât asigurarea obligatoare, cât şi cea benevolă. Principiul
de bază al acestui program ar fi următorul: în cazul utilizării raţionale, din
punct de vedere a riscului inundaţiilor, a terenurilor, persoana asigurată va
primi o compensare mai impunătoare, decât în cazul ignorării
recomandaţiilor şi normelor respective.
11. Complexul de măsuri în regiunile de risc contra inundaţiilor, care includ
prognoza, planificarea şi realizarea activităţilor trebuie să deruleze înainte de
declanşarea inundaţiei, în perioada ei şi după sfârşitul stihiei.
Practic toate punctele nominalizate au fost stipulate în cadrul Programului de
Yokohama privind Reducerea Dezastrelor (UNISDR).
Este indiscutabil faptul că realizarea fiecărui punct din cele descrise va avea
rezultate apreciabile, dar efectul maxim poate fi atins numai realizarea complexă a
tuturor punctelor.
Generalizând cele expuse putem deduce:
- inundaţiile însoţesc civilizaţia din străvechile vremuri şi până în
prezent;
- în pofida diferitelor condiţii inundaţiile au loc în bazinele tuturor
râurilor Globului, precum şi pe vaste sectoare de litoral
oceanic(denivelările apei, tsunami);
- în perioada istorică clar se vede creşterea intensităţii şi puterii
distructive a inundaţiilor naturale;
- în ultimul timp, în special în a doua jumătate a sec. XX, creşte
numărul inundaţiilor antropogene şi a daunelor provocate de ele;
- cu toate că, din punct de vedere a numărului de victime şi daunelor
provocate societăţii, inundaţiile ocupă primul loc din cohorta
137
 fenomenelor stihiinice, până în prezent nu există prognoze sigure de
lungă durată a lor, metodici sigure de apreciere a daunelor provocate
de ele şi o concepţie unică de protecţie contra inundaţiilor;
- în perspectivă, în pofida unor cauze naturale şi antropice, daunele
provocate de inundaţii vor creşte, de aceea este necesar de accelerat
lucrările de cercetări ştiinţifice, organizatorice şi practice, îndreptate
spre diminuarea consecinţelor inundaţiilor;
- savanţii, proiectatorii şi persoanele de stat trebuie să atragă o atenţie
deosebită teritoriilor, unde patul albiilor îndiguite este mai înalt
decât teritoriile aferente, deoarece, fără exagerări, putem afirma că
populaţia aici locuieşte pe vulcan;
- ţinând cont de proporţiile globale a problemei în cauză, studiul şi
soluţionarea practică a ei trebuie să fie în centrul atenţiei guvernelor
tuturor state şi organizaţiilor internaţionale.
- fiecare stat trebuie să dispună de un serviciu de monitoring propriu
al fenomenelor de risc. Ca regulă aceste funcţii le exercită Serviciul
Hidrometeorologic de Stat. De asemenea fiecare sistem trebuie
antrenat în schimbul internaţional de date;
- prognozele viituilor şi inundaţiilor le va efectua Serviciul
Hidrometeorologic sau o structură de stat similară;
- este necesară crearea unui sistem de schimb operativ cu informaţie
referitor la inundaţii între statele vecine, în special pentru râurile
transfrontaliere. Acest sistem trebuie să funcţioneze nemijlocit sub
egida OMM;
- fiecare stat trebuie să elaboreze un sistem de alertă în cazuri
excepţionale. sistemul trebuie să fie dotat cu cele mai contemporane
sisteme de informare şi schimb rapid de informaţie.
Sistemul de monitorizare hidrologic (inclusiv al inundaţiilor) constă din 47
de posturi de observări hidrometrice.
Reţeaua de posturi hidrologice din Republica Moldova (hartă)
În baza informaţiei culeasă la posturile SHS, analizată la Direcţia Hidrologie
al SHS, se elaborează prognoze a viiturilor şi apelor mari de pe teritoriul ţării,
precum şi a inundaţiilor. În caz de pericol se emit avertizări, care se transmit
tuturor organelor de resort, precum şi organizaţiilor mass-media.
4.2. HAZARDURI GENERATE DE VALURI
4.2.1. Valurile tsunami
Ieroglifele japoneze, citite ca „tsu-nami” în traducere directă înseamnă
„val în golf”
Aspecte generale. Tsunami – reprezintă valuri gravitaţionale de lungime
lungă, care sunt generate de mari cutremure de pământ sau erupţii vulcanice ce au
loc în largul mării sau în zona de litoral.
Datorită deformărilor tectonice a patului Oceanului stratul de apă situat peste
el la fel se deformează formând un val de apă. În largul Oceanului înălţimea
valului este doar de 1-5 m (în epicentru), fapt ce practic nu se simte de nici un vas

138
maritim. În zona de litoral înălţimea valului tsunami atinge cca. 10 m, iar în
golfuri, în special în cele adânci, se înalţă peste 50 m.
Aspecte de risc. Departe de litoral valurile tsunami înaintând pe un front
larg au o înălţime doar de 1-2 m, de aceia ele nu sunt periculoase pentru vasele
maritime, ba chiar mai mult sunt practic imperceptibile, deoarece lungimea valului
este de cca. 800 km, la o înălţime minimă. Menţionăm că din japoneză „tsunami”
este un val de golf, altfel spus un „val de port”.
Foto tsunami
Din perioada măsurătorilor instrumentale sunt cunoscute peste 1 000 cazuri
de valuri tsunami, care au distrus totalmente localităţi situate pe litoral şi toate
terenurile agricole aferente.
Pentru a diminua cât de puţin consecinţele acestor groaznice valuri de-a
lungul litoralului afectat de aceste valuri se construiesc diguri speciale, diminuări
de valuri şi alte construcţii hidrotehnice cu destinaţie specială în avansate în larg,
pe maluri se cultivă fâşii forestiere de protecţie, se creează servicii speciale de
alertă dotate cu seismografe perfecte, etc. Alerta despre valul tsunami, care
înaintează spre mal, la fel se transmite şi tuturor vaselor maritime, care se află
aproape de litoral, altfel ele riscă să fie aruncate pe mal precum a fost în 1883 după
erupţia vulcanului Krakatau şi din decembrie 2004.
La 26 decembrie 2004 litoralul Oceanului Indian a fost afectat de o serie de
valuri tsunami, cu consecinţe extrem de grave. Oraşe şi sate au fost practic spălate
de pe litoral. Timp de câteva ore au decedat cca. 225 mii oameni şi peste 1 mil. au
rămas fără locuinţe (см.: Л. Лобковский. Всеразрушающая волна. ВМН, № 5,
2005 г.).
Datorită faptului că zonele de litoral ale Oceanului sunt deosebit de intens
populate aici şi consecinţele valurilor tsunami sunt deosebit de grave. În ultimii ani
fluxul enorm de informaţie obţinut din cele mai diferite surse (chiar şi filmările
amatorilor) au schimbat ceva poziţia viziunii referitor la comportamentul valurilor
tsunami.
De exemplu formarea valorilor tsunami în largul Oceanului Indian (care din
punct de vedere seismic era considerat relativ liniştit) se considera foarte puţin
probabilă. Dar evenimentele tragice din decembrie 2004 au desfăşurat anume acolo
unde tsunami nici nu se prognoza, fapt ce a dus la lărgirea zonelor de cercetări
speciale anume peste manifestarea fenomenului respectiv.
Foto tsunami din decembrie 2004
Ba mai multa ca atât, s-a dovedit că chiar şi cele mai mici cutremure de
pământ subacvatice conduc la modificarea substanţială a formei şi dimensiunilor
valului tsunami. Datele obţinute au permis perfecţionarea modelelor de calculator,
care se planifică pentru utilizarea în sistemele de monitoring contemporane de
avertizare a valurilor tsunami.
Practic toate cutremurule de pământ au loc în zona de subducţie, adică acolo
unde o plită litosferică coboară sub alta alunecând pe substanţa viscoasă a mantiei
superioare, însă forţa de frecare, care acţionează în straturile superioare ale
litosferei le încheagă pe un timp oarecare. Aici treptat se acumulează o tensiune.
Când placa de jos se desprinde brusc de cea de sus are loc un puternic cutremur de
139
pământ, care provoacă un val puternic, care la rândul său ia două direcţii – spre
mal şi în largul oceanului. Dimensiunile valului depind direct de viteza de
deplasare a plitelor litosferice.
În cazul Oceanului Indian toţi savanţii au fost surprinşi, deoarece se
considera că deplasările plitelor litosferice aici decurg foarte lent şi nu s-a aşteptat
o creştere atât de înaltă a tensiunii între plite.
Analiza fenomenului a demonstrat că cutremurul de pământ de 9,3 baluri a
dus la ridicarea unui sector al patului Oceanului Indian (cu suprafaţa de 1200 km2)
cu 8 m, fapt ce a provocat ridicarea miilor de metri cubici de apă în sus...
În Oceanul Pacific, unde se formează 85% din toate valurile tsunami din
lume „tsunamometrele” contemporane pot depista valurile gigantice departe de
litoral, cu mult timp înainte de a atinge ele litoralul. Însă în Oceanul Indian nu
există un aşa sistem de avertizare, de aceea aici tsunami a fost o surpriză
catastrofală.

Zonele afectate de cele mai mari valuri tsunami timp de 200 ani

Prognoza răspândirii valului tsunami

Studiind valurile tsunami savanţii se axează pe trei aspecte:
- distanţa răspândirii valurilor mari în largul oceanului;
- forma valurilor;
- lungimea sectorului de litoral pe care ele îl inundează.
În largul oceanului valurile tsunami se deplasează, în mediu, cu o viteză de
500-1000 km/oră. Dacă vom examina tsunami din 2004, valul a parcurs distanţa de
la nordul insulei Sumatra şi insulele Andaman până la insula Şri-Lanka, India şi
insulele Maldive în mai puţin de 3 ore. Timp de 11 ore valul a parcurs 8 mii km,
ajungând la Africa de Sud.
Foto tsunami din Sri-Lanca
Timp ce sursele Mass-Media au început a transmite primele ştiri despre
declanşarea catastrofei valul a înconjurat capul Acelor înaintând în Atlantic. Aici
valul s-a bifurcat - o parte pornind spre ţărmurile Braziliei alta spre Canada. Spre
est valul s-a îndreptat prin spaţiul dintre Antarctida şi Australia în Oceanul Pacific
ajungând până la ţărmurile Canadei. Cazuri de răspândire a valului tsunami la aşa

140
distanţe mari nu au fost înregistrate din timpul exploziei vulcanului Krakatau din
anul 1883.
Tablou/foto cu explozia Krakatau
Modelarea răspândirii acestor valuri în Oceanul Indian a indicat că valorile
maxime a lor sunt atinse de-a lungul dorsalelor medii oceanice, care într-un fel dau
energie suplimentară valurilor pentru o răspândire mai largă.
Mult mai dificilă este prezicerea comportării valului în zona de litoral. În
decembrie 2004 viteza valurilor treptat scădea pe măsură ce ele se apropiau de
litoral. Când ele au ajuns la mal distanţa între vârfurile lor a scăzut de la câteva
sute de km la 15-20 km. Însă sub presiunea valurilor din ocean înălţimea lor treptat
creştea, depăşind 30 m la malurile provinciei Aceh din insula Sumatra.
Continuând să se deplaseze cu viteza de 30-40 km/oră, valurile cu un
interval de 30 min. S-au prăbuşit peste or. Banda-Aceh distrugând tot ce le-a stat în
cale. Distrugerile din zona de litoral erau atât de mari încât se vedeau liber din
staţia cosmică.
Foto tsunami din Banda-Aceh
Specialiştii care au apreciat daunele provocate de tsunami în Indonezia şi
alte state, au menţionat că prognoza nivelului de apă la inundaţii nu determină
scara pagubelor. În multe regiuni ale Thailandei şi insulei Şri-Lanka valul a
acoperit o fâşie de litoral cu un strat de apă mai mic de 4,5 m, însă daunele aduse
au fost comparabile cu cele din provincia Aceh, unde înălţimea stratului de apă a
fost de 6 ori mai mare. De menţionat că în oraşul Banda-Aceh a fost distrusă chiar
şi staţia seismologică.
În decembrie 2004 şi în martie 2005 de-a lungul unei şi aceleiaşi fracturi au
avut loc două cutremure de pământ puternice. Valurile iniţiale apărute au atins
înălţimea de 8 m (în decembrie) şi 3,5 m (în martie). Savanţii au determinat
cauzele acestor deosebiri.
1. Energia cutremurului de pământ din martie (cu magnituda de 8,7) a
fost de 15 ori mai slabă decât energia cutremurului din decembrie
(cu magnituda de 9,3).
2. Cutremurul de pământ din 2005 s-a declanşat într-o regiune mai
adâncă a fracturii, de aceea el a fost mai puţin energic.
3. Cutremurul de pământ din 2004 a avut loc într-o regine a Ocenului
Indian cu adâncimi mai mici, de aceea volumul de apă împins în
sus a fost mai mic.
4. Epicentrul cutremurului din martie 2005 s-a aflat aproximativ cu
100 km spre sud de cel din decembrie 2004, de aceea Sumatra a
stins o mare parte din energia valului ce se deplasa spre est, fapt ce
a protejat Thailanda şi Malaysia. În direcţie vestică valul a plecat în
largul oceanului, pe când în decembrie valurile cu direcţia atât
vestică cât şi estică s-au prăbuşit peste ţărmurile aferente.

141
 Cutremurul de pământ şi valurile tsunami din 26 decembrie 2004

Cutremurul de pământ şi valurile tsunami din 28 martie 2005

Oceanul Pacific este relativ bine dotat cu sisteme de înregistrare a valurilor
tsunami şi cu un sistem de alertă eficient. După evenimentele catastrofale din 2004
în Oceanul Indian fost creat un sistem similar cu cel din Oceanul Pacific, dotat cu
cel mai perfect utilaj contemporan.
Una din cele mai eficiente metode de luptă cu tsunami (şi probabil unica)
este avertizarea timpurie.
În anul 2006 Administraţia Naţională a SUA pentru Oceane şi Atmosferă
(ANOA) a instalat cinci noi „tsunametre” de adâncime mare pe litoralul de Est al
ţării, în golful Mexic şi regiunea Caraibilor. Ei vor prezenta prima linie de
avertizare timpurie despre tsunami.

142
 Centrul de prevenire a tsunami de pe insulele Hawaii reprezintă o parte
componentă din ANOA. Centrul deja de 40 ani se ocupă cu depistarea şi
prevenirea tsunami şi alte riscuri, si aservit drept prototip pentru sistemul creat în
Oceanul Indian.
În general el reprezintă un centru de comunicare, care primeşte, uneşte,
analizează datele de staţiile seismice. Aceste date ajung în calculatoarele centrului
din peste 180 staţii din lume. De menţionat că centrul dispune de puţine staţii
proprii, restul aparţinând altor state, dar care funcţionează într-o reţea comună.
La moment ANOA include în sine 28 staţii proprii de avertizare timpurie, iar
către primăvara anului 2008 numărul lor ca creşte în Oceanul Pacific până la 39 în
Oceanul Pacific şi 7 în Oceanul Atlantic
La ceremonia de comemorare de doi ani a jertfelor catastrofei din 2004
oficialităţile Tailandei au recunoscut de facto: dacă tsunami va reveni – nu ne vom
salva. Aici timp de 2 ani s-au studiat diverse procedee de evacuare, s-au reconstruit
cadrele straşnice a catastrofei. Specialiştii au căutat ce schimbări se poate de făcut.
S-a ajuns la concluzie că este eficient doar un sistem bine funcţional de avertizare
timpurie (după http://news.ntv.ru/100554/, din 26.12.2006).
Există câteva resurse informaţionale, care conţin date principale despre
tsunami. Cea mai solicitată este baza de date istorice din Oceanul Pacific, creată în
laboratorul de tsunami a Institutului de Matematică şi Geofizică A Academiei de
Ştiinţe din Rusia (Novosibirsk) cu suportul UNESCO. Versiunea Internet se află pe
site-ul http://tsun.sscc.ru/htdbpac.
Baza de date conţine informaţie despre aproximativ 1500 fenomene de
tsunami din Oceanul Pacific din anul 47 î.e.n. şi până în prezent. Avantajul
deosebit al ei este faptul că se bazează pe suport GIS.

Răspândirea focarelor de tsunami în Oceanul Pacific din anul 47 î.e.n. şi până în

anul 2004

143
 Ziua de 10 octombrie este marcată ca ziua Internaţională de diminuare a
fenomenelor stihiinice (UNISDR). Conform deciziei Asambleei Generale a ONU
ea se desfăşoară deja timp de 10 ani.
ISDR reprezintă o organizaţie internaţionale care are drept scop crearea
mecanismelor abile în contaminarea catastrofelor pe calea participării maselor largi
ai societăţii în micşorarea pericolului calamităţilor naturale în cadrul dezvoltării
durabile. Sarcina principală este micşorarea numărului jertfelor umane, micşorarea
daunelor aduse societăţii, economiei şi mediului ambiant în rezultatul calamităţilor
naturale şi tehnogene.
În anul 2000 pentru realizarea UNISDR Asambleia Generală a ONU a creat
două organe: Grupul Special din Diverse Structuri pentru Diminuarea Pericolului
Calamităţilor Naturale (GSDSDPCN) şi Secretariatul GSDSDPCN, care este parte
componentă/interna al grupului (după http://optimistmag.ru/rus/issue/index.php?
id=175).

4.2.2. Valurile eoliene.

Aspecte generale. Val eolian se numeşte mişcarea oscilatorie asupra feţei
apei, la care particulele descriu orbite închise sau semiînchise, efectuînd deplasări
verticale şi orizontale.
Ca şi tot Universul Oceanul Planetar nicicând nu se află în stare liniştită.
Valurile reprezintă o stare complicată a suprafeţei de apă, permanent
schimbătoare, când particulele de apă efectuează mişcări oscilatorii. Oscilaţiile
particulelor de apă sunt aidoma oscilaţilor spicurilor de grâu sub acţiunea vântului.
Spicurile efectuând oscilaţi complicate, totuşi, rămân pe loc fiind fixate de tulpinile
sale, iar particulele de apă din oscilaţii pe verticală mai trec şi în mişcare
orizontală.
Foto valuri în largul mării (hulă)
Valurile eoliene în mări şi oceane se apreciază după o gradaţie specială, în
baluri. (După clasificarea lui В.С. Назаров şi А.М. Муромцев Океанография,
Москва, Морской транспорт, 1954 г.)
Caracterizarea stării Caracteristici pentru determinarea stării suprafeţei apei
suprafeţei oceanului, oceanului
în baluri
0 Oglinda apei este nemişcată
1 Hulă – se formează mici vârfuri de valuri
Vârfurile mici de valuri încep să se prăbuşească, însă
2
spuma nu este albă dar transparentă
Valurile mici se disting clar, vârfurile sale prăbuşindu-se
3
în unele locuri formează o spumă albă
Valorile obţin o formă bine exprimată, peste tot se
4
observă vârfuri înspumate
Se formează vârfuri de valuri de o înălţime considerabilă.
5 Vârfurile sale înspumate ocupă suprafeţe vaste, vântul
începe a rupe spuma de vârfurile valurilor

144
 Vârfurile valurilor e unesc conturând valuri eoliene lungi.
6 Spuma ruptă de vânt începe să se întindă în fâşii de-a
lungul pantei valurilor
Fâşii lungi de spumă ruptă de vânt acoperă pantele valului
7
şi pe alocuri contopindu-se ajung la talpa valurilor
Spumă în fâşii late acoperă toată panta valului, suprafaţa
8 devenind albă. Doar în puţine locuri în depresiunile dintre
valuri se observă suprafeţe de apă libere de spumă
Suprafaţa mării este acoperită de un strat dens de spumă,
9 aerul este îmbibat cu particule de apă şi stropi,
vizibilitatea este minimă

Valurile eoliene variază în timp şi spaţiu în funcţie de condiţiile fizico-

geografice, sinoptice şi hidrometeorologice.
Valuri eoliene cu o înălţime peste 18 m au fost înregistrate în partea de nord
a Oceanului Pacific în timpul unei furtuni uraganice de lungă durată. În apele
antarctice în 1958 de pe nava „Obi” a fost înregistrat un val cu înălţimea de 24,5
m. Lungimea maximă a valurilor eoliene poate atinge 400 m. Valurile furtunilor
regulare au o înălţime de 8 m, lungimea de 150 m, perioada de 8 sec, viteza de 18
m/sec şi panta de 1/10 (cea obişnuită este de 1/20-1/30).
Tablou/foto „Valul 9” a lui Aivazovski
Aspecte de risc. După datele observaţiilor multianuale cea mai mare
frecvenţă, în toate părţile a Oceanului Planetar o au valurile cu înălţimea sub 2,1 m
(66%). Frecvenţa valurilor cu înălţimea peste 6 m este mică şi în mediu constituie
doar 8%. Răspândirea valurilor mari pe suprafaţa Oceanului Planetar depinde de
repartiţia furtunilor maritime. Aceste arii sunt răspândite în partea de nord a
oceanelor Atlantic şi Pacific, la fel şi tot spaţiul spre sud latitudinea 400 din
emisfera sudică. În majoritatea părţilor Oceanului Planetar valurile uriaşe se
observă în anumite anotimpuri şi doar în partea sudică a Oceanului Planetar (în
special în Oceanul Indian) pe tot parcursul anului înălţimea valurilor depăşeşte 3
m. În partea de Nord a Atlanticului frecvenţa maximă a acestor valuri îi revine
lunii februarie, în partea centrală a Oceanului Indian şi partea de nord a
Atlanticului şi Pacificului – în august.
Foto valuri în Marea Neagră
În mări înălţimea valurilor este cu mult mai mică. Ca regulă ea nu depăşeşte
8 m cu o lungime de până la 150 m. Panta valurilor, însă este mare 1/8 iar în
regiunile de litoral ajunge la ¼. Dimensiunile mai mici a valurilor din mări sunt
condiţionate de acvatoriile mai mici a mărilor, la fel şi de o stabilitate mai redusă a
vânturilor. O influenţă mare asupra valurilor din mări o au fragmentarea litoralului
bazinului, relieful patul, condiţiile pătrunderii valurilor din largul oceanului,
dezvoltarea banchizei de gheaţă şi specificul regimului propriu al vânturilor. De
exemplu Marea Roşie este una din cele mai „liniştite” mări deoarece este orientată
perpendicular vânturilor dominante. Marea Barents, invers, este considerată una
din cele mai agitate mări. La vest ea intră în contact direct cu Marea Nordului de
unde pătrund valuri mari. În afară de aceasta aici sunt frecvente cicloane intensive.
145
 Foto valuri în Marea Barents/Nordului
În largul oceanului valurile eoliene prezintă un pericol pentru navigaţia
maritimă. Din cauza valurilor uriaşe multe nave suferă naufragiu. Acest pericol
poate fi evitat prin sistemele contemporane de alertă, navele, astfel, ocolind
regiunile de pericol.
La apropierea de litoral valurile eoliene, conţinând o energie colosală,
prăbuşindu-se peste ţărm pot produce mari ravagii.
Pe farul din Trinidad, în timpul furtunii din 23 decembrie 1913, un val
izbindu-se în mal s-a ridicat până la vârful farului – cca. 60 m peste nivelul mării.
Spuma rezultată din izbire s-a ridicat cu cca. 7 m mai sus. La farul din Tillamuk,
care se află mai la sud de debuşarea r. Columbia în Oceanul Pacific la 29
decembrie 1901 havuzul provocat de izbirea valului s-a ridicat mai sus de far,
adică peste 48 m.
Foto val izbindu-se în far
La aşa înălţimi a izbirii şi forţa respectivă a loviturii valurile provoacă
distrugeri colosale. De exemplu la construcţia digului din Zeebrugge, în 1904
valurile au răsturnat blocuri de beton cu lăţimea de 7,5 m şi greutatea peste 4500
tone. În decembrie 1872 în Scoţia la construcţia digului din Wyke în mare a fost
aruncat un bloc de 1350 tone. Acest masiv a fost înlocuit cu unul de 2600 tone
greutate, care 1877 iarăşi a fost răsturnat în mare. Cazuri de aşa gen sunt cunoscute
şi în Marea neagră – în oraşul Poti (Georgia) au fost răsturnate masive de 20 tone,
în Odesa (Ucraina) – masive de peste 13 tone.
Foto Navă în valuri
Este indiscutabil faptul că acţiunea continuă a valurilor, chiar şi mici, duc la
erodare malului, fapt ce condiţionează „înaintarea mării ” pe uscat. Aceasta cu
timpul duce la distrugerea construcţiilor situate nemijlocit pe litoral. Aceste pagube
pot fi prevăzute, pe când acţiunea distrugătoare a valurilor uriaşe pe ţărm este un
lucru imprevizibil.
Foto distrugeri produse de valuri eoliene.
Valurile eoliene se prognozează în funcţti de puterea vântului. Prognoza o
efectuiază Serviciile Hidrometeorologice din statele maritime. De asemenea, în
acord cu o decizie internaţională fiecare navă maritimă este obligată să ofere
informaţie operativă tuturor despre starea vremei din regiunea în care pluteşte,
înălţimea valurilor şi alţi parametri. Această informaţie se transmite Serviciului
Pazei de Coastă sau SHS naţionale.

4.3. BANCHIZA DE GHEAŢĂ ŞI AISBERGURILE

Aspecte generale. Banchiză de gheaţă se numeşte stratul de gheaţă

multianuală ce acoperă totalmente sau parţial mari suprafeţe de ocean şi mări.
Din 361 mil. km2 a suprafeţei Oceanului Planetar cca. 15% este acoperită de
gheaţă. În emisfera sudică (în bazinul antarctic) pe o suprafaţă de 39 km2 există
banchiză de gheaţă. În emisfera nordică suprafaţa ocupată de banchiza de gheaţă
atinge 16 km2. Suprafaţa banchizei variază în funcţie de anotimp: iarna în emisfera
sudică ea constituie 14%, în emisfera nordică – 6%.
146
 Foto banchiză de gheaţă cu suprafaţă liberă de apă (50/50)
Stratul de gheaţă multianuală format la suprafaţa Oceanului Planetar poartă
denumirea de banchiză de gheaţă, ajungând la 3-4 m grosime.
Suprafaţa banchizei de gheaţă se apreciază în baluri (După В.С. Назаров,
А.М. Муромцев Океанография, Москва, Морской транспорт, 1954 г.)
Baluri Coraportul suprafeţei banchizei către Procentul banchizei către
suprafaţa apei libere apa liberă
0 Banchiza lipseşte 0
1 1:9 10
2 2:8 20
3 3:7 30
4 4:6 40
5 5:5 50
6 4:6 60
7 7:3 70
8 8:2 80
9 9:1 90
10 Suprafeţe libere de apă nu sunt 100

Aspecte de risc. Banchiza în special este formată din gheaţa maritimă

propriu-zisă. Gheţurile multianuale, inclusiv şi aisbergurile în emisfera de nord
ocupă cca. 50% din toată banchiza, în emisfera de sud – cca. 10%. În afară de
gheaţa proprie maritimă banchiza mai este formată şi din gheţuri continentale (care
alunecă de pe uscat).
Foto Aisberg din Groenlanda
Blocurile uriaşe de gheaţă continentală care se desprind din gheţarii
continentali şi, apoi plutesc liber prin largul oceanului purtaţi de vânturi şi curenţii
oceanici se numesc aisberguri. Momentul formării aisberg-ului reprezintă un
tablou grandios şi straşnic însoţit de tunete, aidoma unei canonade de artilerie grea,
iar suprafaţa apei este puternic agitată.
Forma aisbergurilor este ce mai diversă şi fantastică la momentul naşterii,
dar care cu timpul devine linsă şi ondulată.
Cu toate că aisberguri-ii sunt foarte spectaculoşi ei sunt foarte periculoşi
pentru navele maritime. Peste oglinda apei se înalţă doar 1/6 – 1/10 parte din masa
aisbergului. Dacă acest monstru se înalţă cca. 30 peste nivelul apei, atunci sub ea
se află cca. 200 m de gheaţă.
Foto Aisberg din Antarctida
Pentru comparaţie – o navă maritimă contemporană alături de un aşa munte
de gheaţă plutitor este ca o cutie de chibrituri la poalele dealului. Însă pericolul cel
mai mare pentru nave constă în faptul că aisbergul se topeşte mult mai intensiv în
partea sa de jos, adică în apă; la un moment oarecare el îşi schimbă centrul de
greutate şi se răstoarnă. Partea de jos a aisbergului poate distruge nava din
vecinătate. În afară de aceasta în procesul răsturnării se formează o pâlnie de apă
capabilă să absoarbe toate obiectele aferente.

147
 Pentru corabiile oceanice ele prezintă un pericol deosebit.
Toată lumea ştie cazul naufragiului vasului „Titanic” care în 1912 traversând
Oceanul Atlantic noaptea s-a ciocnit cu un aisberg uriaş.
Foto/tablou „Titanic” şi aisbergul

Despre studiul şi monitorizarea banchizei de gheaţă se ocupă pe de o parte

SHS naţionale, pe de altă parte institute oceanografice speciale, de exemplu
Institutul Arcticii şi Antarcticii din Sankt-Petersburg, Rusia.
Rezultatele acestor studii servesc în primul rând navigaţiei prin regiunile cu
banchiză de gheaţă. De exemplu Marele Drum al Nordului permitea navigarea
navelor prin banchiza de gheaţă asigurând transportul de mărfuri prin Oceanul
Arctic din Europa spre Asia şi ţărmurile de vest ale Americii de Nord.
Acest drum poate fi traversat doar de nave speciale – spărgătoare de gheaţă.
Cele mai puternice din ele sunt cele atomice – de exemplu „Lenin” – primul
spărgător atomic de gheaţă din lume, „Arctica”, etc.
Foto spărgătorul de gheaţă Lenin
Este tragică soarta navei „Celiuskin”, care în anul 1934 a încercat să
traverseze această cale într-o singură navigaţie din Murmansk spre Vladivostok,
dar a fost prinsă în capcana banchizei de gheaţă în Marea Ciukotcăi, şi la 13
februarie 1934 timp de 2 ore s-a scufundat.
Foto nava Celiuskin

Termeni

Ape mari de primăvară – creşteri lente de nivel al apei în râu, de lungă

durată, care se repetă relativ periodic (în acelaşi anotimp), condiţionate de topirea
zăpezilor din bazinele râurilor de câmpie primăvara, sau precipitaţii pluviale, la fel
şi de topirea zăpezilor primăvara-vara în munţi; drept consecinţă a lor este
inundare terenurilor joase, ca regulă albia majoră a râurilor.
Banchiză de gheaţă se numeşte stratul de gheaţă multianuală ce acoperă
totalmente sau parţial mari suprafeţe de ocean şi mări.
Debit de apă – cantitatea de apă care trece prin secţiunea activă a cursului
într-o secundă. Se măsoară în metri cubici (m3);
Denivelări condiţionate de vânt – se formează sub influenţa vânturilor
puternice asupra oglinzii apei, sunt caracteristice deltelor râurilor mari şi malurilor
lacurilor mari, opuse vântului.
Durata inundaţiei – intervalul de timp scurs din momentul revărsării apei
din albie până la revenirea ei la loc;
Inundare – este acoperirea teritoriului aferent cu un strat de apă, care se
revarsă în ogrăzi, pe străzi, ridicându-se până la primele etaje a construcţiilor. În
timpul inundaţiilor mor oameni, animale domestice şi sălbatice, se distrug şi
148
avariază diverse construcţii, comunicaţii, se pierd diverse valori materiale şi
culturale, se stopează activitatea economică, se pierd recoltele agricole, se spală
sau acoperă cu apă soluri fertile, se schimbă peisajul.
Inundaţiile rezultate din spargerea barajelor şi digurilor de protecţie – se
caracterizează prin creşteri intensive şi rapide de nivel al apei în râu, provocate de
spargerea barajelor, digurilor sau a unui obstacol natural din albia râului (în munţi
– baraje rezultate din alunecările de teren, prăbuşiri, mişcarea gheţarilor sau alte
cazuri excepţionale).
Obstrucţii de gheaţă – acumulări de gheaţă afânată (zai şi năboi) în
strangulările şi meandrele râului. Se formează ca regulă la începutul iernii, în faza
de îngheţare a râului şi provoacă creşteri de nivel al apei în amonte.
Subinundare – pătrunderea apei în subsolul clădirilor prin reţeaua de
canalizare (în cazul comunicării cu apa râului), prin canale şi tranşee, la fel şi prin
remuul apelor freatice.
Suprafaţa inundaţiei – suprafaţa teritoriilor aferente râului acoperite cu apa
revărsată;
Tsunami – reprezintă valuri gravitaţionale de lungime lungă, care sunt
generate de mari cutremure de pământ sau erupţii vulcanice ce au loc în largul
mării sau în zona de litoral.
Val eolian se numeşte mişcarea oscilatorie asupra feţei apei, la care
particulele descriu orbite închise sau semiânchise, efectuând deplasări verticale şi
orizontale.
Viituri – creşteri intensive, relativ scurte în timp, de nivel al apei în râu,
condiţionate de ploi abundente, averse torenţiale, uneori de topirea rapidă a zăpezii
în timpul moinelor.
Viteza creşterii nivelului apei – valoare, care caracterizează creşterea
nivelului de apă într-un interval de timp în raport cu nivelul antecedent.
Volumul inundaţiei – se măsoară în metri cubici şi se determină prin
înmulţirea sumei debitelor medii diurne în perioada inundaţiei la coeficientul
0,0864 (numărul milioanelor de secundă în 24 ore);
Zăpoare – aglomerarea sloiurilor de gheaţă în timpul descătuşării râului
primăvara, la strangulările albiei, în meandre. Ele afectează scurgerea gheţii şi
provoacă creşterea nivelului apei râului în amonte de baraj format de sloiuri.

BIBLIOGRAFIE
1. Afanasiev, V., Cojocaru, P., Mihailescu, C. s.a. Moldova ХХI. Strategia
nationala pentru Deyvoltarea durabila. Chisinau,2000.
2. Constantinov, T.St., Daradur, M. Seceta anului 1994: Aspect climatic//
Tezele primei conferente stiintifice ,,Apele Moldovei”,Chisinau, 1994.
3. Kuzmina, L. De unde vin calamitatile naturale// Moldova Suverana din 25
august 1994.

149
 4. Берг, Л.С. Об изменении климата в историческую эпоху.Землеведение.
Книга 3. Москва, 1911.
5. Будыко, М.И., Гройсман, П.Я. Потепление 80-х годов // Метеорология
игидрология. №3, 1989.
6. Величко, А.А. Глобальные изменения климата и реакция ландшафтной
оболочки // Известия АН СССР. Серия графическая. №5. Москва, 1991.
7. Верина, В.Н., Прока, В.Е. Колебания расхода воды Днестра // Охрана
природы Молдавии. № 7. 1969.
8. Зайков, Б.Д. Высокие половодья на реках СССР за историческое время.
Ленинград: Гидрометеоиздат, 1954.
9. Лассе, Г.Ф. Климат Молдавской ССР. Кишинев, 1978.
10. Меняющийся климат // В мире науки. №11, 1989.
11. Синявский, П.В., Прока, В.Е. Стихийные погоды на территории
Молдавии // Географические проблемы Молдавии. Кишинев: Штиинца,
1976.
12. Сластихин, В.В. Ливневые паводки на малых реках Молдавии. Охрана
природы Молдавии. Вып. 4, 1966.
13. Сластихин, В.В. Паводки ХIХ столетия в нижней течении Днестра и
Прута и их связи с Украинскими Карпатами // Основные проблемы
изучения и использования произ. Сил Украинских Карпат. Львов, 1967.
14. Стихийные метеорологические явления на Украине и в Молдавии.
Ленинград: Гидрометеоиздат, 1991.
15. Ресурсы Поверхностных Вод. Том 6. Западная Украина и Молдавия,
Вып. 1. 490 стр. Ленинград: Гидрометеоиздат, 1978 г.
16. Ресурсы Поверхностных Вод. Том 6. Западная Украина и Молдавия,
Вып. 1. 490 стр. Ленинград: Гидрометеоиздат, 1969 г.
17. Государственный Водный Кадастр. Многолетние данные о режиме и
ресурсах поверхностных вод суши. Том. IX. Молдавская ССР.
Ленинград, Гидрометеоиздат, 1986 г., 180 стр.

5. HAZARDURILE BIOLOGICE, BIOFIZICE ŞI ASTROFIZICE

5.1. Hazardurile biologice

5.1.1 Generalităţi
Hazardurile biologice sunt manifestări ale unor fenomene naturale cu
participarea organismelor vii, având o influenţă negativă asupra societăţii umane şi
a bunurilor ei şi, uneori, a naturii. Aceste fenomene se manifestă prin invazii de
dăunători (insecte, rozătoare, buruieni ş.a.), extinderea rapidă a unor boli
contagioase (epidemii, pandemii, epizootii).

150
 Dezvoltarea organismelor din natură decurge după anumite legităţi, care
echilibrează populaţiile de plante şi de animale. Deşi, deseori se face impresia că
dezvoltarea populaţiilor de plante şi de animale decurge neregulat. Unele specii au
perioade mai prielnice de dezvoltare şi se înmulţesc rapid, predominând asupra
altor specii, mai defavorizate. După aceasta are loc un schimb de rol.
În general, orice dezechilibrare a populaţiilor poate avea consecinţe nedorite.
De exemplu, creşterea puternică a numărului unor specii considerate de către om
ca dăunători, provoacă pagube economice enorme, îndeosebi agriculturii. Ca
reacţie de răspuns omul încearcă să opună rezistenţă, căutând măsuri de combatere
a dăunătorilor, nimicindu-i în masă.
În pofida progresului omenirii în toate domeniile, totuşi aproximativ
jumătate din producţia agricolă mondială se pierde din cauza bolilor, dăunătorilor,
buruienilor, iar unii dăunători prezintă risc şi pentru sănătatea omului. Conform
datelor F.A.O. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură) din
cadrul ONU, pagubele anuale provocate de dăunători, boli şi buruiene, în total pe
glob, alcătuiesc peste 30% din recolta potenţială, iar în expresie valorică se ridică
la 75 de miliarde de dolari SUA.
În „lupta” cu dăunătorii omul aplică toate mijloacele posibile, punând
accent, în primul rând pe substanţele chimice. Această cale nu este una raţională,
întrucât este afectat negativ mediul. De aceea, în ultima perioadă este promovat un
alt concept privind protecţia agriculturii – conceptul protecţiei integrate de
dăunători. Acesta prevede utilizarea complexă şi raţională a componentelor
mediului: agrotehnici moderne, folosirea unor soiuri mai rezistente şi productive,
aplicarea optimă a metodelor biologice de combatere a dăunătorilor şi a
substanţelor chimice. Elementele sistemului integrat de protecţie, interacţionând
între ele, influenţează asupra reglării populaţiilor de dăunători şi asigură o stare
fitosanitară bună a terenurilor agricole. Reglarea numărului organismelor
dăunătoare este definită de F.A.O. ca un sistem de utilizare a tuturor metodelor şi
mijloacelor acceptabile şi compatibile de menţinere a populaţiilor unor dăunători la
nivelul la care aceştia nu provoacă prejudicii economice (Matthews G.A., 1984).

151
 Termenul de „dăunător” (în engleză „pest”, în rusă „вредитель”) semnifică
un organism viu, care dăunează omului, bunurilor lui, inclusiv terenurilor agricole,
silvice, acvatice, care provoacă boli omului sau este „nedorit” în alte privinţe
(Matthews G.A., 1984). La această categorie se referă insectele, bacteriile,
virusurile, ciupercile, unele mamifere (rozătoare, păsări ş.a.), buruienile şi alte
organisme. Atribuirea „statutului” de dăunător unei specii ţine în special de
dimensiunile daunei provocate. Una şi aceeaşi specie poate fi nedăunătoare în
mediul său natural, însă în cazul când afectează societatea umană poate fi
considerată ca dăunătoare. De exemplu, diverse specii de lăcuste sau musca
suedeză (Oscinella frit), nu se consideră dăunători în mediul lor natural (pe pajişti
ş.a.), însă capătă acest statut dacă „atacă” terenurile agricole.
Unii dăunători aduc pagube sistematic, iar alţii dăunează ocazional. Multe
organisme devin dăunătoare dacă este încălcat unul din factorii reglatori. Astfel,
numărul populaţiilor de dăunători şi densitatea acestora sunt reglate de factori ca
paraziţii, bolile, prădătorii, iar în ultima perioadă şi de activitatea umană.
Poziţia geografică a Republicii Moldova la interferenţa Europei de Est cu
Europa Centrală şi apropierea de Asia, favorizează răspândirea unor dăunători,
boli, virusuri.

5.1.2. Invaziile de insecte

Aspecte de risc. Fauna mondială a insectelor (entomofauna) numără peste 1,5
mil. de specii, fiind divizate în trei categorii mari: folositoare, dăunătoare şi
indiferente. Speciile considerate dăunătoare alcătuiesc doar circa 10% din totalul
speciilor pe glob. Entomofauna Republicii Moldova este reprezentată de
aproximativ 10 mii de specii, dintre care peste 130 sunt recunoscute ca dăunători ai
plantelor de cultură (I. Şt. Lazăr, 1990).
Insectele dăunătoare cauzează agriculturii daune considerabile: pierderile de
recoltă sunt în medie de 5-10% la cereale, 15-20% la culturile prăşitoare, 25% la
culturile multianuale.

152
 Rolul unui dăunător se estimează prin volumul daunei provocate, sub aspect
cantitativ (creşterea morbidităţii sau a mortalităţii oamenilor, micşorarea recoltei
sau a efectivului de animale domestice etc.) şi calitativ (reducerea calităţii
produselor agricole, întârzierea dezvoltării acestora, reducerea productivităţii
muncii la oameni etc.).

Tabelul 1. Caracteristici ale unor dăunători

Prolifici
Ciclul de
tatea
Specia reproducer Daune provocate
medie
e
(ouă)
Lăcustă Invazii periodice însoţite de
(Schistocerca 400 1-2 luni defolierea completă a plantelor.
gregaria)
Musca-de-casă Transmiţătoare a unor boli
(Musca domestica) 2-3 infecţioase (tifos abdominal,
500
săptămâni dizenteria, holera, tuberculoza,
difteria ş.a.).
Gândacul-de- Consumă frunzele, lăstarii tineri şi
Colorado florile plantelor, tuberculii de cartof,
(Leptinotarsa preferând cartoful, vinetele,
300 -
decemlineata Say) 30-35 zile tomatele, tutunul, măselariţa, zârna,
1000
mătrăguna ş.a. Volumul şi calitatea
recoltei se reduc considerabil, iar
uneori recolta poate fi compromisă.
Musca ţeţe Transmiţătoare a tripanosomozei,
10 2-3 luni
(Glossina spp.) care afectează omul şi vitele.

5.1.3 Invaziile de lăcuste.

Aspecte de risc. În ansamblu pe glob şi-a căpătat reputaţia de dăunător foarte
periculos şi agresiv lăcusta, deşi această insectă nu întotdeauna merită un aşa statut.

153
 Lăcustele (Locusta) fac parte din clasa Insecte, ordinul Ortoptere. Aceste
insecte afectează plantele, atât cele spontane, cât şi cele cultivate. Invaziile de
lăcuste produc pagube mari agriculturii, distrugând culturile pe suprafeţe foarte mari
în Africa, Asia, estul Europei şi în America de Nord. Roiuri de lăcuste apar frecvent
în regiunile semideşertice şi de savană din Africa, contribuind la accentuarea
efectelor secetei. De aici, ele străbat mii de kilometri spre ţinuturile mediteraneene,
de unde pot să ajungă în Europa Centrală şi în Europa de Sud-Est, inclusiv pe
teritoriul Republicii Moldova. În România invazii de lăcuste s-au înregistrat în unii
ani secetoşi, mai ales în Bărăgan, Dobrogea şi în Delta Dunării.
Conflictul dintre om şi lăcustă a început odată cu practicarea agriculturii.
Înmulţirea bruscă a lăcustelor şi formarea unor roiuri uriaşe, care pot să străbată
distanţe mari în căutare de hrană, au fost semnalate încă din antichitate. Primele
menţiuni datează din Egiptul antic, Assiria, China.
Curiozităţi: În perioada 29 martie – 26 aprilie anul 944 cerul deasupra
Bagdadului a fost acoperit de stoluri uriaşe de lăcuste. Acestea au distrus totul în
calea lor, după care a început foametea şi bolile. Sursa: Буниятов З.М., 1990.
Curiozităţi: În anul 1075 în China a fost emis un decret despre nimicirea
lăcustelor, prin care proprietarii de terenuri erau obligaţi să anunţe imediat autorităţile
în cazul apariţiei lăcustelor şi să aplice măsuri de nimicire a acestora. În caz contrar
erau pedepsiţi prin 100 de lovituri cu o nuia din bambus.
...........................
Curiozităţi: Regele Suediei Carol al XII-lea era cât pe ce să piardă o bătălie
din cauza unei invazii de lăcuste: roţile tunurilor alunecau pe insectele care
acoperiseră tot pământul, iar ţevile tunurilor erau umplute cu lăcuste.
......................
În Republica Moldova se întâlneşte o specie de lăcuste numită Lăcusta
călătoare (Locusta migratoria), din clasa Insecte, ordinul Ortoptere. Adulţii au
corpul cu dimensiuni de 36-55 mm, de culoare cenuşiu-gălbuie sau cenuşiu-verde.
Are o plasticitate ecologică mare, arealul de răspândire cuprinzând regiunea
palearctică: Europa, Africa de Nord şi Centrală, Asia de Vest, Centrală şi de Sud-

154
Est, Australia. În Republica Moldova se întâlneşte în partea de sud. Ca habitat
preferă locurile umede de pe malurile râurilor şi lacurilor, îndeosebi stufărişurile.
O generaţie de lăcuste trăieşte un an: adulţii trăiesc vara, depun ouă pentru
reproducere, acestea iernează, iar prin luna mai apar larvele. Lăcusta este o insectă
polifagă, iar hrana principală sunt diferite specii de graminee spontane, trestia,
stuful, dar şi plante cultivate: cerealele, sfecla de zahăr, floarea-soarelui ş.a. Adulţii
şi larvele lăcustei consumă toate părţile aeriene ale plantelor ierboase, atacă şi
arborii şi arbuştii, provocând defolierea acestora. Înmulţirea lăcustei este mai
intensă în anii calzi şi secetoşi. Ca factori limitativi sunt perioadele cu temperaturi
mai scăzute, cu precipitaţii de lungă durată şi cu inundaţii. Actualmente populaţia
de lăcuste este în stare de stagnare, însă cu potenţial mare de a se reproduce în
masă (I. Toderaş ş.a., 2007).
Migraţia lăcustelor are loc numai în zilele călduroase, cu temperaturi de 21-
23ºC, între orele 8 şi 17. Migraţiile sunt un rezultat al înmulţirii în masă în anii
favorabili, mai ales în anii cu primăveri şi veri calde şi secetoase (Tratat de
zoologie agricolă, 1982). Această specie de lăcuste este considerată cea mai
periculoasă pentru culturile agricole.
Curiozităţi: Lăcusta călătoare este un adevărat recordman al săriturilor. De
exemplu, „greierul-de-câmp”, cu o lungime a corpului de 3 cm, sare 61 cm; căluţul
matur, cu o lungime a corpului de 2 cm, sare 76 cm, iar lăcusta călătoare, cu o
lungime a corpului de 5 cm, sare 5 metri. Lăcusta călătoare atinge o viteză de 50 de
kilometri pe oră (musca poate atinge o viteză de 8 km/oră, albina – de 21 km/oră).
Înălţimea zborului este în medie de 1 000 m, iar uneori şi mai mult, iar distanţa
parcursă poate ajunge la 1 000 – 2 000 km. Au fost semnalate cazuri de migraţie a
stolurilor de lăcuste din Africa de Nord-Vest în Marea Britanie, parcurgând o distanţă
de aproximativ 2400 km peste Oceanul Atlantic, fără odihnă, mâncare şi oprire.
(Копанева Л.М., Стебаев И.В., 1985).
Curiozităţi: Migraţia şi alegerea traseelor de către lăcuste rămâne o enigmă.
Versiunea privind căutarea hranei nu este întotdeauna justificată, întrucât insectele

155
pot pleca din locuri în care mai sunt rezerve de hrană, spre deşerturi sau în largul
mării, la moarte sigură.
Stepa este numită „raiul pentru lăcuste”, întrucât oferă cele mai prielnice
condiţii de trai pentru lăcuste, prin abundenţa şi diversitatea de plante ierboase,
soluri fertile şi afânate, în care se păstrează ouăle şi larvele insectelor, climatul
favorabil, cu veri calde şi relativ uscate. Dintre speciile de stepă, fitobionţi şi
geobionţi, mai frecvente sunt: căluţul-cu-cruce (Arcyptera microptera), epacromius
(Epacromius tergestinus); unele specii pătrund şi în stepele din Europa (genurile
Chrysochraon, hortipus (Chorthippus) ş.a.), sau populează şi zona arbuştilor
xerofiţi mediteraneeni (lăcusta italiană, genul Dociostaurini). Desţelenirea stepelor
pe suprafeţe imense a dus la distrugerea biotopurilor naturale ale lăcustelor,
determinând unele modificări ale acestor comunităţi.
Se întâlnesc şi specii de lăcuste care îşi au habitatul în păduri, îndeosebi în
cele de foioase, preferând poienile, zonele periferice şi alte sectoare mai însorite.
Unele specii s-au adaptat la condiţiile montane: nocaracris (Nocaracris cyanipes),
căluţul-siberian (Gomphocerus sibiricus) ş.a., iar altele la cele de deşert şi
semideşert: lăcusta marocană (Dociostaurus maroccanus), shistocerca
(Schistocerca gregaria) ş.a.
Dintre speciile de lăcuste care nu se întâlnesc în Republica Moldova, o
răspândire largă are lăcusta italiană (Calliptamus italicus). Aceasta este o specie
holopalearctică, răspândită în Europa de Sud, Centrală şi de Est, în Africa de Nord,
Asia de Vest, Siberia şi Extremul Orient. Iernează în sol în stadiul de ou, iar larvele
apar în a doua jumătate a lunii mai. Are o singură generaţie pe an. Preferă
biotopurile xerofite, de obicei pajiştile degradate. Trăieşte în general izolat, dar în
condiţii de mediu optime (călduri excesive) au loc migraţii, cu o periodicitate de
obicei de 10 ani.
Lăcusta italiană este o specie polifagă, ca şi celelalte lăcuste dăunătoare,
atacând mai ales plantele spontane, dar şi cerealele, plantele tehnice şi cele
furajere, legumele, pomii fructiferi. Pagube mai mari produce în anii de invazii (de
regulă, mai secetoşi şi calzi), când lăcusta se înmulţeşte în masă.

156
 Măsuri de combatere a lăcustelor. Măsurile şi mijloacele de combatere
sunt complexe, aplicându-se în ultimele decenii, de regulă, cele chimice. Însă,
„lupta” cu dăunătorii trebuie înlocuită cu „dirijarea integrată cu dăunătorii” – o
strategie de interacţiune cu organismele „utile” şi cele „dăunătoare”, bazată în
primul rând pe măsuri de prevenire a invaziilor. Prioritare trebuie să fie măsurile
biologice, mai ales că omul are unii „aliaţi” în lupta cu lăcustele: paraziţi (ciuperci,
bacterii, gândaci, muşte, nematode sau viermi cilindrici ş.a.) care distrug ouăle,
larvele sau insectele mature; unele păsări insectivore – peste 30 de specii (fazanul,
graurii, cucii, sturzii, corbii ş.a.), unele reptile, amfibieni ş.a.
Curiozităţi: Lichidarea totală a lăcustelor este neraţională şi din cauza că ele
servesc ca hrană pentru numeroase animale: reptile, amfibieni, păsări şi unele
mamifere (vulpea, câinele, antilopa şi chiar elefantul, care face uneori călătorii la
câţiva kilometri pentru a ajunge la terenurile afectate de invazii de lăcuste). Şi
lăcustele se consumă unele pe altele, fiind practicat canibalismul, îndeosebi a
indivizilor bolnavi. Chiar şi omul consumă lăcuste, de exemplu unele populaţii din
Africa (boshimanii ş.a.), care le fierb sau le prăjesc. Pentru unele triburi care nu
practică agricultura, invaziile de lăcuste sunt adevărate sărbători. Insectele sunt
colectate în saci sau în căruţe şi depozitate ca nişte grămezi de cereale (Копанева
Л.М., Стебаев И.В., 1985).

Deseori factorul care provoacă invaziile de lăcuste este omul, prin

modificarea mediului natural „obişnuit” din arealul de trai al insectelor (de
exemplu, înlocuind vegetaţia naturală prin culturi agricole). Adică, atunci când
intervin factori limitativi pentru insecte, ele reacţionează corespunzător, printr-o
„explozie demografică” (activizarea potenţialului biotic), înmulţindu-se şi pornind
la atac, pentru a păstra specia pusă în pericol. Astfel, cunoaşterea arealelor unor
specii de lăcuste (a geografiei lăcustelor) şi evitarea provocărilor din partea omului,
are utilitate practică în prevenirea invaziilor de lăcuste.
De asemenea, este important de a cunoaşte că în „meniul” principal al
lăcustei intră plantele spontane şi buruienile şi doar în cazul unor excedente de

157
populaţii şi deficit de hrană preferată, ele atacă cerealele şi alte culturi agricole. De
aceea, unul dintre factorii care provoacă lăcustele şi alte insecte să atace culturile
agricole este distrugerea de către om a florei spontane şi a buruienilor (prin
desţelenirea pajiştilor, păşunatul excesiv, aplicarea neraţională a ierbicidelor şi a
altor substanţe chimice etc.). Un factor favorabil pentru înmulţirea lăcustei călătoare
este şi desecarea luncilor râurilor şi a altor terenuri cu exces de umiditate, care devin
astfel „rezervaţii” de insecte. Pe când inundarea naturală a acestor terenuri determină
o reducere numerică a populaţiei de insecte.
Lăcustele au, totuşi, un comportament „responsabil” în ecosistemele naturale:
consumul vegetaţiei este unul „moderat”, ele părăsind covorul vegetal înainte de a-l
distruge cu totul, pentru a nu afecta echilibrul ecosistemelor. Aceasta şi determină
necesitatea migraţiei rapide a stolurilor de insecte, pentru a nu lichida definitiv
plantele.
O particularitate a lăcustelor este prezenţa la unele specii a două faze de
dezvoltare: solitară (phasis solitaria) şi gregară sau în stoluri (roiuri) (phasis
gregaria). Trecerea de la o fază la alta este condiţionată de anumiţi factori, dintre
care mai importantă este densitatea de indivizi pe o unitate de suprafaţă.
Savantul N. Şcerbinovski a argumentat legătura directă dintre ritmicitatea
înmulţirii unor specii de lăcuste şi activitatea solară. Astfel înmulţirea în masă a
insectelor are loc în medie odată la 11,5 ani, adică într-un ciclu solar. A fost
constatată, de asemenea, înmulţirea în masă a lăcustei marocane odată la 14-15 ani.
Cunoaşterea acestei ciclicităţi în dezvoltarea lăcustelor este utilă în prevenirea şi
combaterea invaziilor (Копанева Л.М., Стебаев И.В., 1985).

5.1.4 Invaziile altor dăunători

Aspecte de risc. În limitele Republicii Moldova se manifestă frecvent
focare şi invazii ale unor insecte dăunătoare, precum omizile, gândacii, păduchii,
muştele, moliile, puricii, viermii şi altele. Informaţii despre anumiţi dăunători se
întâlnesc încă în primele izvoare scrise. De exemplu, în lucrarea lui Dimitrie

158
Cantemir „Descrierea Moldovei” este menţionat faptul că „dacă nu curăţă bine
coaja stejarilor moldoveneşti..., atunci pricinueşte tot lemnului borte de cari”. În
anul 1840 în Basarabia a fost semnalată o invazie de omizi-păroase, iar în anii
1885-1886 – o invazie devastatoare de lăcuste.
O răspândire largă au căpătat speciile de carantină: gândacul-de-Colorado,
omida-păroasă-a-dudului (fluturele-alb-american), păduchele-de-San Jose, musca-
mediteraneană-a-fructelor ş.a. Prezentăm în continuare cei mai periculoşi dăunători.
Omida-păroasă-a-dudului (Hyphantria cunea Dryry), numită şi fluturele-
alb-american, este originară din America de Nord, dar s-a răspândit larg şi în
Europa şi Asia, inclusiv în Republica Moldova. Larva acestui dăunător atacă
frunzele la 154 de specii de plante ierboase şi lemnoase din republică, preferând
îndeosebi dudul, mărul, părul, vişinul şi arţarul. O particularitate specifică a acestei
omizi este faptul că populează de regulă plantaţiile din carul intravilanului
localităţilor, însă atacă şi plantaţiile forestiere de protecţie, livezile, iar în sudul
republicii şi pădurile.
În pofida măsurilor de carantină aplicate, această specie s-a răspândit foarte
rapid, întrucât condiţiile climatice sunt favorabile, baza alimentară este foarte
bogată şi lipsesc barierele naturale în deplasare. Se dezvoltă în două generaţii, iar
în anii favorabili – în trei generaţii pe an.
Păduchele-de-San Jose (Quadraspidiotus perniciosus Comst.) este originar
din America de Nord, dar s-a răspândit larg şi în America de Sud, Europa, Asia,
Africa, Australia şi Oceania. În Republica Moldova a fost semnalat pentru prima
dată în anul 1940 lângă satul Gura Căinarului din raionul Floreşti, după care s-a
răspândit rapid peste tot. Se dezvoltă două-trei generaţii pe an. Insectele atacă
frunzele, ramurile şi fructele la numeroase specii de pomi fructiferi, plante
decorative şi ierboase din republică, preferând îndeosebi mărul, părul, prunul şi
piersicul. Se hrăneşte cu seva plantelor şi, ca urmare, frunzele se deformează,
scoarţa crapă, pe fructe apar pete. Astfel, volumul şi calitatea recoltei se reduc
considerabil, iar multe plante pier. Răspândirea păduchelui are loc prin intermediul
puietului sau fructelor de arbori şi arbuşti, a păsărilor, omului, altor insecte etc.

159
Pentru acest dăunător sunt nefavorabile iernile geroase (de exemplu, la o
temperatură mai joasă de -20ºC pier peste 50% din insecte) şi verile călduroase şi
aride. În combaterea păduchelui un rol important revine măsurilor biologice,
întrucât are mai mulţi duşmani naturali. Deosebit de eficienţi sunt paraziţii Aphitis
proclia Wlk. şi Prospaltella perniciosi Tow., care nimicesc în unii ani mai mult de
jumătate din populaţia păduchilor şi răpitorul Hylocorus.
Gândacul-de-Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say) este originar din
America de Nord (nordul Mexicului şi versanţii estici ai Munţilor Stânsoşi), dar s-a
răspândit larg şi în America de Sud, Europa, Asia şi Africa. În Republica Moldova
a fost semnalat pentru prima dată în anul 1960, ulterior răspândindu-se
pretutindeni. Se dezvoltă două generaţii pe an, iar în unii ani – trei generaţii.
Gândacul-de-Colorado se hrăneşte cu plante din familia Solanaceae. Din plantele
cultivate preferă cartoful, vinetele, tomatele, tutunul, iar din cele spontane
măselariţa, zârna, mătrăguna ş.a. Insectele adulte şi larvele atacă frunzele, lăstarii
tineri şi florile plantelor, tuberculii de cartof. Astfel, volumul şi calitatea recoltei se
reduc considerabil, iar uneori recolta poate fi compromisă.
Curiozităţi: Gândacul-de-Colorado avea o răspândire restrânsă în vestul
Americii de Nord, până la mijlocul secolului al XIX-lea şi se hrănea cu unele
plante spontane din familia Solanaceae. Însă, odată cu extinderea culturii cartofului,
capătă o răspândire largă. Primele daune au fost semnalate în anul 1855, iar cele mai
devastatoare au fost în anul 1859 în statul Colorado din SUA, de unde i se trage şi
denumirea. Se răspândea cu o viteză de 185 km pe an, iar în 20 de ani arealul s-a
extins la peste 4 mil. km2. În anul 1916 a pătruns în Franţa, apoi s-a răspândit în toată
Europa, spre „fericirea” agricultorilor.
Acesta este unul dintre cei mai răspândiţi şi periculoşi dăunători. În
combaterea gândacului se aplică de regulă metoda chimică, dar poate fi folosită şi
cea biologică, întrucât are mai mulţi duşmani naturali. Mai eficienţi sunt musca
doriforofagă şi o specie de ploşniţe. Musca atacă larvele gândacului şi trăieşte în
America, iar în Europa deocamdată nu a putut fi aclimatizată. Ploşniţa Perillus
bioculatus F. este un prădător eficient al gândacului-de-Colorado şi atacă ouăle,

160
larvele şi insecta matură. Arealul de răspândire al acestei insecte este America de
Nord, însă a fost introdus cu succes şi în Europa (Кочетова Н.И., Кочетов Ю.В.,
1985).
Filoxera (Viteus vitifolii Fitch.) este originară din America de Nord (SUA),
de unde a fost adusă în Franţa, împreună cu viţa-de-vie, în anul 1861 şi a afectat
catastrofal viticultura franceză. Timp de câţiva ani a distrus peste 1 mil. 200 mii ha
de viţă-de-vie. Ulterior s-a răspândit rapid în regiunile viticole din toată Europa,
Orientul Apropiat, Extremul Orient, Africa de Nord şi cea de Sud, America de Sud
şi Australia. În Basarabia a fost semnalată pentru prima dată în anul 1886 în
podgoria Romăneşti-Teleşeu din judeţul Orhei.
Filoxera se hrăneşte cu seva viţei-de-vie, fiind cunoscute două forme:
galicolă (are 6-7 generaţii pe an) şi radiculară (are 4-5 generaţii pe an). Ciclul
complet de dezvoltare este doar pe soiurile americane de viţă-de-vie şi pe hibrizii
direct producători, pe care insecta trăieşte pe frunze şi pe rădăcini, iar pe soiurile
altoite europene trăieşte doar pe rădăcini şi nu are un ciclu complet de dezvoltare.
Larvele atacă frunzele, pe care se formează galele, apoi coboară în sol, unde atacă
rădăcinile, pe care se formează tuberozităţi. Astfel, volumul şi calitatea recoltei de
struguri se reduc considerabil, iar multe plante pier.
Musca-mediteraneană-a-fructelor (Ceratitis capitata Wied.) este originară
din bazinul Mării Mediterane, de unde s-a răspândit în majoritatea ţărilor din
Europa şi Africa, în Orientul Apropiat, America de Sud, Australia şi Oceania. În
ultima perioadă îşi extinde arealul spre nord. Larve atacă fructele a peste 200 de
specii de plante, în special de pomi fructiferi (preferând în cadrul Republicii
Moldova caisul, piersicul, prunul, vişinul, gutuiul, mărul, părul), dar şi viţa-de-vie,
legumele, arbuştii fructiferi ş.a. Fructul afectat atinge faza de coacere precoce, de
obicei putrezeşte şi cade, iar volumul şi calitatea recoltei se reduc considerabil. Se
dezvoltă trei generaţii pe an.
O răspândire largă şi daune enorme provoacă agriculturii şi gospodăriei
silvice din Republica Moldova şi alţi dăunătorii: diverse specii de omizi, păduchi,

161
ploşniţe, purici, gândaci, buhă, gărgăriţe, sfredelitori, cotari, molii, muşte, viermi,
albiliţe ş.a.
De exemplu, suprafaţa silvică afectată de dăunători şi boli a fost în perioada
1999-2006 în medie de 94,1 mii hectare pe an, inclusiv suprafaţa cu focare care
necesită măsuri urgente de combatere – 70,9 mii hectare pe an, cu variaţii
nesemnificative de la un an la altul. Este regretabil faptul că se aplică cu precădere
metoda chimică de protecţie, căreia îi revine circa 80% din totalul suprafeţei pe
care au fost aplicate măsuri de protecţie. Pe când metodei biologice îi revin doar
20%, cu o tendinţă de micşorare pronunţată în ultimii 3 ani (tabelul 1).

Tabelul 1. Suprafaţa silvică cu focare de dăunători şi boli şi măsuri de

protecţie
în perioada 1999-2006, la începutul anului
1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Suprafaţa silvică cu
109, 111, 101,
focare de dăunători şi 87,9 88,0 82,2 89,9 82,4
3 5 6
boli, mii ha
Inclusiv, suprafaţa cu
focare care necesită 90,0 64,6 57,3 56,0 98,4 90,9 64,6 45,1
măsuri de combatere
Suprafaţa pe care au fost
aplicate măsuri biologice 8,0 3,5 3,3 8,1 2,1 0,6 0,7 0,8
de protecţie, mii ha
Suprafaţa pe care au fost
aplicate măsuri chimice
11,2 1,1 24,1 - 7,6 20,6 26,4 20,6
aeriene de protecţie, mii
ha
Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2006.
Pagube mari aduc şi diferite boli, provocate de virusuri, bacterii, ciuperci (de
exemplu, mildium sau mana viţei-de-vie (Plasmopara viticola), oidium (Uncinula
necator) ş.a.), precum şi nematodele, buruienile. Dintre buruieni s-a răspândit
rapid o specie de Ambrozia – Ambrosia artemisifolia L., semnalată pentru prima
162
dată în republică în anul 1970. Planta este originară din America de Nord, de unde
a pătruns în Europa în anul 1873 (în Germania), răspândindu-se apoi pe tot
continentul. Această buruiană creşte în cadrul tuturor culturilor agricole din
republică, dar şi pe terenurile de pajişti naturale, în fâşiile forestiere de protecţie,
de-a lungul drumurilor, pe pârloage etc. Ambrozia provoacă daune foarte mari
agriculturii, până la compromiterea recoltei dacă nu este combătută la timp. De
asemenea, dăunează şi sănătăţii omului, întrucât polenul provoacă boala polinoza,
care afectează în special organele respiratorii. Pagube mari aduc agriculturii şi alte
buruieni.
Metode de combatere a dăunătorilor. Omenirea are de rezolvat o problemă
dificilă: odată cu creşterea rapidă a populaţiei globului sporeşte necesarul de
produse alimentare şi, respectiv, de extindere a suprafeţei agricole. Aceasta duce
inevitabil la creşterea numărului de specii de insecte-dăunători agricoli şi, implicit,
la aplicarea unor măsuri de combatere. Însă, atât timp cât principala măsură este
utilizarea unor produse chimice, există riscul de poluare chimică a mediului, de
distrugere a unor specii de plante şi animale, de afectare a sănătăţii omului şi alte
consecinţe negative.
Este evident faptul, că la ora actuală este prematur de a renunţa la aplicarea
unor substanţe chimice în combaterea dăunătorilor, însă ştiinţa pune la dispoziţia
omului şi alte pârghii de prevenire şi de combatere a acţiunii insectelor dăunătoare.
În combaterea dăunătorilor pot fi aplicate diverse metode şi măsuri, având ca
obiectiv reglarea numărului de dăunători. Prezentăm în continuare o clasificare a
acestora, după Matthews G.A., 1984:
Metode agrotehnice:
• prelucrarea solului (aratul, cultivatul ş.a.), în special ararea adâncă a
terenurilor infestate de dăunători, pentru a se scoate ootecile la suprafaţă, fiind
expuse şi distruse de gerurile de iarnă, de prădători etc.;
• practicarea asolamentelor („separarea” plantei gazdă de dăunători, prin
rotaţia culturilor, fiind deosebit de eficientă contra dăunătorilor din sol;
impactul dăunătorilor creşte mult în cazul practicării monoculturii);

163
• aplicarea culturilor „în benzi”; semănarea intervalelor dintre rânduri în
plantaţiile multianuale cu plante nectarifere şi înţelenirea drumurilor (unde se
concentrează insectele şi dăunează mai puţin culturilor agricole) sau a unor benzi
de culturi mai puţin „gustoase” pentru anumiţi dăunători, de exemplu pentru lăcuste
ar fi meiul, fasolea, inul;
• reglarea termenului semănatului;
• reglarea densităţii plantelor şi a lăţimii spaţiului dintre rânduri;
• introducerea unor soiuri mai rezistente la dăunători, boli, condiţiile
meteorologice şi alţi factori de risc;
• controlul sistematic al terenurilor infestate de dăunători, pentru depistarea la
timp a focarelor, prin stabilirea densităţii numerice a ootecilor pe m2 etc.;
• colectarea şi nimicirea cuiburilor de dăunători (lăcuste, omizi, larve, pupe
ş.a.), a frunzelor, lăstarilor, ramurilor, scoarţei şi fructelor afectate; distrugerea
ouălor, săparea unor şanţuri pentru prinderea nimfelor de lăcustă care nu pot să
zboare;
• reglarea aplicării irigaţiilor şi a îngrăşămintelor;
• recoltarea la timp;
• plantarea fâşiilor forestiere de protecţie.
Metode biologice:
• introducerea unor paraziţi sau prădători contra dăunătorilor sau a unor
insecte fitofage contra buruienilor;
• favorizarea entomofagilor naturali;
• sporirea artificială a populaţiei de entomofagi;
• introducerea entomopatogenilor (bacterii, ciuperci, viruşi).
Metode de interferenţă:
• aplicarea unor chimicale pentru dereglarea comportamentului dăunătorilor
(feromoni (folosiţi şi în capcane pentru a prinde dăunătorii), hormoni sexuali
ş.a.);
• introducerea unor insecte sterile;

164
 • utilizarea unor măsuri genetice.
Metode chimice:
• utilizarea pesticidelor, fungicidelor, ierbicidelor şi altor preparate chimice;
• utilizarea selectivă a insecticidelor, în funcţie de stadiul de dezvoltare a
insectelor dăunătoare şi a entomofagilor, de faza de dezvoltare a plantelor,
de condiţiile meteorologice ş.a.
Metode integrale:
• combinarea adecvată a diferitor măsuri, compatibile şi complementare, cu
un impact negativ minim pentru mediu, aplicate simultan contra câtorva
specii de dăunători; de exemplu, a preparatelor chimice împreună măsurile
biologice.
Omul este un factor important care contribuie la răspândirea dăunătorilor,
bolilor şi a buruienilor, îndeosebi odată cu dezvoltarea comerţului internaţional.
Ajungând în locurile noi unii dăunători găsesc condiţii mai favorabile pentru
dezvoltare şi răspândire. De aceea, în prevenirea şi combaterea dăunătorilor un rol
important revine legislaţiei de reglare a comerţului internaţional cu produse
vegetale şi animale. Au fost semnate numeroase acorduri şi convenţii
internaţionale privind carantina fitozoosanitară – un complex de măsuri preventive,
luate pentru a opri pătrunderea dăunătorilor, bolilor, buruienilor din alte ţări sau a
limita răspândirea acestora în interiorul ţării.
Combaterea insectelor dăunătoare este necesară, însă aplicând cu prioritate
metode biologice, pentru a nu prejudicia alte vietăţi. Metoda se bazează pe folosirea
unor specii de animale în micşorarea efectivului altor specii, de asemenea pe
aplicarea unor bacterii şi ciuperci create de către om, iar în ultimul timp şi a unor
virusuri.
De exemplu, un mare ajutor poate fi acordat de insectele entomofage – care se
hrănesc cu alte insecte sau trăiesc în corpul lor. Omul a început folosirea unor insecte
în combaterea speciilor dăunătoare încă în antichitate. De exemplu, în China antică
era folosită o specie de furnici contra insectelor dăunătoare mandarinului.

165
 Fiecare dintre insectele dăunătoare culturilor agricole din limitele Republicii
Moldova, au câteva specii, uneori chiar zeci de specii, care le atacă (răpitori,
paraziţi). De exemplu, păduchele-verzei are 32 de specii de răpitori, buha-verzei – 30
de specii, molia-verzei – 46 de specii, gândacul-de-Colorado – 10 specii. Cei mai
răspândiţi paraziţi ai viermelui-mărului şi ai gândacului-de-Colorado sunt
mermitidele din clasa nematodelor sau a viermilor-cilindrici. Cu insecte dăunătoare
se hrănesc numeroasele specii de arahnide, ploşniţe răpitoare, libelule, buburuze,
trihograme ş.a. Fiecare specie de entomofag este capabilă de a micşora densitatea
dăunătorilor cu 10%, iar în unele cazuri – cu 30-40% (Lazăr I. Şt., 1990).
Un entomofag foarte eficient este trihograma – insectă-parazit răspândită pe tot
globul, având circa 200 de specii. Aceasta se dezvoltă în ouăle diferitor insecte,
afectând cu succes şi insectele dăunătoare. Este folosită în combaterea viermelui-
mărului, buhei-semănăturilor, sfredelitorului-porumbului şi altor dăunători agricoli în
SUA, Germania, Spania şi alte state. Un rol pozitiv în combaterea insectelor
dăunătoare revine insectei vaca-domnului (Pyrrhocoris apterus) – specie prădător
care se hrăneşte cu păduchi, omizi, acarieni, precum şi buburuzei şi altor insecte.
Aplicarea sistematică a insecticidelor, pe lângă daunele provocate mediului, nu
se soldează întotdeauna cu rezultatele aşteptate. Astfel, s-a constatat că uneori
numărul dăunătorilor pe terenurile cultivate cu cereale (ploşniţa de câmp) unde au
fost aplicate insecticide este mai mare comparativ cu terenurile unde acestea nu au
fost aplicate. Explicaţia este că insecticidele nimicesc mai mult speciile care
parazitează pe ploşniţa de câmp, decât dăunătorul propriu zis, care este mai adaptat la
chimicale. De asemenea, s-a constatat sporirea rezistenţei insectelor dăunătoare faţă
de pesticide, precum şi a buruienilor faţă de ierbicide.
Aplicarea metodei biologice este cea mai raţională şi de perspectivă în
domeniul protecţiei plantelor, dar şi a animalelor şi a omului. Insectele răpitoare şi
cele parazite, unele bacterii şi ciuperci, pot micşora numărul dăunătorilor până la 50-
80% din efectivul total, după care şi primele îşi reduc numărul din cauza deficitului
de hrană.

166
 Măsurile de combatere a dăunătorilor în ansamblu, trebuie realizate fără a
afecta echilibrul ecosistemelor naturale. A devenit stringentă aplicarea principiului
„sacralităţii vieţii”: toate vietăţile sunt invulnerabile, întrucât vieţuiesc nu
întâmplător. Să nu omorâm fiinţele vii fără o necesitate stringentă, inclusiv speciile
care par a fi dăunătoare, deoarece şi existenţa lor este necesară pentru menţinerea
vieţii pe Pământ.

5.2 Epidemiile, epizootiile şi epifitiile

Aspecte generale. Epidemiile sunt hazarduri biologice care se manifestă
prin extinderea rapidă a unor boli, prin contaminarea unui număr mare de
persoane, datorită agenţilor patogeni: virusuri, rickettsii, bacterii, fungii şi
protozoare.
Cuvântul virus este de provenienţă latină şi în traducere înseamnă toxină.
Acestea sunt cele mai mici vieţuitoare. Virusul este un microorganism de
dimensiuni foarte mici, care se reproduce numai în interiorul celulei vii şi parazitează
la nivelul aparatului genetic, provocând diverse boli infecţioase. Nimerind în celulele
organismului viu, virusul începe să se înmulţească rapid, folosind toate substanţele
nutritive ale corpului-gazdă. El parcă îşi „mănâncă” gazda din interior, adică virusul
îl impune pe organismul-gazdă să-l sintetizeze. Celulele infectate sunt impuse să-şi
consume propriile substanţe nutritive şi sistemul fermentativ, pentru reproduce
virusul, ca ele însele, în cele din urmă, să fie supuse pieirii.
Astfel, nimerind în celulele organismului viu, virusul se comportă ca o fiinţă
vie. În afara organismului, însă, el se comportă ca o substanţă, care se poate
transforma în cristale, ca sarea de bucătărie sau zahărul. În acelaşi timp, virusurile
se comportă ca nişte substanţe chimice, deosebindu-se de organismele vii prin lipsa
unui sistem propriu de sintetizare a proteinei. În afara celulei virusul nu se dezvoltă
şi nu se înmulţeşte. Virusurile sunt foarte sensibile la acţiunea factorilor de mediu:
temperatura, acţiunea mediului acid şi alcalin, radiaţia ş.a. Sub acţiunea lor virusul
poate deveni inactiv, adică îşi pierde capacitatea de a se reproduce. Totuşi,
majoritatea savanţilor consideră virusurile organisme vii, dar situate într-o

167
„împărăţie” aparte şi nu sunt atribuite nici la plante, nici la animale (Чухрий М.Г.,
Спыну К.И., 1984).
Virusul constă din proteine (95%) şi acizi nucleici (5%), care sunt purtători
ai informaţiei ereditare. Specialiştii aplică diverse clasificări ale virusurilor, în baza
anumitor criterii. Epidemiologii deosebesc virusurile tractului respirator, ale
tractului digestiv, cele transmise de insecte ş.a. Conform unui criteriu mai complex
se deosebesc virusurile bacteriilor, nevertebratelor, plantelor şi vertebratelor. În
funcţie de locul de înmulţire a agentului patogen la om, virusurile se divid în
neurotrope, dermatrope, pneumotrope, epiteliotrope, intestinale şi oncogene.
Curiozităţi: Descoperirea virusurilor a început de la evenimente care, la
prima vedere, nu aveau nimic comun cu medicina. Tutunarii se plângeau de
pagubele enorme cauzate de o boală, numită ulterior „mozaicul tutunului”, al cărei
agent nu putea fi stabilit. Cercetările savanţilor sau încununat cu succes în anii
1891-1892, când biologul rus D. I. Ivanovskii, ca urmare a experienţelor efectuate
în Grădina Botanică Nikita din Crimeea, a descoperit organisme necunoscute
anterior – virusurile, care provocau boala mozaicul tutunului. Investigaţiile
paralele efectuate de savanţi din Olanda, Germania, SUA, au confirmat această
descoperire. Astfel, în următoarele două decenii au fost stabilite virusurile
plantelor, animalelor, oamenilor, bacteriofagii şi virusurile oncogene.
Aspecte de risc. Peste 75% din numărul total de boli infecţioase ale omului
sunt provocate de virusuri. Spectrul afecţiunilor virotice este mare – de la o simplă
slăbiciune până la apariţia unor tumori. După Чухрий М.Г. şi Спыну К.И. (1984),
bolile virotice se divid în trei grupe:
a) infecţii virotice acute, la care germenii virotici urmează tot ciclul de
reproducere, fiind însoţite de distrugerea celulei în care au pătruns virusurile
şi ieşirea din ea a noilor germeni virotici;
b) infecţii lente, în care reproducerea germenilor virotici nu este
însoţită de distrugerea celulelor ţesutului în care se dezvoltă infecţia;
c) forme neoplastice, în care virusurile dereglează înmulţirea normală
a celulelor, ceea ce duce la apariţia tumorilor.

168
 Virusurile provoacă la oameni numeroase epidemii, atacă de asemenea
plantele şi animalele, ducând la reducerea volumului de hrană pentru om.
Multe maladii sunt transmise de agenţi purtători, cum sunt ţânţarii (malaria,
febra galbenă), musca ţeţe (boala somnului), puricii, păduchii (tifosul exantematic)
etc.
Epidemiile de mari proporţii, numite pandemii sunt cunoscute în istorie ca
fiind printre cele mai importante hazarde care au generat milioane de victime. Astfel,
în secolul al XlV-lea în Europa au murit din cauza ciumei bubonice peste 50 de
milioane de oameni sau aproximativ 1/3 din populaţia continentului. Iar în timpul
pandemiei de gripă (numită boala spaniolă) din anii 1918-1920 au fost afectaţi de
acest virus aproximativ 500 de milioane de oameni sau jumătate din populaţia
mondială, iar peste 20 de milioane au murit, numărul jertfelor depăşindu-l pe cel al
ostaşilor răpuşi pe câmpurile de luptă în Primul Război Mondial.
Curiozităţi: Un exemplu de manifestare a unor hazarde naturale devastatoare a
fost înregistrat în cronicile arabe: „În perioada 16.08.1056 – 13.09.1056 în Irac a fost
o secetă puternică, care a provocat o foamete cumplită. Trupurile oamenilor se
descompuneau chiar pe străzi şi nu avea cine să le strângă, iar unii oameni le
mâncau. Aerul era greu mirositor şi peste tot erau roiuri de muşte. După aceasta a
început o epidemie de ciumă, care s-a extins în Siria, Palestina, Egipt, iar apoi în
toată lumea. Râul Nil a secat complet, iar în oraşul Cairo zilnic mureau câte 20 de
mii de oameni” Sursa: Буниятов З.М., 1990.
Spaima marinarilor din secolul al XIX-lea erau frigurile, numite şi „Jack cel
galben”. Această boală a nimicit peste 20 de milioane de oameni într-un timp
relativ scurt (Чухрий М.Г., Спыну К.И., 1984). Acestea sunt doar câteva exemple
care demonstrează pericolul virusurilor pentru om.
Curiozităţi: Virusurile sunt „arma salvatoare” cu ajutorul căreia a început a fi
tratată ciuma îngrozitoare, care a răpit milioane şi milioane de vieţi omeneşti. La
12 iulie 1925 în portul Alexandria din Egipt a intrat o navă din Grecia, pe bord
fiind găsiţi la început doi, apoi mai mulţi marinari bolnavi de ciumă. La intervenţia
renumitului microbiolog Felix d’Eriell (de verificat numele!!!!!!!!!!!), a fost

169
aplicat un virus bacteriofag, care nimicea rapid bacteria provocatoare a ciumei. Iar
cu câţiva ani în urmă (în 1918) tot un bacteriofag a fost folosit contra dizenteriei.
Acelaşi savant a realizat marea descoperire la clinica Pasteur, găsind remediu
contra unei boli foarte periculoase.
Declanşarea unei epidemii are loc ca urmare a întroducerii unui agent
patogen într-o comunitate umană. Înainte de declanşarea epidemiei, este necesară o
perioadă de incubaţie, care diferă de la o boală la alta (de obicei, de la câteva ore la
câteva zile).
Declanşarea maladiilor este favorizată de un complex de factori, care se
întâlnesc, mai frecvent, în ţările sărace, datorită alimentaţiei necorespunzătoare,
lipsei de igienă şi lipsei unor surse adecvate de apă potabilă.
Epidemiile sunt favorizate de producerea unor dezastre naturale, cum sunt
inundaţiile şi cutremurele, care determină deplasări ale populaţiei şi concentrarea
acesteia în tabere de refugiaţi. Conflictele militare, cele etnice şi tribale, urmate de
deplasări ale unor grupuri mari de oameni şi de concentrare a lor în tabere, fără
asistenţa medicală corespunzătoare, favorizează, de asemenea, în numeroase locuri
pe glob răspândirea unor boli.
Adeseori, lipsa de igienă din marile centre urbane, însoţită de aglomerarea
gunoaielor menajere, de înmulţirea şobolanilor şi a câinilor vagabonzi favorizează
declanşarea epidemiilor.
Cauzele declanşării epidemiilor constau în alimentaţia necorespunzătoare;
lipsa de igienă; lipsa de apă potabilă; infestarea apei; inundaţiile; cutremurele;
conflictele militare şi etnice; aglomerarea gunoaielor menajere; înmulţirea şobolanilor.
În ţările în curs de dezvoltare consumul de apă contaminată provoacă circa 80% din
îmbolnăviri şi mai mult de o treime din totalul deceselor.
În prezent, conform statisticilor Organizaţiei Internaţionale a Sănătăţii, pe
glob se înregistrează epidemii de malarie, holeră, poliomielită, meningită, febră
galbenă ş.a. Acestea sunt răspândite, în special, în ţările mai slab dezvoltate, unde
măsurile de prevenire şi de combatere sunt deficitare.

170
 Prezentăm în continuare cele mai răspândite boli virotice, care afectează
omul şi animalele.
Virusurile neurotrope. Din această categorie de virusuri mai frecvente sunt
turbarea şi encefalita.
Turbarea sau rabia este o boală a animalelor şi a omului cunoscută din
timpuri străvechi. Ea este provocată de un virus, care se reproduce doar în ţesutul
nervos şi se caracterizează prin leziunea gravă a sistemului nervos cu sfârşit letal.
Omul se molipseşte de la animalele bolnave (câini, pisici, vulpi, lupi ş.a.) prin
muşcătură, zgârieturi sau contactând cu saliva lor. Perioada de incubaţie la om
durează de regulă 4-6 săptămâni. Scriitorul rus A. P. Cehov scria: „Nu există boală
mai chinuitoare şi mai cumplită decât turbarea”. Tabloul clinic al turbării se
manifestă prin excitaţie generală, frică de aer şi de apă. Bolnavului îi provoacă
convulsii vântul, curenţii de aer, plescăitul apei, uneori chiar orice zgomot şi
lumina solară. Persoanele afectate sunt extrem de excitate şi pot să lovească, să
zgârie sau să muşte pe cineva. Boala durează 5-7 zile şi se termină întotdeauna cu
moartea. Tratarea acestei boli a fost reuşită prima dată de către Luis Pasteur, prin
folosirea vaccinurilor profilactice. În anul 1885 savantul a salvat de la moarte
sigură un copil de 9 ani, muşcat de un câine turbat, aplicându-i vaccinul elaborat.
Encefalita este o boală cu două forme distincte: encefalita epidemică sau
letargică şi encefalita sezonieră. Prima formă are ca agent patogen un virus, care
afectează partea centrală a encefalului, cauzând paralizia musculaturii oculare şi o
somnolenţă puternică (letargia). Se transmite pe cale aeriană, simptomul principal
fiind somnolenţa puternică. Deocamdată nu există metode specifice de combatere.
Encefalitele sezoniere se observă doar în unele localităţi în anumite
anotimpuri. Infecţiile sunt produse de arbor-virusuri, adică virusuri transmise de
artropode (insecte). Mai frecvente sunt encefalita de primăvară-vară sau de căpuşe,
encefalita japoneză şi encefalita americană. Encefalita de primăvară-vară a fost
stabilită în Extremul Orient al Rusiei, având ca vector (purtător) căpuşa de păşune
(Ixodes) din taiga. Această insectă se molipseşte de la rozătoarele sălbatice
(burunducul, iepurele, veveriţa ş.a.) şi unele păsări pe care parazitează. Această

171
formă de encefalită se mai întâlneşte în Siberia de Est, Ural, Kazahstan. În unele
cazuri omul se poate infecta şi prin consumul laptelui de capră. Simptomele
specifice sunt somnolenţa fotofobia (frica de lumină), paralizii oculare, ale
muşchilor feţei şi ale părţii superioare a trunchiului, starea de agitare.
Encefalita japoneză are acelaşi tablou clinic, cu deosebirea că nu este
însoţită de paralizii. Vectorul acestui virus sunt nişte ţânţari (Culex şi Aedes) şi se
întâlneşte doar vara. Arealul de răspândire este Extremul Orient. Virusul
encefalitei americane este asemănător celei japoneze, însă evoluează într-o formă
mai uşoară şi este răspândit de asemenea de ţânţari.
Poliomielita este cunoscută din antichitate, fiind descrisă încă de Hipocrat în
secolele V – IV înainte de Hristos. Agentul patogen al bolii a fost descoperit în
anul 1909, iar primul vaccin a fost obţinut abia în anul 1953 de către un savant din
SUA. Pătrunzând în corpul uman prin gură, poliomielita se înmulţeşte mai întâi în
peretele faringelui şi al intestinului, apoi se transmite prin fibrele nervoase în
măduva spinării şi bulbul rahidian. Tabloul clinic poate varia de la manifestări
nespecifice respiratorii sau digestive, până la îmbolnăviri severe, encefalite sau
menigoencefalite cu paralizii şi tulburări respiratorii. Virusul provoacă inflamarea
şi dezagregarea ţesutului nervos al măduvei spinării, după care urmează paralizia
membrelor inferioare sau superioare, a musculaturii gâtului ş.a. Spre deosebire de
alte virusuri poliomielita este rezistentă la acţiunea factorilor externi: temperaturile
scăzute, uscarea etc.
Un virus neuro-dermatrop este herpesul, descoperit în anul 1912 în
Germania. Această boală afectează de regulă cavitatea bucală, pielea, buzele,
organele genitale. Infecţia evoluează sub formă de erupţii de vezicule, precedată de
febră, slăbiciune, mâncărimea pielii ş.a.
Virusurile dermatrope se înmulţesc doar în tegumente şi parţial în
mucoasă. Cel mai periculos virus din această categorie este variola sau vărsatul
negru. Variola se manifestă prin febră mare şi dureri intense, însoţite de apariţia pe
tot corpul a unor vezicule, care după ulceraţie formează cruste negre. Boala este
cunoscută din timpuri vechi şi a răpus multe milioane de vieţi omeneşti. De

172
exemplu, numai între anii 1700 şi 1800 au murit de variolă peste 60 de milioane de
oameni. Virusul se transmite pe cale aerogenă sau prin obiecte contaminate. În
China şi în India erau cunoscute încă din antichitate metode de infectare artificială
cu virusul variolei, pentru ca oamenii să fie protejaţi. În acest scop pe piele erau
făcute zgârieturi, care se fricţionau cu cruste variolice uscate. Însă deseori erau
transmise astfel şi alte boli. Remediul contra variolei a fost descoperit la sfârşitul
secolului al XVIII-lea în Anglia, sub forma de vaccin antivariolic. Însă până în
secolul al XX-lea virusul mai era răspândit în multe ţări, în special din Africa şi
Asia. Un virus asemănător cu variola este varicela, numită în popor şi „vărsat de
vânt”, care se transmite pe cale aerogenă.
Altă boală virotică dermatropă este febra aftoasă, răspândită la vaci, porci,
oi, capre şi alte animale. De la animale virusul se transmite şi la om, în anumite
condiţii. Boala se transmite prin contact direct sau prin nutreţuri infectate, iar omul
se infectează de la animalele bolnave şi prin consumul laptelui crud şi a produselor
lactate. Agentul patogen poate persista timp îndelungat în sol, apă, nutreţuri,
creând rezervoare suplimentare de infecţie.
Mixoma iepurilor este un virus cu o istorie deosebită. A fost descrisă pentru
prima dată în anul 1943, când s-a constatat că este răspândită de iepurele sălbatic
brazilian, fiind transportată de ţânţari. Dar virusul a devenit foarte cunoscut după
ce a fost aplicat în Australia, unde într-o perioadă numărul iepurilor crescuse atât
de mult încât aduceau daune mari agricultorilor şi florei spontane. Soluţia găsită
nu este „demnă de laudă” – a fost importat virusul mixomei iepurilor şi în scurt
timp au murit milioane de iepuri.
O boală infecţioasă ce cauzează mari pierderi este ciuma găinilor, care poate
fi combătută doar prin nimicirea totală a păsărilor bolnave.
Virusurile pneumotrope şi epiteliotrope afectează epiteliul căilor
respiratorii şi organele respiratorii (laringele, traheia, plămânii ş.a.).
O boală cunoscută încă din antichitate este rujeola, numită în popor „pojar”.
Aceasta afectează oamenii de toate vârstele, care n-au suportat boala în trecut, dar
este mai răspândită la copii. Virusul se transmite pe cale aerogenă. Drept remediu

173
se aplică vaccinul obţinut dintr-o tulpină de virusul rujeolei atenuat, care şi-a
păstrat proprietăţile imunologice.
Cel mai răspândit virus este gripa, de care au auzit sau au fost bolnavi
practic toţi oamenii. Boala se caracterizează printr-o mare contagiozitate,
izbucnind periodic epidemii de gripă. Uneori sunt afectate regiuni extinse sau
întregi continente, fiind înregistrate pandemii. De exemplu, în anii 1957 – 1958
pandemia de gripă asiatică a afectat 2 miliarde de persoane sau aproximativ 2/3 din
populaţia globului. Agentul patogen al gripei este un virus ce conţine acid
ribonucleic (ARN). Gripa se dezvoltă brusc după ce pătrunde pe mucoasa căilor
respiratorii superioare. Boala este însoţită de febră mare, dureri de cap, slăbiciuni
şi dureri musculare. Virusul se răspândeşte foarte rapid, la aceasta contribuind şi
avioanele, navele maritime şi, posibil, păsările călătoare. O particularitate
periculoasă a virusului este faptul că compoziţia chimică a capsidului (membranei)
se schimbă la fiecare 2–3 ani. Astfel, la fiecare 10 – 12 ani apar noi varietăţi ale
virusului gripal. Savanţii nu pot să prognozeze proprietăţile viitoarelor tulpini,
ceea ce complică obţinerea vaccinurilor din culturi atenuate de virus gripal. De
aceea deocamdată nu sunt vaccinuri eficiente contra gripei. Această boală
cauzează pagube considerabile economiei naţionale, prin pierderea unui număr
foarte mare de zile-muncă.
Virusurile intestinale. Dintre aceste virusuri mai periculoasă este hepatita
epidemică.
Hepatita epidemică, numită şi boala Botkin, se caracterizează prin
inflamarea ficatului, însoţită în majoritatea cazurilor de coloraţia galbenă a pielii
(icter). Hepatita este răspândită pe cale perorală, adică prin mâinile murdare, prin
alimente sau apă contaminate. O formă de hepatită, numită serică sau de inoculare,
se transmite prin transfuzia de sânge. Virusul are o rezistenţă mare la temperaturi
înalte şi la cele scăzute, precum şi la uscare.
Curiozităţi: Agenda 21 prevede: introducerea de programe antimalarie în toate
ţările în care aceasta constituie o problemă de sănătate semnificativă; reducerea cu
50-70% a numărului de decese provocate de diareea infantilă în ţările în curs de

174
dezvoltare; asigurarea tratamentului infecţiilor respiratorii acute pentru 95% din
copiii lumii.
Virusurile oncogene. Una dintre cele mai periculoase boli este cancerul –
diverse forme de tumori maligne ce se caracterizează prin înmulţirea excesivă a
ţesuturilor unor organe. Ca rezultat al unui „haos celular” apar tumori de
dimensiuni şi consistenţă diferită. Tumorile pot fi benigne, care cresc un anumit
timp, apoi dezvoltarea lor încetează şi maligne, care cresc încontinuu şi provoacă
moartea organismului. Apariţia tumorilor poate fi provocată de intoxicaţii cu
substanţe chimice, de strivirea sistematică a unor ţesuturi sau organe.
Originea cancerului a fost timp îndelungat neclară şi controversată.
Numeroasele investigaţii au demonstrat faptul că multe virusuri provoacă tumori
cancerigene la animale, plante şi, posibil, la om. Părerea că cancerul este o boală
neinfecţioasă ar putea fi greşită. A fost confirmată experimental presupunerea că
virusul cancerului poate exista în organism nemanifestându-se, sub formă de
„virus adormit”. Dar dacă organismul nimereşte în anumite condiţii nefavorabile,
atunci virusul se poate activiza (Чухрий М.Г., Спыну К.И., 1984). Totuşi,
mecanismul de apariţie a cancerului nu este pe deplin explicat. Conform unei
ipoteze virusul ar fi răspândit în natură şi poate pătrunde uşor în organism, iar
conform altei – acesta pătrunde în organism în primele luni după naştere. Însă
activitatea virusului este blocată de unii compuşi chimici din sânge. În caz de
epuizare a acestor compuşi chimici sub acţiunea unor factori (îmbătrânire, boli,
substanţe chimice, factori fizici ş.a.) virusul se activează şi apar tumori. Se
presupune că virusul pătrunde în celula normală şi nu o distruge, ci are loc
combinarea (integrarea) aparatului genetic al virusului cu cel al celulei. Astfel, are
loc modificarea aparatului genetic al celulei normale, fiind dereglat sistemul de
reglare a înmulţirii celulelor. Unele celule încep a se înmulţi la infinit, formând
tumori. Au fost încercate diferite metode de tratare a cancerului, inclusiv prin
utilizarea unor virusuri. Însă, toate metodele sunt eficiente în stadiile precoce ale
bolii.

175
 Deosebit de alarmante sunt statisticile referitoare la maladia SIDA
(Sindromul Imunodeficienţei Dobândite) – cea mai recentă pandemie produsă de
virusul HIV, cu transmitere sexuală sau prin transfuzii de sânge. Pe glob se
înregistrează, în medie, 6 îmbolnăviri noi pe minut, cea mai gravă situaţie fiind în
Africa, unde se estimează că 1/3 din populaţia care are în prezent 15 ani va muri
din cauza maladiei SIDA. Anual, din numărul cazurilor noi înregistrate, 95% revin
ţărilor în curs de dezvoltare.
Măsurile de combatere a epidemiilor. Ele cuprind următoarele activităţi:
• vaccinarea preventivă a populaţiei şi înregistrarea în fişa medicală personală;
• educarea, pentru a se păstra măsurile corespunzătoare de igienă la şcoală şi în
familie;
• necesitatea prezentării imediate la medic odată cu apariţia primelor
simptome şi respectarea riguroasă a regulilor impuse de medic;
• izolarea focarelor de declanşare a epidemiilor şi stabilirea carantinei;
• imunizarea animalelor sau nimicirea animalelor bolnave;
• combaterea agenţilor purtători (ţânţari, căpuşe şi alte insecte care răspândesc
maladiile) prin aplicarea unor măsuri complexe (insecticide, metode biologice
ş.a.).
Deocamdată omul nu dispune de metode eficiente de prevenire şi combatere a
unor viroze cu un grad înalt de contagiozitate cum sunt gripa, hepatita epidemică
ş.a.

Aspecte pozitive. Omul şi-a găsit printre virusuri şi numeroşi prieteni. În

prezent din virusuri se prepară vaccinuri, folosite eficient împotriva unor boli
infecţioase: variola, rujeola, poliomielita ş.a. Virusurile sunt utilizate şi la
combaterea unor dăunători ai agriculturii şi a unor microbi agenţi patogeni ai
multor boli infecţioase la plante şi animale.

Studierea virusurilor contribuie la rezolvarea unor probleme din biologie şi

medicină: reproducerea organismelor vii, provenirea şi evoluţia vieţii pe pământ,

176
 variabilitatea ereditară, biosinteza proteinelor şi a acizilor nucleici, apariţia şi
dezvoltarea tumorilor maligne (cancerogene) ş.a.

Realizările mari ale ştiinţei în ultima perioadă şi eforturile depuse de omenire

pentru „îmblânzirea” acestor duşmani minusculi, ne dau speranţe că într-un
viitor apropiat „spada se va schimba în scut” (Чухрий М.Г., Спыну К.И.,
1984).

5.3. Hazardurile biofizice (legate de foc)

Aspecte generale. Focul este un hazard extrem de periculos pentru mediu şi
pentru activităţile umane şi determină distrugeri ale terenurilor agricole,
suprafeţelor împădurite şi ale unor construcţii. Incendiile pot fi declanşate de cauze
naturale sau legate de activităţile omului.
Cauzele naturale sunt reprezentate de fulgere, erupţiile vulcanice,
fenomenele de autoaprindere a vegetaţiei în timpul perioadelor foarte călduroase.
Incendiile se pot declanşa şi în urma cutremurelor de pământ, ca urmare a avarierii
reţelelor de distribuţie a gazelor şi a instalaţiilor electrice.
Cauzele antropogene sunt legate de neglijenţa omului (aprinderea focului în
locuri nepermise, aruncarea ţigărilor nestinse, joaca nesupravegheată a copiilor cu
focul, turişti neglijenţi etc.), de unele activităţi criminale de incendiere intenţionată
şi de accidentele tehnologice. În locuinţe incendiile sunt produse ca urmare a
funcţionării defectuoase a sobelor şi a coşurilor, în urma scurgerii gazelor din
instalaţiile defecte, urmate de explozia acestora ş.a (Bălteanu D., Alexe R.).
Aspecte de risc. În perioadele secetoase, incendiile sunt favorizate adeseori de
vânturi puternice asociate cu temperaturi ridicate, care contribuie la extinderea
rapidă a focului.

Incendiile în păduri, pe pajişti şi în alte regiuni cu vegetaţie spontană sunt un

fenomen devastator, dar totuşi, normal pentru ecosistemele naturale, ca şi ciclonii,
inundaţiile, avalanşele sau alte fenomene naturale. De fapt, focul joacă un rol

177
important în unele ecosisteme ca preria sau savana. Însă, atunci când focul
ameninţă vieţile omeneşti sau proprietăţile, este considerat un hazard natural.
Pe lângă ameninţările flăcărilor fierbinţi, ce cauzează arderea materialelor,
focul provoacă cantităţi mari de cenuşă în atmosferă, cauzând inhibiţia dezvoltării
plantelor, reducând vizibilitatea şi provocând probleme ale aparatului respirator.
De asemenea, incendiile pot favoriza procesele de alunecări de teren, prin
distrugerea vegetaţiei.
În natură sunt frecvente situaţiile în care fulgerele declanşează incendii de
proporţii, mai ales în perioadele secetoase, când vegetaţia uscată este uşor
inflamabilă, iar incendiile se extind cu repeziciune pe suprafeţe mari. În asemenea
situaţii, se produc incendii mai frecvente şi mai extinse. De exemplu, în anul 1971,
în statele Michigan şi Wisconsin din SUA, incendiile au afectat 1,7 milioane de
hectare şi au produs 1500 de victime.
Vânturile puternice asociate cu temperaturile ridicate contribuie la
răspândirea cu repeziciune a focului pe suprafeţe întinse. În Australia se
înregistrează anual peste 2 mii de incendii, dintre care unele sunt devastatoare,
extinzându-se rapid pe suprafeţe întinse. Au fost unele situaţii în care în numai o
jumătate de oră incendiul s-a întins peste 400 ha în pădurile de eucalipt cu lemn
foarte inflamabil. În perioada 1974-1975, extrem de secetoasă, 15% din suprafaţa
continentului australian a fost afectata de incendiu (Bălteanu D., Alexe R.).
În unele state din regiunile intertropicale din Africa, America de Sud şi Asia,
incendierea pădurii este un mijloc de extindere a terenurilor agricole. Incendiile
declanşate în savane ajută la regenerarea vegetaţiei în sezonul ploios. Extrem de
dăunătoare pentru mediu sunt practicile de ardere a jnepenişurilor pentru
extinderea păşunilor alpine.
În Republica Moldova incendiile puternice se declanşează, cu precădere, în
perioadele secetoase cu temperaturi ridicate, care favorizează producerea a
numeroase incendii în localităţi, în păduri şi pe terenurile agricole. Numărul de
incendii în păduri a fost în medie pentru perioada 2001-2005 de 7 cazuri pe an,
variind de la 2-3 în anii mai favorabili până la 12-13 în anii mai secetoşi. Suprafaţa

178
silvică cuprinsă de incendii a fost în medie de 22,4 ha, având acelaşi trend. După
datele oficiale, în majoritatea anilor 90-100% din incendii sunt cauzate de om. Sunt
însă şi ani, de regulă cei mai secetoşi, când predomină incendiile declanşate de
cauze naturale, de exemplu, în anul 2004 toate cele 12 incendii de pădure au avut
aceste cauze (fig. 1).
Fig. .. Incendii de pădure (la 1 noiembrie)
45
40 Suprafaţa
35 silvică
30 cuprinsă de
25 incendii, ha
20
15 11 12 Numărul de
10 7 incendii
3 2
5
0
2001 2002 2003 2004 2005

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2006.

Măsuri de prevenire şi combatere. În multe ţări, inclusiv şi în Republica
Moldova pentru detectarea imediată a incendiilor sunt organizate sisteme
permanente de observare cu ajutorul avioanelor şi a elicopterelor, fiind folosite sis-
teme satelitare de alertă. În regiunile afectate frecvent de fulgere sunt instalaţi
senzori speciali, sensibili la radiaţiile infraroşii, care detectează imediat şi dau alarma
în cazul producerii incendiilor. Pentru localităţi şi obiective industriale sunt luate
măsuri speciale de prevenire a incendiilor şi de educare a populaţiei.

5. 4. Hazardurile astrofizice (căderea meteoriţilor)

Aspecte generale. Pe Terra cad anual circa 16 mii de tone de materiale
cosmice, reprezentate în cea mai mare parte de praf cosmic şi de meteoriţi de
dimensiuni mici, care se aprind şi ard în atmosferă înainte de a ajunge pe sol.
În stratele de gheaţă din Antarctica au fost descoperite adevărate arhive
cosmice care atestă că în trecutul geologic apropiat au existat şi perioade în care
acest ,,bombardament cosmic" a fost mai intens.

179
 În unele locuri se păstrează, însă, şi urmele impactului unor corpuri cosmice de
dimensiuni mai mari. Până în prezent, au fost recunoscute pe Terra peste 140 de
cratere de impact. Astfel, în statul Arizona din SUA exista un crater foarte bine
conservat, cu un diametru de 1200 m şi o adâncime de 170 m, care atestă căderea
unui corp cosmic de mari dimensiuni. Un alt crater existent în statul Ontario din
Canada are diametrul de 3,8 km fiind foarte bine conservat (Bălteanu D., Alexe
R.).
Curiozităţi: La 23 iulie 784 în Orientul Apropiat brusc s-a întunecat şi din cer
cădea praf roşu. După aceasta s-a declanşat o ciumă catastrofală, care a răpus
aproape toată populaţia Bagdadului şi a Basrei (oraşe în Iracul de astăzi). Sursa:
Буниятов З.М., 1990.
Curiozităţi: În luna decembrie anul 856 în Egipt au căzut din cer 5 pietre
(meteoriţi). Masa unui meteorit era de circa 4 kilograme. Unul dintre meteoriţi a
căzut peste un cort al bediunilor care a ars. Patru meteoriţi au fost aduşi la Cairo, iar
al cincilea – în oraşul Tinnis.
În anul 1197 din cer a căzut un meteorit mare şi s-a produs un zgomot
puternic.
Sursa: Буниятов З.М., 1990.
Aspecte de risc. În taigaua siberiană din Rusia s-a produs, în anul 1908, cel
mai recent eveniment legat de căderea unui corp cosmic de mari dimensiuni pe
Terra, numit meteoritul Tungus. Acesta a explodat în aer, suflul exploziei distrugând
pădurea pe o suprafaţa de 2200 km2. Cu acest prilej, s-a produs un cutremur care a
fost înregistrat şi de seismografele din Germania. Calculele efectuate au pus în evidenţă
că acest corp cosmic a fost constituit din gaze solidificate, din gheaţă şi din circa 4 mii
de tone de praf cosmic (Bălteanu D., Alexe R.).
În categoria riscurilor legate de căderea unor corpuri cosmice sunt incluse şi
căderile unor sateliţi artificiali, care îşi părăsesc orbita datorită unor defecţiuni
tehnice.
Riscul actual al căderii unor meteoriţi de mari dimensiuni pe Terra este redus,
dar navete spaţiale pot să fie lovite şi avariate de meteoriţi mici, care au o forţă de

180
penetrare uriaşă. Calculele efectuate de diferiţi specialişti arată că există o şansă la
1000 ca în acest secol să se producă întâlnirea Pământului cu o cometă sau asteroid
cu un diametru în jur de 2 km. În viitorul apropiat, progresele tehnicilor spaţiale vor
permite detectarea în timp util a unui asemenea corp cosmic şi modificarea
traiectoriei lui pentru a evita contactul cu Terra.

Termeni:
Epizootie – extinderea rapidă a unei boli, prin contaminare, la un număr mare de
animale, datorită unor agenţi patogeni: virusuri, rickettsii, bacterii, fungii şi
protozoare.
Feromon – hormon eliminat de insecte, ca mijloc de semnalizare; substanţă
artificială, identică unor hormoni naturali ai insectelor, utilizată pentru dereglarea
comportamentului dăunătorilor sau în capcane pentru a prinde dăunătorii.
Rickettsii – microbi care fac trecerea de la bacterii la virusuri, având caractere
comune ambelor grupe.
Virus – agent patogen de dimensiuni foarte mici, care se reproduce numai în
interiorul celulelor vii şi provoacă diverse boli infecţioase.

Bibliografie:

1. Anuarul statistic al Republicii Moldova, Statistica, Chişinău, 2006.

Bălteanu D., Alexe R. Hazarde naturale şi antropogene, Corint, Bucureşti,

2. Lazăr I. Şt., Dăunătorii principali ai culturilor agricole, Cartea
Moldovenească, Chişinău, 1990.
3. Matthews G.A., Pest management, Longman, London and New York, 1984.

4. Toderaş I., Vladimirov M., Neculiseanu Z., Lumea animală a Moldovei.

Nevertebrate, vol 1, Î.E.P. Ştiinţa, Chişinău, 2007.

5. Tratat de zoologie agricolă. Dăunătorii plantelor cultivate, vol. II, Editura

Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982.

6. White Gilbert F., Стихийные бедствия: изучение и методы борьбы

181
 (перевод с анлийского), Прогресс, Москва, 1978.
7. Брайко Я., Райлян Н., Карантин растений в Молдавской ССР, Картя

Молдовеняскэ, Кишинев, 1979.

8. Ванек Г., Корчагин В., Тер-Симонян Л., Атлас болезней и вредителей

плодовых, ягодных, овощных культур и винограда, Priroda, Bratislava,

1972; Агропромиздат, Москва, 1989.
9. Копанева Л.М., Стебаев И.В., Жизнь саранчовых, Агропромиздат,

Москва, 1985.
10. Кочетова Н.И., Кочетов Ю.В., Насекомые и урожай, Агропромиздат,

Москва, 1985.
11. Чухрий М.Г., Спыну К.И., Вирусул – скут ши спадэ, Картя
Молдовеняскэ, Кишинев, 1984.

FOTO:
- lăcuste de specia Locusta migratoria;

- terenuri afectate de invaziile de lăcuste, cu vegetaţie naturală sau cu culturi

agricole (din lume şi din R. Moldova);
- omida-păroasă-a-dudului şi plante afectate;
- Păduchele-de-San Jose şi plante afectate;
- Gândacul-de-Colorado şi plante afectate;
- Filoxera şi plante afectate;
- Musca-mediteraneană-a-fructelor şi plante afectate;

- Incendii: în păduri; pe terenurile agricole; în localităţi...

- Foto cu cratere formate de căderea meteoriţilor...
- Foto cu fragmente de meteoriţi
.....................................................................................................................................
..............................

6. Hazardurile naturale şi dezvoltarea durabilă

182
6.1. Prevenirea şi atenuarea impactului hazardurilor naturale cu caracter de
dezastru asupra societăţii

Procesul dezvoltării globale contemporane este strâ ns legat de natura,

frecvenţa şi amplitudinea dezastrelor naturale, deoarece progresele şi performanţele
economice şi sociale pot fi serios afectate de numeroase şi variate riscuri naturale.
În general, dezastrele naturale limitează procesul de dezvoltare economică,
prin distrugerea infrastructurii şi capitalului fizic, întreruperea circulaţiei
mărfurilor şi serviciilor etc.
Cele mai ridicate niveluri de pagube materiale se înregistrează în ţările înalt
dezvoltate, din cauza densităţii şi costurilor mai mari ale componentelor
infrastructurii, dar ţările slab dezvoltate au cel mai înalt nivel relativ de pierdere,
prin ponderea mai mare a pagubelor provocate de dezastru în cadrul produsului
intern brut naţional (PIB). De asemenea, ţările care au o suprafaţă mai mare, pot
acoperi mai uşor costurile directe sau indirecte ale dezastrelor, în timp ce ţările
mici sînt mai vulnerabile la dezastre.
Specializarea economică determină, de asemenea, creşterea riscului de
dezastru, făcînd extrem de vulnerabile ţările specializate în exportul de materii
prime, în special agricole. Totodată, dezastrele naturale limitează şi procesul de
dezvoltare socială, mai ales atunci cînd acestea afectează comunităţi umane deja
afectate de foamete, epidemii, conflicte etc.
În ultimele decenii, omul a influenţat din ce în ce mai mult mediul Terrei,
determinînd apariţia unor hazarde care, prin amploarea lor, au devenit fenomene
globale. În această categorie se încadrează fenomenul de încălzire a climei datorat
efectului de seră, reducerea calotelor de gheaţă şi ridicarea nivelului Oceanului
Planetar, reducerea stratului de ozon, etc.
Este necesar de menţionat ca circa 95% ale tuturor cazurilor mortale
provocate de către hazardele naturale cît şi pierderile considerabile economice se
manifesta în ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare, - pierderile cauzate de
aceste fenomene sunt de 20 ori mai mari în aceste ţări decît în ţările dezvoltate În
aceste condiţii, eforturile de prevenire a hazardurilor şi de atenuare a impactului lor
asupra societăţii este necesar să devină părţi integrante ale politicilor naţionale de
dezvoltare durabilă.
Aceste politici trebuie să includă grupe de măsuri care vor fi luate pînă la
declanşarea hazardurilor, în timpul acestora şi după producerea lor.
1. Pînă la declanşarea dezastrelor naturale este necesară luarea din timp a
unor măsuri de atenuare a efectelor.
Astfel, în arealele cu probabilităţi de desfăşurare a diferitelor fenomene
periculoase, se efectuează studii pentru evaluarea riscului şi a vulnerabilităţii.
Acestea vor fi însoţite de hărţi speciale pentru delimitarea exactă a arealelor
expuse. Spre exemplu, în lungul rîurilor vor fi delimitate arealele inundabile, iar pe
versanţi, cele afectate de alunecări, curgeri de noroi sau prăbuşiri.
Studiile efectuate permit planificarea unor activităţi de prevenire şi diminuare
a impactului negativ a dezastrelor, precum şi pregătirea de urgenţă pentru
evacuarea populaţiei din locurile cele mai periculoase.
183
 Măsurile de prevenire a dezastrelor cuprind şi o serie de activităţi de educare
şi informare a populaţiei. Prevederea dezastrelor se realizează prin mijloace din ce
în ce mai perfecţionate care includ imagini satelitare, utilizarea unor senzori de
mare sensibilitate, radare meteorologice performante şi sisteme rapide de alertare.
Prin alertare, autorităţile sunt anunţate că fenomenul respectiv se apropie.
Acestea, la rîndul lor, alertează instituţiile implicate şi populaţia, dîndu-le şi
sfaturile necesare pentru luarea măsurilor imediate de protecţie.
2. În timpul şi imediat după producerea dezastrului, activităţile se
concentrează asupra căutării şi salvării victimelor şi pentru acordarea primului
ajutor medical răniţilor.
În aceste momente extrem de dificile, formaţiunile de Protecţie Civilă au un
rol esenţial în organizarea cît mai eficientă a tuturor activităţilor. Este realizată
permanent informarea corectă a populaţiei pentru înlăturarea panicii şi zvonurilor.
Imediat se trece la stingerea incendiilor, degajarea căilor de acces şi la
verificarea instalaţiilor de apă şi gaz.
Pentru populaţia sinistrată se asigură adăpostirea temporară se distribuie apă,
hrană, îmbrăcăminte şi alte servicii de primă necesitate.
3. Reconstrucţia şi redresarea economică pot să dureze mai mult timp şi au ca
scop reluarea tuturor funcţiilor pe care societatea le-a avut pînă la dezastru. O
atenţie deosebită se acordă măsurilor de prevenire a unui nou dezastru,
modernizării structurilor urbanistice şi căilor de transport, reconstrucţiei
obiectivelor industriale etc.
Anumite progrese, în acest sens, ş-au realizat în cadrul Conferinţei de la
Yokohama, desfăşurată în luna mai 1994, unde s-a subliniat că atenuarea efectelor
catastrofelor naturale se înscrie, pentru un număr mare de ţări printre obiectivele
majore ale unei dezvoltări durabile.
Aceste idei sînt promovate prin intermediul Comisiei Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare Durabilă şi prin intermediul altor organisme internaţionale.
Devine tot mai evident ca investiţiile relative modeste in pregătirea către
dezastrele naturale pot reduce esenţial numărul deceselor, pot salva bunuri
materiale voluminoase, pot reduce costul acţiunilor de refacere după ce aceste
fenomene au avut loc. In acest context, mai multe organizaţii internaţionale,
instituţii de asistenţă internaţională şi-au elaborat strategiile proprii in domeniu, au
creat unităţi specializate care activează in acest domeniu.
Îndrumarul de bază în problema diminuării riscului hazardurilor şi atenuării
urmărilor lor serveşte „Strategia Yokohama” privind asigurarea unei păci mai
garantate, adoptată în anul 1994. În ea sunt reflectate principiile de administrare
pentru prevenirea hazardurilor, asigurarea pregătirii faţă de ele şi atenuarea
urmărilor lor
Strategia de prevenire şi combatere a dezastrelor naturale, stabilită la
Yokohama, cuprinde următoarele aspecte esenţiale, referitoare la faptul că:
• Efectele catastrofelor sunt din ce în ce mai grave prin amploarea, prin
complexitatea, prin frecvenţa şi prin impactul lor asupra economiei.
Fenomenele naturale care sunt la originea catastrofelor nu pot să fie
controlate, însă vulnerabilitatea este, în general, o rezultantă a activităţilor
184
 umane. Este necesară stabilirea de urgenţă a celor mai eficiente măsuri de
atenuare a efectelor catastrofelor naturale.
• Ţările mai puţin avansate, ţările mici insulare şi ţările fără acces la mare
sunt cele mai vulnerabile, pentru că acestea au cele mai reduse mijloace de
atenuare a catastrofelor naturale. Ţările în curs de dezvoltare afectate de
deşertificare, secetă şi alte tipuri de catastrofe naturale sunt, în egală
măsură, vulnerabile şi insuficient echipate pentru atenuarea efectelor
catastrofelor naturale.
• În toate ţările, cel mai mult suferă grupurile sărace datorită faptului că sunt
cel mai puţin echipate pentru a face faţă catastrofelor naturale. De fapt,
acestea sunt o cauză a dislocărilor sociale, economice, culturale şi politice.
Marile aglomerări urbane sunt deosebit de fragile datorită complexităţii lor
şi concentrării pe spaţii restrînse a unor grupuri mari de populaţie şi a
infrastructurii.
• Diferite moduri de producţie, consum şi dezvoltare determină o mărire a
vulnerabilităţii faţă de catastrofele naturale, mai ales în cazul grupurilor
sociale defavorizate. Dezvoltarea durabilă poate să contribuie la reducerea
acestei vulnerabilităţi.
• Este important că ţările în curs de dezvoltare să beneficieze de experienţa
ţărilor dezvoltate în atenuarea catastrofelor naturale şi să aibă acces la
tehnologia şi cunoştinţele ştiinţifice ale acestora.
• În ansamblu, stabilitatea socială la nivel mondial a devenit din ce în ce
mai fragilă. Prevenirea catastrofelor naturale ar contribui la ameliorarea
acestei situaţii.
Este necesară şi de întărirea măsurilor legislative şi administrative pentru
îmbunătăţirea mecanismelor existente la nivelul guvernelor. Atenţie sporită se va
acorda în viitor şi integrării sectorului particular în activităţile de atenuare a
efectelor catastrofelor naturale. Se va încuraja şi participarea organizaţiilor
neguvernamentale la aceste activităţi.
La nivel local şi naţional, se recomandă o mobilizare mai accentuată a
resurselor pentru desfăşurarea unor activităţi concrete de prevenire în regiunile
care vor fi afectate de catastrofe naturale. Este importantă elaborarea unor planuri
globale de gestiune a catastrofelor naturale. Se vor concentra eforturile pentru
realizarea unor studii de impact asupra mediului, în vederea unei înţelegeri mai
bune a mijloacelor de prevenire.
O atenţie tot mai mare se va acorda studiilor pe bază de scenarii pentru
diferite tipuri distincte de catastrofe. Se va acorda o pondere mai mare studierii
practicilor tradiţionale pentru prevenirea catastrofelor şi acordării unor competenţe
sporite comunităţilor locale.
La nivel regional şi subregional, se are în vedere crearea unor centre
regionale pentru prevenirea catastrofelor naturale, care să aibă un rol esenţial în
întărirea cooperării dintre state pentru prevenirea catastrofelor naturale şi pentru
reducerea efectelor acestora. în acest sens, se va acorda un sprijin mai susţinut
ţărilor în curs de dezvoltare, pentru obţinerea mijloacelor materiale necesare.

185
 6. 2. Sistemul protecţiei civile in Republica Moldova

Protecţia Civilă a Republicii Moldova constă dintr-un sistem de măsuri şi

acţiuni, întreprinse la nivel de stat, pe timp de pace şi război, pentru asigurarea
protecţiei populaţiei şi a proprietăţii statului în condiţiile calamităţilor naturale şi
tehnogene.
În caz de situaţie excepţională, autorităţile publice elaborează şi aprobă
măsuri şi acţiuni adecvate, reflectate în planurile speciale şi programele de
protecţie civilă.
Protecţia Civilă include organele de administrare: reţeaua de observare şi
control de laborator (ROCL) asupra mediului înconjurător şi obiectelor potenţial
periculoase, forţele şi mijloacele de lichidare a efectelor situaţiilor excepţionale,
sistemul de instruire pentru protecţia civilă.
Ea se organizează conform principiului teritorial de producţie, în
corespundere cu organizarea administrativ-teritorială a republicii, cuprinzînd toate
ramurile economiei naţionale, organizarea ei purtînd un caracter obligatoriu.
Responsabilitatea pentru pregătirea organelor Protecţiei Civile o poartă
Guvernul Republicii Moldova, ministerele, departamentele, administraţia publică
locală, unităţile economice.
Sarcinile principale ale Protecţiei Civile sînt:
- protecţia populaţiei şi a proprietăţii în condiţiile situaţiilor
excepţionale;
- executarea lucrărilor de salvare şi a altor lucrări de urgenţă în
condiţiile situaţiilor excepţionale în scopul lichidării efectelor
acestora;
- organizarea pregătirii multilaterale a populaţiei, a obiectelor
economiei naţionale, a forţelor protecţiei civile pentru desfăşurarea
acţiunilor de prevenire a situaţiilor excepţionale şi în condiţiile
declanşării acestora.
Protecţia Civilă, în conformitate cu sarcinile ce-i revin, organizează şi
realizează un şir de măsuri:
- organizează forţele necesare, capabile să asigure protecţia populaţiei,
a proprietăţii de stat în condiţii excepţionale, realizează înzestrarea tehnico-
materială şi pregătirea specială, le menţine în stare permanentă de pregătire pentru
a acţiona în condiţiile situaţiilor excepţionale,
- creează şi menţine în stare permanentă de pregătire sistemele de comandă şi
comunicaţii, organizează controlul situaţiei radioactive, chimice,
bacteriologice şi antiincendiare pe teritoriul republicii;
- acumulează fondul necesar de construcţii de protecţie, îl menţine în stare
permanentă de pregătire pentru adăpostirea persoanelor supuse pericolului,
- acumulează şi pune în siguranţă mijloacele de protecţie, produsele alimentare
şi medicamentele, mijloacele tehnico-materiale, financiare şi de altă natură,
sursele autonome de aprovizionare cu energie electrică şi apă, prevăzute
pentru situaţii excepţionale,
- protejează sursele de apă, produsele alimentare, furajere, animalele şi plantele
186
 de contaminarea radioactivă, chimică şi bacteriologică, iar în mediul
înconjurător - de poluare cu substanţe radioactive şi bacteriologice;
- pregăteşte din timp evacuarea populaţiei şi proprietăţii din zonele
periculoase;
- informează organele de conducere şi populaţia Republicii despre pericolul
situaţiilor excepţionale, aduce în stare de pregătire completă forţele şi
mijloacele protecţiei civile şi conduce acţiunile lor la efectuarea lucrărilor de
salvare;
- acordă ajutor sinistraţilor;
- antrenează unităţile economice în acţiunile de preîntîmpinare şi lichidare a
efectelor situaţiilor excepţionale;
- exercită controlul asupra efectuării măsurilor de profilaxie pentru a diminua
probabilitatea apariţiei situaţiilor excepţionale şi a reduce proporţiile
efectelor lor, pentru a asigura securitatea şi stabilitatea funcţionării tuturor
ramurilor şi obiectelor economiei naţionale;
- asigură securitatea antiincendiară a obiectivelor economiei naţionale, a
populaţiei în scopul aplanării incendiilor;
- organizează şi efectuează instruirea muncitorilor, unităţilor economice şi
cetăţenilor în vederea apărării şi acţionării în condiţiile situaţiilor
excepţionale.
Conducerea nemijlocită a Protecţiei Civile în Republica Moldova o exercită
Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale din subordinea Ministerului
Afacerilor Interne, care include militari şi persoane civile ce poartă răspundere
pentru pregătirea generală.
Pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin, Serviciul respectiv efectuează:
-coordonarea activităţii ministerelor, departamentelor şi administraţiei
publice locale, unităţilor economice în domeniul protecţiei civile;
- informează organele de administrare a protecţiei civile despre
pericolul şi apariţia situaţiilor extraordinare;
- adoptă, în limitele competenţei sale, decizii în problemele organizării şi
realizării protecţiei civile;
- elaborează şi realizează programe speciale de protecţie a populaţiei şi
economiei naţionale, de pregătire şi dotare a formaţiunilor militarizate şi
nemilitarizate ale protecţiei civile;
- organizează efectuarea lucrărilor de salvare în cazul situaţiilor
excepţionale;
- organizează şi alte alte măsuri în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Forţele Protecţiei Civile includ şi subunităţile, formaţiunile militarizate ale
protecţiei civile, Direcţia serviciului de salvatori şi pompieri, formaţiunile
specializate, instituţiile şi organizaţiile speciale.
Subunităţile de salvare-deblocare ale Protecţiei Civile, detaşamentele de
salvatori şi pompieri, unităţile şi posturile ce fac parte din Serviciul de salvare-
deblocare al Serviciului Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale.

187
 Conducerea nemijlocită a Forţelor Protecţiei Civile, destinate lichidării
efectelor situaţiilor excepţionale, se exercită prin intermediul Statului Major al
Forţelor Protecţiei Civile al Serviciului.
Formaţiunile specializate ale ministerelor şi departamentelor, menite să
exercite controlul permanent asupra stării mediului înconjurător, obiectivelor
potenţial periculoase ale economiei naţionale şi să lichideze efectele situaţiilor
excepţionale, acţionează conform dispoziţiilor ministerelor şi departamentelor
respective, responsabile pentru starea de pregătire a formaţiunilor menţionate
pentru a îndeplini sarcinile ce le revin.
Observaţiile asupra poluării mediului înconjurător cu substanţe radioactive,
toxice şi bacteriologice se efectuează de către reţeaua de observare şi controlul de
laborator (ROCL), care include: centrele şi instituţiile sanitaro-igienice şi
antiepidemice ale Ministerului Sănătăţii; reţeaua de staţii şi posturi a Serviciului
Hidrometeorologic de Stat din subordinea Ministerului Ecologiei şi Resurselor
Naturale; laboratoarele veterinare, agrochimice, staţiile de protecţie a plantelor de
pe lîngă Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei. La realizarea lor sînt antrenate
laboratoarele Ministerului Serviciilor Comunale şi Exploatării Fondului de
Locuinţe, etc.
ROCL include instituţiile principale (orăşeneşti şi raionale), laboratoarele
centrale specializate şi centrele de cercetare bacteriologice.
Conform dispoziţiei Guvernului, la executarea lucrărilor de salvare şi a altor
lucrări de neamînat, în condiţiile situaţiilor excepţionale şi la lichidarea efectelor
lor, pot fi atrase unităţile militare ale Ministerului Apărării, subunităţile şi unităţile
Ministerului Afacerilor Interne.
Conducerea operativă a forţelor şi mijloacelor Protecţiei Civile la executarea
lucrărilor de salvare de proporţie republicană, locală şi la nivel de obiectiv se
efectuează de către Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale, de
conducătorii administraţiei publice locale şi ai unităţilor economice.
Conducătorului lucrărilor de salvare i se subordonează toate forţele şi
mijloacele sosite pentru lichidarea situaţiei excepţionale, indiferent de apartenenţa
departamentală. Nici una din persoanele cu funcţii de răspundere nu este în drept
să intervină în acţiunile conducătorului lucrărilor de salvare sau să anuleze ordinele
şi dispoziţiile de operare a forţelor şi mijloacelor Protecţiei Civile.

6.3. Colaborarea internaţională pentru prevenirea şi combaterea

efectelor fenomenelor de risc

Prevenirea pericolului şi atenuarea urmărilor hazardurilor reprezintă un

interes deosebit pentru Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) şi pentru
serviciile hidrometeorologice naţionale (SHMN), întrucît circa 90% din toate
hazardurile au provenienţă hidrometeorologică.
Misiunea OMM constă în asigurarea întîetăţii mondiale privind experienţa
colaborării internaţionale în problemele vremii, climei, hidrologiei, resurselor de
apă, precum şi pe întrebările calităţii mediului înconjurător, contribuind la
creşterea securităţii şi bunăstării popoarelor din întreaga lume.
188
 În scopul intensificării contribuţiei OMM în combaterea hazardurilor, în
anul 2003 la cel de-al XIV-lea Congres Meteorologic Mondial a fost aprobat
programul nou de prevenire a pericolului şi reducerea consecinţelor hazardurilor.
OMM este chemată să ajute la determinarea principalelor riscuri, precum şi a
măsurilor adecvate care trebuie să fie luate de autorităţile de diferit nivel. Acest
program, de asemenea, urmează să contribuie la crearea parteneriatului pe principii
avantajoase la nivel internaţional, regional şi naţional în scopul unificării în comun
a cunoştinţelor, experienţei şi practicii diferitelor organizaţii regionale şi
internaţionale, care activează în acest domeniu pentru realizarea scopurilor
comune.
OMM încurajează cercetarea ştiinţifică în domeniul atmosferei terestre şi a
schimbărilor climatice şi facilitează schimbul de date meteorologice la nivel
mondial.
Reducerea riscului dezastrelor este esenţa misiunii Organizaţiei
Meteorologice Mondiale si a serviciilor hidrometeorologice naţionale din cele 187
ţări - membri ai săi. OMM prin intermediul programelor sale tehnico-ştiinţifice,
reţeaua sa de Centre Meteorologice Globale si Centre Meteorologice Specializate
Regionale, precum si SHMN, oferă servicii tehnico-ştiinţifice pentru observarea,
detectarea, prezicerea şi avertizarea timpurie a unui spectru larg de hazarde ce ţin
de vreme, climă şi apă. Printr-o abordare coordonată si prin cooperarea cu
partenerii săi, OMM adresează necesităţile si cerinţele informaţiei pentru
comunitatea ce coordonează cu riscul dezastrelor, intr-un mod efectiv si oportun.
Una din sarcinile strategice ale OMM, după cum este indicat în Planul
strategic, constă în creşterea potenţialului serviciilor meteorologice şi hidrologice
naţionale pentru, ca ele să poată aduce un mai mare aport în procesul de dezvoltare
durabilă.
La Conferinţa Internaţională "Activitate de viaţă sigură şi durabilă:
eficacitatea economică a deservirii cu date meteorologice, climatice şi hidrologice"
(Madrid, Spania, martie 2007) a fost aprobat Planul de acţiuni, care prevede
schimbări esenţiale în domeniul elaborării, utilizării şi transmiterii informaţiei şi
serviciilor meteorologice, climatice şi hidrologice. Aceasta va cere lărgirea
capacităţilor SHMN şi o conlucrare mai strînsă dintre producătorii şi utilizatorii
informaţiei şi serviciilor meteorologice, climatice şi hidrologice.
Activităţile OMM sunt integrate si coordonate cu alte organizaţii naţionale,
regionale si internaţionale. OMM coordonează eforturile SHMN privind
diminuarea pierderilor umane si a bunurilor prin avertizări timpurii si servicii tot
mai bune de prognozare, precum si în evaluarea riscului, în ridicarea gradului de
prevenire a populaţiei.
Accentul este pus pe reducerea riscului dezastrelor: un dolar investit in
pregătirea pentru dezastru poate preveni pierderea economica in urma dezastrului,
evaluată la 7 dolari - o revenire considerabila in investiţie.
Obiectivul principal al OMM este de a reduce cu 50 procente, pînă in 2019,
fatalitatea medie asociata in timp de 10 ani din perioada 1994-2003 in urma
dezastrelor naturale ce ţin de vreme, climă si apă. Unele servicii
hidrometeorologice naţionale şi centre specializate au responsabilitatea de a
189
investiga hazardele geofizice, inclusiv erupţiile vulcanice şi tsunami, particulele
periculoase (radionuclizi, substanţe biologice şi chimice) şi poluarea urbana acuta.
OMM oferă ţărilor - membre asistenţă in stabilirea sistemelor coordonate la
nivel regional si naţional, care asigura reducerea la minimum a pierderilor de vieţi
omeneşti şi a daunelor cauzate de ciclonii tropicali.
Prin transferuri tehnologice, servicii de creare a capacităţii, programe de
administrare şi salvare a datelor, OMM activează pentru a asigura capacitatea
tuturor SHMN, in particular a celor din tarile in curs de dezvoltare, de a
monitoriza, arhiva şi distribui rapid datele ce ţin de hazardele severe.
OMM avansează capacităţile globale pentru sistemele de observare in spaţiu
şi joaca rolul principal in iniţiativa internaţionala pentru elaborarea Sistemului
global al Sistemelor de observări asupra Terrei (GEOSS).
Una din cele mai efective masuri pentru prevenirea dezastrului este sistemul
de avertizare timpurie ce asigură utilizatorii cu informaţie veridică şi oportună.
Reţeaua globala a OMM, prin intermediul Centrelor Regionale Meteorologice
Specializate şi Centrele Meteorologice Mondiale, oferă date critice, analize si
prognoze ce permit SHMN să asigure cu avertizări timpurii si indicaţii pentru
diversele hazarde naturale cum sunt tornado, uragane, cicloane tropicale, inundaţii,
secete etc.
Este foarte importantă colaborarea Organizaţiei Meteorologice Mondiale cu
Organizaţia Mondiala a Sănătăţii pentru elaborarea sistemului de avertizare a
caniculelor in raport cu sănătatea, precum şi cu instituţia specializată a ONU
pentru agricultura si alimentaţie (FAO) pentru monitorizarea şi elaborarea
avertizărilor timpurii privind invaziile de lăcuste.
In contextul prevenirii si atenuării inundaţiilor, OMM prin Programul său
asociat Managementul Inundaţiilor elaborează strategii orientate spre pregătirea
efectiva a comunităţilor în cîteva tari cu participarea activă a comunităţii locale
supuse riscului.
Ideile expuse mai sus, sînt promovate şi prin intermediul Comisiei Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare Durabilă, precum şi prin intermediul altor organisme
internaţionale ca:
- Strategia ONU privind Reducerea Dezastrelor - este punctul focal pentru
sistemul Naţiunilor Unite, care promovează sinergismul şi coordonarea activităţilor
de reducere a consecinţelor hazardelor în domeniile social-economic, umanitar şi
de dezvoltare. De asemenea ea serveşte drept centru internaţional informaţional în
domeniu, facilitînd schimbul de informaţii privind cele mai avansate abordări şi
tehnologii în domeniu, conştientizarea publicului privind managementul riscului
hazardelor.
- Unitatea Managementului Hazardelor (UMH), care în trecut se numea
Facilitatea Managementului Dezastrelor, a fost creată in 1998 în scopul de a
promova integrarea prevenirii dezastrelor în programele şi proiectele de dezvoltare.
Această unitate serveşte drept un centru de asistenţă şi de cunoştinţe în domeniu
atît pentru personalul Băncii Mondiale cît şi pentru ţările cliente.
Această unitate a depus eforturi esenţiale în aşa domenii ca evaluarea
economică de lunga durată a impactelor hazardelor, dezvoltarea instrumentariului
190
şi a trainingului pentru evaluarea daunelor provocate cît şi a necesităţilor care apar
după aceste dezastre, efectuarea analizelor la nivelul ţărilor particulare pentru a
identifica modalităţile cum aceste ţări pot efectua un management mai eficient al
hazardurilor şi a riscului lor.
- Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională - Oficiul pentru Asistenţă
Internaţională în cazul Hazardurilor, care are o unitate specializată numită
Diviziunea pentru Prevenirea şi Minimalizarea Dezastrelor ce coordonează şi
implementează programe şi strategii cu aplicarea performanţelor ştiinţifice şi
tehnologice în scopul prevenirii, minimalizării, pregătirilor naţionale şi
internaţionale pentru o varietate larga de hazarde atît naturale cit şi provocate de
om.
- Oficiul Activităţilor Umanitare a Uniunii Europene - are un program special
numit Programul Pregătirii, Prevenirii şi Minimalizării Hazardelor, care a fost creat
în 1996. Scopul lui este de a contribui la pregătirea populaţiei in zonele ameninţate
de riscul hazardelor naturale, precum şi la implementarea măsurilor practice
privind reducerea acestor riscuri. Acest program finanţează activităţi de training şi
întărirea capacităţilor instituţionale, conştientizare a publicului, activităţi ce ţin de
prevenirea dezastrelor, inclusiv activităţi de ajutorare în cazul calamităţilor deja
provocate.
- Banca Mondială are anumite abordări privind hazardele naturale. Începînd
încă cu anii /60 Banca Mondiala (BM) a alocat resurse esenţiale mai cu seamă în
reconstrucţia şi restabilirea economică după desfăşurarea mai multor dezastre
naturale practic în toate regiunile globului.
În perioada anilor 1980-2003 BM a susţinut financiar un număr mare de
proiecte ce ţin la general de hazardele naturale în sumă de peste 38 miliarde de
dolari SUA.
În ultimul timp BM promovează tot mai insistent o nouă abordare bazată pe
un cadru complex, integrativ, care se bazează pe încorporarea activităţilor de:
identificare a riscurilor hazardelor; reducere a lor; şi transferul finanţării riscurilor,
avînd scopul principal de a reduce vulnerabilitatea şi expunerea economică şi
socială a ţarilor respective către impactele hazardelor atît la etapa de pînă la
manifestarea hazardelor, cit şi după desfăşurarea lor.
Toate acestea au creat un bun suport informaţional atît pentru formularea şi
implementarea unui şir întreg de proiecte concrete ce ţin de prevenirea, pregătirea
şi minimalizarea hazardelor naturale, cit şi pentru formularea unor strategii
concrete de activitate a BM în diferite regiuni ale globului.
O astfel de strategie a fost formulată şi aprobată pentru ţările Europei şi Asiei
Centrale in a. 2004, - regiune în care se află şi Republica Moldova .
La Yokohama (1994) au fost stabilite cîteva direcţii importante de acţiune
pentru prevenirea catastrofelor naturale, pregătirea populaţiei pentru catastrofe
naturale şi pentru atenuarea efectelor acestora. Astfel, pentru prevenirea eficientă a
catastrofelor naturale este necesară evaluarea exactă a riscurilor.
Adoptarea măsurilor necesare înainte de producerea catastrofelor este esenţială
pentru reducerea cheltuielilor şi pentru concentrarea precisă a eforturilor asupra
celor mai mari urgenţe şi mai importante probleme.
191
 Un alt aspect este legat de alertă în cazul producerii unor catastrofe iminente.
Se pregătesc programe speciale de difuzare a informaţiilor prin intermediul
sistemelor de telecomunicaţii. Sunt în curs de perfectare sisteme de transmitere a
datelor prin satelit. Vulnerabilitatea poate să fie redusă mult prin stabilirea unor
programe de dezvoltare adecvate şi printr-o educaţie continuă.
Fiecare ţară are răspunderea de a asigura protecţia populaţiei şi a elementelor
de patrimoniu naţional în activitatea de combatere a catastrofelor naturale.
Aceste obiective pot fi realizate prin evaluarea naţională a riscurilor materiale
pentru integrarea activităţilor de atenuare a acestora în planurile naţionale de
dezvoltare. Se are în vedere şi elaborarea unor planuri naţionale şi locale de
prevenire şi planificare prealabilă a activităţilor. Pe această bază, s-au realizat deja
sisteme de alertă la scară globală, regională, naţională şi locală.
Această necesitate a fost menţionată în mai multe documente internaţionale
si in prim plan in Declaraţia Milenara, la Şedinţa Asambleei Generale a Naţiunilor
Unite in a. 2000. Acest document specifică in mod particular “…necesitatea de a
întreprinde eforturi comune pentru a preveni si reduce efectele dezastrelor atît
naturale cit şi a celor provocate de om”. Această stipulare poate fi calificată drept
unul din scopurile milenare, care trebuie realizat de către comunitatea
internaţionala pînă in a. 2015.
Ţinînd cont de esenţa Declaraţiei in acest sens, putem menţiona că centrul de
greutate a activităţilor in domeniu se pune nu pe acţiunile de refacere, redresare a
situaţiilor provocate de aceste dezastre ci pe acţiunile de prevenire a lor.
Practica ultimelor decenii a demonstrat deja că este cu mult mai eficient de a
investi in prevenirea hazardelor decît in lupta cu consecinţele lor.
Luînd in consideraţie proporţiile consecinţelor dezastrelor naturale, această
problemă tot mai des apare in prim plan in agenda diferitor agenţii de dezvoltare
internaţionala si de asistenţă pentru ţările slab dezvoltate şi in curs de dezvoltare.
Daca la etapa anterioara aceste instituţii erau preocupate mai mult de
acţiunile de “răspuns” la fenomenele deja provocate, atunci ultimele două decenii
ele se concentrează tot mai mult asupra acţiunilor ce ţin de pregătirea către aceste
fenomene, minimalizarea şi prevenirea lor, inclusiv asupra instruirii angajaţilor din
domeniu.
Sprijinindu-se pe concluziile „Strategiei Yokohama”, Conferinţa
internaţională privind diminuarea efectelor negative a hazardurilor, care şi-a
desfăşurat lucrările în ianuarie 2005 la Cobe (Japonia) a aprobat 5 direcţii de
acţiuni în lupta de combatere a hazardurilor, care au servit drept bază pentru
elaborarea respectivă a programului cadru de acţiuni pe anii 2005 – 2015.
1. Conducerea: baza organizatorică, de drept şi politică. Asigurarea
faptului, pentru ca reducerea riscului hazardurilor să devină prioritate naţională şi
locală în cazul existenţei bazei instituţionale stabile pentru realizarea măsurilor
respective de opunere a măsurilor de rezistenţă împotriva hazardurilor;
2. Evidenţierea, evaluarea, monitoringul riscurilor şi avertizarea timpurie.
Cunoaşterea pericolelor, elaborarea sistemelor indicilor de risc şi
vulnerabilităţii la ele, la scara naţională şi locală fiind punct de plecare privind
reducerea influenţei hazardurilor. riscurile şi să aprecieze mai bine variantele
192
dirijării cu ele, sunt necesare metode mai standardizate de colectare şi analiză a
datelor.
Avertizarea timpurie de asemenea este larg recunoscută în calitate de
componentă exclusiv importantă a activităţii privind reducerea riscului
hazardurilor, care contribuie la activitatea efectivă a autorităţilor, care se ocupă cu
aspecte de conducere a acţiunilor de combatere a efectelor hazardurilor.
3. Utilizarea raţională a cunoştinţelor şi sistemul de instruire.
Experienţa demonstrează, că succesul creării condiţiilor sigure şi opunerea
împotriva hazardurilor în mare măsură se determină prin existenţa la numărul în
creştere a beneficiarilor a informaţiei respective şi a experienţei profesionale,
legate de pericole.
4. Reducerea factorilor fundamentali de risc este orientată spre coordonarea
activităţii privind reducerea riscului hazardurilor cu condiţiile sociale, economice
şi ecologice, care se schimbă şi contribuie la creşterea expunerii şi vulnerabilităţii
oamenilor faţă de hazarduri .
5. Sporirea nivelului de pregătire împotriva hazardurilor în scopul
reacţionării eficiente. Probabil, că în timpul hazardului influenţa lui şi pierderile
legate de el pot fi esenţial reduse, dacă autorităţile şi populaţia sunt bine pregătite
pentru a acţiona, posedă cunoştinţele şi posibilităţile respective în vederea luptei
efective cu hazardurile.
Consolidarea potenţialului politic, tehnic şi instituţional în domeniul
combaterii hazardurilor pe plan regional, naţional şi local, precum şi stimularea
dialogului şi schimbului de informaţie şi a coordonării între organele şi instituţiile
respective, care se ocupă de problemele avertizării timpurii şi a reacţionării la
efectele hazardurilor, trebuie să asigure o atitudine integră şi să ridice eficienţa
măsurilor de reacţionare şi lichidare a urmărilor hazardurilor.
Programele internaţionale lansate pentru monitorizarea şi studierea
fenomenelor naturale extreme, au ca scop concentrarea tuturor forţelor de cercetare
ştiinţifică pentru studierea lor interdisciplinară, în vederea diminuării pagubelor şi
îmbunătăţirii calităţii vieţii.
De aici derivă necesitatea punerii lor sub control conform unui sistem de
monitoring bine pus la punct şi eficient, care să permită sesizarea lor şi elaborarea
prognozelor de avertizare la momentul oportun. Programele mondiale de cercetare
existente în acest sens oferă un cîmp larg de cercetare a acestora în vederea unei
dezvoltări durabile în perspectiva mileniilor viitoare.

193
Termeni :

Dezvoltarea durabilă – dezvoltarea care satisface cerinţele prezentului fără a

compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor nevoi.

Estimarea riscurilor – identificarea posibilităţilor daunelor posibile drept rezultat

al activităţilor planificate sau al accidentelor.

Radar meteorologic – aparat radioelectric care emite unde electromagnetice şi apoi

le recepţionează, după ce au fost reflectate de un obiect din atmosferă (nori) în
scopul urmăririi unor procese şi fenomene meteorologice.

Satelit meteorologic – satelit artificial dotat cu echipament special folosit pentru

operaţii cercetare a atmosferei în scopul urmăririi unor procese şi fenomene
meteorologice.
Protecţia Civilă – sistemul care asigură în fiecare ţară protecţia şi asistenţa în
cadrul dezastrelor. De asemenea, garantează calitatea mediului înconjurător.

194
 Bibliografie
1. Bălteanu D., Alexe R., „Hazarde naturale şi antropogene”, Ed. Corint, Bucureşti,
2001. 110 pag.
2. Achimov V.A., Novikov V. D., Пpupoдные u mexнoгенные чрезвычайные
ситуацииu: onacнocmu, угрозы, pucкu". - м: 3AO ФИД "Деловой мир" 2001-
343 c.
3. Capcelea A. ’’Managementul riscului hazardelor: abordarea integrativa a Bancii
Mondiale’’// Revista Mediul Ambiant nr. 5 (23 octombrie), Chişinău, 2005.
4. Cociug A., Grama T., Triboi A., Gavriliţa A. „Calamităţile în Moldova şi
combaterea lor”. Chişinău, 1997.
5. Ciulache S., Ionac N., Fenomene atmosferice de risc şi catastrofe climatice”, Edit.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, 179p.
6. Departamentul Situaţi Excepţionale al Republicii Moldova „Surse de risc pe
teritoriul Republicii Moldova, măsurile de protecţie a populaţiei".
Chişinău, 2003.
7. Materialele Conferinţei internaţionale Diminuarea impactului hazardurilor
naturale şi tehnogene asupra mediului şi societăţii (6-7 octombrie, 2005). Teze şi
comunicări. Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale. Academia de Ştiinţe a
Moldovei. Chişinău, 2005.
8. Preventable Losses: Saving Lives and Property through Hazard Risk
Management. A comprehensive Risk Management Framework for Europe and
Central Asia. Working Paper Series, No. 9. WB, 2004, 88 pages.
9. Sorocovschi V., Riscuri şi catastrofe nr. 2/ 2005 (anul 1v ), Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, 2005, 220 p.
10. Бюллетень ВМО 56(3) - Июль 2007.
11. World Disaster Report 2003.Vezi: http://www.ifrc.org/publicat/wdr 2003//.

Lista figurilor propuse

1. Sisteme de comunicaţie (satelit, radar meteorologic, staţii meteorologice şi
hidrologice,).
2. Maşini şi echpamente ale Protecţiei Civile.
3. Sediul OMM.
4. Sediul SHS.
5. O platformă meteorologică.
6. Hărţi privind repartiţia teritoriala a principalelor hazarde naturale în
Republica Moldova.

195